Aspecte Psihosociale Privind Abuzul Si Maltratarea Copilului

Aspecte psihosociale privind abuzul și maltratarea copilului

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………………………………………………

CAPITOLUL I …………………………………………………………………………………………………………..

Considerații preliminare privind maltratarea în contextul vieții sociale și de familie ……………

Definirea conceptelor de violență, maltratare, abuz și neglijare a copilului ………….

Forme ale abuzului asupra copilului ……………………………………………………………

1.2.1. Copii expuși abuzul fizic

1.2.2. Copii neglijți

1.2.3. Copii expuși abuzului emoțional

1.2.4. Copii expuși abuzului sexual

Factorii socio-economici în situațiile de maltratare ………………………………………

Teorii explicative privind abuzul ……………………………………………………………..

Rolul rețelei de relații sociale în cazurile de maltratare ……………………………………….

CAPITOLUL II …………………………………………………………………………………………………………

Aspecte psihosociale privind părinții și copiii în situații de abuz și maltratare ……………………

2.1. Particularități nefavorabile ale copilului …………………………………………………………..

2.2. Reacții și manifestări clinice condiționate de atitudini parentale perturbate …………..

2.3. Strategii de supraviețuire ale copilului maltratat ………………………………………………..

2.4. Tipuri de dominare parentală …………………………………………………………………………..

2.5. Dimensiuni ale personalității care afectează negativ funcțiile parentale ………………..

2.6. Tipologia părinților abuzatori ………………………………………………………………………….

CAPITOLUL III …………………………………………………………………………………………………………..

Protecția copilului împotriva oricărei forme de abuz și maltratare ……………………………………..

CAPITOLUL IV ………………………………………………………………………………………………………….

Studiu practic constatativ privind situații de abuz și maltratare ale copilului …………………………

Concluzii și implicații ……………………………………………………………………………………………………

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………………….

Introducere

CAPITOLUL I

Considerații preliminare privind maltratarea în contextul vieții sociale și de familie

Definirea conceptelor de violență, maltratare, abuz și neglijare a copilului

Conform Ion (2010) termenii de violență, maltratare, abuz, neglijare a copilului sunt folosiți pentru a descrie atitudini și comportamente neadecvate față de copil în urma cărora, în funcție de forma și gravitatea actului, copiii pot suferi fizic și emoțional, le este afectată dezvoltarea normală și integritatea socială.

Eric Debarbieux folosește o definiție a violenței care surprinde dimensiunea individuală, instituțională, cât și cea socială a fenomenului: ,, Violența este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social și care se traduce printr-o pierdere a integrității, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea forței, conștient sau inconștient, însă poate exista și violență doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenția de a face rău” (apud Ferrẻol, Neculau coord. 2003, p. 121).

Abuzul asupra copilului reprezintă orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere , încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. (Legea 272 din 2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată 2014, art 89, alin.1).

Abuzul asupra copilului în familie poate fi inclus în categoria mai largă a violenței în familie, ea reprezentând orice acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate.

(Legea 217 din 22 mai 2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie, republicată 2012, art. 3, alin1).

Lynch (1995) spune că abuzul este varianta activă a maltratării copilului prin comiterea de acte, iar neglijarea reprezintă varianta pasivă – prin omiterea de acte de îngrijire a copilului.

În Dicționarul de Sociologie se precizează că ,,abuzul față de copil este definit ca vătămarea fizică sau mentală, sexuală, tratamentul neglijent, maltratarea unui minor de către o persoană care este responsabilă în ceea ce privește bunăstarea lui’’ (Zamfir, Vlăsceanu , coord, 1998, p.13).

Termenul de maltratare a apărut în limba franceză cu referire la rele tratamente aplicate minorilor, acestea putând fi: violențe fizice, psihologice, sexuale, neglijările grave. (Robert, 1996, apud Ionescu, Jourdan-Ionescu, 2001).

Kempe a definit maltratarea copilului ca fiind ,, producerea de vătămări fizice sau emoționale copilului de către cei care-l îngrijesc, sau neglijarea copilului într-un asemenea grad încât starea sănătății sale fizice și/sau emoționale precum și dezvoltarea sa, sunt în pericol” (apud Zlate, 1997, p. 227).

Maria Roth-Szamoskὂzi precizează că ,,maltratarea se referă la diferite forme de abuz, neglijare și exploatare produse de către părinți sau orice altă persoană aflată în poziție de răspundere, putere sau relație de încredere în raport cu un minor, care produc vătămarea actuală sau potențială asupra sănătății sale și vieții, dezvoltarea sau demnității sale” (Roth-Szamoskὂzi, 2005, p. 49).

Indiferent de faptul că există o gamă largă de definiții ale abuzului, toate au două elemente comune ,,vătămarea semnificativă a copilului și responsabilitatea părinților (sau a celor care au în grijă copilul) pentru această vătămare” ( Zamfir C., Zamfir E., 1997, p. 120).

1.2 Forme ale abuzului asupra copilului

În anii ’60 – ’70, abuzul asupra copilului se considera a fi numai cel de natură fizică, constituit din bătăi și pedepse fizice de diferite tipuri, ulterior specialiștii diferențiază și alte forme de abuz care au consecințe la fel de severe asupra dezvoltării fizice și psihice a copilului (Ion, 2010).

Termenul de ,,abuz asupra copilului” a fost folosit pentru prima dată pentru a descrie ,,copilul bătut” (Kempe, 1962). Acest concept a fost extins în mod constant, astfel în ziua de azi a ajuns să fie folosit pentru toate formele de maltratare, nu doar pentru abuzul fizic, dar și pentru formele de neglijare și abuz emoțional și sexual (Killén, 1998). Folosind cuvântul ,,maltratare”, se face referire la părinți sau persoane care îngrijesc copilul într-un asemenea mod încât îi produc acestuia vătămări fizice sau emoționale, sau neglijează copilul într-un asemenea grad încât starea sănătății sale fizice și emoționale, precum și dezvoltarea sa, sunt în pericol (Kempe 1979).

Killén (1998) consideră că după modul său de manifestare, maltratarea poate lua mai multe forme:

Copii expuși abuzului fizic;

Copii neglijați;

Copii expuși abuzului emoțional;

Copii expuși abuzului sexual.

Autoarea precizează că aceste categorii nu se exclud una pe alta, dar o anumită formă poate fi dominantă și se condiționează reciproc. Un copil expus abuzului fizic se poate anterior să fi fost expus abuzului emoțional.

