Aspecte Sociale Si Juridice ale Delincventei la Tineri

LUCRARE DE LICENȚĂ

ASPECTE SOCIALE ȘI JURIDICE ALE DELINCVENȚEI LA TINERI

CUPRINS

Cuvânt introductiv

CAPITOLUL I

DEZVOLTAREA PSIHICĂ A INDIVIDULUI

I.1. Stadialitatea și evoluția umană

I.2. Aspecte psihologice ale adolescentului

I.3. Aspecte psihologice privind profilaxia comportamentului deviant

CAPITOLUL II

AGRESIVITATEA – FORMĂ COMPORTAMENTALĂ

II.1. Definirea agresivității

II.2. Forme ale agresivității

II.3. Agresivitatea este o trăsătură înnăscută sau dobândită?.

II.4. Surse de influențare a agresivității

CAPITOLUL III

ASPECTE LEGISLATIVE ALE DELINCVENȚEI LA TINERI

III.1. Considerații psihologice la stabilirea răspunderii penale

III.2. Frustrarea în mediul privativ de libertate

III.2.1. Problema frustrare – agresiune

III.3. Aspecte juridice

III.3.1. Noțiunea de discernământ

III.3.2. Capacitatea penală

III.3.2.1. Minorii care nu răspund penal

III.3.2.2. Minorii care răspund penal

III.3.3. Tratamentul infractorului minor în dreptul procesual penal comparat

CAPITOLUL IV

STUDII DE CAZ

IV.1. Analiza comparativă a personalității adolescenților delincvenți cu cea a adolescenților nedelincvenți

IV.1.1. Obiectivele cercetării

IV.1.2. Ipotezele cercetării

IV.1.3. Variabilele

IV.1.4. Designul

IV.1.5. Lotul de subiecți

IV.1.6. Instrumentul de lucru

IV.1.7. Metoda de prelucrare și analiza datelor

IV.1.8. Rezultatele cercetării

IV.2. Analiza statistico-judiciară în cazul minorului care răspunde penal

IV.2.1. Metodologie

IV.2.2. Date privind infracțiunea

IV.2.3. Date privind autorul infracțiunii

IV.2.4. Date privind judecarea cauzei și sancțiunea aplicată

IV.3. Analiza statistică în cazul minorului care nu are vârsta răspunderii penale

IV.3.1. Metodologie

IV.3.2. Analiza și interpretarea datelor

Concluzii și propuneri

Addenda

Bibliografie selectivă

Cuvânt introductiv

În prezenta lucrare, am încercat să prezint tabloul comportamental specific tânărului delincvent și am analizat stadiile evoluției umane ca și expansiunea personalității pe parcursul perioadelor de viață ale individului uman. De asemenea am analizat și problema agresivității ca formă comportamentală, precum și aspectele legislative ale delincvenței la tineri.

Relația dintre caracteristicile psihoindividuale și expresia comportamentală nu este univocă.

Una și aceeași caracteristică poate lua diferite expresii de-a lungul dezvoltării.

În același timp, tipul de comportament nu epuizează întreaga personalitate, ci este numai modul ei de manifestare, la originea personalității dispunând și de o bază ereditară, de particularități neurofiziologice înnăscute, iar ulterior de achiziții și de mecanisme funcționale, de impulsuri interioare care permit și motivează formele de comportament.

Caracteristicile personale se elaborează și se modifică odată cu parcurgerea unor etape importante de dezvoltare – copilărie, pubertate, adolescență, adult – pe măsura interiorizării, prin experiență proprie, a unor comportamente sociale, pe măsura interacțiunii cu ceilalți și a evoluției relațiilor interindividuale și, mai precis, odată cu asimilarea unor modele pe care le oferă societatea.

Poate mult mai mult decât factorii biologici și cei nativi, care în genere nu trebuie minimalizați, condițiile psihologice și cele psihosociale joacă un rol esențial în formarea însușirilor personalității.

Calitatea dezvoltării tânărului nu poate fi gândită social astăzi fără echipamentul esențial pe care îl aduce școala, societatea, familia și educatorul însuși.

CAPITOLUL I

DEZVOLTAREA PSIHICĂ A INDIVIDULUI

I.1. STADIALITATEA ȘI EVOLUȚIA UMANĂ

Psihologia vârstelor este știința care studiază caracteristicile constituirii activității psihice umane, modificările acesteia de la inferior la superior, a regreselor ce au loc în etape de vârstă, a evoluției personalității și manifestării actelor de conduită în relație cu determinările socio-culturale ale existenței ființei umane.

Psihologia vârstelor se folosește de datele psihologiei copilului și ale psihologiei generale ca și ale celorlalte ramuri ale psihologiei cărora le furnizează, la rândul ei, cunoștințe pertinente despre dezvoltarea și evoluția psihică a omului de la conceperea sa până la stagiul terminal (al morții).

Sintetic, psihologia vârstelor se ocupă de studiul genezei, dezvoltării și evoluției activității psihice, a structurării personalității și conduitelor umane.

Activitatea psihică nu poate fi studiată în mod nemijlocit deoarece conținutul și forma ei de manifestare este atât de complexă încât numai concretizarea acesteia într-o situație dată, poate fi supusă decelării.

Apar, astfel, o serie de variabile care exprimă caracteristici de personalitate și de conduită umană.

Cunoașterea variabilelor respective dau dimensiunea umană de ansamblu.

Aceste variabile pot fi provocate (experimental) sau pot fi surprinse în diferite tipuri de activitate umană (de joc, de învățare, de muncă, de creație).

Există două categorii de variabile: dependente, care depind direct de caracteristicile personalității și independente, constituite din relațiile psihice provocate.

Între variabilele respective se efectuează lanțuri de corelații pentru a înlesni analiza și apoi sintetizarea datelor în vederea constituirii de profiluri sau tipologii specifice unui stadiu de vârstă și chiar a condiției umane generale.

În urma acestui demers, se ajunge la modele ale unor funcții sau procese psihice (al inteligenței, al gândirii, al imaginației, al limbajului, al afectivității, etc.) ori ale unor categorii umane (al normalului, al handicapatului, al anormalului, al supradotatului, al subdotatului, etc.).

Modelele respective sunt raportate unele la altele prin utilizarea modalităților de investigare din care se desprind:

metodica genetico-longitudinala, ce urmărește dezvoltarea psihică a subiectului pe o perioadă mai lungă de timp;

metoda transversală, prin care se surprind caracteristicile psihice într-un stadiu anumit de vârstă;

metodica mixtă, genetico-longitudinală-transversală destinată surprinderii evoluției activității psihice în diferite stadii.

Pentru realizarea cunoașterii și a cercetării diverselor aspecte ale activității psihice prin valorificarea metodelor enumerate mai sus specialistul apelează la metode ca: observația, experimentul, testul, analiza produselor activității, anamneza .

Toate aceste metode se folosesc prin adaptarea lor la vârsta subiecților și la condițiile concrete de activitate.

Alături de metodele de cercetare, în psihologia vârstelor sunt vehiculate și metode și tehnici de psihoterapie în scopul unor intervenții calificate pentru a determina modificări pozitive ale activității psihice și conduite adaptative tot mai eficiente.

Ținând seama că la nivelul psihicului uman, are loc o schimbare latentă a caracteristicilor sale, ca urmare a transformărilor condițiilor de viață și a relațiilor interumane, s-a produs o distanțare între psihologie și paradigmele ei, iar „omul concret” devine subiectul central al studiului în psihologia vârstelor.

În felul acesta se diminuează domeniul speculativ al psihologiei și se evidențiază conduitele de adaptare cu marcarea inserției social-profesionale a personalității.

Ființa umană cunoaște o serie de modificări care duc, mai cu seamă, în perioada copilăriei la dezvoltări pe direcțiile biologice cu transformări fizice, morfologice și biochimice, psihologice cu optimizări calitative ale proceselor, funcțiilor și însușirilor psihice și sociale care duc la coechilibrarea conduitei umane în relațiile cu mediul social.

Între aceste trei forme ale dezvoltării umane se stabilesc legături stricte și într-un timp dat, dar care pe parcursul evoluției conturează și structurează personalitatea din punct de vedere bio-psiho-social.

Analizând dezvoltarea psihică din perspectiva psihologiei vârstelor ea trebuie privită ca un proces complex, dinamic și cu multiple determinări în care se intersectează caracteristici ale filogenezei (ce țin de specie) ontogenezei (cu particularitățile psihoindividuale), psihosocialului (cu raportarea persoanei la colectivitate).

Astfel, dezvoltarea psihică are un caracter pluridimensional și multifactorial ce facilitează o multitudine de prefaceri cu echilibrări și adaptări de o anumită factură calitativă și cantitativă.

În literatura de specialitate se fac simțite o serie de controverse pe marginea perioadelor, etapelor, stadiilor ce caracterizează ciclurile vieții umane.

Aceste dispute provin din diferențele conceperii „omului concret” cu existența temporară și ”omului în situație” cu un anumit potențial psihic raportat la statutul de vârstă.

Totuși, aceste dispute nu contrazic sinonimia dintre termenii etape, perioade și stadii, respectiv subperioade și substadii, la care se adaugă, adeseori, cel de ciclu.

Astfel, omul traversează trei cicluri mari în decursul vieții sale: al copilăriei, al tinereții și al adultului, iar în cadrul fiecăreia se desprind perioade, stadii sau substadii și subperioade relativ distincte:

Primul ciclu este cel al copilăriei și se caracterizează, mai cu seamă, prin creștere și dezvoltare.

Subliniem că în copilărie are loc constituirea și apoi dezvoltarea conduitelor fundamentale adaptative, se constituie și se structurează însușirile personalității, se dezvoltă caracteristicile cogniției și a celor intelectuale, a afectivității și a motivației, a atitudinilor și sociabilității.

Pubertatea și adolescența se caracterizează prin elaborarea mecanismelor intime ale integrării școlare și sociale a copiilor, a conduitelor complexe legate de debordantul dimorfism sexual și stabilizarea aspirațiilor școlar-profesionale.

Sensibilitatea psihică a puberului și a adolescentului, aflați în plin proces de dezvoltare a eului și a conștiinței de sine, poate duce la dezechilibre comportamentale și la instalarea unei fragilități față de influențele educative pozitive.

În ciclul tinereții se produce un intens proces de integrare social-profesională și constituirea familiei proprii.

În aceste condiții se structurează mai profund subidentitățile profesionale, subidentitățile legate de structurarea familiei personale și subidentității parentale în cadrul unei familii.

Aceste dimensiuni pot avea grade de concordanță sau discordanță rezultate din modul în care tânărul trăiește responsabilitatea ce îi revine și demersurile ce le face prin îndeplinirea ei.

Apar orientări pregnante spre un anumit mod de viață și se stabilizează atitudinile compol vieții sale: al copilăriei, al tinereții și al adultului, iar în cadrul fiecăreia se desprind perioade, stadii sau substadii și subperioade relativ distincte:

Primul ciclu este cel al copilăriei și se caracterizează, mai cu seamă, prin creștere și dezvoltare.

Subliniem că în copilărie are loc constituirea și apoi dezvoltarea conduitelor fundamentale adaptative, se constituie și se structurează însușirile personalității, se dezvoltă caracteristicile cogniției și a celor intelectuale, a afectivității și a motivației, a atitudinilor și sociabilității.

Pubertatea și adolescența se caracterizează prin elaborarea mecanismelor intime ale integrării școlare și sociale a copiilor, a conduitelor complexe legate de debordantul dimorfism sexual și stabilizarea aspirațiilor școlar-profesionale.

Sensibilitatea psihică a puberului și a adolescentului, aflați în plin proces de dezvoltare a eului și a conștiinței de sine, poate duce la dezechilibre comportamentale și la instalarea unei fragilități față de influențele educative pozitive.

În ciclul tinereții se produce un intens proces de integrare social-profesională și constituirea familiei proprii.

În aceste condiții se structurează mai profund subidentitățile profesionale, subidentitățile legate de structurarea familiei personale și subidentității parentale în cadrul unei familii.

Aceste dimensiuni pot avea grade de concordanță sau discordanță rezultate din modul în care tânărul trăiește responsabilitatea ce îi revine și demersurile ce le face prin îndeplinirea ei.

Apar orientări pregnante spre un anumit mod de viață și se stabilizează atitudinile comportamentale.

Ciclul al treilea, de adult (maturitatea și bătrânețea), cu ascensiunile și regresele caracteristice ce determină antrenarea în roluri și statute, în care adeseori crizele de timp duc la frământări și tensiuni cu explozii ce se pot regreta ulterior.

După cum s-a mai arătat, este acceptată ideea dezvoltării psihicului în „faze” sau în „etape”, distingându-se o diversitate structurală de funcții și însușiri psihice caracteristice fiecărei perioade de vârstă.

În dezvoltarea psihicului există deci o anumită succesiune stadială, care înaintează o dată cu vârsta, până la atingerea capacității maxime.

În interiorul fiecărei perioade de vârstă se produc însă, însemnate schimbări calitative, care conferă particularități caracteristice, denumite particularități psihice de vârstă.

Aceste particularități psihice de vârstă, conferă individului aflat în vârsta respectivă, un anumit „profil psihologic”.

Deci, la un anumit nivel al dezvoltării proceselor de cunoaștere, corespunzător unei anumite etape de dezvoltare, se observă un anumit nivel de dezvoltare a proceselor afective, a celor volitive, a trăsăturilor caracterului.

I.2. ASPECTE PSIHOLOGICE ALE ADOLESCENTULUI

Pe planul dezvoltării biologice, tânărul tinde spre echilibru și spre adoptarea unei conformații în plan psihologic, transformările sunt extrem de rapide, spectaculoase și de maximă complexitate cu salturi la nivelul unor funcții.

Diversitatea dezvoltării psihice generează noi conduite și noi modalități de relaționare cu cei din jur, forme originale de înțelegere și adaptare.

Traversarea acestei perioade nu se face în mod lent, dimpotrivă, tensionat, adeseori cu existența unor conflicte și trăiri dramatice, cu frământări interne pentru găsirea surselor de satisfacere a elanurilor, a aspirațiilor și cu tendința de a evita teama față de piedicile ce se pot ivi în realizarea proiectelor sale de viitor.

Tânărul este un nonconformist și un luptător activ pentru îndeplinirea dorințelor sale, un original în adaptarea soluțiilor urmărite, în modul de a privi și de a se adapta la lumea înconjurătoare.

Dezvoltarea psihică a intelectului îl maturizează îndeosebi sub raport social și cultural, îl face să devină avid de cunoaștere și de participare cu responsabilitate, în deplină cunoștință de cauză, la activități cu caracter social, se antrenează la elaborarea de lucrări originale în literatură, artă, știință, tehnică.

Independența este dobândită, ceea ce duce la dezvoltarea personalității și afirmarea tânărului prin stiluri personale în conduite.

Interesul pentru viața social-culturală crește și se nuanțează, ca și pentru dobândirea unui statut profesional cât mai complex.

În îmbrăcăminte și comportament se adoptă atitudini moderniste.

Se trăiește intens sentimental, deși se manifestă o anumită instabilitate în plan afectiv.

În același timp, se învață rolul sexual și au loc angajări matrimoniale, ceea ce duce la adoptarea de noi responsabilități legate de întemeierea unei familii.

Demnitatea și onoarea, la care aspiră atât de mult, sunt influențate de experiențele personale și de acumulări în plan socio-cultural și profesional.

Apartenența la o anumită familie și la un anumit grup presupune adaptarea și depășirea situațiilor infantile, frustrante, de nesiguranță și de dependență.

Identitatea vocațională se cuplează la acestea și se bazează pe stabilitatea trăsăturilor de personalitate în care cerința de exprimare aptitudinală și atitudinală devine condiție a afirmării.

Personalitatea este alcătuită dintr-un nucleu format din eu și sine, ceea ce îi dă un caracter de dualitate.

Eul este cel ce cunoaște și este conștient, iar sinele reprezintă latura cunoscută.

O multitudine de cercetări din domeniul științelor umane și sociale, au pus în evidență rolul important pe care-l joacă familia în construirea și evoluția personalității copilului.

Familia, cu multiplele-i funcții pe care le îndeplinește, contribuie în mod covârșitor la definirea personalității și individualității fiecărui copil.

Pentru buna sa evoluție, copilul are nevoie de un climat afectiv care să îi ofere siguranță și protecție, astfel încât el să-și formeze caracterul cât mai frumos cu putință.

Satisfacerea nevoilor organice ale copilului asigură acestuia dezvoltarea fizică, instrucția pe cea intelectuală, iar relațiile normale în mediul familial îi asigură dezvoltarea integrală.

Această întreită evoluție a personalității sale îi va da posibilitatea să se integreze în societate și să-și cucerească treptat statutul de adult.

„Familia este silită să se adapteze în grabă la condițiile unei civilizații care înaintează galopant, infirmând o serie de tradiții și valori culturale. Familia este o realitate vie, care, fără a-și pierde sensul fundamental sacru, este însă supusă cu violență dezordinii cotidiene, profanului, traversând o criză fără precedent. Degradare și alienare, mutații și restructurări în stilurile de viață familială, rătăciri și experimente și, de ce nu, o căutare frenetică și o căutare continuă de resacralizare a relației fragilizate între sexe, toate acestea reprezentând tabloul policrom al familiei contemporane” – P. Osterrieth.

