Aspecte Semiotice ale Limbajului de Stiri
Cuprins:
Introducere ………………………………………………………….…..p.3
CAPITOLUL 1. Definițiile și obiectul de studiu al semioticii ….….…p.5
Comunicarea: semnificații, principii, teorii, funcții ……………..……….……..p.5
Istoric, evoluție, cercetare și paradigme în semiotică …………………….……..p.8
Dinamica semioticii în România…………………………………………………p.15
Studii românești în domeniu …………………………………..………p.17
Trăsăturile semioticii românești .………………………….…….……..p.18
Semiotica discursului public românesc ……………………………….p.21
CAPITOLUL 2. Cultura semnului și a comunicării …………………p.23
2.1. Caracteristicile semnului ………………………………………………………….p.24
2.2. Practicile de semnificare/comunicare ca practici sociale ………………………..p.30
2.3. Semiotica semnificării …………………………………….……………………….p.32
2.4. Semiotica comunicării ……………………………………………………………..p.35
CAPITOLUL 3. Limbajul de știri în mass-media românească (studiu de caz: Realitatea TV și Antena 3) ………………………………………….p.41
3.1. Semiotica știrilor de televiziune. Trăsături specifice .………………………..…….p.42
3.2. Diferențe de interpretare ……………………………………………………………p.55
3.3. Impact social .………………………………………………………….……………..p.57
CONCLUZII ………………………………………………………………p.60
Introducere
Trăim azi în plină epocă a informației. O capacitate superioară de folosire și manipulare a informației asigură de cele mai multe ori succesul în activitățile noastre. Devenim din ce în ce mai mari și la toate nivelele consumatori de informație. Mai mult, o parte însemnată dintre noi, ne ocupăm cu obținerea, prelucrarea, dirijarea, transmiterea (de cele mai multe ori, contra-cost) a informației. Facem din aceasta un mod de viață. Primim zilnic, la orice oră, un flux continuu de informații care ne este livrat în toate modurile, pe tot felul de suporturi media. Așadar, informația reprezintă elementul primordial al comunicării, elementul cheie al semioticii, sursa primară a construcției mesajelor și a creării semnificațiilor. Semnele sunt așadar, o sumă coerentă de biți și cuante de informație.
Comunicarea a reprezentat, de la începuturile umanității, esența inter-relaționării umane, modul în care ne situăm în raport cu ceilalți, felul nostru de a ne reprezenta în societate, capacitatea noastră de a ne face înțeleși, completarea imaginii noastre. Comunicăm prin sunete, prin grai și cu diferitele părți ale trupului, într-o multitudine de moduri, de tonalități și de gesturi, la nivel conștient sau inconștient. Comunicarea reprezintă și transferul informației de la o sursă la un receptor iar specialiștii în știința comunicării fac eforturi de a organiza acest proces într-un mod cât mai eficient, de a construi modele ale comunicării, viabile, caracterizate prin acuratețe, transfer rapid și costuri adecvate, specifice oricăror situații. Dar, în cadrul acestui proces, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că receptorii (oamenii) sunt cei care decodează informația atașându-i o semnificație, aceasta fiind influențată de mediul și contextul specific în care se receptează. Ca să nu pierdem din valoarea și sensul comunicării aici intervine semiotica.
Aceasta este, potrivit specialistului de origine italiană, Marcel Danesi, profesor de semiotică și antropologie lingvistică la Universitatea din Toronto, știința sau doctrina ce studiază semnele. Acesta susține că această știință studiază mai întâi semnificația și apoi comunicarea (Danesi, 2004, p. 14), conducându-ne la idea că principala tematică a semioticii este aceea de a studia semnificația. Determinarea de a-și croi o existență superioară a obligat omenirea de a-și crea “semne” sau „sisteme de semne” cum ar fi limbajele, miturile, formele de artă, științele și altele asemenea. Studiul acestor semne, a legilor care guvernează existența și rolul lor, semnificația proprie, în culturile din întreaga lume, îi revine semioticii.
Fie că este considerată o știință, fie o suită de metode de cercetare și observare, filozoful american Charles S. Peirce, unul dintre fondatorii semioticii, numind-o doctrină, întrucât impune un set de principii, iar un alt fondator de renume, lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure, impune termenul de “semiologie”, în ciuda disputei care se poartă în jurul obiectului și locului acesteia, semiotica și-a câștigat rolul esențial în gândirea umană de a răspunde nu numai la întrebarea CE? înseamnă un semn, ci rezolvă și CUM? realizează semnul acel înțeles. Este exact motivul care m-a determinat să realizez această lucrare. Consider că este o provocare și un subiect de mare interes să cunosc, să cunoaștem ceea ce este exact în spatele semnelor, în spatele textului, în spatele limbajului, cum se realizează legătura dintre ceea ce este în fața noastră și sistemul nostru de receptare (în medii și contexte diferite). Am gândit că este un subiect de cercetare foarte actual în condițiile în care, după cum am expus la începutul acestei introduceri, societatea noastră este supusă unui “bombardament” mediatic, ne confruntăm zilnic cu o multitudine de simboluri, imagini, gesturi, texte, comunicate prin diverse medii încât nu mai suntem siguri asupra realității adecvate. Când spun “realitate adecvată” mă refer la momentul în care ni se transmite o anumită informație, cât de apropiată este aceasta de ceea ce a vrut transmițătorul să expună cu adevărat și cum suntem noi, receptorii, în măsură să ne apropiem de sensul real, adecvat al informației.
Având în vedere toate aceste aspecte, expuse anterior, analizând critic obiectul și subiectul semioticii, interesul pe care îl suscită în toate mediile de comunicare, faptul că este o temă de actualitate, apreciez că sunt elemente suficiente ca subiectul Aspecte semiotice ale limbajului de știri să constituie o temă adecvată pentru disertație.
De aceea, am gândit că, în mod logic structura lucrării trebuie să înceapă cu sfera în umbra căreia se află semiotica, comunicarea. O parte importantă din primul capitol o constituie definițiile și obiectul de studiu al semioticii, completată de o incursiune în istoricul acestei științe și de modul în care a evoluat. Evoluția semiologiei pe meleagurile mioritice completată cu semiotica știrilor de televiziune constituie o temă necesară a fi analizată întrucât aceasta inițiază legătura cu subiectul cercetării care va fi analizat pe parcursul capitolului trei. Capitolul secund este o continuare și o consolidare a unor subiecte din primul capitol. Acesta va fi construit în jurul culturii semnului și a comunicării, cuprinzând elemente legate de semiotica semnificării și a comunicării, elemente care necesită o analiză de conținut mai amănunțită având în vedere subiectul cercetării, aspect realizat de-a lungul capitolului trei: Limbajul de știri în mass-media românească, centrat pe două dintre televiziunile de știri din România: Antena 3 și Realitatea TV. Diferențele de interpretare și impactul social al limbajului de știri asupra publicului vor constitui alte puncte de interes în abordarea acestei cercetări.
CAPITOLUL 1.
Definițiile și obiectul de studiu al semioticii
Comunicarea: semnificații, principii, teorii, funcții.
Comunicarea a reprezentat, de la începuturile umanității, esența inter-relaționării umane, modul în care ne situăm în raport cu ceilalți, felul nostru de a ne reprezenta în societate, capacitatea noastră de a ne face înțeleși, completarea imaginii noastre. Comunicăm prin sunete, prin grai și cu diferitele părți ale trupului, într-o multitudine de moduri, de tonalități și de gesturi, la nivel conștient sau inconștient. Un mare specialist în domeniu, Joseph Messinger (2011, p. 17) ne spune: “după modelul organizării preconștiente a discursului verbal, există o organizare prelogică a limbajului corporal, controlată în întregime de amigdala creierului (locul unde se află câteva comenzi ale subconștientului)”. Sunt dese cazurile în care oamenii vorbesc ceva, însă trupul lor, comunică cu totul altceva. Ne convine sau nu, suntem sclavii subconștientului într-o mare măsură iar acesta ne trădează în foarte multe cazuri. Este poate, revanșa adevărului asupra tendinței oamenilor de a spune minciuni.
Comunicarea domnește liniștită peste un univers fără ierarhii. Totul se comunică, fără a se cunoaște originea emisiunii, fără a putea determina cine vorbește. În pofida încercărilor de suprimare, cum ar fi comunismul, nu s-a reușit decât să i se evidențieze strălucirea. Lucien Sfez (2002, p. 65), profesor emerit la Universitatea din Paris, consideră că, procesul comunicării e necesar pentru a înțelege ființele vii și pentru a cunoaște cum trebuie acționat asupra lor, dar ne confruntăm cu o situație precară a imposibilității de a comunica, deoarece totul este creația subiectivității noastre. Ca orice monarh, la un moment dat comunicarea va încerca să își exercite tirania, fapt descris de Ignacio Ramonet în “Tirania comunicării” cu cele două fețe ale sale antitetice – benefică și distrugătoare: ”Ea moare printr-un exces de comunicare și sfârșește printr-o interminabilă agonie de spirale, așa numitul tautism sau comunicarea Frankenstein”, (Sfez L., 2002, p. 28). Limbajul explodează și el simultan cu comunicarea, el semnificând sfârșitul acesteia.
În istoria umanității, indivizii au comunicat milenii la rândul, în cea mai mare parte prin non-verbal. Comunicarea prin limbaj, învățarea și înțelegerea altor limbi sunt aspecte relativ recente în evoluția umanității. Gesturile de dominanță, de retragere, de sugerare a atracției sau a respingerii au fost folosite în mod copleșitor în comunicarea umană, de la depășirea stării de animalitate, reprezentând în fapt o moștenire a acesteia, până în zilele noastre. Nu puține sunt cazurile în care vedem, pe stradă, oameni vorbind la telefon, gesticulând în diferite feluri deși cel cu care comunică se află la sute de kilometri distanță. Există o corelație clară între conștiință și mișcările corpului. Fiecare gând își găsește traducerea în mimică sau gesturi. Același Messinger (2011, p.17) continuă: ”Orice concept, idee, gând, imagine care este sugerată sau se formează spontan în creier va trezi în mod automat un ecou într-o parte a corpului, după modelul gândurilor sau emoțiilor noastre”. Gesturile pe care le reproducem în mod obișnuit au fost integrate în automatismele comportamentale și aparțin personalității. Ele devin „refrene gestuale”.
Profesorul și psihologul Albert Mehrabian (apud Mihai Dinu, 2010, p. 235) realizează un procentaj în funcție de impactul fiecărui tip de limbaj: verbal (7%), non-verbal (55%), și paraverbal (38%). Potrivit unor cercetări ulterioare realizate de specialiști de marcă în domeniu: Ray Birdwhistell, (1970) și Judee K. Burgoon, (1994), citați de către Guerrer L. și Floyd K., (2006, p. 2) atribuie comunicării non-verbale un procent mai rezonabil de 60-65% (94). Există domenii de creație unde expresiile lingvistice pot absenta fără a împiedica frumusețea artistică să transmită emoțiile cele mai puternice – muzică, arte plastice, iar Einstein adaugă în vârful piramidei, matematica, chiar dacă limbajul articulat îi conferă omului o superioritate veritabilă.
Comunicarea verbală este delimitată în timp de cuvintele rostite, în timp ce comunicarea nonverbală este continuă. Ea caracterizează toate persoanele indiferent dacă acestea recurg sau nu la exprimarea prin intermediul cuvintelor. Comunicarea verbală se conturează printr-o unică modalitate, cuvântul, în timp ce comunicarea nonverbală printr-o multitudine de căi: gesturi, acțiuni (Pânișoară I. O., 2008, p. 90). Floyd și Guerrero (2006, p. 2), argumentează și ei că non-verbalul primează în fața comunicării verbale pentru că de fiecare dată când apare o neconcordanță între cuvinte și gesturi, credibilitatea li se acordă cu întâietate gesturilor. După precizarea lui Mihai Dinu (2000, pp. 213-214) psihologul francez Dominique Lestel în lucrarea sa, Patterns of Emotions and Emotional Communication in Hostility and Agression atestă superioritatea gesturilor în raport cu vorbele, care de cele mai multe ori sunt mincinoase.
Potrivit lui Gheorghe-Ilie Fârte (2004, p.16), în 1970, profesorul american Franck E.X. Dance enumera cincisprezece sensuri atribuite termenului de comunicare, printre care un proces de transmitere a informațiilor, emoțiilor prin intermediul simbolurilor și „un mecanism prin care se exercită puterea”.
Dar să nu uităm că limbajul articulat este cel care ne-a conferit de atâtea secole o superioritate naturală, diferențiindu-ne de celelalte viețuitoare, filozoful grec Aristotel reliefând acest truism în secolul V î. Hr. (Aristotel, 1999, p. 5). Dacă acestea vor fi în antiteză, credibilitatea va fi atribuită semnalelor non-verbale. Astfel Mihai Dinu (2000, p. 212) îndeamnă la o reevaluare a definiției ființei umane care are în centru nu “capacitatea utilizării graiului articulat ci aptitudinea mai generală de a crea și manipula limbaje simbolice”, cuvintele fiind simple accesorii. În 1991, marele specialist american în limbajul non-verbal, Paul Ekman făcea trimitere la simbolismul limbajului: “Limba este un sistem arbitrar, indirect, simbolic. Simbolurile nu poartă nicio legătură cu lucrurile pe care le reprezintă.” (Peter A. Andersen, 1999, p. 6).
Importanța limbajului simbolic constă nu doar în frecvența ci și în vechimea utilizării kinezicii, încă de la începuturile existenței speciilor, aproximativ acum 5-7 milioane de ani, de vreme ce limbajul articulat ar avea circa 150 000 de ani (Dinu M., 2000, p. 212), lucru atestat de asemănarea izbitoare dintre gesturile maimuțelor și ale oamenilor. Același autor, precizează că, la maimuțe, cercetările au dovedit că gesturile constituie o” trăsătură de meritocrație comunicațională”, iar în momentul operării mușchilor faciali și eliminării gestului, maimuța în cauză a suferit o decădere din drepturi.
În 1999, Andersen a observat o diferențiere foarte mare între comunicarea verbală și cea non-verbală, mesajele non-verbale fiind, “analogice, nonlingvistice, și în mod normal guvernate de emisfera dreaptă a creierului” fiind conform concepțiilor lui Gudykunst, Ting-Toomey and Chua (1988) un proces „multimodal, multilateral și multistratificat”, care în opinia lui Lucien Sfez (2002, p. 66) ne scapă de solipsism, rezultatul fiind crearea evidentă a unei comunități de observații, în timp ce comunicarea verbală este digitală, lingvistică, guvernată de emisfera stângă a creierului, potrivit Laurei Guerrero (2006, p. 6). În timp ce comunicarea verbală este “organizată și structurată”, comunicarea nonverbală este „nestructurată” datorită faptului că este incontrolabilă.
În accepțiunea lui Mihai Dinu (2000, pp. 222-223) în toate aceste studii au derivat mai multe caracteristici comune între limbajul verbal și cel nonverbal, iar odată cu studierea lor avem de a face cu un izomorfism între cele două:
ne confruntăm similar limbilor naturale, cu limbaje gestuale ce definesc o națiune și chiar cu dialecte gestuale;
jargoanelor lingvistice le corespund “sociolecte non-verbale” (Regulile de curtoazie au devenit adevărate mărci ale statutului privilegiat al claselor superioare);
argoului îi corespund semnele de recunoaștere ce definesc apartenența la un anumit grup;
în cazul confruntării unor anumite impedimente ce obstrucționează utilizarea cuvintelor (zgomote), în special în contexte profesionale avem de-a face cu o adaptare la situație prin apelarea la non-verbal, de exemplu muncitorii din fabricile de cherestea fiind capabili chiar să construiască propoziții întregi cu ajutorul gesturilor;
crearea așa numitelor limbi artificiale (limbajul surdo-muților sau pantomima).
Joseph DeVito (2012, p. 147) afirmă că “orice tip de comunicare fie că este verbal sau nonverbal poate fi meta-comunicațional”, ori gest sau cuvânt de-al nostru se poate interpreta ca un joc manipulativ cu multiple semnificații. După episodul Turnului Babel, oamenii nu au mai vorbit același idiom și s-au răspândit pe întreaga suprafață a Pământului, deoarece nu mai reușeau să se înțeleagă. Pe când discursul s-a fragmentat în dialecte, gesturile au rămas identice (Messinger J., 2011, p. 357). Gestul este un indicator al climatului mental, nu doar un simplu inductor al discursului și exprimă sinteza unei simbioze emoționale instantanee.
Pentru fiecare tip de comunicare omul folosește un “instrumentar” diferit, pentru vorbire folosind buzele, limba, palatinul, laringele și plămânii, pentru non-verbal utilizăm părțile componente ale întregul corp, limbajul grafic înseamnă controlul vizual și manual, cromatica. Însă, spun specialiștii, toate aceste instrumente nu sunt cele mai importante unelte ale comunicării, avem nevoie de un solid substrat psihic, de o capacitate superioară de a înțelege și de a învăța.
Istoric, evoluție, cercetare și paradigme în semiotică
Conform majorității cercetătorilor în domeniul semioticii, știința semnelor, s-a dezvoltat din efortul medicilor occidentali de la sfârșitul Evului Mediu și începutul Epocii Moderne de a înțelege fenomenul de interacțiune dintre obiect și intelect în contextul unor domenii culturale specifice. Însă cea mai veche întrebuințare a termenului îi aparține fondatorului științelor medicale, Hipocrate (cca. 460 – cca. 377 î.Hr.), care l-a folosit în observarea configurației posibile a simptomelor patologice determinate de anumite boli. Marele învățat a observat că, pentru un individ cu o apartenență la o cultură specifică, modul în care pune în evidență și face legătură dintre simptome și boală constituie baza prin care poți face o diagnoză realistă și să formulezi o prognoză adecvată, termenul folosit de Hipocrate fiind cel de seme-iosis.
Marcel Danesi, în introducerea la ediția în limba română a lui Thomas Sebeok, Semnele: o introducere în semiotică (2001, p. 10) preciza că, la un secol după prima utilizare a termenului, în sensul impus de Hipocrate, (pentru a se referi la reprezentarea culturală a unor semne simptomatice), acesta a ajuns să însemne, pe vremea lui Aristotel (384 – 322 î.Hr.), sistemul de referință al unui semn propriu-zis. Ultimul mare medic al antichității, Galenus din Pergam (n. 129 – d. 200 d.Hr.) a făcut și el referire la diagnoză ca la un proces de semioză. Așadar, de la începuturile civilizației până la momentul actual, în cultura omenirii s-a consacrat că există o legătură imanentă între corp, minte și cultură și că procesul care face legătura între aceste trei dimensiuni ale existenței umane este semioza – producerea și interpretarea semnelor. Rațiunea de bază a semioticii este aceea de a cerceta interconexiunea dintre viață și semioză.
Studiul semnelor în termeni nemedicali va constitui una dintre preocupările filozofilor din perioada lui Aristotel și a filozofilor stoici. Aristotel, gândea semnul în trei dimensiuni:
componenta fizică a semnului propriu-zis – substanța, materia;
referentul asupra căruia atrage atenția (sensul consacrat);
evocarea de către el a unei semnificații (ceea ce transmite referentul din punct de vedere psihologic sau social).
Oferim cazul unui stilou, care este un instrument de scris, a cărei formă specifică este cea cilindrică, subțire, cu peniță, capac, rezervor de cerneală etc. Sensul consacrat al stiloului este cel al scrierii (când vizualizezi stiloul, creierul face automat legătura cu scrisul) iar semnificația pe care o transmite stiloul este cea legată de învățătură, cunoaștere, știință.
