Aspecte Socio Criminologice Privind Intreruperea Cursului Sarcinii
LUCRARE DE LICENȚĂ
ASPECTE SOCIO-CRIMINOLOGICE PRIVIND ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
DREPTUL LA VIAȚĂ ÎN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIUNEA I
CONSIDERAȚII GENERALE
SECTIUNEA II
NATURA JURIDICA A DREPTULUI LA VIATA
1. Dreptul personal la viață
2.Dreptul detașat la viață
SECȚIUNEA III
CÂND ÎNCEPE VIAȚA
CAPITOLUL II
ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII
– INCRIMINARE ȘI SANCȚIONARE –
SECȚIUNEA I
ISTORICUL LEGALIZĂRII AVORTURILOR ÎN EUROPA
SECTIUNEA II
PROVOCAREA ILEGALA A AVORTULUI
VECHIUL COD PENAL –
SECTIUNEA III
ASPECTE DE DREPT COMPARAT
SECTIUNEA IV
ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII
– NOUL COD PENAL –
Aspecte comparativ cu privire la vechea și noua reglementare
CAPITOLUL III
CONSIDERAȚII CRIMINOLOGICE ȘI ASPECTE SOCIALE
SECȚIUNEA I
CONSIDERAȚII CRIMINOLOGICE
SECȚIUNEA A II-A
CONSIDERAȚII SOCIALE
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Dreptul unei persoane de a dispune de propriul corp, chiar dacă în trecut nu a reprezentat un domeniu de reflecție pentru doctrină și practicienii acesteia, în prezent reprezintă o provocare datorită multiplelor sale implicații în diferite alte drepturi, ca de exemplu dreptul la viață și dreptul la viață privată sau în diferite alte domenii, cum ar fi medicina. Dacă în trecut se făcea referire la corpul uman doar indirect, în ceea ce privește cele două momente primordiale ale vieții unei persoane, cel al nașterii și cel al morții, în prezent corpul uman nu mai reprezintă doar suportul material care găzduiește omul, ci reprezintă însăși esența omului. Totuși, atunci când vorbim despre corpul uman nu trebuie să avem în minte o putere supremă asupra sa, asemeni unui drept de proprietate, deoarece corpul uman nu reprezintă un lucru, un bun, motiv pentru care nu îl putem trata ca atare.
Dreptul de a dispune de propriul corp reprezintă cea mai relevantă imagine a faptului că omul este unic, este propriul său stăpân, acesta fiind și motivul pentru care acestuia nu îi pot fi impuse practici sau procedee medicale față de care el nu este de acord, nu poate fi subiectul unor experimente fără consimțământul său. Astfel că, orice persoană beneficiază de un drept inviolabil, inalienabil și absolut în ceea ce privește corpul său. Nimeni și nimic nu poate caracteriza mai bine persoana umană decât această prerogativă pe care aceasta o are asupra ei însăși, de aceea nimic nu ar trebui să intervină în a-i limita drepturile asupra corpului uman.
Din pricina importanței majore a dreptului unei persoane de a dispune de propriul corp, în sistemul juridic actual, Constituția României din 1991, revizuită în 2003 consfințește în mod expres acestă prerogativă a persoanei în articolul 26, alineatul 2: ,,Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică și bunele moravuri”. Prin urmare, dreptul persoanei de a dispune de ea însăși reprezintă un aspect al vieții intime și private și este unul dintre cele mai naturale drepturi ale omului, avându-și originile într-o veche reglementare feministă, strâns legată de libertatea sexuală cu evitarea riscului maternității; în conținutul acestui drept, de-a lungul timpului, s-au regăsit mai multe feluri de drepturi cum ar fi acela de a folosi anticoncepționale și dreptul de avort.
Dreptul de a dispune de propriul corp este asemănător unei imagini de puzzle, astfel încât, dacă privești de departe îți pare a fi o imagine clară, uniformă, însă dacă privești îndeaproape observi că această imagine este formată la rândul său din foarte multe părți, cu ajutorul cărora formează o imagine consolidată și complexă.
Pornind de la această idee, dreptul persoanei de a dispune de ea însăși se regăsește în articolul 2, respectiv articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, îmbrăcând numeroase forme, cum ar fi: dreptul de a avorta, dreptul de a muri, o serie de drepturi născute ca urmare a evoluției biomedicinei, dreptul la identitate personală, identitate și libertate sexuală, dreptul de modificare a sexului etc.
Importanța dreptului la viață este considerabilă, pe de o parte, deoarece reprezintă primul dintre drepturile omului. Acesta este principalul motiv pentru care, în afara excepțiilor prevăzute de textul de lege, respectarea dreptului la viață este absolută. Jurisprudența europeană se îndreaptă de altfel în sensul unei valorizări puternice a dreptului la viață, afirmând principiul caracterului sacru al vieții, protejat de Convenție. Aceasta afirmă forța garanției, chiar dacă pot fi decelate unele slăbiciuni.
Puterea aceasta este mare, deoarece statul are nu numai o obligație negativă care decurge direct din aceasta, ci și obligații pozitive ce permit o extindere importantă a câmpului de aplicare.
Vom analiza aici succint obligațiile care incumbă statului atunci când se face referire despre apărarea dreptului la viață.
Statul trebuie să se abțină în mod firesc de a duce atingere dreptului la viață, moartea neputând fi provocată cu intenție, nimănui, cu excepția cazurilor în care agenți ai statului produc moartea unei persoane, în cazurile în care acestea ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță, pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale, pentru a face o arestare legală ori pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute.
In vederea evitării răspunderea statelor trebuie demonstrat că recursul la forță a fost absolut necesar pentru atingerea obiectivelor menționate. Utilizarea noțiunii de ,,absolut necesar” implică două criterii foarte importante pentru a se stabili dacă recurgera la forță a fost întemeiată: criteriul necesității și criteriul proporționalității.
Sfera obligațiilor pozitive ale statelor este practic nelimitată, ele oferind o protecție multiformă. Dreptul la viață și la integriatea personală constitue un teren privilegiat al dezvoltării obligațiilor pozitive. Autorităților naționale le revine datoria primordială de a asigura dreptul la viață implementând o legislație penală concretă care evită comiterea atingerilor aduse persoanei, însă, statelor le revine de asemenea și obligația ,,de a lua în mod preventiv măsuri de ordin practic de a proteja individual persoana a cărui viață este amenințată de acțiunile criminale ale altei persoane”. Astfel că, obligația pozitivă de a proteja viața are drept consecință o protecție procedurală a dreptului la viață, precum și obligația pentru autoritățile naționale de a ancheta în mod eficace orice recurgere de către agenții statului la forță, fără a putea fi justificată.
Ținând cont de faptul că dreptul la viață reprezintă ,,înainte de toate o incertitudine” , determinarea granițelor acestui drept ridică o serie de dificultăți, dificultăți pe care le regăsim și atunci când ne întrebăm, dacă anumite componente ale vieții, cum este eutanasia, situația juridică a fătului, clonarea, trasplantul de organe și țesuturi, intră sau nu sub protecția dreptului la viață și implicit dacă în sarcina statelor se nasc obligații în vederea garantării lor.
Prin urmare, determinarea frontierelor dreptului garantat prin articolul 2 nu este deloc ușoară, însă dificultățile nu fac decât să crească atunci când ne punem întrebări referitoare la începutul, sfârșitul vieții și evoluția biomedicinei.
Din cele invederate se observă că acest atribut al ființei umane de a dispune de propriul corp îmbracă multiple forme care intră sub incidența mai multor articole din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a analiza ce elemente din articolul 2 se regăsesc în drepul de a dispune de propriul corp și, dacă nu se impune ca acest drept, cu multiplele sale valențe să beneficieze de o abordare autonomă atât pe plan național, căt și pe plan internațional.
CAPITOLUL I
DREPTUL LA VIAȚĂ ÎN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIUNEA I
CONSIDERAȚII GENERALE
Dreptul la viață privește prerogative care aparțin oricărei ființe umane de a exista ca atare, odată cu apariția sa în lume, fiind dreptul suprem al ființei umane, condiția esențială pentru a se bucura de celelalte drepturi garantate atât prin instrumentele naționale, cât și prin cele internaționale. Dreptul la viață este consacrat atât prin articolul 2 al Convenției europene a drepturilor omului, cât și prin articolul 22 din Constituția României.
Documentul principal pe plan european, care asigură apărarea dreptului la viață este Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Articolul 2 al Convenției prevede: „Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. Nimeni nu va putea fi lipsit de dreptul său la viață, în mod intenționat, în afara cazului executării unei pedepse cu moartea pronunțată pentru o crimă pentru care legea prevede o asemenea pedeapsă”.
Lipsirea de viață nu poate fi considerată ca venind în stricțiune cu acest articol al Convenției dacă derivă din folosirea forței, atunci când aceasta este mai mult decât indispensabilă:
a) în ocrotirea unei persoane contra violenței nelegitime
b) în vederea realizării unei arestări licite sau în vederea înfrânării evadării unei persoane aflate în detenție, în condiții perfect legale
c) cu ocazia unor acțiuni legale cu scopul de a comprima o revoltă sau o insurecție”.
Cu privire la înțelesul conceptului de drept la viață prin prisma articolului 2, acesta nu este suficient de clar menționat. Astfel, spre deosebire de Convenția americană relativă la Drepturile Omului, Convenția europeană nu identifică dreptul la viață în mod clar încă din momentul concepției, ea nici măcar nu dă o semnificație a cuvântului „viață”.
Este vorba despre <<nucleul dur>>al drepturilor omului, dreptul garantat fiind un drept necontestabil al ființei umane. Între prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului considerate esențiale, proeminența este acordată articolului 2, relatând fără ezitare principiul caracterului sacru al vieții, apărat de Convenție.
În ciuda valorii sale de necontestat, dreptul la viață ramâne neclar în ceea ce privește domeniul pe care îl protejează, elementele ce se bucură de protecția sa, fiind sensibile de a da naștere mai multor interogații: când începe dreptul la viață? Deși dreptul la viață este definit de textele internaționale, conținutul său rămâne incert deoarece viața însăși nu este definită.
SECTIUNEA II
NATURA JURIDICA A DREPTULUI LA VIATA
Dreptul la viață al oricărui individ constituie interes atât fața de persoana vizată, cât și pentru apropiații săi, pentru comunitate în general, într-o măsură mult mai mare decât orice alt drept al unei persoane. Dreptul la viață are o natură duală care se materializează în suprimarea întregii societăți, ca formă socială atunci când dreptul la viață este uzurpat, pe când nerespectarea oricărui alt drept esențial protejat de Convenție are drept urmare reducerea calității vieții.
Care este conținutul dreptului la viață? Obligația statului de a asigura acest drept este definită cu claritate în majoritatea instrumentelor internaționale: statul trebuie să adopte o legislație care să asigure protecția vieții, iar toate atingerile aduse acesteia să fie pedepsite din punct de vedere penal. Dacă datoria statului de a garanta protecția dreptului la viață pe calea unor măsuri legislative pare destul de evidentă, nu același lucru se poate spune în ce privește evitarea unor atingeri aduse dreptului la viață. Este evident că statul nu poate garanta o pază concretă fiecărui cetățean, o bună parte din protejarea împotriva primejdiilor fiind lăsată la vigilența indivizilor.
Dreptul la viață îmbățișează două forme fundamentale, un interes personal, al ființei umane și un interes al societății, în general extrem de puternic. În acest sens există două interese diferite cu privire la ocrotirea vieții umane.
1. Dreptul personal la viață
Interesul personal este cel ce se află într-o legătură necesară de persoana în cauză, este cel protejat între cele două momente esentiale ale vieții persoanei, momentul apariției acedatoria statului de a garanta protecția dreptului la viață pe calea unor măsuri legislative pare destul de evidentă, nu același lucru se poate spune în ce privește evitarea unor atingeri aduse dreptului la viață. Este evident că statul nu poate garanta o pază concretă fiecărui cetățean, o bună parte din protejarea împotriva primejdiilor fiind lăsată la vigilența indivizilor.
Dreptul la viață îmbățișează două forme fundamentale, un interes personal, al ființei umane și un interes al societății, în general extrem de puternic. În acest sens există două interese diferite cu privire la ocrotirea vieții umane.
1. Dreptul personal la viață
Interesul personal este cel ce se află într-o legătură necesară de persoana în cauză, este cel protejat între cele două momente esentiale ale vieții persoanei, momentul apariției acelei persoane, respectiv momentul decesului acesteia.
Dreptul personal la viață ia naștere la momentul în care ființa umană apare, ca și persoană. Trebuie accentuat că acest moment nu trebuie asemuit cu momentul nașterii persoanei, pentru că el se clasează undeva anterior acestui punct, fiind momentul la care fătul ar supraviețui în mod independent de mama sa, care îl poartă. Conform condiției viabilității, fetusul are capacitatea de a trăi singur, de a supraviețui liber de ceea ce-l poartă astfel încât el nemaifiind o parte a corpului unei persoane, ci este o viață umană care se bucură de aparare.
Potrivit deciziei Roe vs.Wade, reluată apoi la un interval scurt în decizia Doe vs.Bolton, Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite a tranșat problema afirmând că niciun drept nu e mai presus decât dreptul persoanei asupra posesiei controlului propriei persoane.
Totodată a evidențiat faptul că acest drept nu este unul absolut, instanța stabilind faptul că în primele două trimestre ale sarcinii mama este liberă să avorteze, însă cu respectarea anumitor condiții.
Astfel, dreptul personal la viața ia ființă de la apariția persoanei umane, deci ulterior conceperii, însă anterior nașterii, iar acest moment îl înfățișează începutul celui de-al treilea trimestru al sarcinii, conform condiției viabilității.
Se poate constata că între momentul procreării și momentul apariției persoanei nu există un drept personal la viață, ci doar un drept detașat la viață, acesta din urmă profitând de apărarea societății. În cel de-al treilea trimestru al sarcinii apare și dreptul personal la viață, drept care se bucură de apărare din partea legislatorului și a organelor judiciare cu atât mai mult cu cât în acest moment apare activitatea cerebrală la nivelul fetusului, fapt care întărește necesitatea unei protecții științifice .
Curtea a expus clar principiul potrivit căruia fătul profită de un drept la viață, însă secundar dreptului femeii de a avorta. Totuși, există o recomandare a Consiliului Europei, în sensul recunoașterii dreptului la viață al fătului încă din momentul concepției.( Recomandarea europeană nr.874 din 3-4 octombrie 1979)
2.Dreptul detașat la viață
Acest drept înfățișează practic dreptul comunității de a avea membri, de a le apăra viața, pentru ca ea să se dezvolte și implicit să supraviețuiască. Momentul de la care acest drept se bucură de apărare este cel al concepției pentru că embrionul nu poate fi văzut ca un ,,lucru’’, ci ca o ,,persoană potențială “.
Sunt situații când statul poate fi constrâns să adopte măsuri, când ar fi vorba de apărarea unor colectivități dintr-o anumită zonă sau localitate, amenințată de o castastrofă iminentă, cunoscută de autorități. O protecție rezonabilă a indivizilor contra atentatelor teroriste este obligația care a fost asumată, cu toată tăria, de multe state după atentatele din 11 septembrie 2001.
Obligația statului nu se stopează numai la asemenea cazuri. Într-o cauză privind Asociația „X” contra Marii Britanii, judecată în 1978, a fost luată în dezbatere cazul unui accident produs în cursul unei campanii publice de vaccinare, care a costat viața a doi copii.