Un copil care este neglijat pe o perioadă îndelungată este posibil să prezinte un comportament agresiv, care poate predispune la abuz fizic. Copii expuși abuzului sexual sunt abuzați emoțional și pot fi abuzați și fizic ( Hobbs și Wyme, 1990).

Copiii expuși abuzului fizic

Articolul publicat în anul 1962 de Henry Kempe, un medic pediatru american, cu privire la ,, sindromul copilului bătut’’ este cel care a adus pentru prima dată în atenția comunității științifice problematica atât de gravă a abuzului exercitat de părinți asupra copiilor (apud Dâmboveanu, 2009, p. 472).

Abuzul fizic constă în ,,vătămarea corporală a copilului în cadrul interacțiunii, singulare sau repetate, cu o persoană aflată în poziție de răspundere, putere sau în relație de încredere cu acesta, fiind un rezultat al unor acte intenționate care produc suferință copilului în prezent sau în viitor’’ (HG Nr. 49/2011, anexa 1, cap. II.2.1.).

Această formă de abuz relevă ,,folosirea forței fizice de către cel care îngrijește copilul (părintele, tutorele, părinte de plasament, baby sitter, educator) sau orice altă persoană responsabilă pentru creșterea și îngrijirea copilului, având ca rezultat vătămarea copilului (Irimescu, 2005, p. 156).

Categoria copiilor abuzați fizic îi include ,, pe cei care au fost răniți în mod deliberat, precum și pe cei răniți datorită insuficienței supravegherii’’ (Killén, 1998, p. 26). Acest tip de abuz mai include și evenimente ca ținutul în frig, lăsat nemâncat și nespălat, lăsat într-un loc ore întregi, nelăsat să doarmă suficient, bătut, amenințat, ars cu țigara etc. La toate acestea se vor adăuga teama de părinte, supunerea excesivă, evitarea contactelor cu adulții, anxietate permanentă ceea ce caracterizează deja un adolescent și un adult vulnerabil în fața exigențelor obișnuite ale vieții.

În literatura de specialitate referitoare la maltratarea copilului s-au realizat diferite tipologii ale abuzului fizic. Unele fac diferența între rănile dovedite sau admise a fi deliberate și suspiciunea legată de asemenea răni. Altele fac diferența dintre abuzul activ și cel pasiv. Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea produsă este urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivității și a neprotejării copilului (Killén, 1998).

În funcție de acest criteriu, Maria Roth-Szamoskὂzi (2005) distinge între pedepse minore și pedepse grave.

Pedepsele minore aplicate în mod obișnuit nu dăunează sănătății și integrității corporale a copilului, însă pot avea consecințe asupra sănătății mentale. Ele pot fi considerate abuzive în cazurile în care sunt aplicate foarte des copiilor, dar și atunci când pedepsele nu corespund greșelilor comise de copil sau când ele sunt menite să aducă satisfacții adultului, nu să corecteze comporatmentul copilului (Ion, 2010 apud Roth-Szamoskὂzi 2005). În această categorie intră: bătaia cu mâna pe diferite părți ale corpului, punerea în genunchi, bătaia ușoară cu nuiaua sau cu bățul, trasul de urechi, etc.

Pedepsele din categoria celor grave sunt considerate abuzive deoarece prezintă un risc crescut pentru sănătatea și integritatea corporală a minorului, chiar la o singură aplicare.

După Ion (2010) din categoria abuzului fizic fac parte:

Vătămările corporale care pot fi: arsuri de gradul unu, doi sau trei provocate de căldura uscată sau umedă, vătămări corporale grave (oase, mușchi) sau vătămări ale organelor interne caracterizate prin schimbarea colorației normale, durere, deformare sau imobilitate.

Actele periculoase cum ar fi: introducerea în organismul copilului a oricărei substanțe care ar putea afecta temporar sau permanent funcțiile unuia sau mai multor organe și țesuturi, folosirea de către femeile gravide din neglijență și/sau nechibzuință a substanțelor toxice pentru făt, electrocutarea, înecarea sau sufocarea, lovirea capului de zid sau de alte obiecte, conducerea mașinii sub influența alcoolului și având un copil în mașină, disciplinarea fizică a unui copil mic, folosirea armelor mortale în apropierea unui copil mic.

Pedepsele crude sau inumane : refuzul de a da copilului de mâncare sau apă pe perioade îndelungate, constrangerea copilului de a sta în cadă cu apă rece, imobilizarea copilului în cătușe sau frânghii, folosirea unor șocuri electrice de joasă tensiune.

Hobbs (1968) consideră că semnele uzuale ale abuzului fizic sunt contuziile și arsurile care pot apărea de la ciupituri, lovituri, trântiri ale copilului care sunt lăsate de palme sau obiecte pe spatele, fundul copilului, precum și ochi vineți, arsuri produse de țigară, fier de călcat.

Dykes (1996) precizează că scuturările puternice provocate copiilor de vârstă mică pot duce la un efect de biciuire a capului, vătămare care ar putea apărea în alte circumstanțe cum ar fi accident de mașină. Însă, nu întotdeauna durerea produsă în urma abuzului fizic este însoțită de semne vizibile, existând și vătămări cu consecințe grave medicale care nu se observă.

Sunt situații în care între conflictele dintre soți, agresiunea care se direcționează spre unul dintre soți poate fi adesea canalizată spre copil. În situația în care copilul respins devine turbulent el ajunge să-i ,,înnebunească” pe părinți. În astfel de condiții copilul pare să funcționeze în familie ca un fel de ,,țap ispășitor” , părinții, frații și surorile descărcându-și frustrările și agresivitatea asupra copilului. Toate acestea sunt probabil mult mai pronunțate în cazul unor dificultăți cum ar fi sărăcia, somajul și altele (Killén, 1998).

Atmosfera emoțională din casă, neîncrederea și atitudinile părinților sunt încă prezente, toate acestea ducându-l pe copilul abuzat fizic într-o stare confuză (Rohner și Rohner 1980, Covitz 1986, Garbarino 1986, Flaser 1993 apud Killén, 1998). Astfel, copilul se va percepe ca un ,,copil rău’’ care nu merită să fie iubit și îngrijit, care îți dezamăgește părinții, așteptându-se întruna să fie respins. În aceste condiții copilul dezvoltă diferite strategii de supraviețuire pentru a nu fi abuzat din nou și se va obișnui cu ideea că zi de zi adultul îl va abuza și jigni (Killén, 1998).