În istoricul semioticii o mare contribuție la studiul semnelor a fost făcută de către teologul și filozoful Sf. Augustin de Hipona (354-430 d.Hr.), cel care a reliefat distincția clară dintre semnele naturale (simptome, semnale ale animalelor etc.) și cele convenționale (de factură umană). Totodată a emis concepția potrivit căreia, există o componentă interpretativă inclusă în totalitatea procesului de reprezentare (Sebeok T., 2001 p. 21). Stoicii formulează în Occident prima semiologie. Constituită între logică și gramatică, ea se situează de partea logicii. Aici rămâne situată pentru Sextus Empiricus, neoplatonicieni, logicienii și scolasticii medievali, John Locke, Gottfried W. Leibniz, George Berkeley, David Hume, Denis Diderot, între toate aceste poziții de gândire, aparent, creștinismul ar fi trebuit să ofere semnului un loc privilegiat (Codoban A., 2001, p. 16). Filosoful englez John Locke (1632-1704), este cel care a introdus studiul teoretic al semnelor în filozofie. În 1690, în lucrarea sa, Essay Concerning Human Understanding, în Book II – Of Ideas (http://oregonstate.edu) aprecia că semnul va avea “forța” de a le înlesni filozofilor să înțeleagă relația dintre reprezentare și cunoaștere.
În teoriile structurale ale semioticii, pe care le vom expune în continuare, apare în mod predominant conceptul de semnificație. Conceptele proprii semioticii de tipul semn, semnificație, icon, denotație, conotație, fac referință la modalitățile diferite de producere a sensului. Modelele pe care le impun cercetătorii în domeniu, nu oferă indicații clare despre etapele transmiterii mesajului, fiind modele de tip structural, ele indică relațiile care se stabilesc între elementele prin care se creează sensul.
Teoria lui Locke cu privire la studiul teoretic al semnelor în filozofie a rămas însă neobservată până la sfârșitul secolului XIX, când ideile lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) și cele ale filozofului american Charles S. Peirce (1839-1914) vor constitui fundamentul delimitării unui domeniu autonom de analiză ce va căuta să explice structurile care stau la baza deopotrivă a producerii și interpretării semnelor. Thomas Sebeok (2001, p. 21) spune că premisa care însoțește semiotica structuralistă este aceea că, tiparele care se tot repetă ce caracterizează sistemele semiotice reflectă din plin structurile standard ale corpului și ale psihismului uman. Este explicația fenomenului care explică de ce semnele pe care le creează oamenii și la care ei reacționează la nivel global sunt atât de expresive și de ușor inteligibile în cuprinsul mai multor culturi.
Având în vedere domeniul în care excela, Saussure a avut în centrul preocupărilor sale, limbajul. Preocuparea sa a fost îndreptată mai mult asupra felului în care semnele (cuvintele) se leagă de alte semne concentrându-și atenția direct asupra semnului în sine. Astfel încât, după cum vom vedea, modelul structural propus de Saussure diferă, ca accent, de cel al lui filosofului american Peirce. Pentru Saussure, semnul este un obiect fizic cu înțeles sau, ca să folosim termenii săi, un semn este alcătuit din semnificant și semnificat (Fiske J., 2002, p. 58). Semnificantul este imaginea semnului așa cum o percepem noi – semnul de pe hârtie sau sunetul iar semnificatul este conceptul mental la care se referă acesta, concept care este mai mult sau mai puțin comun tuturor membrilor aceleiași culturi, care împărtășesc aceeași limbă.
Astfel, lumea reală sau e experienței la care se referă semnificanții, adică semnificația semnului, este determinată nu de natura acelei realități sau experiențe, ci de granițele semnificaților intercorelați în sistem. Conform lui Fiske J., (2002, p. 61) înțelesul este deci mai bine definit de relația unui semn cu altul decât de relația acelui semn cu realitatea exterioară. Această relație a semnului cu altele din același sistem este ceea ce Saussure numește valoare. Iar pentru Saussure, valoarea este acel lucru care determină mai întâi de toate înțelesul.
Fig. 1 – Modelul propus de Saussure (prelucrare proprie).
În afară de cei doi co-fondatori ai științei semioticii, de-a lungul secolului XX s-au mai remarcat o serie de cercetători, oameni de știință, lingviști în acest domeniu. Limita de spațiu și faptul că o semiotica a reprezentat pentru foarte mulți oameni de cultură o preocupare alături de alte domenii în care aceștia excelau, mă va determina să mă refer doar la acele nume cu adevărat reprezentative în acest domeniu.
În 1916, doi discipoli ai lui Saussure (Charles Bally și Albert Sechehaye) ajutați de profesorul Albert Riedlinger, redactau și publicau efortul laborios de decenii al lui Saussure în cadrul unui Cours de linguistique générale unde, se impunea, pentru domeniul studierii semnelor, termenul de semiologie pe care o definește ca știința care studiază influența semnelor asupra vieții sociale (Saussure, 1997, p. 33). Termenul este încă utilizat în anumite medii, însă majoritatea cercetătorilor preferă termenul de semiotică, care acoperă și problematica schimbării sensului semnelor de-a lungul timpului. Saussure a explicat că studiul semnelor poate fi împărțit în două ramuri:
sincronică – studiul semnelor la un anumit moment dat, de regulă la timpul prezent;
diacronică – studierea evoluției semnelor (formă și semnificație) de-a lungul timpului.
Așadar, putem considera semiotica atât o știință, pe baze proprii, cu o structură unitară de teorii, cât și o tehnică de studiere a semnelor, a modului în care se produc și a semnificațiilor complexe ale acestora. Este motivul pentru care, filozoful Charles Sanders Peirce, părintele semioticii moderne, a definit-o, așa cum am expus mai sus, ca „doctrină” despre semne (Dancy J., Sosa E., 1993, p. 186). În accepțiunea sa, termenul doctrină a fost folosit de Peirce ca un „sistem de principii”.
Charles S. Peirce este cel care a elaborat “modelul semnului” (Marinescu V., 2003, p. 142), orice proces semiotic fiind o relație între trei componente: semnul însuși, obiectul reprezentat și interpretantul. Potrivit lui Peirce (Pierce Ch., 1898, p. 228) semnul este “ceva care stă în locul altcuiva pentru ceva în vreun aspect sau posibilitate”. Un semn se referă la altceva decât la el însuși (obiectul) și este înțeles de cineva, acesta fiind efectul pe care îl produce în mintea receptorului, interpretantului. Așadar, semnul se adresează cuiva, creând în mintea acestei persoane un semn echivalent sau un semn mai dezvoltat. Pierce a identificat trei tipuri de semne: iconul, indicele (indexul) și simbolul:
iconul – semnul care poartă o asemănare cu obiectul sau;
indicele – semnul care are legătură directă reală cu obiectul său;
simbolul – semnul a cărui legătură cu obiectul este o problema de convenție și nu are legătură fizică sau de asemănare cu obiectul.
Toți cei care s-au îndreptat ulterior spre acest domeniu, au pornit de la cadrele fundamentate de către Saussure și Peirce.
Cercetările lui Pierce au fost continuate de către lingvistul, filozoful și scriitorul englez Charles K. Ogden (1889 – 1957), cel care, împreună cu Ivor A. Richards vor scrie The Meaning of Meaning: A Study of the Influence of Language upon Thought and of the Science of Symbolism, apărută în 1923. Deși este concepută ca un manual aplicabil și în domenii precum psihologia, lingvistica, științele cognitive, lucrarea a căpătat valoare, prin multiplele referințe despre rolul semnelor în viața noastră, și în domeniu semanticii și semioticii.
Richards stabilește că apariția legăturii între cuvinte și lucruri are loc într-un anumit context, nu în mod direct, acestea căpătând astfel o importanță semnificativă în viața noastră, fiind “sursa tuturor puterilor noastre în lumea exterioară” (Richards I., Ogden Ch., 1923, p. 47). De aceea, cei doi autori propun conceptul de “Triunghi semantic” (fig. 1), apreciind că între cuvânt și obiectul la care se referă cuvântul nu există o relație directă, în fapt, cuvintele fiind asociațiile conceptelor sau înțelesurilor care se referă la obiectele reale. Așadar, relația dintre cuvânt și sens nu este cauzală fiind rezultatul unei conexiuni logice pe care o face ascultătorul și vorbitorul.
Fig. 1 – Triunghiul semantic. Prelucrare după: The Meaning of Meaning, p. 11
Se poate vedea apropierile dintre semnificantul lui Saussure și semnul lui Peirce și dintre semnificatul lui Saussure și interpretantul lui Peirce. Se poate observa că Saussure este mai puțin preocupat decât Peirce de relația acestor două elemente cu „obiectul” lui Peirce, adică înțelesul extern. Când Saussure își îndreaptă atenția asupra acestei probleme, el o numește semnificație, dar atenția pe care o conferă este relativ redusă. (Fiske J., 2002, p. 68).
În ceea ce privește moștenirea științifică a lui Saussure, aceasta a fost continuată de către lingvistul danez Louis Trolle Hjelmslev (1899 – 1965). Împreună cu Hans Jørgen Uldall (1907 – 1957) el a dezvoltat din cercetările lui Saussure, o teorie structurală a limbajului, numită glossematica. Aceasta este caracterizată printr-un grad ridicat de formalism, fiind axată doar pe descrierea caracteristicilor de bază ale limbajului dar cu un grad ridicat de rigurozitate. Teoria nu a avut niciodată o influență prea vastă însă a fost preluată de o serie de cercetători și filozofi post-structuraliști, fiind văzută ca o alternativă la paradigma lingvistică saussauriană.
În Franța, se poate consemna activitatea filozofului, eseistului și teoreticianului Roland Barthes (1915 – 1980), titular între 1977 și 1980 al catedrei de semiologie de la College du France (Paris), cu trei lucrări importante în domeniul semioticii: Elements of Semiology (1968), Le plaisir du texte (1973) și L'empire des signes (1980) care, chiar dacă nu aduc contribuții însemnate în domeniu, se remarcă printr-o acuratețe a ideilor legate de semnificația textului în literatura franceză (fiind un structuralist care a prezentat o adevărată “știință a literaturii”) și, mai mult, reactualizează ideile lui Saussaure în contextul Franței anilor ‘60 -’80.
Opera sa se bazează pe o profundă investigație asupra tarelor societății franceze. De exemplu, obiceiul de a bea vin, foarte des întâlnit în societatea franceză și perceput ca un obicei robust și sănătos și ca un ideal burghez este contrazis de anumite realități negative (de exemplu, că vinul poate fi nesănătos și îmbătător). El a găsit în semiotică, în studiul semnelor, instrumentele utile ale acestor investigații. A explicat că aceste mituri culturale burgheze sunt “semne secundare” sau „conotații”. O imagine cu sticlă plină, colorată întunecat, este un semnificant care se referă la un anumit semnificat: o băutură fermentată, alcoolică, însă burghezia franceză îi percepe un alt conținut semnificat: ideea de experiență sănătoasă, robustețe, de relaxare (Culler J., 2001, p. 24). Motivația pentru astfel de manipulări variază, de la dorința de a vinde produse la simpla dorință de a se menține un anumit statut social. Putem așadar să considerăm ideile lui Barthes baza unor cercetări sociologice cu privire la aspectele negative ale publicității. Tot în Franța, ca un continuator și moștenitor al ideilor lui Saussaure, se remarcă și lingvistul Pierre Guiraud (1912 – 1983), profesor la Universitatea din Nice (din 1963). Principalele sale contribuții în domeniu se află adunate în lucrările scrise în anii ’70: Les Gros Mots, (1975), Les Jeux de mots, (1976), Sémiologie de la sexualité, (1978).
Însă, cea mai mare contribuție din a doua jumătate a secolului XX în domeniul semioticii, o aduce pedagogul, filozoful, scriitor și marele specialist în semiotică, italianul Umberto Eco, recunoscut în mediul internațional prin marile sale scrieri: Numele trandafirului (1980), Pendulul lui Focault (1988) și Amintiri din ziua de ieri (1994) sau Cimitirul din Praga (2010). Chiar primul său mare succes, Numele trandafirului constituie o capodoperă intelectuală, un amalgam prețios de semiotică în cadrul ficțional, analiză biblică, studii medievale și teorie literă, în fapt coordonate ale întregii sale opere.
Din 1971 este profesor de semiotică la Universitatea din Bologna. A predat la cele mai faimoase universități din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste 50 dintre ele. Conduce revista VS. Quaderni di studi semiotici. Actualmente Umberto Eco este președintele Școlii Superioare de Studii Umanistice din cadrul Universității din Bologna și membru onorific al Colegiului Kellogg (Universitatea Oxford). A scris numeroase tratate, unele dintre acestea apărute și în limba română, despre semiotică, printre care enumerăm: Trattato di semiotica generale, (1975), tipărit în limba română în 1982, Semiotica e filosofia del linguaggio (1984), I limiti dell'interpretazione (1994), A semiotic Landscape. Panorama sémiotique, (împreună cu Seymour Chatman și Jean-Marie Klinkenberg, profesori de la Colegiul Kellogg).
Cu privire la semiotică, Umberto Eco o numește o disciplină vampir, întrucât adună totul sub pălăria integrativă a semnului și sistemelor de semne, de la circ la bucătărie, de la publicitate la teoria narativității, de la studiul plantelor la cel al muzicii (Frumușani D., 2008, p. 2). În Tratatul de semiotică generală (1982), Umberto Eco precizează că semiotica reprezintă corelarea dialectică a două domenii: teoria codurilor și teoria producției de semne, altfel spus, semiotica semnificării și semiotica comunicării (Eco U., 1982, p. 14). Această diadă este determinată de finalitatea cercetării, anume aceea de a studia “procesele culturale ca procese de comunicare. Și totuși, fiecare dintre aceste procese pare să subziste doar pentru că dincolo de ele se statornicește un sistem de semnificare” (Eco U., 1982, p. 19), fiind posibil, chiar dacă nu de dorit să se imagineze o semiotică a semnificării independentă de semiotica comunicării (un sistem esperanto elaborat ca un joc gratuit și care nu va fi niciodată actualizat), în timp ce situația inversă este imposibilă.
Trăsăturile operei sale în acest domeniu constă în explorarea posibilităților teoretice ale unei abordări unitare a tuturor fenomenelor de semnificare și/sau comunicare. Această abordare dorește să se consolideze sub forma unei teorii semiotice generale. Aceasta trebuie să fie capabilă să clarifice orice caz de funcții-semn în sisteme subiacente de elemente corelate de unul sau mai multe coduri.
Așadar semiotica evaluează procesul de comunicare ca pe un proces de producere a semnificației prin mesaje; producția este realizată fie de cel ce emite, fie de cel ce recepționează mesajul. Semnificația nu reprezintă un concept imobil, închistat, clar delimitat în mesaj dovedindu-se a fii un proces activ. Specialiștii în semiotică utilizează verbe ca a crea, a genera sau a negocia pentru a dovedi acest proces activ. După cele mai multe păreri, negocierea este cel mai util dintre ele, percepută ca o convenție între persoană și mesaj.
Paradigma semioticii va mai fi analizată și în capitolele ce urmează, cu toate că acest concept, după cum am văzut, a fost cercetat și de Saussure în încercarea lui de a găsi un model teoretic de organizare a semnelor, el definind paradigma ca pe un set de elemente în cadrul căruia se va face o alegere și doar un element va fi ales (oferind exemplul simplu al literelor alfabetului). Paradigma limbajului scris oferă doua caracteristici esențiale ale unei paradigme:
toate elementele trebuie să aibă ceva în comun, să împărtășească acele caracteristici comune;
fiecare element trebuie sa fie distinct de oricare dintre celelalte elemente ale paradigmei.
Dinamica semioticii în România
La o privire sumară asupra semioticii, în ultimii 50 de ani, această disciplină/știință a reușit să aducă sub sfera ei de raportare nu numai disciplinele umaniste clasice (filozofie, antropologie, drept, arte și literatură, psihologie, sociologie) dar și științele exacte și ale naturii precum biologia, medicina, informatica, științele cognitive sau inteligența artificială. Potrivit profesorului Solomon Marcus în România Literară (ediția online, 2007), domenii recente de mare actualitate, cum ar fi calculabilitatea biologică și biologia computațională, capătă și ele o privire proaspătă din partea semioticii.
Până în urmă cu câțiva ani, nu a existat o Asociație Română de Semiotică, funcționând doar un Grup Român de Semiotică, în cadrul Societății Române de Lingvistică. În 2005, s-a constituit Asociația Română de Semiotică (AROS) avându-l ca președinte pe profesorul Traian D. Stănciulescu de la Universitatea Al. I. Cuza, Iași, președinte de onoare, academicianul Solomon Marcus, și ca secretar general pe profesoara Doina Cmeciu, de la Universitatea din Bacău (cei care au avut inițiativa întregii acțiuni). În octombrie 2006 a avut loc la Slănic-Moldova prima Conferință Internațională de Semiotică organizată de AROS.
Un alt aspect care ne poate releva dinamica semioticii românești îl constituie participarea la conferințe de profil sau la congresele internaționale de semiotică organizate de către I.A.S.S. (International Association for Semiotic Studies). Conform datelor oferite de către academicianul Solomon Marcus (România Literară, 2007, ed. online), prima prezență substanțială românească s-a înregistrat la Congresul al IX-lea de semiotică organizat în Finlanda la Helsinki (11-13 iunie 2007), continuat la Imatra (14-17 iunie 2007). Participarea românească a fost foarte apreciată:
Camelia M. Cmeciu și Doina Cmeciu (Bacău) au analizat manipularea comunicării prin imagini, cu referire la campania electorală din 2004, pentru alegerea primarului orașului București;
Profesorul Aurel Teodor Codoban (Cluj-Napoca) a investigat “corpul limbajului” și „corpul ca limbaj”, discutând unele probleme de constituire în semiotica gestuală;
Solomon Marcus a analizat relația dintre semiotica existențială și matematică și împreună cu Sanda Monica Tataram (București) au pus în evidență trei posibilități ale comunicării prin calculator: succes, distorsiune și eșec total.
Costin Miereanu (Paris) a condus secția de „poly-art și tehnologie”;
Diana-Elena Popa (Galați) a vorbit despre comunicarea mediată de calculator și relația ei cu sfera publică;
Traian D. Stănciulescu (Iași) a discutat despre metodologia semiotică, posibil, dar încă neglijat, instrument al puterii și, împreună cu Aritia D. Poenaru (Iași) au analizat diferite aspecte ale limbajului arhetipal;
Gheorghe Vlasie (Iași) a analizat unele dimensiuni ale semnului, în legătură cu fenomenul de redundanță semiotică.
Între 23-25 octombrie 2008, înregistrăm Conferința Internațională “Transmodernity: managing global communication”, organizată de New Bulgarian University, Southeast Europeen Center for Semioctic Studies, Hungarian Association for Semiotic Studies, Philological School Education in Wroclaw – Poland, sub numele “De la caravanseraiu la mall”, organizată la Slănic Moldova, care s-a bucurat și de prezența universitarilor români în domeniu (Luminița Drugă, Aurel Codoban, Traian D. Stănciulescu, Camelia M. Cmeciu și Doina Cmeciu).
La al XI-lea congres internațional de semiotică organizat la Nanjing, în China, în perioada 11-15 iulie 2011, participarea românească a fost absentă. În schimb, personalități din mediul universitar românesc au participat la colocviul L’interculturalité et la mondialisation sémiotique, à travers la linguistique, la littérature, la traduction et la communication, organizată de Facultatea de Litere a Universității din Chișinău cu sprijinul Universității Paris Est Créteil (29 martie 2013). Potrivit programului postat pe site-ul dedicat colocviului (http://languages.ulim.md/news/2013-francopolifonie), din România au participat la comunicări:
Răzvan Teodorescu: Europe de l’Est – Europe de l’Ouest: la diversité d’une unité; academicianul român a făcut parte și din comitetul științific;
Eugenia Alaman – Universitatea “Dunărea de Jos” – Galați: Enjeux de l’acquisition de la compétence interculturelle en classe de français langue étrangère;
Ștefan Lucian Mureșanu – Universitatea”Hyperion” – București: Conceptul de sine în semiotica identității interculturale;
Elena-Brîndușa Steiciuc – Universitatea “Ștefan cel Mare”, Suceava: Isabelle Eberhartd et l’Islam: significations de l’interculturel et de l’altérité apprivoisée.