I.3. ASPECTE PSIHOLOGICE PRIVIND PROFILAXIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Dat fiind caracterul multideterminant al delincvenței, activitatea profilactică sau preventivă presupune luarea unor măsuri de intervenție din partea factorilor sociali și social-educaționali care să înlăture cauzele și condițiile ce duc la adoptarea unor conduite delincvente.

Așa după cum s-a putut constata, delincvenții prezintă un tablou comportamental specific care constă, de fapt, în obiectivarea unei structuri de personalitate dizarmonice, neechilibrate, cu o serie de componente serios afectate, cum sunt cele motivațional-afective, atitudinal-relaționale, volativ-caracteriale.

Imaturitatea afectivă și socială, rezistența scăzută la frustrație, valoarea crescută a agresivității și ostilității sunt trăsături ce completează profilul psihocomportamental al delincvenților tineri.

Asemenea caracteristici, deși pot fi dependente și de factori bio-constituționali, ele se datoresc în mare măsură climatului socio-educațional în care crește și se dezvoltă tânărul, precum și modul de „întâlnire” a sistemului educațional cu caracteristicile individuale.

Nediferențierea mijloacelor și procedeelor de influențare educațională asupra copiilor din același context educațional (cum ar fi familia, de exemplu) și neadaptarea lor la „cerințele” specifice ale acestora, pot conduce la „eșecul” total al acțiunilor educaționale și la apariția conduitei delincvente.

Cauzele delincvenței sunt multiple și cu cât numărul celor care acționează convergent asupra copilului este mai mare, cu atât „șansele” apariției conduitei delincvente sunt mai mari.

Dacă în cadrul unei familii sunt prezente din plin și agresivitatea și alcoolismul și promiscuitatea morală și sexuală etc., este foarte puțin probabil ca un copil crescut aici să nu cadă victimă delincvenței.

Dacă lucrurile stau așa, se pune problema posibilităților depistării din timp a cauzelor ce acționează convergent în direcția comportamentului delincvent și, în baza evaluării lor a posibilităților de anticipare, de predicție a acestui tip de conduită.

Dacă luăm în considerație doi parametri și anume, nivelul socio-economic al familiei și atmosfera educațională și afectivă din familie, putem proceda – susține T. Bogdan – la următorul sistem de previziune:

În cazul în care atât condițiile economice oferite de familie, cât și raporturile afective și educaționale din familie sunt pozitive, putem considera că apariția delincvenței este foarte puțin probabilă;

În cazul în care fie condițiile socio-economice, fie cele afectiv-educaționale din familie tind a fi negative, cel de-al doilea parametru fiind pozitiv, apariția devianței este posibilă, întrucât deschide poarta acțiunii unor eventuale influențe externe nocive;

În cazul în care cei doi parametri prezintă valori negative, alunecarea tânărului înspre delincvență este foarte probabilă, deci îl putem considera ca fiind în pericol moral.

În cadrul măsurilor profilactice unii autori includ următoarele grupe mai importante:

măsuri psihosociologice și psihopedagogice ce urmăresc, pe baza depistării și înlăturării timpurii a unor factori negativi, disfuncționali, realizarea unor relații interpersonale adecvate pentru realizarea unei inserții sociofamiliale pozitive:

socioterapia și psihoterapia familiei, acolo unde este cazul;

suplinirea familiei, în absența fizică a acesteia, când ea este total incompetentă din punct de vedere educativ;

testarea și depistarea copiilor ce prezintă probleme pe linia adaptării și integrării școlare;

orientarea școlară și profesională, prin elaborarea unor metode și procedee diagnostice și formative, pentru dezvoltarea capacităților și a aptitudinilor tinerilor;

formarea noțiunilor și judecăților morale, a sentimentelor și obișnuințelor morale, a trăsăturilor pozitive de caracter.

măsuri socioprofesionale ce să prevină riscurile de eșec adaptativ, prin alegerea, de exemplu, a unei profesiuni ce nu concordă cu „echipamentul” psihologic al tinerilor sau prin plasarea lor într-o profesiune pentru care nu manifestă nici interes și nici aptitudini reale.

Aceste măsuri sunt strâns legate de orientarea școlară și profesională.

măsuri medico-psihologice și psihiatrice ce sunt orientate în direcția depistării și înlăturării sau atenuării unor factori cauzali de natură individuală, organogenă sau neuropsihogenă, cu conținut patologic, care, în anumite condiții, pot favoriza conduita delincventă:

depistarea precoce a minorilor cu diferite categorii de tulburări (caracteriale și comportamentale, instabilitate emotivă, tendințe agresive, tendințe spre psihopatie sau alte boli neuropsihice) incriminate în delincvența juvenilă de mai multe ori; după depistarea cazurilor se impun măsuri psihopedagogice și diferite forme de tratament medico-psihiatric și psihoterapeutic în vederea prevenirii formării unei personalități dizarmonice cu tendințe antisociale;

măsuri de educație sanitară și psihopedagogice prin care familia este instructată asupra modului de reacție în raport cu anumite tulburări de conduită precoce ale copiilor;

dispensarizarea cazurilor mai dificile în vederea diagnozei lor din punct de vedere neuropsihiatric, endocrinologic, psihopedagogic etc.

măsuri juridico-sociale ce să permită creșterea gradului de influențare socială prin popularizarea legilor prin propaganda juridică în general.

În urma unor ample cercetări și alți autori au formulat o serie de recomandări privind sporirea măsurilor de prevenție a conduitei delincvente a minorilor și tinerilor.

CAPITOLUL II

AGRESIVITATEA – FORMĂ COMPORTAMENTALĂ

II.1. DEFINIREA AGRESIVITĂȚII

Agresivitatea poate fi considerată a fi o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte.

Opusul agresivității ar putea fi comportamentul prosocial, care presupune cooperare, toleranță, echilibru.

Pentru a găsi exemple privind comportamentul agresiv nu este nevoie de eforturi speciale.

Datorită uriașelor disponibilități privind mediatizarea, suntem, din nefericire, aproape zilnic martorii diferitelor forme de manifestare a agresivității (războaie, crime, jafuri, tâlhării, violuri, incendieri, distrugeri etc.).

Delincvența și infracționalitatea constituie formele „de vârf” ale manifestării agresivității, iar statisticile întocmite în diferite țări arată o creștere îngrijorătoare a ratelor acestui „flagel”.

Numai în S.U.A., de exemplu, la fiecare 6 minute se comite un viol; în fiecare minut, o altă persoană devine victima unui atac tâlhăresc; la fiecare 22 de secunde se comite un furt de mașină; la fiecare 25 de minute se comite un omor etc.(cf. A. Karmen, 1990).

Referitor la încercările de definire, analiză și interpretare a agresivității de către specialiști, nu numai că nu regăsim un consens mai general, dar se pare că nivelul de „împrăștiere” a punctelor de vedere este chiar mai mare decât în cazul altor fenomene psihologice.

Rezistența extrem de crescută întâlnită la diverși cercetători din domeniul socio-uman în fața încercării de constituire și utilizare a unei ‚grile” de analiză și interpretare a agresivității se explică, înainte de orice, prin marea complexitate a acestei realități.

Iată, totuși, câteva din punctele de vedere exprimate mai recent.

Autorii lucrării ,,Înțelegerea psihologiei sociale” (S. Worchel, 1991) pun problema dacă, în definirea agresivității, trebuie să punem accent pe actul agresiv în sine sau pe intenție?

Opțiunea autorilor este mai mult pentru accentuarea asupra intenției.

Astfel, agresivitatea poate fi definită ca orice act ce are ca intenție producerea unui prejudiciu țintei vizate (R.A. Baron, 1977).

Acceptând faptul că intenția este cel mai important factor în definirea agresivității, autorii menționați ajung în fața unei alte dificultăți și anume, cea legată de modalitățile de determinare a intenției.

Privite din perspectiva scopului urmărit, unele conduite agresive sunt orientate în direcția producerii „unui rău” altei persoane, în timp ce altele sunt orientate în direcția demonstrării ”puterii” agresorului (K.E. Boulding, 1989) sau a masculinității (M.H. Segall, 1988).

După alți autori, însă, nu este necesară această diferențiere, deoarece „aceste variate scopuri nu sunt mutual exclusive și multe alte acte de agresiune pot fi orientate spre atingerea unora sau a tuturor acestor scopuri” (M. Carlson, 1988).

David G. Myers face o distincție clară între comportamentul de tip cooperant-suportiv și cel agresiv.

Acesta din urmă poate fi definit ca fiind comportamentul fizic sau verbal orientat cu intenție spre a răni pe cineva.

Cu toate acestea, pentru Myers, agresivitatea este un termen nebulos.

El este folosit în multe feluri și pentru multe rațiuni.

În ceea ce ne privește, considerăm că este necesar să se facă, mai întâi, anumite delimitări conceptuale.

Agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial cu delicvența și infracționalitatea.

Conduita boxerului nu este orientată antisocial și cu cât este mai agresivă, cu atât este mai performantă.

Și invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv infracțional, poate fi caracterizat prin agresivitate.

Sunt comise infracțiuni prin inacțiune, deci agresivitatea nu este prezentă.

Destul de frecvent, agresivitatea este asociată și chiar confundată cu violența.

Desigur, de cele mai multe ori, comportamentul agresiv este și violent, dar și în cazuri de conduită agresivă (este clară intenția de a vătăma, de a face rău), dar în forme neviolente. Otrăvirea lentă a unei persoane este o conduită agresivă, dar neviolentă.

Privitor la comportamentul agresiv cu răsunet antisocial, unii autori (T.V. Dragomirescu, 1990) diferențiază mai multe tipuri, cum ar fi:

agresivitatea nediferențiată, ocazională, care nu are răsunet antisocial obligatoriu;

comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf și cronic, în care se include și comportamentul criminal;

comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice fie consecutivă unei afecțiuni neuropsihice preexistente, fie dobândită.

Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci și asupra sinelui.

Și aici trebuie să diferențiem între actele comportamentale autoagresive, forma cea mai gravă fiind sinuciderea și actele comportamentale care pot periclita sănătatea și echilibrul organismului (fumat, alcool, droguri).

Elementul esențial de diferențiere îl constituie, desigur, prezența intenției autodistructive.

Așadar, în sinteză, considerăm agresivitatea ca fiind orice formă de conduită orientată cu intenție către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri și daune.

II.2. FORME ALE AGRESIVITĂȚII

Criteriile de clasificare ies în evidență în mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definire a agresivității.

Considerăm că pot fi identificate următoarele criterii:

în funcție de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă.

în funcție de mijloacele utilizate în vederea finalizării intențiilor agresive.

în funcție de obiectivele urmărite.

în funcție de forma de manifestare a agresivității.

În raport cu primul criteriu, diferențiem:

agresivitatea tânărului și agresivitatea adultului;

agresivitatea masculină și agresivitatea feminină;

agresivitatea individuală și agresivitatea colectivă;

agresivitatea spontană și agresivitatea premeditată.

În raport cu la doilea criteriu, diferențiem:

agresivitatea fizică și agresivitatea verbală;

agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, și agresivitatea indirectă, între agresor și victimă existând intermediari.

Privitor la al treilea criteriu, diferențiem:

agresivitatea ce urmărește obținerea unor beneficii, a unui câștig material;

agresivitatea ce urmărește predominant rănirea și chiar distrugerea victimei.

În această privință, unii autori (cf. S. Worchel, 1991) fac distincție între agresivitatea datorată supărării sau mâniei (angry agression) și agresivitatea instrumentală.

Diferența principală constă în faptul că prima formă apare, mai ales, ca urmare a supărării sau ostilității, în timp ce a doua (instrumentală) este orientată, în primul rând, în direcția obținerii unui câștig material (bani, obiecte etc.), iar actul agresiv în calitate de mijloc de obținere a unor asemenea achiziții.

O formă particulară de agresivitate instrumentală o constituie conflictul realistic de grup, formulare ce aparține autorilor americani Levine și Campbell (P. Iluț, 1994).

Specific pentru acest tip de conflict este faptul că anumite grupuri de dimensiuni diferite intră în raporturi competitive (de cele mai multe ori acutizate) pentru o resursă de existență limitată (teritoriu, locuri de muncă etc.).

Menținerea stării conflictuale, cu manifestare efectivă, reciprocă, a agresivității, inclusiv fizice, conduce, din nefericire, în loc la câștiguri, mai ales la pierderi, de cele mai multe ori irecuperabile, cum este cazul vieților omenești.

Privitor la al patrulea criteriu, putem diferenția:

agresivitatea violentă și agresivitatea nonviolentă;

agresivitatea latentă și agresivitatea manifestă.

Desigur, nici pe departe nu se poate considera că aceste tipologii epuizează toate criteriile de clasificare și toate formele de existență și manifestare a agresivității.

În cadrul unei clasificări a victimelor, cum este cea a lui Stephan Shaffer (1977) (T. Bogdan, 1988), apar categorii precum:

victime provocatoare, care anterior victimizării lor, au comis ceva-conștient sau inconștient – față de infractor.

Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când o persoană (victima ulterioară) se comportă arogant față de viitorul infractor sau dacă nu-și ține o promisiune dată solemn, ori dacă intră în legături amoroase cu iubita infractorului etc;

victime care precipită declanșarea acțiunii răufăcătorilor.

Este cazul persoanelor care, prin conduita lor influențează răufăcătorii în a comite infracțiuni, deși între ei nu a existat niciodată vreo legătură.

Concluzia este că, de multe ori, comportamentul agresiv este stimulat, provocat, declanșat, întreținut de conduita partenerului relației interpersonale ce suportă consecințele agresiunii.

De aici, ideea clară pentru psihologia aplicată, cum este cazul psihoterapiei, de a acționa nu unilateral (fie numai asupra celui acuzat de comportament agresiv, fie numai asupra celui agresat), ci asupra cuplului (marital, parental, profesional etc.) care capătă în timp proprietatea de a oferi „cadrul” manifestării agresivității (cel agresat poate, direct sau indirect, voluntar sau involuntar să se constituie într-un factor de potențare a conduitei agresive a partenerului respectiv).

II.3. AGRESIVITATEA ESTE O TRĂSĂTURĂ ÎNNĂSCUTĂ SAU DOBÂNDITĂ?

Una dintre cele mai vechi și, totodată, dificile întrebări adresate psihologilor a fost aceea că dacă „echipamentul” psihocomportamental al individului uman este dependent de factorul ereditar (zestrea ereditară) sau de factorul de mediu.

Răspunsurile date de specialiști, privitoare la agresivitate sunt următoarele:

Agresivitatea este înnăscută, poziție susținută de autori precum Sigmund Freud și Konrad Lorenz.

În viziunea lui Freud, agresivitatea este un instinct.

Oamenii se nasc cu instinctul de a agresa și de a fi violenți.

Întrucât această „presiune” ereditară nu poate fi înlăturată, este necesar ca, în procesul influențării educațional-cultural să se găsească modalități nedistructive de canalizare a tendințelor agresive.

Pe de altă parte, cunoscutul etolog Konrad Lorenz- câștigătorul premiului Nobel în 1968- mai ales, după publicarea lucrării sale ,,On aggression”, 1966, accentuează asupra naturii biologic-instinctuale a comportamentului agresiv, pe care îl regăsim și la nivel infra uman.

Însă, în timp ce la Freud agresivitatea apărea ca fiind predominant distructivă la Konrad Lorenz, agresivitatea interspecii are o valoare adaptivă și este esențială pentru supraviețuire.

Privitor la agresivitatea umană, dacă ea ar fi de natură instinctuală, ar fi de așteptat să întâlnim foarte multe asemănări între oameni, legate de modul de adoptare a comportamentului agresiv.

Or, realitatea a demonstrat și demonstrează continuu că există mari diferențe interindividuale în manifestarea agresivității.

Sunt populații, comunități care aproape că nu cunosc agresivitatea și altele care se manifestă deosebit de agresiv.

De exemplu, în cadrul unei statistici oferite de Archer și Gartner, privitoare la rata omuciderilor, în perioada anilor ’70 situația (exprimată la 100.000 de locuitori) se prezintă astfel: aproape zero -Norvegia; sub 1 -Anglia; 2 -Canada; 3 -India și Italia; 4 -Ungaria; 9 -S.U.A.; 13 -Irlanda de Nord; aproape 14 -Thailanda.

Respingerea cvasi-generalizată a naturii instinctuale a agresivității nu înseamnă, însă, și ignorarea unor influențe biologice asupra ei, cum ar fi:

influențe neuronale; există anumite zone ale cortexului care, în urma stimulării electrice, facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv;

influențe hormonale; masculii sunt mult mai agresivi decât femelele datorită diferențelor de natură hormonală;

influențe biochimice; (creșterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot intensifica agresivitatea).

Agresivitatea este un răspuns la frustrare.

Cei care susțin această afirmație pleacă de la convingerea că agresivitatea este determinată de condițiile externe.