Abuzul fizic poate avea consecințe fizice, neurologice și poate conduce la apariția unei boli, fracturi, dizabilități și chiar a decesului. De asemenea, conduce frecvent la instalarea unor comportamente agresive, probleme emoționale și de comportament și la dificultăți de învățare și de diminuare a performanțelor școlare (HG nr. 49/2011, anexa 1, cap. III).

În acest sens Ion (2010) consideră că efectele la nivel psihic și comportamental pe care le produce abuzul fizic copilului sunt:

manifestări comportamentale cum ar fi: ascultarea necondiționată, copiii evită orice confruntare cu părinții, reacții de apărare fizică nemotivată sau manifestând violență în relațiile lor interpersonale, nevoia disperată de a atrage atenția și comportament dezordonat, instabilitatea copilului se manifestă prin faptul că aceștia nu vor să se așeze, ei motivează foarte ciudat urmele pe care le au pe corp, la unii copii se vede o atenție anxioasă față de anturajul lor, tendințe de automutilare, dorința cronică de a fugi de acasa.

trăiri afectiv-emoționale se manifestă prin următoarele aspecte: neîncrederea, teama, curiozitate scăzută sau absentă, vigilență anxioasă, dificultate de contact interpersonală, frica de separare, vulnerabilitate la situații stresante, dificultatea de autocontrol și de înțelegere, somnolența sau insomnii, dificultatea de somn, lipsa de control și motivație scăzută, săracă.

Din studiile efectuate în SUA se poate observa că pedeapsa fizică este o formă de disciplinare extrem de răspândită. Unele date arată că 93% din părinți recurg la o anumită formă de pedeapsă corporală ( Gill, 1970).

Trebuie subliniat că abuzul părinților asupra copiilor nu se regăsește de obicei încadrat în sfera patologicului. În realitate este vorba de reacțiilor unor indivizi normali, care răspund astfel la anumiți factori stresanți conform capacităților individuale și nivelului lor de maturitate (Zigler și Hall 1989).

Copii neglijați

,,Neglijarea copilului reprezintă o ucidere tăcută și necruțătoare a spiritului uman” (Daro și Mc Carthy, 1991 apud Killén, 1998).

Neglijarea este o formă a abuzului și reprezintă incapacitatea sau refuzul adultului de a asigura dezvoltarea copilului în toate aspectele vieții sale. (salvati copiii)

Maria Roth-Szamoskὂzi (1999) considera că neglijarea constă în ,,forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoționale și educaționale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoțională, cognitivă și socială’’ (apud Irimescu, 2005, p 158).

Neglijarea copilului se poate manifesta sub mai multe forme:

Neglijarea fizică și cea a siguranței fizice care se referă la:

neglijarea alimentației copilului;

insuficiența îngrijirii, care conduce la dezvoltarea neadecvată a copiilor, la o stare de malnutriție și nedezvoltare psihică;

neglijarea îmbrăcămintei adecvate;

lipsa asigurării unei locuințe adecvate, neglijarea unor amenajări pentru siguranța condițiilor de locuit;

neglijarea asigurării măsurilor de protecție și supraveghere (Ion, 2010, p. 24).

Neglijarea emoțională poate fi definită ca ,,slaba abilitate a părinților de a se angaja pozitiv, emoțional în creșterea copilului’’ (Killén, 1998, p. 30). Acestă formă include îngrijirea și afecțiunea inadecvată care face referire la neglijarea evidentă a nevoii copilului de afecțiune, sprijin moral și atenție; refuzarea îngrijirii psihologice – refuzarea permiterii tratamentului necesar pentru probleme emoționale sau de comportament ale copilului; întârzierea în îngrijirea psihologică – eșecul în asigurarea tratamentului necesar pentru o problem emoțională care necesită o îngrijire psihologică de specialitate (Irimescu, 2005, p. 160). Suferința copiilor în plan afectiv duce la o slabă dezvoltare și la o slabă crestere în greutate. ENOD (,,eșecul non-organic de dezvoltare’’) este carcaterizat de slabele interacțuni părinte-copil, de neîndeplinirea rolului de părinte și părăsirea copilului (Ion, 2010).

Neglijarea educațională relevă neînscrirea copilului la grădiniță/școală, lipsa preocupării părinților pentru stimularea intelectuală a copilului, lipsa urmăririi porgreselor școlare. Această formă de neglijare include: permiterea absenteismului considerat formă de maltratare dacă părintele a fost informat asupra problemei și nu a luat nici o măsură; neînscrierea copilului într-o formă de învățământ – omiterea înscrierii într-o formă de educație adecvată nivelului copilului; ignorarea nevoilor speciale de educație – refuzul acordării sau eșecul în obținerea serviciilor educaționale recomandate (Irimescu, 2005, p. 160).

Neglijarea medicală – părinții nu se îngrijesc de sănătatea copilului și de efectuarea controalelor medicale periodice. Acest tip de neglijare mai include și lipsa de interes a părintelui față de sănătatea copilului, un comportament neglijent al părintelui față de copilul bolnav și de tratamentul prescris, neprezentarea la medic (Irimescu, 2005, p. 160).

Carențe de creștere și dezvoltare: erorile din formula de preparare a hranei sugarului și copilului mic ce generează scăderea în greutate și instalarea distrofiei (Schmitt și Maoro, 1989 apud Irimescu, 2005, p. 159).

Abandonul și supravegerea neadecvată sunt caracterizate de: lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat, abandonarea copilului la o persoană, într-un spital sau într-o instituție de ocrotire și neinteresarea față de copil, expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopții sau neinteresul față de lipsa de acasă a copilului (Ion, 2010, p. 25).

Killén (1998) consideră că neglijarea în acest sens, este mai puțin evidentă ,,Copilul poate fi ridicat doar după ce a țipat suficient de mult. Poate primi hrană, dar nu neaparat suficientă sau adecvată întotdeauna. Poate avea haine, dar nu neaparat adecvate, poate primi afecțiune și nîngrijire din partea părinților, însă prea puține’’ (Killén, 1998, p. 31).

Semnele vizibile ale neglijări sunt multiple. Copilul poate fi murdar și urât mirositor. Apare ca fiind înfometat, alb la față și adesea nu câștigă greutate. Mulți dintre ei chiar slăbesc. Unii copii au fost lăsați ore întregi, uneori zile, fără hrană și fără a fi schimbați. Copilul plânge pentru mâncare, căldură sau datorită disconfortului sau a durerii, ceea ce poate fi deranjant și poate stârni agresivitate. Uneori, nimeni nu se apropie de el și nu îi arată acestuia că este dorit (Heap, 1991 apud Killén, 1998, p. 30).