Între 16- 20 septembrie 2014, la Sofia s-a desfășurat al XII-lea Congres mondial de Semiotică, organizat de către New Bulgarian University, având ca subiect de interes: “la Nouvelle Sémiotique: entre tradition et innovation”.
Potrivit http://semio2014.org/en/program, la acest congres, din România s-au făcut remarcați profesorul de istorie antică George Cadar cu privire la o teză originală, deși puțin acceptată, legată de limba tracă și tânăra doctorand [anonimizat] de la Departamentul de Muzicologie al Universității de Artă “George Enescu” din Iași cu o teză despre marele compozitor Franz Liszt (Franz Liszt – a dilemma of stylistic interferences).
Trăsăturile semioticii românești
Modul în care a evoluat semiotica românească este strâns legată de evoluțiile pe plan internațional pe care le-am reliefat de-a lungul acestui capitol și la începutul acestui subcapitol. Preocupările în domeniul semioticii au existat de-a lungul secolului XX, cu precădere după al II-lea război mondial, însă sub umbrela unor științe cu care se intersectează în anumite puncte (filozofia, lingvistica), studiile fiind realizate de profesori de la facultățile de profil.
Acoperind la momentul actual tot ceea ce este în legătură cu umanitatea, înglobând ramuri în plină dezvoltare precum socio-semiotica, bio-semiotica, zoo-semiotica, fito-semiotica, chimio-semiotica etc., în România, în materie de semiotică, nu există o terminologie unitară, datorită vastității disciplinei. Sorin Mărculescu, în introducerea la cartea lui Thomas Sebeok, Semnele: o introducere în semiotică (2001, p. 10), spune că, un caz elocvent îl constituie token, primul termen al binomului peircian token/type, echivalat în semiotica românească, de francezul signe-occurrence (semn-ocurență). În cazul unor creații terminologice ale unor cercetători (de exemplu, Charles Morris), s-a românizat pur și simplu termenii: namors = numori, identifiors = identifiori etc. În ceea ce privește termenul englezesc de largă circulație icon, se utilizează în mod consecvent icon, -i, (eng. icon, -s), respectiv semn iconic (eng. iconic sign).
Tematica abordată de către semiologii români este variată și cuprinde un câmp larg de cercetare, de la probleme majore ale istoriei și vechimii limbii române, la modelele actuale ale globalizării, de la arhaisme și regionalisme la interfața noilor calculatoare. Profesorul Mihai Nadin, în prezent cadru universitar la Universitatea din Dallas (Texas, S.U.A.), unul dintre cercetătorii care susține rolul esențial pe care trebuie să-l joace semiotica în proiectarea interfețelor om-calculator, spunea încă din 1985 că dacă există o știință a interfeței (de calculator sau orice alt tip), aceasta știință este semiotica (Nadin, M., 2000, http://www.nadin.name/links/websites/hci/preliminaries/welcome.html).
Prin abordările și dezbaterile care s-au desfășurat în ultima vreme, prin dezvoltarea studiilor și prin delimitarea semioticii ca știință, este posibil ca în perioada următoare să apară catedre de sine stătătoare în cadrul multora dintre instituțiile de învățământ superior din România, ceea ce va produce depășirea barierelor disciplinare considerate de mulți specialiști ca fiind nocive. Importantă rămâne comunicarea, intrarea în dialog cu ceilalți membri ai comunității care împărtășesc ideile funcționale ale semioticii, împărțirea unor standarde comune atât de cercetare, cât și de validare a rezultatelor cercetării.
Studii românești în domeniu
Pe lângă oamenii de litere, cercetătorii și profesorii universitari cu activități didactice legate de semiotică, enumerați mai sus, preocupări pentru acest domeniu din perioada anilor ’60, le are profesorul Sorin Alexandrescu (nepotul lui Mircea Eliade), cel care, între 1971-1990 este colaborator al Grupului de cercetări semiotice al profesorului A.J. Greimas la Paris, iar în 1990 devine profesor de semiotică și română la Facultatea de Litere a aceleiași Universități. Între 1990 și 1994 este președintele Asociației olandeze de semiotică și director științific al Institutului de Cercetări al Universității din Amsterdam pentru semiotică, teoria literaturii, filozofie și teoria artei (ISELK), ambele fondate de el. Printre studiile dedicate semioticii le amintim pe Figurative of the Art. Beginning and End. 20th Century in Romania (1998) și La modernité a l'Est. 13 aperçus sur la litterature roumaine (2000). De asemenea, în Observatorul cultural (ediția online) semnează peste 50 de articole în care tratează și fenomenul semiotic românesc.
Un fapt de o mare importanță în ceea ce privește nivelul semioticii și sfera pe care o cuprinde aceasta în România a avut-o apariția unui grupaj de studii cu genericul Panorama semioticii în România în revista Signa (Nr. 12/2003) a Asociației spaniole de semiotică, un adevărat eveniment științific și cultural (Bojoga E., oct. 2003, Observatorul Cultural, ediție online). Revista, dincolo de a oferi publicului spaniol posibilitatea de a cunoaște preocupările semioticienilor români, a impus implicit și o altă imagine a românilor, diferită de cea cunoscută în Spania. Potrivit precizărilor celor două editoare, Doina Popa-Liseanu (secretara Asociației Spaniole de Semiotică, profesor de filologie franceză la U.N.E.D. din Madrid) și Mariana Net (cercetătoare la Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan“ din București), revista a fost gândită astfel încât să prezinte o viziune cât mai precisă și mai clară asupra semioticii românești. Pentru o contribuție științifică cât mai remarcabilă au fost invitați specialiști de la cele mai importante centre universitare din țară (București, Cluj, Iași și Timișoara). Lucrarea vine în acord cu dorința Asociației Spaniole de Semiotică de a deschide paginile revistei Signa cercetătorilor străini, pentru a deveni o adevărată punte de legătură între lumi diferite și separate de spații geografice vaste însă apropiate ca preocupări științifice.
Panorama semioticii… conține munca științifică a paisprezece autori care ilustrează dinamica semioticii autohtone și diversitatea tematică a studiilor de acest gen la noi. Nota comuna tuturor textelor adunate în volum este perspectiva constant-semiotică din care se analizează și se interpretează faptele. La acel volum, printre alții, și-au adus contribuția:
Mariana Net (profesor universitar și cercetător științific la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române) cu lucrarea: Filozofia limbajului si semiotica. Prolegómene, în care autoarea este preocupată de relația semioticii cu filozofia limbajului, de modul în care semioticienii se raportează la acest domeniu;
Liana Pop (conferențiar dr. la Universitatea din Cluj Napoca, Facultatea de Litere), o lucrare cu titlul: Spații discursive, în care pledează pentru o nouă perspectivă de modelare și analiză a discursului;
Ileana Oancea (Profesor la Facultatea de Litere a Universității de Vest Timișoara), în Stilistica rediviva: semiostilistica și semnele poetice, explorează teritoriul limbajului liric care are prin excelență caracter subiectiv. Semiotica lui Saussure din Cursul de lingvistica generala a deschis perspective pentru o semiotică a unui al doilea Saussure din studiile sale dedicate anagramelor, ceea ce a stimulat recuperarea acestui teritoriu de către stilistică, constituindu-se ulterior o alianță între stilistică și semiotică (Bojoga E., 2003, O.C., ed. online);
Luana Stoica (actriță la Teatrul Evreiesc de Stat) a scris Lumile semantice și obiectul estetic în care propune o lectură a spectacolului teatral în cheie cognitivă și semiotico-fenomenologică;
Examinarea semioticii picturii îi revine lui Ioan Pânzaru (profesor universitar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea București) – Profunzimea reprezentării: privirea flamandă în pictură și în literatură, care propune un cadru conceptual comun pentru pictură și literatură, ținând seama în același timp de specificul fiecărei arte;
Șerban-Dimitrie Soreanu (profesor universitar – Universitatea Națională de Muzică) scrie Rigoare și inefabil în muzică. O posibilă recuperare a limbajelor muzicale din perspectivă semiotică merită a fi făcută, relația între sunetele-semne fiind de fapt cheia artei muzicale;
Felicia Dumas (conferențiar dr. Facultatea de Litere, Universitatea din București) a realizat lucrarea Gestul liturgic: o analiză semiologică, în care tratează gesturile liturgice pe care le fac enoriașii laici, participanți la liturghia euharistică bizantină, atât din punct de vedere simbolico-teologic, cât și din punctul de vedere al eficacității rituale;
Mentalitate și structuri magico-erotice tradiționale este lucrarea oferită de către antropolog Nicoleta Coatu în care investighează practicilor magico-erotice, cauzele și trăsăturile constitutive, a funcției și executării lor. În acest context, descântecul este interpretat ca o „instanță de discurs“: prin intermediul propriei sale produceri, el construiește un univers, se refera întotdeauna la ceva, la o lume pe care pretinde să o descrie, să o exprime și să o reprezinte.
Alte studii care au fost incluse în lucrarea de o remarcabilă valoare științifică, nu numai pentru câmpul de cercetare al semioticii ci și pentru discipline precum antropologia, sociologia, arte, au mai fost scrise de către: profesorul universitar ieșean Traian D. Stanciulescu (Puterea „semnelor luminii“: de la o tehnologie a magicului la magia tehnologiei), István Bersan, conferențiar universitar la Cluj, (Simbolismul teoriei relativității și durata ca multi-temporalitate) Agnes Pethö, profesor la Universitatea Sapientia din Cluj Napoca, scrie Figurile reflexive ale intermedialității în film și Rodica Marian (cercetător științific principal I la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj-Napoca) cu lucrarea Semiotica și editarea unui text poetic integral, în care precizează locul pe care ar trebui sa-l ocupe editarea unei opere literare în cadrul semioticii, prin text integral înțelegându-se atât versiunea definitivă, cât și variantele sale.
O importanță deosebită a acordat semioticii, profesorul de matematică, scriitorul și academicianul Solomon Marcus, președinte de onoare al Asociației Române de Studii Semiotice, participant și susținător al unei prelegeri despre înțelegere în cadrul congresului internațional de semiotică de la Helsinki (2007). A scris numeroase lucrări, articole, studii (50 de volume și peste 400 de studii), printre care, amintim cele care se intersectează cu domeniul limbajului și al semioticii: Lingvistica matematică. Modele matematice în lingvistică (1963), Limbaj, logica, filozofie (1968), Semiotica folclorului. Abordare lingvistico-matematică (1975), Language, Logic, Cognition and Communication; A Semiotic, Computational and Historical Approach (1996), studiu apărut în Spania la Universitatea din Toledo, în cadrul unui grup de cercetare despre lingvistica matematică și ingineria limbajului.
Contribuții însemnate la dezvoltarea acestui domeniu în România are și actuala titulară a Catedrei de Antropologie Culturală și Comunicare din cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, profesorul universitar Daniela Rovența-Frumușani, cea care, în 1983 obținea titlul de doctorat în științe filologice, cu teza: Semiotica discursului științific în limba franceza contemporană. Este membră a A.R.O.S. (Asociația Română de Studii Semiotice) și a I.A.S.S. (International Association for Semiotic Studies). A participat la peste 50 de conferințe dedicate semioticii, (din 1995), a publicat peste 100 de studii și lucrări de specialitate: „Concepts fondamentaux pour les études de genre” (2009), Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze (2012), “Postures et démarches épistémologiques dans les recherches féministes” (2014).
În cercetarea și stabilirea unor norme unitare pentru semiotica românească din ultima perioadă și-au mai adus contribuția profesori universitari, cercetători, doctoranzi din marile centre universitare ale țării, precum: profesorul universitar de la SNSPA, Dumitru Borțun, (cursuri de Semiotică, Teoriile limbajului, Analiza discursului public etc.), Mircea Borcilă (Universitatea Babeș-Bolyai), Emilia Afana-Parpală (Universitatea din Craiova), conf.dr. Marinescu Valentina (Facultatea de Sociologie și Asistență Socială), profesor dr. în filozofie Ioan Cârâc, Arsith Mirela (Universitatea “Danubius” Galați).
Semiotica discursului public românesc
Semiotica transformă practicile socio-istorice în sisteme semnificative, degajând forme structurale care duc la înnoirea rațiunii umane. Fără să lase în urmă câmpul de inițiere al semnului și sistemului, semiotica este solicitată să critice demersul său tradițional și fundamental în vederea deblocării incintei semn-sistem și valorificării producției efective, materiale, corporale, sociale și istorice a actelor de semnificare (Solomon Marcus, România Literară, ed. online). În acest fel, interculturalitatea, ca formă supremă de dialog va impune noi mize și noi practici semiotice în domeniul științelor limbajului.
Societatea românească a fost puternic mitizată de-a lungul istoriei sale, fiecare epocă istorică oferind importante puncte de reper și de analiză din acest punct de vedere. Ultimul secol a oferit românilor un bagaj excepțional de mituri și mitologii, care, prin dezvoltarea formelor de comunicare (mai ales audio și video), au amplificat predispoziția și curiozitatea românilor pentru simboluri și semnificații. Din punct de vedere semiotic, mitul este un sistem de semnificare care urmează modelul triadic al lingvisticii lui Ferdinand de Saussure: semnificant, semnificat, semn, ai cărui termeni corespondenți în lucrarea lui Barthes sunt: formă, concept și semnificație, ultimul corespunzând mitului, care se încarcă de sens într-un anumit context spațial, temporal, istoric, cultural, politic, social etc.
Trăind într-o eră a comunismului aproape o jumătate de secol, discursul public românesc din acel moment a suferit puternice influențe conotative. Era suficient un singur termen pentru a acoperi o gamă întreagă de aspecte: “dușman al poporului”, era și cel care fura de la stat și cel care fugea din țară și cel care vorbea de rău regimul și cel care nu se înscria în CAP etc. Și, ca acest termen, regimul comunist a inventat și a răspândit în discursurile publice o altă gamă întreagă. Cuvinte ca „democratic”, „egalitate” sau „solidaritate” erau folosite aproape exclusiv pentru valoarea lor conotativă. În perioada postdecembristă și de tranziție o serie de termeni și-au făcut loc în discursul public (paleta este extraordinar de largă), acoperind o nouă simbolistică generată de transformările politico-sociale.
În urma noilor realități politice și sociale (democrație, economie de piață, deschidere, integrare, globalizare etc.) și spectrul simbolist s-a diversificat și a căpătat noi conotații. De exemplu, pentru domeniul politic, cei care aveau ambiții în acest sens au apelat din ce în ce mai mult la teatralitatea argumentării – adaptarea (de voie, de nevoie) la interlocutor, intensitatea intertextuală, „punerea în scena“ – întâlnește teatralitatea din „jocurile de limbaj“ ca strategie a șansei și creației (să ne aducem aminte succesul lui Vadim Tudor în acest domeniu datorită teatralității și expresivității sale). Discursul politic postdecembrist este mai degrabă teatru decât geometrie sau construcție riguroasă (Rovența-Frumușani D., 2000, p. 80). Acesta trece printr-o întreagă combinatorică de prezentare a dinamicii structurilor societății, determinând formarea anumitor reprezentări asupra realității în vederea obținerii unui statut legitim al guvernanților, dar și a celor care aspiră la putere.
În viziunea mea, semnele, simbolurile, imaginea cu înțelesurile lor primare, sunt puternic alterate de trei elemente ale noii societăți (televiziunea, publicitatea și sondajele) toate acestea reprezentând modalități importante de influențare socială a receptorilor, de schimbare a mesajului primar, în funcție de necesitățile, viziunea sau interesele canalului de media. Sunt folosite de emițători pentru denaturarea sau modificarea discursului public, pentru obținerea adeziunii membrilor societății civile într-o anumită privință.
Fixându-și ca obiectiv înțelegerea modului de formare, funcționare și evoluție a sistemelor de semne, semiotica dorește construirea unei baze comune pentru toate disciplinele, pornindu-se de la ideea că nu există sistem în natură sau în cadrul societății care se poate sustrage semioticii. Pericolul care se conturează este că această aplicabilitate universală poate constitui un avantaj enorm pentru progresul științelor dar poate deveni și o capcană prin uniformizarea paradigmei.
CAPITOLUL 2.
Cultura semnului și a comunicării
În binecunoscuta sa lucrare, Eseu despre om, Ernst Cassirer a oferit următoarea caracterizare a „lumii umane”:
Evident, această lume nu face niciun fel de excepție de la acele legi biologice care guvernează viața tuturor celorlalte organisme. Totuși în lumea umană aflăm o caracteristică nouă care pare să fie semnul distinctiv al vieții umane. Cercul funcțional al omului este nu numai extins din punct de vedere cantitativ; el a suferit de asemenea o schimbare calitativă. […] Între sistemul receptor și cel efector, care se găsesc la toate speciile animale, aflăm la om o a treia verigă pe care o putem descrie ca sistemul simbolic (Ernst Cassirer (1994), pp. 42 și urm.).
[…]
De aceea, în locul definirii omului ca animal rationale, ar trebui să-l definim ca animal symbolicum. Prin aceasta putem desemna diferența lui specifică și putem înțelege noua cale deschisă omului – calea spre civilizație (Ibidem, p. 45).
Într-adevăr, pare de netăgăduit că noi, ca specie, suntem conduși de dorința de a crea sau de a atribui sens: dincolo de toate, suntem homo significans. Iar această natură a noastră este actualizată prin crearea și interpretarea „semnelor”. Într-un anumit sens, se poate spune că gândim numai prin intermediul semnelor. Acestea pot fi cuvinte, enunțuri, imagini, sunete, mirosuri, arome, acțiuni, evenimente sau obiecte. Orice poate deveni semn dacă există cineva care îl interpretează drept semn.
Pornind de aici, în acest capitol, voi abandona perspectiva istorică prezentă în capitolul anterior și voi expune câteva considerații sistematice care vor constitui cadrul teoretic și, totodată, puntea ce va permite formularea studiului de caz din capitolul următor al lucrării. Mai precis, voi expune acele aspecte ale teoriei despre semne care, pe de o parte, sunt acceptate, în acest moment, drept achiziții permanente ale teoriei semiotice și, pe de altă parte, sunt relevante pentru demersul din capitolul al treilea. Astfel, voi avea în vedere următoarele aspecte:
a) caracterizarea generală a semnelor;
b) clasele principale de semne, făcând treptat trecerea spre
c) cultură, privită drept sistem de semne (semiosfera).
2.1. Caracteristicile semnului
Observații preliminare. Conceptul de semn nu este, cum ar putea să pară la prima vedere, unul neproblematic. Elaborarea sa este o consecință a multor dezbateri. Critica principală ce a fost adusă la adresa conceptului semiotic de semn este aceea că este atât de general, că extensiunea lui este atât de eterogenă, încât utilitatea sa este redusă și, în orice caz, artificială. Într-adevăr, într-un prim sens, semnul este o indicație manifestă de la care pot porni inferențe privitoare la ceva latent. Paradigmatice în acest sens sunt simptomele medicale, semnele ce permit prognozele meteo, probele strânse de criminaliști etc.
În al doilea sens, semnul este un gest produs cu intenția de a comunica „ceva” (idee, stare, atitudine, etc.). Existența unui cod care să permită atât emițătorului, cât și destinatarului să înțeleagă în același mod semnul este, desigur, presupusă, pentru ca transmiterea să fie posibilă. În acest sens, etichetele, emblemele, semnele stradale, steagurile, stemele și cuvintele intră în categoria semnelor.