Comisia Europeană a Drepturilor Omului – competentă la momentul respectiv – a considerat că art.2 alin.1 din Convenție urma să fie aplicat, pentru că el impune statului nu numai obligația de a respinge atingeri intenționate la adresa vieții, ci îl obligă totodată și să ia măsurile potrivite pentru apărarea vieții. Comisia Europeană a apreciat că în cazul respectiv au fost luate măsurile necesare și, drept pentru care nu a fost o uzurpare a Convenției.
Forța interesului detașat crește începând de la momentul apariției embrionului uman, fiind foarte redusă la început deoarece probabilitatea supraviețuirii este foarte redusă, însă ea se păstrează treptat, până la momentul nașterii, moment la care posibilitatea vieții este sigură.
Cele două interese, dreptul personal și dreptul detașat compun dreptul la viață, drept ce se făurește atât în sarcina ființei umane, cât și în sarcina comunității, multiple îndatoriri reciproce, pentru ca acest drept absolut să se bucure de o adevărată apărare. Aceste două interese, deși sunt părți constituente a unui drept absolut, inviolabil pot fi subiectul unor atingeri, fie voluntare, fie non-voluntare, după cum persoanei căreia îi este recunoscut dreptul la viață este sau nu de acord cu atingerea adusă vieții sale.
SECȚIUNEA III
CÂND ÎNCEPE VIAȚA
O problemă importantă în ceea ce privește dreptul la viață este determinarea momentului din care acesta este identificat ființei umane. Majoritatea lucrărilor în domeniu nu arată cu exactitate acest moment, susținând că acesta este recunoscut ,,persoanei”. Doctrina și jurisprudența s-au pronunțat în sensul că acest drept presupune nașterea. Numai Convenția interamericană a Drepturilor Omului arată categoric ca dreptul la viață este recunoscut din momentul concepției.
Prima frontieră a vieții vizează momentul inițial. Aici ne confruntăm cu lipsa unei opinii unanime, drept pentru care răspunsurile întrebărilor ce se nasc în mintea noastră cu privire la acest domeniu trebuie studiate procesele ce implică manipulările genetice, a experimentelor pe embrionul uman sau al fertilizării artificiale.
În contextul spectaculoaselor evoluții ale științei medicale, începe să devină o obligație prevederea unui regulament juridic al embrionului uman, statut ce să-i îngăduie protecție eficientă acestuia, însă cu privire la acest subiect nu există un punct de vedere unitar.
Țările membre ale Consiliului Europei și Comunitatea Europeană prin Convenția de la Oviedo din 4 aprilie 1997,România prin Legea nr. 17 din 22 februarie 2001, a confirmat Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Demnității Umane în Biologie și Medicină și a impus obligativitatea apărării ființei umane), articolul 18 al Convenției prevăzând că ,, atunci când cercetarea asupra embrionilor in vitro este admisă de lege, aceasta asigură o protecție adecvată embrionului”, dar nu definește noțiunea de,, viață”, după cum nu determină nici momentul de la care se poate considera că un embrion ar avea dreptul la viață.
Așadar, în această materie bulversată de progresul medical jurisprudența europeană este extrem de prudentă, ca și Convenția de la Oviedo, care evită să definescă termenul de,, persoană”, trimițând la dreptul intern al statelor member .
La nivelul Uniunii Europene, Comisia a înfințat un grup de lucru de etică a științelor și a noilor tehnologii care, printr-un program cadru de cercetări adoptat în 1998 a reținut că în legislația statelor membre ale Uniunii se percep două mari concepții privitoare la statutul moral al embrionului uman și referitor la protecția juridică ce trebuie să-i fie acordată.
Într-o primă concepție, se apreciază că embrionul nu este o ființă umană și nu trebuie să i se acorde decât o apărare delimitată. Într-o a doua concepție se consideră că embrionul are statutul moral al unei ființe umane și, drept urmare, ar trebui să se bucure de o protecție adecvată.
În acest context, convingătoare este speța Evans contra Regatului Unit (2006).
La Clinica de Concepție Asistată din Bath, reclamanta Natalie Evans și partenerul ei, J., au inițiat o terapie de fertilizare.
Pe parcursul unei consultații la clinică, d-ra Evans a fost diagnosticată cu o stare pre-canceroasă a ovarelor sale și i s-a propus șansa fertilizării in vitro, anterior extragerii chirurgicale a ovarelor. În timpul consultației, d-ra Evans și partenerul său au fost înștințați de faptul că fiecare dintre ei va trebui să semneze un formular prin care să-și dea acordul la tratament și că, în conformitate cu Legea privind fertilizarea umană și embriologia din 1990, există posibilitatea pentru fiecare să-și retragă acceptul dat, oricând înainte ca embrionii să fie implantați în uterul reclamantei. D-ra Evans s-a informat dacă nu există și alte mijloace de a-și fertiliza ovulele, pentru a se apăra în cazul în care J. și-ar retrage acceptul, însă acesta din urmă a asigurat-o că acest lucru nu se va întâmpla. Ulterior tratamentului au rezultat 6 embrioni care au fost stocați, iar la data de 26 noiembrie d-ra Evans a suferit intervenția de extirpare a ovarelor. În luna mai 2002, relația celor doi s-a finalizat, iar J. a notificat clinica de faptul că nu mai acceptă ca d-ra Evans să folosească embrionii.
La 27 februarie 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată de către reclamantă ulterior insuccesurilor acțiunilor sale la instanțele interne. Reclamanta a solicitat, conform art. 39 din Regulamentul Curții privind măsurile interimare ca, Regatul Unit să ia măsurile necesare pentru a evita lichidarea embrionilor de către clinică până la pronunțarea hotărârii Curții. Prin urmare, embrionii nu au fost distruși.
În hotărârea sa asupra presupusei uzurpare a articolului 2 din Convenție, Marea Cameră a apreciat că embrionii nu au drept de viață conform articolului 2 și că nu a existat așadar o violare a acestui text. Curtea s-a raportat și la considerentul conform căruia, referitor la dreptul la viață al embrionilor, statele părți au o marjă de apreciere.
În tăcerea Convenției Europene, Comisia și Curtea au dat permanent dovadă de o circumspecție deosebită, drept pentru care problema începutului dreptului la viață este neelucidată.
Apreciem că soluția pronunțată de Curte în speța Evans este cel puțin nedreaptă, privând-o pe d-ra Evans de orice posibilitate de a mai avea copii biologici și implicit de a dispune de elementele corpului ei.
Totodată, această hotărâre ne intrigă, pentru că este un paradox: unei femei care a suportat o intervenție de extirpare a ovarelor sale, lăsând-o practic doar cu speranța unei fecundări in vitro i se ia și această ultimă șansă de a mai avea copii de un individ care-și retrage acordul, astfel încât embrionii sunt lichidați, însă atunci când o femeie dorește să avorteze, opoziția tatălui copilului este ignorată.
O speță foarte actuală care a captat interesul atât pe plan intern, cât și pe plan internațional este cazul Sabyc. Reclamanta, pe parcursul anului 2008 a fost supusă unei înseminări artificiale la clinica Sabyc, procedeu în urma căruia au reiesit 19 embrioni, din care 3 au fost utilizați, rezultând un băiețel. Ceilalți 16 embrioni crioconservați au fost dați spre depozitare, conform unui protocol, clinicii Sabyc, până când corpul femeii va putea purta o nouă sarcină.
După ce a aflat în luna iulie 2009 despre ancheta Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism(D.I.I.C.O.T.) referitor la clinica Sabyc, femeia a cerut în data de 25 august 2009 instituției să știe unde și în ce stare se aflau cei 16 embrioni crioconservați, dar și procedeul practic prin care putea să reintre în posesia lor. D.I.I.C.O.T. i-a răspuns că materialul genetic preluat de la clinică este în posesia Laboratorului de genetică din cadrul Institutului Medico-legal spre monitorizare și conservare și că este obligatoriu ca această instituție să fie contactată de către medicul specialist care va realiza embriotransferul în vederea punerii în contact cu reprezentanții custodelui.
Reclamanta s-a intersat cu privire la un medic specialist embriolog, dar din cauza tensiunii mediatice, nimeni nu a fost dispus sa efectueze embriotransferul.
Până la urmă reclamanta a găsit doi medici specialiști dispuși să efectueze procedeul la o clinică din Sibiu, însă solicitând acordul Agenției Naționale de Transplant (A.N.T.) nu a primit niciun răspuns. După numeroase tergiversări, A.N.T. a comunicat că nu-și poate da acordul pentru transferal embrionilor, întrucât Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici nu este o bancă de țesuturi și de celule acreditată pe lăngă A.N.T.
Procurorii au anunțat, în 10 februarie, că justificarea reprezentantului A.N.T. nu este opozabilă organului de urmărire penală, motiv pentru care până la 25 februarie reclamanta trebuie să ridice materialul genetic. În 18 februarie 2010 s-a cerut Curții Europene a Drepturilor Omului constrângerea statului român să-i permită realizarea mutării celor 16 embrioni.
Președintele Camerei C.E.D.O. care studiază cazul, a hotărât să arate Guvernului României că este în interesul părților ca embrionii să nu fie lichidați după data de 25 februarie, pe tot parcursul procesului derulat în fața Curții.
Vom vedea cum se va termina această cauză și cum își va schimba părerea Curtea cu privire la la dreptul la viață al embrionilor.
Întrucât cercetările medicale și unele pericole, constatăm că este imperios ca embrionul uman să se bucure de o protecție juridică, pentru că embrionul uman nu poate fi considerat un ,,lucru”, pentru că este vorba despre o persoană prin destinație sau mai exact o persoană potențială.
Embrionul uman trebuie apărat atâta timp cât nu intră în contradictoriu cu drepturile esențiale ale mamei, împrejurare în care acestea vor deveni prioritare.
Un subiect spinos în acest context îl reprezintă avortul, sub orice formă îmbracă: avort voluntar, avort non-voluntar sau variantele speciale de avort.
Avortul voluntar reprezintă încetarea cursului sarcinii sau, mai puțin academic spus, uciderea în orice mod a copilului nenăscut, cu acceptul mamei sale. În majoritatea țărilor este o practică ce acceptă existența dreptului femeii însărcinate de a avorta, ca formă a dreptului acesteia de a ordona corpului său.
Însă, datorită necesității apărării dreptului detașat al societății, dar și al dreptului personal la viață al copilului nenăscut, din momentul concluzionării viabilității lui, țările limitează dreptul femeii de a avorta.
Deci, se constată că există un conflict de interese, interesul femeii însărcinate de a dispune de corpul său și de ea însăși și, interesul detașat al statului de a apăra viața fetusului.
Jurisprudența internațională este inconsecventă, după cum vom prezenta în cele ce urmează.
În Statele Unite, referitor la dreptul la viață al fătului, în nenumerate state ale acestei țări este recunoscută prin lege o apărare aproape egală cu cea a unei persoane născute.
Analizând decizia Roe v.Wade, decizie ce a fost invocată la scurt timp în cauza Doe v.Bolton a Curții Supreme de Justiție a SUA, Curtea a precizat că nimic nu e mai sacru și mai cu grijă garantat în common law decât dreptul oricărei persoane asupra posesiei și controlului propriei persoane, liberă de orice restrângere sau interferență a altora, invocând dreptul la viață privată a femeii însărcinate.
Menționând faptul că dreptul de a avorta nu este un drept absolut, instanța a hotărât mai multe limite, astfel încât în primul trimestru de sarcină, statul poate să impună doar condiția ca avortul să fie realizat de un medic pentru ca sănătatea mamei să fie protejată.
În al doilea trimestru se vede atenția statului de a apăra viața potențială, deci statul poate impune în mod legal și alte condiții. Începând cu săptămâna a 28-a când fetusul devine rezistent, predomina interesul statului față de dreptul la viața personală al femeii, iar statul poate interzice avortul, cu excepția situației în care viața sau sănătatea mamei sunt puse în pericol.
Prin urmare, instanța americană a confirmat dreptul la viață al fătului, fixându-se astfel un echilibru atunci când acesta intră în contradictoriu cu dreptul femeii însărcinate de a dispune de propiul corp.
Nu se poate afirma același lucru și despre jurisprudența C.E.D.O., care în materie dă dovadă de instabilitate. C.E.D.O. nu s-a pronunțat dacă dreptul înregistrat la articolul 2 al Convenției îi este recunoscut și fetusului și nici nu a acceptat în mod explicit că fătul are un drept la viață însoțit de anumite limitări.
Referitor la dreptul la viață al copilului nenăscut, într-o primă etapă jurisprudențială, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a dorit să dea și fetusului ,,o anumită personalitate”, independentă de cea a mamei, evaluând că limitările întreruperilor voluntare de sarcină pot fi considerate o violare a articolului 8 care garantează respectul vieții private și familiale.
Cu toate acestea, în speța Paton c.Regatului Unit, Comisia a hotărât că avortul în a 10-a săptămână, efectuat în scopul de a apăra sănătatea fizică și mentală a mamei nu este o încălcare a articolului.
Ulterior, în cauza X c. Regatului Unit din 1990, Comisia a respins recunoașterea fătului un drept la viață cu caracter absolut, arătând că termenul de ,, persoană” folosit de articolul 2 nu se referă și la copilul conceput.
La baza argumentației Comisiei în aceste cauze a fost varietatea considerabilă a legislațiilor naționale asupra avortului.
Sub aspectul calității de victimă trebuie precizat faptul că ambele cereri amintite au fost depuse de potențialul tată al copilului, direct afectat de întreruperea de sarcină cerută sau realizară fără acceptul său.
O speță actuală care s-a întâlnit cu aceeași problemă, aceea de a fixa proeminența dreptului femeii de a avorta asupra dreptului la viață al fetusului o regăsim în cauza Tysiac c. Polonia.
Reclamanta, mamă a doi copii a solicitat încetarea unei sarcini în anul 2000, temându-se că încă o naștere i-ar putea înrăutăți miopia avansată. Mai mult decât atât, trei medici oftalmologi o prevenisera că încă o naștere i-ar pune serios în pericol vederea.
Solicitând o adeverință prin care avortul este admis, Alicja Tysiac a primit refuzul medicului ginecolog din Varșovia, care a consultat-o pe reclamantă.
Reclamanta a născut, prin cezariană, al treilea copil în luna noiembrie 2000 și de atunci are probleme serioase cu vederea, în prezent Tysiac nu poate percepe obiectele aflate la îndepărtare de 1,5 metri și se teme că va orbi de tot.
Alicja a depus plângere împotriva medicului ginecolog, spunând că refuzul său i-a lezat sănătatea.
Plângerea sa a fost clasată pentru că polonezii nu au găsit raportul de cauzalitate între hotărârea ginecologului de a nu realiza avortul și, implicit de a ignora dreptul femeii de a dispune de propriul corp, și starea proastă a vederii femeii.
Finalmente, Curtea a conchis că dreptul reclamantei de a avorta a fost încălcat pentru statul polonez nu a protejat dreptul acesteia la viață privată, prin urmare refuzul unui stat de a aproba un avort terapeutic va atrage o condamnare pentru că se nesocotește dreptul femeii asupra propriei sale vieți.