În acest sens, cea mai populară și cea mai cunoscută este teoria frustrare-agresivitate, formulată de John Dollard și alți colegi de la ,,Yale University”.

Chiar în prima pagina a lucrării lor, intitulată „Frustrare și agresivitate”, apar cele două postulate:

-„agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării”;

-„frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresivitate”.

Blocarea căii de atingere a unui anumit scop creează frustrări, care, la rândul lor, se constituie în sursa de manifestare a agresivității.

Destul de frecvent, însă, agresivitatea nu este îndreptată asupra sursei stării de frustrare, ci este reorientată, redirecționată către o țintă mai sigură, în sensul că este foarte puțin probabil ca ea să se răzbune.

Leonard Berkowitz (1978,1988) considerând că teoria lui Dollard exagerează legătură dintre frustrare și agresivitate, susține că frustrarea produce supărare, o stare de pregătire emoțională pentru a agresa.

O persoană frustrată poate să dea curs furiei atunci când sunt prezente și anumite semne ale agresivității sau, uneori, când nu sunt prezente asemenea semne.

Fenomenul frustrării constă într-o stare de contrarietate creată prin interferarea în planul unei acțiuni dezirabile subiectului, orientată spre o finalitate însușită, a unei alte acțiuni, distorsionate în raport cu acțiunea dezirabilă și finalitatea acesteia.

În literatura de specialitate sunt citate patru tipuri de frustrare:

existența unei imposibilități sau a unei bariere fizice, în calea acțiunii proiectate;

existența unei perioade de latență între debutul și sfârșitul actului secvențional;

omiterea sau reducerea recompensei care constituie scopul activității desfășurate;

apariția unei tendințe la răspunsul incompatibil cu situația existentă.

Agresivitatea este un comportament social învățat.

Această poziție este legată, în special, de numele lui Albert Bandura, care formulează teoria activității sociale a agresivității.

Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se învață în mai multe modalități și anume:

direct, deci prin învățare directă (prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);

prin observarea și imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulților.

Atât literatura de specialitate, cât și observațiile curente din practica vieții sociale pun în evidență rolul factorilor culturali și al învățării în determinismul comportamentului agresiv.

Studiul etiologiei agresivității nu poate să nu țină seama și de condițiile pe care le oferă mediul familial sau colectiv, condiții care, în anumite cazuri, pot constitui „terenul fertil” al „încolțirii” acestui tip de comportament.

Cel mai frecvent, considera Bandura, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:

familie (părinții copiilor violenți și ai celor abuzați și maltratați, adesea, provin ei însăși din familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei pedeapsa fizică);

mediul social (în comunitățile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate și admirate, agresivitatea se transmite ușor noilor generații; de exemplu, subcultura violentă a unor grupuri de adolescenți oferă membrilor lor multe modele de conduită agresivă);

mass-media (în special, televiziunea care oferă zilnic modele de conduită agresivă fizică sau verbală).

II.4. SURSE DE INFLUENȚARE A AGRESIVITĂȚII

La individul uman, agresivitatea apare ca o referință la o nevoie vitală ca foamea, apărarea, sexualitatea etc., toate aceste necesități vitale fiind supuse însă controlului cortical, ceea ce permite o creștere considerabilă a rolului proceselor cognitive care fac posibil exercițiul mintal (judecata-raționamentele), posibilitatea de a prevedea consecințele unui act și de a elabora și realiza proiecte.

În acest sens, se poate spune că omul este efectiv singurul animal capabil să omoare premeditat, pentru că el este singurul capabil să-și înscrie și să anticipeze conduita distructivă într-un proiect mai mult decât la animal, în afară de actul distructiv propriu-zis.

Conduita heteroagresivă se poate traduce în încă două moduri:

printr-o depersonalizare a victimei, care își pierde toată valoarea afectivă pentru agresor;

printr-un mecanism cu care încearcă să justifice actul comis sau să-l integreze într-un sistem global de justificări.

Dacă în cadrul acestui model se pune problema patologiei, se va putea distinge o patologie individuală și una colectivă.

Patologia individuală capătă două aspecte, în funcție de care agresivitatea poate fi constituțională sau accidentală (câștigată).

La agresivitatea constituțională se disting epilepticii, unde periodic au loc descărcări paroxistice (furia epileptică) sau pe cea a caracterului paranoic, lucidă, care se exercită la rece.

Există, pe de altă parte, agresivități accidentale, sau câștigate, datorate unor factori și împrejurări precum:

în patologia emoțională, rănirea amorului propriu sau stările pasionale, care pot să se manifeste prin descărcări agresive;

impregnările toxice acute și cronice (alcoolismul);

encefalopatiile infantile, ale tânărului sau ale adultului, traumatismele cranio-cerebrale, afecțiuni susceptibile de a lăsa ca sechele tulburări de caracter și care pot fi însoțite de agresivitate, ca o predispoziție reziduală;

psihozele cronice evolutive (schizofrenia, psihoza halucinatorie cronică) pot de asemenea să fie însoțite de manifestări agresive.

Nu trebuie uitat că tulburările psihice din patologia generală (afecțiuni hepatice, ulcere, diabet, ateroscleroză cerebrală, neoplasme etc.) se por traduce pe plan comportamental prin devieri, atât în sensul heteroagresivității cât și al autoagresivității.

Din nefericire sunt extrem de multe asemenea surse și ele creează mari probleme sociale, pentru a căror rezolvare este nevoie de uriașe investiții materiale și eforturi socio-profesionale.

Pentru o mai bună sistematizare, vom împărți aceste surse în trei categorii:

surse ce țin mai mult de individ, de conduita și de reactivitatea lui comportamentală;

surse ale agresivității în cadrul familiei;

surse ce țin de mijloacele de comunicare în masă.

În prima categorie includem:

frustrarea, ce se menține ca una din cele mai frecvente surse de influențare a agresivității;

atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală, ce atrage, de cele mai multe ori, răspunsul agresiv al celui vizat; și nu de puține ori, șirul răzbunărilor devine practic nesfârșit (acte teroriste, răzbunări tip vendetă, care fac multe victime din persoane nevinovate);

durerea fizică și morală poate duce la creșterea agresivității; în urma unor cercetări efectuate, L. Berkowitz a ajuns la concluzia că stimularea aversivă poate determina într-o măsură mult mai mare decât frustrarea agresivitatea ostilă;

căldura – foarte multe cercetări au constatat o legătură directă între temperaturile înalte și manifestarea agresivității; de exemplu, studiul diferitelor tulburări sociale din S.U.A. a conchis asupra faptului că, la o temperatură foarte mare, posibilitatea de a apărea tulburări sociale răzmerițe) se apropie de 45% (cf. J.M. Carlsmith și C.A. Anderson., 1979);

aglomerația, în mijloacele de transport, în dormitorul unui cămin de colegiu, în casa de locuit etc., apare în calitate de agent stresor și poate crește agresivitatea;

alcoolul și drogurile; nu numai în rândul specialiștilor, ci și în rândul nespecialiștilor este recunoscut de mult faptul că alcoolul, consumat mai ales în cantități mari, se constituie într-un important factor de risc în comiterea unor acte antisociale bazate pe violență.

Nu de puține ori, infractorii ce au comis abominabile acte de violență, încearcă să se apere în fața organelor juridice prin faptul că au fost „sub influența alcoolului”; consumat în cantități mari, alcoolul reduce mult luciditatea și realismul perceptiv, contribuind la accentuarea agresivității, atât prin potențarea ei directă, cât și prin neluarea în considerare a caracteristicilor agresorului și a neplăcerilor provocate propriei persoane și a celor apropiați (P. Iluț, 1994).

Drogurile pot, de asemenea, să afecteze comportamentul agresiv, însă, în ce măsură se poate realiza acest lucru depinde de mai mulți factori, cum ar fi: tipul drogului (cocaina, marijuana etc.), dimensiunea dozei și dacă subiectul este sau nu realmente amenințat și pus în pericol;

materialul sexy și pornografic, care este accesibil oricărei categorii de vârstă, fie în forma imaginii poze din reviste, dar, mai ales, filmul, caseta video), fie în forma scrisă (reviste, cărți).

Printre multe alte aspecte, cercetătorii și-au pus problema dacă asemenea surse pot sau nu să provoace agresivitatea .

Răspunsurile sunt diferite, în funcție de rezultatele cercetărilor efectuate.

Pornind de la teoria echitării a lui Schachter, Dolf Zillmann (1971, 1978) a formulat teoria transferului excitației.

Conform acestei teorii, ceea ce este important, nu este sursa reală a provocării, ci percepțiile pe care le are individul privitor la această provocare.

Pe de altă parte, alt grup de cercetători (cf. R.A. Baron, 1974; A. Frodi, 1977) au demonstrat că sexualitatea și agresivitatea sunt intrinsec incomparabile.

Trăirile emoționale ca efect al provocării sexuale inhibă tendințele agresive.

Pentru a depăși aceste opinii contradictorii, Zillmann, împreună cu colaboratorii săi, propune în 1981 modelul excitație-valență privind efectele pornografiei asupra agresivității, care este o continuare a cercetărilor efectuate de Donnerstein și Evans.

Prin intermediul cercetărilor, s-a scos în evidență faptul că filmele erotice plăcute pot servi la reducerea comportamentului agresiv, în timp ce filmele erotice neplăcute (bestialitate, sadomasochism) pot duce la creșterea agresivității.

Pornografia violentă, cum ar fi cazul filmelor ce combină scenele erotice cu actele de violență, produce efecte clare de ordin fiziologic și cognitiv.

În opinia unor autori (cf. E. Donnerstein, 1983), ar exista chiar o legătură direct cauzală între expunerea la scene erotice de mare agresivitate și violența îndreptată împotriva femeilor.

Din a doua categorie, cele mai grave forme de manifestare a agresivității în cadrul familiei sunt bătaia și incestul, cu consecințe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare și maturizare psihocomportamentală a copilului.

În ceea ce privește bătaia, cei mai ardenți „teoreticieni” susțin că această metodă are o dublă valoare: retroactivă-durere fizică și morală resimțită pentru o conduită greșită; -și proactivă, adică inhibarea pentru viitor a unor asemenea acte comportamentale.

Din nefericire însă, în viața de zi cu zi pe multe meridiane ale globului, bătaia este frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave, provocând copiilor leziuni corporale și chiar decesul.

Violența manifestată în cadrul familiei și, mai ales, asupra copiilor a atras de mult atenția specialiștilor care, la rândul lor, au încercat să evidențieze structurile de personalitate specifice celor ce maltratează copiii, mecanismele și dispozitivele motivaționale care susțin asemenea forme de conduită, consecințele imediate și de perspectivă asupra sănătății fizice și psihice a copiilor supuși unui asemenea tratament.

Astfel, unii autori s-au străduit să evidențieze și să sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinți care folosesc bătaia ca mijloc de puternică agresare fizică a copiilor (cf. H. Toch, 1986).

De exemplu, Spineta și Rigler (1972), precum și Gelles (1973), au evidențiat următoarele tipuri de caracteristici:

Caracteristici demografice.

Cea mai mare frecvență o dețin părinții care au un mariaj instabil, care au divorțat și cei care s-au separat.

De asemenea, copilul bătut este, adesea, rezultatul unei nașteri nedorite și cea mai periculoasă perioadă pentru asemenea copii este perioada primilor trei ani de viață.

„Istoria” propriei vieți a părinților.

Cei mai mulți părinți ce-și maltratează copiii au fost ei însăși, la rândul lor, supuși unui tratament similar de către proprii părinți sau au fost, în cea mai mare măsură, neglijați emoțional de către aceștia.

Atitudini parentale în raport cu creșterea copiilor.

Părinții abuzivi în a utiliza mijloacele de sancțiune fizică privesc copilul ca pe o modalitate de a-și satisface propriile lor nevoi, solicitându-l în a întreprinde acțiuni ce depășesc posibilitățile și abilitățile lui psihice și fizice.

Ei întâmpină mari dificultăți în a stabili legături empatice cu proprii copii și în a satisface nevoile acestora de dependență.

Tulburări psihologice și psihiatrice.

Destul de frecvent, se constată că părinții care-și maltratează fizic copii prezintă diverse tulburări psihologice și psihiatrice.

Din cea de-a treia categorie, se distinge, în special, violența expusă prin intermediul televiziunii și presei.

Atât în cadrul programelor de televiziune, cât și în unele surse scrise (ziare, reviste, cărți), apar diferite acte de violență, de aceea s-a pus problema dacă expunerea la violență poate determina creșterea agresivității.

Faptul că un copil în vârstă de 16 ani (cf. S. Worchel, 1991) a fost „martorul” a peste 13.000 de omucideri oferite de micul ecran are sau nu vreo influență asupra comportamentului acestuia?

Și aici părerile specialiștilor sunt împărțite.

Unii consideră că expunerea la violență ar avea efecte cathartice, reducându-se astfel propriile nevoi de a acționa agresiv.

Alți autori, însă, ce se bazează, mai ales, pe teritoriile învățării sociale, consideră că expunerea la violență conduce în mai mare măsură la creșterea agresivității decât la catharsis.

În ultimul timp, însă, se pare că majoritatea autorilor înclină balanța tot mai clar în direcția efectelor negative ale expunerii la violență.

Încercând o adaptare după Baron și Byrne (1991), P. Iluț (1994) include în lista efectelor negative ale mass-mediei asupra agresivității (deși nu poate fi ignorata și prezența unui efect cathartic) următoarele: dezinhibiția, învățarea de tehnici de agresiune, afectarea operaționalității sistemului cognitiv, desensibilizarea față de victimă.

CAPITOLUL III

ASPECTE LEGISLATIVE ALE DELINCVENȚEI LA TINERI

III.1. CONSIDERAȚII PSIHOLOGICE LA STABILIREA RĂSPUNDERII PENALE

Ca instituție, răspunderea penală, consecință inevitabilă a încălcării normelor de drept, cuprinde un ansamblu de dispoziții privitoare la realizarea prin constrângere a normelor penale, la cauzele care fac ca aceasta să fie înlăturată sau în care poate fi înlocuită cu o altă formă a răspunderii juridice.

Psihicul, în accepțiunea cea mai largă, este definit ca un produs al activității creierului, activitate determinată de acțiunea lumii obiective și, totodată, el este reflectarea acestei lumi.

Lumea materială, existentă în mediul înconjurător, acționează independent de noi asupra organelor noastre de simț și prin ele asupra creierului, în acest mod, producându-se multitudinea proceselor noastre psihice.

În cadrul condițiilor care determină activitatea creierului la om și implicit activitatea psihică, un rol deosebit îl au condițiile existenței sale sociale.

Verificarea corespondenței dintre realitatea obiectivă și selectarea ei se face prin intermediul practicii.

Conștiința, în măsura posibilului, reflectă lumea reală, însă în același timp, determinată de acest fapt, conștiința are și un rol activ, dându-i omului posibilitatea să exercite o influență activă asupra lumii înconjurătoare, să o modifice în funcție de dorințele, necesitățile sale.

Pornind de la stimulii pe care îi primește în mod permanent, viața psihică este condiționată de împrejurările sociale ale existenței sale.

În această idee, activitățile sociale influențează major urmarea psihicului, studierea acestora conducând la deslușirea diferitelor comportamente.

Fenomenele psihice nu pot fi explicate corect numai prin referiri la cauzalități exterioare subiectului sau numai prin invocarea în mare a lumii noastre interioare, ci doar având în vedere interacțiunea specifică dintre cele doua planuri.

De aceea se poate afirma că între cele doua realități, lumea exterioară și lumea interioară, există raporturi de compatibilitate, de concordanță, ceea ce înseamnă că gândurile, imaginile mentale și trăirile interne corespund, între anumite limite, cu elementele exterioare care le-au generat.

Totodată, subiectul uman este conștient de existența concomitentă a celor două lumi, de punctele lor comune, de existența raporturilor de dublă determinare și de compatibilitate informațională către lumea internă a subiectului și cea exterioară, de mediu.

Psihicul uman are o scară extrem de largă, care permite o desfășurare deosebit de bogată și de individualizată de stări.

Reacțiile psihice neobișnuite se pot încadra în limitele plasticității normale a psihicului, chiar dacă ajung la o intensitate deosebită.

În această situație problema care se pune este aceea dacă o „anumită tulburare” a depășit ori nu limitele normalității, dacă situația respectivă se încadrează într-un caz de normalitate sau reprezintă simptomatologia unei boli psihice.

Se apreciază că bolile psihice se nasc totdeauna din jocul relațiilor care se stabilesc între condițiile actuale de existență cu condițiile de funcționalitate ale aparatului psihic precum și cu ceea ce este transmis genetic sau structural în timpul existenței individului.

Psihologia este definită ca știința care studiază procesele psihice (cognitive, afective si volitive), însușirile psihice ale personalității (temperament, caracter, aptitudini) și legile care reglează viața psihică, în general.

Sub raportul cel mai general, obiectul ei îl formează trăirile psihice și comportamentul uman, acesta înțeles nu doar ca reacție motorie sau temperamentală, ci ca o realitate sintetică de răspunsuri adecvate cu comportamente atât explicite cât și internaționale, implicite, nemanifestate în exterior.