La acestea trebuie să adăugăm acele semne precum diagramele sau formulele chimice ori cele matematice care apar, pe de o parte, a fi arbitrare în raport cu cea ce desemnează, iar pe de altă parte există o relație unu-la-unu între expresie și conținut. De asemenea, trebuie adăugate acele semne care indică ceva, dar într-o formă stilizată (de exemplu, crucea ca simbol al creștinismului sau secera și ciocanul ca simbol al comunismului). Între toate aceste cazuri există asemănări și diferențe care trebuie luate în considerare atunci când este vorba de elaborarea unei teorii a semnelor. Nu este locul aici pentru a se aborda aceste chestiuni, însă pentru o discuție detaliată a acestor critici, a se vedea, de exemplu, Umberto Eco (1986, pp. 14 și urm.)
Caracteristici ale semnelor și clase de semne. În manualele contemporane de semiotică tradiția dominantă este cea a modelului peircean, sau triadic, al semnului. În viziunea lui Peirce (1990, p. 269) „Un semn, sau representamen, este ceva care ține locul a ceva pentru cineva, în anumite privințe sau în virtutea anumitor însușiri” (nu este altceva decât versiunea mai bine articulată a definiției clasice aliquid stat pro aliquo). Vezi în această privință, pentru aprofundare, sintezele realizate de Thomas Sebeok în Sebeok (2002), respectiv de Daniel Chandler în Chandler (2007). Tradiția alternativă – mai puțin prezentă în zilele noastre – aceea a modelului diadic al semnului, își are originea în reflecțiile lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure. În această lucrare, modelul adoptat va fi cel peircean.
După cum am specificat, Peirce a elaborat o relație de tip triunghiular între semn, utilizator și realitatea externă, considerând că semnul se adresează cuiva, creând în mintea acelei persoane un semn echivalent, acesta fiind interpretantul primului semn, care există pentru obiect.
Orice act semiotic este o interacțiune a celor trei elemente. Semnul este unitatea a ceea ce este reprezentat (obiectul), a modului de reprezentare (representamen-ul) și a modului de interpretare (interpretantul). Făcând o comparație, putem observa că representamen-ul are un înțeles asemănător cu semnificantul lui Saussure, în timp ce interpretantul este analog, în linii mari, cu semnificatul din schema lingvistului elvețian. Însă, interpretantul peircean are o proprietate pe care semnificatul nu o are: este, el însuși, un semn în mintea interpretului. Conform lui Peirce, un semn „se adresează cuiva, creând în mintea acestuia un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care îl creează îl numesc interpretantul primului semn”. (Peirce Ch., 1990, p. 228). Această posibilitate a apariției unei serii de intepretanți (serie potențial infinită) este descrisă de Umberto Eco cu ajutorul expresiei „semioză nelimitată”:
După Peirce, interpretantul este ceea ce semnul produce în acea quasi-gândire care este interpretul; dar el poate fi conceput și ca definiție a representamen-ului și deci ca intensiune a semnului. Totuși ipoteza cea mai fructuoasă pare a fi aceea prin care interpretantul este o altă reprezentare referitoare la același ‘obiect’. Cu alte cuvinte, pentru a stabili ce este interpretantul unui semn este necesar sa-l numim printr-un alt semn, care la rândul său are un alt interpretant numit prin alt semn și așa mai departe. Avem astfel un proces de semioză nelimitată (Eco U., 2003, p. 79).
Recunoașterea relațiilor diverse ce pot exista între semnificantul și semnificatul unui semn a condus la apariția a numeroase tipologii ale semnelor sau ale sistemelor de semne. Schema oferită de Charles Peirce a fost, probabil, cea mai cuprinzătoare – ea cuprinzând 66 de tipuri de semne. Dintre acestea, trei sunt esențiale și apar în continuare în lucrările de semiotică: semnele iconice, semnele indexicale și simbolurile. Icon-ul este un semn care stă pentru referentul său prin intermediul unei simulări sau asemănări cu acesta. Onomatopeele, fotografiile sunt exemple simple de semne iconice. Un index este un semn care este „orientat” spre referentul său sau îl pune în relație cu alți referenți. Indicările cu degetul, adverbe precum „aici” sau „acolo” și pronume precum „eu”, „tu” sunt exemple de semne indexicale. Simbolul este un semn care își datorează relația cu referentul unei convenții. Trandafirul ca simbol al iubirii și litera ca simbol al raportului dintre circumferința și diametrul unui cerc sunt exemple de simboluri. Voi prezenta pe scurt, în continuare, aceste trei categorii de semne.
Iconul
Un semn este icon atunci când există o similaritate topologică între un semnificant și obiectele sale (Sebeok Th., 2002, p. 73). Cu alte cuvinte, similaritatea dintre semnificant și denotatul său are loc, întotdeauna, în anumite privințe. Simpla asemănare nu ar fi suficientă, din cauza ambiguității uriașe a termenului „asemănare”, exprimată uneori prin: „orice lucru este asemănător oricărui lucru, într-o anumită privință”. Relația de similaritate variază în funcție de cunoștințele și interesele noastre. Iată câteva situații problematice:
1) Relația de asemănare este una nesimetrică: „a seamănă cu b” nu implică „b seamănă cu a”. De exemplu: „oamenii sunt precum lupii” nu implică „lupii sunt precum oamenii”. Consecința imediată este că relația de asemănare este, de asemenea, netranzitivă.
2) Să considerăm trei persoane A, B și C: A are părul negru; B are părul grizonant, iar C are părul alb. Cred că, în mod obișnuit, vom considera că părul lui B este mai asemănător cu părul lui C, decât cu părul lui A. În alt context, totuși, vom evalua diferit aceleași culori: un nor negru și unul gri sunt mai asemănătoare între ele decât fiecare cu un nor alb.
3) Anumite proprietăți par a fi mai importante în cazul unor obiecte decât în cazul altora. De exemplu, este mai important ca un bumerang să fie curbat decât ca un cuțit să fie curbat.
Toate acestea indică faptul că stabilirea similarității este dependentă de interesele și cunoașterea celui care face acest lucru. Cu alte cuvinte, similaritatea este întemeiată pe adoptarea anumitor modele despre lume. Fără constrângeri privitoare la relevanța proprietăților, orice lucru este asemănător cu oricare altul. Mai mult, există proprietăți care pot fi definite numai relativ la un etalon arbitrar: mare, mic, slab, gras, frumos, urât etc.
Iconicitatea abundă în toate domeniile vieții umane. Fotografiile, portretele, hărțile, cifrele romane I, II sau III sunt forme iconice create prin asemănare cu referenții lor în modalități vizuale. Onomatopeele sunt iconi vocali ce simulează sunetele produse de anumite lucruri, evenimente sau ființe. Parfumurile sunt iconi olfactivi care imită aromele naturale. Aditivii gastronomici sunt iconi gustativi ce simulează gustul alimentelor naturale. O literă sculptată pe un lemn poate fi un icon tactil ce permite cuiva să deslușească tipul literei.
Fenomenul iconicității este o dovadă puternică pentru faptul că percepția omenească vizează tipare recurente de culoare, formă, dimensiuni, mișcare, sunet, gust etc. Primele inscripții, desenele din peșteri, ne indică faptul că iconicitatea a jucat întotdeauna un rol important în dezvoltarea omului.
Semnele iconice au funcții sociale foarte variate. Ele pot fi găsite pe postere, pe ușile toaletelor publice indicând „bărbați” și „femei” și ala mai departe. În epoca digitală în care trăim, însuși termenul „icon” este folosit pentru a desemna o poză mică de pe ecranul unui computer. Fiecare icon reprezintă o comandă. Sistemul de iconi, cursor și mouse este cunoscut sub numele de GUI (graphical user interface), un sistem ce permite folosirea facilă a computerului. În absența acestui sistem, ecranul computerului ar fi negru, iar singura modalitate de a da instrucțiuni computerului este scrierea comenzilor în command prompt.
În general, semioticienii afirmă că nu există semne iconice „pure”. Toți artiștii folosesc convenții stilistice iar acestea sunt, desigur, variabile din punct de vedere cultural și istoric. Se poate susține chiar că iconicitatea este dependentă, în cel puțin unele cazuri, de proprietățile mediului în care semnul este manifest. Exemple clare în acest sens sunt onomatopeele: pe lângă faptul că ele variază de la un spațiu cultural la altul (a se compara, de pildă, românescul „ham!” cu englezescul „bow-wow!”), acestea sunt percepute drept semne iconice numai în mediul fonic, nu și în cel scris.
Index-ul
„Se spune despre un semn că este indexical în măsura în care semnificantul său este contiguu cu semnificatul sau este un eșantion al acestuia (Sebeok Th. 2002, p. 76).”
Fenomenul indexicalității se manifestă în comportamente reprezentaționale din cele mai diverse. Manifestarea sa paradigmatică este folosirea indexului (a degetului arătător), pe care oamenii din toate colțurile lumii îl folosesc instinctiv pentru a indica și a localiza lucruri, persoane și evenimente din lume. Cuvinte precum „aici”, „acolo”, „sus”, „jos” sunt analogii lingvistici ai gestului indexical.
Putem deosebi trei clase fundamentale de semne indexicale:
Spațiale: gestul indicării, demonstrative precum „acela” sau „aceea”, adverbe precum „aici” și „acolo” și figuri precum săgețile sunt exemple de indexicali spațiali.
Temporale: acestea specifică relațiile temporale dintre lucruri sau evenimente. În această categorie includem adverbe precum „înainte”, „după”, „acum”, axe temporale pe care momentele sunt indicate ca puncte, datele din calendare etc.
Personale: acestea pun în relație persoanele ce au legătură cu o anumită situație. Exemple din această categorie sunt pronumele personale „eu”, „tu”, „el”, „ea”.
Deși există destule exemple clare ale indexicalității, probabil că acesta este cel mai nefamiliar sau neintuitiv concept din tipologia semnelor. Peirce oferă câteva criterii constitutive semnelor indexicale:
Un cadran solar sau un ceas indică timpul. […] O ciocănitură în ușă este un indice. Tot ceea ce ne atrage atenția este un indice. Tot ceea ce ne surprinde este un indice, în măsura în care marchează joncțiunea dintre două porțiuni de experiență. Astfel, un tunet puternic indică faptul că s-a întâmplat ceva deosebit, deși nu putem ști cu precizie de ce natură a fost evenimentul (Peirce Ch., 1990, p. 285).
Atunci când vorbim despre un index, acceptăm implicit o relație „autentică” între semn și obiectul său care este, cel puțin, parțial independentă de „mintea care interpretează”. Obiectul există, este presupus, ca „fapt”.
Spre deosebire de icon (al cărui obiect poate fi și ficțional), un index stă pentru un obiect real, iar asemănarea nu este, așa cum am văzut mai sus, definitorie pentru un index. Indexicalitatea este, mai degrabă, o relație decât o calitate. De aceea, semnificantul nu are anumite proprietăți intrinseci, ci o legătură demonstrabilă cu altceva. Probabil că cele mai importante astfel de legături sunt contiguitatea spațială, succesiunea temporală și cauzalitatea (Chandler, 2007, p. 42).
În acest context, este foarte interesant de remarcat ce are Peirce de spus despre fotografii – modelul aparent al iconicității. Observația lui Peirce este aceea că fotografiile, dincolo de a fi semne iconice, sunt indexicale:
Fotografiile, mai ales fotografiile instantanee, sunt foarte instructive pentru că știm că, în anumite privințe, ele seamănă întru totul cu obiectele pe care le reprezintă. Această asemănare se datorează însă faptului că fotografiile au fost executate în împrejurări care le-au constrâns fizic să corespundă punct cu punct naturii. Sub acest aspect, deci, ele aparțin celei de-a doua clase de semne: semnele prin conexiune fizică (Peirce Ch., 1990, p. 281).
Astfel, dat fiind faptul că imaginea fotografică este un index al luminii în care a fost realizată, orice fotografie sau film needitate sunt semne indexicale. Aceasta este o observație foarte importantă, deoarece această indexicalitate a fotografiilor și a filmelor face posibilă tratarea lor drept „înregistrări” obiective ale realității. Doar semnele indexicale pot servi drept dovezi ale existenței obiectelor.
Ne vin ușor în minte contexte în care fotografiile sau filmele constituie probe. Natura indexicală a filmelor este folosită, de asemenea, pe larg în filmele documentare și în buletinele de știri. Desigur, aceste proprietăți remarcabile conduc la probleme. De exemplu: existența unei fotografii garantează întotdeauna existența unui obiect pre-fotografic?
Simbolul
„Un semn lipsit fie de similaritate, fie de contiguitate, ci numai cu o legătură convențională între semnificantul lui și denotate, și cu o clasă intențională pentru designatul său, se numește simbol (Sebeok Th., 2002, p. 79).”
Trebuie observat că cele pe care le numim, în mod obișnuit, „simboluri”, ar fi privite de semioticieni ca semne, dar nu ca simboluri – în sensul tehnic al acestui termen. De exemplu, spunând despre un lingam că este un simbol falic, am face aluzie la asemănare, făcând astfel ca semnul să fie, cel puțin parțial, iconic. În sensul peircean (și general semiotic), un simbol își desemnează obiectul prin pură convenție, „un semn care se referă la obiectul pe care-l denotă în virtutea unei legi, de obicei o asociere de idei generale, care determină interpretarea simbolului ca referindu-se la acest obiect (Peirce Ch., 1990, p. 249).” Interpretăm simbolurile bazându-ne pe „o regulă care își va determina interpretantul (Ibidem, p. 292).” „Simbolul este legat de obiectul său în virtutea ideii pe care o are mintea care folosește simbolul, idee fără de care o astfel de legătură nu ar exista (Ibidem, p. 299).” Un simbol este un „semn convențional… ce depinde de o obișnuință (dobândită sau înnăscută)… (Ibidem, p. 297)”.
Nicăieri nu a adus simbolismul roade mai multe decât în matematică și științe – în general. Geometria, de exemplu, i-a ajutat pe oameni, din antichitate, să rezolve probleme inginerești din cele mai diverse, iar fizica modernă nici nu este imaginabilă în absența simbolismului matematic.
Este important de observat, totuși, că deși raționamentul a folosit simboluri, folosirea diagramei înseamnă completarea acestuia cu o dimensiune iconică. În caz contrar, diagrama nu ar fi avut relevanță pentru situația reală. Această abilitate de a reprezenta lumea cu ajutorul simbolurilor este una dintre cele mai remarcabile ale minții omenești. Ea ne permite să realizăm experimente pe modele ale lumii mult mai ușor de manipulat (în exemplul nostru, modelul este o diagramă), renunțând la intervenția fizică, mult mai dificilă și mai costisitoare.
Simbolismul se află peste tot. Joacă un rol esențial în viața religioasă – crucea simbolizează moartea lui Hristos și toate învățăturile creștine; steaua cu șase colțuri simbolizează învățăturile iudaice etc. Fiecare știință are propriul sistem de simboluri – ne putem gândi cu ușurință la matematică, fizică și astronomie. Simboluri specifice apar în domenii atât de variate precum comerțul, medicina, transporturile, armata etc.
Toate țările au simboluri naționale – oficiale și neoficiale. Un drapel sau un imn pot să simbolizeze națiuni întregi (ne putem gândi cu ușurință la frunza de arțar, la Statuia libertății etc.). Partidele politice adoptă, de asemenea, simboluri (de exemplu: elefantul republicanilor din SUA, trandafirii PSD în România, secera și ciocanul ale Partidului Comunist sau svastica naziștilor). Cuvintele sunt, în general, semne simbolice, așa cum sunt și multe gesturi. Mai mult, orice semnificant – obiect, sunet, figură, culoare etc. – poate fi folosit ca simbol. Un semn al literei V, realizat cu indexul și degetul mijlociu, poate să simbolizeze pacea sau victoria; culoarea alb poate să simbolizeze puritatea sau inocența; iar lista poate să continue indefinit.
Chiar și culorile costumului lui Superman sunt sugestive: roșul sugerează „sângele nobil și viața”, iar albastrul trimite la speranța pe care o aduce umanității. La un nivel mai general, roșul și albastrul sunt culorile steagului american. Superman însuși este un simbol: al onestității, al nobleței, al curajului, dreptății etc. De fapt, exemplul lui Superman este mai instructiv: figura super-eroului este constituită cu elemente ce aparțin tuturor celor trei categorii de semne. Astfel, elementele iconice sunt reprezentate de aspectul său, asemănător eroilor trecutului (înalt, chipeș, atletic etc.); alter-ego-ul său, Clark Kent, constituie dimensiunea indexicală a figurii sale; în fine, așa cum am amintit deja, el simbolizează virtuți și valori precum onestitatea, noblețea etc.
2.2. Practicile de semnificare/comunicare ca practici sociale
Semnele pe care le folosim pentru a alcătui mesaje nu sunt alese la întâmplare. Este evident că nu am putea purta nicio conversație dacă nu am cunoaște limba în care sunt formulate replicile. Limbajul furnizează structurile necesare formulării mesajelor. Acestea din urmă pot fi realizate și cu alte mijloace, cum sunt pictura, muzica, vestimentația sau alte sisteme nonverbale. Termenul folosit în semiotică pentru a desemna astfel de sisteme este „cod”. Astfel, un cod este un sistem de semne ce au anumite proprietăți și care pot fi folosite indefinit pentru a coda și decoda mesaje.
Codurile ghidează interpretarea într-un anumit context. Să ne gândim o sticlă de plastic goală. Dacă ne lovim de un asemenea obiect pe stradă, îl vom considera drept gunoi; dacă îl zărim la o expoziție cu lucrări semnate de un artist, având pe ea eticheta „Risipă”, vom interpreta sticla într-un mod radical diferit – ca un obiect estetic prin care autorul atrage atenția asupra unei societăți materialiste concentrate excesiv asupra consumului.
Exemplul lui Superman este, de asemenea, instructiv în acest caz. Cum acționează Superman, cum este comportă, cum arată, reacțiile pe care le are sunt, toate, constrânse de o structură (i.e. cod) pe care o putem numi „ideea Superman”. În afara acestor constrângeri, Superman își pierde identitatea. Câteva elemente ce o compun sunt:
Are o viață dublă: este erou și reporterul Clark Kent.
Lois Lane îl iubește. Superman o respinge, dar Clark este îndrăgostit de ea.
Clark se îmbracă precum un reporter american tipic. Costumul de Superman este îmbrăcat întotdeauna departe de văzul lumii și numai atunci când situația cere intervenția eroului.
Superman este întotdeauna onest și franc.
Personajul rău îl lasă temporar fără putere intrând în posesia kryptonitei.
Are toate calitățile eroilor mitici sau din basme.
Codurile constituie elementele invariante care constituie orice creație omenească, incluzând aici, desigur, și semnele. Un cod poate fi asemănat cu o rețetă culinară: informații și instrucțiuni pentru pregătirea mâncării. Chiar dacă rezultatul variază în funcție de gustul bucătarilor, preparatele vor fi recunoscute ca fiind manifestări ale aceleiași rețete. În același fel, „ideea Superman” poate fi folosită pentru a genera o serie potențial infinită de texte sau de povești. Ce este esențial este că în fiecare ne așteptăm să găsim elementele ce alcătuiesc structura expusă sumar mai sus.
Trebuie observat din nou că înțelesul oricărui text este condiționat de context. Dacă este citită într-o revistă de benzi desenate, un text Superman va fi interpretat drept povestea unei aventuri a eroului; dacă apare într-un film al lui Woody Allen, ne putem aștepta la o parodie sau o satiră la adresa anumitor aspecte ale „ideii Superman”.
Semioticianul și lingvistul Roman Jakobson a inclus în mod convingător contextul printre componentele fundamentale ale oricărui model de comunicare, alături de conceptele de adresant, mesaj, adresat, contact și cod (Danesi M., 2002, p. 44). Folosind exemplul lui Superman, structura este următoarea:
Adresantul este autorul episodului particular cu Superman
Mesajul este conținutul respectivului episod
Adresatul este audiența respectivului episod
Contextul este cel care permite audienței să recunoască autenticitatea episodului (a se vedea exemplul de mai sus al revistei de benzi desenate vs. filmul lui Woody Allen)
Contactul este modul în care adresantul și adresatul interacționează. În termeni media, acesta este „mediul”. Astfel, episodul Superman poate fi difuzat în revistă, radio, TV, cinematograf.
