.aspecte Specifice ale Terorismului International la Inceput de Secol Xxi

INTRODUCERE

În ultima decadă a mileniului , climatul de securitate internațional a suferit modificări extraordinare . Ani întregi de strategii și ipoteze specifice perioadei Războiului Rece au fost înlăturate și au început să se țină dezbateri , care încearcă să explice și să dea soluții la riscurile de securitate noi apărute , mai diverse și mai ambigui .

Megaatentatul desfășurat împotriva SUA la 11 septembrie 2001, distrugerea celor două clădiri de la World Trade Center avarierea unei aripi a Pentagonului a uimit lumea , practic a influențat conceptul de luptă împotriva terorismului la scară mondială .

Interesele anumitor state , grupuri de persoane , a căror mentalitate este dictată de , sau mai bine zis a fost formată sub influența finanței mondiale , s-a demonstrat că nu țin cont de relațiile interumane sau de interesul pentru dezvoltarea globală ci mai degrabă pentru interesul personal și de obiectivele proprii care de cele mai multe ori pot fi atinse numai cu prețul unor vieți nevinovate și prin suferința inutilă creată în mod artificial .

Printre schimbările esențiale care au influențat evoluția terorismului din ultimii ani putem menționa :

– Dispariția blocului de state comuniste a condus la eliminarea sprijinului internațional chiar dacă nu în totalitate , pentru foarte multe dintre mișcările revoluționare existente ;

– După zeci de ani de conflicte și acțiuni teroriste arabii și palestinienii sunt în pragul unui adevărat război ;

– Micșorarea continuă a numărului statelor sponsori ai terorismului ;

– Scăderea rezervelor economice ale unor state , incapabile să poată ține sub control creșterea numărului populației , ceea ce implică nevoia de noi resurse ;

– Există dorința majorității statelor de a lupta împotriva terorismului , prin toate mijloacele , dar mai ales cele legale ;

Există percepția generală că în perioada pe care o trăim , amenințarea teroristă este în schimbare , cu noi adversari , noi motivații și cu noi metode de acțiune .

În acest sens , în primul capitol al lucrării se amintesc o serie de factori care potențează și generează terorismul cât și un scurt istoric privind evoluția actelor teroriste dea lungul timpului , de la “prototerorismul ” antichității și până la megaatentatele de la 11 septembrie 2001 , când s-a dorit distrugerea simbolurilor americane .

Ca urmare a dezintegrării Uniunii Sovietice și a măsurilor insuficiente de securitate din alte țări , există posibilitatea pierderii controlului asupra unor arme de distrugere în masă care , obținute de către organizații teroriste , ar putea fi utilizate în acțiuni de mare anvergură . Organizațiile teroriste și crima organizată sunt , de cele mai multe ori interconectate . Se ajută una pe cealaltă , mai ales din punct de vedere logistic și financiar , în ideea de a fi mai eficiente .Ca urmare a dezvoltării tehnologice legăturile dintre crima organizată și afacerile legale au devenit mult mai conspirate și ,ca urmare , mult mai sigure pentru teroriști .

În capitolul al doilea al lucrării ne-am propus să amintim despre conceptul de securitate națională în viziunea României , riscurile și amenințările care pot apare la adresa securității naționale și în ultima parte a capitolului am considerat necesară enumerarea câtorva indici de amenințare locală utili în descoperirea și descurajarea la timp a acțiunilor care ar putea să influențeze securitatea națională .

Au apărut noi motivații și ideologii , iar altele vechi s-au menținut și dezvoltat .De aceea în al treilea capitol am prezentat câteva concepte și strategii actuale ale terorismului , forme și procedee ale acțiunilor teroriste posibile în situații de criză și de război .

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au arătat că fantezia și imaginația umană tind de cele mai multe ori către “diabolic ” ceea ce face ca opinia publică să rămână consternată și incapabilă de a reacționa .Prezentarea doctrinelor teroriste , a formelor și procedeelor de acțiune adoptate de teroriști o considerăm necesară a fi percepută atât de serviciile abilitate să intervină în lupta antiteroristă cât și de către opinia publică , tocmai pentru a-i surprinde toate fațetele , modul de manifestare în zilele noastre și , mai ales , să I se surprindă direcțiile viitoare de manifestare :conceptual , structural , și operațional .

În ultima parte a lucrării ne-am propus să analizăm palierul operativ al activităților de combatere a terorismului .

CAPITOLUL 1

TERORISMUL – ISTORIC ȘI ACTUALITATE,

CONCEPT, FACTORI CARE POTENȚEAZĂ ȘI-L GENEREAZĂ TERORISMUL

1.1. APARIȚIA SI EVOLUȚIA TERORISMULUI

Apariția terorismului

Ca modalitate de impunere a voinței, de manifestare a puterii asupra celor ce trebuiau supuși și stăpâniți a apărut, încă din zorii civilizației omenești, conștiința "terorii", violența utilizată pentru realizarea scopurilor, în special politice, care, odată atinse, conferă putere.

De la mitologia greacă și până la intrarea termenului "terorism" în Dicționarul Robert în 1796, fenomenul a fost mereu prezent în polisurile grecești, în Imperiul Roman, în Orientul Apropiat, în nordul Africii, sub cele mai diverse forme și cu variate motivații, trecerea timpului adăugând rafinament metodelor folosite, constituind grupuri închise a căror "aură" de legendă a fost întreținută prin crearea unei imagini în care însușiri precum credința și sacrificiul produc admirație și respect.

Fenomenul a evoluat odată cu creșterea sentimentului religios și a îmbrăcat forme extreme, precum Masada anului 70 Î. Hr., constituindu-se în "scop în sine" pentru demonstrarea credinței adevărate. Teroarea mesianică a fost în multe cazuri dublată de "terorismul funcțional", caracteristic unor state războinice care urmăreau să slăbească rezistența adversarilor prin recurgerea la teroarea planificată.

Teroarea a fost folosită și în mod preventiv de către spartani, pentru menținerea echilibrului de forțe între clasa dominantă și cea aservită, acest fapt constituind unul dintre fundamentele existenței statului spartan. Natura relației dintre "teroare" și "terorism" în antichitate sau feudalism este controversată în mediul istoricilor, dar nu se poate nega faptul că teroarea este cheia care declanșează terorismul. Scopul actului de terorism a fost întotdeauna de descurajare generală și, bazându-se pe teroare, de a reuși să impună voința unei minorități prin victime individuale, a căror sacrificare reprezintă exploatarea conștientă a unui fenomen natural cum este teroarea.

De la "prototerorismul" antichității au fost transmise, prin generații de căpetenii tribale, șefi de clanuri războinice, satrapi, faraoni sau strategi, "învățăminte", care au devenit fundamente ale acțiunilor de grup ulterioare, intimidare, amenințări, acte violente periodice, ce și-au menținut eficiența indiferent de epocă.

Terorismul "clasic"

De la Revoluția Franceză din 1789, termenul de "teroare" capătă sensul modern, caracterizând perioada ce a urmat preluării puterii de către iacobini, în care violența fizică, asociată cu amenințarea, a fost practicată în scopul creării unei noi ordini sociale, în continuare teroarea manifestându-se ca o metodă de eliminare a opozanților regimului. In epocă, perioada în care au fost arestați aproximativ 350.000 de oameni, judecați și executați un mare număr dintre ei, mulți nevinovați, a primit denumirea de "Domnia Terorii".

Din anul 1880, termenul de terorism a căpătat sensul de violență și teroare premeditată antistatală, sub impactul acțiunilor desfășurate pe teritoriul Rusiei țariste, unde, inițial, teroarea și violența au fost folosite de către stat pentru impunerea voinței monarhilor. Opoziția rusească s-a folosit de aceleași metode, de data aceasta însă împotriva guvernanților. Exemplul teroriștilor ruși a fost preluat de grupări din mai multe țări ale lumii, unde lupta pentru preluarea puterii pe anumite teritorii aflate sub stăpânirea unor minorități s-a desfășurat prin jefuirea de bănci sau trenuri care transportau bani, răpirea de persoane și extorcarea de bani sub formă de răscumpărări.

În lupta lor împotriva autorităților, nemulțumiții sociali și naționaliștii s-au bucurat de o oarecare simpatie din partea populației, fiind sprijiniți în special de intelectuali, clerici și reprezentanți ai claselor de mijloc, care au încercat să-i apere împotriva formelor de reprimare din partea autorităților. În contextul luptei pentru eliberare națională, într-o oarecare măsură justificată, cu cât a fost mai puțin clar scopul politic sau finalitatea demersului terorist, cu atât el a reprezentat o atracție mai mare pentru indivizii antisociali, marginalizați, iluminați sau dereglați psihic, caracteristica anarho-terorismului constituind-o individualismul acțional, care s-a manifestat prin atentate asupra împăraților, regilor, președinților sau liderilor politici din motive confuze sau chiar nebuloase.

Exemplele în acest sens sunt multiple și cuprind, în toate țările, indiferent de regimul politic și de organizarea statală, actele teroriste comise de către indivizi, în cea mai mare parte, instabili psihic, având ca efect compromiterea ideii de "luptă împotriva asupririi", iar victimele teroriștilor rămânând în istorie. Astfel, în 1901, cu prilejul expoziției succeselor panamericane, președintele SUA William McKinley a fost asasinat în timpul ritualului specific american "shakehands" de către Leon F. Czolgosz, un individ cu tare ereditare, timid și sperios, animat de ideea că trebuie să săvârșească o faptă măreață împotriva "celor care erau deasupra lui". Terorismul ca "ultima ratio" masca, de cele mai multe ori, imposibilitatea unei minorități de a produce schimbări sociale structurale în salturi, înainte ca actualele sisteme economice, sociale și politice să-și fi consumat valențele și potențele.

După anii revoluționari 1848-1849, organizațiile anarho-revoluționare și radical-extremiste au devenit conștiente că nu pot declanșa mișcări largi în sprijinul schimbării și au renunțat la ideea unei revoluții "simfone și sincrone" în favoarea unor comploturi care vizau folosirea violenței și terorii împotriva adversarilor politici și instituțiilor statului.

Conform dicționarului limbii române1, complotul este o "înțelegere secretă a câtorva persoane care uneltesc o acțiune împotriva unei persoane, a unui stat, etc." În același dicționar, atentatul este definit ca fiind o "acțiune criminală, de obicei împotriva unui șef de stat sau de guvern sau o încercare de încălcare a unui drept, de distrugere a unei stări de lucruri, a unei concepții, de răsturnare a ordinii sociale sau politice a unui stat etc." Relația "complot-atentat" a dat specificitate terorismului discriminatoriu practicat în epocă. De-a lungul anilor, teroriștii au ales diferite forme de a-și manifesta opoziția față de diverse regimuri politice sau conducători de stat, dar nicăieri în lume adepții terorismului clasic nu și-au văzut atinse obiectivele propuse.

Teroarea promovată contra instituțiilor statului a dat naștere unui val de teroare instituționalizată din partea statului vizat, materializată prin represiuni sălbatice, condamnări la moarte sau suspendarea drepturilor cetățenești. Anarhiștii epocii moderne au crezut că folosirea violenței împotriva conducătorilor politici ai vremii constituie o soluție la problemele sociale reale cu care se confruntau. Tactica terorizării reprezentanților claselor dominante s-a dovedit falimentară, capabilă doar să potențeze și să motiveze represiunea și terorismul de stat, atribute ale tuturor guvernărilor absolutiste ale vremii.

Terorismul antebelic și interbelic

Consecințele actelor teroriste în diferite perioade au fost mai mult sau mai puțin grave și s-au răsfrânt asupra unor comunități limitate, dar atentatul de la 28 iunie 1914 a avut urmările cele mai nefericite din istorie, și anume declanșarea primului război mondial.

La procesul intentat complotiștilor, aceștia au încercat să-și explice faptele prin apelul la concepte ca idealism, radicalism, anar apelul la concepte ca idealism, radicalism, anarhism și socialism, acuzații motivând asasinatul ca fiind singura formă de ripostă justificată morală de luptă, aducând chiar un argument de ordin istoric, uciderea sultanului Murad la Kosovo (cu cinci sute de ani în urmă), care ar legitima fapte asemănătoare.

Folosirea violenței și a terorii în vederea atingerii unor obiective naționale și sociale a rămas, pentru teroriști, singura cale viabilă. Atentatul de la Sarajevo a constituit punctul de tranziție spre noi forme de manifestare a terorismului și anume terorismul sponsorizat, terorismul mutual acceptat și terorismul de stat, forme definitorii pentru perioada interbelică și postbelică. Terorismul individual va rămâne, treptat, apanajul unor dezechilibrați psihic (terorismul psihopatologic), al căror număr va fi în continuă creștere, acesta fiind totuși estompat de celelalte forme de terorism amintite mai sus. În timp, atentatele politice devin, tot mai des, o formă de rezolvare a unor divergențe de ordin extern.

Dacă în epoca modernă teroriștii proveneau, în marea lor majoritate, din rândul nemulțumiților dintr-o anumită țară, în perioada interbelică, terorismul devine un mijloc de coerciție internă și o formă de agresiune externă.

Semnificative pentru concepțiile "politice", în care lichidarea fizică sau terorizarea adversarilor era luată în calcul ca o premisă "indiscutabilă", sunt cele spuse de ambasadorul nazist Roland Koester, chiar după consumarea atentatului terorist soldat cu asasinarea premierului român I.G. Duca, la 29 decembrie 1934: "Ei bine, aflați că la Berlin unii naziști pretind că Germania ar putea face economie de un război și obține tot ce ar vrea în Europa, cu ajutorul a cinci sau șase asemenea atentate politice".

Promovarea deschisă a terorismului ca metodă de luptă și ca instrument politic a provocat, în întreaga perioadă interbelică, un val masiv de atentate, crime, asasinate politice și violențe, care au erodat statutul democratic al țărilor vizate de extremiști.

Începutul campaniei teroriste a fost deschis de organizațiile paramilitare germane chiar după terminarea primului război mondial, cele dintâi victime fiind liderii germani Karl Liebnecht, Roza Luxemburg și alte personalități social-democrate, asasinați în 1919, urmați de Walther Rathenau – ministru al Republicii de la Weimar (în 1922) și Gregor Strașer – adversar al lui Hitler (în 1934).

România, țară în care terorismul nu se manifestase încă, a devenit și ea ținta violențelor politice, principala organizație implicată fiind Garda de Fier, oficină a regimului nazist. Cu ocazia Congresului studențesc legionar organizat la Târgu-Mureș, în aprilie 1936, participanții au decretat asasinatul drept principală armă politică. In acest context, s-a pronunțat condamnarea la moarte a "tuturor dușmanilor legiunii", stabilindu-se "echipele morții", care au jurat să execute "sentința legionară".

Situația României este simptomatică pentru realitatea interbelică europeană. Grupările extremiste de dreapta sau de stânga au declanșat o campanie de atentate teroriste cu scop dublu: terorizarea adversarilor declarați sau potențiali și instaurarea unei atmosfere de neîncredere în regimurile democratice, incapabile să împiedice răbufnirile de violență politică, valurile de asasinate, acțiunile extremiste și naționalist-șovine.

Populația terorizată, confruntată cu acute probleme economice, nemulțumită de incapacitatea guvernanților de a putea restabili liniștea și ordinea publică, de a opri actele de vandalism sălbatic sau de banditism, a devenit, treptat, permeabilă la promisiunile propagandei extremiste. Actorii implicați în promovarea terorii și terorismului se erijau, în același timp, în "adepții ordinii", promițând lichidarea anarhiei în condițiile în care ar fi ajuns la putere.

Dacă sovieticii au încercat, întrucâtva, să-și mascheze actele de terorism sub o crustă de legitimitate, pretinzând că "asasinatul și terorismul nu sunt caracteristice unor revoluționari autentici", naziștii germani au renunțat rapid la orice pretenții de legalitate sau de respect al normelor de conviețuire politică acceptate pe plan internațional. Pe teritoriul Europei, alături de cele trei principale puteri revizioniste (Germania, URSS și Italia), pe scena politicii au apărut numeroase alte țări cu potențiale militare mai modeste, dar cu aceeași agresivitate și lipsă de scrupule ca și patronii lor. În acest context, s-au detașat prin extremismul lor Ungaria și Bulgaria, exagerând pretențiile teritoriale în dauna vecinilor, precum și prin pozițiile de forță afișată, care era disproporționată față de mijloacele de care dispuneau. Neputându-și realiza scopurile agresive prin mijloace directe, cele două state au apelat la terorism, aderând la concepțiile nazismului în speranța obținerii de "resturi" de la jaful pus la cale de marile puteri totalitare.

Spre deosebire de anarhiștii și teroriștii "clasici", promotorii terorismului de extremă dreapta sau stânga din perioada interbelică au tras concluzia că puterea politică nu se putea obține numai prin simpla insuflare a sentimentului de teamă în rândul conducerii aflate la putere, fiind necesară dirijarea violenței și terorii spre anumite ținte politice și, pentru aceasta, ca în orice operațiune militară, surpriza și planificarea atentă erau apreciate ca fiind drept cruciale.

Terorismul era privit, din perspectiva ideologiilor bolșevică și nazistă, ca un conflict armat în care utilizarea forței și violenței era la fel de firească cum ar fi fost orice altă situație de beligeranță. În această viziune, teroarea este un simplu instrument în procesul de escaladare a unui război psihologic declanșat împotriva tuturor, inclusiv contra propriului popor, cu victime alese la întâmplare, nu persoane alese după criteriul dreptății, justiției sau legalității. Astfel, deși teoretic se face distincția între "teroare", ca fenomen psiho-social distructiv și "terorism", ca metode și procedee de acțiune pentru a genera teroarea, în perioada interbelică cele două noțiuni rămân strâns legate.