Tabelul 1. Semne ale neglijării după Mighiu (2008)

Neglijarea afectează negativ atât dezvoltarea fizică a copilului, cât și pe cea psihologică. Neglijarea severă mai ales a copiilor de vârstă mică afectează major creșterea și dezvoltarea fizică și intelectuală a copilului, iar în cazurile extreme poate conduce la spitalizarea, instalarea unei dizabilități sau decesul copilului (Biji, 2010).

Mighiu (2008) menționează că efectele neglijării pot avea loc:

În plan emoțional unde tabloul poate fi extrem de diferit. Copilul neglijat este marcat de o atitudine de infiferență sau timiditate și de incapacitatea de a-și organiza activitatea liber. Nu este curios, are tulburări de atenție, un prag prea scăzut sau prea ridicat de toleranță a frustrărilor, somatizaază ușor, nu este dispus să facă efort cognitiv, nu are nivel de aspirații pe termen lung (nu se poate proiecta în viitor).

În plan social stabilește contacte interpersonale fragile, are dificultăți de adaptare și încearcă sa-și suplinească nevoile nesatisfăcute, uneori prin fapte antisociale (indiviudual sau apelând la diverse grupuri) consum de droguri, fuga de acasă, absenteism, însușirea deficitară a normelor etico-morale.

Grittenden (1992) spunea că,, printre copiii neglijați nu rămân supraviețuitori care să se plângă sau să protesteze”. Asta scoate în evidență aspectele distructivității sale. ,, Prin faptul că ucide spiritul celor care au supraviețuit fizic, neglijența nu lasă nici un martor.”

Copiii expuși abuzului emoțional

Abuzul emoțional sau psihologic este cel mai greu de definit deoarce provoacă consecințe mai mari decât orice altă formă de abuz asupra copilului.

Killén definește abuzul emoțional ,,ca o atitudine sau acțiune cronică a părinților sau altor personae îngrijitoare, care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine positive a copilului’’ (Killén, 1998, p. 32)

Garbarino și colaboratorii definesc abuzul emoțional ca fiind ,,atacul concentrat al unui adult asupra dezvoltării conștiinței de sine și a competenței sociale a copilului” (Garbarino 1986, p. 87). Pedepsele la care recurg părinții în cadrul abuzului emoțional sunt: terorizarea copilului, folosirea lui ca servitor, refuzul de a-l ajuta la solicitarea acestuia, recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale, imorale sau criminale.

Ion (2010, pp. 21-22) a realizat o diferențiere a formelor de abuz emoțional ca:

Respingerea , ca formă de abuz psihologic, se manifestă prin următoarele acte:

ridiculizarea cronică, minimalizarea și umilirea copilului;

pedepsirea copilului pentru activități de joc specific vârste sau pentru gesture și comportamente normale (curiozitatea, manipularea unor obiecte, zâmbetul, plânsul);

transformarea copilului în ,,țap ispășitor” al familiei;

refuzul cronic al gesturilor de afecțiune;

tratarea unui copil mai mare ca unul de vârstă mai mică;

afișarea unei preferințe rvidente pentru unul din copiii din familie, în defavoarea altora;

etichetarea negativă a comportamentului unui copil în mod cronic;

refuzul permanent al părintelui de a recunoaște sau de a remarca realizările copilului.

Izolarea copilului de experiențele sociale normale ale vârstei sale, îl rupe de mediul social care îi poate asigura acestuia relațiile sociale necesare dezvoltării competențelor sociale și formării identității sale. Părinții le inoculează copiilor idea că ceea ce se întâmplă în familie este normal, este ceea ce trebuie să se întâmple în toate familiile, în cazul tuturor copiilor. Dacă copilul încearcă să părăsească izolarea este considerată de părintele abuziv ca tradare și este pedepsită.

Terorizarea copilului pe cale verbală prin amenințări cu pedeapsa, părăsirea, alungarea, creează acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Efectul psihic traumatizant al terorizării se datorează, caracterului său imprevizibil: descărcările frecvente de mânie ale adultului pot alterna cu perioade în care acesta produce dovezi de atașament față de copil. Terorizarea, prin specificul ei afectează bazele încrederii copilului în adulți, în lumea înconjurătoare.

Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în măsura în care părintele privează copilul de stimuli esențiali dezvoltării sale psihice și cognitive. Gravitatea acestui tip de comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea psihică sănătoasă a oricărui copil, este necesar ca adulții să fie receptivi la nevoile acestuia.

Coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activități și comportamente antisociale. De exemplu: delincvența, violența, consumul de droguri si alcool.

Deprivarea copilului de demnitate/ degradarea acestuia este legată de copiii care sunt percepuți negativ de părinții lor, uneori chiar de la naștere. Forma aceasta a abuzului emoțional își are finalitate în exprimări și atitudini depreciatoare la adresa copilului, afectând demnitatea acestuia.

În funcție de tipul de situație la care copilul a fost expus, Killén (1998, pp. 33-39) a realizat o categorizare a diferitelor forme de abuz emoțional:

Copiii sunt percepuți în mod negativ de către părinții lor

Copii simt că ceva nu este regulă cu ei, că sunt ,,proști”, ,,răi”, ,,nebuni” , astfel ei sunt văzuți ca o sursă a problemelor părinților, fiind expuși la diferite grade de respingere.

,,Sindromul Cenușăresei”

În acest caz, copilul este expus atât abuzului părinților, cât și al fraților. Ceilalți frați, marcați deja de anxietate și nesiguranță datorită atitudinii părinților, aleg ca soluție alianța cu aceștia considerându-i puternici și periculoși împotriva fratelui mai slab. Ei își definesc fratele/sora ca fiind vinovați de tot ceea ce este rău în familie.

Terorizarea copilului prin amenințări cu pedeapsa, cu părăsirea sau alungarea

În cazul abuzului emoțional, diferit de cel fizic, cel abuzat nu este mereu conștient că a fost abuzat, dar nici cel ce abuzează nu este în mod necesar conștient de abuzul său. Rohner și Rohner (1980) folosesc denumirile de ,,respingere parentală” și ,,abuz emoțional” cu același sens: ,,Părinții care resping sau își supun copiii unui abuz emoțional sunt adesea cei cărora nu le plac, nu acceptă sau sunt împotriva copiilor”.