Ca știință, psihologiei îi revine rezolvarea unor sarcini atât cu caracter teoretic, cât și practic, sarcina teoretică principală fiind aceea de a studia legile activității psihice a omului.

Psihologia vizează toate activitățile și toate situațiile în care se află omul, educația, stările patologice și psihoterapia, igiena mintală, munca și timpul liber (J. Piaget, 1972).

În cadrul psihologiei, s-au constituit mai multe ramuri, fiecare urmărind, pe calea cercetării fundamentale sau aplicate, rezolvarea sarcinilor acesteia.

În primul rând psihologia generală, ramură de o mare importanță teoretică, se ocupă de legile cele mai generale ale activității psihice.

Ca obiect concret de studiu, psihologia generală se ocupă cu studiul legilor generale ale activității psihice a omului adult normal.

Cu toate acestea, diferențierea sarcinilor și a ramurilor psihologiei în teoretice și practice este relativă, întrucât rezolvarea unor probleme cu caracter practic implică nu numai aplicarea unor legi și confirmarea lor, dar și descoperirea de noi legități și, ca urmare, lămurirea unor probleme cu caracter teoretic.

După cum am arătat, în cadrul psihologiei s-au constituit mai multe ramuri care urmăresc și au obiect de studiu bine definit, cum este cazul psihologiei generale și psihologiei copilului.

O altă ramură o reprezintă psihologia judiciară de un real folos în domeniul penal, care se ocupă de studiul comportamentului omului implicat deja în actul de justiție.

Psihologia judiciară este definită ca o disciplină distinctă formativ-aplicată și de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanțată și aprofundată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obținerii cunoștințelor și a evidenței legităților psihologice apte să fundamenteze obiectivarea și interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.

Din perspectiva psihologiei judiciare, omul trebuie privit ca o ființă care de regulă acționează rațional, însă câteodată, din diferite motive, are comportament deviant, societatea sancționând, prin organele abilitate de lege, abaterea de la regulile prestabilite.

Noțiunea de devianță semnifică fenomenul de largă cuprindere a ansamblului comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită, recunoscute ca fiind conforme diferitelor situații pe plan individual și de încadrare pe plan social (V. Dragomirescu, M. Suciu).

Noțiunea de devianță nu se confundă cu cea de delincvență, devianța având un înțeles mult mai larg, un conținut mult mai cuprinzător, având implicații pe plan social, medical, juridic, psihologic, pedagogic, criminologic bine conturate.

Legătura dintre vârstă și nivelul dezvoltării psihice a individului în general, este condiționată și mediată de interacțiunea dintre organism (individ) și mediul înconjurător.

Psihologia judiciară tratează procesele psihice prin prisma angajării persoanei în actul de justiție, oferind date foarte importante în ceea ce privește factorii implicați în determinarea comportamentului deviant.

Prin proces psihic, înțelegându-se o structură operațional-funcțională specializată în direcția mijlociri unor raporturi specifice subiectului, cu anumite laturi ale existenței.

Cunoașterea factorilor implicați în determinarea comportamentului deviant, nu are numai o importanță teoretică, ci și una de utilitate practică, materializată în dorința de a găsi soluții adecvate, eficiente, care să prevină și să diminueze, pe cât posibil, pericolul comiterii unor fapte penale.

Factorii determinanți ai comportamentului deviant pot fi împărțiți în două mari categorii:

factori interni, individuali;

factori externi, sociali.

Fenomenul infracțional nu poate fi explicat corect, bazându-se pe ipoteze simpliste, ci luând în calcul toți factorii în care unul poate juca un rol de cauză, și celălalt sau ceilalți, rol de condiții.

Într-un înțeles foarte general, comportamentul este definit ca manieră specifică prin care organismul uman sau animal este determinat să răspundă (printr-un ansamblu de relații) la solicitările mediului extern și intern, urmărind ca prin aceasta să se adapteze la necesitățile nou intervenite.

Trebuie avută în vedere și motivația ca mobil intern al conduitei care activează organismul, îl incită la acțiune, susțin și orientează conduita.

Comportamentul este compus din scheme de reacție, într-un răspuns specific la o situație dată, scopul comportamentului fiind asigurarea continuității organismului în condiții de variabilitate a mediului, prin integrarea la diferite nivele.

În acest context, fenomenul de devianță poate fi definit ca un deficit de integrare a valorilor etico-sociale în personalitatea subiectului, deficit generat, favorizat și explicat de factori de mediu și factori individuali specifici.

S-a încercat definirea fenomenului devianței și făcându-se referire la procesul de adaptare, prin acesta înțelegându-se procesul în care intervin acele calități pozitive și permanente ale personalității umane, de menținere a echilibrului, manifestat prin răspunsuri gradate și adecvate la condiții noi de mediu și, în primul rând, la cele de natură conflictuală.

În determinarea fenomenului de devianță, trebuie incluși deopotrivă factorii bio-psihologici și socio-culturali.

Aceștia pot însă avea independent un rol precumpănitor, putându-se potența reciproc, imprimând, în raport cu trăsăturile individuale ale personalității, caracterul instabil, impulsiv, reactiv.

Se observă în ultimele decenii o tendință de creștere a criminalității, ce constituie un fenomen real ale cărui efecte nu pot fi ignorate de specialiștii în domeniu (juriști, criminologi, sociologi sau psihologi) sau de personaje cu funcții de răspundere în domeniul promovării și adoptării legilor, prevenirii manifestărilor antisociale.

Reprezentând obiectul de studiu a mai multor discipline, printre care și criminologia, fenomenul criminalității implică o serie de probleme și aspecte teoretice, metodologice și practice pentru cercetarea științifică, interesată în identificarea și explicarea cauzelor și condițiilor care generează faptele penale dar și de găsirea unor soluții și măsuri care să conducă la prevenirea și diminuarea surselor de criminalitate.

O dată cu dezvoltarea altor discipline, mai ales a psihologiei criminale, cercetările și analizele s-au extins și cu privire la factorii sociali, punându-se accentul pe criminalitate ca ansamblu de crime săvârșite și pe cauzele sociale ale fenomenului.

Dacă prin criminalitate, în general înțelegem totalitatea infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu și într-o anumită perioadă, în ceea ce privește țara noastră, criminalitatea poate fi definită ca ansamblul infracțiunilor (în sensul art.144 C.P.) săvârșite pe teritoriul României într-o perioadă determinată.

Delincvența se constituie ca un fenomen social extrem de nociv, ca o realitate care tulbură sau primejduiește grav desfășurarea normală a relațiilor interumane în cadrul societății.

Infracțiunea, în accepțiunea s-a cea mai largă, este o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de o lege sub o sancțiune specifică, sancțiunea penală.

Ordinea de drept în domeniul penal se înfăptuiește în cea mai mare parte a cazurilor prin conformare, adică prin adaptarea de bună voie ori de teama sancționării conduitei de normele dreptului penal.

În unele cazuri, această conformare nu se realizează, persoanele respective se abat de la conduita prestabilită, comițând infracțiuni, caz în care ordinea de drept penal se asigură prin constrângere, adică prin aplicarea unor sancțiuni prevăzute de legea penală.

În aceste cazuri, realizarea ordinii de drept are loc în cadrul raporturilor juridice penale de conflict, care s-au format ca urmare a comiterii infracțiunii.

De asemenea, tragerea la răspundere penală a făptuitorului are loc în cadrul acestor raporturi în urma desfășurării procesului penal, inclusiv aplicarea sancțiunii prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă.

Pentru aceste motive raportul juridic penal de conflict este numit și raport juridic de răspundere penală, prin intermediul căruia în final se realizează ordinea de drept penal (C. Bulai).

Aplicarea sancțiunilor penale în general, nu poate fi concepută în afara răspunderii juridice, ci numai în cadrul acesteia și ca o consecință directă a constatării existenței ei.

De aceea, după constatarea comiterii infracțiunii nu urmează imediat, înfăptuirea constrângerii juridice prin aplicarea sancțiunii prevăzută de legea penală.

Mai întâi, se pune în discuție existența răspunderi penale, și numai ca urmare a constatării ei, se poate aplica sancțiunea prevăzută de norma penală.

Răspunderea penală, forma răspunderii juridice, este definită ca „însuși raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii între stat, pe de o parte și infractori, pe altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzuta pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii”.

Definirea teoretică a răspunderii penale creează premisele pentru realizarea acesteia, în urma constatării.

Constatarea răspunderii penale, se poate realiza numai ca urmare a constatării comiterii infracțiuni, a existenței acesteia.

Stabilirea existenței răspunderii penale, este rezultatul activității organelor judiciare, care își desfășoară activitatea pe parcursul întregului proces penal.

După constatarea existenței răspunderii penale și aplicarea sancțiunii prevăzută de legea penală prin hotărâre judecătorească, urmează cea de-a treia fază a procesului penal, și anume punerea în executare a hotărârii judecătorești.

III.2. FRUSTRAREA ÎN MEDIUL PRIVATIV DE LIBERTATE

Un fenomen deosebit cu care se confruntă individul este frustrarea (a amăgi, a înșela).

Fenomenul se referă la o situație în care un obstacol intervine în calea satisfacerii unei trebuințe și modifică astfel comportamentul.

Consecințele frustrării sunt grave sau mai puțin grave în funcție de natura obstacolului.

Există două categorii de frustrări:

Frustrarea primară – tensiunea și insatisfacția sunt provocate de absența obiectului necesar (lipsa hranei);

Frustrarea secundară – un obstacol interior sau exterior, pasiv sau activ, apare în calea comportamentului motivat îndreptat spre obiect.

Se pot observa patru tipuri de obstacole:

■ Obstacol pasiv intern (incapacitatea persoanei);

■ Obstacol activ intern (pulsiune secundară cu același obiect);

■ Ciocnirea a două trebuințe de intensitate egală, dar de sens opus;

■ Obstacol activ extern – situație în care subiectului i se interzice de către cineva, sub amenințarea pedepsei, îndeplinirea unei activități.

În general, sursa conflictelor o reprezintă obstacolele interne, care au o mare importanță pentru individ.

Frustrarea în mediul privativ de libertate are diverse forme de manifestare:

Frustrarea este resimțită cu deosebită tărie pe planul timpului. Organizarea impusă și în general foarte monotonă a timpului, programarea sever reglementată a timpului liber, atât cât este, fiind și el impus mai cu seamă în primele perioade de detenție, provoacă sentimentul de frustrare continuă și, în consecință, măresc agresivitatea deținutului.

Frustrarea este resimțită în mod dramatic de către deținut și în ceea ce privește limitarea drastică a spațiului de mișcare. Aceasta înseamnă necesitatea, impusă de regulamentul instituției penitenciare, de a elabora noi conduite legate de spațiu și de timp, radical diferite de cele ale unui individ aflat în libertate. Reducerea perimetrului de mișcare a individului duce la apariția unor fenomene ancestrale de teritorialitate – „comportamentul individului de apărare a teritoriului propriu” (H.F. Reading), care se manifestă printr-o exagerată îndârjire în apărarea spațiului personal (locul de culcare, locul de alimentare). Deși fenomenul de teritorialitate se manifestă și în condițiile vieții obișnuite, în condițiile detenției, fenomenul de teritorialitate devine exacerbat și suscită o agresivitate mărită.

La mărirea sentimentului de frustrare duce și renunțarea forțată la o seamă de obiecte de uz personal, a căror lipsă este mereu resimțită.

De asemenea, deținutul este forțat să renunțe la cele mai multe din plăcerile pe care și le-a putut oferi în viața liberă (consumul de alcool, jocuri de noroc etc.).

Aceste lucruri îl duc la crearea de surogate ale unor satisfacții. (Kener).

III.2.1. Problema frustrare – agresiune

Apariția neașteptată a unui obstacol real sau imaginar inversează fluxul normal al acțiunii, creează o dificultate majoră, dezorganizează individul și îl duce într-o situație de criză.

O asemenea stare se numește frustrare, stare în care la cei mai mulți indivizi se declanșează mecanisme agresive.

În starea de frustrare, oamenii nu se comportă după legile rațiunii, căile obișnuite comportamentale sunt dezorganizate, apare o tensiune interioară.

Referindu-ne la deținuți, putem constata că orice infractor este un frustrat, dar nu orice frustrat devine, logic, și infractor.

La aceștia nu numai teoretic, dar și practic este deschisă calea agresiunii în situații practice și, de aceea, întâlnim un înalt grad de intoleranță la stările de frustrare.

Frustrarea duce la agresivitate mai ales atunci când:

• Actul frustrant se poate atribui clar unui frustrator;

• În cultura sau subcultura dată, o situație frustrantă cere răspuns agresiv.

Chiar dacă nu se absolutizează raportul frustrare – agresivitate, totuși, putem afirma că actele deviante, în genere, și cele tipic infracționale, în special, sunt motivate în mai mare măsură de existența unor frustrări.

Stările frustrante sunt de moment, de durată medie ori continuă.

De asemenea, au efect declanșator (constituie motive) stările de frustrare reale și în egală măsură cele imaginare.

Acestea din urmă pot provoca, la fel ca și frustrarea reală, toate formele de agresiune, ostile sau instrumentale.

Situația frustrantă de moment duce de obicei la infracțiuni sau chiar crime ocazionale, nu o dată provocate sau precipitate de comportamentul victimei.

Putem conchide că stările de frustrare, periodice sau continue, duc la acte de agresiune, iar în ceea ce privește deținuții, aceștia își adaptează comportamentul, în urma frustrărilor, după cum urmează:

Comportamente agresive – caracterizate prin rezistență deschisă la regimul vieții din penitenciar, reliefându-se adevărate crize, ce se manifestă prin comportamente agresive, îndreptate spre alți deținuți sau chiar cadre, și reacții autoagresive – mutilări și tentative de sinucidere.

Comportamente defensive (de retragere) – care semnifică interiorizarea, izolarea deținutului primar de comunitatea celorlalți deținuți și de viața din penitenciar, el constituindu-și o lume imaginară unde încearcă să se refugieze.

Comportamente de consimțire – prin care se înțelege conformarea pasivă a condamnatului la normele și regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancțiuni suplimentare.

Comportamente de integrare – conform cărora deținutul se relaționează activ cu ceilalți deținuți și cu mediul de detenție. Această formă de adaptare este vizibilă mai ales la deținuții condamnați pe termen lung.

III.3. ASPECTE JURIDICE

În ceea ce privește primul aspect și anume vârsta, s-a reținut că aceasta este hotărâtoare pentru stabilirea răspunderii penale.

Determinarea capacității penale a minorilor, se face în funcție directă de dezvoltarea psiho-fizică a minorului în diferitele etape ale dezvoltării lui, ajungându-se în final la starea de maturitate.

Evoluția fiecărei persoane, viața în sine are o desfășurare proprie, cunoscând, în mod normal patru faze: copilăria, adolescența, maturitatea, bătrânețea, fiecărei faze în parte, fiindu-i caracteristice anumite evoluții pe plan psiho-fizic.

Față de alte ramuri de drept, care și-au însușit și au folosit în obiectul său de studiu această clasificare (de exemplu, criminologia), dreptul penal a împrumutat diviziunea și terminologia proprie dreptului privat, care împarte, folosind criteriul vârstei, persoanele în două mari categorii: minore și majore.

Corespunzător acestei clasificări a fost folosită și terminologia de minoritate și majorat, proprie tot dreptului civil.

Eliminarea din dreptul penal a fazei copilăriei, deci nefolosirea acestui termen într-un fel este justificată de faptul că copilul nu răspunde penal, nefiind nici obiectul unor reglementări speciale.

Capacitățile copilului se dezvoltă treptat odată cu înaintarea în vârstă și dezvoltarea fizică.

Se constată în mod continuu o evoluție a capacităților psihice, înregistrându-se în acest proces al evoluției normale, o perfecționare a ansamblului facultăților psihice, o îmbogățire permanentă a zestrei intelectuale și morale.

Treptat, se dobândesc aptitudini psihice de evaluare care, cumulate cu experiența dobândită duc la aprecieri concrete din partea subiecților, deosebind ceea ce este bine de ceea ce este rău, ceea ce este permis, de ceea ce nu este permis, ceea ce trebuie să facă de ceea ce nu trebuie să facă.

Din reglementarea dată de art.99 C.P. rezultă că minorii, din punctul de vedere al angajării răspunderii penale sunt împărțiți în două categorii: minorii care au capacitate penală și răspund penal și minorii lipsiți de capacitate penală, care nu răspund penal.

Criteriul principal cu ajutorul căruia se realizează această delimitare este vârsta față de care, așa după cum s-a mai arătat, se consideră că minorul a dobândit capacitatea de a înțelege valoarea socială a faptelor sale, a rezultatelor acestora precum și repercusiunile – reacția la sancțiunile prevăzute de legea penală.

III.3.1. Noțiunea de discernământ

Codul penal actual, ca și cel anterior, folosește noțiunea de discernământ, însă nu o definește (art.99 alin.2 prevede, că minorul care are vârsta între 14 și 16 ani, răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ).