Codul este, așa cum am arătat mai sus, structura invariantă care face posibilă elaborarea unui text referitor la Superman.
Revistele cu benzi desenate, emisiunile TV, romanele, filmele sunt atât de populare și interesante pentru mulți oameni deoarece spun povești, nu foarte diferite de cele care se spuneau în culturile tradiționale înainte de apariția scrisului sau tehnologiei electronice. Nu există cultură fără povești; și nu există, probabil, niciun om care să nu înțeleagă ce este o poveste. De fapt, ne gândim la viețile noastre în forma poveștilor și chiar le povestim în această formă. Acesta este unul din motivele pentru care textele autobiografice aduc sens în viața multora, funcționând drept semne ale unei existențe orientate spre un scop sau un sens.
Narațiunile pot fi întemeiate pe fapte, cum sunt știrile de la TV sau cele din ziare, sau pot ficțiuni, cum sunt cele din romane, filme etc. Desigur, nu este întotdeauna ușor să stabilim bariera dintre fapte și ficțiune. Este un fapt binecunoscut în psihologie că narațiunile propriilor vieți nu conțin doar fapte. De cele mai multe ori, ficțiunea este inserată nu neapărat pentru a minți, ci pentru a asigura o coerență mai mare narațiunii însăși sau pentru a accentua adevărul.
Orice narațiune poate fi analizată cu ajutorul a câțiva parametri: acțiunea este succesiunea de evenimente, „sintaxa” evenimentelor, am putea spune; personajul este participantul la acțiune; contextul se referă la locul și timpul acțiunii; naratorul este cel care spune povestea; fiecare narator are o anumită perspectivă asupra poveștii.
2.3. Semiotica semnificării
Apariția culturii pe scena evoluției a fost posibilă datorită mărimii considerabile a creierului uman. Abilitatea și dispoziția oamenilor de a gândi și de a planifica în mod conștient, de a transmite abilitățile și cunoștințele dobândite din generație în generație, de a stabili relații sociale complexe și de a modifica mediul în mod creativ sunt consecințe ale înzestrării biologice a speciei umane. Complexitatea biologică a omului i-a permis să se detașeze de forțele lente ale evoluției biologice și să se adapteze cerințelor mediului rapid și creativ. Pe de altă parte, perioada lungă de maturizare biologică, sexuală și intelectuală îi expune pe oameni unor riscuri necunoscute celorlalte primate. Copiii se nasc având un repertoriu relativ sărac de comportamente înnăscute, dar cu un vast repertoriu de comportamente potențiale. Tocmai de aceea, ei trebuie să crească într-un mediu cultural pentru ca potențialul lor biologic uriaș să se actualizeze. Cu alte cuvinte, în multe privințe Cultura este cea care asigură supraviețuirea speciei umane și evoluția sa viitoare.
De fapt, nu putem concepe ființa umană în afara culturii. Această idee este confirmată de tot ceea ce au descoperit paleontologii în acest sens. Fabricarea uneltelor, marca distinctivă a culturilor primitive, a apărut în urmă cu 2,5 milioane ani, așa cum s-a întâmplat, probabil, și cu utilizarea gesturilor în vederea comunicării. Treptat, vânătoarea planificată, stăpânirea focului, țeserea hainelor și îngroparea ritualizată a morților au devenit caracteristici distinctive ale grupurilor de hominizi. Putem adăuga apariția religiei, a artei, a limbajului verbal și a sistemelor de etică.
În mod specific, semioticienii abordează cultura drept un vast sistem de semne. Termenul folosit în semiotică pentru a desemna cultura înțeleasă astfel este „semiosferă”. Semiosfera, ca și biosfera, reglează comportamentul oamenilor și le influențează evoluția. Totuși, deși oamenii pot face foarte puține în privința biosferei, pot modifica semiosfera în orice moment. Tocmai de aceea, culturile sunt atât restrictive, cât și eliberatoare. Restrictive deoarece sunt anterioare fiecărui individ luat în parte, impunând un anumit sistem de semnificații (prin intermediul limbajului, a miturilor, muzicii, artei, sistemelor tehnologice etc.); eliberatoare deoarece individul se poate împlini numai prin imersiunea sa în mediul cultural și găsește mijloacele de a se afirma creativ tocmai în acest mediu. Textele religioase, artistice sau filosofice la care individul are acces în contextele sociale în care trăiește îi deschid mintea, stimulează creativitatea și face posibilă libertatea de gândire.
Semnele nu spun niciodată adevărul în întregime. Ele mediază realitatea pentru noi, deoarece ele reprezintă selecții convenabile din domeniul infinit a ceea ce poate fi cunoscut. De exemplu, numind ceva cu ajutorul termenului „câine”, prin chiar acest fapt am singularizat acea creatură în raport cu toate celelalte creaturi. Reprezentarea a orice este, astfel, un proces de mediere. Să considerăm, de exemplu, cum a fost prezentată moartea prințesei Diana de către anumite televiziuni – drept o tragedie și o pierdere uriașă pentru umanitate, în ciuda faptului că cei mai mulți dintre oameni nu au cunoscut-o personal. Prințesa a reușit să ajungă la inimile milioanelor de oameni datorită reprezentărilor TV. În alte părți ale lumii, dispariția ei a fost prezentată în termeni mai puțin tragici, iar în altele a fost ignorată.
Iluziile optice sunt printre cele mai bune exemple ale ideii ca semnele mediază între noi și realitate. Psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung a accentuat de mai multe ori ideea legăturii strânse dintre percepții și practicile reprezentaționale (Danesi M., 2004, p. 40). În timpul unei vizite făcute pe o insulă, a descoperit că membrii triburilor de pe acea insulă, care nu văzuseră niciodată reviste ilustrate, erau incapabili să recunoască fotografiile din reviste ca reprezentări vizuale ale unor ființe omenești. Spre surprinderea sa, fotografiile erau considerate a fi simple mâzgălituri pe hârtie. Jung a înțeles foarte bine că această interpretare nu era cauzată de lipsa de inteligență sau de eventuale defecte ale vederii. Explicația trebuia sa facă apel la sistemul cultural în cadrul căruia băștinașii fuseseră educați – radical diferit de cel european. De asemenea, binecunoscuta iluzie optică a celor două drepte ce au, fiecare, la capete două vârfuri de săgeată orientate diferit este percepută diferit în spații culturale diferite:
Fig. 2 – Iluzie optică. Prelucrare proprie
În mod obișnuit, noi percepem că dreptele au lungimi diferite și ni se pare de la sine înțeles să percepem astfel. Psihologii au explicat detaliat mecanismele acestor iluzii: vârfurile de săgeată „adaugă” sau „scad”, în funcție de orientarea lor, la lungimea dreptelor. Ce este uimitor este că factorul din spatele acestui fapt este cultural, nu biologic. Noi suntem obișnuiți să percepem desenele în perspectivă. În pictură, această tehnică a fost introdusă în vremea Renașterii de către Filippo Brunelleschi și este folosită pentru a crea iluzia adâncimii sau a lungimii în reprezentările bidimensionale. Psihologii au descoperit că oamenii din alte părți ale lumii percep cele două drepte ca fiind egale (Danesi M., 2004, p. 40).
Semiosfera le permite oamenilor să formuleze și să depoziteze cunoașterea. Însă, orice sistem de semne lasă goluri, deoarece oferă acces doar la o porțiune din ceea ce este cognoscibil din lume. Aceste goluri pot fi, în principiu, umplute oricând, fie prin crearea unor semnificanți noi, fie prin folosirea celor deja existenți în scopuri noi. Sistemele de semne oferă o mulțime finită de semne care pot fi cuprinse de mintea umană. Să ne gândim, de exemplu, la terminologia pentru desemnarea culorilor. Spectrul de lumină constă dintr-un continuum de nuanțe, iar ochiul uman poate să deosebească 8 milioane dintre acestea. Totuși, suntem învățați să descriem spectrul cu ajutorul etichetelor „roșu”, „galben”, „verde”, „albastru”, „indigo” și „violet” (acestea alcătuiesc celebrul acronim ROGVAIV). Iar aceasta se întâmplă deoarece suntem condiționați de resursele lexicale pe care le avem la dispoziție pentru a categoriza conținutul spectrului electromagnetic. Fără aceste categorii, am avea nevoie de milioane de semne pentru a ne referi la fiecare nuanță din spectru.
Într-un anumit sens, se poate spune că semnele le permit oamenilor să își lase propriile amprente asupra naturii. În același timp, odată ce au fost create și au devenit constitutive experienței unei comunități (părți ale unei forme de viață – cum ar fi spus filosoful austriac Ludwig Wittgenstein), semnele capătă autonomie față de un utilizator sau altul și au capacitatea de a dezvălui tipare existente în cadrul naturii, chiar în domenii diferite de cel pentru care au fost create. De exemplu, numărul a fost descoperit în urma rezolvării anumitor probleme geometrice privitoare la cerc. Însă, și-a găsit apoi aplicații în trigonometrie și în modelarea unor procese fizice periodice cum este mișcarea pendulului. Această sinergie dintre biosferă și semiosferă – caracterul cognoscibil al lumii – este, într-adevăr, ceva remarcabil.
2.4. Semiotica comunicării
Cu mult înainte de apariția alfabetelor, oamenii au comunicat între ei și au au împărtășit cunoașterea despre lume cu ajutorul cuvântului vorbit. Dar, chiar și asemenea „culturi orale” au inventat mijloace de a înregistra și de a păstra ideile în forme fizice durabile. Primele asemenea forme au fost pictografice – pictogramele sunt imagini ce reprezintă o anumită idee. De fapt, această metodă este atât de intuitivă și de accesibilă încât ea nu a dispărut nici astăzi, când comunicarea noastră scrisă este bazată aproape exclusiv pe alfabet. Pentru a exemplifica: semnul „fumatul interzis” este o pictogramă contemporană.
Pictografia este un exemplu foarte bun de mediu (din lat. medius: între, mijloc) – un mijloc de a înregistra o idee pe o anumită suprafață (peretele unei peșteri, o bucată de papirus etc.), folosind anumite unelte (vopsea, o piatră, un stylus etc.). Generalizând, putem spune că un mediu este orice mijloc fizic cu ajutorul căruia poate fi actualizat un sistem de semne cu scopul de a înregistra și de a păstra anumite idei.
Pictografia nu a modificat natura esențial orală a comunicării dintre membrii societăților timpurii. Modificarea profundă a avut loc odată cu inventarea alfabetului, în jurul anului 1000 î.Hr. Aceasta este prima „schimbare de paradigmă” în istoria omenirii, deoarece reprezintă primul pas spre stabilirea unei civilizații globale. În câteva cuvinte, din acest moment textele scrise au devenit mediul privilegiat de înregistrare și transmitere a ideilor.
Al doilea pas, sau a doua schimbare de paradigmă, s-a întâmplat în secolul al XV-lea, când a devenit posibilă publicarea și duplicarea mult mai facilă și ieftină a cărților. Mă refer, desigur, la inventarea tiparului de către Johannes Gutenberg. În „galaxia Gutenberg”, cărțile au devenit, într-adevăr, mijloacele principale pentru păstrarea informațiilor și a cunoașterii.
A treia schimbare de paradigmă a avut loc la începutul secolului trecut, prin progresele tehnologiei electronice: înregistrările audio, cinematograful, radioul, televiziunea și internetul au devenit noile medii de transmitere a informațiilor, accesibile, virtual nelimitat, oricui.
Procesul înregistrării ideilor, a cunoașterii sau a mesajelor cu ajutorul unui substrat fizic se numește „reprezentare” în teoria semiotică. Mai precis, este vorba despre folosirea semnelor pentru a descrie, a portretiza, a reproduce, a pune în relație ceva văzut, simțit, imaginat auzit, gândit într-o formă fizică. Este procesul de a construi o formă X pentru a atrage atenția spre un Y care există – fie în formă materială, fie în formă conceptuală – într-o anumită modalitate. Stabilirea înțelesului expresiei X = Y nu este, totuși, ceva facil. Intenția creatorului lui X, contextele istorice și sociale în care forma a fost creată, scopul urmărit etc., sunt factori complecși ce trebuie luați în considerare.
Ca exemplu a ceea ce implică o reprezentare, să considerăm conceptul de dragoste. Acesta are corespondente în realitatea biologică și în cea psihologică. În terminologia semiotică, dragostea are funcția de referent, deoarece „se prezintă” conștiinței noastre prin intermediul simțurilor, a emoțiilor și a intelectului și este ceva la care dorim să ne referim într-un anumit mod sau altul. În calitate de referent, el poate fi reprezentat (literal „re-prezentat” înseamnă prezentat din nou) într-o formă fizică construită în acest scop. Astfel, în zilele noastre, dragostea poate fi reprezentată prin mijloace foarte variate precum i) o fotografie a două persoane care se sărută, ii) un poem care exprimă în cuvinte trăirile asociate dragostei sau iii) un film ce prezintă aspecte diferite și complexitatea vieții îndrăgostiților. Fiecare dintre acestea au funcția de semnificant, iar înțelesurile pe care le capturează constituie semnificatul. Să observăm că semnificanții primesc sensuri nu numai prin alegerea care îi construiește, ci și prin asocierea lor cu noțiuni preexistente relative la un anumit context cultural. Reprezentările dragostei vor fi foarte diferite la Londra, la Tokio sau la Calcutta. De asemenea, înțelesurile pe care locuitorii din Londra, Tokio sau Calcutta le vor deriva din reprezentări vor varia considerabil, tocmai pentru că sistemele de semnificații pe care le stăpânesc și care „încarcă” percepțiile respective ale dragostei sunt foarte diferite.
A întreba „ce este comunicarea?” înseamnă a invita controversa și a impune așteptări ce, probabil, nu pot fi împlinite. Frank Dance, cercetătorul de la University of Denver ce a publicat prima monografie autentică cu privire la teoria comunicării, a menționat mai mult de 120 de definiții ale „comunicării” – iar aceasta a fost cu mai mult de 40 ani în urmă (Em. Griffin, 2012, p. 6). De atunci, au fost propuse și altele, însă niciuna nu s-a impus drept etalon în cadrul disciplinei. Și, probabil, este rezonabil de presupus că nu există o esență a comunicării care să acopere toate fenomenele demne de a fi studiate. Mai degrabă, putem spune că avem de a face cu un concept-mănunchi sau, cum ar spune Wittgenstein, cu asemănări de familie între diferite practici numite „comunicare”.
Fiind dată această situație, este utilă adoptarea unei definiții de lucru, neavând pretenția de a enunța ultimul cuvânt în această privință. O astfel de caracterizare provizorie este următoarea:
Înțelegem prin „comunicare” procesul relațional de creare și interpretare a mesajelor care provoacă un răspuns (Griffin, 2012, p.6).
Această livrare a mesajului printr-o modalitate senzorială poartă, în semiotică, numele de „transmitere”. Posibilitățile sunt, și în acest caz, foarte variate:
Comunicarea, reprezintă, potrivit lui John Fiske (2002, p. 19) una dintre activitățile umane pe care fiecare dintre noi o poate recunoaște, însă puțini o pot defini satisfăcător. Comunicare înseamnă a purta un monolog, un dialog, comunicare înseamnă și televiziune, răspândirea de informații, modul cum gesticulăm, cum ne îmbrăcăm, critica textelor, o listă cuprinzătoare de activități umane.
În accepțiunea profesorilor Dumitru Borțun și Teodor Borșa de la Universitatea Națională de Arte (2004, p. 6), comunicarea poate fi considerată ca “transmitere de mesaje”, dar și ca transmitere și schimb de sensuri, precum și ca activitate de decupare, distorsionare și creare de sensuri (înțelesuri). Ca activitate de transmitere de informații, mesaje și semne, comunicarea poate fi studiată ca proces, cercetând modalitatea în care emițătorul codifică mesajul iar receptorul îl decodifică, modalitatea în care se folosesc mijloacele și canalele de comunicare de către emițători, precum și eficiența mesajului transmis. Această abordare a comunicării nu este singura posibilă.
O problemă pentru specialiștii care s-au aplecat asupra domeniului comunicării umane, o reprezintă, dacă această complexitate, diversitate și mulțime de dimensiuni multilaterale pot constitui cu adevărat un “obiect de studiu”? Putem privi așadar comunicarea nu ca pe un subiect de studiu, în sensul academic, ci ca pe o arie de studii sau experiențe interdisciplinare. Expun această idee deoarece o anumită opinie o pot avea psihologii sau sociologii despre comunicarea umană, concepție care ar avea foarte puține puncte comune cu ceea ce ar avea de spus un istoric sau un critic literar în această privință.
Orice comunicare, mai ales în domeniile audio și televizual, înseamnă folosirea unor semne și coduri. Semnele reprezintă artefacte, acțiuni care se referă la altceva decât la sine, practic sunt constructe cu semnificație (Fiske J., 2002, p. 18). Profesorii Mihai Manoliu, Iulia Chiorean și Radu Manoliu precizează în lucrarea “Comunicarea: puncte de vedere: comunicarea și cultura” (2002, p. 63) că în cercetările de semiotică din ultima perioadă se concentrează asupra studierii semnului nu în mod izolat ci ca parte a sistemului de semne (mediu și gen). În acest sens, o problemă dintre cele mai importante, mai ales în domeniul televiziunii, o reprezintă modul în care se formează înțelesul nu numai în procesul comunicării ci și în ceea ce privește procedura de construcție și prezentare a realității.
Fig. 3 – Sistemul de semne, mediu, text și gen. Sursa: Mihai Manoliu și alții: “Comunicarea: puncte de vedere: comunicarea și cultura” (2002, p. 63)
Codurile reprezintă sistemele în care sunt organizate semnele și care determină modul în care se leagă semnele unele de altele (Fiske J., 2002, p. 18). Transmiterea și receptarea acestor semne/coduri, inclusiv prin intermediul televiziunii constituie o practică a relațiilor sociale. De asemenea, cunoașterea codurilor (a limbajului) reprezintă o condiție esențială a recepționării corecte și exacte a înțelesului semnelor.
De aceea în procesul comunicării televizuale, este imperios ca cei care realizează transmisia, difuzarea mesajului, trebuie să se asigure că acesta este construit în sistemul de înțelegere, într-un cod îndeobște cunoscut și acceptat de toată lumea. Este un aspect esențial pe care îl vom urmări pe parcursul cercetării de față, felul în care televiziunile aleg și înțeleg să asigure o succesiune de semne și mesaje care să fie recepționate la nivel real și corect de către receptori.
Fig. 4 – Modelul general al comunicării. Sursa: Shannon și Weaver, The mathematical theory of communication, 1948, p. 2.
Cercetătorii americani Claude Shannon și Warren Weaver au publicat, în 1949, The mathematical theory of communication, (Teoria matematică a comunicării), considerată a fi unul dintre cele mai importante lucrări care au stat la baza dezvoltării studiului comunicării. Cei doi ingineri au identificat în studiul comunicării, trei niveluri semnificative:
1. problemele tehnice – cu câtă acuratețe pot fi transmise simbolurile?
2. problemele semantice – cât de exact acoperă simbolurile înțelesurile care s-au vrut transmise?
3. problemele de eficiență – în ce măsură afectează înțelesurile recepționate orientarea acestora în direcția dorită de emițător? (Shannon C., Weaver W., 1948, p. 2).
Modelul (fig. 4) creat de cei doi este unul linear. În opinia lui John Fiske (2002, p. 24), simplitatea modelului a atras multe propuneri de îmbunătățire, iar linearitatea – o sumedenie de critici.