Cu toate acestea, în cazul unei întreruperi voluntare de sarcină care nu avea ca fundament motive medicale, Comisia a concluzionat că ,, nu trebuie să decidă dacă fătul poate beneficia de o anumită apărare în baza articolului 2”, stabilind că statele contractante trebuie să se bucure de o anumită putere discreționară.
În cauză, reclamantul era amantul femeii împuternicite de instanțele naționale norvegiene să practice încheierea voluntară a sarcinii.
Într-o altă speță, mai multe companii de consultanță în materie de planificare familială și persoane fizice au protestat asupra interdicției impusă de judecata națională de a da sfaturi femeilor în stare să procreeze, cu privire la practicarea avortului în clinici din străinătate.
Curtea a sesizat încălcarea articolului 10 al Convenției, care apără dreptul la libera exprimare și informare, dar a accentuat că în speță, nu este chemată să stabilească dacă prin Convenție este garantat dreptul la întrerupere voluntară de sarcină sau dacă dreptul la viață, recunoscut de articolul 2, se aplică și embrionului uman.
În cauza Open Door Couselling Ltd și Dublin Well Woman center Ltd este vorba despre două asociații irlandeze, fără scop lucrativ, care se preocupă, printre altele, de sfătuirea femeilor însărcinate din Irlanda și le semnalează, dacă acestea doresc, dându-le acestora posibilitatea de a avorta în Marea Britanie.
La cererea Society for the Protection of Unborn Children au fost inițiate urmăriri împotriva celor două societăți menționate mai sus. Pe 16 martie 1998, Curtea Supremă constată că îndemnurile date de către cele două societăți contribuie la nimicirea vieții pe cale de a se naște, contrar dreptului constituțional la viață al copiilor ce se vor naște. Curtea Supremă a decis ca respectivele societăți să fie interzise. Fiind solicitată să se pronunțe în această speță, Curtea Europeană precizează că ea nu a fost chemată să se pronunțe dacă Convenția garantează un drept la avort sau dacă dreptul la viață, prevăzut de articolul 2, este la fel de echitabil și pentru fetus.
Într-o cauză mai recentă, Boso c. Italiei, referitoare la un avort neimpus de cauze medicale, făcut în contra voinței tatălui, Curtea a arătat că ,,nu trebuie să decidă dacă fetusul poate să beneficieze de protecție în virtutea articolului 2 căci în ciuda faptului că fetusul ar fi protejat în anumite circumstanțe potrivit articolului 2, totuși în această cauză întreruperea sarcinii a fost făcută în conformitate cu legea italiană, aceasta realizând un just echilibru între interesele femeii însărcinate și necesitatea de a asigură protecția fetusului. În această cauză, Curtea a exprimat clar principiul că fătul beneficiază de un drept la viață, dar subordonat dreptului la avort al femeii
O altă situație deosebit de importantă, care ridică semne de întrebare în ceea ce privește debutul protecției dreptului la viață este reprezentată de avortul non-voluntar.
Într-o cauză recentă contra Franței, Curtea europeană a refuzat să tranșeze problema aplicabilității articolului 2 din Convenție în cazul fătului. În speță, cauza Vo c.Franței s-a reținut că , reclamanta Thi-No Vo a pierdut în a 12-a săptămână sarcina, fătul pe care-l purta din cauza unei confuzii. Moartea fătului a fost provocată, din greșeală, de medicul reclamantei printr-o procedură de extragere a unui sterilet pe care medicul trebuia să o aplice unei alte paciente, numite Thi Thanh Van Vo.
Prin cererea sa introductivă de instanță, reclamanta a susținut că refuzul autorităților naționale de a califica fapta medicului, care din neglijență, a provocat pierderea copilului ce urma să se nască, drept infracțiune de omor prin imprudență și absența unei norme penale interne care să sancționeze o asemenea faptă constitue o încălcare a dreptului la viață garantat de articolul 2 al Convenției. Reclamanta a susținut că începutul vieții are un sens și o definiție universală, pentru că embrionul nu este o ,, masă celulară” sau un ,,lucru”, ci este o persoană.
În sens contrar, ar însemna să se considere că ea nu a pierdut nimic, ceea ce este inadmisibil pentru o femeie însarcinată. De aceea termenul de ,,persoană” din articolul 2 trebuie luat în sensul de ,,ființă umană” și nu în acela de individ, dotat cu capaciate juridică.
Pe de altă parte, Guvernul francez a susținut că nici pe plan medical, dar nici pe plan filosofic nu există o părere unanim acceptată referitoare la momentul de la care fătul devine o ființă umană; nici din punct de vedere juridic articolul 2 nu protejează dreptul la viață al fătului, în calitate de persoană umană. Așadar, expresia ,,orice persoană” din textul articolului 2 este înțeleasă ca aplicându-se doar după nașterea unei persoane.
Făcând o analiză a jurisprudenței relevante în materie, Curtea a remarcat că, până în prezent, ea a examinat normele naționale privitoare la întreruperea de sarcină, ajungându-se la concluzia că pruncul care urmează să se nască, nu poate fi considerat persoană, motiv pentru care el nu intră sub incidența articolului 2 din Convenție, deoarece chiar dacă dreptul la viață al fătului ar exista el ar fi limitat și subordonat de dreptul la viață și la sănătate al mamei sale.
Totuși, în această cauză discuția este plasată pe un alt plan, în sensul că este vorba despre o femeie care dorește să ducă sarcina la termen, fiind o sarcină dorită, al cărui copil a fost pronosticat viabil sau, în orice caz ca având o stare de sănătate normală ca și făt, dar sarcina a fost întreruptă drept urmare a faptei imputabile a medicului; mama a fost constrânsă să sufere un avort terapeutic din cauza neglijenței unui terț.
Așadar, Curtea a fost pusă în situația de a se pronunța dacă articolul 2 din Convenție protejează fătul atunci când mama dorește să ducă la termen sarcina, dincolo de situația în care femeia solicită practicarea unei întreruperi voluntare de sarcină. Din moment ce articolul 2 dispune că protejează dreptul oricărei persoane la viață, înseamnă că în prealabil Curtea trebuie să ia poziție în dezbaterea legată de determinarea noțiunii de ,,persoană” și a momentului de la care începe viața. Trebuie avut în vedere că jurisprudența de până în prezent a organelor Convenției în materie s-a concretizat într-un echilibru referitor la definirea persoanei umane, echilibru ce ține cont de toate aspectele ce ar ține de definirea acestei noțiuni- juridic, medical, filosofic, etic, religios. Ținând cont și de diversitatea concepțiilor privitoare la determinarea momentului de la care începe viața, Curtea lasă loc unei largi puteri discreționare în materie, statelor.
Din toate cele expuse putem constata că punctul de plecare cu privire la dreptul la viață ține de marja de apreciere a statelor contractante. Instanța europeană s-a declarat convinsă că nu este nici de dorit și nici posibil ca, în condițiile actuale, să se dea un răspuns in abstracto la problema de a ști dacă un copil ce urmează a se naște este ,,o persoană” în sensul articolului 2 din Convenție
Curtea a arătat că în cauza Voc. Franței o acțiune introdusă în fața unei jurisdicții administrative ar fi permis stabilirea culpei medicale și ar fi garantat repararea daunelor deoarece instanța europeana penalizează culpele medicale
Observăm că instanța europeană renunță să stabilească dacă articolul 2 al Convenției protejează dreptul la viață al copilului care urmează să se nască, trimițând problema începutului protejării dreptului la viață la marja de apreciere semnificativă de care dispun stateleÎn doctrina națională, dar și în cea internațională există numeroase întrebări cu privire la acest subiect, întrebări ce momentan rămân retorice, neînțelegându-se de ce Curtea ezită să se pronunțe asupra acestor chestiuni, ținând cont că ea are misiunea de a clarifica modul de definire a conceptelor de ,, viață” și de ,,persoană”. Astfel, a afirma că articolul 2 se aplică în cazul copilului ce urmeaza să se nască nu înseamnă că acesta este ,,o persoană” și că beneficiaza de un drept la viață absolut, echivalent cu cel al copilului deja născut
O situație deosebit de interesantă o regăsim în Franța. Consiliul Consituțional francez a admis in 1993 dezincriminarea autoprovocării avortului, astfel încât prin infracțiunea de avort se protejează sanătatea femeii, apreciindu-se că în cazul embrionului uman nu este recunoscut dreptul la viață ci, interesul statului în legătură cu o persoană potențială. Totuși, anumite decizii judecatorești stau la baza unui alt punct de vedere. Așadar, printr-o decizie reluată ulterior Curtea de Casație a decis că întreruperea involuntară a sarcinii constituie ucidere din culpă, dacă este îndeplinită condiția viabilitații fatului. S-a apreciat că această hotarâre este corectă din mai multe puncte de vedere printre care amintim că nu trebuie admisă concepția potrivit căreia recunoașterea persoanei este o chestiune prealabilă protecției vieții, deoarece orice ființă umană beneficiază de respectul vieții încă de la început și asta pentru că viața este, prin esența sa, suportul umanitații. Un alt argument în susținerea celor spuse anterior îl găsim într-o speță asemnatoare în care femeia a născut, în urma unui accident, un copil care a decedat 12 ore mai târziu, speță în care s-a reținut ucidere din culpă, așadar neexistând nici o diferență în raport cu situația în care copilul ar fi decedat nenăscutCondiția viabilitații este corectă pentru că, din momentul în care fetusul are capacitatea de a trăi singur, dar supraviețuiește independent de ceea ce îl poartă, el nu mai reprezintă o parte a corpului mamei, ci reprezintă o capacitatea de a trăi singur de ceea ce îl poartă el nu mai reprezintă o parte a corpului mamei, ci reprezintă o existența umană protejată de dreptul penal. În sens contrar când fetusul nu este viabil, copilul participă la umanitatea mamei sale iar viață sa este încă viață altuia, astfel că nu se poate pretinde o protecție separată. Contradicția expusă mai sus poate fi justificată de faptul că embrionul beneficiază de protecție asemenea unei ființe umane atâta timp cât nu intră în conflict cu drepturile fundamentale ale mamei, moment în care acestea vor deveni prioritare
În dreptul român, potrivit unei concepții, de existența dreptului la viață nu se poate vorbi decât din momentul în care s-a sfârșit procesul nașterii naturale, moment în care copilul este expulzat și își începe viață extrauterină. Argumentul pe care această concepție se bazează este acela al incriminării pruncuciderii, aceasta deoarece articolul 177 C.pen incriminează uciderea copilului nou născut imediat după naștere. Așadar, doar după finalizarea procesului nașterii subiectul pasiv îndeplinește condițiile de a fi nou născut, adică de a fi o persoană. Această primă concepție poate fi combătută prin numeroase argumente, printre care amintim că pruncuciderea este o formă de omor atenuat, comis de mamă în condiția stării de tulburare pricinuită de procesul nașterii, astfel încât ar fi fost imposibil că legiuitorul să definească altfel pruncuciderea, deoarece starea de tulburare a mamei este o consecință a procesului nașterii. De asemenea, dacă am acceptă acest punct de vedere am ajunge la niște soluții inacceptabile pentru că faptă de ucidere a fătului realizată în cursul nașterii, înainte de desprinderea fătului de corpul mamei și după declanșarea procesului nașterii nu ar fi sancționată ca omor. În aceeași situație s-ar încadra și fapta medicului care, din culpă, în cursul procesului nașterii determină moartea copilului, faptă ce nu se va încadra în conținutul infracțiunii de ucidere din culpă..
Într-o a două opinie se consideră întemeiat că o persoană este în viață din momentul începerii procesului biologic al nașterii. Acestă opinie este împărtășită și de doctrina română.
Momentul de la care o ființă este considerată persoană este reprezentat de începerea durerilor nașterii indiferent dacă acest proces este declanșat natural sau medicamentos, iar în cazul unei cezariene, momentul este acela în care medicul începe să taie cu bisturiul corpul mamei în vederea scoaterii copilului.
Așadar, această ultimă opinie ne conduce spre soluții raționale. Astfel, dacă acțiunea intenționată asupra fătului se realizează înainte de începerea procesului nașterii, fapta va fi considerată a fi un avort. Dimpotrivă, dacă fapta va fi comisă după momentul începereii durerilor nașterii atunci acțiunea agentului îndreptată împotrivă noului născut se va încadra la omor.
Totuși, nici această opinie nu rezolvă toate problemele practice, care decurg din stabilirea momentului începutului vieții, deoarece există situații când acțiunea, fie ea din culpă, fie intenționată se realizează în momentul în care femeia este însărcinată, iar rezultatul se produce după ce copilul se naște, în sensul că el decedează după nașterea sa normală.
În doctrină se susține ideea conform căreia ar trebui adoptată soluția găsită de alte sisteme de drept penal și care constă în a consideră drept moment al începerii protecției vieții acela al viabilității potențiale a fătului (în principiu începând cu luna a 6-a a sarcinii). Astfel, dacă în primul trimestru va prevala dreptul la viață privată al mamei, acesta urmează să fie treptat restrâns, pentru ca în
al 2-lea trimestru al sarcinii să fie ocrotită într-o anumită măsură viața intrauterină prin pedepsirea provocării ilegale a avortului. În schimb, din momentul în care fătul atinge pragul viabilității, fiind apt să trăiască singur, el devine o existența umană pe care legea penală ar trebui să o protejeze plenar.
În această materie există și situații speciale. O prima situație specială este reprezentată de situația în care, după trecerea primelor luni de sarcină, se constată că fetusul suferă de malformații sau de maladii extrem de grave, necunoscute într-un stadiu anterior al sarcinii și care, chiar dacă nu înseamnă lipsă de viabilitate a copilului pe termen scurt, conduc la decesul acestuia la un interval de timp scurt de la nașterea lui. Într-o asemenea situație se va recurge la efectuarea unui avort eugenic, care reprezintă ipoteza în care starea fizică a copilului nenăscut impune o întrerupere a cursului sarcinii, avort justificat și de faptul că interesul personal poate fi socotit suficient de slab pentru că interesul mamei de a avorta să prevaleze în fața sa, dar justificat și de lipsa interesului detașat al societății.
O a doua situație specială este reprezentată de necesitatea întreruperii cursului unei sarcini rezultată dintr-o faptă penală, numit avort ,,etic"Faptele penale care determină activarea excepției justificative a avortului ,,etic" sunt : violul, incestul și actul sexual cu un minor.
Recent, problema avortului etic a fost adusă în discuție și în România. Starea de fapt din speța care a generat o intensă dezbatere pe această temă avea ca și subiect o fetiță în vârstă de 11 ani care a rămas însărcinată în urmă unor acte sexuale incestuoase și prezumtiv neconsimțite. Cum sarcina a fost descoperită doar la 17 săptămâni avortul la cerere nu putea fi efectuat. Comisia medicală organizată de Ministerul Sănătății a ajuns la concluzia că în speță întreruperea cursului sarcinii
este justificată, subliniind că o astfel de sarcină ar avea efecte nocive asupra mamei, dar și asupra copilului rezultat.
De asemenea, această sarcină periclitează grav sănătatea mentală a fetiței aflată în imposibilitatea de a se apăra și ,,creează premisele unor tulburări psihice durabile, determinate de traumă psihică a violului și incestului, stigmatizarea socială, marginalizare și de incapacitatea fizică și psihică de a exercită funcțiile de mamă.”