Copiii ai căror părinți sunt violenți unii cu alții

Acești copii au posibilități reduse de a se indentifica în cadrul familial, atât în ceeaa ce privește identificarea cu părintele care abuzează, cât si cu cel care este abuzat, ceea ce va genera ulterior probleme legate de conștientizarea propriei valori și a identității sexuale. Hershorn și Rosenbaum (1985) au constatat că ,,acești copii trăiesc în anxietate și-și folosesc adesea energia pentru a avea grijă de ei înșiși și în mod ironic chiar și de părinții lor”. Astfel pe acești copii îi copleșește responsabilitatea și nu mai au energia și bucuria pe care să le investească în joacă, considerându-se prea maturi pentru a avea relații cu copii de vârsta lor, nu se mai pot concentra suficient pentru obținerea unor rezultate școlare bune, uneori chiar abandonând-o.

Cristensen (1988) considera că ,,Pentru mulți dintre acești copii a experimenta violența înseamnă a trăi în același apartament sau casă cu părinții și, de asemenea, de a suporta consecințele climatului de ură și ostilitate dintre părinți și restul familiei” (apud Killén,1998, p. 34).

Copii ai căror părinți consumă droguri sau alte substanțe

În asemenea situații, copilul observă că adulții sunt centrați mai mult pe propriile probleme și nevoi, în timp ce ale lor sunt neglijate. Astfel copilul este expus la situații neprevăzute și anxietate pe care nu le poate înțelege. În cazul în care abuzul durează de mult timp, familiile sunt fie izolate, fie au o rețea socială deorganizată, asociindu-se și alți factori precum: probleme financiare, probleme de cazare, problem materiale sau de coabitare. De cele mai multe ori, familia este izolată social din cauza problemelor pe care le are. Toți banii sunt cheltuiți pe droguri sau pe alcool, spargerile, hoția sau prostituția fiind singurele căi de a-și satisface nevoile.

Lerner (1986) precizează că între 75 și 90% din cazurile de maltratare a copiilor a fost implicat și alcoolul.

Covington (1986) adaugă faptul că 66% din copiii care sunt crescuți de persoane alcoolice sunt abuzați fizic, că în 76% din cazurile care implică abuzuri sexuale asupra copiilor sunt legate și de consumul de alcool și că 50% din victimele incestului provin din cămine alcoolice.

La fel ca și în cazul abuzului fizic si al celorlalte forme de abuz emoțional, copilul trăiește sentimentul vinovăției pentru ceee ce se întâmplă. De exemplu: ,,Dacă aș fi fost suficient de cuminte mama nu ar fi băut”.

Ca sistem de apărare, consumatorii de droguri folosesc adesea negarea și proiecția, uneori neagând, minimalizând și raționalizând abuzul pe care îl comit, lucru ce va conduce la dereglarea abilității de înțelegere și orientare a copilului, precum și dificultăți în procesul de dezvoltare a percepției acestuia.

Copiii consumatorilor de substanțe sunt maltratați încă de la nivelul vieții intrauterine, acest lucru fiind valabil și în cazul consumatorilor de alcool. În acest sens, Jones și colaboratorii (1973) au introdus diagnosticul ,,sindromului de alcoolemie fetală” (SAF) pentru a arăta deficiențele înnăscute ce pot apărea, caracterizat prin: fizionomie specifică (nas scurt și curbat în sus, cu o rădăcină plată și bărbie mică), malformații congenitale (ale inimii, ale sistemului urinar și genital, ale pielii, scheletului și ale mușchilor), tulburări de creștere și retard mental. Cea mai serioasă consecință a influenței alcoolului asupra fătului este considerată retardarea mentală.

Copii ai căror părinți divorțează fără a fi capabili să realizeze creșterea copilului

Dacă părinții sunt incapabili să se ocupe de creșterea copiilor, iar conflictele dintre ei continuă, acestora le este foarte greu să meargă mai departe, instalându-se anxietatea și sentimentele confuze. Această stare de disperare sau furie a copilului nu este exprimată direct, el devenind deprimat sau dificil. Trecerea copilului prin acest process îi afectează în mod negative legăturile cu cei apropiați, timp de mai mulți ani.

,,Sindromul Münchausen prin intermediar”

În cazul acestui sindrom părinții ,,fabrică” o boală de care pretind că suferă copilul, fabricând simptomele ei si adesea chiar un istoric al bolii. Părinții se documentează despre simptomele acestei boli și descriu starea copilului foarte convingător, reușind chiar să inducă copilului stări de vomă, amețeli, simptome care pot induce în eroare un medic în timpul examinării. Acel copil va fi supus unor tratamente dureroase și investigații amănunțite, îmbrăcând aspectul abuzului fizic, cu singura diferență că el nu va fi exercitat de către părinți, ci de personalul medical. Deseori copilul este ținut departe de locul de joacă și de ceilalți copii, uneori i se interzice să mai frecventeze și școala.

Kaufmann și colaboratorii (1989) precizează că ,,sindromul cuprinde atitudini și acțiuni ale părinților care se întind de la a fi preocupați și îngrijorați în legătură cu sănătatea copilului până la fabricarea bolii, mpdificarea rezultatelor de laborator, inducerea activă la copil a simptomelor bolii.”

Acest sindrom face referire la copiii care primesc o îngrijire fizică adecvată, dar care sunt neglijați din punct de vedere emoțional.

Ayoub și Miller (1985) definesc ENOD astfel: ,,Eșecul de dezvoltare datorat mediului (EDM) nu poate primi un diagnostic organic. Etiologia sa este centrată pe omiterea sau dereglarea unor aspecte din cadrul relației părinte-copil. Problemele existente în cadrul diadei pot varia de la simpla lipsă de cunoștințe sau deprinderi până la complicate pattern-uri de atașament care se pot traduce în pattern-uri de hrănire greșite față de satisfacerea nevoii de hrană.”

ENOD se manifestă datorită unei slabe interacțiuni părinte-copil, caracterizate prin lipsa de competență sau nesiguranță în îndeplinirea rolului de părinte. Neglijarea lui poate duce la deteriorarea dezvoltării fizice și a altor aspecte, iar dacă acest sindrom nu este tratat poate provoca moartea copilului.