Reprezentările pot fi transmise, de asemenea, prin intermediul tehnologiei. Ne putem gândi cu ușurință la bucium, tobe, fum, steaguri, porumbei etc. – toate acestea fiind tot atâtea metode folosite de-a lungul timpului pentru a transmite mesaje. Topul de tehnologie dezvoltat pentru a înregistra și pentru a transmite mesajele determină modalitatea în care oamenii le vor procesa, precum și modalitatea în care își vor aminti. Deși oamenii sunt capabili să primească și să descifreze informații cu toate simțurile, este improbabil ca într-un context social particular să opereze toate cu aceeași intensitate.
Într-o cultură orală, simțul auditiv este cel care dă formă procesării informațiilor și interpretării mesajelor; dimpotrivă, într-o cultură a cărții văzul este simțul crucial. Aceste accentuări ale uneia sau a alteia dintre capacitățile senzoriale nu implică natura disjunctivă a acestora. De fapt, lucrurile stau exact invers. De exemplu, dacă cineva aude cuvântul „câine” spus de către cineva, auzul va fi activat în înțelegerea cuvântului; Dacă cineva ar citi cuvântul scris pe o hârtie, atunci văzul ar fi activat. O fotografie a câinelui și rostirea cuvântului ar determina activarea în tandem a simțului auditiv și a celui vizual.
În lumina celor spuse până aici, putem oferi următoarea clasificare a mediilor de reprezentare și transmitere a ideilor:
Un mediu natural face parte din înzestrarea biologică a persoanei (vocea, expresia facială, gesturile etc.)
Un mediu artificial este un artefact ce servește reprezentării și transmiterii mesajelor (cărți, picturi, sculpturi, scrisori etc.)
Un mediu mecanic este o subclasă a mediilor artificiale și desemnează invenții precum telefoanele, radiourile, televizoarele, computerele etc.
CAPITOLUL 3.
Limbajul de știri în mass-media românească
– studiu de caz: Realitatea TV și Antena 3 –
Deși în ultima vreme audiența la diferitele tipuri de mass-media s-a modificat, atât în cadrul mediilor internaționale cât și a celor românești, televiziunea a rămas una dintre cele mai disponibile și mai importante surse de informații și divertisment. Mai mult, prin diversificarea serviciilor oferite și extinderea televiziunilor către sectorul online și portabilitatea acesteia pe medii de comunicare mobile (smartphone-uri, tablete), poziția pe care o pierduse în anii trecuți a fost recâștigată. Ore în șir, non-stop, la orice oră a zilei, în orice mediu, în orice spațiu, în viețile oamenilor pătrunde un flux neîntrerupt de informații comunicate vizual și auditiv, care ne condiționează acțiunile, ne coordonează, ne influențează, ne învață, ne impun anumite stări de spirit. Ecranele televizoarelor au devenit altarele lumii moderne, domenii încărcate de semnificații, spații expresive de comunicare și persuasiune.
În prezent, în România activează aproximativ 750 de posturi de televiziune, acoperind un spectru larg de cerințe, de la nevoia de informație la divertisment de diverse categorii (muzică pe genuri, categorii diferite de filme și seriale). În categoria televiziunilor de știri s-au detașat în ultimii ani, nu atât prin profesionism, cât prin agresivitate media și manipulare, două canale de televiziune: Realitatea TV, membră a grupului Realitatea-Cațavencu, prima televiziune din România dedicată în exclusivitate știrilor (s-a lansat în 2001 ca un post generalist reprofilându-se în scurt timp pe transmisia 24 din 24 ore a programelor informative) și Antena 3 România (deținut de compania Antena 3 S.A., care face parte din trustul media Intact Media Group).
Metodologia de cercetare. În partea finală a lucrării voi desfășura o analiză de conținut a programelor de știri a celor două televiziuni, pornind de la formele de limbaj pe care le folosesc cele două televiziuni în cuprinsul emisiunilor informative (limbajul scris: titlurile și știrile derulate pe news-scroll-uri sau așa numitele burtiere și limbajul verbal, cel folosit de către prezentatori în cadrul emisiunilor de știri). Am optat către această formă de cercetare având în vedere două elemente importante:
faptul că acest tip de cercetare îndeplinește cel mai bine funcțiile necesare îndeplinirii obiectivelor pe care mi le-am propus. Doar o analiză a semioticii limbajului de știri, potrivit aspectelor teoretice relevate în capitolele anteriore, necesită, fără îndoială, o cercetare amănunțită și complexă pe o perioadă mult mai lungă de timp (cel puțin 3 ani) și implicând mai mulți subiecți (mai multe posturi) pentru ca studiul să fie concludent și bine fundamentat. Evident, având în vedere, titlul și tema lucrării, nu am putut “părăsi” complet, în cercetare, aspectele legate de semiotică, acestea fiind evidențiate de-a lungul analizei;
având în vedere structura lucrării, cele două subpuncte ale capitolului III, cu referire la diferențele de interpretare și impactul social, sunt mai corect fundamentate prin tipul de cercetare ales.
3.1. Semiotica știrilor de televiziune. Trăsături specifice
Parcurgând multitudinea de studii și lucrări dedicate problematicii de față, putem considera că obiectivul de bază al semioticii îl reprezintă atât capacitatea oamenilor de a produce și înțelege semne – denumită de Charles Peirce, semioză, cât și activitatea generatoare de cunoaștere pe care capacitatea respectivă le permite oamenilor să o înfăptuiască, cunoscută sub numele de reprezentare (Sebeok T., 2001, p. 25).
Reprezentarea înseamnă așadar folosirea conștientă a semnelor pentru a analiza, a sintetiza, a clasifica și, în esență, a cunoaște tainele universului, a lumii care ne înconjoară.
Semioza reprezintă capacitatea specific umană care stă la baza producerii și înțelegerii semnelor, de la cele mai simple până la cele caracterizate de simbolism de înaltă complexitate. Nivelul intelectual și social, contextul în care oamenii își desfășoară activitățile se fundamentează pe producția, utilizarea și schimbul de semne și reprezentări.
Pentru a atinge obiectivele stabilite și a realiza un studiu cât mai cuprinzător al problematicii semioticii știrilor de televiziune, trebuie, înainte de toate să expunem și să clasificăm o serie de termeni cu care operăm în acest domeniu. Limbajul știrilor de televiziune, semnificația și tipologia acestora, se desfășoară sub, după expresia jurnalistului și scriitorului spaniol Ignacio Ramonet, domnia “tiranică” a comunicării, a transmiterii și recepționării informației, a sensului și subînțelesului acesteia. În tot acest proces un rol de seamă îl au mijloacele de comunicare în masă a informației, modul în care acestea sunt construite pentru o difuzare rapidă și cât mai cuprinzătoare a informației. În goana de a avea “prime time-ul”, “rating-uri”, televiziunile, mai ales cele de știri, (cum este cazul celor două televiziuni alese în studiul nostru) neglijează profesionismul, înțelesul primar, coerența, împrăștiind și schimbând sensurile și semnificațiile, schimbând ordinea firească, încât semiotica cunoaște noi dimensiuni în acest context.
După cum specificam mai înainte, în cadrul procesului de comunicare, de transmitere a informației, o importanță deosebită o au atât canalul de transmitere cât și codul. Acestea se pot mai bine defini în legătură cu un al treilea concept, la fel de important în acest proces, medium-ul. Dispozitivul fizic prin care este transmis semnalul este canalul, codul fiind, după cum am specificat, sistem de înțelesuri comun tuturor membrilor unei culturi sau subculturi. Codul este constituit deopotrivă, din semne și reguli care determină cum și în ce context pot fi folosite acestea.
Potrivit lui Shannon și Weaver, medium-ul (media) reprezintă dispozitivul tehnic de convertire a mesajului în semnal, care să poată fi transmis prin canalul de comunicație. Media se poate clasifica în trei categorii:
de prezentare – vocea, fața, trupul – acestea folosesc limbaje “naturale” (cuvinte rostite, expresii, gesturi);
de reprezentare – cărți, picturi, fotografii – pot fi o înregistrare a produselor din prima categorie, care să existe independent de cel care comunică. Prin acestea se comunică fapte, sentimente, idei sau viziuni;
mecanice: telefonul, radioul, televiziunea.
Cea mai importantă deosebire dintre categoriile prima și a treia este aceea că, în cazul al treilea, media folosesc canale ce sunt supuse unor restricții tehnologice mai mari și sunt mult mai afectate de un zgomot de tip tehnic.
De alți teoreticieni (Meyrowitz, Postman, Giddens), termenul mediu/media include categorii mai ample (vorbirea, scrisul, tipărirea și radiodifuzarea), iar în asociere cu diferite procedee tehnice (pentru accesarea informației de către categorii largi) pătrundem în categoria a ceea ce specialiștii numesc “mass communication media” (media scrisă: cotidiene, reviste, cărți, media audio-vizuală: fotografii, filme, înregistrări audio și video, posturi de radio și televiziune, rețeaua web) sau raportat la un număr redus de oameni, se folosește termenul de “media of interpersonal communication” (comunicarea interpersonală): telefonie, poșta scrisă, faxuri, e-mail-urile, video-conferințele, sistemele moderne de conversație – chat (Balaban, 2010, pp. 38-52).
Prin mijloacele de comunicare în masă a informației: radioul, televiziunea și device-urile de ultimă generație (laptopuri, tablete, smartphone-uri) intrăm „într-un teatru global, iar întreaga lume devine un happening” (McLuhan M., 1997, p. 152). Un loc crucial în crearea concepțiilor despre lumea în care trăim o are la momentul de față televiziunea, prin accesibilitate și prin modul în care aceasta construiește imaginea, analizează, alege și difuzează informația. Societatea noastră este azi marcată de o puternică cultură a imaginii, televiziunea reprezentând cel mai eficace mijloc de difuzare, creând un nou limbaj: limbajul audiovizual.
Conform lui Pierce, mediumul televizual apare ca un univers semiologic constituit din semne iconice, semne indiciale și simboluri, care ascunde existența unui limbaj ce poate fi analizat ca atare. În cadrul limbajului de televiziune, cel de știri deține un loc deosebit, prin capacitatea lui de a transmite informații “calde”, chiar în timp real. Cu cât limbajul de știri este construit mai riguros, cu cât capacitatea acestuia de a transmite sensul real al evenimentelor, cu atât audiența în timp și imaginea pozitivă a televiziunii are de câștigat.
Potrivit profesorului francez Lucien Sfez, comunicarea actuală este una tautologică și autistă, adică tautistă (Sfez L., 2002, p. 210). Aceasta, mai ales în domeniul comunicării televizuale, a devenit prea autonomă, prea imperialistă în raport cu realitatea, pe de o parte, iar pe de altă parte prea parazitară în raport cu semnificarea existențială. „Specialiștii” mass-media omit faptul că informația – o modalitate a lui „a ști” – e inter-relaționată cu „a dori”, „a putea” (abilități tehnice), „a trebui” (norme), credințe, afecte.
Teoretizând procesul transmiterii informației, acesta presupune două aspecte importante: cum putem transmite o informație în modul cel mai rapid și cu reducere de costuri? Și, cum se poate asigura identitatea dintre informația primită și cea emisă? În goana după senzațional, după “prime time” și “rating-uri”, televiziunile de știri, “uită” cel de-al doilea aspect, care este esențial, și produc informație, induc sensuri, conduc la semnificații de cele mai multe ori greșite. O să urmărim în continuare modul în care, cele două televiziuni alese, produc și procesează informația, colecția de semne și icon-uri specifice, limbajul de știri cu care comunică, discrepanțele dintre imaginile și semnele folosite și mesajul transmis.
Postul Realitatea TV (slogan: “Deschide lumea”), într-un program de știri de 24/24 ore, cu începere de la 4.00 dimineața, prezintă, la momentul actual, 15 buletine de știri la ore fixe și patru emisiuni de analiză (Fabrica, Perfect Imperfect, Ediție Specială și Newsroom) și un talk-show (Jocuri de Putere). În afară de acestea, fluxul de știri este “inundă” aproape tot timpul (cu excepția pauzelor de publicitate) prin intermediul a două news-scroll-uri (burtiere), colorate de cele mai multe ori în roșu, galben sau albastru (culorile fundamentale), rar cu fond alb sau gri deschis. Fluxul informațional este completat, în anumite intervale sau în atunci când se produc evenimente deosebite de o bandă de culoare galben sau roșu. (news alert).
Din punct de vedere cromatic, roșu, culoarea puterii, stimulator psihomotor, atrage atenția și incită la acțiune, este culoarea asociată cu cele mai mari lungimi de undă percepute de ochiul uman, între 630-670 de nanometri. Galbenul închis este și ea o culoare primară (fundamentală), caldă. În concepțiile privitoare la semnificația culorilor, galbenul semnifică gloria iar, potrivit www.scientia.ro, din punctul de vedere fizic, al spectrului electromagnetic, nuanța de galben are o energie electromagnetică cu o lungime de undă între 565 și 590 de nanometri, ce atrage atenția și nu obosește privirea. Albastrul este cea mai imaterială și cea mai rece dintre culori (lungime de undă între 420 și 490 de nanometri) cu un spectru vizibil deosebit, de aceea se folosește în mod constant în televiziune pentru fondul burtierelor sau chiar ca fond în platourile emisiunilor și buletinelor de știri. Negrul, care nu este o culoare din punct de vedere fizic ci o impresie vizuală, se folosește ca fond pentru ce-a de-a doua burtieră, pentru a sublinia contrastul atât cu impresia vizuală de alb (nici acesta o culoare) cât și cu culorile calde folosite alăturat.
Fig. 5 – Captură de ecran – Realitatea TV (22.01.2015, 12:13, 25.01.2015, 14.31)
Postul Antena 3 (slogan: “Specialiștii în știri”), de asemenea cu un program non-stop, prezintă, la momentul actual, opt buletine de știri (la ore fixe), patru emisiuni informative (Previziunile zilei, 100 de minute, La ordinea zilei și În gura presei) și trei talk-show-uri: Se întâmplă în România, Esențial și Sinteza zilei. Spre deosebire de Realitatea TV, postul Antena 3 nu prezintă același news-scroll dublu, știrea prezentată sau dezbătută de diverși invitați este prezentată cu un titlu semnificativ, pe o bandă mai lată de culoare (tot) galbenă, sub care apare o bandă tot de culoare neagră (mai subțire), în care știrile nu se desfășoară stânga-dreapta ci apar și se schimbă la intervale de câteva secunde.
Fig. 6 – Captură de ecran – Antena 3 (22.01.2015, 13:30, 25.01.2015, 13.10)
Fapte de actualitate, evenimente cotidiene de o anume importanță, știrile de televiziune reprezintă acele relatări audio-vizuale succinte sau, după părerea specialiștilor mass-media, acele cumulări de informații considerate esențiale de către ziariști pe baza unor criterii bine determinate (realism, imparțialitate, sens social). Potrivit Dicționarului de Media (sub îndrumarea lui Francis Balle, 2005, p. 95), evenimentul este un fapt care se produce, care are loc, atât în viața individuală cât și în actualitatea publică. Din sfera largă de evenimente, mass-media nu le reține decât pe cele notabile și care pot suscita interesul publicului. Evenimentul nu devine știre decât din momentul în care intră în circuitul jurnalistic. În opinia lui Garvey și Rivers, sunt șase întrebări esențiale la care trebuie să răspundă o știre completă, acestea făcând parte din ceea ce s-ar putea numi prima alfabetizare în jurnalism. Aceste întrebări sunt: cine? ce? când? unde? cum? de ce? și reprezintă totalitatea elementelor semnificative care relevă caracterul subiectului despre care se vorbește (Garvey&Rivers, 1981, pp. 12-13). Având în vedere, complexitatea, criteriile de referință și modalitatea în care se transmit evenimentele, știrile de televiziune prezintă o clasificare complexă – Anexa 1.
Pentru ca un eveniment să devină o știre de televiziune și să intră în fluxul informațional, trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:
Fig. 7 – Capturi de ecran – Realitatea TV (stânga), Antena 3 (dreapta). Surse: http://www.antena3.ro/live.php și http://webtv.realitatea.net/live
noutatea – spre deosebire de înțelesul acordat termenului în alte domenii în care noutatea are o extensie mai mare pe plan temporal, în televiziune, și mai ales în televiziunile de știri, noutatea este esențială, primordială. Nou reprezintă, în televiziune, nou întâmplat și nu nou aflat. În condițiile actuale, când condițiile tehnice tot mai performante permit transmiterea în direct a informației fără prea mari dificultăți, înregistrarea acesteia cu dispozitive diverse, noutatea unei știri reprezintă o chestiune de secunde și, pentru anumiți reporteri sau corespondenți, de noroc. Exemplificăm în figura următoare, modul în care, cele două televiziuni de știri încearcă să surprindă prin noutate.
O știre, de maximă noutate, cu privire la activitatea aflată sub incidența legilor, a unor persoane publice din domeniul politicului este surprinsă în aproximativ aceiași notă de către cele două televiziuni în timpul ales: 19.02 (sus) și 19.18 (jos), în timpul buletinelor informative. Capacitatea unei televiziuni de a surprinde publicul cu o știre nouă, și deci de a capta audiență, nu mai stă, la momentul actual de știrea în sine, efectul de noutate s-a dus de la primul titlu, ci felul în care este prezentată, amănuntele, picanteriile, implicațiile pe care aceasta le presupune. De aceea, aici, semiotica, își joacă rolul ei important, prin sensurile și semnificațiile pe care le presupune toată această cavalcadă de informații, felul în care este construit atât limbajul televizual (afișat) cât și comentariile celor implicați în emiterea știrii. Asistăm astăzi, la o reconsiderare a termenului de noutate în știrea de televiziune. Datorită mijloacelor tehnice, după cum am precizat, contează mai puțin cine a ajuns primul la locul evenimentului, cine deține prime-time-ul, contează mai mult cine va reuși să construiască informația de așa natură încât să pară mai promițătoare, mai atractivă în ochii și urechile privitorului. De cele mai multe ori, sensul unei știri, și cele două televiziuni nu fac rabat de așa ceva, este dat mai mult de ceea ce vrea să audă și să vadă publicul decât de sensul real sau de importanța evenimentului.
operativitatea – presupune scurtarea timpului dintre momentul producerii unui eveniment și receptarea lui de către public. Dezvoltarea mijloacelor tehnice de difuzare, după cum am relatat, au permis difuzarea informației la nivelul optim de operativitate (transmisia directă). Timpul și spațiul se comprimă și informațiile ajung la receptor chiar în momentul desfășurării evenimentului. Transmisia directă îl transformă pe ascultător din simplu consumator de informație în participant la eveniment (Dona Tudor, 2011, p. 5).
interesul – pentru a fi urmărită, știrea trebuie să prezinte interes pentru cea mai mare parte a publicului. Când este vorba de emisiuni dedicate se poate vorbi de un public-țintă, însă în ceea ce privește știrile, redactorii nu urmăresc nicio diferențiere. Se poate observa acest aspect din succesiunea știrilor prezentate în cadrul buletinelor informative de la cele două posturi monitorizate. În intervalul 10 – 15 ianuarie 2015, la principalele emisiuni informative ale zilei de la Realitatea Tv (Prime Time News – ora 20.00) și de la Antena 3 (La ordinea zilei – 18.45), știrile au avut, după cum reiese din graficul de jos, o tipologie diversă și următoarele proporții:
Fig. 8 – Tipologia știrilor Realitatea TV – principalul buletin informativ
(perioada 10 – 15 ianuarie 2015)
După cum observăm, au predominat știrile din sfera politicului și justiției, principalele domenii de interes maxim la momentul actual, domenii mai puțin “incitante” pentru interesul publicului (cultura, societatea) le sunt atribuite o pondere mai mica în plaja orară a emisiunilor informative.
În ceea ce privește Antena 3, are o distribuție cu puțin diferită față de ceea ce se prezintă la Realitatea TV, redactorul de știri de la Antenă, atribuind o importanță ceva mai sporită știrilor din domeniul politicului (având în vedere și apetența către domeniul politicului a acestui post). Din punct de vedere al interesul receptorilor față de informație, acesta poate fi stimulat de anumiți factori: locul de unde provine știrea, conținutul acesteia, actualitatea informației și semnificația evenimentului.
