Aspecte Psihosociale ale Creativitatii la Adolescenti

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………..4

CAPITOLUL 1 : CADRUL CONCEPTUAL

1.Personalitatea…………………………………………………………………….5

1.1.Accepțiuni ale personalității……………………………………………………………..5

1.2.Tipologii Yung , Eysenck……………………………………………………………….9

1.3.Tipologiile școlii franceze…………………………………………………………….10

2.Creativitatea……………………………………………………………………23

2.1. Accepțiuni ale creativității……………………………………………………………23

2.2.Etape ale creativității………………………………………………………………….31

2.3.Nivele ale creativității…………………………………………………………………33

2.4. Factorii inhibitori și facilitatori ai creativității……………………………………….35

3.Adolescența………………………………………………………………….39

3.1Prezentarea generală……………………………………………………………………39

3.2. Socializarea adolescentului……………………………………………………………44

3.3.Constiinta de sine la adolescenți……………………………………………………….46

CAPITOLUL 2 : OBIECTIVELE SI METODOLOGIA CERCETĂRII

1. Obiectivul cercetării…………………………………………………………………..58

2. Ipotezele……………………………………………………………………………….58

3. Prezentarea modelului cercetării………………………………………………………61

3.1. Variabilele corelate…………………………………………………………………61

3.2. Descrierea eșantionului…………………………………………………………….61

3.3. Descrierea instrumentelor………………………………………………………….62

3.4. Procedura de recoltare a datelor……………………………………………………64

CAPITOLUL 3 : REZULTATELE CERCETĂRII

1.Prezentarea ,analiza și interpretarea psihologică a datelor……………………….…65

2. Concluzii……………………………………………………………………………67

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

In lucrarea de față ne-am propus să realizăm un studiu privind aspectele psihosociale ale creativității la adolescenți.

In prima etapa a lucrării ne-am axat pe tratarea conceptului de personalitate încercând să depășim dificultățile semantice în abordarea personalității.

In cea de-a doua etapă a lucrării ne-am concentrat atenția asupra creativității . Am încercat să surprindem delimitările conceptuale ale creativității, etapele ce stau la baza actului creator, nivelele sale precum și factorii ce stimulează creativitatea.

Cea de-a treia etapa a urmărit definirea adolescenței și a trăsăturilor de personalitate la adolescenți.

Studiul de față își propune sondarea corelațională a tipului de temperament și creativitate la adolescenți, acestea fiind dimensiuni ale personalității ce se intercondiționează reciproc asigurând adaptarea personala in contextul socio-cultural.

Trebuie menționat că studiul pornește de la câteva concepte cheie, expuse în capitolul I, precum temperament și creativitatea . Cercetarea noastră dorește să ofere răspuns la intrebarea:

· În ce măsură contribuie extraversia la modul de manifestare al creativității la adolescenți?

Se poate observa importanța crescândă a creativității atât în plan individaul cât și în plan de grup și social în societatea modernă. Acest lucru i-a stimulat pe mulți autori să investigheze modalitățile de stimulare a creativității. Acest lucru este posibil pornind de la încercarea de a identifica factorii inhibitori și stimulativi ai acesteia și de a încerca să găsim noi căi de antrenare a creativității.

CAPITOLUL I: CADRUL CONCEPTUAL

1. PERSONALITATE

1.1 Accepțuni ale Personalitatii

Fondatorul psihologiei personalității, ca domeniu relativ disctinct de cercetare și cunoaștere, este psihologul german W. Stern prin lucrarea sa „Die Menschliche Personalichkeit”, 1923. De atunci asistăm la creșterea continuă a interesului și preocupărilor pentru studiul personalității în cadrul unei ramuri speciale a psihologiei: psihologia personalității.

Desemnând unitatea integrativă indivizibilă rezultată în virtutea procesului vieții si a

acțiuni legilor evoluției biologice, termenul individ se aplică tuturor organismelor vii. Fiind o entitate biologică și o unitate structural si functional indivizibilă, omul este primordial un individ.

Persoana am legat-o de manifestarea actuală a omului intr-o societate dată,

manifestare care se subordonează unui anumit rol.