Florian și Pușcaș (2008) consideră că efectele abuzului emoțional pot fi:

Trăiri emoționale: stima de sine redusă, timiditate, sentimente de vinovăție, interiorizare, neâncredere, ostilitate, nefericire, anxietate, dezvoltarea unui nucleu de manifestări nevrotice, depresie, tendințe autoagresive sau heteroagresive.

Comportament social: conduce la eșec permanent (care-i confirmă copilului incapacitatea și sentimentul de nonvaloare), manifestări agresive, iritabile, atitudini masochiste, inhibiție socială, dificultăți de adaptare (refuzul grădiniței sau fobie școlară) și dificultăți de comunicare. Copilul abuzat emoțional nu știe să se joace, să se exprime prin joc.

Egeland (1992) este de părere că ,,lipsa unei disponibilizări emoționale reprezintă baza tuturor celorlalte aspecte dăunătoare ale abuzului emoțional”.

1.2.4. Copii expuși abuzului sexual

„Abuzul sexual împotriva copilului este obligarea sau îndemnarea acestuia, de către o peroană adultă, să participe la activități sexuale care servesc plăceri adultului” (Roth-Szamosközi, 1999, p. 53)

Abuzul sexual împotriva copilului presupune „implicarea de către adult a copiilor dependenți/imaturi, a adolescenților în activitățile sexuale pe care nu le înțeleg și la care ei nu sunt în măsură să consimtă în cunoștință de cauză sau care violează normele tradiționale ale vieții de familie” (Barker, 1995 apud Irimescu, 2005, p. 156).

Copilul este stimulat sau obligat să se angajeze în relația abuzivă, aceasta realizându-se prin recompense sau amenițări. Activitatea sexuală este reprezentată ca ceva special, iar copilul ar trebui să se considere norocos pentru faptul că are „șansa” să participe la ea. Copilul nu are capacitatea de a înțelege ceea ce se întâmplă, înțelegând că este ceva în neregulă doar în momentul când i se spune că „jocul este secret” (Killén, 1998, p.40).

Abuzul sexual din cadrul familiei sau din cadrul rețelei familiale este, rareori, violent. Pettersen (1990) pune accentul asupra faptului că persoanele pedofile sunt, în general, senzuale și protective și mai puțin violente. În acest caz, abuzul este traumatizant, din punct de vedere emoțional prin faptul că tăcerea copilului este adesea asigurată prin corupere și, în același timp, copilul este făcut să se simtă vinovat și responsabil față de ceea ce se întâmplă. Uneori, abuzatorul dezvoltă un model de comportament de constrângere, iar abuzul poate continua până când copilul va fi capabil să evadeze din acea relație sau până când cineva își va da seama de ceea ce se întâmplă și va pune capăt situației (apud Killén, 1998).

Incestul este o formă a abuzului sexual și reprezintă „comportamentul agresiv sexual care se manifestă între membrii familiei, având ca autor pe unul din părinți” (Păunescu, 1994, p. 60).

Cel mai important obstacol în dezvăluirea unui caz de incest îl reprezintă secretul pe care copilul trebuie să-l păstreze. Secretul este asigurat prin amenințări și corupere: „dacă vei spune cuiva ce s-a întâmplat, eu voi intra în pușcărie. Dacă vei spune mamei tale, ea te va urî mereu” (Killén, 1998, apud Ion, 2010, p.23)

Roth-Szamosközi consideră că gravitatea faptelor comise în cazurile de abuz asupra copiilor se face în funcție de:

– vârsta copilului, cu cât acesta este mai tânăr, cu atât faptele sunt considerate mai grave;

– gradul forței implicate, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât forța utilizată este mai mare;

– relația dintre abuzator și victimă, fapta este cu atât mai gravă, cu cât relația abuzatorului cu victima este mai strânsă;

– tipul actului sexual la care a recurs agresorul, gravitatea faptelor fiind mai mare dacă a avut loc penetrarea copilului ( Roth-Szamosközi,1999, p. 54).

Copilul abuzat sexual poate să-și piardă uneori dorința de a trăi suferind schimbări severe în plan psihologic, poate deveni închis în sine, violent sau, el însuși o persoană abuzivă.

Există câteva consecințe ale abuzului sexual, care fac ca el să fie cea mai înjositoare formă de abuz:

– sexualizarea traumatică prin interiorizarea de către copil a unor idei eronate despre comportamentul sexual, datorită faptului că este recompensat pentru comportamente sexuale nepotrivite vârstei;

– stigmatizarea prin trăirea sentimentului de rușine, datorită faptului că abuzatorul îi solicită imperativ să păstreze tăcerea și îi atrage atenția asupra faptului că este părtaș, iar imaginea lui va fi una negativă, dacă ceilalți le vor descoperi secretul;

– trădarea prin neîmplinirea așteptărilor copilului privind apărarea și grija din partea membrilor familiei, care îi neagă dreptul la bunăstare și armonie;

– neputința copilului de a se proteja și de a stopa abuzul, datorită experimentării de către acesta a încălcării de către adult a granițelor sale corporale;

– parentificarea și atribuirea de roluri deformate, prin pierderea copilăriei și aducerea sa cu forță în rolul de adult, prin atenția care i se acordă, în defavoarea fraților și prin recompensele nepotrivite (Fischer, Rieddeser, 2001 apud Florian, Pușcaș, 2008)

Consecințele pe termen lung ale abuzului asupra copilului sunt întâlnite la adolescenții și adulții care au fost abuzați în copilărie:

– stresul post-traumatic;

– distorsiuni/deformări cognitive;

– tulburări emoționale;

– disociere;

– referire slabă la sine;

– distorsionarea imaginii de sine;

– evitare (Florian, Pușcaș, 2008)

Semnele obișnuite ale abuzului sexual se observă în schimbările comportamentului: copilul este tăcut, se simte complexat și îndepărtat de prieteni. Comportamentul acestor copii diferă în funcție de vârsta lor. Tăcerea copilului este asigurată adesea prin corupere din partea persoanei abuzive deoarece el este făcut să se simtă vinovat și responsabil de ceea ce se întâmplă.

După autorii citați mai sus, efectele abuzului sexual sunt:

Trăirile emoționale: frica de pedeapsă, culpabilitatea, furia, depresia, ostilitatea, sentimentul de murdărie corporală, teama de deteriorare sexuală și a reproducerii, tendințe de sinucidere.