La definirea noțiunii de discernământ, în mod evident trebuie făcute referiri la starea psihică, fizică a persoanei, evoluția acestora fiind în strânsă legătură cu dobândirea discernământului.

Astfel, se consideră că fapta a fost săvârșită cu discernământ dacă minorul în momentul comiterii acesteia a fost în măsură, datorită stării sale psiho-fizice, a educației pe care a primit-o, a gradului de instruire generală pe care a dobândit-o și a înrâuririi exercitate asupra sa de mediul social, să-și dea seama de natura faptei pe care o săvârșea, de urmările reale ale acesteia față de alții, de pericolul de a fi sever pedepsit la care se expune pe el însuși.

Deci, constatarea discernământului, este strâns legată de facultatea unei persoane de a judeca și a raționa cu pătrundere, de a vedea limpede, deosebind lucrurile unele de altele și de a-și da seama de consecințele actelor sale.

Pornind de la geneza discernământului în accepțiunea dată mai sus, se poate susține că acesta este de fapt o funcție psihică rezultată din contopirea, în sinteza tuturor funcțiilor psihice.

Într-o altă opinie, se apreciază că, o persoană răspunde în fața legii, numai atunci când posedă capacitatea de a distinge binele de rău, de a aprecia caracterul faptelor sale, cu alte cuvinte, de a înțelege atunci când are libertatea de a se conduce, de a lua o hotărâre.

Abordat dintr-un alt punct de vedere, discernământul este considerat o aptitudine în sens de calitate funcționala a persoanei, calitate condiționata de structura personalității individuale, gradul de dezvoltare intelectuală, a celui de instruire generală și profesională, de educație familială și instituțională, de experiența în viață.

Din definițiile date rezultă că discernământul se încearcă a fi definit prin intermediul unei responsabilități morale (discernământul fiind înțeles ca o facultate de a distinge binele de rău, minorul având deci puterea de a discerne între cele două variante) și ca un discernământ juridic (se susține că minorul are puterea să înțeleagă ilegalitatea actului său și să-și dea seama de repercusiunile pe care le va suferi, prin suportarea de el a sancțiunii penale).

Deci, pentru reținerea discernământului trebuie să existe atât înțelegerea normală a faptului săvârșit, cât și reprezentarea consecințelor lor normale, în cazul aplicării sancțiunii prevăzute de lege.

În alte opinii, discernământul, se consideră că nu poate fi explicat decât pornind de la noțiunea de capacitate penală: întrucât

potrivit legii penale, discernământul este o cauză care atrage capacitatea penală, acolo unde există prezumția că această capacitate lipsește și anume în cazul minorilor între 14-16 ani, implicit discernământul nu poate fi explicat decât pornind de la noțiunea de capacitate.

Pornind de la această corelație, discernământul a fost definit ca fiind capacitatea de a înțelege și de a-și manifesta conștient voința, în raport cu un anumit fapt.

Discernământul este, deci, capacitatea penală mărginită la o speță concretă, iar nu generalizată la orice manifestare a unei persoane.

Pentru reținerea discernământului, potrivit acestei opinii, trebuie să se dovedească la minor capacitatea de a înțelege sensul, valoarea sau urmările unui anumit act, pe care-l săvârșește și totodată, faptul că acesta și-a determinat în mod normal voința, în raport cu acel act concret.

Discernământul poate fi înțeles deci numai cu referire la un caz concret, față de care minorul a avut capacitatea de a înțelege caracterul antisocial al faptei sale, caz în care și-a manifestat în mod conștient voința.

În aceeași idee s-a pronunțat și practica judiciară prin care s-a statuat că discernământul presupune capacitatea de a înțelege și de a-și exprima conștient voința, față de un anumit fapt, existența discernământului dovedindu-se în raport cu fapta comisă de minor.

O problemă care a generat discuții a fost aceea a probațiunii în materie de discernământ, la un moment dat apreciindu-se că singura probă concludentă în materie de discernământ o constituie expertiza medico-legală psihiatrică.

S-a considerat că acest punct de vedere nu poate fi acceptat întrucât, explicând săvârșirea faptei penale chiar prin termeni, noțiuni ce țin de deficiențele personalității, s-ar ajunge la excluderea etiologiei sociale, disociindu-se sensul comportamentului, de situația socială în care se afla minorul.

Rolul expertizei psihiatrice, al medicilor experți nu este de a evalua responsabilitatea (care este considerată o noțiune juridică) ci de a preciza dacă inculpatul prezenta tulburări sau anomalii psihice, dacă faptele sale cu caracter antisocial au fost determinate direct de aceste anomalii sau indirect, prin gradul de relație între fapte și starea psihică existentă în momentul comiterii lor.

Dacă discernământul depinde de starea psihică a individului, înțelegem motivele pentru care se impune o minuțioasa analiză a structurilor care stau la baza capacității de a discerne.

De altfel, este unanim acceptată teza, devenită unul din principiile fundamentale ale lucrărilor de expertiză medico-legală, inclusiv a expertizelor interdisciplinare medico-legale psihiatrice de a nu se face interpretări juridice în cuprinsul acesteia și a nu formula concluzii de acest gen, întrucât specialistul își depășește competențele.

Din punct de vedere metodologic însă, expertiza trebuie să fie atât de bine structurată, întocmită, încât să fie epuizate toate criteriile de specialitate din care să se deducă clar pe plan juridic o încadrare sau alta.

La un moment dat, constatându-se o practică neuniformă, în sensul că unele instanțe au recurs mereu la administrarea unei expertize medico-legale pentru stabilirea discernământului, iar altele au stabilit ele această împrejurare, fără a mai dispune efectuarea expertizei, s-a intervenit de fostul Tribunal Suprem prin decizia de îndrumare nr.9/16 decembrie 1972, prin care s-a statuat că existența sau inexistența discernământului se stabilește nu numai în raport cu starea psihică a minorului, ci și cu natura faptei săvârșite și împrejurările concrete ale comiterii acesteia, din care se pot trage concluzii logice valabile.

Este socotit că a săvârșit fapta cu discernământ minorul care, în momentul comiterii, a fost în măsură datorită educației primite, a gradului de instrucție generală pe care a dobândit-o și a influenței exercitate asupra sa de mediul ambiant, să-și dea seama de natura dăunătoare a faptei, de urmările acesteia și de pericolul de a fi pedepsit, pericol la care el însuși se expune prin comiterea faptei.

O distincție care se impune a fi făcută, este aceea că, constatarea existenței discernământului, sau lipsa acestuia, nu trebuie confundată și nu are nici o legătură cu iresponsabilitatea prevăzută de art.48 C.P., potrivit căruia, nu constituie infracțiune, fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mentale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.

Minorul lipsit de discernământ este, însă, normal din punct de vedere psiho-fizic, având o capacitate psihică specifică vârstei sale, cu o experiență redusă ce va crește treptat, o dată cu înaintarea în vârstă.

De asemenea, noțiunea de discernământ nu poate fi confundată cu noțiunea de vinovăție, care constituie o trăsătură esențială a oricărei infracțiuni.

Lipsa discernământului este reținută în cazurile în care, datorită vârstei, minorul nu a ajuns la deplinătatea maturității dezvoltării morale și intelectuale, fapt pus în discuție, până la vârsta de 16 ani, pe când, în cazul vinovăției, în situația unui minor peste această vârstă, prezumat deci în mod absolut a avea discernământ, se poate susține și totodată dovedi, că a comis fapta fără vinovăție.

Proba discernământului îi revine acuzării.

Instanța însă, în baza rolului activ, are obligația, ori de cate ori există dubii cu privire la existența acestuia, să administreze probele necesare, sau chiar să dispună, dacă este cazul, efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice.

III.3.2. Capacitatea penală

III.3.2.1. Minorii care nu răspund penal

Categoria minorilor care nu răspund penal, cuprinde de fapt, două subcategorii, situație reieșită din redactarea dată de art.99 C.P.: minorii considerați ca fiind lipsiți în mod absolut de capacitatea penală și minorii a căror incapacitate penală este presupus ca fiind relativă.

Prima subcategorie a minorilor care nu răspund penal este constituită, așa după cum prevede art.99 alin.1 C.P., din toți minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

Potrivit art.50 C.P., starea de minoritate a făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei numai dacă se constată că la momentul săvârșirii acesteia, minorul nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.

Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, nu pot fi subiecți activi de drept penal, faptele penale săvârșite de aceștia fiind lipsite de caracterul penal.

Art.99 alin.1 C.P., consacră o prezumție legală absolută de incapacitate penală pentru această categorie de minori, nefiind permisă răsturnarea prezumției absolute prin probe contrarii, chiar dacă s-ar invoca o situație concretă: o precocitate evidentă a unui minor, în raport cu vârsta sa, însușiri intelectuale deosebite, reieșite dintr-un comportament deosebit, etc.

Minorii care se regăsesc în această categorie, nu răspund penal niciodată pentru faptele penale pe care le-au săvârșit, ieșirea din acest cerc făcându-se la împlinirea vârstei de 14 ani.

În asemenea situații, soluțiile adoptate de organele judiciare sunt: scoaterea de sub urmărire penală, conform art.11 pct.1 lit.b raportat la art.10 lit.e C.p.p., în cazul organului de urmărire penală și achitarea potrivit art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.e C.p.p., în cazul instanței de judecată.

Soluția clasării nu poate fi practic posibilă, întrucât minoritatea fiind o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, se aplică la o anumită persoană și, în consecință nu se poate vorbi de inexistența învinuitului în cauză.

Cea de-a doua subcategorie este formată din minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au încă 16 ani împliniți și au săvârșit fapta fără discernământ.

Deci, pentru aceasta subcategorie de minori, trebuie să se constate, pe lângă condiția referitoare la vârstă (și anume că au 14 ani împliniți, dar nu au ajuns la vârsta de 16 ani) și că au săvârșit fapta fără discernământ (art.99 alin.2).

Acești minori sunt prezumați a nu avea capacitate penală, dar, față de cealaltă categorie (minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani) prezumția este numai relativă, operând doar în cazurile în care nu s-a făcut dovada că fapta penală a fost săvârșită cu discernământ.

Minorii care se includ aici, formează o clasă intermediară: ei nu răspund penal, considerându-se că, totuși, dezvoltarea lor nu a atins și depășit pragul spre existența unei capacități penale depline.

Se apreciază că, în aceste cazuri, răspunderea penală este condiționată, și deci, excepțională, condiționarea constând în existența unei limite de vârstă și constatarea discernământului.

Existența sau inexistența discernământului, trebuie să se facă în concret, în raport cu natura faptei săvârșite și cu datele referitoare la minor.

Sub aspectul angajării răspunderii penale, între minori care nu au împlinit vârsta de 14 ani și cei care au împlinit această vârstă, dar nu au ajuns la 16 ani, fără a se fi făcut dovada că au acționat cu discernământ, nu există nici un fel de deosebire: nici cei din urmă nu pot fi subiect de drept penal, faptele lor nu constituie infracțiuni și nu li se aplică sancțiuni penale.

III.3.2.2. Minorii care răspund penal

Minorii care răspund penal, se împart, ca și în cazul minorilor care nu răspund penal, în două subcategorii: minorii care sunt considerați în mod absolut ca având capacitate penală și minorii a căror capacitate penală este relativă.

Minorii cu capacitate penală relativă

După cum s-a arătat, art.99 alin.2 C.P. prevede că, minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.

În această subcategorie sunt incluși minorii care sunt prezumați, până la proba contrarie ca fiind lipsiți de capacitate penală, prezumție care poate fi înlăturată, dacă se face în concret dovada că minorul a săvârșit fapta cu discernământ.

Pe lângă condiția referitoare la vârstă trebuie, pentru a răspunde penal, să se facă dovada că minorul, în caz concret aflat în discuție, în momentul săvârșirii faptei, a acționat cu discernământ.

În aceeași idee, neefectuarea expertizei psihiatrice constituie motiv de casare în recurs, în anulare, numai când este obligatorie conform art.117 alin.1 C.p.p. ceea ce nu este însă cazul inculpatului minor între 14-16 ani.

Pentru această categorie de minori, este obligatoriu să se facă dovada că a săvârșit fapta cu discernământ, dovadă care se poate face prin orice mijloc de probă, nu numai prin expertiza psihiatrică.

Din examinarea art.99 alin.2 C.P. rezultă că legiuitorul a creat din minorii de același fel, folosind criteriul vârstei (și anume minorii între 14-16 ani), două subcategorii, poziția juridică a acestora, fiind în final, determinată de existența sau inexistența unui alt criteriu și anume discernământul.

S-a ajuns la folosirea acestui criteriu complementar, discernământul, constatându-se că realitatea nu îngăduie o separare netă, bazată numai pe limita de vârstă între minorii care au capacitate penală și minorii lipsiți de această capacitate.

A fost creată astfel, o formă intermediară, constituită din minorii între 14-16, stabilirea existenței capacității penale, făcându-se nu numai după limita de vârstă, ci și după examinarea realității concrete, referitoare la comportarea minorului la data comiterii faptei penale.

Dacă s-a dovedit existența discernământului, minorul este socotit capabil să răspundă penal, acesta bucurându-se însă de un tratament diferențiat în ceea ce privește regimul sancționator (potrivit art.100 C.P., față de minorul care răspunde penal sau se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă, aceasta din urma aplicându-se numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului).

Minorii cu capacitate penală absolută

Această subcategorie o compun toți minorii care au împlinit vârsta de 16 ani.

Pentru acești minori operează, o prezumție absolută de capacitate, nefiind permisă de legiuitor înlăturarea ei prin probe contrare.

Pornind de la prevederea art.99 alin. ultim C.P. („minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal”) se trage concluzia că minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, răspunde penal, fără a mai fi necesar să se verifice existența discernământului la momentul comiterii faptei penale, întrucât, existența acestuia este prezumată.

Deci, între minorul care a împlinit 16 ani și major nu există nici o deosebire, în ceea ce privește reținerea și angajarea răspunderii penale, acesta putând fi subiect de drept penal.

Faptele penale săvârșite de minorul care a împlinit 16 ani au caracter penal și atrag răspunderea penală dacă nu există vreo cauză care înlătură acest caracter.

Ca și în cazul majorului, acest caracter absolut al capacității penale, nu exclude posibilitatea de a dovedi o stare de iresponsabilitate potrivit art.48 C.P., și pe cale de consecință, înlăturarea caracterului penal al faptei.

De asemenea, pornindu-se de la faptul că discernământul nu poate fi confundat cu vinovăția, fiecare având un înțeles aparte, în cazul în care minorul a împlinit 16 ani, operând deci o prezumție absolută în domeniul capacității penale, fiind interzisă dovada lipsei discernământului, nu același lucru este valabil și pentru vinovăție: se poate face dovada lipsei acesteia, ca și în cazul majorului, putându-se ajunge la concluzia că fapta a fost săvârșită cu lipsa vinovăției sau a formei de vinovăție cerută de legiuitor.

III.3.3. Tratamentul infractorului minor în dreptul procesual penal comparat

În societatea contemporană, delincvența juvenilă, datorită tendințelor de creștere continuă constituie o preocupare nu numai pentru fiecare țară în parte, dar și pentru organizațiile internaționale, problemele legate de criminalitatea juvenilă pe plan mondial fiind obiect de studiu pentru specialiști în materie de educație și ocrotire socială, dar și pentru cei din domeniul dreptului, criminologiei, sociologiei, psihologiei etc.

Astfel, Organizația Națiunilor Unite dispune de un organism cu atribuții în domeniul justiției penale, și anume Consiliul Economic și Social.

O.N.U. dispune și de alte forme de manifestare împotriva crimei, printre care Comisia interguvernamentală pentru prevenirea crimei și justiție penală, înființată în 1991 și Serviciul de prevenirea crimei și de justiție penală, cu sarcini în formarea unor opțiuni de politică penală și de promovare a documentelor O.N.U. în această materie.

Un aspect foarte important îl constituie faptul că, din anul 1995, o dată la 5 ani O.N.U. organizează Congresul internațional pentru combaterea, prevenirea și tratamentul delincvenților.

Primul Congres a avut loc în anul 1955, la Geneva, ocazie cu care s-a adoptat un ansamblu de reguli minime pentru tratamentul deținuților.

Documentul a avut o importanță deosebită constituind un punct de referință pentru toate statele în procesul de reformare și perfecționare a legislației în materie de executarea pedepsei închisorii.

Acest document, cum era și firesc, cuprindea și prevederi privind pe infractorii minori (de exemplu, capitolul III din prima parte, partea generală, în care se arată că deținuții minori sunt ținuți separat de adulți).

Și la următoarele Congrese O.N.U. pentru combaterea, prevenirea și tratamentul delincvenților, au fost adoptate documente privind delincvența juvenilă (la al II –lea Congres, care a avut loc la Londra în 1960 au fost abordate probleme privind noile forme ale delincvenței juvenile, privarea de libertate a minorilor, iar la al treilea Congres, în anul 1965 la Stockholm s-au discutat și probleme legate de măsurile speciale de prevenire și tratament pentru tinerii delincvenți).