Personalitatea am asociat-o cu mecanismul și logica generală și integrare în

sistemul generic supra – ordonat a componentelor bio – constituționale psihice și socio – culturale. Persoana și Personalitatea sunt componente pe care le atribuim exclusiv omului.

Psihologia personalității își focalizează atenția asupra modului în care procesel

funcțiile și stările psihice individuale se integrează pe cele trei componente principale :

Dinamico – energetică

Relational – socială

Insrumental – performanțială

Procesul integrării pe cele trei coordonate duce la elaborarea a trei subsisteme funcționale interdependente care definesc domeniul de studiu al psihologiei personalității, și anume :

Temperament

Caracter

Aptitudini

Integrarea însușirilor și trăsăturilor de ordin dinamico – energetic al proceselor psihice și actelor motorii, precum intensitatea, pregnanța, acuitatea, mobilitatea, echilibrul, etc dă strcutura temperamentală a personalității.

„Dacă însușirile dinamico – energetice ca atare sunt înnăscute, determinate genetic, integrarea lor în planul psiho – comportamental adică în dinamica proceselor psihice și actelor motorii se realizează în ontogeneză.”1 Intrucât aceste însușiri bio – energetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaboreaza stadial în cursul vieții individului, structura temperamentală și tipul temperamental este înnăscut reprezentând astfel alături de predispozitii „elemetul ereditar în organizarea internă a personalitatii”

In plan psihologic când vorbim de temperament ne gândim la modul cum reacționează și se manifestă individul sub aspect dinamoico – energetic în diferite situații externe :

rapiditatea percepției,

intensitatea trăirilor emoționale,

echilibrul sau impulsivitatea derulării răspunsurilor la succesiune stimularii externe,

direcția orientării dominate – spre lumea externă (extraversie), sau spre lumea interioară (introversie)

locul controlului (dependeța de stimularea externă, sau dependența de activismul intern propriu)

disponibilitatea la comunicarea interpersonală

ascendenta sau obediența relațională

capacitatea generală de lucru

rezistența la solicitări puternice, frustrări, stres, situații afectogene.

Conceptul de personalitate apare ca integrator semantic de ordin superior ce

coordonează și corelează funcțional – dinamic conținuturile noțiunilor referitoare la multitudinea componentelor bio – constituționale a proceselor, stărilor și condțiilor psihice particulare si a componentelor socio – culturale.

Fondatorul psihologiei personalității, ca domeniu relativ distinct de cercetare și cunoaștere, este psihologul german W. Stern prin lucrarea sa „Die Menschliche Personalichkeit”, 1923. De atunci asistăm la creșterea continuă a interesului și preocupărilor pentru studiul personalității în cadrul unei ramuri speciale a psihologiei : psihologia personalității.

Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalității și se exprimă în particularități ale activității intelectuale și a afectivității, cât și în comportamentul exterior: limbaj și motricitate, în conduită.

Temperamentul, ca subsistem al personalității, se referă la o serie de particularități și trăsături înnăscute care sunt importante în procesul devenirii socio-morale a ființei umane.

Trăsăturile temperamentale sunt foarte ușor de observat și identificat și în opinia majorității specialiștilor în domeniu sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective, în special de sistemul nervos și cel endocrin.

Psihologul roman Nicolae Mărgineanu a considerat că temperamentul caracterizează forma manifestărilor noastre și, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivității și reactivității motorii specifice unei persoane.

Există mai multe tipologii ale temperamentului, această problemă fiind o preocupare constantă de-a lungul istoriei și evoluției științei.

1.2 Tipologia lui Jung și Eysenck

Psihiatrul elvețian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experiențe clinice, că, în afara unor diferențe individuale, între oameni există și deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientați predominant spre lumea externă și intră în categoria extravertiților, în timp ce alții sunt orientați predominant spre lumea interioară și aparțin categoriei introvertiților.

Extravertiții sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimiști, senini, binevoitori, se înțeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relații cu ei.

Introvertiții sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puțini comunicativi, înclinați spre reverie și greu adaptabili.