Mitul istoric al eficacității terorii a condus la asocierea tehnicilor de terorizare a populației cu o serie de tipuri de gândire politică, terorismul fiind folosit intens în procesul concret de guvernare. Aceeași perioadă, care pentru Europa a însemnat una dintre cele mai dramatice și sumbre ale istoriei sale, pentru America a fost perioada de acceptare tacită de către stat a terorismului, ca în cazul Ku-Klux-Klanului sau al campaniilor de terorizare a liderilor și activiștilor sindicali sau antisegregaționiști și al terorismului criminal susținut de capii rețelelor de crimă organizată și al terorismului psihopat.

Terorismul în timpul celui de-al II-lea război mondial

Actul terorist care a marcat începutul celui de-al II-lea război mondial a fost numai un pretext pentru atacarea Poloniei. Atentatele și actele teroriste comise în această perioadă sunt adeseori confundate cu simple acte de război, motiv pentru care decelarea acestora este un demers dificil. Acestea au existat, însă, deosebindu-se calitativ de cele din perioada interbelică. Majoritatea atentatelor s-au îndreptat împotriva conducătorilor militari și politici ai țărilor implicate în război. Unele au fost plănuite și înfăptuite de inamic, iar altele au fost comise de apropiații sau aliații demnitarilor vizați, urmărindu-se răsturnarea grupului politic conducător, atragerea simpatiei învingătorilor, rezolvarea unor presiuni apărute între aliați. Premisele apariției și proliferării actelor de tip terorist le-au constituit poziția militarilor față de populația civilă în condițiile desfășurării unui război total, generalizarea mișcărilor de partizani, "maquis" sau gherilă, care implicau în luptă categorii formal necombatante.

Actele deliberate de terorism, comise de ambele tabere beligerante pe timpul războiului, au căpătat justificări "post-factum" în numele cauzei, a necesităților obiective ale momentului, a disciplinei militare (de tipul "am primit ordin"), de obicei fiind cercetate numai cele imputabile învinșilor. Folosirea premeditată a violenței și a amenințării cu violența în vederea subminării moralului inamicului și a terorizării populației civile "neutre" a reprezentat o tactică aplicată și de mișcările de gherilă din zona Pacificului, de partizanii chinezi sau ruși și de către mișcările de tip "maquis" sau "partisans et franctireurs" din Franța, care au lansat adevărate campanii de intimidare contra colaboraționiștilor și de lichidare a reprezentanților civili și militari ai ocupanților.

După război, toate aceste acte au devenit simboluri ale rezistenței antifasciste, pagini de luptă contra invadatorilor, motiv pentru care aproape nimeni nu a mai îndrăznit să le catalogheze ca imputabile. Deraparea rezistenței armate în terorism a reprezentat un bagaj motivațional important, moștenit de teroriști în perioada postbelică, deoarece ceea ce era considerat justificabil, din punct de vedere moral și legal atunci, putea fi folosit în continuare împotriva altor ținte. Învingătorii din cel de-al doilea război mondial s-au văzut confruntați în perioada postbelică cu atacuri teroriste executate după tiparul pe care ei îl folosiseră în pregătirea gherilelor și mișcărilor de rezistență din timpul războiului, când consideraseră că moralitatea și legitimitatea sunt circumstanțiale, iar atingerea obiectivelor strategice permite derogări de la legile păcii și războiului.

Terorismul în timpul „Războiului Rece”

În perioada postbelică, urmare a nenumărate cauze de natură socială, națională, politică, ideologică sau religioasă, terorismul a fost prezent și, chiar am putea afirma că s-a generalizat.

Unele minorități etnice sau religioase au apelat la terorism pentru a-și rezolva aspirațiile spre autodeterminare. Menționăm, în acest sens, cazul bascilor din Spania, al catolicilor din Ulster, al armenilor și kurzilor din Turcia.

Au apărut diverse grupuri teroriste, care au dorit să impună anumite doctrine politice, cel mai cunoscute fiind Brigăzile Roșii din Italia.

Au existat organizații proguvernamentale, care au apelat la acțiuni teroriste pentru a se menține la putere ca urmare a amenințărilor apărute din cauza nemulțumirilor maselor populare din unele state dictatoriale sau bazate pe apartheid (Haiti, Chile, Rhodesia, Africa de Sud).

Unele minorități naționale au folosit terorismul în lupta pentru obținerea de drepturi politice. Semnificativ este cazul sioniștilor din Palestina aflați în conflict cu autoritățile britanice din perioada mandatului acestora .

Alte organizații teroriste au apărut ca urmare a desprinderii din mișcările populației majoritare constituite ca forme de luptă politică împotriva împărțirii arbitrare a teritoriului acestora (Mozambic, Kenya).

Ca o trăsătură caracteristică se poate menționa faptul că, și în perioada războiului rece, terorismul a constituit una din strategiile des utilizate în războaiele de eliberare a coloniilor din Africa și Asia, inclusiv Indochina sau a conflictelor frontaliere.

O altă caracteristică a perioadei analizate se referă la faptul că, în anii '60, toate mișcările de gherilă, a căror implicare în acțiuni teroriste era de notorietate, erau sprijinite de blocul țărilor comuniste și, ca urmare, actele teroriste au apărut și în continente ca Europa și America de Nord, care nu se confruntau cu activități de acest gen.

Deși majoritatea acestor organizații erau cu orientare de stânga, au existat în unele țări ca Turcia, Italia, Argentina, Brazilia grupuri teroriste cu orientări de extremă dreaptă, care, însă, nu au executat, de regulă, acțiuni externe.

O altă caracteristică interesantă a terorismului în perioada războiului rece este aceea că, urmare a împărțirii lumii în două tabere ideologice, acesta a devenit respectabil din punct de vedere intelectual, în funcție de ideologia împărtășită.

În anul 1968, a început valul de terorism irlandez, care se deosebește de celelalte anterioare prin violența mare cu care erau atacate obiectivele, fără nici o deosebire.

Se poate afirma că, în perioada războiului rece, terorismul ca fenomen a fost puternic influențat de lupta ideologică dintre cele două blocuri, fiecare parte încercând, în funcție de interesele sale, să-l folosească ca o armă împotriva celeilalte.

1.1.6. ELEMENTE ACTUALE PRIVIND TERORISMUL INTERNAȚIONAL

Terorismul nou cu rădăcini vechi

Dacă se poate spune că , până la 11 septembrie 2001 omenirea , statele , instituțiile abilitate să lupte împotriva terorismului , erau obișnuite cu anumite forme de manifestare a fenomenului , din acest moment totul a luat o turnură deosebită , practic lucrurile s-au schimbat în totalitate .

Distrugerea celor două clădiri de la World Trade Center și avarierea unei aripi a Pentagonului , lovirea în simbolurile americanilor , a făcut ca întreaga lume să se zguduie de teamă , indignare dar mai ales compătimire față de cei nevinovați care au murit plătind prea scump pentru nebunia acelor teroriști , pentru interesele meschine ale unor indivizi înnebuniți după putere și răzbunare , după dorința , mai nou , de a crea , de a instaura o nouă ordine mondială .

Se vorbea despre anumite schimbări , folosindu-se viitorul dar realizarea acestor schimbări s-a produs , devenind tardivă întrebarea “de ce nu s-a ținut seama despre aceste schimbări ? “ . Acestea se referă la :

a) Modul de organizare : pentru a putea conduce mai ușor , pentru a realiza o securitate proprie dar mai ales a “nucleului ” din care face parte “ marele lider ” în cazul nostru Osama Bin Laden , a folosit descentralizarea pe rețele , efortul fiind direcționat mai mult pe punerea în prima linie de bătaie a grupurilor conectate transnațional , folosind grupuri individuale de teroriști pregătiți în tabere separate sau în perioade de pregătire diferite .

b) Doctrine și strategii : teroriștii doresc să posede noi capabilități pentru acțiuni letale , fapt demonstrat la 11 septembrie 2001 . Paradigma noii lumi , având la bază fanatismul religios și paradigma războiului care se bazează pe aplicarea la nivel strategic a unor campanii care au la bază violența și care nu conțin cereri specifice de concesii din partea oponenților , ar putea constitui raționamente distincte pentru acțiunile teroriste .

c) Tehnologie : gradul de sincronizare , modul de utilizare a rezultatelor tehnico-științifice în realizarea scopurilor lor ofensive , ca și pentru crearea bazei structurilor organizatorice au demonstrat pregătirea temeinică pe care acești teroriști o efectuează dar mai ales accesul pe care-l au la informațiile.

1.1.7 Aspecte privind activități teroriste în România

Cu toate că, în perioada postbelică, România nu a avut diferende majore cu nici un stat sau organizație politică, informațiile obținute de Securitate au evidențiat, îndeosebi după anul 1968, că elemente și organizații extremist-teroriste din străinătate intenționau să acționeze pe teritoriul țării noastre prin mijloace teroriste, fiind vizate atât obiective ale altor state, cât și obiective românești. Confruntată cu această situație operativă și cu pericolul ca emisari ai organizațiilor sau grupărilor extremist-teroriste să racoleze cetățeni străini aflați în țara noastră sau cetățeni români, pentru a participa la acțiuni îndreptate împotriva unor obiective ori personalități din România, inspirându-se din experiența altor state ce erau confruntate cu fenomenul terorismului (Germania, Marea Britanie, Franța, Spania etc.), organele de Securitate și-au luat propriile măsuri organizatorice de protecție antiteroristă.

Conducători ai unor organizații extremist-teroriste din epocă, Septembrie Negru, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, Bader Meinhof sau Armata Roșie Japoneză, declaraseră, cu diverse prilejuri, că vor răspunde României la timpul oportun, dispunând în orice moment de toate mijloacele de acțiune. România era vizată și prin alte amenințări, de genul: „Vom lovi sionismul șovin peste tot unde îl vom întâlni”. Într-adevăr, teritoriul român a intrat efectiv în preocupările unor grupări extremiste începând cu anii 1972–1973, când elemente teroriste aparținând organizației Septembrie Negru au pregătit acțiuni ce preconizau ocuparea Ambasadei Israelului din București și asasinarea ambasadorului. Urmare a unei cooperări fructuoase între organele Ministerului de Interne, coordonate de comandamentul „ARTA”, constituit pentru contracararea acțiunilor teroriste, s-a reușit prevenirea punerii în aplicare a acestor inițiative nefaste.

În septembrie 1974, patru elemente teroriste din conducerea unor comandouri palestiniene au sosit în România, preconizând exterminarea fizică a președintelui Congresului Mondial Evreiesc, aflat în vizită oficială în țara noastră, acțiunea fiind, de asemenea, prevenită prin conjugarea măsurilor informative și a celor de protecție apropiată. La 24 august 1975 au intrat în România doi membri ai organizației teroriste Bader Meinhof din R.F. Germania, care urmau să se întâlnească la București cu un terorist palestinian, cadru de conducere al organizației Septembrie Negru. În urma acțiunii organelor de luptă antiteroristă a fost descoperită, în pragul autoturismului cu care au intrat în țară teroriștii germani, o cantitate importantă de arme, grenade, explozivi plastici, documente false și alte materiale. Grupul a fost scos din țară iar persoanele implicate declarate indezirabile. În anul 1976 au fost neutralizate și contracarate acțiunile a 22 de cetățeni străini ce aveau pe teritoriul țării noastre preocupări de natură teroristă. La 16 dintre ei, li s-a întrerupt dreptul de ședere în țară, iar 6 au fost declarați indezirabili.

Un caz mai deosebit a fost acela al unui emisar palestinian, lider al organizației extremiste Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, care a venit în România pentru a racola adepți ai acestei organizații din rândul studenților palestinieni și pentru a pregăti acțiuni teroriste. Din informațiile obținute a rezultat că organizația viza ambasadele Egiptului, Iranului și Israelului și diplomați ai acestor țări, emisarul efectuând personal recunoașterea și studiul asupra Ambasadei Israelului din București. Măsurile informativ-operative luate asupra emisarului au scos în evidență că organizația respectivă preconiza săvârșirea în Europa a 5 acțiuni teroriste, din care una era posibil să se desfășoare în țara noastră, printr-un membru al acestei organizații, ce urma să vină din Italia. Emisarul a fost expulzat din țară și declarat persoană indezirabilă. Activitatea desfășurată de emisari ai organizațiilor teroriste pentru racolarea de studenți arabi ce studiau în țara noastră s-a conjugat și cu încercări de a organiza acțiuni turbulente și de dezordine la adresa Siriei, cu ocazia crizei libaneze și a vizitelor președintelui Hafez El Asad în România, precum și împotriva Egiptului, S.U.A. și Israelului, fiind vizate ambasadele și diplomații acestor țări.

La începutul anului 1976 s-au conturat și preocupări ale unor cetățeni români de a pleca ilegal în străinătate, prin săvârșirea de acțiuni cu caracter terorist: piraterie aeriană, răpirea unor personalități românești sau străine, luarea de ostatici, atacuri armate, trecerea în forță a frontierei de stat și altele. Semnificativ în acest sens a fost grupul „Arcașul”, format din patru persoane care, în vederea plecării ilegale din țară, intenționau să procure armament, fie de la militari în termen, pe care urmau să îi convingă să-l sustragă din unitatea în care își satisfăceau stagiul militar, fie prin atacarea unor posturi de miliție din jurul Capitalei, scop în care au și făcut recunoașteri în teren. Preocuparea unor cetățeni români de a părăsi ilegal țara, folosind mijloace teroriste, a continuat și în anul 1977. Astfel, în luna februarie, șase tineri din Cluj au plănuit să deturneze cursa Tarom de pe ruta Cluj-București, acționând asupra echipajului cu arme albe. Intenția nu s-a finalizat datorită unor perturbații atmosferice din timpul zborului și neînțelegerilor intervenite între membrii grupului respectiv.

În luna mai 1977, forțele de pază de la Ambasada Iordaniei din București au prevenit tentativa de asasinat și jaf organizat de doi cetățeni români împotriva ambasadorului acestei țări. Ocuparea la 19 noiembrie 1977, de către unii studenți arabi, a Ambasadei R.A. Egipt din București a demonstrat necesitatea constituirii unor forțe de intervenție specializate, care să fie în măsură ca, în cel mai scurt timp, să reinstaureze situația normală în obiectivele atacate. În consecință, au fost adoptate următoarele măsuri organizatorice:

– constituirea în București a detașamentului special de intervenție antiteroristă, subordonat U.M. 0625/R.P.;

constituirea Unității Speciale de Apărare Antiteroristă, care grupa toate forțele (de miliție și trupe de securitate) destinate activității de pază și apărare a obiectivelor vizate de elementele teroriste, acestea fiind puse sub comandă unică, fapt ce permitea dotarea și instruirea lor unitară;

constituirea grupei de intervenție medicală, subordonată Comandamentului „ARTA”, formată din personal de specialitate din Ministerul de Interne.

În teritoriu, în baza măsurilor adoptate pe linia intensificării activității de combatere a terorismului, grupele de intervenție constituite în baza Ordinului nr. 00650/1975 erau formate din cadre de securitate și miliție. Comandamentul Trupelor de Securitate a stabilit pentru fiecare județ constituirea de subunități până la tăria unui pluton, care erau special instruite și dotate, pentru a interveni la nevoie pentru întărirea pazei și apărării unor obiective, precum și pentru neutralizarea și lichidarea acțiunilor teroriste.

CAPITOLUL 2

TERORISMUL: DELIMITĂRI CONCEPTUALE, TIPOLOGIE ȘI FACTORI SPECIFICI

2.1. TERORISMUL – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Pentru a înțelege fenomenul pe care îl reprezintă terorismul, după părerea noastră, trebuie evaluate mai întâi diferite puncte de vedere asupra termenului propriu-zis și ce reprezintă acesta în mod exact. Încercarea de a se ajunge la consens asupra unei definiții a terorismului a generat multe dezbateri în științele sociale. Nici o definiție nu pare să satisfacă vasta interpretare asupra specificității terorismului.

Cele mai cunoscute tipuri de definiții folosite pentru descrierea terorismului sunt:

simplu: violență sau amenințare cu scopul de a produce teamă, panică sau schimbare;

legal: violența criminală ce încalcă normele legale și care este pedepsită de către stat;

analitic: factori politici și sociali specifici care stau la baza actelor teroriste individuale;

sponsorizat de stat: grupuri teroriste folosite de statele mici și de blocul comunist pentru a ataca interesele occidentale;

statal: puterea guvernului folosită în scopul de a teroriza propria populație pentru a o supune.

În cartea sa, "Political Terrorism", Alex Schmid a realizat un studiu asupra definițiilor date terorismului de către 100 de studenți și experți în domeniu. Această analiză a evidențiat două caracteristici ale definiției: prima, existența unui individ ce este terorizat și a doua, sensul actului terorist derivă din victimele și țintele sale. Concluziile care au reieșit în urma studiului efectuat au fost următoarele:

terorismul este un concept abstract fără nici o esență;

o singură definiție nu poate fi folosită pentru toate sensurile posibile ale termenului;

foarte multe definiții conțin elemente comune;

sensul terorismului derivă din victima care a fost aleasă ca țintă.

Teroriștii cred în cauza lor, considerând-o drept altruistă și benefică societății. Bruce Hoffman, în recenta sa lucrare "Inside Terrorism",afirma că teroristul este, în esență, un intelectual violent, pregătit și decis să utilizeze forța pentru a-și atinge scopurile.