Un moment important, l-a constituit al VI –lea Congres pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, care s-a desfășurat la Caracas în anul 1980, unde s-au dezbătut probleme privind delincvența juvenilă, cu precădere creșterea îngrijorătoare a delincvenței în țările în curs de dezvoltare.

Una din problemele supuse discuției, a constituit-o chiar „normele și principiile directoare ale O.N.U. în materie de jurisdicție penală”, problemele referitoare la jurisdicție, în cazul minorilor, fiind privite ca instrumente principale de prevenire.

Printr-o rezoluție adoptată la acest Congres, s-a hotărât să fie elaborat un ansamblu minim de reguli cu privire la administrarea justiției pentru minori și la tratamentul minorilor, care să constituie un etalon pentru țările membre O.N.U.

Aceste reguli, cunoscute sub numele de „Regulile de la Beijing” adoptate la Congresul VII al O.N.U. pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, care a avut loc la Milano în anul 1985, reguli adoptate ulterior și de O.N.U. printr-o rezoluție.

Din cuprinsul acestor Reguli rezultă că în cazul minorilor trebuie să se recurgă de regulă la mijloace extrajudiciare, cu intervenția cât mai frecventă a serviciilor comunitare în ideea evitării efectelor negative pe care poate să le aibă procedura judiciară.

Totodată, se desprinde ideea că în cadrul măsurilor care urmează a fi luate față de minor, trebuie să se aibă în vedere interesele acestuia, care trebuiesc tratate cu prioritate.

Un alt document important îl constituie Principiile directoare de la Ryad, adoptate de Congresul al VIII –lea al O.N.U., pentru prevenirea crimei și pentru tratamentul delincvenților, desfășurat la Havana, în 1990.

Se recomandă în acest document, ca la întocmirea programelor de prevenire să se ia în considerare în primul rând interesele minorului, pentru a se evita comportamente nedorite și contactul cu organele judiciare.

Un alt organism internațional cu importanță în abordarea problemei delincvenței juvenile este Consiliul Europei care, de asemenea prin documentele pe care le adoptă, acordă prevenirii prioritate absolută pe fondul reducerii intervenției justiției penale și necesității participării comunității la politica anticriminală.

Aceste instituții internaționale, își desfășoară activitățile în direcția prevenirii și tratamentului delincvenței juvenile, atingerea acestui scop realizându-se și prin perfecționarea legislației penale, sporirea eficienței acesteia.

O altă idee în orientările instituțiilor internaționale este dezincriminarea unor fapte penale, urmând ca acestea să fie considerate abateri administrative sau sancționate potrivit legii civile, în acest mod urmărindu-se evitarea desfășurării unui proces penal, cu influențe negative asupra minorului.

Urmează însă ca, paralel cu promovarea acestor orientări în politica penală să se verifice și justețea lor, barometrul fiind unul singur: realitatea.

În ceea ce privește angajarea răspunderii penale, se observă că, potrivit reglementărilor din domeniul penal în majoritatea țărilor, există o perioadă de tranziție, care marchează trecerea de la incapacitatea penală la capacitatea penală absolută, perioadă în care, infractorilor minori le sunt aplicabile cu prioritate măsuri educative, corective.

Aceste măsuri sunt foarte variate și uneori chiar incomparabile. De exemplu, într-o țară, amenda aplicată unui infractor minor este considerată ca o măsură educativă, iar în altă țară, este catalogată drept pedeapsă.

În Elveția, Suedia, minorul poate suporta rigorile legii de la vârsta de 7 ani, în Anglia și Țara Galilor de la 10 ani, în Olanda de la 12 ani, în Scoția de la 8 ani, în Grecia și Ungaria de la 12 ani, în Danemarca și Germania de la 14 ani.

Cel mai adesea, minorilor infractori li se aplică procedura de drept comun începând cu vârsta de 18 ani, situație susținută și de faptul că aceasta este vârsta de la care începe majoratul în general.

Trebuie făcută însă o precizare și anume că, dacă de la această vârstă se aplică regulile de desfășurare a procesului penal proprii dreptului comun, instanțele pot aplica, în unele cazuri, sancțiuni specifice infractorului minor.

Astfel dacă în Anglia, aplicarea procedurii dreptului comun se face de la 17 ani, se pot aplica sancțiuni specifice minorului până la vârsta de 21 de ani.

În Grecia, pentru tinerii de până la 21 de ani se aplică pedepse diminuate, iar în Olanda și Germania, dacă personalitatea infractorului sau circumstanțele o cer se aplică pedepsele specifice minorilor.

Față de reglementările existente, se poate concluziona că, în majoritatea statelor angajarea răspunderii penale începe de la 14 ani, iar capacitatea penală deplină, de la 18 ani. În perioada dintre 14-18 ani, soluționarea cauzelor cu minori se face după reguli speciale, cu aplicarea unor sancțiuni specifice.

Legislațiile din Belgia și Luxemburg în principiu, nu prevăd posibilitatea aplicării unei pedepse pentru faptele calificate ca infracțiuni comise de minorii până la 18 ani, pentru aceștia instanțele aplicând numai măsuri educative.

Totuși, Tribunalul pentru minori, în cazul minorului infractor care are vârsta între 16-18 ani, dacă consideră că față de fapta comisă și persoana acestuia nu sunt suficiente numai măsurile educative, poate trimite cauza pentru a fi soluționată de instanțele de drept comun care pot aplica o pedeapsă. Aceste cazuri apar însă numai cu titlu de excepție.

În cazul infracțiunilor comise prin încălcarea normelor privind circulația pe drumurile publice, procedura este inversă: începând cu vârsta de 16 ani, sunt competente instanțele de drept comun, care, dacă consideră că este mai potrivită aplicarea unei măsuri de către Tribunalul pentru minori, trimit cauza pentru a fi judecată de această instanță specială.

În Spania și Portugalia vârsta de la care infractorului minor i se aplică prevederile procesual penale ale dreptului comun este 16 ani.

Până la această vârstă, cauzele sunt soluționate după regulile speciale de Tribunale pentru minori, care nu pot aplica decât măsuri educative (în Portugalia, aceste măsuri pot fi aplicate până la 21 de ani).

CAPITOLUL IV

STUDII DE CAZ

IV.1. ANALIZĂ COMPARATIVA A PERSONALITĂȚII ADOLESCENȚILOR DELINCVENȚI CU CEA A ADOLESCENȚILOR NEDELINCVENȚI

Psihometria este unul dintre domeniile din psihologie în care își face simțită cel mai acut nevoia de obiectivitate. Ideea obiectivării unor fapte psihice, precum și elaborarea unor tehnici de măsurare a acestora, persistă în psihologie încă de la începutul secolului trecut (Wundt). În domeniul psihologiei există o distincție clară între un aspect cantitativ al cunoașterii și unul calitativ. Distincția aceasta este clară și în ceea ce privește abordarea personalității (trăsături de personalitate, măsura adaptării personale la diferite situații, atitudini sociale).

Evaluarea în domeniul personalității este un concept cuprinzător, care pe lângă metodele psihometrice de măsurare mai cuprinde și o serie de metode din care se extrag date calitative (de exemplu: studiul și analiza de caz)

Diferențele interindividuale în ceea ce privește comportamentul sau trăsăturile de personalitate nu sunt nici pe departe o descoperire a psihologie moderne. Încă din perioadele preistorice aceste diferențe au fost evidențiate și probabil s-a încercat explicarea lor prin ceea ce am numit psihologia simțului comun. Studiul psihologiei personalității a parcurs un drum lung de la teoriile intuitive din antichitate până la teoriile științifice, moderne asupra personalității (ex: teoriile trăsăturilor) care, printr-un aparat matematico –statistic elaborat, recurg la studiul riguros al trăsăturilor de personalitate. Trecerea de la teoriile simțului comun la teoriile științifice asupra personalității nu s-a realizat printr-un salt brusc, ci printr-o serie de etape intermediare care au aproximat progresiv caracteristicile esențiale ale unei teorii științifice.

Teoriile psihanalitice sunt un astfel de pas, intermediar, ele satisfăcând cerințele de descriere și parțial pe cele de explicație, neavând însă calități predictive adecvate. Metodele de evaluare care au rezultat din aceste teorii sunt testele proiective care sunt adesea puse în discuție în ceea ce privește normele de validitate și fidelitate pe care un instrument psihodiagnostic ar trebui să le îndeplinească. O dată cu propunerea unor metode de evaluare a structurilor de personalitate se face trecerea dinspre teoriile științifice. În general din teoriile științifice se dezvoltă metodele de evaluare a personalității care au implicații atât în practica clinică (prin demersul explicativ și clasificatoriu pe care îl permit ) cât și în selecția de personal prin calitățile predictive ale testelor. Testele structurate de personalitate propuse de abordările științifice în studiul personalității întrunesc aceste calități psihometrice.

Testele de personalitate, am putea spune că, sunt poate cele mai complexe teste psihologice, ele își propun să investigheze resorturile profunde ale individului, trăsăturile lui invizibile, deseori mascate, necunoscute sau neacceptate de subiect. Aplicarea lor necesită luarea unor măsuri speciale (cerința adresată subiectului de a cumpăni bine pentru a se referi la însușirile dominante din conduita lui, cerința de a fi sincer în răspunsurile formulate, asigurarea caracterului confidențial al răspunsului etc. )

IV.1.1. Obiectivele cercetării

Obiectivul principal al acestei cercetări, este de a demonstra că adolescentul delincvent are o personalitate decompensată, comparativ cu adolescentul nadelincvent.

Un scop secundar îl constituie identificarea factorilor care determină această personalitate și măsura în care aceștia o influențează(dacă sunt factori de ordin psihopatologic, social sau educațional și la ce nivel se situează în ierarhia personalității adolescentului delincvent. )

IV.1.2. Ipotezele cercetării

Ipotezele acestei cercetări sunt următoarele:

HS1. Cu cât nivelul de socializare negativă a adolescentului este mai mare cu atât e mai probabil ca el să aibă un comportament delincvențial.

HS2. Cu cât nivelul de autocontrol al adolescentului e mai scăzut, cu atât e mai probabil ca el sa aibă un comportament delincvențial.

HS3. Cu cât nivelul de responsabilitate al adolescentului este mai scăzut, cu atât e mai probabil ca el sa aibă un comportament delincvențial.

IV.1.3. Variabilele

Variabilele independente sunt reprezentate de nivelul de socializare, nivelul autocontrolului si cel al responsabilității.

Variabila dependentă este reprezentată de comportamentul delincvențial.

IV.1.4. Designul

Designul la care s-a recurs în cadrul acestei cercetări este unul comparativ.

IV.1.5. Lotul de subiecți

Pentru testarea ipotezelor subiecții investigați au fost împărțiți în două loturi: lotul experimental constituit din 25(N=25) de subiecți, adolescenți delincvenți, internați în Centrul de Reeducare Tichilești din județul Brăila cu vârsta cuprinsă între 15-18 ani. Media de vârstă a grupului de vârstă experimental este de 16 ani.

Al doilea este lotul de control, constituit tot din 25 (N=25)de subiecți de nedelincvenți, elevi ai liceului „Nicolae Iorga” din Brăila. Media de vârstă a lotului de control este de 16. 5 ani. Cele două grupuri au fost constituite după următoarele criterii : sexul masculin și dorința de colaborare. Inițial loturile au avut un număr mai mare de subiecți dar în urma validării răspunsurilor la chestionar, numărul lor a rămas la 25.

IV.1.6. Instrumentul de lucru

Pentru investigarea personalității și pentru testarea ipotezelor‚ celor două loturi de subiecți li s-a aplicat „Inventarul de Personalitate California” (C. P. I). C. P. I este un chestionar creion–hârtie cu autoadministrare și a fost publicat de către directorul departamentului de psihologie din Berkely, Harrisson. G. Gough.

Chestionarul este compus din 480 de itemi, afirmații (folk concepts) pe care subiectul trebuie să le marcheze dacă din punctul lor de vedere le consideră adevărate sau false. C. P. I evaluează „trăsăturile de personalitate în context de normalitate, pune in evidența comportamentul persoanei în relațiile interpersonale cotidiene” (Googh, 1990), el caută să evalueze mai curând aspectele favorabile decât cele morbide sau patologice. Forma folosită în această cercetare este cea cotată pe 18 scale grupate în 4 domenii al căror scop este să faciliteze interpretarea clinică a profilului.

Cele 4 domenii de grupare a scalelor și semnificația lor este următoarea :

I. EFICACITATEA INTERPERSONALĂ cuprinde șase scale, care indică mai ales dimensiunile personalității ce intervin in afirmarea persoanei și anume : dominanța (Do), capacitatea de statut (Cs), sociabilitatea (Sy), prezența socială (Sp), acceptarea de sine(Sa) și sănătatea (Wb).

II. CONTROL, VALORI, STIL, INCREDERE INTERPERSONALĂ cuprinde șase scale care indică opțiunile valorice și maturitatea interrelațională astfel: responsabilitatea (Re), socializarea (So), autocontrol, (Sc), toleranța (To), impresia bună (Gi), comunalitatea (Cm)

III. MĂSURAREA EFICIENȚEI INTELECTUALE SAU EFICIENȚEI ACADEMICE cuprinde trei scale care indică nivelul motivațional în sensul potențialului de realizare personală și al focalizării pe valorile intelectuale. Aceste scale sunt : realizarea prin conformism( Ac), realizarea prin independență (Ai), și eficiența intelectuală (Ie)

IV. MĂSURAREA EXPRESIEI INTELECTULUI ȘI A ZONELOR DE INTERES conține trei scale care surprind unele modalități intelectuale, ce modelează un stil personal, astfel: scala de intuiție psihologică (Py), scala de flexibilitate (Fx), și scala de feminitate /masculinitate (F/M).

În ceea ce privește modul de aplicare al testului trebuie precizat că testul a fost utilizat prin aplicare colectivă. S-a prezentat subiecților testul, apoi s-a prezentat modul de completare al foii de răspuns, rugându-i să întrebe tot ceea ce au neclar. De remarcat a fost faptul că elevii de liceu au cerut mai multe lămuriri suplimentare.

IV.1.7. Metoda de prelucrare și analiza datelor

Prima operațiune făcută în cadrul analizei și prelucrării datelor a fost aceea de a se valida răspunsurile fiecărui subiect. (s-au eliminat foile de răspuns care aveau mai multe întrebări fără răspuns, cele care aveau bifate ambele răspunsuri, cele care au avut aceeași opțiune-adevărat sau fals). După aceea, pentru fiecare subiect în parte pe fiecare scală s-a calculat scorul brut. După această etapă s-a calculat media și abaterea standard a cotelor brute, pe fiecare scală în parte separat pentru fiecare lot. Pe baza acestor valori s-au stabilit cotele standard care au fost transpuse pe foaia de profil obținându-se un profil pentru fiecare grupă în parte. Apoi s-a recurs la compararea profilelor între ele pe baza analizei mediilor obținute de pe fiecare scală a C. P. I.

Compararea diferenței dintre medii s-a făcut prin „testul t”, pentru eșantioane independente

IV.1.8. Rezultatele cercetării

În tabelul următor se pot vedea mediile și abaterile standard (în paranteză) obținute de cele două grupuri de subiecți pe fiecare scală a testului:

Tabel 1: mediile și abaterile standard pe cele 18 scale ale testului:

Un prim demers de cercetare se poate realiza pornind de la gruparea scalelor conform tipurilor de conținuturi, gruparea constituită de autor conform a numeroase studii ce au avut ca obiect intercorelările scalelor și evidențiată de foaia de profil..

Prima grupă de scale de la Do (dominanța) pană la Wb (sănătate) evidențiază eficiența interpersonală, siguranța de sine

Analiza profilelor la această grupă de scale se poate observa în graficul următor:

Graficul 1.

Dominanța(Do) este scala care identifică persoanele dominante, puternice, scoate în evidență încrederea, echilibrul, asumarea responsabilităților, persuasivitatea și fluența verbală, tendința de a privi lucrurile în față, de a se confrunta cu realitatea chiar dacă acest lucru este neplăcut. După cum se poate observa, această dimensiune psihologică este relativ scăzută, dar în limite aproape normale –sunt încrezători, dar le lipsește echilibrul, au tendința de a conduce, dar nu-și asumă responsabilitatea, exersează persuasiunea, dar le lipsește fluența verbală, datorită carențelor educaționale și un anumit „simț al datoriei”, „datorie” care se interiorizează defectuos așa cum o concepe el și nu datoria dezirabilă socială. Scorul obținut de cele două grupuri indică subiecți cu înclinație spre agresivitate (nu prea mult însă), sugestionabili, nesiguri, cu tendința de a evita situații de decizii. Diferența dintre medii este una semnificativă t(48)=2, 53 ; p<0, 05.