În acest sens, medicul psihiatru recomandă întreruperea cursului sarcinii datorită riscurilor majore imediate și îndelungate de îmbolnăvire psihică, deosebit de ridicate (depresie, suicid, stări psihotice, dezadaptare socială).
Decizia medicală finală a contrazis decizia comisiei ministeriale, afirmându-se că nu există motiv medical care să justifice întreruperea cursului sarcinii.
Soluția găsită, care este doar aparent corectă și tacit admisă de autorități a fost aceea a efectuării avortului în Marea Britanie.
Soluția trimiterii fetiței însărcinate într-o altă țară pentru efectuarea avortului nu atrage impunitatea acesteia atâta timp cât cererea sa de efectuare a unui avort în afară condițiilor prevăzute de legea penală română reprezintă un act de instigare la infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii, prevăzută de articolul 185 Cod Penal. Situația ar fi fost diferită în cazul în care sistemul nostru de drept penal ar prevede o cauză de nepedepsire a femeii care întrerupe cursul sarcinii de până la 22 de săptămâni, cauză ce se regăsește în sistemul de drept german .
CAPITOLUL II
ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII
INCRIMINARE ȘI SANCȚIONARE –
SECȚIUNEA I
ISTORICUL LEGALIZĂRII AVORTURILOR ÎN EUROPA
Primul stat din lume în care uciderea copiilor nenăscuți a devenit legală a fost Uniunea Sovietică, unde avorturile s-au legalizat începând cu data de 15 noiembrie 1920. După victoria Revoluției bolsevice, liderul comunist Lenin și-a îndeplinit țelul formulat anterior astfel: ”abolirea necondiționată a oricărei legislații care sancționează avorturile” (V. Lenin, Opere, ediția polonă, Warsaw, „Ksiazka i Wiedza Ed.”, vol. 19, p. 321).
Merită precizat faptul că la vremea respectivă legislația din întreaga Europă proteja dreptul la viață al nenăscutului.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, pe la jumătatea anilor 1950, în statele din blocul sovietic, dictatorii comuniști au pus în aplicare asa-zisa acceptare din punct de vedere legal a avorturilor.
În statele occidentale, inclusiv în SUA, avorturile au fost legalizate în cea de-a doua jumătate a anilor '60 si '70, respective în 1967 în Marea Britanie și 1973 în SUA.
În Polonia, avorturile au devenit legale începând cu data de 9 martie 1943. La la acea vreme se numea „posibilitatea de a obține avort”.
Ulterior, forțele de ocupație au adoptat o ordonanță prin care femeile poloneze îsi puteau ucide fără nici o restricție copiii nenăscuți, însă, totodată măreau pedeapsa, până la pedeapsa capitală, pentru uciderea copiilor nenăscuți germani.
Încă din data de 22 iulie 1942, conducatorul Germaniei a dezvăluit poziția sa favorabilă vizavi de avorturi, pe care le considera o metodă indispensabilă de control a populației din teritoriile cucerite. „Familiile numeroase din statele cucerite sunt o problemă”, subliniind faptul ca , „este în avantajul nostru ca fetele și femeile să facă cât mai multe avorturi posibil”.
Mai mult, acesta a amenințat: „Împusc cu mâna mea pe oricine adoptă legi care să prevină avorturile în teritoriile ocupate din estul Europei”. (după William Brennman, „Holocaustul avorturilor. Solutia finală din zilele noastre”, Landmark Press, 1983, p. 34.)
Desigur, după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a renunțat la legislația nazistă și s-a revenit la legislația poloneză în ceea ce privește protecția copilului nenăscut, legislație aflată în vigoare înainte de începerea războiului.
Apoi, în Polonia, pentru a doua oară, avorturile au devenit „legale”, începând cu data de 27 aprilie 1956. Sub teroarea comunistă, membrii Parlamentului Polonez (Sejm) instaurat de Stalin au votat pentru re-legalizarea avorturilor. Actul acesta stalinist a rămas în vigoare până în 1993, când Parlamentul Polonez, prin deputații de centru dreapta si cei ai „Solidarității” a adoptat, pe data de 7 ianuarie, legea privind planificarea familială si protecția embrionului uman.
Legea s-a confruntat cu opoziția furibundă a parlamentarilor de stânga și a liberalilor. Astfel că, Polonia a devenit prima țară din lume care, în numele democrației, a respins legislația favorabilă avorturilor și a adoptat o lege care proteja dreptul la viață.
În urma alegerilor prezidențiale din 1995 (înfrângerea lui Walesa, victoria lui Kwasniewski – socialist), chiar înainte ca noul presedinte să depună jurământul, un grup de parlamentari de stânga (în cea mai mare parte din Partidul Laburist) a propus un amendament la legea din 7 ianuarie 1993, care practic însemna înlăturarea protecției legale pentru copilul nenăscut.
Amendamentul prevedea imunitate (scutirea de pedeapsă) pentru uciderea copilului nenăscut în cazul în care „femeia însărcinată trăieste în condiții grele de viață sau se confruntă cu o situație personală dificilă.”
Parlamentarii de stânga au folosit în vederea motivarea amendamentului argumente false, bazate pe multe minciuni evidente. Împotriva adevărului, se menționa faptul că: „interzicerea avorturilor din motive de ordin social a condus la apariția unor fenomene anormale (…) numărul femeilor internate în spitale și diagnosticate ca fiind „predispuse să piardă sarcina”, s-a mărit considerabil, ceea ce indică faptul că femeile încearcă să avorteze singure. Numărul copiilor abandonați si al infanticidelor a crescut.”
În final, amendamentul prin care se nega dreptul la viață al copiilor nenăscuți a fost adoptat pe baza voturilor post-comunistilor și liberalilor și promulgat de presedintele Kwasniewski pe 20 noiembrie 1996. Ulterior, senatorii AWS (Actiunea Electorală Solidaritatea) au contestat legea la Tribunalul Constituțional care, prin verdictul din 28 mai 1997, a recunoscut dreptul la viață al copilului nenăscut. Astfel, a fost abrogat amendamentul și s-a revenit la legea din ianuarie 1993.
Puternica supraestimare a numărului de avorturi clandestine a avut loc de mai multe ori în istorie. Această metodă este folosită de organizațiile pro-avort ca mijloc de presiune pentru legalizarea avortului.
Liga Națională a Drepturilor la Avort (National Abortion Rights League, NARAL) a acționat în deceniile 6 si 7 ale secolului XX pentru legalizarea avortului la cerere.
Dr. Bernard Nathanson, unul dintre fondatori a dezvăluit metodele NARAL: „Falsificam datele despre avorturile ilegale săvârsite în Statele Unite. Prezentam publicului si mass media că aproximativ un milion de avorturi ilegale se efectuează anual, desi stiam că de fapt, era vorba de vreo 100.000 anual. Aproximativ 200 – 250 de femei mureau anual în urma avortului, dar noi prezentam cifra undeva la 10.000 pe an.
Cifrele au început să influențeze opinie publică în SUA si au reprezentat calea cea mai bună către constientizarea de către societate a schimbării legii avortului. Datele false au influențat legalizarea avorturilor de către Curtea Supremă.”
Acțiuni similare au avut loc premergător legalizării avorturilor în Marea Britanie. Organizațiile britanice pro-avort au informat, între anii 1960 si 1965, că în Marea Britanie ar fi avut loc anual 250.000 de avorturi.
Consiliul Colegiului Regal de Obstetricieni si Ginecologi a dat în 1965 această declarație: „Informați repetat că numărul anual de avorturi legale atinge 100.000 si mai recent chiar 250.000 anual. Aceste cifre – similare cu estimările care dau 50.000 de avorturi ilegale pe an – nu au baze reale.” Imediat după ce avortul a fost legalizat în Marea Britanie, în 1968, s-au înregistrat 23.600 avorturi în 1968 si 54.800 în 1969. De când a fost legalizat avortul, în această țară numărul de cazuri nu a atins cifra de 250.000
În Germania (RFG) avortul a fost liberalizat în 1976. Anterior, grupurile pro-avort au estimat numărul de cazuri la 3.000.000 pe an. După liberalizare, s-au numărat 54.309 în 1977 si 73.548 în 1978.
Merită menționată următoarea absurditate: agitatorii pro-avort din Germania (RFG) informau că între 10.000 si 40.000 de femei au murit anual, în urma întreruperilor de sarcină ilegale, în timp ce numărul total al femeilor de vârstă reproductivă care au murit anual, indiferent de cauze, era de 13.000.
Situația în Polonia anilor '50 părea similară. Presa, pregătind opinia publică pentru legalizarea survenită în 1956 (de către regimul stalinist, lege rămasă în vigoare până în 1993, a publicat date total false: „Conform Ministerului Sănătății, numărul de avorturi ilegale a ajuns la cel puțin 300.000 anual…” Dar, după legalizare, numărul de întreruperi de sarcină a fost de doar 36.368 în 1956 si de 44.233 în 1958.
SECTIUNEA II
PROVOCAREA ILEGALA A AVORTULUI
VECHIUL COD PENAL –
În țara noastra avortul a fost incriminat chiar din anul 1864 și a fost menținut sub incidența legii penale prin Codul din 1936. Vom relata succint cum a fost cum a fost comentată, la dezbaterea în Parlament a acestui cod, necesitatea sancționării avortului:” Interesul pe care legea îl ocrotește prin incriminarea avortului este interesul social al conservării și perpetuării speciei umane și a societății prin apărarea vieții omenești chiar din momentul în care speranța unei vieții umane s-a înfiripat prin faptul concepțiunii. Ocrotirea vizează genul uman în mod limitat. Legea ocrotind genul uman, implicit ocrotește și vitalitatea neamului. Răul în împotriva căruia legea penală reacționează este pericolul demografic care naște din însuși faptul opririi cursului natural al unei gestațiuni, deci stârpirea unei vieții devenită probabilă prin procreațiune.”
Întrucât provocarea avortului este un fapt complex, putând aduce vătămări și femeii însărcinate, legea ocrotește în mod subsidiar și pe femeia însărcinată în contra răului ce ar putea naște din acest delict pentru viața și integritatea ei corporală.
Primul decret a fost Decretul nr. 463/1957 care legifera așa numitul avort la cerere. Conform prevederilor din decret, întreruperea cursului normal al sarcinii se putea face la cererea femeii însărcinate, iar intervenția prin care se realiza acest lucru trebuia să se efectueze numai în instituții medico-sanitare de stat. Al doilea decret care a adus modificări instituției juridice a avortului în Romania este Decretul 770/1966. Din experiența anilor 1957-1966 a rezultat faptul că, prin legalizarea avorturilor a crescut numărul acestora iar, consecutiv, s-au produs efecte demografice negative. În atare condiții, se emite Decretul 770 din 29 septembrie 1966, modificându-se totodată și dispozițiile Codului Penal referitoare la avort.
Astfel, art.482 definea infracțiunea de avort ca fiind întreruperea prin orice mijloace a cursului sarcinii efectuată cu consimțământul femeii însărcinate se pedepsea cu închisoare corecțională de la 1 la 3 ani și interdicție corecțională de la 1 la 3 ani. Indicațiile medicale referitoare la întreruperea cursului sarcinii variază în de la țară la țară și în funcție și de perioada de timp în care actul normativ respectiv a fost emis. Aceste indicații medicale permit avortul terapeutic doar în cazurile de strictă necesitate, în general, atunci când viața gravidei este în pericol, acest pericol neputând fi înlăturat în nici un alt mod.
Decretul 770/1966 admitea avortul terapeutic efectuat în primele trei luni având la bază stricte indicații medicale și doar cu totul și cu totul excepțional accepta sacrificarea produsului de concepție și până la șase luni.
În ciuda prevederilor aspre din Decretul 770/1966, scopurile urmărite nu au fost realizate pe deplin. Este drept că, pentru un scurt interval de la aplicarea sa, s-a constatat o ușoară ameliorare a natalității, care însă nu a fost consecința faptului că sistemul ilicit de practicare a avorturilor delictuale nu fusese pus în funcțiune.
Faptul că promulgarea acestui decret nu s-a asociat cu o îmbunătățire corespunzătoare a condițiilor socio-economice a dus la o scădere a natalității și mai pronunțată, exceptând faptul că potențialul biologic al femeilor apte de a fi însărcinate a scăzut în urma deceselor post-avort, cât și a sechelelor determinate de multiplele manevre avortive folosite. În loc ca această situație, cu multiplele implicații pe care aceasta le avea pe plan național, să fie temeinic analizată pentru a rezulta o îmbunătățire a condițiilor socio-economice. Astfel, s-a promulgat al treilea decret, și anume Decretul 441 din 26 decembrie 1985, ale cărei restricții au depășit cu mult pe cele anterioare.
Astfel, se permitea întreruperea cursului sarcinii în următoarele condiții:
-sarcina pune în pericol viața gravidei, acesta neputând fi înlăturat prin alt mijloc;
-unul dintre părinți suferă de o boală gravă ce se transmite ereditar sau este susceptibilă de a induce fătului malformații grave;
– gravida suferă de o infirmitate sau de o invaliditate gravă (fizică, psihică sau senzorială);
– gravida are peste 45 de ani;
-gravida a mai născut și are în îngrijire mai mult de 5 copii;
– sarcina este urmarea violului sau a incestului.
Decretul din 26 decembrie (al patrulea), a fost printre primele măsuri luate de către CPUN după Revoluția din decembrie 1989, care abroga Decretele 770/1966 și 441/1985 și articolele 185-188 din Codul Penal privind avortul.
Prin Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989, avortul este permis în primele 3 luni de sarcină, urmând a fi efectuat numai în unități spitalicești cu dotare și cu personal calificat ATI. Avortul este permis și după a treia lună de sarcină, dacă apare starea de necesitate ori dacă unul dintre părinți suferă de o boală gravă ce se transmite ereditar ori care poate conduce la malformații congenitale grave. Decretul despre care s-a făcut vorbire anterior, păstrează ca situații de excepție incestul și violul.
Însă, ulterior adoptării acestui act normativ, s-a remarcat că foarte multe întreruperi de sarcină s-au efectuat în afara instituțiilor medicale de specialitate, de către persoane care nu aveau nici o pregătire în sensul acesta. Uneori, acest lucru s-a realizat chiar și fără consimțământul femeii însărcinate. Incălcarea legii din acest punct de vedere, au condus de multe ori la vătămări grave ale integritații corporale sau ale sănătății femeii însărcinate, uneori chiar și la moartea acesteia. Ca urmare a acestui fapt, articolul 185 din Codul Penal, care privea provocarea ilegală a avortului, a fost reintrodus, dupa ce fusese abrogat inițial prin decretul – lege la care am facut referire anterior, cu un nou conținut, prin Legea nr. 140/1996.
Infracțiunea de provocare ilegală a avortului face obiectul Secțiunii a II a din Capitolul I al Ttlului II al Codului Penal, intitulată avortul, fiind prevazută și sancționată de art.185 Cod penal. Potrivit art.185 Cod penal Provocarea ilegală a avortului este definită ca fiind : “Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârșită în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) în afara instituțiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depășit patrusprezece săptămâni, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.
Dacă s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
În cazul când fapta a fost săvârșită de medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica și interdicția exercitării profesiei de medic. Potrivit art. 64 lit. c). din vechiul cod penal, tentativa era pedepsită.
Nu se pedepsește întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic:
a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav și iminent și care nu putea fi înlăturat altfel;
b) când întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legale;
c) când femeia însărcinată s-a aflat în imposibilitate de a-și exprima voința, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legale.”