De asemenea, prin distingerea teroriștilor de criminali și a terorismului de alte forme de manifestare a violenței, se poate aprecia că terorismul este:

legat de politică prin scopuri și motive;

violent sau, la fel de important, manifestându-se prin amenințare cu violența;

proiectat să aibă puternice efecte psihologice, în timp și spațiu, dincolo de victima imediată;

condus de o organizație cu un lanț decizional și de comandă identificabil sau cu o structură celulară conspirativă, ai cărei membri nu poartă uniformă sau insigne și ale cărei acte sunt săvârșite de către un grup subnațional sau o entitate nonstatală.

Analiștii americani au definit fenomenul terorist prin "folosirea calculată a violenței sau amenințării cu violența pentru a inocula teama, cu intenția constrângerii sau intimidării guvernelor sau societăților, în scopul atingerii obiectivelor politice, religioase sau ideologice".

Definiția permite să se facă o distincție clară între terorism și alte forme de manifestare a violenței. Actul terorist a fost definit independent de motivațiile care stau la baza acestuia. Persoanele care se angajează în acte de terorism o fac în numele multor cauze. Este greșită tendința de a se eticheta orice acțiune violentă, care nu este aprobată de societate, ca fiind un act terorist deoarece terorismul este o formă specifică de violență.

Acțiunile teroriste sunt calculate pentru că, în general, teroriștii sunt conștienți de ceea ce fac. Selectarea țintelor este o activitate planificată și rațională, prin care se urmărește obținerea unui efect bine determinat. Violența prin care se manifestă teroriștii nu este niciodată spontană sau întâmplătoare. Teroriștii intenționează să producă teama; aceasta este îndreptată asupra altor persoane și nu asupra victimelor. Cu alte cuvinte, terorismul este un act psihologic cu impact asupra maselor.

Teroriștii pot fi motivați de realizarea unor obiective politice, religioase sau ideologice. Într-un anumit sens, obiectivele teroriștilor sunt întotdeauna politice, deoarece chiar și extremiștii, conduși de convingeri religioase sau ideologice, caută să obțină puterea politică pentru a modela societatea conform credinței lor.

Obiectivele terorismului îl disting de celelalte tipuri de violență, cum este violența criminală, care are ca scop câștigul personal. Totuși, definiția permite includerea în categoria acțiunilor teroriste și a violenței practicate de organizațiile criminale, atunci când acestea urmăresc să influențeze politica guvernului. Sunt cunoscute cazurile unor carteluri ale drogurilor și organizații internaționale de tip mafiot, care se implică în politică atunci când activitățile lor influențează funcționarea guvernelor și în rândul maselor pentru a determina guvernul sau societatea să-și schimbe linia politică.

Terorismul este o practică întâlnită frecvent în revolte dar, în general, rebelii nu sunt neapărat teroriști, dacă respectă regulile războiului și nu se angajează în acele forme de violență, care por fi identificate cu actele teroriste.

Pe tot parcursul istoriei, extremiștii au practicat terorismul pentru a genera teama și a impune o schimbare a comportamentului social. Frecvent, terorismul s-a intersectat cu alte forme de manifestare a violenței, cum sunt războiul și revolta.

Înainte de secolul al XIX-lea, teroriștii acordau, de obicei, imunitate câtorva categorii de persoane. Vechea școală a terorismului era directă, deoarece teroriștii intenționau să producă un efect politic prin rănirea sau moartea victimei. Ca și alți războinici, teroriștii recunoșteau inocenții, excluzând de pe lista persoanelor vizate femeile, copii și bătrânii. De exemplu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Rusia, radicalii care urmăreau asasinarea țarului Alexandru al II-lea au renunțat la câteva atacuri planificate, deoarece riscau să rănească persoane inocente.

Dezvoltarea statelor birocratice a condus la o profundă schimbare în ideologia terorismului. Guvernele moderne au o continuitate pe care cele vechi nu au avut-o.

Teroriștii au descoperit că moartea unei singure persoane, chiar dacă este monarh, președinte sau șef de guvern, nu produce, în mod necesar, schimbările politice pe care le urmăreau. Ei au reacționat prin trecerea la o metodă indirectă de atac. Începând din secolul al XX-lea, teroriștii au recurs la atacuri asupra persoanelor, înainte considerate inocente, pentru a genera o presiune politică din partea maselor. Aceste atacuri indirecte au creat o atmosferă publică de anxietate și au subminat încrederea în guvern. Caracterul lor imprevizibil și aparenta lipsă a planificării locului unde se va produce atacul fac aproape imposibilă, pentru guvern, protecția tuturor victimelor potențiale. Masele solicită o protecție pe care statul nu o poate acorda. Frustrați și plini de teamă, oamenii cer guvernului să facă concesii pentru încetarea atacurilor teroriste.

Terorismul modern oferă practicanților lui multe avantaje. Fără a recunoaște inocenții, teroriștii au un număr infinit de ținte. Ei sunt cei care stabilesc ținta și determină când, unde și cum atacă. Marea posibilitate de alegere conferă teroriștilor o mare probabilitate de succes, cu minimum de risc. În cazul unui eșec, dacă atacul nu reușește să producă rezultatele intenționate, teroriștii pot nega responsabilitatea.

Paradoxal, într-o societate liberă și democratică, teroriștii pot să acționeze ușor, așa cum s-a demonstrat în cazul detonării bombelor la World Trade Center din New York și Oklahoma City Federal Building.

În state care au guverne autoritare, ale căror populații pot avea motive mai întemeiate de revoltă, lupta autorităților este totuși mai eficientă, deoarece lipsesc constrângerile care se manifestă în statele cu regimuri democratice, unde problemele existente se rezolvă în urma unor procese juste și imparțiale.

2.2. Doctrine teroriste – apariția paradigmei războiului

Evoluția terorismului în direcția NETWAR , referindu-ne la apariția unui model de terorism la nivelul societații care implicã mãsuri tradiționale ale rãzboiului de micã anvengurã în care protagoniștii folosesc structuri organizatorice sub formã de rețele și au la bazã doctrine și strategii moderne , va crea noi dificultăți pentru activitatea contrateroristă.

Tipurile de provocări și urmările acestora vor fi în strânsă legătură cu tipurile de doctrine pe care teroriștii le vor dezvolta și le vor aplica. Unele efecte doctrinare vor apărea la nivel operațional, atacurile împotriva sistemului informațional fiind distincte de cele de distrugere, specifice operațiunilor cu caracter militar. Adâncind

analiza, se poate afirma că direcția în care vor evolua teroriștii de tip nou va depinde și de alegerea privind câteva paradigme doctrinare, care vor defini țelurile și strategiile acestora.

Putem defini trei paradigme teroriste, care au o importanță considerabilă: teroarea ca o diplomație a constrângerii, teroarea ca război și teroarea ca vestitor al unui nou sistem social. Aceste trei aspecte angajează, în diferite moduri, raționamente distincte pentru acțiunile teroriste: ca o armă a celor slabi, ca un mod de a-și defini identitatea și ca un mod de a răzbate către un nou sistem social.

a. Paradigma diplomației de constrângere

De la începuturile sale, terorismul a fost privit ca o încercare de a determina pe alții, prin mijloace violente, de a face ceva, de a opri pe alții să facă ceva, ori de a schimba ceea ce a fost făcut. Există trei forme de bază ale diplomației de constrângere și acestea apar încă din primul secol înainte de Cristos, prin acțiunile pe care evreii le-au dus pentru obținerea independenței față de Roma, până la acțiunile palestinienilor din zilele noastre, deseori violente, în scopul obținerii independenței. Faptul că unele acțiuni teroriste includ acte de violență nu reprezintă o formă de război – violență în mod primordial desemnată să încurajeze ceea ce Alexander George numește "persuasiunea forței" sau "diplomația de constrângere ca o alternativă a războiului". Din acest punct de vedere, terorismul poate fi văzut ca o modalitate de a obține revendicări specifice în condițiile în care nivelul violenței este limitat ori proporțional, în final, cu scopul urmărit.

În conformitate cu această paradigmă, s-a considerat că folosirea armelor de nimicire în masă ar fi disproporționată în raport cu scopul final al acțiunii teroriste. Acest punct de vedere a fost exprimat prima dată cu peste 20 de ani în urmă de către Brian Jenkins deși, încă de atunci, unii analiști, ca Thomas Shelling, au avut opinii diferite, care s-au menținut până acum câțiva ani.

b. Paradigma războiului

Analistul Caleb Carr definește ceea ce vom numi în continuare "paradigma războiului". Aceasta paradigmă, care a fost construită inițial pe ideea emisă de Jenkins, susține că actele teroriste apar când partea "slabă" nu poate schimba direcția de acțiune a adversarului și pentru a realiza aceasta folosește metode neconvenționale. Paradigma războiului implică a aplica, la nivel strategic, campanii care au la bază violența și care nu conțin cereri specifice de concesii din partea oponenților. În final, scopul strategic este de a cauza pierderi și distrugeri, în contextul a ceea ce teroriștii consideră a fi un război în desfășurare. În teorie, această paradigmă nu presupune o relație proporțională între nivelul forțelor angajate și scopul propus. Când dorința este de a aduce prejudicii generale și când grupul terorist nu are nici o dorință ori nevoie de a câștiga ceva în fața opiniei publice, există o atenuare a nevoii de proporționalitate (cu cât mai multe daune, cu atât mai bine). De aceea, folosirea armelor de nimicire în masă poate deveni, în gândirea teroriștilor, o modalitate mai ușor de folosit decât în paradigma diplomației de constrângere.

Acțiunile teroriste, în paradigma războiului, pot fi puse în aplicare de către teroriști care acționează în nume propriu sau în serviciul unor state care sponsorizează terorismul. În viitor, când epoca informațională va duce la predominanța actorilor non-stat și transnaționali, terorismul, ca paradigmă a războiului, se va extinde mai puțin pe seama statelor care sponsorizează terorismul. Oricum, în același timp, statele vor rămâne actori importanți în paradigma războiului. Ele pot cultiva propriile comandouri teroriste ori căuta conexiuni printre grupurile teroriste non-stat.

Ambiguitatea privind identitatea sponsorilor poate deveni un element cheie în paradigma războiului. În timp ce folosirea intermediarilor creează un tampon între statul care sponsorizează terorismul și ținta sa, acești intermediari, dacă sunt capturați, pot, ca urmare a noilor metode de investigare și interogare, să conducă la stabilirea identității sponsorului. Pe de altă parte, stilul terorist de comando "crescut în interiorul statului", în cazul în care comandantul ar fi prins, va fi foarte greu să nu-și recunoască identitatea, ceea ce va conduce la obținerea de dovezi privind statul-sponsor al terorismului. Aceste riscuri pentru statele care se gândesc să sprijine sau să se angajeze în acțiuni teroriste vor constitui un motiv în plus în paradigma războiului pentru sprijinirea teroriștilor non-stat sau a celor pentru care este mult mai dificil de dovedit legătura cu aceste state. Exemplu semnificativ de terorism ca paradigmă a războiului este Osama Bin Laden și afganii arabi, asociați acestuia.

La o analiză mai atentă, în acest context, a „paradigmei războiului” se observă că problema este mai mult decât complexă, greu de definit și care trebuie studiată în perspectivă. Că așa stau lucrurile s-au exprimat și se exprimă puncte de vedere diferite privitor la desfășurarea și dimensiunea unor acțiuni situate la „granița” dintre acțiunile militare și acțiunile teroriste. Așa se explică faptul că S.U.A. au apreciat actele de purificare etnică ale sîrbilor din Kosovo ca acte teroriste, poziție care nu se mai repetă în cazul acțiunilor de purificare etnică ale albanezilor împotriva sârbilor. În aceeași ordine de idei, operațiunile cecene în zonele de luptă, care de fapt se înscriu în tipologia acțiunilor militare, au fost incluse, de regulă, în categoria activităților teroriste de către Federația Rusă, în timp ce simpatizanții acestora, lumea islamică, le-au văzut ca fiind lupte pentru o cauză justă.

Dincolo de aceste aspecte merită a fi luată în considerare o apreciere făcută de președintele S.U.A., George Bush jr. care spunea: „Cine nu este cu noi este împotriva noastrã”. Afirmația nu a rămas fără urmări și s-a concretizat în lupta împotriva terorismului.

c. Paradigma noii lumi

Această nouă paradigmă are drept scop apariția a ceea ce poate fi denumită "noua lume" (nou sistem social). Ea este condusă de către fanatismul religios, dorința pentru un control totalitar, ori nevoia de a crea un haos generalizat. Secta Aum Shinrikyo poate constitui un exemplu recent. Paradigma reprezintă o revenire la aceeași problemă a mișcărilor care s-au născut în epocile trecute de lupte sociale, când profețiile au atras aderenți (provenind de la marginea societății sau a altor mișcări sociale), iar micile grupuri de fanatici au condus lupta de "salvare", prin căutarea unui final violent tip cataclism. Bazată pe această paradigmă, acțiunea teroristă va avea drept scop dezorganizarea ordinii politice, sociale și economice. În scopul realizării acestui deziderat, nu se exclude folosirea armelor de distrugere în masă. Teroriștii religioși pot dori distrugerea societății pentru Dumnezeul lor sau pentru alte forme de purificare religioasă. Dar, ca scop final, nu contează atât de mult distrugerea societății ci, mai ales, renașterea acesteia după o perioadă de haos generalizat.

d. Paradigmele și NETWAR

Toate cele trei paradigme prezentate anterior oferă posibilități pentru NETWAR Mai mult, toate cele trei paradigme permit utilizarea sabotajului cibernetic de către teroriștii cu pregătire în acest domeniu, la fel de bine ca și indivizii nemulțumiți care sunt ultraprofesionalizați și care și-au făcut apariția la acest sfârșit de mileniu. De asemenea, putem menționa că terorismul NETWAR poate fi o bătălie de idei și urmările acestei forme de conflict pot conduce la creșterea influenței rețelelor, în loc de a le distruge.

Mulți experți argumentează că terorismul se îndreaptă către acțiuni distructive ale căror urmări letale sunt în creștere. Cu toate acestea, nu trebuie neglijat punctul de vedere că, în unele situații, terorismul NETWAR poate conduce la întreruperea pe un termen limitat a activității țintei, decât la distrugerea ei. Fără îndoială, terorismul de acest gen va continua să distrugă "ținte" și să omoare oameni, dar strategia lor principală va fi direcționată către sfârșitul non-letal al spectrului, în care comanda și controlul "nodurilor" și vulnerabilitățile informaționale ale infrastructurilor conduc la "țintele" cele mai bune.

Într-adevăr, între terorism și "informație" există o strânsă legătură, plecând de la faptul că celor antrenați pentru a comite atentate sinucigașe le este interzis accesul la mijloacele internaționale de informare în masă, până la faptul că teroriștii caută să creeze dezastre, care să apară pe prima pagina a ziarelor și continuând cu dezbaterile despre măsurile contrateroriste, ce pot conduce la limitarea libertății presei, creșterea supravegherii publice și culegerii de informații, ca și la creșterea măsurilor de securitate asupra sistemelor de comunicare și informare. Tacticile teroriste și-au axat atenția pe importanța funcționării instituțiilor democratice în domeniul comunicării și informării, dezbaterilor publice privind modul în care teroriștii pot submina practicile democratice și se pot folosi de conceptul folosirii dreptului la informație.

În timp ce terorismul de tip NETWAR poate fi executat de către orice grup terorist, care acționează în baza oricăreia dintre cele trei paradigme prezentate anterior, apariția grupurilor bazate pe sistemul "rețea", ale căror obiective sunt declanșarea și ducerea războiului, va reprezenta una dintre cele mai importante și periculoase forme de luptă din punct de vedere militar. Ca urmare, dacă teroriștii se vor percepe ei înșiși ca militari, interesul acestora în atacarea obiectivelor militare va crește.

2.3. Clasificarea actelor de terorism

Datorită multitudinii aspectelor, scopurilor și cauzelor acțiunilor teroriste, terorismul a fost clasificat de către specialiști după anumite criterii și anume:

a. După scop

Complexitatea terorismului, a formelor sale de manifestare, creșterea numărului grupurilor și organizațiilor teroriste, diversitatea orientărilor acestora presupune, implicit, o evoluție corespunzătoare a scopurilor urmărite. În principal, acestea pot fi grupate astfel:

Realizarea unor scopuri politice, cum ar fi:

– soluționarea problemelor legate de supraviețuirea și afirmarea unor etnii sau naționalități (țelul kurzilor, al palestinienilor sau bascilor îl constituie recunoașterea internațională și obținerea sprijinului politico-economic necesar întemeierii unui stat propriu, independent și suveran);

– determinarea unor schimbări în viața politică a unui stat, mergând până la destabilizarea gravă a sistemului și înlocuirea conducerii politice;

– încetinirea sau stoparea unor procese politice (cum sunt negocierile de pace între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei);

– încordarea relațiilor dintre state.

Atragerea atenției publice asupra "țelului nobil" urmărit, asupra necesității soluționării într-un anumit mod a problemelor conflictuale dintr-o țară sau regiune, asupra unei ideologii, asupra nedreptăților și persecuțiilor la care este supus un grup social etc.

De fapt, opinia publică este principala forță căreia i se adresează terorismul, din punct de vedere propagandistic și psihologic. Sensibilizând, prin formele sale de manifestare, chiar un segment redus al populației, terorismul provoacă o polarizare a societății, sporindu-și șansele de sprijin în viitor. Mass-media, în goana sa după senzațional, face un imens serviciu publicitar și chiar financiar terorismului.

Subminarea autorității regimurilor politice din unele țări prin crearea unei stări de încordare internă, de nesiguranță și incertitudine, de haos economic și social.

Toate acestea determină discreditarea conducerii politice și economice, generează și alimentează neîncrederea populației în organismele statului.