Psihologul englez Hans Eysenck reia această distincție a lui Jung, amplificând cazuistica probatorie, dar adaugă o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Această exprima stabilitatea sau instabilitatea emoționalp a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obținând tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil și introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.

1.3 Tipologia școlii franco – olandeze: Heymans-Wiersma-Le Senne

Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mult mai nuanțată care va fi reluată și precizată de psihologii francezi Rene Le Senne și Gaston Berger.

Pentru Le Senne caracterul este ceea ce înțelegem azi prin temperament, adică „ansamblul dispozițiilor înnăscute, care formează scheletul mintal al individului”. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea și „răsunetul” (ecoul). Din combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale.

Emotivitatea exprimă reacțiile afective ale persoanelor în fața diferitelor evenimente. Emotivii au tendința de a se tulbura puternic chiar și pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-emotivii sunt aceia care se emoționeaza greu și ale căror emoții nu sunt prea violente.

Activitatea desemnează dispoziția spre acțiune a unei persoane. Persoanele active au o continuă dispoziție spre acțiune, nu pot sta locului. Cele non-active acționează parcă impotriva voinței lor, cu efort si plângându-se continuu.

Răsunetul se referă la ecoul pe care îl au asupra noastră diferite evenimente, impresii. Persoanele care trăiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare. Persoanele care au tendința de a rămâne sub influența impresiilor trecute, introversive sunt numite persoane secundare.

Există opt tipuri de temperament care rezultă din combinarea acestor factori, și anume: pasionatii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervoșii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).

Luând în considerare doar emotivitatea și activitatea putem reduce cele 8 tipuri la jumătate:

Emotivii inactivi – adică nervoșii care reacționează rapid la evenimente, și sentimentalii, care a reacționează lent.

Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacții rapide, explozive și pasionații, care au reacții lente.

Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacții echilibrate, rapide, și flegmaticii, cu multă forță dar lenți.

Neemotivii inactivi – care îi include pe amorfi, care, deși cu mai puțină energie sunt bine ancorați în prezent, și pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al reacțiilor.

Principalele trăsături ale celor opt tipuri

Pasionații (EAS) – ambițioși care realizează tensiune extremă a întregii personalități; activitate concentrată pentru un scop unic; dominatori, apți pentru a conduce. Stiu să-și stăpânească și să utilizeze violența. Serviabili, onorabili, iubesc societatea. Având simț profund al graluența impresiilor trecute, introversive sunt numite persoane secundare.

Există opt tipuri de temperament care rezultă din combinarea acestor factori, și anume: pasionatii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervoșii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).

Luând în considerare doar emotivitatea și activitatea putem reduce cele 8 tipuri la jumătate:

Emotivii inactivi – adică nervoșii care reacționează rapid la evenimente, și sentimentalii, care a reacționează lent.

Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacții rapide, explozive și pasionații, care au reacții lente.

Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacții echilibrate, rapide, și flegmaticii, cu multă forță dar lenți.

Neemotivii inactivi – care îi include pe amorfi, care, deși cu mai puțină energie sunt bine ancorați în prezent, și pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al reacțiilor.

Principalele trăsături ale celor opt tipuri

Pasionații (EAS) – ambițioși care realizează tensiune extremă a întregii personalități; activitate concentrată pentru un scop unic; dominatori, apți pentru a conduce. Stiu să-și stăpânească și să utilizeze violența. Serviabili, onorabili, iubesc societatea. Având simț profund al grandorii, știu să-și reducă nevoile organice, merg uneori pana la ascetism.

Valoare dominantă: opera de înfăptuit.

Colericii (EAP) – generoși, cordiali, plini de vitalitate, și exuberanță, optimiști; în general excitabili, adesea fără gust și măsură. Activitatea lor e intensă, febrilă, și multiplă. Se interesează de politică, iubesc poporul, cred în progres, sunt revoluționari. Dotați cu aptitudini oratorice, plini de impetuozitate, antrenează oamenii.

Valoare dominantă: actiunea.