Fig. 9 – Tipologia știrilor Antena 3 – principalul buletin informativ
(perioada 10 – 15 ianuarie 2015)
Continuitatea – analiza unui eveniment de maximă audiență este continuă. Se pornește de la premisa că, de la o oră la alta, evenimentul poate căpăta forme noi, ceea ce îl face mai atractiv pentru public. Această caracteristică a știrilor reiese mai ales din emisiunile informative de seară, atunci când sunt prezentate sintezele zile. Acestea sunt prezente în cadrul programelor celor două televiziuni în cadrul emisiunilor Sinteza Zilei (Antena 3) și Jocuri de Putere (Realitatea TV). Scopul acestora: crearea unor condiții optime prin care un număr cât mai mare de receptori să primească mesajul pe care îl transmite televiziunea. Expresa clasică: “vă vom ține la curent cu evoluția evenimentelor” este deja una dintre cele mai uzitate atât la finalul transmisiilor de pe teren cât și la finalul unor știri expuse în cadrul emisiunii. Analizând atât semantic cât și psihologic, această expresie poate avea mai multe înțelesuri/scopuri: “nu părăsiți postul, dacă vreți să fiți la curent cu noutățile!; „nouă ne pasă, suntem profesioniști, și vom urmări îndeaproape evoluția evenimentelor!”; „pentru noi contează să aflăm toate amănuntele pentru a le împărtăși dumneavoastră!”.
De la caracteristica anterioară, se desprinde un alt aspect de care o televiziune de știri trebuie să îl aibă în vedere: efemeritatea știrilor – odată ce o știre este lansată pe „piață”, aceasta trebuie să fie viabilă mai mult timp. Știrea de televiziune este un “produs”, de aceea ca orice produs, trebuie să aibă o perioadă de valabilitate pentru a fii “vândut” în condiții optime. De aceea, o știre de televiziune, trebuie să fie construită astfel încât conținutul acesteia să fie reținut de la prima audiere. Modul în care este prezentată, intonația prezentatorului, forma și mesajul, impactul social, gravitatea acesteia, sunt condiții ca o știre să nu aibă caracter efemer, să dispară, să nu aibă audiență. Să exemplificăm:
Atentatul de la Paris, din 7 ianuarie 2015, asupra redactorilor revistei de satiră Charlie Hebdo, atentat înfăptuit de doi jihadiști radicali, membri ai organizației teroriste Al-Qaeda din Yemen, soldat cu 12 morți și 11 răniți. Atentatul a avut loc la ora locală 11.30. Știrea a fost preluată aproape instantaneu de către cele două posturi românești analizate, Antena 3, intrând cu Breaking news la 11.45 și preluând informații de la CNN International (post secundar al CNN, căruia Antena 3 îi este afiliat) iar Realitatea TV, la 11.50, ambele televiziuni dezvoltând și dezbătând pe larg subiectul în cadrul emisiunilor de știri din orele și zilele următoare. În cadrul unei singure emisiuni (Realitatea de la fix – ora 14.00, 7 ianuarie 2015), în timp ce se repetau obsedant imaginile surprinse la locul atentatului, au fost invitați doi analiști politici: Cristian Tudor Popescu și Emil Hurezeanu, au fost trei intervenții televizate: decanul Facultății de Istorie, Adrian Cioroianu, analistul politic Radu Magdin și politologul George Jiglău, plus intervenția de la Paris a corespondentului special Realitatea TV, Sanda Nicola.
Antena 3, care a dedicat și o secțiune specială acestui eveniment pe site-ul acesteia, publicând prima știre referitoare la eveniment la ora 13.11, a prezentat evenimentul în aceiași coordonate: imagini de la fața locului, invitați: analiștii Ion Cristoiu și Bogdan Teodorescu, Dana Petre (analist politică externă), corespondentul special din Franța: Amira Damian.
Fig. 10 – Captură ecran – știrile de la ora 14.00 (Antena 3)
Știrea a deținut prim-planul tuturor emisiunilor informative vreme de 4 zile (7-10 ianuarie), de la cele două televiziuni, până la momentul în care, cei doi teroriști au fost uciși de forțele de poliție franceze (9 ianuarie, ora locală 17.00). După 10 ianuarie, referirile la acest eveniment au devenit sporadice fiind înlocuite de subiecte din mediul autohton.
Indiferent de clasificările la care am făcut referire, este important de specificat faptul că, știrea de televiziune, spre deosebire de cea apărută în presa scrisă, prezintă o arhitectură deosebită, pe trei nivele:
„atacul” sau „lansarea” (engl. lead, lead-in, fr. lancement) – textul de prezentare, de anunț al știrii, citit de pe prompter de prezentator. Are o durată cuprinsă între 5 și 15 secunde;
corpusul știrii – prezentarea evenimentelor ca atare. O mare importanță o are în această etapă, sincronizarea între comentariu și imagine. O televiziune cu pretenții acordă o mare importanță acestui aspect, deoarece, dacă este inspirat, la subiect, captează atenția telespectatorului, îi suscită interesul, impune registrul de abordare pentru momentul următor, oferă date despre localizarea sau timpul în care se desfășoară evenimentele relatate și poate completa știrea cu evenimente de ultimă oră, chiar în timpul prezentării acesteia;
finalul (engl. lead-out, fr. pied) – reprezintă concluziile, de obicei exprimate pe o notă de seriozitate, comentatorul, prezentatorul din platou sau jurnalistul de pe teren lansând de cele mai multe ori un semn de întrebare asupra subiectului, o temă de reflecție sau un semnal de alarmă asupra subiectului respectiv.
Având în vedere tema pe care o tratăm în cadrul acestei lucrări și importanța pe care o prezintă titlul unei știri în cadrul comunicării mesajului și a formării semnificațiilor la nivelul receptorului, o parte o vom dedica acestui aspect. Cât de importante sunt textele de prezentare și, mai ales, titlurile care apar cu litere mari, pe diferite fonduri de culoare, în formarea și dezvoltarea unor percepții, sensuri și semnificații de către consumatorul de știri? Care este importanța acordată de către posturile analizate acestui aspect? Este sacrificată semnificația reală, de dragul audienței?
Potrivit lui Cristian F. Popescu, un titlu sugestiv, bine ales, beneficiază, fără îndoială de „forța cuvântului-semnal”, iar acesta depinzând, la rându-i,
de „frecvența folosirii cuvântului, de posibilitatea ca el să fie perceput fără efort de decodare. Sensul lui trebuie sa fie clar, lipsit de echivoc. Și mai trebuie să coincidă cu posibilitățile cititorului mediu.” (2003, p.149)
Jacques Douël (1987, 68-69, apud Cristian Fl. Popescu, 2003, 149) afirmă că un titlu “trebuie să fie concis, să conțină cuvinte concrete, iar formularea să fie simplă”.
Potrivit jurnaliștilor de televiziune sunt necesare următoarele norme pentru producerea unui titlu concis, expresiv, corect:
nu trebuie să conțină mai mult de șapte cuvinte pentru a putea fi perceput dintr-o singură privire. Cu cât un titlul este mai scurt, cu atât el poate beneficia de litere mai mari pe ecran, deci de vizibilitate;
întrebuințarea cuvintelor concrete în titlu, renunțând la abrevieri (cu excepția celor unanim cunoscute: O.N.U.; U.E.; U.N.E.S.C.O.; N.A.T.O. etc.), evitând cuvintele de specialitate, „-ismele” (abstracționism, proletcultism etc.), cuvintele rare (arhaisme, neologisme, barbarisme, regionalisme), cuvintele polisemantice;
este indicat să se renunțe, conform lui C. F. Popescu (2003, 149), la aglomerarea substantivelor, adjectivelor, la apoziții, la atributive, la subordonate, în general, la propoziții incidente. Cu cât exprimarea este mai directă, cu atât impactul lui este mai mare;
construcția sintactică cea mai directă în titlu este subiect+predicat (la diateza activă!)+complement. Citatul în titlu este folosit, de obicei, pentru interviuri, iar impresia dominantă a celui citat, constituie titlul reportajului;
În a doua etapă a cercetării, ne vom referi la limbajul folosit în transmiterea știrilor scurte care se succedă pe burtierele din partea inferioară a imaginii (în termeni mediatici news-roll-uri – atunci când știrile se dreapta la stânga, argotic: rostogolitor, sau crawl-uri – atunci când știrile apar și dispar, argotic: târâtor). Dominate de ideea că, cu cât mai multe știri pe ecran, cu atât mai bine, în goana lor dup rating și prime-time, televiziunile umplu spațiul televizual (ecranul) cu o multitudine de icon-uri (siglă, ceas) și mesaje dispuse pe burtiere de titlu, burtiere duble, subtitrări și eventual și burtiere de news alert (de ultimă oră). O explicație a unei părți a specialiștilor în mass-media este aceea că spațiul televizual este “copleșit” de aceste burtiere încărcate de știri, pentru a suplini incapacitatea sau situațiile în care postul transmite în spații publice (săli de gară) sau la locul de muncă iar sonorul canalului de știri nu se aude. Astfel, se exclude prima și cea mai importantă funcție a unei televiziuni de știri: transmisia vocală, mesajul sonor. Însă, după cum am spus, știrea, potrivit “ideologiei” televiziunilor de știri, trebuie transmisă cu orice preț, oamenii trebuie să afle, mai puțin important este să înțeleagă.
În goana lor după senzațional și după cote de audiențe cât mai ridicate, cele două televiziuni sacrifică de cele mai multe ori cele mai elementare norme ale jurnalismului, transmisia informațiilor realizându-se prin sacrificarea calității în detrimentul noutății, al exclusivității. Aceasta produce, de cele mai multe ori efecte hilare, accidente nefericite ale limbajului jurnalistic. Din acest punct de vedere, cele două posturi alese, se evidențiază prin “concurența” acestor asocieri, Antena 3, fiind de departe, “campioana” în acest domeniu.
Din punct de vedere semiotic, ne aflăm în fața unor exemple semnificative de distorsionare a realității și a sensului, de desconsiderare a celor mai elementare principii ale procesului de comunicare. Modalitatea distorsionată de comunicare a informației, în acest context, reprezintă una dintre caracteristicile limbajului de știri din media actuală, în cadrul căreia redactorul de știri nu mai manifestă suficientă atenție semnificației reale a celor afișate pe ecran, mesajului care ajunge la receptor. De cele mai multe ori primează imaginea, în detrimentul cuvântului, gestul, în detrimentul limbajului, sensul atribuit de obiectivitate decât realitatea jurnalistică. Limbajul, în deplinătatea sa, nu poate fi pe deplin analizat, deoarece reprezintă un sistem nelimitat, aflat în plină evoluție și schimbare, determinat de anumite condiții externe (influențele lingvistice) și de influențe de mediu intern (adoptarea și folosirea neologismelor sau a unor noi expresii considerate inițial accidente lingvistice).
Așadar, lăsând la o parte, sfera semioticii vizuale, unde semnificația reală este sacrificată în detrimentul spectacolului televizual, să vedem care este situația în domeniul semnificației lingvistice a știrilor de televiziune.
Fig. 11 – Capturi ecran Realitatea TV (sus) și Antena 3 (dreapta) – sursa: Google imagini
Teoreticienii în domeniul psihologiei s-au împărțit în două tabere cu privire la factorii care determină semnificația: unii consideră că aceasta este determinată de factori lingvistici (sintaxă, morfologie, unități de înțeles), alții susțin că semnificația este determinată de factori extralingvistici (de grai, de intonație, de accent).
Din punct de vedere lingvistic, mesajul știrilor de televiziune este dominat de:
vampirism emoțional: jurnalele de știri ale celor două televiziuni nu sunt doar produse informative, ci prezintă o adevărata agresiune asupra universului psiho-afectiv al tuturor actorilor implicați (crainicii știrilor, corespondenții acestora, personajele cheie ale știrilor, dar și telespectatorii, care de cele mai multe ori sunt invitați să își spună părerea prin intermediul site-urilor de socializare, pe paginile de Facebook sau Twitter ale celor două posturi). Știrile celor două televiziuni abundă despre expresii, titluri, relevări a unor știri într-un limbaj aflat mai puțin în legătură cu jurnalismul. Fie că sunt exprimate direct de către prezentatorii știrilor (Alessandra Stoicescu, Alexandra Bădoi, Andreea Berecleanu, Laura Nureldin – Antena 3, Delia Vrânceanu, Petre Cătălin Fumuru, Nora Dincă – Realitatea TV), fie că sunt exprimate de către prezentatorii unor emisiuni cu caracter informativ sau a talk-show-urilor, dintre care se distinge, în mod evident Mircea Badea (Antena 3) acestea doresc să atragă atenția, să mențină interesul mărit al telespectatorului asupra evenimentului. Practic, nu este emisiune informativă care să nu conțină în exprimarea lingvistică, expresii asociate termenilor care atrag atenția publicului la momentul actual: “corupție”, “șpagă”, “viol”, “furt”, “omor”, “accident”, “victime”, etc.
telespectatorii-martori: știrile construiesc prin limbajul folosit o punte atemporală și non-spațială unde contează doar sentimentele și emoțiile momentului pe care evenimentele relatate le pot stârni. O parte a limbajului știrilor este completat, pentru emoționarea publicului, de relatarea martorilor, a participanților la evenimente, mai ales în ceea ce privește evenimente tragice: accidente, violențe, omoruri, fără de care registrul lingvistic al știrii și semnificația acesteia melo-dramatică nu ar fi completă;
limbajul știrilor este dominat în ultima perioadă, tot mai des, de doi termeni de referință: tragedia și fatalitatea. Limbajul este perfid și poate exercita o presiune extraordinară asupra telespectatorilor, aceștia fiind invitați să își asume la nivel subconștient, dramele victimelor (“ce ați face dacă unul dintre membrii familiei dumneavoastră ar suferi așa ceva?” – Realitatea TV, jurnalul de știri de la ora 14.00, 14 ianuarie 2015, în legătură cu un caz de malpraxis de la spitalul județean Iași) sau ale familiilor acestora și să accepte că ar putea să pățească același lucru în orice moment. Fatalitatea este redată și întărită de cele mai multe ori prin exemple care de cele mai multe ori nu au nicio legătură cu realitatea: fatalitatea morții unor persoane, în urma unor accidente rutiere sau alte întâmplări nefericite, este scoasă în evidență prin postarea anterioară unor mesaje ale acestora pe conturile de socializare (Realitatea TV, jurnalul de știri de la 8.00, 30 ianuarie 2015, știrea despre eleva de 17 ani din Hunedoara, decedată într-un accident rutier, pe 29 ianuarie 2015, care postase un mesaj despre viață pe contul acesteia de pe Facebook: “Ce-ti dorești de la viață, într-o viață, e încă o viață”). Elementul fatalității poate fi regăsit în știri precum: “urmăriți de moarte” sau „urmăriți de ghinion” (cu referire, atât în cadrul Realității TV cât și Antenei 3, la tragicele evenimente în care două familii cu mai mulți copii au fost răpuse de intoxicarea cu monoxid de carbon).
Cele două televiziuni par hotărâte să aducă mereu argumente, în limbajul știrilor, în favoarea unei stări de anormalitate care ar definitorie pentru societatea în care trăim. Clișee care enunță iminența morții (“impact fatal/nimicitor”, „n-au avut nici o șansă”), dar și despre dimensiunea nefericitelor evenimente evidențiate prin prezentarea și repetarea minute în șir a unor secvențe de mare impact emoțional (imagini ale accidentelor, imagini blurate ale victimelor, imagini cu autorii unor fapte antisociale). Pentru ca mesajul să fie puternic emoțional este completat prin alocarea unor melodii funebre sau melodramatice, dar și de diferite sunete ambientale (sirenele ambulanțelor de la fața locului, strigătele de durere ale rudelor victimelor ajunse la locul accidentelor).
Limbajul jurnalistic prezintă sumare de atitudine diferențiate – de la consternare la compasiune, de la revoltă la acceptare. Toate aceste variațiuni de comportament poartă sigiliul dramei, tragicului. Însăși prezentatorii știrilor, participă prin mimica feței, prin atitudinea corporală (prin nonverbal) la dramele celor intervievați, par să le înțeleagă suferința, le arată compasiunea, le întrețin atitudinea și le întăresc convingerile. În același timp, nu fac abstracție atunci când este vorba despre “aflarea adevărului”. Este motivul suprem în numele căruia, orice știrist, orice jurnalist, consideră că îi este permis aproape orice. De aceea limbajul este de cele mai multe ori incisiv, tăios, pentru că: “nu-i așa, adevărul primează” (Dana Grecu, Antena 3, La ordinea zilei, 21 ianuarie 2015, orele 18.45).
3.2. Diferențe de interpretare
Dincolo de toate aceste aspecte, în formularea limbajului de știri și crearea știrilor ca întreg, contează audiența, interesul publicului care este tot mai pretențios. Acesta dorește știri diverse, legate de calitatea vieții sau de lipsa acesteia, de modul în care trăim noi și semenii noștri, despre diversitatea lumii în care trăim. Pe de altă parte, televiziunile de știri caută să își vândă “produsele” indiferent de ceea ce dorește publicul. Există de cele mai multe ori o diferență între ceea ce dorește telespectatorul și ceea ce prezintă jurnalul de știri. Și acest fapt este relevat de către cotele de audiență pe care le înregistrează cele două posturi, aspect pe care o să-l prezentăm în subcapitolul următor. Instabilitatea limbii din epoca actuală, aflată sub influența masivă a globalizării, induce spre metode adecvate de determinare, semiotica comunicării televizuale devenind o adevărată știință a viitorului, rolul experților în acest domeniu constând în a găsi metoda cea mai adecvată pentru a conduce către înțelesul real și a transmite idei valoroase și optimizante, aflând “limbajul comun”, în așa fel încât să-i determine pe toți membrii societății să găsească sensul real și înțelesul deplin al informației transpuse în știri.
În ceea ce privește semiotica limbajului de știri în cadrul celor două televiziuni, aceasta se prezintă ușor diferențiată atât la nivelul exprimării mesajului, al semanticii, cât și la mesajului scris (titluri, burtiere, icon-uri). Sistemul de coduri (limbajul specific) impus de Antena 3 în cadrul emisiunilor de știri, este caracterizat printr-o mai mare virulență asupra unor subiecte precum puterea politică și judecătorească, având în vedere, situația deosebită în care se află acest post în urma arestării și condamnării la 10 ani de închisoare a patronului acestuia, Dan Voiculescu. Mesajul general transmis de către Realitatea TV se dorește a fi acela a unei televiziuni echidistante, a profesionalismului, a implicării civice și a prezentării adevărului indiferent de consecințele pe care le determină, deși, sunt aspecte care fac din această televiziune implicată în transmiterea mesajelor mai mult de partea puterii.
Care sunt, în urma analizei, conceptele editoriale ale știrilor de televiziune: spectacolul vieții, acoperit cu o multitudine de emoții și senzații, spectatorul devenind parte a spectacolului știrilor, conceptul știrilor bazându-se pe info-tainment (un amestec medio-vizual între necesitatea de informație și dorința de divertisment – adică informația reprezentată într-un mod cât mai spectaculos și, în același timp, într-un mod cât mai sincer (viața, așa cum este ea: Andrea Berecleanu, emisiunea informativă, ora 20.00, 18 decembrie 2014).