Obligarea autorităților să satisfacă unele cereri vizând:

– eliberarea unor membri ai grupurilor sau organizațiilor teroriste deținuți în închisori din diferite state;

– obținerea unor mijloace financiare, materiale sau de transport drept răscumpărare;

– obținerea unor baze de retragere și ascundere, cazare și pregătire etc.

Promovarea unor interese de grup: naționale, religioase, etnice, ideologice, naționaliste, separatiste; revigorarea unor organizații extremiste, fasciste sau cu tentă religioasă, fanatică etc.

Intimidarea și influențarea pozițiilor unor personalități, organisme sau guverne, în soluționarea unor probleme social-politice, economice, diplomatice etc.

Răzbunarea față de unele personalități, organisme sau guverne, pentru "prejudiciile" aduse organizației sau grupării prin măsuri luate anterior.

Realizarea unor scopuri militare, cum ar fi:

– dezorganizarea conducerii la nivel strategic sau operativ;

– diminuarea sau distrugerea parțială a potențialului militar al adversarului;

– dezorganizarea sistemului de comunicații și telecomunicații;

– desfășurarea activității de propagandă și dezinformare.

b. După spațiu

După spațiul în care se practică, al factorilor implicați sau afectați, precum și din punct de vedere al întinderii efectelor sale, terorismul poate fi:

terorism național sau intern, când toate elementele constitutive ale actului terorist aparțin spațiului național al unei singure țări. Cel mai adesea, se manifestă sub forma terorismului politic.

terorism internațional, când săvârșirea, factorii implicați sau afectați, precum și efectele actelor teroriste se prelungesc pe teritoriul unor bunuri juridice de înaltă valoare, a căror protecție constituie o condiție esențială pentru menținerea raporturilor de bună înțelegere între state.

Actele teroriste săvârșite sub această formă îmbracă obligatoriu elemente de extraneitate cu caracter internațional în ceea ce privește autorul, victima, locul comiterii sau pregătirii acțiunii, locul de refugiu al autorilor sau complicilor, natura intereselor lezate și consecințele actului în sine.

În acest sens, actele de terorism internațional sunt pregătite de cele mai multe ori într-un alt teritoriu decât cel unde trebuie să fie executate.

Ca principale forme de manifestare, se pot aminti pirateria aeriană, luarea de ostatici, răpirea de diplomați și demnitari, pentru eliberarea cărora se pun condiții grele, de ordin politic sau material, la a căror rezolvare sunt angrenate mai multe state. În materializarea sa, terorismul internațional păstrează însușirile oricărui act terorist, însă, în cadrul lui, se disting mai multe elemente: naționalitatea autorilor sau a complicilor, naționalitatea victimelor, cărui stat îi aparține teritoriul unde s-au produs efectele actului terorist, în ce țară s-au refugiat autorii, ce state concură la înlăturarea efectelor.

terorismul transnațional este o nouă formă întâlnită în literatura de specialitate, dar care aproape că se confundă cu terorismul internațional, deosebirea constând în faptul că autorii actelor teroriste sunt autonomi față de orice stat.

În tratarea acestei forme de terorism, trebuie sa se aiba in vedere cooperarea din ce în ce mai activă dintre organizațiile și grupările teroriste în comiterea atentatelor. Mai mult, se constată chiar o anumită tendință de coalizare și chiar de unificare a grupărilor teroriste, aspect evidențiat și de faptul că, la executarea unor acțiuni, participă membri aparținând mai multor grupări teroriste. Semnificative în acest sens sunt concluziile guvernului german din 10 iunie 1986, care aprecia că organizația teroristă "Fracțiunea Armata Roșie" a luat în 1985 inițiativa regrupării cu alte organizații teroriste europene, în vederea formării unui front unit, menit să pună bazele unei strategii comune de acțiune.

c. După cauze

Având în vedere principalele cauze care îl generează, terorismul poate fi clasificat în:

terorismul rasist, care a apărut în SUA la jumătatea secolului trecut având ca reprezentant de frunte vestita organizație, devenită "tradițională", Ku-Klux-Klan.

Deși, în 1960, organizația a fost formal interzisă, aceasta a continuat să ființeze într-o deplină clandestinitate, iar acțiunile teroriste săvârșite de ea a creat un sentiment de oroare în comunitățile negrilor de pe întreg teritoriul SUA.

O privire retrospectivă asupra politicii de apartheid din Africa de Sud permite să se constate că, în decursul a patru decenii, conducerea minorității albe a ridicat rasismul la rang de lege. Astfel, Partidul Național a semănat teroare în rândul populației majoritare, operând arestări în masă, fără nici un fel de temei. În slujba partidului de guvernământ, au fost angajate bande de mercenari, transformate în grupări teroriste, creând astfel un adevărat val de teroare în rândul luptătorilor pentru eliberare națională.

Totodată, Republica Africa Sud a acționat pentru menținerea supremației în zonă, îndeosebi asupra Namibiei și a statelor din "linia întâi", Mozambic, Zambia, Zimbabwe și pentru sprijinirea organizației UNITA împotriva intereselor Angolei.

terorismul neofascist sau neonazist, grefat pe fondul unor situații internaționale complexe și contradictorii.

Neofascismul, ca manifestare politică și ideologică a extremei drepte, încearcă astăzi să reactualizeze cultul violenței, îndeamnă la nesocotirea drepturilor legitime ale popoarelor, la amestecul în treburile interne ale statelor, la acțiuni în forță, de natură să pericliteze climatul internațional.

Iată de ce apare necesară, de la bun început, raportarea acestei concepții politice reacționare a timpului nostru la conținutul vechii ideologii fasciste. Între fascism și neofascism există numeroase elemente de continuitate și asemănare, afinități ce nu pot fi ignorate. Astăzi, extremiștii de dreapta, neofasciștii de diferite nuanțe se ascund adesea în spatele unor titulaturi și formule pretins revoluționare. Obiectivele pentru care militează neofascismul pun în lumină legătura incontestabilă a acestuia cu vechiul fascism. Astfel, diferite grupări sau organizații neonaziste încearcă să justifice astăzi politica reacționară, agresivă a statului nazist, neagă răspunderea predecesorilor lor ideologici în declanșarea celui de-al doilea război mondial, glorifică "operațiile de luptă ale S.S".

În diferite lucrări, care tind să inoculeze tradiția nazistă sub pretextul prezentării istorice obiective, trupele S.S. sunt prezentate ca "a patra armă a Wermacht-ului" alcătuită din soldați obișnuiți, iar foștii membri S.S., ca niște "oameni miraculoși" și soldați exemplari. În numele vechilor idealuri, neonaziștii acționează în sensul destabilizării statului democrat, pentru a determina instaurarea "legii și ordinii" lor, respectiv a unui stat de tip fascist.

Pe de altă parte, între neofascism și fascismul clasic nu poate exista și nu trebuie pus semnul egalității. Între ele se evidențiază diferențe care nu pot fi neglijate. Neofascismul reprezintă un instrument polifuncțional al intențiilor și obiectivelor forțelor cele mai reacționare ale societății actuale. Formațiunile neofasciste și membrii acestora sunt folosiți pentru reprimarea, cel mai adesea violentă, a acțiunilor organizațiilor democratice. Ei sunt implicați, nu o dată, în diferite acțiuni cu caracter neocolonialist și, nu de puține ori, prin actele teroriste și tezele revizioniste pe care le susțin, contribuie la creșterea încordării și tensiunii în relațiile dintre state.

Pe linia diferențelor relative față de vechiul fascism, putem aminti principiile de organizare și modalitățile de acțiune ale formațiunilor neofasciste, care funcționează de regulă în perimetrul activității subversive, subterane, propunându-și erodarea lentă, degradarea sistematică, golirea treptată de conținut a oricăror direcții de schimbare pozitivă în lumea contemporană. Organizațiile neofasciste au, de cele mai multe ori, un caracter ilegal și o activitate subversivă. Reglementările juridice din țările în care ele activează interzic propaganda fascistă și acțiunile îndreptate împotriva instituțiilor statului, ceea ce obligă grupările neofasciste la o permanentă adaptare.

Un alt aspect privește aria deosebit de vastă de răspândire și activitate a grupărilor neofasciste. Acestea nu sunt prezente numai în țările care au cunoscut nemijlocit regimuri fasciste. Este paradoxal și are, în același timp, o semnificație specială constatarea că grupările neofasciste proliferează și își intensifică în ultimii ani activitatea în țări tradițional inamice ale fascismului, precum și în țări supuse agresiunii naziste. O altă trăsătură care trebuie în mod special subliniată privește diversitatea formațiunilor neofasciste, determinată de o anumită specializare în desfășurarea acțiunilor.

Această situație nu exclude, după cum au dovedit-o unele anchete întreprinse de organele specializate dintr-o serie de țări europene, legături subterane de cooperare și sprijin reciproc între diferitele tipuri de organizații de extremă dreaptă din cadrul aceluiași stat sau chiar din state diferite.

terorismul de nuanță fundamentalist-religioasă. Deși pare nefiresc, terorismul a devenit totuși un mijloc și o metodă de acțiune chiar și pentru unele grupări și organizații ce se pretind a avea un caracter religios.

Analiștii politici apreciază că la cei peste 837 de milioane de musulmani existenți în prezent, anual se adaugă circa 16% de noi adepți, și acest aspect atrage atenția asupra pericolului real pe care îl reprezintă integrismul musulman, care se erijează în "pastor" al acestei doctrine. Integriștii islamici consideră că lupta trebuie extinsă în toate țările lumii, admițând ca fiind "logice" și inevitabile acțiunile teroriste și de atentat.

Dată fiind periculozitatea actuală a fanatismului religios musulman și, pe acest fond, a sporirii actelor teroriste comise de organizațiile teroriste de nuanță islamică, multe state , printre care și unele arabe, sunt preocupate din ce în ce mai mult de combaterea acestui flagel. În acest scop, guvernul egiptean a hotărât, de exemplu, să creeze un "Comitet suprem de luptă împotriva fanatismului și terorismului", organism cu largi competențe, subordonat direct primului-ministru.

Prognozând evoluția fenomenului terorist de inspirație islamică, analiștii estimează că acesta va cunoaște o nouă intensificare. Afirmația se verifică prin repetate amenințări atribuite unor grupări teroriste musulmane, reunite sub denumirea simbolică de "Jihadul Islamic" (Războiul Sfânt), cât și prin frecventele atacuri împotriva unor obiective aparținând diferitelor state , îndeosebi SUA și Franța.

În analiza fenomenului terorist din zona Orientului Mijlociu, se evidențiază exacerbarea fanatismului religios și folosirea lui în formarea și pregătirea unor "teroriști sinucigași", considerați eroi naționali. În teritoriile arabe ocupate de Israel, este folosită ca armă de luptă răspândirea fundamentalismului islamic în rândul populației palestiniene. Ca urmare, a luat ființă o nouă mișcare, denumită "Mujama Islami" (Unitatea islamică), ai cărei membri spirituali, șeicii și imamii, provin în principal din universitățile egiptene, bază puternică a fundamentalismului islamic din Egipt. Aceștia propagă începerea unei noi revoluții social-religioase islamice, ca o formă nouă de confruntare cu Israelul.

d. După modalitățile de executare a acțiunilor teroriste

Analizând modalitățile de executare a acțiunilor teroriste, acestea se pot clasifica în:

terorismul direct, în care atacul vizează direct scopul propus, acesta constituind însuși obiectivul actului terorist.

Actul terorist săvârșit în acest fel poate îmbrăca, în principal, următoarele forme: atacul în forță asupra obiectivului vizat; atacul de la distanță împotriva obiectivului; producerea de explozii, incendii; deturnarea mijloacelor de transport; răpirea, luarea de ostatici și sechestrarea de persoane.

terorismul indirect, prin care actele teroriste se comit folosind metode și procedee de acțiune, care conduc la atingerea indirectă a scopului propus ori concură la realizarea acestuia.

Dintre metodele specifice acestei forme, se pot aminti: plasarea de dispozitive explozive; expedierea sau trimiterea de scrisori sau colete capcană; infestarea mediului sau infectarea de spații sau bunuri de larg consum; perturbarea sau dereglarea unor sisteme electronice în scop terorist; amenințări și alarme false.

2.4.FACTORI CARE POTENȚEAZĂ ȘI GENEREAZĂ TERORISMUL

Motivații și cauze ale terorismului

Terorismul rămâne un fenomen complex, agravat de amestecul de factori și motivații diferite. Grupurile independente ale radicalilor islamici reprezintă o provocare în creștere. Mișcările teroriste etnice, naționaliste și religioase, adânc înrădăcinate, continuă să acționeze alături de apariția grupurilor noi, care expun noi cauze și ideologii.

Studiile asupra terorismului au arătat că motivațiile care stau la baza acțiunilor teroriste pot fi clasificate în trei categorii: raționale, psihologice și culturale . Un terorist poate fi definit și printr-o combinație a acestora.

Motivații raționale

Teroristul rațional face o analiză aprofundată a costurilor și beneficiilor referitoare la scopurile și opțiunile sale. În timpul planificării unei acțiuni, el caută să determine care sunt cele mai scăzute costuri și cele mai eficiente căi pentru a-și realiza obiectivele.

Teroristul face o evaluare a riscurilor la care se expune, cântărind mijloacele de apărare ale țintei împotriva propriilor sale posibilități de atac. El analizează capacitatea colaboratorilor săi de a-l sprijini pentru distrugerea țintei, luând în considerarea scopul urmărit și condițiile sociale existente la un moment dat.

Raționamentul unui terorist este asemănător cu acela făcut de un comandant militar sau un întreprinzător care, înaintea unei operațiuni militare sau inițierii unei afaceri, evaluează toate disponibilitățile pentru derularea acțiunii.

Un terorist va analiza dacă acțiunea sa va induce suficientă anxietate pentru a-și atinge scopurile, fără ca el sau cauza să fie afectați. O evaluare greșită a reacției sociale poate conduce la dezastre. Astfel, când grupurile Tupamaros (Uruguay), ERP (Armata Poporului Revoluționar) și Montoneros (Argentina) au evaluat greșit reacția populară, ostilă la terorism și au depășit pragul de toleranță al societății, ele au fost eliminate.

Motivații psihologice

Motivația unei persoane pentru a săvârși acte teroriste derivă, din punct de vedere psihologic, din insatisfacțiile și nerealizările existente în viața sa personală. El își găsește rațiunea de a trăi, dedicându-se actelor de terorism.

Deși nu s-a determinat o psihopatie clară în rândurile teroriștilor, există un element aproape universal, care îi caracterizează, și anume acela că sunt "fideli desăvârșiți". Teroriștii nu iau în considerare punctele de vedere din exteriorul grupului; ei cred în cauza lor și au convingerea că nu pot greși niciodată.

Teroriștii au tendința să proiecteze asupra altora propriile lor motivații antisociale, manifestându-se printr-o atitudine de genul "noi împotriva tuturor". Această perspectivă duce la dezumanizarea victimelor și elimină orice ambiguitate din mintea lor atunci când acționează.

O caracteristică comună tuturor teroriștilor motivați psihologic este nevoia lor acută de a aparține unui grup. Pentru unii teroriști, acceptarea lor de către un grup reprezintă o motivație mult mai puternică decât obiectivele politice stabilite de acesta. Astfel de indivizi își definesc statutul social prin apartenența la un grup.

Grupurile teroriste au motivații interne foarte puternice. Acestea le determină să considere necesare orice acte de violență, care să le justifice existența, legitimitatea și considerația proprie.

Un alt rezultat al motivației psihologice este intensitatea dinamicii grupului. Teroriștii cer unanimitate și sunt intoleranți cu aceia care au păreri opuse. Având inamicul clar identificat, în cadrul grupului se creează o presiune ce determină creșterea frecvenței și intensității atacurilor teroriste.

Nevoia de a aparține unui grup limitează renunțările, iar teama de compromis nu permite acceptarea acestora. Teroriștii consideră negocierile ca fiind o trădare sau, în cel mai bun caz, ca dezonorante. Aceasta este și explicația faptului că grupările teroriste sunt predispuse la divizări, iar fracțiunile rezultate sunt deseori mult mai violente decât grupurile din care provin.

Dinamica motivațiilor psihologice a determinat, de asemenea, ca obiectivele urmărite de-a lungul timpului să fie aproape imposibil de realizat. Un grup care și-a atins scopurile este condamnat la dispariție și, de aceea, atunci când se apropie de realizarea lor, va căuta să le redefinească. Grupul va respinge orice pretenție de realizare a obiectivelor pe toate planurile, afirmând că aceasta este falsă ori necorespunzătoare sau o va caracteriza ca fiind rezultatul duplicității inamicilor. Exemple în acest sens se regăsesc atât la grupările Recontras din Nicaragua, ETA din Spania, cât și la multe din fracțiunile palestiniene, care par a suferi de teama succesului. O protecție psihologică eficientă împotriva succesului se realizează prin definirea scopurilor grupului, astfel încât acestea să fie imposibil de realizat.

Motivații culturale

Culturile modelează valorile și motivează oamenii să acționeze în moduri care pot părea nerezonabile pentru observatorii din afara arealului cultural respectiv.

Americanii, de exemplu, ezită să ia în considerare efectul foarte puternic pe care îl are cultura asupra comportamentului uman. Ei consideră și acceptă mitul conform căruia comportamentul rațional este singurul care coordonează acțiunile umane.