Cauzele de nepedepsire au fost mai multe în vechea reglementare. În aliniatul 6 al art.185 din Codul penal sunt prevăzute trei cauze de nepedepsire, trei împrejurări speciale. Întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic nu se pedepsește în următoarele situații.
a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav și iminent și care nu putea fi înlăturat altfel;
Pentru a opera această cauză de nepedepsire trebuie întrunite cumulative trei condiții și anume ;
-necesitatea întreruperii sarcinii să fi fost determinată de existența unui pericol grav pentru viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate; nu are nicio relevanță dacă întreruperea cursului sarcinii a salvat numai pentru moment viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate, dar în cele din urmă aceasta a încetat din viață sau a suferit o vătămare gravă a sănătății sau a integrității corporale.
– pericolul care planează asupra vieții, sănătății sau integrității corporale a femeii însărcinate și care impune întreruperea cursului sarcinii să fie imminent; nu interesează cauzele acestei stări de pericol, important fiind doar ca pericolul să fie cert, actual, de natură a se produce în cazul întârzierii întreruperii cursului sarcinii
– să nu existe un alt mijloc de înlăturare a pericolului
b) când întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legale;
Această cauză de nepedepsire operează în situația în care medicul procedează la întreruperea cursului unei sarcini a cărei vârstă a depășit paisprezeze săptămâni, în mod justificat, acțiunea să fie impusă de motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legale.
c) când femeia însărcinată s-a aflat în imposibilitatea de a-și exprima voința, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legale.
Pentru fiecare dintre aceste cauze de nepedepsire condiția obligatorie pentru a opera, adică pentru a nu fi pedepsită fapta ilegală de provocare a avortului, este ca întreruperea cursului sarcinii să fie efectuată de către o persoană care are calitatea de medic.
În situația în care oricare altă persoană, alta decât cea care are calitatea de medic, efectuează întreruperea de sarcină într-una din situațiile, împrejurările speciale prevăzute de alininiatul 6 al art.185, cauzele de nepedepsire nu vor opera, făptuitorul urmând să fie pedepsit pentru fapta comisă.
Sancțiunea. Infracțiunea de provocare ilegală a avortului este sancționată diferențiat după cum fapta este comisă în forma simplă sau într-una din formele agravate, astfel :
– pentru infracțiunea de provocare ilegală a avortului în formă simplă, pedeapsa este de la 6 luni la 3 ani
– infracțiunea de provocare ilegală a avortului în forma agravată, este pedeapsită cu închisoare de la 2 luni la 7 ani și interzicerea unor drepturi
– infracțiunea de provocare ilegală a avortului în forma agravată, prevăzută de alin.3 pedeapsa este de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi
– pentru infracțiunea de provocare ilegală a avortului în forma agravată, prevăzută de alin.4 pedeapsa este cea prevăzută în aliniatul 2 și respectiv cea prevazută în aliniatul 3, aplicându-se și interdicția exercitării profesiei de medic, potrivit art.64 litera c din Codul penal.
Aspecte procesuale. În cazul infracțiunii de provocare ilegală a avortului acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Conform dispozițiilor art.207 și 209 din C.p.p. urmărirea penală se efectuează de organele de cercetare penală ale poliției sub supravegherea procurorului.
Competența de judecată în prima instanță revine, în cazul acestei infracțiuni judecătoriei.
SECTIUNEA III
ASPECTE DE DREPT COMPARAT
O importanță care nu mai trebuie relevată este determinarea cât mai exactă a momentului în care începe viața și protecția acesteia . De asemenea, este evident faptul că din momentul nașterii se poate vorbi cu certitudine de existența vieții. Vom detalia succint în cele ce urmează, în ce măsură protecția vieții acționează și înainte de acest moment și, legat de aceasta, de infracțiunea de avort. Întrucât legislația română este neclară și incompletă cu privire la aceste aspecte, vom prezenta pe scurt o serie de aspecte de drept comparat, urmând, ca la final să ne referim și la dreptul român.
În Statele Unite și în numeroase state, dreptului la viață al fătului, îi este recunoscută prin lege o protecție aproape aceeași cu cea a unei persoane născute. Prin decizia Keeler v. Superior Court de exemplu, s-a decis că uciderea unui fetus cu cuțitul nu constituie omor pentru că legea nu prevede expres între subiecții pasivi și embrionul uman, legislatorul californian a amendat art. 187 C. pen. pentru a include și uciderea unui fetus în definiția omorului, exceptând avortul voluntar. S-a precizat, ulterior, că nu se cere condiția viabilității fătului pentru a fi subiect pasiv al infracțiunii de omor
Dispoziții asemănătoare există și în Arizona, Illinois, Louisiana, Minnesota, North Dakota si Utah. Doctrina a mai subliniat faptul că, deși prin decizia Roe v. Wade a Curții Supreme a Statelor Unite, despre care vom discuta mai jos, nu s-a recunoscut un drept la viață al celor ce doreau să avorteze.
În schimb, viața fătului este protejată plenar, atunci când nu contrazice altor interese.
Mai multe concluzii se pot trage analizând celebra decizie Roe v. Wade, reluată apoi la scurt timp în decizia Doe v. Bolton a Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite.
Statele pârâte, Texasul și respectiv Georgia, au invederat ca și argumente în favoarea legislației în ceea ce privește avortul, dreptul la viață al fătului și protejarea sănătății acestuia și a mamei. Fără a-și exprima în mod expres opinia privind existența unui drept la viață al nenăscutului, Curtea a admis recursurile reclamantelor invocând faptul că, în condițiile dezvoltării științelor medicale protecția sănătății poate fi asigurată și pe alte căi. Pe de altă parte, plecând de la o alta decizie de principiu, potrivit căreia niciun drept nu e mai sacru și mai cu grijă garantat în common law decât dreptul oricarei persoane asupra posesiei și controlului propriei persoane, liberă de orice restrângere sau interferență a altora, Curtea Supremă a invocat dreptul la viață privată a femeii însărcinate. Precizând că acesta nu este un drept absolut, instanța a stabilit, în esență, următoarele:
– în primul trimestru al sarcinii, statul poate să impună doar condiția ca avortul să fie efectuat de un medic pentru a proteja sănătatea mamei și a copilului
– în al doilea trimestru apare interesul statului de a proteja viața potențială, iar acesta poate impune în mod licit și alte condiții (avortul să fie făcut într-un spital, să fie aprobat și de o comisie medicală etc.)
– începând cu săptamana a 28-a când fătul devine viabil, condiție apărută într-o decizie ulterioară, prevalează interesul statului față de dreptul la viață privată al femeii, iar acesta poate interzice avortul, exceptând situația în care viața sau sănătatea mamei sunt puse în pericol, implicând, într-o speță asemănătoare, statul Georgia.
Așadar, instanța americană a recunoscut implicit un drept la viață al fătului, stabilindu-se și delicata linie de echilibru în ipoteza în care acesta intră în conflict cu dreptul mamei la viață privată. În fapt, reclamantei Jane Roe, pe numele său adevărat Norma Mc Corvey, i s-a interzis de către statul Texas avortul, dupa ce aceasta rămăsese însărcinată în urma unui viol
Aceste decizii au fost urmate de altele, pe aceeași linie, prin care s-a stabilit, de exemplu, neconstituționalitatea legii care impunea consimțământul părinților la avortul minorei (Curtea Suprema a Statelor Unite, dec. Hodgson v. Minnesota (1990) în J.A. Barron, C.T. Dienes, op. cit., p. 173-174), a unei legi privind controlul nașterilor (Curtea Supremă a Statelor Unite, dec. Griswold v. Connecticut (1965) în J. M. Shafritz, Dictionary of American Government and Politics, Ed. Dorsey Press, Chicago 1988, p. 257) etc. De asemenea, organele legislative au reacționat prompt punând în practică principiile constituționale trasate de Curtea Supremă (G.L. Mc Dowell, Curbing the Court. The Constitution and the Limits of Judicial Power, Ed. Lousiana State University Press, Baton Rouge 1988, p. 162-165) cu toate acestea, statul nu e obligat să suporte cheltuielile efectuarii avortului (Curtea Supremă a Statelor Unite, dec. Maher v. Roe 1977 și Beal v. Doe 1977 în L.H. Tribe, op. cit., p. 1345).
În acelați sens, s-a pronunțat și instanța supremă canadiană care a stabilit că articolul 251 Cod penal care permitea doar avortul terapeutic violează art. 7 din Carta canadiană a drepturilor și libertăților din 1982 aratând, în esență, că a forța o femeie, sub amenințarea unor sancțiuni de drept penal, să ducă sarcina la termen, când aceasta nu îndeplinește câteva criterii independente de propriile sale priorități și aspirații, este o ingerință profundă, relativ la corpul său și deci o atingere adusă securității persoanei și libertății vieții private care garantează fiecăruia o largă autonomie personală asupra deciziilor importante privind intimitatea vieții sale.
S-a lasat în sarcina legiuitorului, totuși, de a regla echilibrat interesul femeii contra cel al statului de a proteja viața potențială.
În Anglia, desi jurisprudența admite avortul până la limita viabilității, fetusul nu beneficiază totuși de același statut ca și un copil născut. În acest sens, s-a decis în două rânduri că viabilitatea, de care depinde protecția acordată vieții, nu presupune doar posibilitatea de a trăi, ci și aceea de a supraviețui independent.
La nivelul organelor Convenției europene, acestea au evitat, ca și în ceea ce privește eutanasia, să dea un răspuns precis problemei de a știi dacă embrionul uman are un drept la viață, încercând de regulă să mute discuția spre alte planuri.
Exista, totuși, două decizii recunosc unele drepturi fătului. Astfel, Comisia a estimat că nu e chemată să decidă dacă art. 2 nu privește deloc fătul sau dacă, din potrivă, îi recunoaște un drept la viață însoțit de limitări implicite.
Ea estimează că autorizația de întrerupere a cursului sarcinii dată de autoritățile britanice și incriminată în speță e compatibilă cu art. 2 pentru că dacă admitem că această dispoziție se aplică fazei inițiale a sarcinii, avortul este acoperit de o limitare implicită a ”dreptului la viață” al fatului pentru, la acel stadiu, a proteja viața și sănătatea femeii. Pasajele subliniate vin să probeze că art. 2 s-ar aplica totuși cel putin fazei avansate a sarcinii.
Într-o altă decizie se întărește această constatare: în acest domeniu delicat, statele trebuie să păstreze o anumită putere de apreciere. Dar aceasta nu exclude ca, în anumite circumstanțe, Comisia să poată decide că fetusul primește o oarecare protecție prin art. 2, chiar dacă statele membre au opinii divergente asupra întinderii protecției dreptului la viață al copilului ce va fi născut oferită de art. 2.
Cel mai adesea însă, organele Convenției au analizat situația din punct de vedere al dreptului la viață privată al părinților, constatând că reglementarea avortului reprezintă o ingerință în respectul vieții private, ingerință licită însă în raport de dispozițiile din art. 8 alin. 2. La nivelul statelor membre, soluțiile adoptate sunt din cele mai diverse: de la protecția acordată deplin din momentul concepției (Irlanda) până la lipsa recunoașterii dreptului la viață pe toata perioada vieții intrauterine. În acest sens, Curtea Constituțională austriacă a considerat că art. 2 din Convenție nu protejează copilul nenăscut.
Tot astfel, Curtea de Casație belgiană a decis că, în aprecierea dreptului la viață al embrionului, trebuie ținut cont și de dreptul la viață privată al mamei, analizând lucrurile din perspectiva acestui din urmă drept și validând legislația în materie.
Pe de altă parte, Curtea Constituțională Federală a Germaniei a decis că dreptul penal trebuie să protejeze viața umană în devenire, cel puțin în măsura în care această protecție nu implică atingeri excesive ale sănătății fizice și psihice a mamei, statul trebuind să stabilească un echilibru fragil între drepturile fundamentale ale mamei și cele ale ființei ce se va naște.
Așadar, avortul a fost limitat la momentul în care fătul are 12 săptămâni.
În alte state însă, cum ar fi Spania, Italia sau Portugalia, s-a admis nu doar implicit ci și explicit, existența unui drept la viață al copilului nenăscut.
Astfel, în Spania, Tribunalul Constituțional a decis că dreptul la viață este recunoscut odată cu momentul concepției și nu odată cu cu cel al nașterii. Cu toate acestea, situația este ușor paradoxală pentru că, pe de o parte, se recunoaște calitatea de subiect pasiv fătului la infracțiunea de lovire, dar, pe de altă parte, obiectul juridic principal al infracțiunii de avort este sănătatea și viața femeii însărcinate. S-a scos în evidență, din nou, interesul de a trașa linia de echilibru între dreptul la viață recunoscut fătului și drepturile și libertățile mamei.
Situația din Franța este deosebit de interesantă. Pe de o parte, printr-o decizie din 1993, Consiliul Constituțional a admis dezincriminarea autoprovocării avortului, ceea ce presupune că, prin infracțiunea de avort, se protejează în principal, sănătatea femeii, doctrina apreciind că, în cazul embrionului uman, este protejat nu neapărat un drept la viață, ci, mai degrabă, un interes al statului legat de o persoană potențială.
Pe de altă parte, deciziile date de unii judecători vin să argumenteze un alt punct de vedere. Astfel, printr-o decizie reluată ulterior, Curtea de Casație a decis că întreruperea involuntară a sarcinii constituie ucidere din culpă, cu condiția viabilității fătului. În adnotarea acestei decizii, s-a apreciat că decizia este corectă din următoarele considerente:
– nu trebuie admisă opinia potrivit căreia recunoașterea persoanei este o chestiune prealabilă protecției vieții, pentru că respectul vieții este datorat oricărei ființe umane de la începutul vieții, pentru că viața este, prin esența sa, suportul umanității, fără să conteze ce se grefează apoi pe ea, în termeni de persoană sau personalitate.
– pornind de la o speță asemănătoare în care femeia a născut în urma accidentului un copil, care a decedat 12 ore mai târziu și unde s-a reținut ucidere din culpă, nu există diferență față de situația în care copilul ar fi decedat nenăscut.
– condiția viabilității este corectă, pentru că, din momentul în care fetusul are capacitatea de a trăi singur, de a supraviețui independent de ceea ce-l poartă, el nu mai e pars viscerum matris, ci o existență umană pe care dreptul penal o protejează.
Din contră, când această realitate n-a fost stabilită, copilul participa la umanitatea mamei sale, iar viața sa nu e înca viața altuia, astfel că nu se poate pretinde o protecție separată.
Contradicția de care vorbeam poate fi explicată, în opinia noastră, prin aceea că embrionul este protejat ca și o ființă umană atâta timp cât nu intră în opoziție cu drepturile fundamentale ale mamei, moment în care acestea vor deveni prioritare.
În dreptul român, nu se pune problema recunoașterii fătului unui drept la viață în aceeași măsură ca și unei persoane născute. Astfel, discuția se poartă pentru a determina momentul începerii vieții între partizanii opiniei care identifică acest moment cu cel al începerii procesului fiziologic al nașterii și cei care îl situează la momentul în care copilul respiră independent.