Manifestări comportamentale:

– regresie;

– ostilitate sau agresiune față de alte persoane;

– pierderea deprinderilor sociale;

– letargie, nepăsare față de sine;

– postura corpului exprimând copleșire, greutate;

– tendința de confesare (la fete) sau ascunderea secretului dureros;

– atitudine protectoare față de părinți.

Killén (1998) preciza că acei copii care sunt expuși unui astfel de abuz se feresc adesea să aibă contacte cu alți copii de vârsta lor, din motivul că cineva „ar putea observa”. Aceștia se izolează și ajung să se privească ca și cum ar fi diferiți de ceilalți copii. Rezultatele lor școlare se deteriorează rapid, încercând adesea să evite orele de gimnastică și dezbrăcarea în prezența altor copii, precum și medicul școlii, însă ei vor contacta frecvent asistenta pentru multiplele probleme legate de dureri de burtă, dureri de cap, dureri ale picioarelor sau alte probleme somatice.

Abuzul sexual poate fi asociat și cu celelalte forme de maltratare. De exemplu dacă un copil a fost abuzat sexual în propria sa familie, este posibil să fi fost expus și abuzului fizic, emoțional și neglijării. Acțiunea în cazul acestui tip de abuz este diferită de activitatea cu alte tipuri de maltratare deoarece nu avem de a face doar cu un comportament criminal serios, ci și cu un comportament considerat tabu (Killén, 1998).

Factorii socio-economici în situațiile de maltratare

Cu ajutorul teoriei sistemelor sunt studiați anumiți factori care pot avea un rol în amplificarea fenomenului de abuz. Autori precum Bronfenbrenner (1979), Carlson (1984), Garbarino, Guttmann și Seeley (1986) iau în considerare elementele situate la diferite niveluri ale mediului social pentru explicarea cauzelor abuzului:

– Nivelul microsistemului: tipul și mărimea familiei, natura relațiilor familiale, roluri și pattern-uri interacționale, influența copilului asupra dinamicii familiale, istoricul familial, evenimentele familiale cu rol de declanșare a abuzului.

– Nivelul mezosistemului: familia lărgită, vecinătatea, comunitatea etnică, religioasă, normele sociale, locul de muncă, valorile și relațiile suportive.

– Nivelul macrosistemului: atitudinea societății față de violență și față de copii, stereotipuri de sex și rol, nivelul de trai din societate, problemele sociale, politici sociale.

Factorii de risc ai abuzului asupra copilului pot fi, pornind de la teoria sistemelor, la

diferite niveluri: individuale, familiale, interpersonale, instituționale și macrosociale. Plecând de la această abordare Kaufman și Zigler diferențiază factori de risc și factori compensatori ai

abuzului asupra copilului (Ion, 2010, p. 34).

Conform autoarei factorii de risc ai abuzului asupra copilului pot fi, pornind de la teoria sistemelor, la diferite niveluri: individuale, familiale, interpersonale, instituționale și macrosociale. Plecând de la această abordare Kaufman și Zigler diferențiază factorii de risc și factorii compensatori ai abuzului asupra copilului.

Tabel 2. Factori de risc și compensatori ai abuzului

în viziunea lui Kaufman și Zigler

Zamfir (1997) adaugă faptul că riscul este mai crescut pe măsură ce societatea devine mai mobilă și au loc schimbări structurale în familii datorită divorțului și separării. De asemenea, riscul abuzului crește și din cauza accetuării sărăciei, anumitor boli cronice sau din cauza abuzului de substanțe. Există și alte riscuri care nu pot fi omise, cum ar fi: perpetuarea modelului abuziv, lipsa educației și ignoranța cu privire la abuz, vârsta tânără a părinților, numărul mare de copii în familie.

Din cercetarea realizată la nivel național în 2003 de Centrul Parteneriat pentru Egalitate(vezi ion pp 122 bibl) asupra abuzului în familie și la locul de muncă reiese faptul că „în România violența în familie are drept factori determinanți semnificativi alcoolismul, sărăcia, socializarea într-un mediu marcat de violență și modelul patriarhal de organizare a familiei”.

Figura 3. Model psiho-social privind cauzele abuzului

(adaptat după Gelles și Kari Killé de C. Sutton

1.4. Teorii explicative privind abuzul

Fenomenul de abuz asupra copilului, prezent astăzi în toate societățile și în rândul fiecărei clase sociale, are la bază mai multe teorii universal acceptate: medicală, psihologică, socială etc. Aceste teorii conduc la definirea abuzului ca „o încălcare a legilor/a codului penal, un act cu consecințe medicale și/sau psihologice, un fenomen multidimensional din interacțiunea mai multor elemente: caracteristicile părinților și ale copiilor, procesul de interacțiune familială, contextul comunitar, cultural și social” (Miftode, 2002, p. 7).

Pentru ca protecția copiilor împotriva abuzurilor să poată dobândi consistența procedurală, specialiștii au elaborate cinci modele explicative care să le permit înțelegerea elementelor constitutive și contextuale ale apariției relelor tratamente. Friedrich (1990) considera că un model este menit să ajute la înțelegerea următoarelor componente:

-contextul de viață al copilului înainte de maltratarea propriu-zisă;

-caracteristicile traumatice ale relelor tratamente;

-reacțiile copilului și ale agenților semnificativi din mediul său de viață ca urmare a relelor tratamente și a dezvăluirii acestora;

-modul cum se suprapune maltratarea peste dezvoltarea copilului;

-cursul recuperării în urma relelor tratamente (apud Roth-Szamosközi, 2005, p.133).

1.4.1. Concepții de natură medicală și psihologice

Concepția medicală consider abuzul comis împotriva copilului ca fiind o boală. Patologia specific acestei boli constă în tulburări de personalitate ale adulților, tulburări care se manifestă în relația lor cu un copil, sub acțiunea unor factori de stres specifici relației adult-copil; ea se concretizează în manifestări agressive, fizice si verbale, față de copil. H. Kempe apreciază că numai 10% din adulții ce abuzează copiii pot fi pasibili de boli mentale. Autorii care sunt adepții acestei teorii medicale susțin că variabilele sociale nu intervin în schema cauzală a abuzului copilului (Ion, 2010, p.28)

Teorii psihologice și psihopatologice pornesc de la concepția că violența reprezintă o deviere a comportamentului autodistructiv dinspre sine spre altă persoană; spre exemplu, abuzatorul care se simte frustrat își poate exterioriza sentimentele negative asupra victimei, comportamentul violent fiind de fapt o formă de apărare împotriva dependenței față de victimă. Explicația conform căreia agresorii ar avea probleme psihice a fost denigrată în ultimii ani, iar multe lucrări teoretice omit să aducă în discuție acest subiect. Pe de altă parte, intervenția terapeutică pe termen lung și resursele multiple de care comunicarea ar trebui să beneficieze au făcut ca această abordare să fie folosită cu precădere în înțelegerea evoluției agresorilor și a dorinței de schimbare a comportamentului acestora, în elaborarea unor programe de prevenire primară, și mai puțin pentru identificarea unor tehnici terapeutice specific ( Neamțu și Stan, 2005).