Tabel nr.2 Diferența dintre medii la scala agresivitate

Independent Samples Test

A doua scală a acestui grupaj de scale, capacitatea de statut (Cs), arată „gradul de conștiință socială”, interesul de a participa la viața socială a grupului. Se poate observa că această dimensiune este relativ scăzută, aceasta înseamnă că adolescenții delincvenți au încredere în sine destul de redusă (mai redusă decât nondelincvenții) cu un sentiment de siguranță diminuat, iar interesul de a participa la viața socială este dat doar de „grup”și în nici un caz nu se poate nega absența temerilor și a anxietății. Faptul că ambele grupuri (atât cel experimental cât și cel de control) se situează în partea inferioară a normalității creionează un subiect destul de stângaci și puțin penibil în situații sociale cu care nu este familiarizat. Compararea diferenței dintre medii indică o diferență semnificativă t(48)=3. 06 ; p>0, 01 între grupul de nedelincvenți și cel de delincvenți.

Tabel nr.3 Diferența dintre medii la scala gradul de conștiință socială

Independent Samples Test

Sociabilitatea(Sy) arată plăcerea pentru activități sociale, spiritul deschis, atitudini aerisite față de regulile și prohibițiile sociale, paralel cu accentul pus pe moderație, conformism, îndatorire. Sociabilitatea este dată de plăcerea pentru interacțiuni sociale, sentimentul de echilibru și de încredere în sine, în relațiile cu ceilalți, toleranță față de ceilalți, dar se pare că totul este raportat doar la grupul de apartenență (adesea delictogen). Tendința permanentă de a reclama ceva, instabilitatea și interesele limitate scad cota acestei scale. Adolescenții delincvenți au un nivel aproape normal de toleranță (19, 80) față de ceilalți (22, 08) asociat cu standardele nu foarte stricte fața de sine : acești adolescenți sunt mai ușor sugestibili și influențabili de reacțiile și opiniile altora decât ceilalți. Rezultatele la „testul t” indică o diferență semnificativă t(48)=2. 04;p>0, 05 între lotul de adolescenți nedelincvenți și cei delincvenți

Tabel nr.4 Diferența dintre medii la scala gradul de sociabilitate

Independent Samples Test

Prezența socială (Sp )indică plăcerea pentru acțiuni sociale, spirit deschis, atitudini aerisite față de regulile sociale paralel cu accentul pus pe îndatorire, conformism. Se poate observa că cele două grupuri au valori apropiate, ceea ce indică un spirit ascuțit, schimbător, neconvențional, neinhibat, dar și nesiguri pe decizii. Rezultatul la „testul t” indică o diferență nesemnificativă t(48)=0, 61;p<0, 05 între cele două grupuri de subiecți.

Tabel nr.5 Diferența dintre medii la scala de prezență socială

Independent Samples Test

Acceptarea de sine (Sa) denotă simțul valorii personale, comportamentul lor social va exprima fie activ, fie pasiv această siguranță.

Scorul obținut relevă o limită aproape de normalitate, acest lucru datorându-se unei atitudini lipsite de rigiditate, față de prohibițiilor sociale și de acceptarea slăbiciunilor umane.

Grupul experimental are o mică inclinație spre sentimente de culpabilitate și autoblamare.

Rezultatele obținute la „testul t” indica o diferența nesemnificativă, t(48)=0, 97 ;P<0, 05

Tabel nr.6 Diferența dintre medii la scala de acceptare de sine

Independent Samples Test

Sentimentul de bună stare personală(Wb) este o scală de disimulare.

Așa cum se observă din grafic, mediile obținute de cele două grupuri de subiecți (23, 96 pentru delincvenți și 33, 72 pentru nedelincvenți) relevă o diferență foarte mare. Această diferență mare poate fi pusă, pe de o parte pe seama mediului de proveniență, dar și a celui din centrul de reeducare care își pune puternic amprenta asupra acestui lucru;sunt bine știute afirmarea unor simptome fizice și mentale în rândul adolescenților internați în cadrul acestor școli de reeducare:

– probleme familiale majore

– conflictele și preocupările sexuale refulate

– starea de tensiune, anxietate și teamă

– lipsa încrederii în viitor

Compararea diferenței dintre medii indică o diferența semnificativă t(48)=5, 09;p>0, 01 între cele două loturi de subiecți.

Tabel nr.7 Diferența dintre medii la scala stare de bine

Independent Samples Test

A doua grupă de scale constituită de autor sunt scalele care indică opțiuni valorice și maturitatea interrelațională. (graficul 2)

Analiza acestor profile se observă în graficul următor:

Graficul 2

Responsabilitatea(Re) ajută la a se vedea dacă viața este guvernată de rațiune. Dacă ținem cont de vârsta subiecților aceste manifestații sunt aproape normale deoarece acum adolescenții oscilează în cadrul normelor sociale și morale, își stabilesc limitele în care se vor încadra pe viitor. Așa cum se poate observa din inspectarea profilelor se poate observa că grupul experimental (adolescenți nedelincvenți ) au obținut o medie mult mai mică decât grupul de control(adolescenți delincvenți), lucru care ne arată că responsabilitatea, obligațiile luate în serios, sunt non-caracteristice delincvenților și de aici provenind :

– lipsa preocupărilor pentru obligațiile sociale, morale

– lipsa disciplinei de sine

– lipsa dezaprobării pentru privilegii și favoritisme

– lipsa acută a echilibrului

Compararea diferenței dintre medii între cele două loturi indică o diferență semnificativă t(48)=5, 32 ;p>0, 01. Datele obținute la această dimensiune sunt în sprijinul ipotezei formulate în cadrul acestei cercetări, In sensul că această dimensiune a personalității, atunci când se află la un nivel scăzut poate contribui la apariția comportamentului delincvențial.

Socializarea (So) reflectă gradul de maturitate socială, integritate și corectitudine. Și la această dimensiune s-au înregistrat diferențe semnificative între grupul de control(34, 35) și grupul experimental (26, 00), ceea ce confirmă prima ipoteză a acestei cercetări.

Elevii de liceu sunt mai aproape de normalitate indicând o acomodare când formală, când informală la normele societății, ceea ce este specific vârstei adolescentine.

Minorii din grupul experimental redau un nivel foarte redus de maturitate socială și de integrare, capacitatea de a judeca, de a respecta normele morale, este un predictor dovedit al delincvenței și recidivei. Conținutul itemilor acestei dimensiuni ilustrează cel mai bine teoriile psihologice privind delincvența : lipsa de coeziune, de satisfacție, resentimentul, disperarea, dezadaptarea familială și școlară, vagabondajul, opozanța față de norme toate fiind caracteristice acestor adolescenți, îi putem considera ca factori decisivi pentru comportamentul delincvențial.

Aceste persoane cu grad scăzut de socializare au fost descrise ca încăpățânate, refractare, dificile rebele, de neîncredere, viclene, ipocrite, cu exces în a se da în spectacol și ostentative în comportament.

Rezultatele obținute în urma comparării diferenței dintre medii realizate cu „testul t” indică o diferență semnificativă, t(48)=4, 68 ;p>0, 01 între media scorurilor obținute de nedelincvenți față de media scorurilor obținute de delincvenți.

Diferența dintre cele două grupuri este semnificativă la această dimensiune a personalității, lucru care ne-ar putea face să considerăm acest lucru ca unul favorizant pentru comportamentul delincvențial.

Autocontrolul (Sc) măsoară gradul de libertate al individului față de impulsivitate și centrarea pe sine. La această dimensiune grupul experimental are o valoare de 20. 44 iar grupul de control a obtinut o valoare de 30, 04, ceea ce înseamnă că ipoteza a doua a acestei cercetări s-a confirmat și ea. Rezultatele la „testul t”, indică de asemenea, și pentru această scală, o diferență semnificativă, t(48)=4, 43;p>0. 01. Deci, se poate considera că și un nivel scăzut al autocontrolului poate fi un alt factor decisiv pentru comportamentul delincvențial.

Interpretând această dimensiune trebuie să ținem seama de faptul că adolescența este denumită și „vârsta rebelă „ în care autocontrolul este slab și impulsivitatea domină comportamentul. Este clar că scorul la această dimensiune a grupului experimental indică o amplificare a manifestărilor iraționale și a agresivității, rațiunea și logica nu sunt considerate ca cele mai adecvate soluții în situațiile problematice, nu sunt evitate conduitele antisociale și agresive. Rămâne de văzut cărui factor se datorează neadecvarea autoreglării, neameliorarea impulsivității și incapacitatea de autodisciplină.

Toleranța (To) definește atitudinile sociale permisive, lipsite de prejudecăți, deschise care îi acceptă pe ceilalți așa cum sunt.

Inspectarea profilelor și a mediilor ne face să putem trage următoarele concluzii:

Elevii de liceu se află mai aproape de limita inferioară a normalității, arătând o înclinare spre suspiciune și criticism.

La adolescenții delincvenți, toleranța scăzută este implicată și ea în comportamentul greșit. prejudecățile și dogmatismul, lipsa scopurilor și ostilitatea, anxietatea și izolarea, lipsa echilibrului și siguranței de sine sunt tot atâtea fațete ale intoleranței care conduc spre agresiune și violența și asupra cărora trebuie intervenit prin mijloace educative

Rezultatele obținute la „testul t.”, indică o diferență de t(48)= -3, 14 ;p>0. 01, media adolescenților nedelincvenți față de cea a delincvenților

Impresia bună(Gi) – ajută la identificarea persoanelor care doresc să facă impresie favorabilă și pe care le interesează felul cum gândesc alții despre ele. La această scală, adolescenții delincvenți au obținut o medie de 15. 64 iar cei nedelincvenți de 20, 60 ;se poate vedea că această dimensiune este mai scăzută atât la elevi cât și la minorii delincvenți (este o scală de disimulare ).

Scala se referă la aprecieri asupra unei funcționări, a virtuților, negarea conduitelor antisociale, afirmarea stabilității. Se poate observa că, adolescenții delincvenți se situează mult mai bine în comparație cu alte dimensiuni.

Apreciem că un individ „bine lucrat” are șanse de reinserție și de a evita conduitele agresive

Rezultatele la „testul t”, pe această scală indică o diferență semnificativă t (48=2, 88 );p >0, 01, între media lotului de nedelincvenți față de cea a delincvenților.

Comunalitatea : este a treia scală de control a chestionarului, indicând gradul în care reacțiile și răspunsurile individului corespund unui modul „comun” stabilit empiric.

Rezultatele testului t indică o diferență semnificativă t(48 = 2,86); p>0, 01

Elevii de liceu mult mai aproape de limita inferioară a normalității sugerând o înclinație spre intoleranță, schimbare, fantezie(atribute specifice vârstei în mare măsură).

Adolescenții delincvenți au un punctaj mai redus ceea ce scoate la iveală un adolescent cu probleme și conflicte interioare, frământat și confuz, prefăcut și mincinos.

Al treilea grupaj de scale este cel al potențialului de realizare personală și al focalizării pe valorile intelectuale

Rezultatele la acest grupaj de scale sunt analizate prin următoarele scale:

realizarea prin independență(Ai);

realizarea prin conformism(Ac);

interesul pentru valori intelectuale(Ie).

Profilurile celor două grupuri se pot vedea in graficul următor:

Graficul 3.

Realizarea prin conformism(Ac) – este o scală motivațională și face o evaluare a realizării academice.

Rezultatele testului t indică o diferență semnificativă t( 48 )= 5, 19 p>0. 01 între media lotului de nedelincvenți și cei delincvenți.

Graficul grupului de control creionează un adolescent destul de pesimist în privința viitorului profesional, pe când la grupul experimental graficul reliefează un subiect încăpățânat, distant, dificil.

Realizarea prin independență(Ai) – măsoară interesul subiectului pentru acele situații în care se cere independență în gândire, creativitate. Aceste valori sunt mai scăzute la grupul experimental. Se poate observa că realizarea prin independență este superioară realizării prin conformism și relevă toleranța crescută, ambiguitate și refuzul atitudinilor autoritare, susținerea unor opinii controversate, plăcerea pentru activități independente chiar dacă nu sunt utilitare și mai puțin sau deloc o gândire pozitivă față de alții și afirmarea unor valori morale bine dezvoltate.

Rezultatele la testul t indică o diferență semnificativă t(48)=3, 27;p> 0, 01 între media lotului de nedelincvenți și cei delincvenți.

Interesul pentru activități intelectuale: este o scală care indică interesul pentru valori intelectuale opus celui pentru valori practice.

Comparația diferenței dintre medii între cele două loturi indică o diferență semnificativă t(48)=6, 68 ;p> 0. 01.

Inspectarea scorurilor și a profilelor obținute de cele două grupuri ne determină să afirmăm următoarele:

Elevii de liceu prezintă interes pentru activități intelectuale intr-un grad mult mai ridicat decât delincvenții, au plăcerea de a face planuri de viitor, au un comportament flexibil.

Pentru grupul experimental (nivelul este mai scăzut), eșecul școlar și cultural nu puteau face ca valoarea scalară a acestei dimensiuni să se încadreze în normal. Această dimensiune este un indicator prețios pentru a selecta indivizii cu care se poate lucra fiind și o cerință a programelor psihoterapeutice speciale. Confuzia, superficialitatea și lipsa ambiției dau o notă proastă acestei dimensiuni. Lipsa disciplinei de sine face dificil lucrul cu acești subiecți.

Al patrulea grupaj de scale sunt cele care surprind unele modalități intelectuale ce modelează un stil personal

Acest lucru este analizat cu ajutorul următoarelor dimensiuni:

înclinația psihologică (Py) ;

flexibilitatea (Fx);

feminitatea (Fe).

Profilurile celor două grupuri se pot vedea în graficul următor:

Graficul 4

Înclinația psihologică(Py) cu o variație foarte mare, media tinde să se apropie de normal, este asemănătoare empatiei și singura concluzie este că indivizii agresivi au un scor mai mic la această dimensiune.

Compararea rezultatelor cu testul t indică o diferență semnificativă t (48)= -4, 09;p>0. 01 între lotul de nedelincvenți și lotul de delincvenți.

Flexibilitatea (Fx) este constituită pentru identificarea persoanelor flexibile, adaptabile, capabile de schimbare în gândire, conduită.

Scorul înalt peste limita normalității în cazul minorilor indică:

refuzul atitudinii autoritare;

toleranța pentru ambiguitate și nesiguranță;

instabilitate;

lipsă de ordine;

nonconformism; dragoste de aventură;

egoism;

concentrarea pe amuzament și plăcere personală;

nestatornicie, lipsa cenzurii sunt toate caracteristici ale adolescentului deviant.

Rezultatele la testul t arată o diferență semnificativă t(48)=-2, 37;p> 0. 05 între lotul de nedelincvenți si cel de delincvenți

Feminitatea (Fe) evaluează feminitatea sau masculinitatea interesului subiectului. Este normală fiind dimensiunea cea mai normală a delincventului adolescent. Rezultatul „testului t” indică o diferență nesemnificativă t(48)=o, 53;p<0. 05

Diferențe semnificative între lotul experimental și cel de control au fost înregistrate pe următoarele dimensiuni:

Wb (sentiment de bunăstare)

Re (responsabilitate)

So (socializare)

Sc (autocontrol)

Ac (realizare prin conformism)

Ie (interesul pentru activități intelectuale)

Dimensiunile enumerate sunt tocmai acelea care relevă dezadaptarea și nonconformismul și constituie tot atâtea fațete ale adaptării sociale negative.

Corelații interesante sunt între So și Sc, scăzute amândouă și care înseamnă agresivitate, încăpățânare un mod refractar de a fi. La unii subiecți s-a întâlnit un spor ridicat la dimensiunea Sc (autocontrolul) ceea ce poate duce la un aparent hipercontrol spre izbucniri de agresivitate neașteptate sau disproporționate.

La subiecții din liceu este evidențiată ascendența (provin din familii bune), eficiența interpersonală (au fost admiși la liceele respective în condiții de concurență acerbă), siguranța de sine.

Interesant este faptul că noua generație este inadaptată, nonconformistă social, comparativ cu lotul de elevi de liceu pe care a fost testat chestionarul acum două decenii de către profesorul Horia Pitariu(1980).

De asemenea au apărut schimbări în sensul scăderii scorului la Do (dominanță) și Gi, elevii de astăzi fiind mai puțin eficienți social și mai ușor ofensabili decât în perioada predecembristă, nu în ultimul rând adolescenții noștri sunt mai degrabă critici față de cei din trecut.

IV.2. ANALIZĂ STATISTICO-JUDICIARĂ ÎN CAZUL MINORULUI CARE RĂSPUNDE PENAL

IV.2.1. Metodologie

Analiza sentințelor rămase definitive și în care s-au pronunțat sancțiuni (măsuri educative sau pedepse), în perioada octombrie 2003 – martie 2004 la tribunalele și judecătoriile din următoarele județe: Alba, București, Brașov, Constanța, Cluj, Dolj, Iași, Timiș, analiza anchetelor sociale întocmite de Autoritatea Tutelară și referatele de evaluare întocmite de Serviciile de Reintegrare Socială și Supraveghere.

În scopul realizării unei viziuni de ansamblu, s-a urmărit o repartizare teritorială cât mai bună. S-au ales instanțele din cele 7 provincii istorice pentru a avea reprezentativitate națională. Alegerea site-urilor a avut în vedere, de asemenea, repartiția instanțelor specializate pentru minori și familie, conform Proiectului Phare 2003 – Justiția pentru minori.