În opinia noastră, ar trebuie adoptat punctul de vedere determinat în experiența altor sisteme de drept penal și considerat drept moment al începerii protectiei vieții acela al viabilității potențiale a fătului (în principiu începând cu luna a 6-a a sarcinii) argumentele jurisprudenței franceze fiind suficient de convingătoare. Stadiul în care se află legislația și jurisprudența română, nu permite însă, în acest moment, adoptarea unei asemenea soluții, de aceea vom încerca să prezentăm în ce măsura infracțiunea de avort protejează viața în devenire.
În esență, o problemă este aceea de a ști care este obiectul principal al infracțiunii de avort, protecția embrionului sau a femeii însărcinate, fiind evident că se urmărește protejarea ambelor valori. Această problemă nu e lipsită de interes practic din cel puțin două puncte de vedere.
Pe de o parte, în situația în care obiectul principal este protecția vieții intrauterine atunci autoprovocarea avortului este o fapta prevazută de legea penală, iar cererea mamei de a avorta în condiții ilicite, este o instigare la întreruperea ilegală a cursului sarcinii, ori dacă, în situația în care femeia este protejată în principal prin infracțiunea prevăzută de art. 185 Cod penal, aceste fapte nu ar avea caracter penal. Pe de altă parte, răspunsul la această chestiune vine să clarifice natura faptei, ca fiind o infracțiune formală sau de rezultat, și implicit momentul consumării acesteia. Așadar putem analiza de ce situația trebuie analizată extrem de serios, iar, din pacate, atât doctrina, cât și jurisprudența, s-au limitat la aprecieri succinte iar de cele mai multe ori confuze.
De exemplu, s-a decis că obiectul principal al faptei este protecția embrionului uman, însă, paradoxal, că expulzarea, ca urmare a manoperelor avortive, a unui copil viu constituie infracțiune consumată de avort. Tot astfel, s-a apreciat că această fapta este și de rezultat și de pericol în același timp, ceea ce este o contradicție logică atâta timp cât o infracțiune materială presupune existența unui obiect material, iar una formală se caracterizează tocmai prin lipsa acestuia.
Potrivit unui punct de vedere, destul de răspândit, art. 185 protejează în mod egal cele doua intituții juridice, fără a face o ierarhizare a lor. Această idee nu poate fi împărțășită, deoarece nu se pot pune pe același plan valori care, în ipoteza avortului la cerere sau autoprovocat, intră în contradicție vădită. Pe de altă parte, soluția aceasta nu rezolvă în mod coerent nici una dintre problemele practice pe care le-am invederat mai sus. Într-o altă opinie, s-a stipulat că simpla existență a unor manopere avortive consumă infracțiunea, ceea ce s-ar admite că fapta protejează în principal sănătatea femeii însărcinate.
În fine, într-o altă opinie, pe care o împărtășim și noi datorită argumentelor prezentate mai jos, se consideră că obiectul principal este viață intrauterină. Astfel, consideră că viața intrauterină este și trebuie să fie un interes protejat de către stat, măcar datorită considerentelor de politică demografică și din respect față de morala ce protejează viața potențială.
Singura infracțiune prin care normele dreptului penal pot să asigure aceasta protecție este avortul și ar fi fără rațiune ca și acesta să fie trecută în plan secund între obiectele infracțiunii. Singura infracțiune prin care normele dreptului penal pot să asigure aceasta protecție este avortul și ar fi fără rațiune ca și acesta să fie trecută în plan secund între obiectele infracțiunii. În aceste condiții, ar fi inutilă introducerea unei infracțiuni care să protejeze din nou femeia însărcinată. În aceste condiții, ar fi inutilă introducerea unei infracțiuni care să protejeze din nou femeia însărcinată.
Pe de altă parte, textul art. 185 Cod penal prevede că tentativa de avort se pedepsește. Altfel spus, dacă fapta aceasta ar proteja în principal femeia, atunci am avea de a face cu o infracțiune formală, ceea ce exclude tentativa. Nu ne putem imagina că legiuitorul ar fi incriminat o tentativă care de fapt nu există.
De altfel, faptul majoritatea agravantelor faptei privesc sănătatea femeii nu constituie un argument suficient în sens contrar. Aceasta pentru că ele nu vin să schimbe obiectul infracțiunii. Nu poate afirma nimeni că, dacă la tâlhărie, o mare parte din agravante privesc viața și sănătatea victimei, patrimoniul nu mai constituie obiectul principal al infracțiunii.
Rămâne de răspuns la o eventuală obiecție potrivit căreia avortul este ilicit doar în anumite condiții, iar pânâ la 14 săptămâni viața potențială nu este protejată. Nu trebuie însă uitat că avortul voluntar presupune un conflict de interese între dreptul la viață al fătului și dreptul la viață privată al mamei, iar statele trebuie să stabilească linia de echilibru între cele două valori protejate. Impunând condițiile din art. 185 Cod penal, legiuitorul român pur și simplu a instituit această linie de echilibru, lucru repetat atunci când a reglementat cauzele de nepedepsire.
Având în vedere toate aceste motive, putem spune că obiectul juridic al infracțiunii de avort este viața embrionului, iar cel material produsul de concepție.
De aceea, în opinia noastra, autoprovocarea avortului reprezintă o infracțiune, iar cererea de avort în condiții ilicite, instigare la infracțiunea prevăzută de art. 185 Cod penal. Mai mult decât atât și expulzarea unui copil viu în urma manoperelor avortive constituie tentativă de întrerupere a cursului sarcinii, iar, în lipsa sarcinii, efectuarea unor manopere de acest gen, constituie faptă putativă.
Pe de altă parte, opinăm că, pe viitor, fătul poate deveni subiect pasiv al infracțiunii din culpă, după modelul francez prezentat mai sus, din rațiuni expuse acolo.
SECTIUNEA IV
ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII
NOUL COD PENAL –
În contextul situației actuale, elaborarea și adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluția legislativă a oricărui stat, iar decizia de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal reprezintă un corolar al evoluției economico-sociale, dar și a doctrinei și jurisprudenței. Neajunsurile existente în
actuala reglementare, evidențiate atât de practică, cât si de doctrină, care au determinat o aplicare și interpretare neunitară, uneori lipsită de coerentă, a legii penale, cu repercusiuni asupra eficienței și finalității actului de justiție, au impus ca necesară adoptarea unui nou Cod penal, care să corespundă transformărilor care au afectat societatea românească.
Datorită frecventelor modificări aduse legislatiei penale, partea specială a Codului penal are încă numeroase inadvertențe, cu lacune și formulări deficitare deși o relativă stabilitate a fost asigurată prin opțiunea legiuitorului de la 1968 de a grupa infracțiunile în două mari categorii: infracțiunile cuprinse în partea speciala a Codului penal și cele prevăzute în legile speciale cu dispozitii penale, legi prin care sunt regelementate diferite domenii de activitate; pe de altă parte, există în prezent numeroase suprapuneri de texte, cu abrogări implicite asupra cărora planează incertitudinea.
Cadrul legislativ actual impune necesitatea elaborării unui nou Cod penal în contextul în care modificările aduse Codului începând cu anul 1990 nu au fost în măsură să determine o modificare structurală a reglementării penale române.
În condițiile acestea, începând din anul 2001 s-a trecut la elaborarea unui nou Cod penal, adoptat de către Parlament prin Legea nr. 301/2004 ca lege modernă, compatibilă cu reglementările similare din alte state europene, dar s-au strecurat foarte multe prevederi neizbutite, lacune și necorelări, imposibil de aplicat în practică. De aceea, noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/ 25 iunie 2009 (Monitorul Oficial nr. 510/ 24 iunie 2009) a abrogat dispozițiile Legii nr. 301/2004.
Codul penal- Legea 286 din 2009- urmărește crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme existente în actualul Cod penal si în legile speciale; simplificarea reglementărilor de drept substantial, pentru a facilita aplicarea lor unitară si cu celeritate în activitatea organelor judiciare; satisfacerea exigentelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constitutie si de pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte; transpunerea în cadrul legislativ penal national a reglementărilor adoptate la nivelul Uniunii Europene; armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoastere si încredere reciprocă; asigurarea previzibilitătii si predictibilitătii legii penale, precum si cresterea încrederii generale în actul de justitie penală.
În elaborarea proiectului s-a urmărit atât valorificarea traditiei legislatiei penale române (cum ar fi prevederile Codului penal din 1936, ce a avut ca sursă de inspirație Codul penal italian și Codul penal din Transilvania, de inspirație autriacă
cât si reglementările actuale ale unor sisteme juridice de referință în dreptul penal european, prin prisma unei analize atente a evoluției legislației penale române.
În contextul în care în prezent, reglementările penale cu cea mai largă influență în dreptul european aparțin în continuare spațiului german și italian, membrii comisiei nu s-au raliat opțiunii comisiei de elaborare a Legii nr.301/2004, care a adoptat modelul francez (abandonat de legiuitorul nostru penal în 1936) ca principală sursă de inspiratie pentru reglementările nou introduse, dar nici ignorarea soluțiilor adoptate de alte sisteme europene (dreptul francez, belgian, olandez sau cel al unora dintre tările scandinave), asigurând valorificarea creativă a tradiției naționale concomitent cu realizarea unor reglementări racordate la tendințele actuale ale dreptului penal european.
Potrivit Legii nr. 286 din 2009, normele de incriminare a faptelor contra persoanei, ca valoare socială ocrotită indiferent de titular, au fost sistematizate în cinci capitole. Capitolul IV cuprinde incriminările prin care se protejează fătul împotriva agresiunilor.
Astfel, Noul Cod Penal regelementează în prevederile art.201 infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii, nemai existând expres denumirea de provocare ilegală a avortului.
Astfel : “ART. 201 Întreruperea cursului sarcinii
(1) Întreruperea cursului sarcinii săvârșită în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) în afara instituțiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie și drept de liberă practică medicală în această specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depășit paisprezece săptămâni, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Când faptele au fost săvârșite de un medic, pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica și interzicerea exercitării profesiei de medic.
(5) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se pedepsește.
(6) Nu constituie infracțiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci și patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului.
(7) Nu se pedepsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii”
Aspecte comparativ cu privire la vechea și noua reglementare
Din punct de vedere al conținutului infracțiunii, din definiția ei legală se constată că nu există mari diferențe. De altfel, doar cosmetizarea infracțiunii în NCP ca și denumire este de remarcat, precum și regimul sancționator. Astfel, toate elementele specifice infracțiunii se păstrează :
Obiect Juridic. Infracțiunea face parte din categoria infracțiunilor contra persoanei, mai precis din categoria infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății, însă legiuitorul a înțeles să incrimineze această faptă distinct; tratarea distinctă a acestei infracțiuni este justificată de complexitatea obiectului său juridic.
Obiectul juridic al infracțiunii îl constituie atât ansamblul relațiilor sociale a căror formare și devoltare este condiționată de apărarea vieții, integrității corporale și sănătații femeii împotriva faptelor de întrerupere ilegală a sarcinii, cât și ansamblul relațiilor sociale privitoare la viața uterină a fătului, a persoanei în curs de devenire. Infracțiunea are și un obiect juridic secundar constând în relațiile sociale privitoare la evoluția demografică, relații pe care legiuitorul a înțeles să le ocrotească prin incriminarea faptelor de întrerupere a cursului sarcinii în condiții legale.
Obiect material.Obiectul material îl constituie produsul de concepție, fătul aflat în cursul dezvoltării sale în vederea formării ca persoană și asupra căruia se îndreaptă împotriva făptitorului. Obiectul material secundar îl constituie corpul femeii însărcinate, asupra căreia se îndreaptă, de asemenea activitatea infracțională.
Existența obiectului material al infracțiunii este condiționat de împrejurarea că, în momentul în care făptuitorul întrerupe illegal cursul sarcinii, produsul de concepție este viu, întrucât numai în acest caz pot fi atinse relațiile sociale privitoare la viața uterina a fătului. Dacă produsul de concepție a încetat să mai existe, din orice motive, dispar și relațiile sociale privitoare la viața uterină a fătului apărate prin incriminarea faptei de întrerupere a cursului sarcinii.
Subiecții infracțiunii. Subiectul activ poate fi orice persoană, chiar și femeia însărcinată, care desfășoară, în mod illegal, în împrejurările incriminate de textul art.201 Cod penal, activitatea de întrerupere a sarcinii. În situația în care subiectul activ al infracțiunii are calitatea de medic este atrasă forma agravată a infracțiunii prevazută de alininiatul 4 al articolului 201 din codul penal.
Infracțiunea poate fi săvârșită în oricare formă de participație – coautorat, instigare ori complicitate.
Subiectul pasiv al infracțiunii este, în principal, statul, societatea, care are interesul să apere în incriminarea faptei de intrerupere ilegală a cursului sarcinii atât produsul de concepție, fătul, cât și relațiile sociale privitoare la evoluția demografică, la natalitate.
Infracțiunea poate avea și un subiect pasiv secundar, și anume femeia însărcinată, în condițiile în care, fie nu a consimțit la întreruperea cursului sarcinii, fie i s-a pricinuit, cu ocazia efectuării manoperelor ilegale de întrerupere a sarcinii, vreo vătămare corporală gravă ori moartea.
Latura obiectivă a infracțiunii. Elementul material constă într-o acțiune de natură să provoace întreruperea cursului sarcinii.
Acțiunea făptuitorului trebuie să vizeze întreruperea unei sarcini în curs, indiferent dacă sarcina decurgea normal sau anormal și indiferent de gradul de dezvoltare al fătului.
Prin sarcină se înțelege starea fiziologică a femeii din momentul fecundării și până la momentul expulzării produsului de concepție.
Dacă făptuitorul efectuează acte de întrerupere a cursului sarcinii asupra unei femei care în realitate nu era însărcinată, fapta nu va constitui infracțiune, cu excepția cazului în care actele, manoperele efectuate, au provocat vătămarea corporală sau moartea femeii, situație în care se va reține în sarcina făptuitorului comiterea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, sau dupa caz, a infracțiunii de ucidere din culpă.
În privința mijloacelor prin care se poate comite infracțiunea, legiuitorul a înțeles să folosească noțiunea generică ‘prin orice mijloace’, ceea ce înseamnă că întreruperea cursului sarcinii se poate realiza indiferent prin ce mijloace, metode sau procedee apte de a provoca avortul.
Făptuitorul poate folosi în comiterea infracțiunii cele mai diverse mijloace cum ar fi, spre exemplu, administrarea de substanțe avortive, aplicarea de lovituri, efectuarea de intervenții chirurgicale, provocarea de emoții puternice femeii însărcinate. Astfel de mijloace au fost clasificate în psihice.
Condiția esențială pentru existența laturii obiective a infracțiunii este că fapta de întrerupere a cursului sarcinii să fie comisă ilegal, adică în condiții sau împrejurări interzise de lege.