Dacă în cultura americană apare un comportament irațional, acesta este explicat prin toate mijloacele, care duc la găsirea unei motivații raționale. În cazul în care acțiuni iraționale asemenea vendetelor, torturilor sau comportamentelor auto-distructive ale unor grupuri se manifestă la alte popoare, acestea sunt respinse, ca fiind incredibile. În schimb, dacă se regăsesc în cultura lor, americanii fac eforturi să le găsească explicații raționale. Ei nu sunt de acord cu dezmembrarea statelor din motive etnice dacă din aceasta rezultă state mici, cu economii slab dezvoltate ci, dimpotrivă, sprijină apariția de state mici, dar cu economii prospere.

Modul de viață în general și al fiecărui individ, în special, este o caracteristică culturală, care are un impact de proporții asupra terorismului. În societățile în care fiecare individ se identifică prin apartenența la un anumit grup (familie, clan, trib), se va manifesta o incitare spre sacrificiu, rar întâlnită. Teroriștii reprezintă un caz special: ei sunt dornici să-și sacrifice viața pentru cauza și organizația lor. Pe de altă parte, viețile celor din afara grupului, care în sistemul lor de valori reprezintă răul, pot fi distruse fără nici o remușcare.

Alți factori care definesc motivațiile culturale ale teroriștilor includ maniera în care agresiunea a fost canalizată și conceptele care stau la baza societății. De exemplu, nivelul violenței din mediu este modelat de structura politică și de felul în care se asigură transferul puterii. Câteva sisteme politice nu au prevăzut măsuri efective pentru asigurarea transferului puterii fără violență. Unele culturi pot avea o mare toleranță în privința violenței manifestată pe alte planuri, dar, în același timp, pot fi foarte sensibile la violența politică. Statele Unite, de exemplu, este una din cele mai violente societăți din lume și totuși, violența politică nu este acceptată. Cu toate acestea, atât în SUA cât și în Franța și Germania (care au o toleranță scăzută față de violență) au existat acte de violență politică de-a lungul istoriei.

O determinantă culturală majoră a terorismului o reprezintă percepția referitoare la "outsideri" și anticiparea amenințării existente la adresa supraviețuirii grupurilor etnice. Teama provocată de o posibilă exterminare culturală conduce la o violență care, pentru cineva care nu a trăit o astfel de experiență, pare irațională. Toți indivizii sunt sensibili la amenințările contra valorilor prin care ei înșiși se identifică: limba, religia, comunitatea, teritoriul unde trăiesc sau locul natal. Posibilitatea de a pierde oricare din aceste valori declanșează o reacție de apărare, uneori chiar de ură, față de alte persoane sau popoare.

Religia poate fi considerată cea mai sensibilă valoare culturală prin care se identifică o persoană, deoarece cuprinde valori adânc înrădăcinate. O amenințare la adresa religiei generează un risc, nu numai asupra prezentului, dar și asupra trecutului și viitorului cultural. Multe religii, incluzând creștinismul și islamismul, se consideră îndreptățite să folosească forța pentru convertire. În numele religiei, terorismul poate fi foarte violent, iar teroriștii motivați religios privesc acțiunile lor ca fiind morale și reprezentând o sancțiune divină. În concepția lor, acțiunile ce le întreprind, considerate acte de disperare în alte împrejurări, reprezintă o datorie divină. Astfel se explică spiritul de sacrificiu și dăruire existent în rândurile celor mai extremiste grupuri teroriste.

2.5. RISCURI ȘI AMENINȚĂRI NAȚIONALE

O dată cu sfârșitul lumii bipolare, Estul și Vestul nu mai au doctrine de securitate opuse, iar cele două ancore de stabilitate în Europa sunt NATO și UE. Totodată, statele europene au nevoie de o politică de securitate comună, noua arhitectură de securitate construindu-se prin trecerea la entități regionale. În ultimul timp, în lume, s-au elaborat diferite scenarii de securitate, ceea ce i-a determinat pe unii să afirme că, în Europa s-ar fi instalat confuzia strategică.

Analiștii occidentali au propus un nou concept, Europa de sud-est, în care sunt incluși deopotrivă Balcanii și o parte a Europei Centrale. Or, din perspectiva securității regionale, România inclusă în această cea mai volatilă parte a continentului, se află între două focare de tensiune – Balcanii, a căror trăsătură o constituie efectul de domino, și Caucaz, zonă în care, după conflictele recente, are loc o polarizare Marea Neagră – Marea Caspică din cauza intereselor în privința importantei resurse strategice care este petrolul.

Ca urmare, investițiile transnaționale vor determina goana după alternativă, "drenajul" acestei resurse spre Europa necesitând o importantă infrastructură, iar România trebuind să-și urmărească promovarea intereselor în cooperarea regională.

Faptul că, pentru prima oară de la căderea comunismului, România se învecinează, la răsărit, cu două state unde comuniștii au obținut cele mai multe voturi la alegerile parlamentare, Republica Moldova și Ucraina, constituie un element de analizat în profunzime, din cauza noutății fenomenului. Există riscul ca cele două țări să formeze un bloc cu Federația Rusă.

Acest bloc poate reprezenta, pe lângă un tampon în calea extinderii NATO, știute fiind idiosincrasiile comuniștilor față de avansarea Alianței spre granițele Federației Ruse și "vecinătățile" ei mai mult sau mai puțin "apropiate", o amenințare la adresa cursului democratic al României. Alegerea, în martie 2000, a lui Vladimir Putin în funcția de președinte al Federației Ruse, de orientare național-liberală, poate schimba datele problemei.

În privința extinderii NATO, România va trebui, însă, asemenea altor favorite la porțile Alianței, să aștepte până ce aceasta încheie reforma internă și își elaborează o nouă strategie, SUA având cuvântul hotărâtor.

Opțiunile de securitate națională au ca surse realitatea internă, situația internațională și sunt determinate de interesele comune ale cetățenilor, precum și de potențialul societății românești de a le susține.

Strategia de securitate națională a României are drept obiective prioritare: "apărarea statului național român, suveran și independent, unitar și indivizibil, consolidarea ordinii de drept și a instituțiilor democratice; protecția cetățenilor, garantarea drepturilor fundamentale și a libertății individuale ale acestora; protejarea și promovarea intereselor României în lume. Acestea se realizează prin căi și mijloace politice, juridice, diplomatice, economice, sociale și militare proprii și prin cooperare cu statele și organismele de securitate din spațiul european, euro-atlantic și internațional".

Strategia de securitate a României se bazează pe opțiunea clară și irevocabilă de integrare în Alianța nord-atlantică și Uniunea Europeană.

Prin strategia de securitate națională, statul român urmărește să realizeze concordanța dintre obiectivele dezvoltării sale democratice și cele ale stabilității și securității europene.

Strategia de securitate națională urmărește să întărească statutul României de furnizor de securitate și stabilitate în zonă. România nu consideră, în principiu, nici un stat ca potențial adversar și acționează pentru dezvoltarea relațiilor de cooperare și înțelegere cu toate țările lumii. Acceptarea și aplicarea normelor internaționale, soluționarea prin negociere a problemelor litigioase, respectarea drepturilor omului și promovarea relațiilor de bună vecinătate cu toate statele din zonă, fac din România un partener capabil să participe la eforturile comunității statelor democratice de realizare a stabilității și securității în spațiul euro-atlantic.

a. Mediul internațional de securitate

Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, reunificarea Germaniei, dizolvarea Pactului de la Varșovia, dezmembrarea Uniunii Sovietice au marcat dispariția structurii mondiale bipolare și au schimbat în mod radical configurația politică a Europei și a lumii. Odată cu încheierea "războiului rece", are loc o redefinire a normelor de securitate și a rolului instituțiilor internaționale.

Reconstituirea unității de civilizație și a valorilor democratice din spațiul european are, ca primă etapă, extinderea NATO și a Uniunii Europene.

În contextul fenomenului de globalizare și în paralel cu progresele cooperării și integrării regionale, au loc și procese perturbatoare la adresa securității, cum ar fi fragmentarea, marginalizarea sau izolarea unor actori internaționali. Situațiile conflictuale din fosta R.F. Iugoslavia, din unele zone ale Comunității Statelor Independente și din alte regiuni dovedesc că, în lipsa dialogului, conflictele tind să dobândească un caracter internațional, antrenând utilizarea forței militare și creând pericole la adresa securității statelor, cu consecințe în plan regional și global.

Riscurile la care sunt expuse statele, precum și sursele potențiale de instabilitate decurg și din dificultățile economice, sociale și politice ale tranziției fostelor state comuniste din Europa Centrală și de Sud-Est.

În mediul internațional sunt prezente, de asemenea, riscuri nemilitare și neconvenționale complexe care creează noi tipuri de provocări la adresa securității naționale și internaționale. Proliferarea tehnologiilor nucleare și a armelor de nimicire în masă, terorismul, crima organizată, emigrația ilegală, amenințările la adresa mediului înconjurător sunt câteva dintre sfidările care afectează atât statele, cât și comunitatea internațională.

b. Interesele naționale ale României

Ca parte a civilizației europene, România promovează valorile acesteia și consideră interesele sale ca fiind convergente cu cele ale tuturor statelor democratice.

În cadrul comunității națiunilor, statul român își protejează cetățenii și propriile interese.

Având în vedere evoluțiile actuale și de perspectivă ale mediului de securitate, interesele naționale ale României se fundamentează pe:

garantarea și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale și a siguranței cetățenilor României;

consolidarea unui regim politic democratic, bazat pe respectarea Constituției și supremația legii;

asigurarea existenței statului național român, suveran și independent, unitar și indivizibil;

sprijinirea legăturilor cu românii din afara granițelor țării, pentru conservarea identității lor;

participarea României la asigurarea securității și stabilității în Europa.

Modalitățile de realizare a intereselor de securitate națională sunt întemeiate, în principal, pe factori politici, economici și militari. România își promovează interesele naționale prin: dezvoltarea economico-socială, mobilizarea resurselor umane și materiale proprii și cooperare internațională, prin integrarea României în structurile economice și de securitate euro-atlantice; dezvoltarea infrastructurii teritoriale și valorificarea poziției geostrategice a țării noastre; asigurarea unei capacități militare proprii, adaptată calitativ la exigențele apărării naționale și integrării în Alianța nord-atlantică; asigurarea respectării drepturilor persoanelor aparținând minorităților, în conformitate cu standardele internaționale.

Apărarea și promovarea intereselor naționale revin ca responsabilitate tuturor instituțiilor statului, partidelor politice și cetățenilor, conform competențelor și răspunderilor stabilite prin Constituție și prin legile țării.

2.5.1. Amenințări specifice diferitelor domenii ale societății românești

Coroborând interesele naționale fundamentale și obiectivele ce și le-a stabilit România pe termen scurt, mediu și lung prin strategiile de securitate și militară, analiștii politici și militari români au stabilit o paletă largă și diversificată a riscurilor, pericolelor, amenințărilor și agresiunilor la adresa securității și apărării naționale. Ele se pot grupa în "riscuri și amenințări generale și speciale" sau clasifica "după natura lor" în "politico-diplomatice, economico-financiare, sociale, informaționale, culturale, psihologice, ecologice, tehnologice și militare".

Gama pericolelor și amenințărilor la adresa securității și apărării României ce ar rezulta în urma unui demers de profunzime în domeniu o considerăm a fi destul de amplă și susceptibilă de îmbunătățire.

a. În domeniul politic

Intern:

schimbarea cursurilor evoluțiilor democratice prin lovitură de stat sau prin accederea la putere a unor forțe extremiste;

criza de autoritate a instituțiilor puterii;

lipsa consensului politic asupra problemelor majore ale României.

Extern:

existența în apropierea granițelor naționale a unor zone de gravă instabilitate politică, socială și militară, a unor conflicte potențiale sau actuale;

exercitarea de presiuni externe și imixtiuni în procesul decizional pentru acceptarea unor acorduri în contradicție cu obiectivele securității naționale;

reacții politice lipsite de realism la situațiile de criză;

aprecierea eronată de către organele în drept a contextului politic sub-regional, regional și mondial și luarea unor decizii care ar putea leza interese ale altor state.

b. În domeniul social-cultural

Intern:

înregistrarea costurilor sociale generate de tranziția spre economia de piață (șomaj, insuficienta protecție socială, nivel de trai în scădere etc.) care pot favoriza amplificarea unor fenomene și acte antisociale (crima organizată, corupția etc.);

lipsa preocupării pentru reconstruirea și buna funcționare a societății civile;

diminuarea sporului natural al populației;

nereglementarea juridică a raporturilor sociale generate de noua societate democratică și absența voinței de rezolvare în interes național și în mod democratic a conflictelor de interese dintre diferite grupuri sociale;

calitatea redusă a protecției sociale, asistenței medicale, disfuncționalități ale sistemului educațional.

Extern:

adoptarea de măsuri restrictive la adresa României în sensul limitării liberei circulații a cetățenilor în statele occidentale;

imixtiunea altor state în viața socială a României sub pretexte diferite și, în special, în ceea ce privește respectarea noilor standarde ale drepturilor omului;

menținerea diasporei în situația în care se găsea la momentul despărțirii României de comunism și neactivarea acesteia pentru a face lobby pro-românesc în străinătate;

penetrația culturală, tendința de discreditare sau înlocuire a unor valori autentice autohtone.

c. În domeniul economico-financiar

Intern:

erodarea bazei economice a securității naționale prin declinul producției, accentuarea dezechilibrului balanței comerciale, creșterea inflației, mărirea deficitului bugetar etc.;

accentuarea disparităților structurale din economia națională, manifestată atât la nivelul indicatorilor macro-economici, cât și ai economiei reale;

neadecvarea politicilor de privatizare la cadrul real al economiei naționale.

Extern:

presiunea creată de contrabandă, traficul ilegal de mărfuri, "piața neagră", încercarea de transformare a economiei naționale într-un mediu pentru spălarea banilor murdari din străinătate;

crearea unor situații preferențiale de influență economico-financiară care pot accentua dezechilibrul între nivelul de dezvoltare a României și cel al altor state europene;

înghețarea relațiilor economice ca urmare a instabilității politice.

d. În domeniul informațional – comunicațional

Intern:

slăbiciuni în gestionarea optimă a comunicării în situații de criză;

exercitarea, pe fundalul neinformării corecte a opiniei publice, a unor acțiuni manipulatorii asupra populației de către grupuri de interese (și de presiune) care controlează cele mai importante mijloace de informare în masă;

neacordarea de către instanțele puterii a atenției cuvenite problemei imaginii adecvate a României în străinătate.

Extern:

încercarea de exercitare a controlului, de către forțe ostile României, asupra mijloacelor de informare în masă din țară;

alimentarea imaginii deformate și nefavorabile a României în străinătate;

defavorizarea României în privința accesului la informația vehiculată în mediile internaționale.

e. În domeniul psihologic

Intern:

slăbirea coeziunii psihice a societății românești ca urmare a consumării energiilor în preocuparea de adaptare la procesele tranzitorii în desfășurare;

scăderea încrederii populației în unele instituții ale statului;

insuficienta preocupare pentru cunoașterea și valorificarea potențialului psihic al poporului în depășirea dificultăților perioadei pe care o parcurgem;

menținerea în stare tensionată a climatului intern.

Extern:

instrumentarea unor acțiuni psihologice agresive prin care se urmărește slăbirea rezistenței psihice a populației prin dezinformare sau punerea în circulație a unor zvonuri;

exercitarea de presiuni psihologice prin crearea în opinia publică a unor trebuințe false sau exagerate pe care statul român nu le poate satisface, în scopul alimentării unor stări de nemulțumire și insatisfacție;

discreditarea unor personalități aflate în fruntea unor organe importante ale statului pentru slăbirea acestora și facilitarea dezvoltării ulterioare a unor scenarii agresive.

f. În domeniul etnic-religios

Intern:

exacerbarea sentimentelor și practicilor naționaliste, antisemite, iredentiste și revanșarde;

încurajarea intoleranței și fundamentalismului religios;

încercările de învrăjbire a comunităților etnice și religioase și promovarea tendințelor separatiste și autonomiste.

Extern:

practica folosirii problematicii minorităților etnice și religioase ca vector pentru promovarea unei politici revizioniste sau avansarea unor revendicări teritoriale;

încercările de scoatere a problematicii minorităților naționale din domeniul drepturilor omului și de transferare a acesteia în domeniul politic și al securității;

crearea și întreținerea în străinătate a unei imagini deformate privind situația minorităților etnice și religioase.

g. În domeniul ecologic și tehnologic

Intern:

degradarea echilibrelor ecologice și deteriorarea calității mediului înconjurător;

producerea unor accidente tehnologice sau provocarea de sabotaje la obiective din industria chimică sau energetică (nucleară, convențională);

producerea unor catastrofe sau calamități naturale.

Extern:

producerea unor catastrofe tehnologice și ecologice ale căror efecte sunt greu de controlat și se propagă și dincolo de granițele statelor;

"importul" de deșeuri toxice și pierderea controlului asupra acestora;

poluarea apelor internaționale sau naționale și a unor cursuri de apă care tranzitează teritoriul României.

h. În domeniul militar

Intern:

consecințe ale aplicării reformei în domeniul militar ca urmare a suportului logistic precar, în special în domeniul acutizării unor probleme sociale și slăbirii capacității de reacție militară;

înțelegerea eronată a limitelor inferioare ale "suficienței defensive";

insuficienta armonizare a relațiilor între instituțiile cu atribuții în domeniul securității, siguranței și apărării naționale ca urmare a instituirii controlului civil asupra acestora;

apariția și proliferarea grupărilor paramilitare, sustragerii de armament și muniție, traficul cu acestea.