Teoria atașamentului dezvoltată de Joan Bowlby, evidențiază rolul relațiilor adult-copil în dezvoltarea personalității de tip armonios. „Există multe studii care arată că lipsa dragostei materne în copilăria timpurie poate avea efecte pe termen lung asupra sănătății mintale și dezvoltării personalității oamenilor” (Bowlby, 1990, p. 21). Belky și Cassidy (1992) consideră teoria aatașamentului ca fiind o teorie care unifică înțelegerea biologică a naturii umane și concepția psihanalitică, conform căreia experiențele trăite în copilăria timpurie sunt de maximă importanță pentru dezvoltarea ulterioara a personalității. Kari Killén (1998) a descries trei modele de atașament care pot fi prezente în grade diferite: atașament sigur, atașamentul anxios și evitarea atașamentului.

1.4.2. Teoria socio-biologică

Teoria agresivității, dezvoltată de Konrad Lorenz, susține că aceasta nu este caracteristică doar unui număr restrâns de indivizi, ci este un comportament uman inalienabil. Datorită acestei concepții s-a putut înțelege că strategia comportamentului agresiv a apărut în evoluția speciilor fiindcă a sporit șansele de adaptare ale unor indivizi. În privința explicației abuzului împotriva copiilor, reprezentanții biologiei sociale au în vedere orientarea comportamentului de maltratare a copiilor spre indivizi cu valoare reproductivă mai scăzută: copii handicapați, bolnavi, prematuri sunt supuși relelor tratamente (Ion, 2010, p. 29).

1.4.3. Teoria transmiterii multigeneraționale a abuzului

Concepția prin care problemele psihosociale se consideră a fi transmise din generație în generație este larg răspândită. Investigațiile în cazurile de abuz împotriva copiilor au constatat ca mulți din adulții abuzivi proveneau din familii cu grad crescut de violență, respectiv au fost ei înșiși abuzați în copilărie.

Rutter (1997) consider că atitudinile si comportamentele parentale sunt complexe și nici transmiterea lor nu poate fi privită unidimensional (apud Killén, 1998). Nu stilul parental este cel care se transmite genetic ci, de exemplu predispoziția către unele tulburări psihice. Susținătorii acestei concepții scot în evidență transmiterea familial a anumitor modele culturale de creștere a copiilor, modele în care autoritatea parentală, agresivitateaa fizică sau verbală, ignorarea sentimenteleor copiilor sunt caracteristice. Totuși, nu toți părinții care au fost expuși abuzului își vor expune copiii aceluiași lucru (Killén, 1998).

Teoria ecologică – interacționistă privind abuzul

Teoria ecologică are la bază teoria sistemică.

Mediul socio-cultural, ceea ce astăzi se numește „ecologia social”, joacă un rol important în cadrul fenomenului de maltratare. Pentru a surprinde varietatea influețelor de mediu Bronfenbrenner (1979, apud Killén, 1998) propune studiul unei problem sociale concomitant la diferite nivele ale sistemului pe care îl reprezintă mediul social ai microsistemului, al mezosistemului și al macrosistemului.

Teoria lui Urie Bronfenbrenner – ecologia dezvoltării umane continuă tradiția lui Kurt Lewin, concentrându-se asupra problemelor infantile. Autorul este interest de adaptarea progresivă a organismului uman în creștere la mediul său imediat și modul în care această relație este mediată de forțe ce provin din zone mai îndepărtate și aparțin unui mediu fizic și social mai amplu. Mediu ecologic este văzut ca o serie ordonată de structure concentric, incluse una în cealaltă, denumite microsisteme, mezosisteme, exosisteme și macrosisteme.

Microsistemul este acel complex de relașii existente între personae și mediul perceput de o persoană prin experiența direectă. Microsistemul cuprinde, pe lângă dimensiunea subiectivă (experiența percepută de subiect), și pe cea ecologică (roluri, activități, relații interpersonal, activități fizice). Microsistemul se referă la relațiile familial care constituie mediul de viață al copilului, iar factorii cu influență din această categorie pot fi: tipul și mărimea familiei, natura relațiilor marital, influența copilului asupra dinamicii familial, evenimente familial care pot avea un rol declanșator în producerea violenței.

Mezosistemul e definit ca un system de microsisteme cuprinzând unul sau mai mmulte context ambientale unde individual este participant active, ca și conexiunile acestora. Cercetările desfășurate la cest nivel permit examinarea efectelor reunite ale proceselor care se manifestă în mai multe microsisteme, furnizând indicații importante cu privire la direcțiile pe care merge dezvoltarea individului; autorul susține că dezvoltarea va fi intnsificată dacă două contexxte în care perosana se află implicată sunt într-o legătură puternică și nu într-una slabă

Exosistemul este constituit din una sau mai multe situații ambientale în care individul nu participă direct, în care au însă loc evenimente ce influențează ambientul cu care persoana ia contact. Exemple: raportul între procesele intrafamiliale și locul de muncă al părinților (un loc de muncă stresant, foarte solicitant poate influența raporturile mamă-copil), grup de prieteni ai tatălui cu influența negativă: alcoholism, neglijarea familiei etc:

Macrosistemul reprezintă contextual suprastructural care condiționează sistemele de nivel inferior, și e legat de culture, subculture și organizații sociale mai ample. Aceste complexe de credințe și comportamente care caracterizează macrosistemul sunt transmise de la o generație la alta prin procesele de socializare promovate de diversele instituții ale unei culturi, cum sunt familia, școala, biserica, locul de muncă, structurile politico-administrative. Macrosistemul este cel mai larg cadru de influență asupra fenomenelor din familie, a cărui acțiune este incontestabilă. În această categorie intră atitudinile societății față de violența și față de copii, așteptările fașă de școală, responsabilitatea acordată mass-mediei pentru educarea cetățenilor, nivelul de trai din societate, problemele sociale specific ale societății și politicile sociale în vigoare.