Întreruperea cursului sarcinii este, în principiu, admisă în țara noastră, decretul nr.770 din 1 octombrie 1966, care, în general interzicea întreruperea cursului sarcinii stabilind condițiile în care avortul putea fi efectuat, fiind abrogate. În noul său conținut articolul 201 din codul penal prevede expres și limitativ împrejurările în care săvârșirea faptei de întrerupere a cursului sarcinii constituie infracțiune și anume :
a) în afara instituțiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop; este evident ca legiuitorul a înțeles să incrimineze provocarea avortului dacă întreruperea sarcinii a avut loc chiar în instituții medicale sau cabinete medicale care nu sunt însă autorizate în scopul efectuării de întreruperi a cursului sarcinii
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate; dacă întreruperea cursului sarcinii este efectuată de o persoană având calitatea de medic, însă nu este medic de specialitate, adică medic ostretician – ginecolog, ci are o altă specialitate, fapta va constitui infracțiune, chiar dacă activitatea de provocare a avortului a avut loc într-o instituție medicală sau cabinet medical autorzat în scopul efectuării de întreruperi de sarcini
c) dacă vârsta sarcinii a depășit patrusprezece săptămâni; în situația în care în momentul provocării avortului, a efectuării manoperelor de întrerupere a sarcinii, sarcina era mai mare de paisprezece săptămâni, fapta va constitui infracțiune, chiar dacă întreruperea cursului sarcinii a fost facută de catre un medic de specialitate și în cadrul unei instituții medicale sau unui cabinet medical autorizat în scopul efectuării de întreruperi de sarcini; explicația constă în pericolul deosebit pe care îl reprezintă pentru viața femeii însărcinate provocarea avortului la o vârstă înaintată a sarcinii.
Dacă întreruperea cursului sarcinii nu are loc în împrejurările prevăzute de art.201 Cod penal, deci se efectuează în instituții medicale sau cabinete medicale autorizate în acest scop, de către o persoană ce are calitatea de medic de specialitate și până în momentul în care vârsta sarcinii nu a depășit vârsta de paisprezece săptămâni, fapta nu va constitui infracțiune, întreruperea cursului sarcinii nefiind săvârșită în împrejurările interzise de lege.
Latura obiectivă a infracțiunii este întregită doar în măsura în care acțiunea făptuitorului a produs rezultatul, urmare cerută de lege.
Urmarea imediată constă în întreruperea cursului sarcinii, cu consecința expulzării sau distrugerii produsului de concepție, a fătului.
Dacă în urma activității infracțioanale a făptuitorului rezultatul cerut de lege nu s-a produs, din cauze independente de voința sa, ne vom afla în prezența tentativei la infracțiunea de întreruperea cursului satrcinii.
Legatura de cauzalitate va exista ori de cate ori rezultatul produs, adică provocarea avortului, este urmarea activității făptuitorului de întrerupere a cursului sarcinii săvârșită în împrejurările interzise de dispozițiile art.201 din Codul penal. Intervenția unor cauze preexistente, concomitente sau ulterioare nu întrerupe legatura de cauzalitate dacă se stabilește că manoperele avortive efectuate în condiții ilegale au fost apte prin ele însele să producă rezultatul cerut de lege.
În situația în care factori preexistenți, concomitenți sau ulteriori întrerup legatura de cauzalitate dintre activitatea infracțională a făptuitorului și rezultatul produs, nu se va mai putea reține comiterea acestei infracțiunii. Într-o astfel de situație făptuitorul va răspunde, eventual pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, dacă infracțiunea sa a pricinuit vătămări corporale femeii însărcinate.
Latura subiectivă a infracțiunii. Forma de vinovăție caracteristică infracțiunii o constituie intenția, care se poate înfățișa, în cazul acestei infracțiuni, doar sub forma intenției directe, întrucât făptuitorul prevede că rezultatul acțiunii sale infracționale va fi întreruperea cursului sarcinii, comisă în împrejurările nelegale prevăzute expres în conținutul textului de incriminare a faptei, și urmărește producerea acestui rezultat.
Este exclusă comiterea infracțiunii din culpă și de aceea, în situația în care făptuitorul efectuează o intervenție medicală unei femei, fără a cunoaște că aceasta este însărcinată, și cu această ocazie, din culpă, îi provoacă întreruperea cursului sarcinii, nu se va reține în sarcina sa infracțiunea de provocare ilegală a avortului, ci eventual, infracțiunea de vătămare corporală din culpă sau, dupa caz, infracțiunea de ucidere din culpă.
Pentru existenta infracțiunii nu prezintă importanță mobilul care a stat la baza acțiunii făptuitorului și nici scopul în care acesta a acționat, fiind suficient ca făptuitorul să actioneze cu intenție directa, prevăzând și urmărind producerea rezultatului cerut de lege.
Consumarea infracțiunii. Infracțiunea este o infracțiune materială, instantanee și de rezultat.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care, în urma acțiunii făptuitorului, s-a produs rezultatul cerut de lege, adică întreruperea cursului sarcinii cu consecința expulzării ori distrugerii fătului.
Tentativa la comiterea infracțiunii este posibilă și este sancționată de lege.
Se va reține comiterea infracțiunii în forma imperfectă a tentativei în situația în care acțiunea infracțională a făptuitorului, deși era aptă de a produce rezultatul constând în întreruparea cursului sarcinii în împrejurîri nelegale, această acțiune a fost întreruptă sau, deși a fost dusă până la capăt, nu și-a produs rezultatul datorită intervenției unor factori independenți de voința făptuitorului.
Formele agravate sunt prevăzute de aliniatele 2,3, și 4 ale articolului 201 din Codul penal.
Conform dispozițiilor aliniatului 2 infracțiunea este mai gravă în cazul întreruperii cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate. Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Ceea ce atrage încadrarea infracțiunii în această formă agravată este lipsa consimțământului femeii însărcinate de a-i fi întrerupt cursul sarcinii.
Se va reține lipsa consimțământului femeii insarcinate la întreruperea cursului sarcinii sale, în situațiile în care, femeia însărcinată a fost fie constrânsă, prin violențe fizice sau psihice, să accepte avortul, fie și-a dat consimțământul ca urmare a inducerii sale în eroare, ori făptuitorul a efectuat manoperele avortive profitând de lipsa capacității femeii însărcinate de a întelege sau de a-și exprima voința.
Dacă infracțiunea a fost săvârșită în această formă agravată, adică fără consimțământul femeii însărcinate, nu mai prezintă importanță pentru incriminarea faptei realizarea condițiilor înscrise în aliniatul 1 al articolului 201 Cod penal.
Legiuitorul a prevăzut chiar în conținutul alin.2 că, în acest caz, întreruperea cursului sarcinii “ săvârșită în orice condiții” constituie infracțiune, așadar chiar dacă întreruperea cursului sarcinii, fără consimțământul femeii însărcinate a fost efectuată într-o instituție medicală sau cabinet medical autorizat în acest scop, de către o persoană având calitatea de medic de specialitate și până la vârsta de paisprezece săptămâni a sarcinii, deci în condiții legale, fapta va constitui infracțiunea de provocare ilegală a avortului.
Incriminarea faptei în aceste condiții este justificată doar de împrejurarea că întreruperea cursului sarcinii s-a efectuat fără consimțământul femeii însărcinate.
În această modalitate agravată a faptei subiectul pasiv al infracțiunii va fi atât produsul de concepție, fătul, cât și femeia însărcinată asupra căreia, fără consimțământul ei s-au efectuat manopere avortive cu consecința întreruperii sarcinii.
Conform dispozițiilor aliniatului 3 infracțiunea este mai gravă “Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală. Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.
Aceasta agravantă va opera în situația în care acțiunea de întrerupere a cursului sarcinii săvârșită cu consimțământul femeiii însărcinate, în împrejurări ilegale sau comisă în condiții legale dar fără consimțământul femeii însărcinate a cauzat victimei o vătămare corporală gravă sau moartea acesteia. Cu privire la consecința vătămării corporale trebuie precizat că aceasta să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau să se înfățiseze sub forma pierderii unui simț sau organ, încetării funcționării acestora, infirmității permanente fizice sau psihice, sluțirii sau punerii în primejdie a vieții persoanei.
Sub aspectul laturii subiective, a formei de vinovăție, infracțiunea se comite, în forma agravată prevăzută de alin.3, cu praeterintenție. Astfel, este necesar ca făptuitorul să nu fi urmărit sau acceptat producerea rezultatului mai grav, însă în condițiile în care a comis fapta, să fi putut sau să fi trebuit să-și dea seama că acest rezultat se va produce, deci rezultatul mai grav să fie urmarea culpei făptuitorului.
Infracțiunea absoarbe, dacă este săvârșită în forma agravată prevazută de alininiatul 3 infracțiunea de vătămare corporală din culpă și respectiv infracțiunea de vătămări cauzatoare de moarte.
În situația în care se stabilește că făptuitorul a pricinuit cu intenție directă sau indirectă, vătămarea corporală sau moartea femeii însărcinate, se va reține existența unui concurs de infracțiuni între infracțiunea de întrerupere a cursulu sarcinii și infracțiunea de vătămare corporală sau infracțiunea de omor.
Potrivit dispozițiilor alin.4 infracțiunea este mai gravă în cazul în care fapta de întrerupere a sarcinii prevăzută de alin.1 și 2 a fost săvârșită de un medic.
Aceasta agravantă operează în situația în care întreruperea cursului sarcinii săvârșită fără consimțământul femeii însărcinate, sau care a cauzat femeii însărcinate o vătămare corporală ori a avut ca urmare moartea femeii însărcinate a fost săvârșită de către o persoana care are calitatea de medic.
Agravanta are în vedere numai calitatea de medic a subiectului activ al infracțiunii, de aceea dacă fapta este comisă de alte persoane din sistemul medical care nu au calitatea de medic nu va opera aceasta agravantă.
În situația în care făptuitorul săvârșește infracțiunea în mai multe din formele agravate se va reține în sarcina sa o infracțiune unică comisă în mai multe forme agravate, împrejurare ce trebuie avută în vedere de către instanța de judecată la individualizarea pedepsei.
Actuala legislație penală prevede ca și cauze de nepedepsire pentru întreruperea cursului sarcinii : întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci și patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului și situația femeii însărcinate care își întrerupe cursul sarcinii.
Prima cauză de nepedepsire operează în situația în care medicul procedează la întreruperea cursului unei sarcini a cărei vârstă a depășit paisprezeze săptămâni, dar nu mai mult de douăzeci și patru de săptămâni și, în mod justificat, acțiunea să fie impusă de motive terapeutice, potrivit dispozițiilor legale.
Se completează aceste reglementări și cu reglemetările cuprinse în prevederile art.202 cu privire la vătămarea fătului.
Astfel : ART. 202 Vătămarea fătului
(1) Vătămarea fătului, în timpul nașterii, care a împiedicat instalarea vieții extrauterine se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani.
(2) Vătămarea fătului, în timpul nașterii, care a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Vătămarea fătului în timpul sarcinii, prin care s-a cauzat ulterior copilului o vătămare corporală, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani, iar dacă a avut ca urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(4) Vătămarea fătului săvârșită în timpul nașterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) și alin. (2), ale cărei limite se reduc la jumătate.
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) – (4) au fost săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
(6) Nu constituie infracțiune faptele prevăzute în alin. (1) – (3) săvârșite de un medic sau de persoana autorizată să asiste nașterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost săvârșite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei și au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului medical.
(7) Vătămarea fătului în perioada sarcinii de către femeia însărcinată nu se pedepsește.”
În privința infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii s-a precizat în mod explicit nepedepsirea femeii însărcinate care comite această faptă, punându-se astfel capăt discuțiilor din doctrină în jurul acestei probleme (a se vedea și art.245 Codul penal norvegian). Prin urmare, fapta comisă de femeia însărcinată constituie infracțiune, cu toate consecințele ce decurg de aici în planul participației penale, renunțându-se doar la sancționarea acesteia.
Cadrul incriminărilor în această materie a fost completat însă cu dispoziția din art. 200, vătămarea fătului. Această incriminare vine să asigure protecția vieții în devenire, pe durata unei perioade rămasă neacoperită în reglementarea actuală. Este vorba despre intervalul cuprins între momentul declanșării procesului nașterii, moment din care nu se mai poate discuta despre o infracțiune de avort, și momentul încheierii acestui proces, moment de la care avem o persoană, ce poate fi subiect pasiv al infracțiunilor din capitolele precedente. Practica a demonstrat că în interiorul acestui interval se pot comite numeroase infracțiuni împotriva fătului, de la cazuri de culpă medicală în asistarea nașterii, soldate cu moartea sau vătămarea fătului și până la fapte intenționate.
În același timp, au fost incriminate faptele de violență comise asupra mamei pe durata sarcinii, care nu au fost comise cu intenția de a provoca avortul și nici nu au avut acest rezultat, dar au condus la lezarea fătului și în final la vătămarea corporală sau chiar moartea copilului după naștere.
Redactarea textului a fost inspirată de dispozițiile articolelor 157 – 158 Codul penal spaniol.
CAPITOLUL III
CONSIDERAȚII CRIMINOLOGICE ȘI ASPECTE SOCIALE
SECȚIUNEA I
CONSIDERAȚII CRIMINOLOGICE
Vom studia în acest capitol câteva considerații criminologice (cauze și condiții care determină și favorizează criminalitatea) care conduc la realizarea oricărei infracțiuni, deci și a infracțiunii studiate.
Persoana infractorului interesează, mai întâi sub aspect criminologic. Infractorul fiind o persoană care a săvârșii o infracțiune, într-o măsură sau
alta s-a pus în conflict cu societatea.
Asadar , din această soluție de conflict infractorul trebuie să iasă, în sensul că el trebuie să depună eforturi în a se adapta vieții sociale. Procesul de readaptare și reeducare este un proces amplu, complex. Ori, procesul acesta de readaptare nu este posibil fără o cunoaștere exactă a cauzelor care l-au determinat la săvârșirea infracțiunii și fără o cunoaștere exactă a celor mai adecvate mijloace. Pentru cunoașterea științifică a acestor cauze și mijloace, infractorul este analizat sub aspect criminologic, adică sub aspect fizic (sănătate, normalitate sau normalitate fizică), sub aspect psihic (normalitate sau anormalitate mintală, stabilitate ori instabilitate, caracter, ele.) și sub aspect social (condiții de familie, de mediu social, profesional).
Pentru acestea se efectuează studii de criminologie (criminologie generală, criminologie specială, criminologie clinică, criminologie juvenilă), de psihologie criminală sociologie criminală, psihologie socială și altele. Acesta este un punct deosebit de important al infractorului de care dreptul penal tine seama.
Știința dreptului penal studiază cu atenție datele criminologiei în vederea determinării exacte ale problemelor juridice ale infractorului.
Infractorul ocupă, sub aspect juridic un rol important în sistemul dreptului penal, el prezentând un dublu aspect juridic, unul ca subiect al infracțiunii, altul ca subiect al răspunderii penale.
In primul aspect, persoana infractorului este o condiție (dacă nu un element) importantă, indispensabilă a existentei infracțiunii, știut fiind că infracțiunea este numai fapta unei persoane, a unui om.Tot sub aspect juridic, ca subiect al infracțiunii, persoana infractorului face ca infracțiunea să aibă un grad de pericol social mai mare sau mai mic (de exemplu: în cazul infracțiunii săvârșită de recidivist, spre deosebire infracțiunea săvârșită de infractorul primar).
Așa fiind, infractorul ocupă din acest punct de vedere, un loc important în sistemul infracțiunii, unde se reglementează problemele infractorului ca subiect al infracțiunii, adică în raport cu infracțiunea săvârșită.
Din punct de vedere al infractorului ca subiect al răspunderii penale, sub un al doilea aspect juridic, de persoana infractorului depinde tragerea la răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Având în vedere cele invederate infractorul ocupă de asemenea un rol important în sistemul răspunderii penale el ajungând subiect de drept penal, subiect în legătură cu care apar reglementări speciale care îi conferă obligații și drepturi.