Extern:

accentuarea decalajelor de potențial militar ca urmare a reducerilor de armamente și efective militare și însoțirii acestui proces de o sporire a calității armamentelor militare rămase în înzestrare pentru modificarea raportului de forțe;

realizarea de alianțe militare în detrimentul statului român;

existența unor conflicte militare în desfășurare, a unor surse potențiale de conflict, posibilitatea reizbucnirii unor conflicte din cauza nesoluționării lor durabile;

discriminarea, directă sau indirectă, în privința accesului la tehnologii și echipamente militare de vârf.

i. Terorismul internațional. Criminalitatea strategică.

România, la fel ca și majoritatea țărilor central și est-europene, se află în epicentrul unor riscuri „non-tradiționale” pentru care toate aceste state nu sunt pregătite. Aceste riscuri sunt reprezentate de crima organizată, terorism și posibilitatea apariției unor conflicte de joasă intensitate la nivel substanțial.

Analistul Douglas Menarchik sublinia în „Central European Issues”, încă din 1997, că aceste noi amenințări au potențialul de a se extinde exponențial, cu consecințe locale și regionale dramatice cu mult mai serioase decât cele presupuse de potențiale, dar extrem de improbabil, conflicte interstatale.

La fel ca și celelalte țări din zonă, România își propune să cheltuiască miliarde de dolari în următoarele decade spre a se pregăti pentru un conflict improbabil, riscând să fie devastată de criminalitatea strategică.

Construirea unui potențial militar convențional puternic este un deziderat normal, dar pentru România acest demers nu ține cont de prioritățile de moment, de adevăratul „inamic” și de structura forțelor de reacție potrivite pentru acest tip de amenințări.

Criminalitatea strategică reprezintă combinația letală dintre crima organizată, narco-terorismul și violența politică dirijată contra instituțiilor fundamentale ale statului. Violența fizică și intimidarea populației, conjugate cu tacticile de preluare abuzivă și ilegală a proprietăților subminează statutul politic, economic, social și psihologic al statului român.

Criminalitatea strategică urmărește uzurparea puterii politice prin crearea unei economii paralele ce deteriorează credibilitatea guvernului democratic ales, deoarece cetățenii pot renunța la „contractul social” cu oficialitățile incapabile să asigure securitatea populației și soliditatea investițiilor acestora.

Criminalitatea strategică amenință viața cetățenilor, îi intimidează, le acaparează proprietățile și veniturile, corupe, pervertește și distorsionează instituțiile democratice de abia apărute.

Într-un anumit sens, crima organizată nu reprezintă o realitate strict post-decembristă pentru România. Fenomenul își are o parte dintre rădăcini în iraționalitatea economiei ultra-centralizate și a vastei „piețe negre” ce germinase în ultimele două decade ale regimului comunist. Criminalitatea a reprezentat, de asemenea, o problemă pre-existentă regimului democratic. Noul sistem politic și noua realitate economică prezintă noi oportunități pentru criminali și teroriști. Din acest punct de vedere, fondul criminogen al populației României este amenințător dezvoltat (după ultimele statistici ale anului 1998, peste jumătate din populația masculină matură din România are cazier!!!).

Savoarea banilor ușor câștigați a produs o ofertă generoasă de indivizi interesați de activități ale crimei organizate, mai ales în condițiile prăbușirii nivelului de trai al cetățenilor angrenați în activități economice muribunde datorită tranziției.

Rezultatul acestei stări de fapt a apărut chiar din 1990, când rata criminalității în România a înregistrat o creștere de 188% față de ultimul an al regimului comunist.

În plan acțional, conjugarea acestor factori de destabilizare și de amenințare este definit, în general, sub denumirea de „terorism specific zonelor gri”. „Zona gri” reprezintă „amestecul” sau interacțiunea dintre terorismul clasic, cu metodele și instrumentarul deja cunoscut, violența de tip insurgent și criminalitatea endemică.

Terorismul tinde să stabilească o relație de osmoză cu crima organizată, traficul de droguri sau alte forme de manifestare a violenței, toate acestea reprezentând matricea unor conflicte de mică intensitate cronicizate la palierul substatal, așa cum se prezintă astăzi cazul Columbiei, Libanului, Rwandei, Sri Lankăi sau a unor țări din Balcani, unde combinația dintre conflictele etnice, anarhia, integrismul religios, criminalitatea și narco-terorismul fac ravagii.

România, țară încadrată în „noile democrații”, trebuie să se aștepte la creșterea nivelului de amenințare teroristă de sorginte locală, de natura celei mai sus expuse, cu atât mai mult cu cât deschiderea frontierelor, libertatea de exprimare și economia de piață reprezintă un teren fertil pentru noi agende politice, cu noi actori și cu noi tipuri de vulnerabilități, cu care vechile structuri autoritariste nu erau obișnuite să se confrunte. Noile relații și realități economice pot accentua procesul de ghetoizare a aglomerațiilor urbane, apariția „războaielor” dintre bande, alinierea unor minorități sociale, religioase sau etnice în paralel cu apariția militantismului extremist, polarizării rasiale etc.

În legătură cu unele pericole la adresa securității țării, care au avut și un caracter mai mult sau mai puțin evident de amenințare, se pot sublinia următoarele:

existența unor încercări de aservire și punere sub control străin a unor sectoare economice strategice;

încercări ale unor cercuri străine de a accede la poziții cheie în sistemul de elaborare a deciziei la nivel național;

acțiuni de subminare, degradare și aducere în stare de neîntrebuințare a unor capacități de producție și instalații de importanță națională;

acțiuni pentru proliferarea terorismului, corupției și organizarea criminalității economice în rețele de tip mafiot și racordarea acestora la rețele internaționale teroriste și ale crimei organizate;

intensificarea spionajului economic și militar, activismul emisarilor unor organizații național-extremiste și neo-revizioniste.

Analiza acestor pericole ce se exercită sau se pot manifesta asupra României, ne-ar fi imposibilă, deoarece nici una nu se poate produce după un anumit tipar, ci îmbracă forme complexe, combinative.

Analizându-le pe cele care se manifestă în prezent și/sau pot evolua în viitorul apropiat, în mod direct sau indirect și sunt de natură internă, externă sau combinate, printre cele mai semnificative pot fi enumerate:

acțiunile unor state vecine pentru revizuirea tratatelor prin care s-au stabilit actualele frontiere, combinate cu acțiunile de enclavizare a unor zone, cu atitudinile separatiste ale unor grupuri sau minorități naționale și cu diversiuni din partea unor forțe potrivnice unității naționale;

acțiuni pentru menținerea controlului asupra intrării în culoarul strategic al Dunării, combinate cu manifestarea unor poziții dure în abordarea pe cale diplomatică a diferendelor și cu adâncirea disputelor asupra platoului continental al Mării Negre;

proliferarea acțiunilor teroriste interne și racordarea acestora la terorismul internațional, combinate cu acțiunile de transformare a unor zone din țară în baze de plecare pentru emigrația arabilor și indienilor către vest;

extinderea, la scară de masă, a corupției, combinată cu dezvoltarea unor activități economico-financiare paralele, apariția unor structuri subterane, organizate după principii mafiote și racordarea acestora la rețele internaționale ale crimei organizate;

acțiuni de alcătuire în țară, cu sprijin extern, a unor organizații ostile României și de punere sub controlul combinat al acestora și al unor mijloace de informare în masă, combinate cu realizarea unor baze subversive și agenturi de informații pe teritoriul românesc;

acțiuni de provocare și susținere a unor manifestări de amploare, sub pretextul unor nemulțumiri, combinate cu cele de organizare a unor diversiuni și sabotaje și cu exploatarea instabilității economice;

introducerea în țară de armament, muniții, materiale periculoase și mijloace de propagandă antiromânești, combinată cu încurajarea confruntărilor interetnice și interconfesionale și cu recrudescența unor forțe paramilitare și proliferarea producerii artizanale sau comercializarea pe piața neagră a unor materiale periculoase;

acțiuni pentru blocarea accesului României în structurile de securitate europene și euro-atlantice și crearea pentru aceasta a statutului de țară a zonei tampon dintre Est și Vest;

existența unor conflicte deschise sau stări tensionate în apropierea frontierelor României sau în țările cu care aceasta are relații apropiate sau de discordie.

În acest context, se pot aprecia ca amenințări la adresa securității naționale a României și acele acțiuni nonviolente, indirecte care pot îmbrăca forme ale presiunilor politico-diplomatice, penetrației culturale, acțiunilor agresive economico-financiare și tehnologice, agresiuni psihologice, agresiuni informaționale, agresiuni imagologice.

O succintă referire doar la ultima dintre formele enumerate anterior ne relevă faptul că asemenea amenințări au existat înainte, dar și pe timpul conflictelor relativ recente din fosta R.F. Iugoslavia și din Golf, amenințări ce au avut drept suport acțiuni imagologice intense și deosebit de abile, reușindu-se cu ajutorul mass-media, să se prezinte mediilor politice și opiniei publice internaționale imaginea plănuită și dorită de agresor.

Remarcăm din prezentarea făcută faptul că, și în cazul României, ca și în situația altor state, în timp ce pericolele și amenințările din domeniul militar se diminuează cresc vertiginos, cele din segmentele economic, social, ecologic, informațional etc.

Calea graduală, de la factorii de risc spre stadiul de pericol, amenințare sau agresiune armată poate fi străbătută uneori destul de rapid, în împrejurări ce pot fi mai mult sau mai puțin favorizate de: interesele și rivalitățile marilor puteri în legătură cu Europa Centrală și de Est și zona Balcanilor, configurarea noului sistem de securitate european și mondial, evoluția situației geopolitice a României, capacitatea societății românești de a depăși dificultățile cu care se confruntă și a-și pune în valoare virtuțile europene.

Într-un anume mod vor evolua factorii de risc la adresa securității și apărării naționale dacă România va accede în structurile de securitate europene și euro-atlantice, după alte coordonate se vor dezvolta dacă se va bloca accesul în aceste structuri și, în această situație, cu nuanțări specifice dacă țara noastră va aparține unei alianțe central-europene sau va rămâne la statutul de nealiniere.

Indiferent de situațiile prefigurate, este cert că, în această etapă, s-au amplificat și continuă să crească pericolele și amenințările de natură internă care le potențează uneori alarmant pe cele exterioare. Unele dintre ele pot deveni și chiar sunt amenințări imediate (cele de natură economică, socială, politică și militară), iar altele pot produce efecte pe termen mediu sau lung sub forma unor amenințări sau chiar agresiuni ulterioare (cele de natură culturală, psihologică, tehnologică, informațională și militară).

2.5.2.Terorismul factor fundamental de amenințarea securității României

1. Dezacorduri pe motive sociale , politice sau etnice ori rezultate dintr-o anumită învinuire adusă autorităților centrale sau locale . Există în prezent factori de amenințare cu potențial de derapare spre violență și extremism , unii din aceștia emanând din zone sociale considerate benigne din punct de vedere al apartenenței spre violența politică .

2. Formarea de grupuri radicale , naționaliste sau subversive ori a unor societăți secrete . De mai mulți ani , presa și chiar surse din serviciile speciale atrag atenția asupra unor tabere de instruire clandestină în care se pregătesc elemente ale unor forțe paramilitare aparținând minoritarilor din ținutul secuiesc și din alte zone ale Transilvaniei . De multe ori aceste acțiuni sunt consumate sub acoperirea unor organizații de cercetași (“ Scout-Transylvania ” ) sau chiar sub acoperirea unor organizații de tineret ale unor partide etnice parlamentare .

3. Agitație antiguvernamentală sau antiromânească și identificarea structurilor de putere ca sursă a necazurilor locale . Simptomatice în acest sens sunt luările de poziție ale unor cetățeni români – necunoscători ai limbii române , singura , de altfel , limbă oficială în stat , cu privire la politica de deznaționalizare la care sunt supuși . Aceste atitudini deloc singulare sunt sprijinite de un puternic lobby antiromânesc , proiectează în străinătate o imagine distorsionată menită să explice și să pregătească eventuale violențe de natură etnicseparatistă .

4. Apariția unor noi “ purtători de cuvânt” ai cauzei poporului și sosirea din afară a unor organizatori și reprezentanți . În prezent asistăm la apariția unor lideri mesianici care se autodefinesc ca portdrapel ai onoarei naționale , ca purtători de cuvânt ai întregii populații , deși nu au fost mandatați de către alegătorii din România în acest sens .

5. Mitinguri , întruniri sau demonstrații unde se țin discursuri incendiare și unde se încurajează violența . Acest indicator devine și mai critic dacă forțele de ordine încearcă să intervină sau să combată asemenea acțiuni și se produc acte de violență . Violența discursului politic tinde să devină o realitate cotidiană a României . Țara noastră are ca specificitate tendința de politizare excesivă a oricărui aspect al vieții sociale , în acest proces fiind atrase și sindicatele .

6. Apariția unor afișe , manifeste , a altor tipărituri subversive sau destabilizatoare destinate să incite populația .După controversele apărute în urma dezbaterilor legii “ Ticu Dumitrescu “ privind deschiderea dosarelor fostei securități , Bucureștiul a fost împânzit de afișe ce imcitau populația împotriva unui lider al unui partid parlamentar . Acțiunea , care se pare că a fost orchestrată de conducerea unui ziar cotidian central , a provocat tensiuni politice deosebite .

7. Nesupunerea civică organizată acolo unde cauzele anunțate sunt umbrite de retorica politică . Până în prezent România nu s-a confruntat cu acest indicator de amenințare deși unele partide parlamentare , organizații sindicale sau nonguvernamentale au amenințat cu acțiuni de nesupunere civică . Cu toate acestea s-au înregistrat cazuri de ocupări abuzive ale unor drumuri publice , blocarea unor căi ferate , a accesului în unele clădiri publice .

8.Intensificarea acțiunilor de recrutare de noi membri de către grupurile radicale cunoscute .

9. Creșterea nivelului de agitație și propagandă în colegii și universități . Devine tot mai evident că tineretul universitar devine tot mai mult o țintă predilectă pentru propaganda proiectată de diferite structuri politice din România .

10. Identificarea unor influențe străine sau a unor ajutoare din partea unor grupări radicale din străinătate pentru grupuri locale sau indivizi .

Un exemplu semnificativ al materializării acestui indicator de amenințare în partea de vest a României îl constituie masivele trasporturi de manuale de istorie și geografie editate de autoritățile maghiare sau chiar de emigrația maghiară din Occident . Aceste manuale au fost folosite abuziv neîncadrându-se în programele școlare aprobate de Ministerul Educației . Motivația acestor genuri de acțiuni devine evidentă dacă trecem la conjugarea mau multor factori de amenințare din cei enumerați .

11. Amenințări la adresa unor lucrări și instalații publice , a mijloacelor de transport în comun , precum și împotriva unor personalități publice .

În special în ultimii cinci ani majoritatea instituțiilor fundamentale ale statului , guvernul , tribunalele , procuratura , aeroporturile , unele unități militare , chiar și unele școli au fost supuse sistematic unor campanii de amenințări telefonice cu bombe .

Această tactică teroristă este extrem de des utilizată în toate țările lumii , având o eficiență deosebită

12. Stare de agitație în rândurile grupurilor de refugiați ale minorităților sau ale unor comunități de străini sau de altă orientare din cadrul populației .

România a devenit de un timp atât țară de tranzit a emigrației , cât și țară de destinație a emigranților clandestini . Conform unor estimări numărul celor care ar locui ilegal pe teritoriul țării ar fi de peste 90000 , la care se adaugă cei peste 100000 de oameni ce aparțin cultului islamic care trăiesc la noi cu forme legale .

13. Semnalarea unor furturi de arme de foc , muniții și substanțe explozive . De asemenea , a crescut îngrijorător și numărul de intrări în țară al străinilor cu armament justificat de aceștia ca fiind pentru autoapărare . A devenit o practică pentru străinii amatori de vânătoare introducerea de arme de vânătoare nedeclarate care sunt apoi comercializate clandestin în țară .

Simpla enumerare a acestor indicatori de amenințare cu particularizări la realitatea României contemporane ne permit modelarea pericolului potențial ce planează asupra siguranței noastre naționale , privind posibilitatea și gradul de probabilitate a emergenței fenomenului terorist în țara noastră , în condițiile în care vom enunța și alte premise ale emergenței acestui fenomen , din păcate cu mult mai semnificative decât cele prezentate .

CAPITOLUL 3

forme și procedee ale acțiunilor teroriste posibile în situații de criză, de RÃZBOI ȘI CONTRACARAREA ACESTORA

3.1. Forme și procedee specifice acțiunilor teroriste

Din analiza situațiilor caracteristice acțiunilor teroriste ce au avut loc până în prezent, se constată că, în concepția organizațiilor și grupărilor teroriste, există o preocupare sporită pentru diversificarea formelor și procedeelor de acțiune, chiar dacă se acționează asupra unor obiective fixe sau aflate în mișcare.

Din sinteza situațiilor de profil rezultă faptul că formele de acțiune cel mai frecvent folosite în realizarea actului terorist sunt: acțiunea directă, acțiunea acoperită și acțiunea psihologică.

A. Acțiunea directă constituie forma de bază de înfăptuire a actelor teroriste violente și constă în atacul deschis, armat sau amenințarea cu arma asupra obiectivului vizat, în scopul ocupării acestuia și luării de ostatici, distrugerii, capturării, răpirii unor persoane, ori creării de panică, derută, frică și groază în rândul personalului, obiectivului sau al populației din zonă .