Limbajul de știri al celor două televiziuni, așa cum el este construit, nu pornește de la premisa diversității publicului și a necesității acestuia de a primi știri reale, folositoare. De cele mai multe ori, acest aspect este ignorat și sacrificat din necesități subiective. Redactorii de știri construiesc știrile nu din perspectiva a ceea ce dorește publicul să afle și să știe ci de la premisa că publicului îi trebuie să i se spună ceea ce să creadă. Acesta ajunge la simpla condiție de receptor amorf, de masă de manevră. Antena 3 și într-o mai mică măsură, Realitatea TV, construiesc din plin așa zisa știre duplicitară în care faptele sunt prezentate nu așa cum s-au întâmplat ci cum este convenabil celor care construiesc știrea. Având în vedere proporția știrilor înclinate către politic și înclinația celor două posturi către o anumite parte din spectrul politic, este evident că o bună parte a știrilor distorsionează faptele, construiesc alt “adevăr”, imprimă alt caracter mesajului transmis către public. Scriitorul român Victor Duță, spunea “adevărul și puterea merg rar împreună”, iar gândindu-ne la faptul că mesajul celor două televiziuni este profund marcat de factorul politic rezultă o situație în care interpretarea semiotică a limbajului de televiziune trebuie să acorde o atenție serioasă, îndelungată și profundă a acestuia.
Cele mai multe diferențe de interpretare care rezultă din analiza știrilor prezentate de către cele două televiziuni au fost determinate de către înclinarea acestora, fățișă sau mai puțin vizibilă asupra unui pol de putere sau altul. Acest fapt s-a văzut și de-a lungul perioadei în care atenția publicului a fost îndreptată către știrile referitoare la dosarul “Telepatia”, în urmă instrumentării căreia a fost condamnat și patronal televiziunii Antena 3, Dan Voiculescu, (timp în care, la postul respectiv, știrile au fost profund duplicitare, marcate de acțiunile de frondă aale oamenilor Antenei 3) dar și în timpul confruntării electorale din timpul alegerilor prezidențiale din noiembrie 2014 (problemele candidatului PNL, Klaus Johhanis, legate atât de procesul de incompatibilitate cu A.N.I., cât și aspectele legate de averea acestuia în Sibiu, fiind mai amplu dezbătute în cadrul Antenei 3 decât în cadrul Realității). Tot în această direcție, trebuiesc amintite, modul în care s-a interpretat atât datele sociologice oferite de către institutele de sondare ale opiniei publice, care se diferențiau net pentru aceiași problemă, de exemplu: prezența la urne la anumite ore, ponderea voturilor pentru candidați, toate acestea oferind modele de manipulare grosolană, care au depășit cu mult sfera unui jurnalism profesionist. Este o altă caracteristică a sensului pe care îl cuprind la un moment dat știrile de televiziune de la anumite posturi de la noi. Interpretarea și denaturarea sunt mai vizibile cu ocazia unor evenimente cu mare impact social.
3.3. Impact social
În urma vizionării știrii, a limbajului transmis (cu compasiune, virulent, acuzator, în funcție de situație) telespectatorul, devenit de cele mai multe ori martor, nu mai trebuie să evalueze, să analizeze, să facă diferența între bine sau rău, între corect și incorect, el trebuie doar să simtă, el este forțat prin limbajul specific televiziunilor actuale să fie racordat la ceea ce dorește să transmită acestea. Potrivit lui Petre Barbu (www.forbes.ro) sondajele arată că telespectatorii nu sunt prizonierii știrilor unei singure televiziuni preferate. Ei își mai îndreaptă atenția și către alte televiziuni. În 2013, din totalul consumatorilor de știri de la Pro TV (5.682.000), circa 79,8% s-au uitat și la știrile de la Antena 1, 57,7% la Kanal D, 46,4% la Prima TV și 33,5% la Antena 1. Așadar, consumatorii de știri de la Pro TV preferă știrile difuzate de celelalte televiziuni generaliste, în dauna canalelor de știri (România TV – 29,2% sau Digi 24 – 18,4%).
Ponderea știrilor în cadrul jurnalelor de știri ale Antenei 3 țin să evidențieze defectele clasei politice românești, marcată de corupție și carențele din sistemul judiciar este sensibil mai ridicată în cadrul emisiunilor de știri decât în cazul Realității TV. Sensul pe care redactorii știrilor de la Antena 3 vor să-l inducă publicului este acela al unei televiziuni căzută pradă abuzurilor puterii (în special în epoca Băsescu) care suferă acest “tratament” din pricina dorinței de a prezenta adevărul. Limbajul devine mai vehement și mai fățiș, deși mascat sub pronunțarea unor aluzii sau expresii voalate în timpul discuțiilor, în cadrul altor tipuri de emisiuni (În gura presei – Mircea Badea sau Subiectiv – Răzvan Dumitrescu). În ceea ce privește Realitatea TV, aceasta, deși a trecut, în ultima perioadă prin 3 schimbări de acționariate (2010 – Sebastian Ghiță, patron Asesoft, actual parlamentar, 2011 – Elan Schwartzenberg – om de afaceri, 2013 – Cozmin Gușă și Maricel Păcuraru și alții), tonul folosit de aceasta în cadrul emisiunilor informativ nu s-a schimbat semnificativ. Într-un sondaj din 2008, aceasta era considerată a fi cea mai credibilă televiziune din România.
Nivelul de audiență reliefează modul în care o televiziune se “descurcă” pe piața media, să-și vândă “produsele”. Evident, din cauza acestui aspect, ca în orice zonă a unei piețe libere în care primează atât cererea cât și oferta, televiziunile, și mai ales cele de știri, vând orice pentru a capta audiență și sunt prea puțin interesate de mesajul social sau de implicațiile activității lor. Senzaționalul lasă loc cu orice preț faptelor normale, încât o știre despre un accident sau despre o explozie capătă o mai mare importanță în cursul unei emisiuni de știri decât în o știre despre o piesă de teatru. Posturile de televiziune își prezintă rating-urile, audiențele ca pe niște trofee, uitând de fapt că în spatele acestora sunt de fapt denaturarea sau supraevaluarea adevărului, schimbarea și imprimarea unor atitudini civice ale publicului, atragerea unui public cât mai larg dar cu o vocație educativă și culturală reduse.
Fig. 12 – Topul audiențelor potrivit Kantar Media. Sursa: Internet (google image)
Potrivit postărilor de pe site-ul acesteia, Antena 3 are una dintre cele mai bune audiențe dintre televiziunile de știri din România. Astfel, potrivit www.antena3.ro în perioada alegerilor din 2012, (pe 10 decembrie) în cadrul emisiunii Sinteza Zilei (Mihai Gâdea), în care i-a avut ca invitați pe Victor Ponta, Crin Antonescu și Daniel Constantin, postul de știri s-a bucurat de o audiență de 807.000 oameni. Mai mult, potrivit Kantar Media, dar și emisiunilor informative ale Antenei 3, postul în cauză s-a situat pe primul loc în topul audiențelor. De asemenea, Mediafax, precizează că, emisiunea lui Mircea Badea (În gura presei) este una dintre cele mai căutate emisiuni pe motorul de căutare Google. Tot în 2012, Antena 3 s-a plasat pe un loc trei, în topul celor mai amendate posturi de televiziune.
Fig. 13 – Top audiențe canale tv (ianuarie martie 2011). Sursa: www.ȘtiriFelDeFel.ro
Într-un articol din 2011, apărut pe site-ul www.ȘtiriFelDeFel.ro, se evidențează faptul că Antena 3 a crescut în topul audiențelor din 2010 până în 2011, depășind Realitatea TV, urcând pe locul 5, alături de televiziunile generaliste (ProTV, Antena1, TVR 1 și Kanal D) și lăsând pe locul 8, rivala Realitatea TV.
Unii dintre oamenii de televiziune sau din presa scrisă (l-am citat mai sus pe autorul Petru Barbu) sunt de altă părere despre audiențele și calitatea programelor de știri pe care le consideră decăzute mult, sub nivelul așteptărilor pieței. În prim-plan este o ceartă nesfârșită, îmbrăcată de producători în forma „talk-show”- urilor, însă reprezintă, de fapt, „arme” de propagandă și manipulare. Apoi, pe locul secund, „pamfletele”, sunt emisiuni pline de invective, de atacuri la persoană fără legătură cu jurnalismul. Consiliul Național al Audiovizualului a încercat să le reglementeze, însă a fost mai puțin eficient.
O analiză a lui Adrian Vlăduț (Starcom MediaVest) pe cele 10 televiziuni arată o împărțire a publicului între programele stațiilor generaliste și canalele de știri. Altfel spus, există o „comunitate de consumatori” care migrează pe la „tarabele” cu știri de la Pro TV, Antena 1, Kanal D și Prima TV, și o altă comunitate (mai mică) ce se urmărește și sunt aplecate asupra stilului de știri prezentat de Antena 3, România TV, Realitatea TV și B1 TV.
CONCLUZII
Reprezintă o chestiune logică faptul că semnele ca expresii cu semnificație constituie un adevărat sistem iar sistemul ale cărui elemente sunt semne se numește limbaj. Însă, nici un sistem nu se rezumă doar la elementele sale, ceea ce înseamnă că limbajul ca sistem nu este compus doar din semne ci trebuie să conțină și alte categorii de expresii: intonație/tonalitate, succesiunea cuvintelor (rapiditatea rostirii sau pauzele). Rolul acestora este de a realiza conexiunea dintre semne și deci o structură logică a acestora.
Emisiunile de știri, așa zisele jurnale informative se află pe primul loc în structura de programe și în promovarea imaginii de furnizori profesioniști de informație, postură pe care dorește să o promoveze fiecare televiziune în parte. Acestea reprezintă un adevărat sistem nervos al postului de televiziune, cel care oferă substanță și culoare, puncte de reper în construirea imaginii televiziunii respective, mai ales dacă vorbim despre o televiziune dedicată exclusiv știrilor. În prezentarea acestora se folosesc întotdeauna termeni ca: promptitudine, profesionalism, corectitudine, echidistanță, noutate, spirit civic etc. Însă, lucrurile se complică în momentul în care se încearcă stabilirea unor norme clare, a unor puncte de reper, a unei structuri clare, în virtutea cărora/căreia informațiile primare, de “teren”, sunt susceptibile de a deveni informație audio-vizuală, specifică știrilor de televiziune.
Lucrarea este structurată în trei capitole fiind gândită și fundamentată din două puncte de vedere: aspectele teoretice care vizează semiotica (atât pe plan general, ca știință cât și pe plan particular, semiotica românească) și elementele semiotice de bază din domeniul comunicării televizuale: semnul, codurile și limbajul. În prima parte, s-a căutat o prezentare cât mai cuprinzătoare, atât cât spațiul a permis, a principiilor comunicării cât și a aspectelor care definesc și construiesc semiotica. Pentru a realiza o legătură logică a subiectului cu analiza de conținut din partea a III-a a lucrării s-a realizat o sinteză a principalelor caracteristici de conținut a semioticii românești așa cum s-a dezvoltat aceasta de-a lungul deceniilor și cum se prezintă în perioada actuală. Capitolul II, reliefează domeniul de bază al semioticii: semnul și semnificația și modul în care acesta este disponibil și ajunge la receptor prin intermediul canalelor de comunicare. Cercetarea în cadrul lucrării de față s-a realizat pe parcursul lunilor noiembrie 2014 și ianuarie 2015, semnificativă atât prin natura cât și prin densitatea de evenimente politice, social-economice, culturale și de show-biz, specifice atât finalului cât și începutului de an calendaristic, preluând date și imagini semnificative și din perioada anterioară.
Am vorbit, în cadrul cercetării de clasificări și caracteristici ale știrilor de televiziune, așa cum le-au enumerat, analizat și prezentat specialiștii în domeniu. În afară acestor criterii, domină din ce în ce mai mult, fără îndoială, comercialul, dorința de a vinde cât mai bine, dorința de a acapara piață, de a crește în audiențe. Pornind de la acest aspect, calitatea știrilor și limbajul folosit în prezentarea acestora au de suferit, fapt ce a fost relevat și în studiul nostru. Nu este nimic greșit în ceea ce enunță anumite televiziuni și anume: spectacolul știrilor – spectacolul vieții. Acestea au devenit parte integrantă din viața noastră, iar televiziunile de știri fac din acest fapt un demers și o politică a programelor lor.
Un aspect deosebit se distinge în toată această cercetare: există o diferență majoră între realitatea înconjurătoare și selecția și prezentarea faptelor care o compun. Din nefericire, semiotica limbajului știrilor de televiziune este înclinată subiectivismului factorului uman, caracteristică esențială a devenirii noastre umane. Faptul social care este prezentat în cadrul emisiunilor de știri, suferă o serie de interpretări, atât pe drumul de la locul întâmplării la emițător – televiziune, (prin intermediul reporterului de teren sau a martorilor oculari), cât și de aici, (prin intermediul filtrului uman – redactorul și reporterul de știri, până la receptor care îl primește, îl analizează și îl acceptă, potrivit propriului său sistem de valori. Modul în care informația circulă și se distorsionează, modul în care sensul capătă noi conotații de la emițător la receptor, mai ales în societatea actuală românească poate constitui un punct interesant de plecare pentru o cercetare ulterioară.
Semiotica limbajului de știri implică cercetarea profundă și de durată a tehnologiei de comunicare, a mesajelor și lexicografiei, cercetare care trebuie desfășurată în colaborare cu psihologi, sociologi și chiar semioticieni experți, pentru o mai mare concludență și pentru a determina impactul mesajului televizual asupra individului. De aceea, ceea ce am realizat în paginile acestei lucrări, le pot considera puncte de plecare pentru o cercetare riguroasă și pe deplin dedicată semioticii, un fundament pentru formarea mea profesională viitoare.
BIBLIOGRAFIE (provizorie):
Andersen, Peter A. (1999). Nonverbal communication: Forms and functions, Mayfield Publishing, Mountain View, California;
Aristotel. (1999). Politica, Editura Antet, București;
Balaban, Delia. (2010). Comunicarea mediatică, Editura Tritonic, București;
Balle, Francis. (2005). Dicționarul de media. Editura Univers Enciclopedic, București;
Barbu, Petre. (2014). Au murit știrile de televiziune?, articol online disponibil la http://www.forbes.ro/author/petre-barbu, consultat la 11 ianuarie 2015;
Bojoga, Eugenia. (2003). Semiotica românească în Spania sau un dialog al culturilor sub
semnul semioticii, Observatorul Cultural, ediție online, disponibil la http://www.observatorcultural.ro/Semiotica-romaneasca-in-Spania-sau-un-dialog-al-culturilor-sub-semnul-semioticii*articleID_9432-articles_details.html consultat la 18.12.2014;
Codoban, Aurel (2001). SEMN ȘI INTERPRETARE. O introducere postmodernă în semiologie și hermeneutică, Editura Dacia, Cluj Napoca;
Cassirer, Ernst. (1994). Eseu despre om. Editura Humanitas, București;
Chandler, Daniel. (2007) Semiotics. The Basics. 2nd edition, Routledge, London;
Culler, Jonathan. (2001). BARTHES, A Very Short Introduction. Oxford University Press, Oxford;
Dancy, Johnatan, Sosa Ernest. (1993). Dicționar de filozofia cunoașterii, volumul II, Editura Trei, București;
Danesi, Marcel. (2002). Undestanding Media Semiotics, Oxford University Press, New York;
Danesi, Marcel. (2004). Messages, Signs, and Meanings, 3rd edition, Canadian Scholars’ Press Inc., Toronto;
Danesi, Marcel. (2004). A Basic Textbook in Semiotics and Communication (3rd edition), Volume 1 in the series Studies in Linguistic and Cultural Anthropology, Canadian Scholars’ Press Inc., Toronto;
DeVito, Joseph. (2012). Human Communication, The Basic Course, 12th ed., Allyn & Bacon, New York;
Dinu, Mihai. (2000). Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Algos, București;
Dinu Mihai. (2010). Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, București;
Douël, Jacques. (1987). Le journal tel qu'il est lu, CFPJ, Paris;
Eco, Umberto. (1982). Tratat de semiotică generală, Editura Didactică și Științifică, București;
Eco, Umberto. (1984). Semiotics and the Philosophy of Language, Indiana University Press, Bloomington & Indianapolis;
Eco, Umberto. (2003). O teorie a semioticii, Ed. Meridiane, București;
Fârte, Gheorghe-Ilie. (2004). Comunicarea. O abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg, Iași;
Fiske, John (2002). Introduction to communication studies. Second edition, Taylor & Francis e-Library, New York, disponibil la
https://www.academia.edu/2237045/Introduction_to_Communication_Studies consultat la 22.12.2014
Frumușani, Daniela. (2008). Introducere în semiotică, Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Anul II, Curs ID, București;
Garvey, Daniel, Rivers, William. (1981). News Writing for the Electronic Media: Principles; Examples; Applications. Wadsworth Publishing Company, Belmont, California.
Griffin, Em. (2011). A First Look at Communication Theory, 8th edition, McGraw-Hill Humanities, New York;
Guerrero, Laura K., Floyd, Kory. (2006). Nonverbal communication in close relationships. Erlbaum Associates, Inc, Lawrence;
Locke, John. An Essay Concerning Human Understanding, disponibil la http://oregonstate.edu/instruct/phl302/texts/locke/locke1/Essay_contents.html, consultat la 17.12.2014;
Manoliu, Mihai, Chiorean, Iulia, Manoliu, Radu, (2002), Comunicarea: puncte de vedere: comunicarea și cultura, Editura Universul, București;
Marcus, Solomon. (2007). Al IX-lea Congres Internațional – Semiotica în spectacol în România Literară, Revistă a Uniunii Scriitorilor din România (ediția online), disponibil la http://www.romlit.ro/al_ix-lea_congres_internaional_-_semiotica_n_spectacol consultat la 18.12.2014.
Marinescu, Valentina. (2003). Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicații, Editura Tritonic, București.
Marshall McLuhan. (1997), Mass-media sau mediul invizibil. Editura Nemira, București.
Mehrabian, Albert. (1981). Silent Messages. Wadsworth Publishing Company, Belmont, CA;
Messinger, Joseph. (2011). Dicționar ilustrat al gesturilor. Editura Litera, București;
Pânișoară, Ion Ovidiu. (2008). Comunicarea eficientă. Editura Polirom, Iași;
Peirce, S. Charles. (1931). Collected Papers, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts;
Peirce, Charles S. (1990). Semnificație și acțiune. Editura Humanitas, București;
Pierce, S. Charles (2014). Commens, Digital Companion to C. S. Peirce, disponibil la http://www.commens.org/, consultat la 18.12.2014;
Popescu, Cristian, F. (2003). Manual de jurnalism, Redactarea textului jurnalistic, Genurile redacționale, Editura Tritonic, București, disponibil la http://www.fileshare.ro/20741406566.4;
Richards, I. A., Odgen, Ch. (1923). The Meaning of Meaning: A Study of the Influence of Language upon Thought and of the Science of Symbolism, A Harvest Book, Harcourt, Brace & World, Inc., New York;
Rovența-Frumușani, Daniela. (2000). Argumentarea – modele și strategii, Editura „ALL“, București;
Shannon Claude, Weaver Warren. (1948). The mathematical theory of communication, University of Illinois Press, Illinois, reprinted with corrections from The Bell System Technical Journal, Vol. 27, disponibil la http://cm.bell-labs.com/cm/ms/what/shannonday/shannon1948.pdf, consultat la 09.01.2015.
Sebeok, Thomas. (2001). Semnele: o introducere în semiotică, Editura Humanitas, București;
Saussure, Ferdinand de. (1997). Cours de linguistique générale, edition critique, Grande Bibliotèque Payot&Rivages, Saint Germain, Paris.
Sfez, Lucien. (2002). Comunicarea. Editura Institutul European pentru Cooperare Cultural-Științifică, Iași;
Tudor, Dona. (2011). Genuri publicistice în radio. Note de curs. Universitatea Hiperyon, București.
ANEXA 1 – CATEGORII DE ȘTIRI:
ANEXA 2 – TIPOLOGIA TITLURILOR (după Ilie Rad, Stilistică și mass-media. Aspecte ale experienței jurnalistice, Ed. Excelsior, Cluj-Napoca, 1999, p. 50)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Semiotice ale Limbajului de Stiri (ID: 106053)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.