SECȚIUNEA A II-A
CONSIDERAȚII SOCIALE
Din punct de vedere al aspectelor sociale, considerăm că un loc deosebit îl au măsurile de prevenire a infracționalității în general.
Acestea s-ar putea grupa în trei categorii:
măsuri de prevenire în rândul persoanelor ce ar putea săvârși infracțiuni;
măsuri de prevenire a cauzelor ce ar putea genera infracțiuni ;
În ceea ce privește importanța măsurilor de prevenire, arătăm că acestea joacă un rol deosebit de important pentru societate în vederea preîntâmpinării de infracțiuni, într-un cuvânt spus, a preîntâmpinării faptelor antisociale, prevăzute si pedepsite de legea penală.
Pentru eficientizarea muncii de prevenire, pentru individ și societate, trebuie începută chiar din procesul școlarizării prin introducerea unor ore săptămânale, începând cu elevii din clasa a V-a, deoarece în prezent infracționalitatea juvenilă este în continuă creștere.
Considerăm că această activitate preventivă în prezent este de o reală importanță și imperios necesară, dar care se poate realiza numai cu concursul unor organe superioare, centrale ca de exemplu: Ministerul Educației Naționale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, Ministerul Public.
Numai printr-o cooperare a acestor ministere și a unei munci susținute săptămânal prin conferințe, exemple concrete, prezentate de specialiști în domeniu dar și prin prezentarea de casete video cu aspecte de fapte antisociale comise și pedepsele aplicate se poate preveni infracționalitatea juvenilă.
Din mass-media tineretul a luat la cunoștință că Guvernul și Parlamentul au luat în discuție necesitatea construirii de noi centre de detenție cu un grad de confort sporit asemănător țărilor occidentale, iar din filmele vizionate de tineret văzând aspectul unei închisori din occident îi fac să comită de multe ori fapte antisociale. Numai printr-o cunoaștere a situației unui deținut în prezent în România considerăm că s-ar putea preveni în mare parte comiterea de infracțiuni în rândul tineretului.
O altă măsură de prevenire pe care o considerăm a fi eficientă este de aceea de aducerea la cunoștința cetățenilor a tuturor actelor normative cu caracter penal și aceasta prin diferite expuneri de către personalul competent cu exemple semnificative și dacă este posibil prin casete video, a faptelor incriminate, a pedepselor aplicate întrucât prin aceasta s-ar putea preveni comiterea în viitor de fapte antisociale.
Măsuri de prevenire se pot efectua și prin mass-media și presă.
Considerăm că, orice măsură de prevenire indiferent de forma de realizare poate duce în final la o diminuare a fenomenului infracțional.
Legat de măsura prevenirii fenomenului infracțional trebuiesc analizate și cauzele care le generează, doar prin înlăturarea acestora se poate duce apoi o muncă susținută de prevenire.
Legat de perioada trecerii de la economia planificată la cea de piață, starea infracțională este în creștere și aceasta determinată de creșterea șomajului, a apariției produselor necunoscute până în prezent pe piața internă a României, tentante pentru fiecare om al societății.
Pentru prevenirii fenomenului infracțional, consider că cea mai eficace metodă de prevenire este reintegrarea în muncă a unui număr cât mai mare de cetățeni din rândul celor trecuți în șomaj, iar creșterea productivității muncii o
consider a fi una dintre cele mai eficace măsuri de prevenire întrucât munca ca un element de existență al societății și a fiecărui individ în parte îl sustrage de la gândirea săvârșirii și pregătirii de infracțiuni.
Toate aspectele semnalate de prevenire și a importanței prevenirii comiterii de infracțiuni le consider prioritate în concepția mea și dacă ar putea fi îmbrățișate și de factorii mai sus arătați din cadrul ministerelor enunțate ar contribui în mod nemijlocit la scăderea fenomenului infracțional.
Subliniem acest fapt bazat pe ideea că pedeapsa aplicată și executală de un infractor, nu are efect în cele mai multe cazuri și asupra celor din jur, ca poate avea efect asupra celui care a săvârșit infracțiunea și a executat pedeapsa aplicată, dar și aceasta nu pentru toți infractorii.
Măsurile semnalate și în special reintegrarea în muncă și plata nu numai în raport de importanță ci și de valoarea produselor rezultate poate constitui o măsură de prevenire eficientă chiar și pentru infractorii recidiviști considerați irecuperabili prin măsurile coercitive luate asupra lor.
Concluzionând, aratăm că măsurile de prevenire dacă sunt luate chiar din perioada adolescenței pot contribui în mare măsură la reducerea fenomenului infracțional.
CONCLUZII
Corpul este substratul biologic al persoanei așa încât, prin apărarea sa, este apărat însuși subiectul de drept. Libertatea parțială pe care legea o recunoaște omului asupra corpului său și care include și dreptul acestuia de a dispune de suportul său material, adică de a consimți la efectuarea unor intervenții chirurgicale ( fie ele plastice, fie de întrerupere a cursului sarcinii), nu reprezintă un aspect al dreptului de dispoziție, privit ca atribut al dreptului de proprietatae, ci reprezintă o manifestare a drepturilor personalității, care sunt limitate de ordinea publică și bunele moravuri. Așadar, orice persoană poate dispune de ea însăși, atâta timp cât nu aduce atingere drepturilor altor persoane, ordinii publice și bunelor moravuri.
Așadar, este mai presus de orice dubiu că, având caracter extrapatrimonial, corpul uman este în afară de comerț, ceea ce corespunde naturii juridice a drepturilor personalității. Inviolabilitatatea persoanei a cărui corp este considerat sacru este triplu dimensionată, astfel încât este protejată juridic împotriva atingerilor venite din partea terților, împotriva ,,puterii de dispoziție’’a individului însuși prin restrângerea posibilităților acestuia de a dispune și împotriva indiscreției altora.
De principiu, dreptul nu examinează și nu reglementează raportul persoanei fizice cu ea însăși. Câmpul de reglementare și preocupare a dreptului privește legăturile persoanei fizice cu ceilalți membri ai societății, omul nefiind protectorul propriului corp din moment ce el însuși reprezintă corpul. Totuși, recunoașterea dreptului persoanei de a dispune de corpul său a reprezentat o necesitate datorită evoluțiilor biodreptului, însă continuă să reprezinte un punct de răscruce pentru mai multe întrebări.
Considerăm că datorită multiplelor sale forme, multiplelor întrebări cărora le dă naștere, multiplelor situații care se ivesc în practica juridică și care de cele mai multe ori rămân neelucidate, dreptul de a dispune de propriul corp ar trebui să beneficieze de autonomie legală în raport de celelalte drepturi fundamentale ale omului. Putem invoca mai multe motive care să consolideze acestă opinie: astfel, nu ar mai fi necesar să se facă o incursiune în articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului pentru a vedea cum trebuie soluționată o problemă cu care Curtea este sesizată, o serie de situații referitor la care Curtea a preferat să păstreze tăcerea vor primi o soluționare concretă, nemailăsând loc interpretărilor, iar statele membre vor adopta măsurile legislative necesare pentru a asigura o cât mai eficientă protecție acestui drept.
Dreptul de a dispune de noi înșine ar trebui să fie un drept atât de bine impregnat în conștiința noastră încât să beneficiem de toate aspectele pozitive pe care le-ar putea aduce în viața noastră, reîntregindu-ne ca oameni, căci poartă amprenta umanității noastre, toate acestea, bineînțeles într-un cadru legislativ bine consolidat, care să nu permită invocarea acestui drept pentru justificarea unor abuzuri.
Dreptul la viață, în ciuda formulării simple și a consacrării sale în cele mai timpurii instrumente de protecție a drepturilor omului, cunoaște interpretări diverse în spațiul European. Întrebarea care se pune este de când începe dreptul la viață, iar în funcție de răspuns, statele părți la Convenția Europeană a Drepturilo Omului au configurat o legislație diferită în ceea ce privește dreptul femeilor la un avort în condiții sigure, fie interzicând această practică, fie oferinu-i un cadru flexibil.
România are una dintre cele mai liberale legislații privind avortul. Probabil că, experiența celor 23 de ani de politică pronatalistă agresivă nu se mai repeta în România.
Totuși, pentru a menține situația de fapt din prezent, nu este suficient să aducem argumentul istoric. Este necesar ca cei care vor fi puși în situația de a spune da sau nu unei eventuale reglementări restrictive a întreruperii de sarcină, să înțeleagă faptul că libertatea, sănătatea și reproducerea sunt strâns legate între ele, iar intervenția asupra lor nu trebuie să aibă ca rezultat transformarea omului în mijloc pentru obținerea unui deziderat politic, religios sau de altă natură.
BIBLIOGRAFIE
Cărți, tratate, monografii
1. Corneliu BÂRSAN, Convenția europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole.VolI. Drepturi și libertăți, ed.All Beck, București, 2005,
2. Dragoș BOGDAN. Mihai SELEGEAN, Drepturile și libertățile fundamentale în juriprudența Curții europene a drepturilor omului, ed.All Beck, Bucuești, 2005,
3. Sergiu BOGDAN, Drept Penal.Partea Specială, ed. Universul Juridic, București, 2009,
4.Radu CHIRIȚĂ, Convenția europeană a drepturilor omului.Comentarii și explicații, editia a 2-a, București, 2008,
5.Avram FILIPAȘ, Drept Penal.Partea Specială, ed.Universul Juridic, București, 2008,
6. Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituțional și instituții publice, vol.I, ediția a XI-a, ed.ALL Beck, București, 2003, p.185-188,
7. Ruxandra RĂDUCANU, Drept penal. Partea speciala, ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009,
8. Jean Francois RENUCCI , Tratat de drept european al drepturilor omului, ed.Hamangiu, 2009,
9. Gheorghe SCRIPCARU, Introducere în biodrept, ed.Lumina Lex, București, 2003,
10. Bianca SELEJAN GUȚAN, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a 3-a, ed.C.H. Beck, 2009,
11. Valeriu STOICA, Drept Penal.Partea Specială, ed.Didactică și Pedagogică, București, 1976,
12. Frederic SUDRE, Drept european și internațional al drepturilor omului, ed. Polirom, Iași, 2006,
13.Tudorel TOADER, Drept Penal.Partea Specială, ed. All Beck, București, 2002, p. 38.
14. Nasty Marian VLĂDOIU, Protecția constitutională a vieții, integrității fizice și a integrității psihice, ed. Hamangiu, 2007.
Articole de specialitate
1.Alexandru BOROI, Aspecte juridice în legătură cu momentul nașterii și momentul morții, în Dreptul nr.12/1998,
2.Sergiu BRÂNZĂ, Protecția penală a sănătății reproducerii.Controverse și soluții, în Revista de Drept Penal nr. 2/2007,
3.Sebastian CERCEL, Considerații privind dreptul de a dispune de propriul corp, în Revista de Științe Juridice nr. 3/2009,
4.Radu CHIRIȚĂ, ,, Dreptul constituțional la viață și dreptul penal’’ în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, nr. 2/2001,
5.Andreea PETRUȘ, Debutul protecției dreptului la viață, în Caiete de Drept Penal, nr.4/2006, ed.Rosetti,
6.Doris Alina ȘERBAN , Avortul ,,etic” ,în Caiete de Drept Penal nr. 3/2008, ed. All Beck.
Cauze pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului:
1.Boso c. Italia, hotărâre din 5 septembrie 2002,
2.Evans c. Marea Britanie, hotărâre din 7 martie 2006,
3. H. c. Norvegia, hotărâre din 19 mai 1992,
4.Open Door Society și Dublin Well Women c. Irlanda, hotărâre din 29 octombrie 1992,
5.Pretty c. Marea Britanie, hotărâre din 29 aprilie 2002,
6.Tysiac c. Polonia, hotărâre din 20 martie 2007,
7.X. c. Austria, hotărâre din 13 decembrie 1979,
8. Osman c. Regatul Unit, hotărâre din 28 octombri 1998.
BIBLIOGRAFIE
Cărți, tratate, monografii
1. Corneliu BÂRSAN, Convenția europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole.VolI. Drepturi și libertăți, ed.All Beck, București, 2005,
2. Dragoș BOGDAN. Mihai SELEGEAN, Drepturile și libertățile fundamentale în juriprudența Curții europene a drepturilor omului, ed.All Beck, Bucuești, 2005,
3. Sergiu BOGDAN, Drept Penal.Partea Specială, ed. Universul Juridic, București, 2009,
4.Radu CHIRIȚĂ, Convenția europeană a drepturilor omului.Comentarii și explicații, editia a 2-a, București, 2008,
5.Avram FILIPAȘ, Drept Penal.Partea Specială, ed.Universul Juridic, București, 2008,
6. Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituțional și instituții publice, vol.I, ediția a XI-a, ed.ALL Beck, București, 2003, p.185-188,
7. Ruxandra RĂDUCANU, Drept penal. Partea speciala, ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009,
8. Jean Francois RENUCCI , Tratat de drept european al drepturilor omului, ed.Hamangiu, 2009,
9. Gheorghe SCRIPCARU, Introducere în biodrept, ed.Lumina Lex, București, 2003,
10. Bianca SELEJAN GUȚAN, Protecția europeană a drepturilor omului, ediția a 3-a, ed.C.H. Beck, 2009,
11. Valeriu STOICA, Drept Penal.Partea Specială, ed.Didactică și Pedagogică, București, 1976,
12. Frederic SUDRE, Drept european și internațional al drepturilor omului, ed. Polirom, Iași, 2006,
13.Tudorel TOADER, Drept Penal.Partea Specială, ed. All Beck, București, 2002, p. 38.
14. Nasty Marian VLĂDOIU, Protecția constitutională a vieții, integrității fizice și a integrității psihice, ed. Hamangiu, 2007.
Articole de specialitate
1.Alexandru BOROI, Aspecte juridice în legătură cu momentul nașterii și momentul morții, în Dreptul nr.12/1998,
2.Sergiu BRÂNZĂ, Protecția penală a sănătății reproducerii.Controverse și soluții, în Revista de Drept Penal nr. 2/2007,
3.Sebastian CERCEL, Considerații privind dreptul de a dispune de propriul corp, în Revista de Științe Juridice nr. 3/2009,
4.Radu CHIRIȚĂ, ,, Dreptul constituțional la viață și dreptul penal’’ în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, nr. 2/2001,
5.Andreea PETRUȘ, Debutul protecției dreptului la viață, în Caiete de Drept Penal, nr.4/2006, ed.Rosetti,
6.Doris Alina ȘERBAN , Avortul ,,etic” ,în Caiete de Drept Penal nr. 3/2008, ed. All Beck.
Cauze pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului:
1.Boso c. Italia, hotărâre din 5 septembrie 2002,
2.Evans c. Marea Britanie, hotărâre din 7 martie 2006,
3. H. c. Norvegia, hotărâre din 19 mai 1992,
4.Open Door Society și Dublin Well Women c. Irlanda, hotărâre din 29 octombrie 1992,
5.Pretty c. Marea Britanie, hotărâre din 29 aprilie 2002,
6.Tysiac c. Polonia, hotărâre din 20 martie 2007,
7.X. c. Austria, hotărâre din 13 decembrie 1979,
8. Osman c. Regatul Unit, hotărâre din 28 octombri 1998.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Socio Criminologice Privind Intreruperea Cursului Sarcinii (ID: 164707)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.