Procedeele de luptă folosite în acțiunea directă sunt variate și în permanentă schimbare. Acestea se stabilesc în funcție de natura obiectivului vizat, vulnerabilitatea acestuia, posibilitățile de acțiune și scopul imediat și îndepărtat urmărit etc. Cele mai frecvente procedee folosite sunt: atentatul , atacul obiectivelor fixe, atacul obiectivelor mobile.

a) Atentatul este unul dintre principalele procedee de acțiune folosite de elementele teroriste. El se realizează în scopul suprimării fizice a unor personalități marcante ale vieții politice, economice, sociale și militare care, în activitatea lor, au lezat interesele organizațiilor sau grupărilor teroriste. Prin înlăturarea lor fizică, se produce groază și nesiguranță în rândul populației, perturbarea activităților în stat, haos și angoasă. Obiectivele vizate sunt foarte variate și merg de la șefi de stat și guvern, miniștri, șefi de partide, diplomați, înalți demnitari și comandanți militari, până la magistrați, oameni de afaceri, mai recent, ziariști ș.a.

Ca modalități concrete de executare a acțiunilor asupra personalităților vizate, elementele teroriste folosesc:

asasinatul, care este acțiunea cea mai odioasă săvârșită de teroriști, întrucât ea are, pentru opinia publică, valoarea "de exemplu" a ceea ce ar putea să facă ei în viitor;

răpirea de persoane. Această acțiune este săvârșită premeditat, în vederea amenințării unor grupuri politice, economice ori sociale, a guvernelor sau a autorităților publice centrale ori locale, cărora li se impune satisfacerea unor revendicări de ordin politic, economic, juridic, militar, social etc. solicitate de organizațiile sau grupările teroriste implicate în acțiunea respectivă;

sechestrarea de persoane sau luarea de ostatici este o acțiune prin care se atentează la integritatea fizică ori morală, executată cu forța, prin reținerea așa-zișilor adversari marcanți, pentru a determina autoritățile să accepte condițiile impuse, inclusiv prețul de răscumpărare în bani;

atentatul executat prin atac armat în forță, rapid și prin surprindere este un procedeu violent, ce se adoptă în vederea capturării sau nimicirii persoanei vizate și, ulterior, al retragerii echipelor sau grupurilor teroriste din zona acțiunii respective. Pentru desfășurarea cu succes a acțiunii se încearcă dezorientarea organelor de ordine, concomitent cu îndepărtarea posibililor martori și blocarea circulației;

atentatul executat printr-un atac armat izolat constituie un procedeu de acțiune utilizat frecvent de elementele teroriste, care angajează efective mai puțin numeroase (1-2 indivizi). Se folosește pentru asasinate, răpiri sau sechestrări de persoane;

atentatul executat prin acțiune armată specială, denumit și "atacul nominal", este un procedeu ce se adoptă pe baza unor date și informații sigure despre persoana vizată și mijlocul de locomoție folosit. Prin acțiunea respectivă se urmărește asasinarea sau rănirea "obiectivului", "în liniște", folosind armament de foc cu amortizare de zgomot sau arme albe și luându-se măsuri de dispariție din zona acțiunii, imediat sau ulterior.

b) Atacul obiectivelor fixe constituie o formă de acțiune importantă, la care recurg elementele teroriste în cadrul acțiunilor directe. Din rândul obiectivelor fixe urmărite de forțele respective fac parte anumite construcții civile și militare la care, dacă se produc distrugeri sau avarii, însoțite de victime omenești, se afectează, într-un fel sau altul relațiile dintre state, economia, activitatea politico-socială a statului respectiv, se produce spaimă și panică în rândul populației.

Ca modalități specifice de acțiune în cadrul acestui procedeu, cel mai des folosite sunt:

atacul simultan pe mai multe direcții. Acesta constă în desfășurarea rapidă a echipelor sau grupurilor, pătrunderea lor în obiectiv pe două sau mai multe direcții, nimicirea elementelor dispozitivului de pază și apărare, ocuparea obiectivului, luarea de ostatici și începerea tratativelor cu autoritățile pentru satisfacerea revendicărilor lor;

atacul pe o direcție favorabilă precedat de o acțiune demonstrativă pe o altă direcție;

atacul legendat este un procedeu subtil de acțiune folosit de forțele teroriste pentru a pătrunde, sub o acoperire credibilă, în obiectiv. În acest scop se folosește metoda substituirii de persoane sau pătrunderea cu documente contrafăcute sau sustrase. După intrarea în obiectiv și punerea personalului sub amenințarea armelor (sechestrarea acestuia), teroriștii își prezintă pretențiile autorităților. Procedeul se aplică asupra ambasadelor, domiciliilor diplomaților, agențiilor și birourilor diferitelor organisme internaționale, obiectivelor de interes economic, social, științific și militar, ale aviației, marinei civile etc.

c) Atacul obiectivelor mobile, mai bine cunoscut sub denumirea de "deturnarea obiectivelor" (aeronavelor, navelor, mijloacelor de transport rutiere sau feroviare), ca procedeu de acțiune, constă în atacul premeditat în vederea capturării unui mijloc de transport, sechestrării sau uciderii personalului tehnic și călătorilor, pentru obținerea unor fonduri financiare, eliberarea unor deținuți, ori pentru a crea o largă publicitate cauzei lor în mas-media.

B. Acțiunea acoperită este o formă de luptă violentă utilizată de elementele teroriste atât în timp de pace cât și în situație de război. Aceasta constă în asasinarea unor persoane, distrugerea sau incendierea unor obiective, prin folosirea încărcăturilor explozive, toxice, bacteriologice sau nucleare, plasate sau expediate în locuri, medii sau obiective frecventate de persoanele vizate și prin lovirea de la distanță a țintelor cu mijloace telecomandate. Caracteristic pentru această formă de acțiune este faptul că autorii nu se descoperă, ei rămânând în umbră.

Din analiza acțiunilor teroriste ce au avut loc până în prezent, rezultă că mijloacele cele mai frecvent folosite au fost explozivii convenționali sau neconvenționali. Particularitatea acestora constă în faptul că folosesc cele mai moderne dispozitive care pot declanșa explozia imediat sau cu întârziere, în urma unor efecte mecanice, optice, electromagnetice, cu energii stimulate (laseri, etc.) iar elementele teroriste nu sunt expuse riscului direct .

Principalele procedee de luptă specifice acestei forme de acțiune sunt: așezarea sau fixarea încărcăturilor explozive (clasice sau cu S.T.L. ori S.R.L.) la obiective fixe sau mobile (staționate sau aflate în mișcare); "lipirea" unor încărcături explozive cu dispozitiv de fixare magnetic; aruncarea unor încărcături explozive din mijloace de transport pe timpul depășirii obiectivului; lansarea manuală sau cu ajutorul unor mijloace tehnice reactive a unor încărcături explozive; expedierea sau înmânarea persoanelor vizate a unor colete, articole de artizanat , ceasuri, jucării etc., în care se află disimulate încărcături explozive.

C. Acțiunea psihologică ca formă de luptă teroristă, vizează distrugerea sau slăbirea capacității de rezistență psihică. În sensul cel mai larg, agresiunea psihologică reprezintă ansamblul procedeelor puse în mișcare în mod intenționat pentru a reuși manipularea perfidă a persoanelor, grupurilor sau a unei întregi societăți în scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândirea sau chiar a le subjuga. Cu alte cuvinte, de a dezinforma "țintele" vizate, de a le distruge echilibrul psihic (al individului și grupurilor sociale), lipsindu-le de capacitatea de orientare, selecție și reacție adecvată la provocări, deoarece pentru funcționarea psihicului uman, dezinformarea poate fi comparată cu efectul SIDA asupra organismului. Dezinformarea operează cu informații șoc, pervertite sau falsuri informaționale (documente fabricate, insinuări calomnioase, minciuna), prin lansarea premeditată de zvonuri, alarme false și apeluri telefonice, șantaj de natură să creeze stări de tensiune psihică, nesiguranță, derută, panică "Țintele" acțiunii psihologice sunt persoane, grupuri, națiuni. Personajele dezinformării sunt comanditarii (centrele de decizie) și specialiștii (planificatorii, controlorii și agenții). Acțiunile de dezinformare sunt îndreptate atât asupra unor medii sociale vulnerabile (ziariști, oameni de știință, cadre didactice, magistrați, clerici, vedete, tineret, militari, dizidenți), cât și spre unele personalități periculoase (istericii, psihastenicii, anxioșii, pesimiștii, paranoicii, depresivii, euforicii, defetiștii, sociopații, impulsivii, inadaptabilii, egocentriștii)

Procedeele cel mai des uzitate în acțiunile teroriste și diversioniste psihologice sunt: amenințările sau cererile adresate prin telefon sau scrisori anonime diferitelor personalități (acestea pot fi directe sau indirecte – adică asupra familiilor acestora); lansarea de alarme false prin mas-media sau, cel mai adesea, prin telefoane anonime, care anunță iminența producerii actului terorist; preocupări pentru procurarea și folosirea mijloacelor radioactive, chimice și biologice.

3.2. Forme și procedee specifice acțiunilor teroriste executate în situații de criză

În contextul situației analizate, considerăm că sunt continuate, extinse și diversificate formele acțiunilor teroriste prezentate anterior, cu precizarea că unele cunosc o amplificare, diversificare și extindere, iar altele se reduc sau chiar pot să nu se manifeste, ele putând să preceadă, să pregătească sau să acopere o agresiune militară.

În aceeași ordine de idei, prin formele de manifestare și de desfășurare, acțiunile teroriste violente, diversioniste, directe sau psihologice pot să se substituie unei agresiuni indirecte sau chiar unei agresiuni militare directe, cu forțe armate. Aceasta întrucât ele presupun o perioadă de pregătire prin care statul, potențial victimă, este izolat pe plan internațional, discreditat în fața opiniei publice și supus unor restricții. Concomitent, sunt exploatate situațiile de criză internă (situația economică dificilă, rivalități politice, contradicții și tensiuni interetnice și religioase, probleme naționale exacerbate, potențial militar nesatisfăcător din punct de vedere rațional, starea precară a moralității publice etc.) și se reduce până la încetare raporturile externe cu statul ce urmează să fie supus agresiunii .

Unii autori militari susțin că prin acțiunile teroriste directe sau psihologice se poate antrena populația la acțiuni violente de stradă, la atacarea instituțiilor publice, a sediilor administrative, la confruntări sângeroase cu organele de ordine publică, la mitinguri, greve, demonstrații, acțiuni antiguvernamentale și antinaționale, la adăpostul cărora forțele specializate ostile, organizând și desfășurând acțiuni terorist-diversioniste, blochează și "bruiază" rețelele radio și telefonice, prin mijloace radio-electronice.

În situațiile de criză, pot fi executate și alte forme de acțiuni teroriste, cum ar fi: organizarea unor sabotaje în întreprinderi de transport și baze de aprovizionare; distrugerea sistemelor de comunicații și blocarea unor noduri de comunicație; amplificarea stării de panică și de instabilitate politică și militară prin răpirea, sechestrarea, asasinarea unor personalități de marcă; organizarea unor atentate în locuri publice, dens populate, care să aibă un impact psihologic puternic, să producă panică, nesiguranță în rândul populației, neîncredere în capacitatea statului de a asigura ordinea publică și protecția cetățenilor, să creeze aparența că aceștia sunt abandonați și să fie determinați să se supună voinței teroriștilor, în final fiind paralizate viața și activitatea unor întregi regiuni; activizarea formațiunilor locale, paramilitare și chiar angajarea deschisă a acestora; angajarea de confruntări directe cu forțele de asigurare a ordinii publice și chiar cu armata, prin atacarea depozitelor de muniție, a subunităților izolate, a centrelor de transmisiuni, a transporturilor militare; împiedicarea unităților (subunităților) militare să intervină la obiective, prin organizarea de ambuscade sau prin deturnarea lor de la misiuni; provocarea unor rebeliuni, răscoale locale; culpabilizarea și destabilizarea forțelor de ordine publică și a armatei prin acțiuni teroriste directe sau indirecte; crearea unei stări de anarhie, dezordine generalizată, haos în întreaga țară

3.3. Forme și procedee specifice acțiunilor teroriste executate în situații de război

Experiența din conflictele militare postbelice ne arată că acțiunile teroriste completează în timp și spațiu acțiunile forțelor armate, contribuind la finalizarea unor misiuni operative sau strategice importante, menite să favorizeze realizarea scopurilor strategice generale ale războiului.

În aceste condiții, este posibil ca întreg teritoriul țării să se transforme, chiar în decurs de câteva ore de la declanșarea agresiunii, într-un vast câmp de luptă care să cuprindă o diversitate de "focare" de ducere a acțiunilor.

Pe baza studiului acțiunilor probabile ale forțelor teroriste, apreciem că obiectivele și zonele de pe teritoriul național cele mai vulnerabile din acest punct de vedere și a căror protecție are o importanță deosebită pentru organizarea și ducerea cu succes a operațiunilor și luptelor sunt: capitala țării, municipiile reședință de județ, precum și alte localități de importanță strategică datorită fie situării acestora pe direcții importante de acțiune, fie datorită obiectivelor economice vitale pentru industria de apărare a țării. Un pericol deosebit îl prezintă zonele în care se află platforme industriale (petrochimice, siderurgice, energetice), fabrici și uzine cu protecție specială, depozite de importanță strategică, zone cu lucrări de hidroameliorații etc.

Având în vedere concepțiile de ducere a acțiunilor militare de către potențialii agresori, apreciem că aceștia ar putea folosi unități și subunități terorist-diversioniste autohtone, independent sau în cooperare cu subunități de cercetare-diversiune din compunerea M.U. din cadrul trupelor de uscat, pregătite pentru acțiuni de tip comando.

Totodată, inamicul poate amplifica acțiunile desfășurate anterior de unele comandouri teroriste constituite din membrii unor organizații extremiste, neofasciste, național-iredentiste, secte și culte, cu orientări fanatice ș.a. Trebuie avut în vedere faptul că, în prezent, în țara noastră se află, sub diferite acoperiri, membrii câtorva organizații teroriste deosebit de active și de puternice, îndeosebi din zona fierbinte a Orientului Mijlociu, susceptibili în orice moment să săvârșească unele acte terorist-diversioniste. De asemenea, persoane din lumea interlopă, racolate de organizații extremist-teroriste, pot acționa pentru proliferarea practicilor lor specifice, existând și riscul angajării lor în acțiuni agresive de amploare.

Este evident că țara noastră, în caz de conflict armat, va fi pusă într-o situație deosebit de complexă. În această situație, folosind din timp și prin surprindere forțele speciale, cât și unele elemente autohtone ostile, dușmănoase, inamicul va căuta să-și îndeplinească scopurile strategice într-un timp mai scurt.

Dintre formele de acțiuni teroriste ce s-ar putea executa pe timpul conflictelor armate, menționăm: acțiuni de distrugere a sistemelor de lansare a rachetelor tactic-operative și antiaeriene, a centrelor de transmisiuni aferente punctelor de comandă, în special ale M.U. tactice și operative, a stațiilor de radiolocație din sistemul de apărare antiaeriană, a teritoriului și a trupelor, a nodurilor de comunicație feroviare și rutiere, a unor obiective economico-militare importante și blocarea punctelor obligatorii de trecere; infectarea surselor de apă și alimentelor, minarea anumitor clădiri sau a zonelor ce se presupune că vor folosi la instalarea punctelor de comandă ale M.U. strategice, operative și tactice, distrugerea depozitelor de muniții, carburanți, alimente și a spitalelor de campanie; răpirea sau asasinarea unor comandanți de M.U., ofițeri din statele majore ale acestora, capturarea de planuri operative și alte documente de luptă; acțiuni ofensive pentru cucerirea unor obiective și instalații militare; lichidarea și substituirea organelor militare de îndrumare a circulației în scopul dirijării coloanelor de trupe sau logistice pe alte itinerare, precum și a personalului din centrele de transmisiuni ajutătoare, stațiilor de radio și radio-releu de retranslație, izolate, cu scopul principal de a neutraliza sistemul de conducere a trupelor; hărțuirea trupelor și populației prin producerea de explozii și incendii la diferite obiective militare, industriale și construcții de importanță majoră, provocate în lanț, la ore și în locuri diferite, în scopul distragerii unor importante forțe operaționale de la îndeplinirea misiunilor principale

Prin aceste forme de acțiune, forțele agresive teroriste pot duce la constituirea unui al doilea "front", pe teritoriul național, "frontul nevăzut", cu ajutorul căruia inamicul poate produce importante pierderi și poate distrage importante efective ale armatei și forțelor de ordine publică de la ducerea operațiilor și luptelor și de la menținerea ordinii de drept, contribuind astfel la diminuarea raportului de forțe, la ducerea acțiunilor militare pe două fronturi, la reducerea capacității de luptă a M.U. și unităților, la dezorganizarea conducerii etc. Aceasta, întrucât prin folosirea forțelor diversionist-teroriste se pot obține rezultate importante din punct de vedere militar în condiții mult mai economice decât în cazul folosirii armelor ultrasofisticate, organizarea, dotarea, instruirea și utilizarea lor comportând cheltuieli incomparabil mai mici.

La toate acestea mai trebuie adăugate și consecințele pe care le au astfel de acțiuni în planul dezorganizării ordinii constituționale din zona interioară a statului, care pot influența ducerea acțiunilor militare din zonele de conflict.

3.4. Măsuri de contracarare a acțiunilor teroriste

CONCLUZII

Încercarea de a se ajunge la un consens asupra unei definiții a terorismului a generat multe dezbateri în științele sociale. Nici o definiție nu pare să satisfacă vasta interpretare asupra specificității terorismului. În opinia noastră, terorismul reprezintă folosirea calculată a violenței sau amenințării cu violența, pentru a inocula teama, cu intenția constrângerii sau intimidării guvernelor sau societăților în vederea atingerii unor obiective politice, religioase, ideologice. Credem că este important ca în definirea fenomenului terorist, pentru a evita polemici legate de „cine este terorist” și „cine luptă pentru scopuri nobile” să se pornească de la elementele constitutive ale acțiunii și nu de la identitatea celui care o execută sau de la natura cauzei pe care o realizează. De asemenea, apreciem că terorismul are o componentă psihologică importantă, care se manifestă prin impactul deosebit al actelor teroriste asupra maselor și prin faptul că identitatea victimelor sau a țintelor atacurilor teroriste sunt nerelevante în raport cu obiectivele acestora, având drept scop doar răspândirea terorii.