În acest sens, s-au solicitat instanțelor menționate hotărârile judecătorești rămase definitive, anchetele sociale și referatele de evaluare, în copie.

S-a procedat la studiul unui număr de 522 de sentințe, care au cuprins 701 inculpați.

IV.2.2. Date privind infracțiunea

Infracțiuni contra patrimoniului

Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății

Infracțiuni contra vieții sexuale

Infracțiuni care aduc atingere unor relații de conviețuire socială

Alte infracțiuni prevăzute de Codul penal

Infracțiuni prevăzute de legi speciale

a) Modul de operare

Majoritatea minorilor au săvârșit infracțiunea în participație penală, (451, reprezentând 64%), spre deosebire de cei care au acționat individual (250, reprezentând 36%). Observăm de aici tendința minorilor de a săvârși infracțiuni în participație penală (împreună cu alte persoane), dobândind astfel mai multă îndrăzneală în trecerea la act.

b) Mediul săvârșirii infracțiunii

Cele mai multe infracțiuni au fost săvârșite în mediul urban (544, reprezentând 77,6%); restul infracțiunilor (157, reprezentând 22,3%) au fost săvârșite în mediul rural.

c) Concursul de infracțiuni

d) Motivul săvârșirii infracțiunii

e) Acte de pregătire a infracțiunii

Analiza a relevat faptul că în majoritatea cazurilor, minorii nu au recurs la acte de pregătire în vederea săvârșirii infracțiunii, ceea ce demonstrează caracterul spontan al acesteia – 70%.

f) Circumstanțe atenuante și agravante

În majoritatea cazurilor, instanțele nu au reținut circumstanțe – 70%.

g) Locul săvârșirii infracțiunii

Cele mai multe infracțiuni s-au săvârșit în locuri publice (48%).

IV.2.3 Date privind autorul infracțiunii

a) Distribuția pe categorii de vârstă

Numărul cel mai mare de delincvenți minori sunt cei cu vârste cuprinse între 16 și 18 ani (464), urmați de cei cu vârsta între 14 și 16 ani (237).

b) Distribuție pe sexe

În privința distribuției inculpaților minori pe sexe, 94% au fost băieți.

c) Originea etnică

d) Educație

Cei mai mulți delincvenți minori urmau cursurile gimnaziale (35%).

e) Mediul familial

În marea parte a cazurilor, mediul familial este violent (386) și doar în 315 de cazuri este nonviolent.

f) Mediul violent

g) Ocupația părinților

Cei mai mulți minori au provenit din familii de muncitori (41%).

h) Mediul pe care îl frecventează minorii

Remarcăm faptul că majoritatea minorilor au avut un anturaj necorespunzător (559), un număr de 51 de minori au avut un anturaj corespunzător, iar în 91 de cazuri nu s-au putut desprinde date despre anturajul lor.

i) Relațiile cu părinții

Din analiza fișelor criminologice se observă faptul că majoritatea minorilor au avut relații conflictuale cu părinții (392, reprezentând 55%).

j) Relațiile cu colegii de școală

k) Situația locativă

l) Timpul liber

m) Antecedente penale

Din totalul de 701 de minori, majoritatea lor (569) s-au aflat la săvârșirea primei infracțiuni, fapt care subliniază că un număr destul de mic de minori reiterează săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Faptul că un procent foarte ridicat de minori (79,8%) se aflau la săvârșirea primei infracțiuni dovedește gradul lor scăzut de pericol social, dar și că printr-o intervenție eficientă se poate evita angajarea lor definitivă pe calea infracțională.

IV.2.4. Date privind judecarea cauzei și sancțiunea aplicată

a) Durata urmăririi penale

Operativitatea în soluționarea cauzelor de către organele de urmărire penală a fost destul de ridicată.

b) Durata desfășurării judecării procesului în fond

Durata desfășurării procesului în fond a fost destul de scăzută.

c) Măsurile educative și pedepsele

d) Măsuri educative

e) Pedepse

f) Arestul preventiv

În majoritatea cazurilor, minorii au fost cercetați penal și au fost judecați în stare de libertate.

IV.3. ANALIZĂ STATISTICĂ ÎN CAZUL MINORULUI CARE NU ARE VÂRSTA RĂSPUNDERII PENALE

IV.3.1. Metodologie

Pentru realizarea acestei statistici, a fost elaborat un chestionar transmis serviciilor specializate ; Alegerea site-urilor a avut în vedere, de asemenea, repartiția instantelor specializate pentru minori și familie, existente, sau care urmează a fi dezvoltate, precum și ariile pilot propuse de Proiectul Phare 2003 – Justiția pentru minori.

Chestionarul a fost structurat în 9 puncte, conținând: date privind copilul, scurt sumar privind situația familială a copilului, situația copilului la data săvârșirii faptei, antecedente în săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală, date privind fapta prevăzută de legea penală săvârșită de către copil, date privind instrumentarea cauzei de către DPC, programe existente la nivelul judetului/sectorului destinate acestei categorii, servicii existente la nivelul județului/ sectorului destinate acestei categorii de copii, alte elemente, pe care le considerați relevante în ceea ce privește această problematică.

IV.3.2. Analiza și interpretarea datelor

Au fost primite, centralizate și interpretate chestionarele completate pentru fiecare caz intrat în atenția Direcțiilor pentru Protecția Copilului (DPC) în perioada de analiză, din toate cele 6 sectoare și 7 județe menționate anterior.

Astfel, serviciile specializate pentru protecția copilului au fost sesizate cu un număr total de 313 cazuri, care însă au vizat nu numai copii sub 14 ani care nu răspund penal, ci și copii peste această vârstă (vezi graficul nr. 1). Chiar dacă marea majoritate o reprezintă copiii sub 14 ani (67 % din cazuistică) există totuși un procent semnificativ de copii peste vârsta de 14 ani (33%) ajuns în evidența acestor servicii.

Graficul nr. 1 – Distribuția pe grupe de vârsta

Grafic nr. 2 – Distribuția pe sexe

Grafic nr. 3 – Mediul de proveniență al copiilor

Grafic nr. 4 – Originea etnică a copiilor

Grafic nr. 5 – Educație

Grafic nr. 6 – Situația copilului la momentul săvârșirii faptei

Grafic nr. 7 – Antecedente în săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală

Grafic nr. 8 – Distribuția cazurilor după fapta săvârșită

Grafic nr. 9 – Mediul de săvârșire a faptelor prevăzute de legea penală

Grafic nr. 10 – Mod de operare în săvârșirea de fapte penale

Grafic nr. 11 – Distribuția sesizărilor primite de către DPC

Grafic nr. 12 – Locul în care s-au aflat copiii pe durata instrumentării cauzei

Graficul nr. 13 – Documente întocmite de DPC

Graficul nr. 14 – Documente întocmite de poliție și comunicate DPC

Graficul nr. 15 – Documente întocmite de alte instituții

Graficul nr. 16 – Proporția prezentării cazurilor in fața CPC

Graficul nr. 17 – Audierea în cadrul CPC

Graficul nr. 18 – Hotărâri CPC

Din totalul cauzelor în care s-a emis o hotărâre CPC, 75% constau în reintegrarea sau menținerea copilului în familia naturală, 6% plasament/încredințare în familia lărgită, 8% plasament/încredințare în instituții; în 11% dintre cazuri nu există date cu privire la măsura dispusă.

Grafic nr. 19 – Declarații solicitate copilului cu privire la fapta comisă

Grafic nr. 20 – Reprezentarea copilului pe parcursul luării declarațiilor

Grafic nr. 21 – Situația monitorizării cazurilor

Concluzii și propuneri

Delincvența juvenilă constituie o problemă socială complexă, rezultată din interacțiunea unor cauze sociale și individuale și a unor condiții favorizante, a căror cunoaștere și explicare științifică trebuie să stea la baza măsurilor de politică penală și socială, menite să conducă la prevenirea și delimitarea treptată a infracțiunilor comise de minori și tineri.

Analiza evoluției sancțiunilor adaptate față de minorii delincvenți relevă faptul că, spre deosebire de alte sisteme penale europene sau americane – unde se constată o prevalență a sancțiunilor neprivative de libertate aplicate minorilor delincvenți și, implicit, o diminuare a celor privative de libertate – în România situația este exact inversă, observându-se o creștere sensibilă a pedepsei cu închisoarea aplicată față de minorii delincvenți.

Fără a pune în discuție legitimitatea și eficiența activității instanțelor de judecată în individualizarea și scalarea diverselor pedepse și măsuri educative pronunțate față de minorii delincvenți, considerăm că utilizarea cu preponderență a sancțiunii închisorii s-ar datora următoarelor cauze:

încercarea instanțelor de a combate efectele fenomenului și nu cauzele reale ale acestuia, printr-o politică penală dusă dincolo de limitele ce ar putea justifica atitudinea severă și dură față de fenomenul delincvenței juvenile;

menținerea unei atitudini intolerante și neînțelegătoare a unor instanțe care pun sub semnul echivalenței fapte comise de minori cu cele comise de persoane adulte, ignorând astfel substratul cauzal diferit al infracțiunilor în perioada adolescenței de cele comise de către adulți;

considerarea de către instanțe ca fiind mult mai grave și periculoase faptele penale comise de minori care merită un regim sancționar privativ de libertate.

Doresc să atrag atenția că pentru unele comportamente delincvente evaluarea și sancțiunea juridică sunt uneori inadecvate și că a sancționa conduita unui minor aflat în „derivă” la fel cum sancționăm conduita delincventului adult înseamnă a face uneori din minori victimele propriilor lor „educatori”, riscând astfel să-i „împingem” spre o viitoare carieră delincventă.

Elaborarea programului de recuperare a copilului vulnerabil are la bază, cum susțin specialiștii, un „proiect personalizat”.

Aceasta este modalitatea spre care putem concepe metode de intervenție educativă plauzibile, eficiente, adecvate vârstei și mediului familial de proveniență.

În acest sens, este necesară o schimbare importantă în privința modului de prevenire și tratament a criminalității juvenile în societatea românească prin diversificarea modalităților de prevenție, intervenție și postvenție desfășurate de instituțiile cu rolul de adaptare și control social al tinerilor, în care un rol important avându-l:

înființarea și funcționarea unor instanțe speciale pentru cauzele cu minori infractori și organizarea unei justiții pentru delincvenți minori în conformitate cu standardele justiției pentru minori existente în alte țări europene și americane;

diversificarea actualului sistem de măsuri juridice aplicate minorilor infractori, prin creșterea ponderii de sancțiuni neprivative de libertate, diminuarea celor bazate pe arest și privative de libertate, în funcție de natura și gravitatea infracțiunilor, dar și de antecedentele minorului și personalitatea acestuia;

sistemul de probațiuni trebuie să funcționeze în cazul justiției pentru minori, după modelele existente în alte legislații penale străine;

creșterea rolului comunității în procesul de reinserție socială a minorilor infractori în scopul de a-i proteja de contactul cu legea penală și de a beneficia de un tratament eficient, echitabil și uman;

derularea unor programe de asistare socială și juridică a minorilor în perioada adolescenței, când sunt expuși cel mai mult la un comportament deviant, specific acestei perioade de vârstă;

implicarea tinerilor în serviciile comunitare, organizarea timpului liber al acestora prin activități atractive și accesibile la nivelul școlii, rezolvarea unor probleme familiale prin măsuri de protecție familială, suport financiar, suport juridic, consiliere, la nivelul școlii prin programe mai bune de educație;

instituțiile însărcinate cu supravegherea și formarea noilor generații ar trebui să pună mai mult accent pe latura educativă, preventivă, de dezvoltare și stimulare a tinerilor.

ADDENDA

Alin. – aliniat

Aplic. – aplicare

Art. – articol

Cf. – conform

Coord. – coordonator

C.P. – Cod penal

C.p.p. – Cod procedură penală

Disp. – dispoziții

Etc. – etcetera

Jud. – județ

Lit. – litera

Nr. – număr

Op. cit. – opera citată

Pag. – pagina

Pct. – punct

Prev. – prevăzute

Urm. – următorul

Vol. – volum

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. CURSURI, TRATATE, LUCRĂRI MONOGRAFICE

1. BĂRBULESCU EL., RADOVAN V., 1987, Educația și reintegrarea socială , Editura „Scrisul românesc” , Craiova

2. BOGDAN T., 1973, Probleme de psihologie judiciară , Editura Științifică , București

3. BULAI C., 1992, Dreptul penal român parte generală vol.I , Casa de editură și presă „ȘANSA” SRL , București

4. BULAI C., 1992, Dreptul penal român vol.II , Casa de editură și presă „ȘANSA” SRL , București

5. BUTOI T., BUTOI IOANA TEODORA, 2001, Psihologie judiciară – tratat universitar II, Editura Fundația „România de mâine”, București

6. CRIȘU A., 1999, Tratatul infractorului minor în dreptul penal și dreptul procesual penal român , Editura Tipo-Aktis S.A., București

7. MITROFAN N., ZDRENGHEA V., BUTOI T., 1997, Psihologia judiciară , Casa de editură și presă „ȘANSA” SRL , București

8. NEACȘU I., MAREȘ T., HĂRĂBOR C-tin (coordonatori), 2000, Relația educator – copil – părinte în acțiunea educațională. Riscuri și probleme sociale. Fundația internațională a comunităților educative, Editura „SEMNE”, București

9. NECULAU A.(coordonator), 1996, Psihologia socială , Editura „Polirom”, Iași

10. OANCEA I., 1994, Probleme de criminologie , Editura „All”, București

11. PREDA V., 1981, Pofilaxia delincvenței și reintegrarea socială , Editura Științifică și Enciclopedică , București

12. PRUNĂ T., 1994, Psihologia judiciară , Editura Fundația „CHEMAREA”, Iași

13. RĂDULESCU S., 1994, Sociologia vârstelor, Editura HYPERION, București

14. ROȘCA AL., 1966, Psihologia generală , Editura Didactică și Pedagogică , București

15. ȘCHIOPU U., VERZA E., 1981, Psihologia vârstelor , Editura Didactică și Pedagogică , București

16. ȘCHIOPU U., VERZA E., 1989, Adolescența. Personalitate și limbaj, Editura ALBATROS, București

17. VERZA E., VERZA F.E., 2000, Psihologia vârstelor , Editura PRO HUMANITATE , București

18. VLAD T., VLAD C., 1978, Psihologia și psihopedagogia comportamentului , Editura Militară

II. LEGISLAȚIE

1. CODUL PENAL (actualizat), Editura C. H. BECK, București, 2006

2. CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ (actualizat), Editura C. H. BECK, București, 2006

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. CURSURI, TRATATE, LUCRĂRI MONOGRAFICE

1. BĂRBULESCU EL., RADOVAN V., 1987, Educația și reintegrarea socială , Editura „Scrisul românesc” , Craiova

2. BOGDAN T., 1973, Probleme de psihologie judiciară , Editura Științifică , București

3. BULAI C., 1992, Dreptul penal român parte generală vol.I , Casa de editură și presă „ȘANSA” SRL , București

4. BULAI C., 1992, Dreptul penal român vol.II , Casa de editură și presă „ȘANSA” SRL , București

5. BUTOI T., BUTOI IOANA TEODORA, 2001, Psihologie judiciară – tratat universitar II, Editura Fundația „România de mâine”, București

6. CRIȘU A., 1999, Tratatul infractorului minor în dreptul penal și dreptul procesual penal român , Editura Tipo-Aktis S.A., București

7. MITROFAN N., ZDRENGHEA V., BUTOI T., 1997, Psihologia judiciară , Casa de editură și presă „ȘANSA” SRL , București

8. NEACȘU I., MAREȘ T., HĂRĂBOR C-tin (coordonatori), 2000, Relația educator – copil – părinte în acțiunea educațională. Riscuri și probleme sociale. Fundația internațională a comunităților educative, Editura „SEMNE”, București

9. NECULAU A.(coordonator), 1996, Psihologia socială , Editura „Polirom”, Iași

10. OANCEA I., 1994, Probleme de criminologie , Editura „All”, București

11. PREDA V., 1981, Pofilaxia delincvenței și reintegrarea socială , Editura Științifică și Enciclopedică , București

12. PRUNĂ T., 1994, Psihologia judiciară , Editura Fundația „CHEMAREA”, Iași

13. RĂDULESCU S., 1994, Sociologia vârstelor, Editura HYPERION, București

14. ROȘCA AL., 1966, Psihologia generală , Editura Didactică și Pedagogică , București

15. ȘCHIOPU U., VERZA E., 1981, Psihologia vârstelor , Editura Didactică și Pedagogică , București

16. ȘCHIOPU U., VERZA E., 1989, Adolescența. Personalitate și limbaj, Editura ALBATROS, București

17. VERZA E., VERZA F.E., 2000, Psihologia vârstelor , Editura PRO HUMANITATE , București

18. VLAD T., VLAD C., 1978, Psihologia și psihopedagogia comportamentului , Editura Militară

II. LEGISLAȚIE

1. CODUL PENAL (actualizat), Editura C. H. BECK, București, 2006

2. CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ (actualizat), Editura C. H. BECK, București, 2006