Considerăm că terorismul este o strategie a violenței insurecționale care se definește prin aceea că nu ține cont de un eventual control al teritoriului, rămânând predominat în domeniul influenței psihologice și lipsindu-i elementul legăturii permanente cu zona, teritoriul realizării actului terorist. Referitor la mijloacele folosite în cadrul viitoarelor amenințări teroriste, formulăm prezentăm trei concluzii:.

a. Pe lângă folosirea pe scară largă a celor două arme tradiționale: pistolul și bomba, modificările intervenind în tehnologiile de fabricație și în creșterea efectelor letale și distructive , atentatele de la 11 septembrie 2001 au demonstrat că mintea umană poate crea sau se poate folosi de noi tipuri de surse de distrugere ;

b. Sofisticarea armelor teroriste va continua să existe în simplitatea acestora. Explozivele din plastic, materialele folosite în bombele artizanale sunt ușor de procurat din comerțul public și posedarea acestora este legală, până la etapa fabricării bombelor;

c. Combinația noilor tipuri de organizare a teroriștilor, cu motivațiile diverse și un mai mare acces la armele de nimicire în masă va conduce la noi adversari redutabili. Referitor la acest aspect, continua creștere a posibilităților de a obține din fostele state ale Pactului de la Varșovia, de arme de înaltă tehnologie și proliferarea materialelor nucleare fisionabile din fosta URSS conduc la ipoteza că viitorii teroriști care le vor poseda, vor constitui una dintre cele mai grave amenințări la adresa securității naționale.

Schimbările care vor apărea, în concepția noastră, în desfășurarea viitoarelor acțiuni teroriste, se referă în principal la:

Modul de organizare: se va continua mișcarea de schimbare a structurilor de organizare, de la o formă bazată pe strategie, pe cea bazată pe rețea. În interiorul grupului „Marele Lider” va aproba descentralizarea pe rețele. Efortul va fi direcționat mai mult pe punerea în prima linie de bătaie, a grupurilor conectate transnațional, decât pe constituirea unor grupuri individualizate , fapt demonstrat de organizarea impusă de Usama Bin Laden în cadrul Al Qa”ida .

Doctrine și strategii: Teroriștii vor încerca să dețină noi capabilități pentru acțiuni letale. Unele grupuri teroriste se vor îndrepta spre o acțiune de gen „paradigma războiului”, ceea ce va conduce la creșterea gradului de risc pentru forțele militare. Considerăm că, în viitor, va crește interesul teroriștilor pentru „operațiuni în domeniul informațional” care, sunt mai utile în realizarea scopurilor lor comparativ cu tradiționale operațiuni în stil „comando”. Apreciem că, în viitor, subminarea sistemică a unei societăți va deveni un obiectiv mai dorit de teroriști decât distrugerea unei ținte specifice.

Tehnologie: Teroriștii vor crește gradul de utilizare a rezultatelor tehnico-științifice în realizarea scopurilor ofensive și defensive, ca și pentru crearea bazei structurilor organizatorice. În ciuda speculațiilor, larg răspândite, privind posibilitatea realizării unor acțiuni teroriste îndreptate împotriva spațiului cibernetic, considerăm că aceștia au motive să păstreze intactă rețeaua NET pentru a-și putea comunica și transmite mesaje, organiza și pune în aplicare planurile acțiunilor teroriste.

Până în prezent, în România, terorismul nu a constituit o constantă privind amenințarea la adresa siguranței naționale. Cu toate acestea, multe tipuri de terorism pot deveni o amenințare a intereselor noastre de securitate, pornind de la apărarea cetățeanului, a teritoriului și până la securitatea națională, regională și chiar până la stabilitatea sistemului internațional. Ca stat european de mărime mijlocie, perspectiva eventualelor acțiuni teroriste în România sunt în directă legătură cu:

poziția sa strategică de confluență cu zonele de conflict din fosta R.F. Iugoslavia și fostul U.R.S.S. precum și situarea țării noastre la întretăierea traseelor viitoarelor conducte de transport a resurselor energetice din Marea Caspică;

efectele eventualelor încercări de schimbare ale granițelor naționale în zona Balcanilor, care vor conduce la radicalizarea acțiunilor teroriste în țările respective cu implicații directe asupra intereselor noastre de securitate națională și regională;

angajarea militară a României în acțiuni de redefinire sau menținere a climatului de securitate regională (a se vedea Somalia , Angola , Bosnia, Kosovo , Afganistan) poate produce riscuri reziduale sub forma unor acțiuni teroriste desfășurate de elemente sau organizații nemulțumite, cu dorințe revanșarde sau intenții de răzbunare;

prezența și activitatea pe teritoriul României a unor membri și suporteri ai organizațiilor palestiniene care se opun procesului de pace din Orientul Apropiat, membri activi sau simpatizanți ai P.K.K., a unor grupări fundamentalist-islamice (Frăția Musulmană, HAMAS și HEZBOLLAH) care pot acționa asupra unor ținte aflate temporar pe teritoriul României, provenind din zonele în care aceștia au interese sau chiar direct asupra cetățenilor români în cazul în care autoritățile sau instituțiile abilitate ar trece la reținerea sau arestarea unora dintre ei, în scopul obținerii eliberării acestora;

noile relații și realități economice pot accentua procesul de ghetoizare a aglomerațiilor urbane, apariția războaielor dintre bande, manipularea unor categorii profesionale nemulțumite în scopul răsturnării cu forța a regimului democratic vor conduce la creșterea nivelului de amenințare teroristă, de sorginte locală, având la bază criminalitatea strategică.

Considerăm necesar ca analiza fenomenului terorist să nu fie axată pe tratarea acestuia ca un fenomen izolat, ci să se facă în contextul strategic și geopolitic. Este necesar ca amenințările teroriste să fie abordate în contextul altor riscuri ale securității naționale. Ca urmare, combaterea terorismului este în accepțiunea noastră, o problemă de nivel național.

Deși, până în prezent, nu se dețin date privind iminența unui atac terorist asupra intereselor României, este foarte greu să estimezi unde și când ar putea avea loc un act terorist. Considerăm că a fi pregătiți pentru o situație de acest gen reprezintă o sarcină de mare actualitate a Guvernului român. Pregătirile trebuie să țină cont de gradul de probabilitate al amenințărilor teroriste și de resursele organizatorice, materiale și financiare disponibile. Ele trebuie să ia în considerare și impactul asupra opiniei publice, în cazul în care un atac terorist ar avea loc.

Opinăm că în combaterea acțiunilor teroriste executate în zone de conflict sau în zone de război trebuie acționat plecând de la accepțiunea că acestea sunt forme de conflict militar mai mult decât o problemă judiciară. Ambele concepte au implicații operaționale diferite.

Dacă terorismul este considerat ca o problemă de natură judiciară, pentru combaterea acestuia va trebuie să fim preocupați de a aduna probe care să pună în evidență responsabilitatea individuală pentru fiecare act în parte, în scopul judecării și pedepsirii executanților (acest mod de abordare ridică o serie de probleme, cum ar fi: necesitatea cooperării internaționale pentru arestarea teroriștilor în alte state, arestarea unui terorist nu presupune oprirea actelor teroriste ale grupului, nu este posibilă în cazul statelor sponsor ale acțiunilor teroriste).

Tratarea terorismului ca parte a unei lupte armate, prezintă avantajul că nu este prioritară tratarea teroristului ca individ. Pentru a contracara acțiunea teroristă, este suficient un raport informativ și nu probe care să reziste în justiție. În acest context, apreciem că problema de fond care apare nu este axată pe individ ci pe corecta identificare a dușmanului.

Terorismul se prezintă, în epoca actuală, ca un fenomen care poate atinge toate componentele societății. Pe scurt, numărul de ținte este prea vast pentru a se putea asigura o securitate fizică totală a acestora, iar dacă vreodată am reuși să o facem, ar însemna că teroriștii au câștigat bătălia, deoarece acest lucru ar presupune pierderea actualului mod de viață. Insuficiența posibilităților de luare a măsurilor de securitate totală, pune în evidență importanța informării și atenționării, prevenirii, reacției și acțiunii de depășire a consecințelor în cazul producerii atacului terorist.

Amenințarea teroristă cere un răspuns riguros și flexibil a celor ce răspund de securitatea națională. Nu este vorba numai de finanțare, culegere de informații și programe de combatere a terorismului. Cei în drept trebuie să clădească conceptul unei strategii naționale instituționalizate, precum și structurile de conducere și acționale care să asigure o prevenție mai bună, răspunsuri și pregătiri corespunzătoare în cazul unor atacuri teroriste.

Implementarea unui asemenea concept este esențială pentru dezvoltarea și eficiența activității de combatere a terorismului. Punerea în aplicare a unui asemenea concept în România apare ca a fi o acțiune dificilă, ca urmare a dificultăților economice și financiare actuale, îngrijorării care ar putea apărea la nivelul societății civile vis-a-vis de respectarea drepturilor omului și, nu în ultimul rând, a nivelului de dotare și profesionalism a instituțiilor abilitate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Legi, instrucțiuni și documente oficiale

– Constituția României

– Legea apărării naționale a României, 45/1994

– Strategia militară a României, 2002

– Concepția de întrebuințare a efectivelor Ministerului de Interne pe timpul situațiilor de criză, Direcția Organizare Mobilizare Operații a Ministerului de Interne -1995

2. Lucrări teoretice

2.1. Lucrări de autor

Adams James-Infomation Warefare Challenge and Oportuniy, Simon and Shuster,1998

Anderson Sean and Stephen Sloan, Historical Dictionary of Terrorism, Scarecrow Press, 1995.

Angelescu Anghel și Nițu Adrian, Terorismul, analiza psiho-sociologică, Editura TIMPOLIS1998

Arădăvoaice Gheorghe, Terorism, antiterorism, contraterorism, Editura ANTET,1999

Arquilla John, In Athena Camps: Preparing for Conflict in the Information Age, Rand Corporation,1997

Arquilla John și Ronfeld David, Cyberware is Coming, Comparative Strategy vol 12 nr 2 ediția de vară, pag 141-165

Aron Liviu Deac,Irimia Ion, Securitate și apărare națională, Editura AISM,1999

Barkun Michael, Disaster and the Millenium, Yale University Press, New Haven, 1974

Brooke James, Newspapers Says McVeigh Described Role in Bombing, New-York Times ,1 martie 1997

Bruguiere Jean Luis, La Menace Teroriste, Defense Nationale, aprilie 1996

Carr Caleb, Terrorism as Warefare, World Policy Journal vol 13 nr 4,1996

Combs Cindy, Terrorism in the Twenty Firts Century, Prentice Hall, 1997, pag 86-88

Crenshaw Martha, editor.Terrorism in Context, Pennsylvania State University Press, 1995.

Crenshaw Martha and John Pimlott, editors.Enciclopedia of World Terrorism, E. Sharpe, 1996, 3 vols.

Crețu Gheorghe, Crima organizată, factor de risc al securității naționale, Anuar ISPAIM 1997

Culda Lucian, Romania în situații limită, Editura LICORNA,1995

Culda Lucian, Organizațiile, Editura LICORNA,1999

Dror Yehzkel, Crazy States, a Counterconnectional Strategic Problems, Miluvod, New York,1999

Dror Zehezel, Terrorism in Meta Stable Enviroments: The Midle East, Conference on Midle East Terrorism, Israel,26 mai 1997

Eshel Douglas, Counterguerilla Warfare in South Lebanon, Marine Corps Gazette ,iulie 1997

Farah Douglas, Freeh Says Russian Mafias Pose Threat to U.S., Washington Post 2 octombrie 1997.

Faria Fernando, Security in North Africa, Chaillot Papers Institute for Security Studies nr 25,septembrie 1996, pag 5.

Fuller Graham, Redrawing the World Borders, World Policy Journal, vol 14, nr 1, Spring 1997.

Ganor Boaz, Countering State Sponsors of Terrorism, International Policy Institute for Countering Terrorism, Herazaliya, Israel 1997

Garson Jose și Perrin Pierre, Terrorism: Serios French-U.S Disagrement, Liberation,FBIS,27 martie 1996

Ghimici Doina, Riscuri de securitate în estul Europei, Observatorul Militar nr 17/2001

Gutteridge William, Contemporare Terrorism, Facts of File, Oxford,England,1986

Hayward Douglas, Terrorism Target the Net, TechWire 8 mai 1997

Hoffman Bruce, Holly Terror, The Implication of Terrorism Motivated by Religious Imperative, Rand Corporation P-7834 1993

Hoffman Bruce, The Ultimate Fifth Column – Saddam Hussein International Terrorism, Rand Corporation P-7668, august 1990.

Hoge Waren, Britain Convincts Six in plot Back out London, New York Times 3 iulie 1997

Huntington Samuel, The Clash of Civilizations and Remaking of World Order, Simon and Schuster New York 1996.

Ikle Fred, The Second Coming of the Nuclear Age, Foreign Affairs, Vol. 75, nr. 1, 1996, pag. 119-128.

Ikle Fred, The Problem of the Next Lenin, The National Interest ,vol 47, Spring 1997.

Jehl Douglas, Why Iran Aid Guerillas Gain Against Israelis, New York Times, 26 februarie 1997

Jenkins Brian, The Potential of Nuclear Terrorism, Rand Corporation P-5876, 1997

Khalizad Zalmay, The Changing Role of Information in Warfare, Rand Corporation 1999

Kressel Neil J., Mass Hate the Global Rise of Genocide and Terror, Plenum, 1996.

Laqueur Walter, Postmodern Terrorism, Foreign Affairs, vol. 75, nr 5, sept.-oct. 1996.

Laquer Walter, Guerilla, Terrorism and Political Violence, 1995, pag. 21

Laqueur Walter, Fin de Siecle, Journal of Contemporary History vol.31, 1996, pag 38.

Manwaring Max, security of the Western Hemisphere – International Terrorism, Strategic Forum nr. 137, aprilie 1998, National Defense University.

Marlise Simons, Spain Turns onRebels With Outrage, New York Time, 18 iulie, 1997.

Monac Constantin, Pericolul și amenințarea în contextul securității naționale, Culegere de eseuri ISPAIM mai 1998

Nun Sam, Terrorism, Weapons of Mass Destruction and Security, Policy Forum, University of Georgia,1997

Nye Joseph și Owens Williams, America’s Information Edge, Foreign Affaires vol. 75 nr 2/martie -aprilie 1996

Petrescu Marius, Organizații teroriste, Editura Milenium, 1999

Petrescu Marius, Terorismul și armele de distrugere în masă, Editura Milenium, 1999

Prunckun Henry W, Shadow of Death: An Analitic Bibliography on Political Violence, Terrorism and Low Intensity Conflict, Scarecrow, 1995.

Ranstotp Magnus, Terrorism in the Name of Religion, Journal of International Affairs vol. 50, nr 1, summer 1996

Reich Walter, Origin of Terrorism, Cambridge, United Kingdom.1990

Ronfeld David, Continuing New Terrorism, Rand Corporation,1997, pag. 94

Schmid Alex, Political Terrorism, Rand Corporation,1991

Shelling Thomas, Thinking About Nuclear Terrorism, International Security, vol. 6, nr. 4,1992

Stîngaciu Stan, Strategia combaterii terorismului și diversiunii, Editura Ministerului de Interne,1996

Stubbs John, Superterrorism and Military Instrument of Power, Maxell Air Force Base, Alabama, 1998

Vlahos Michael, The War After Byte City, The Washington Quarterly, spring, 1997.

Wise Charles și Sloan Stephan, Countering Terrorism: The USA and Israeli Aproach, Midle East Review, Spring 1997

Whitney Craig, France Cowboy Judje: A Relentless Traker of International Terrorism, International Herald Tribune , 5 decembre 1996

Whitney Craig, Corsican Say They Set Week-end Bomb on French Mainland, New York Times, 8 octombre 1996.

2.2. Lucrări colective

Dicționar Explicativ al Limbii Române, Ediția 1995

Webster’s New Twentieh Century Dictionary, William Collins Publisher 1980

The Encyclopedia of Military History, Londra, Jane’s 1986, pag 1296

Political Terrorism, Date Base 1991, 1998.

A strategic Framework for Countering Terrorism and Insurgency,RandCorporation 1992 Rand Cronology of International Terrorism, Este o bază computerizată de date care conține incidentele teroriste care s-au petrecut în lume din 1968 și până în prezent.

Paterns of Global Terrorism 1996, 1997,1998,1999, Office of the Coordinator for Counterterrorism, Departament of State USA

The N.A.T.O. , Facts and Figures, 1998

Government Determined to Combat Terrorism, FBIS, 8 octombrie, 1996

3. Publicații periodice

Mideast Mirror, 1 iulie 1996.

General Accounting Office, Combating Terrorism, septembrie 1997

ANEXA 1

PRINCIPALELE GRUPĂRI TERORISTE

ANEXA 2

FORȚE SPECIALIZATE PENTRU INTERVENȚIE ANTITERORISTĂ

ANEXA 3

MODALITĂȚI SPECIFICE DE EXECUTARE A INTERVENȚIE ANTITERORISTE

ANEXA 4

ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE PE TIMPUL PREGĂTIRII MISIUNII

ANEXA 5

DISPOZITIVUL DE INTERVENȚIE

(variantă)