Sentimentalii (EnAP) – ambițioși ce rămân mereu în stadiul de aspirație. Meditativi, introvertiți, schizotimi. Adesea melancolici și nemulțumiți de ei însiși; timizi, vulnerabili, scrupuloși; își alimentează viața interioară prin ruminația trecutului. Nu stiu prea bine să intre în relații cu oamenii, și cad ușor în mizantropie. Neabili, se resemnează dinainte cu ceea ce puteau totuși să evite. Individualiști, au un sentiment viu al naturii.

Valoare dominantă: intimitatea.

Nervoșii (EnAS) – cu dispoziție variabilă vor să epateze și să atragă atenția. Indiferenți la obiectivitate, simt nevoia de a înfrumuseța realitatea (ajungând de la minciună la ficțiune poetică). Au un gust pronunțat bizar, oribil, macabru. Muncesc neregulat și numai ce le place. Au nevoie de excitații pentru a se smulge inactivității și plictiselii. Inconstanți în afecțiunile lor: repede seduși, repede consolați.

Valoare dominantă: divertismentul.

Flegmaticii (nEAS) – oamenii obișnuințelor, respectă principiile, punctuali, obiectivi, demni de credință, ponderați, cu dispoziție afectivă egală. În general impasibili, răbdători, tenaci, lipsiți de orice afectare. Civismul lor e profund, religia lor are caracter mai ales moral. Agreeaza sistemele abstracte.

Valoarea dominantă: legea.

Sangvinicii (nEAP) – extrovertiți, pot face observații exacte și dovedesc un remarcabil simț practic. Le place lumea, unde se comportă politicos, sunt spirituali, ironici, sceptici. Știu să manevreze oamenii, sunt abili diplomați. Liberali si talentați în politică, au puțin respect pentru marile sisteme și pun accent pe experiență. Probează initiativa și o mare suplete de spirit. Oportunisti.

Valoare dominantă: succesul social.

Apaticii (nEnAs) – închiși, secretoși, repliați în ei însiși, dar fără viață interioară fremătătoare. Sumbri și taciturni, râd rareori. Sclavi ai obisnuințelor, conservatori. Tenaci în aversiunile lor, sunt dificil de reconciliat. Cei mai puțin vorbăreți dintre oameni, le place singurătatea. Deși indiferenți la viața socială, ei sunt în general cinstiți, iubesc adevărul, onorabili.

Valoare dominanta: liniștea.

Amorfii (nEnAP) – disponibili, concilianți, toleranți prin indiferență, dau adesea dovadă de o încapățânare pasivă tenace. În ansamblu au “caracter bun”. Neglijenți, leneși, nepunctuali. Indiferenți față de trecut mai mult decât față de viitor. Au adesea aptitudini către muzică (executanți) și teatru.

Valoare dominantă: plăcerea.

Nota distinctivă a oricărei personalități este dată de caracteristicile ei dominante. Dintre toate caracteristicile pe care le deține un individ, el preferă să le folosească în mod constant pe cele mai bine conturate, numite predispoziții. Celelalte caracteristici, mai puțin dezvoltate, sunt oarecum neglijate în comparație cu acestea. Predispozițiile definesc variatele aspecte (sau funcții) pe care le îmbracă interacția individului cu lumea. Următoarele patru perechi de caracteristici (sau predispoziții) vor forma tipul de personalitate pe care îl reprezintă persoana respectivă.

Caracteristicile de bază ale personalității:

Extravertirea (e) și introvertirea (i)– legate de preferința noastră pentru lumea exterioară, respectiv interioară.

Funcția senzorială (S) și cea intuitivă (I)– legate de modul în care asimilăm informații despre lumea înconjurătoare.

Funcția reflexivă (R) și cea afectivă (A) – legate de procesul prin care luăm decizii.

Funcția juducativă (J) și cea perceptivă (P) – legate de preferința noastră pentru un stil de viață mai organizat, respectiv mai flexibil.

Extravertitul : Introvertitul :

– Preferă să lucreze împreună cu alți – Îi place, din când în când, compania

oameni și se simte nefericit când e singur. oamenilor, dar are nevoie și de momen-

–Dorește compania oamenilor și în momen- te de singurătate în care să citească, să

tele de destindere. mediteze sau pur și simplu să aibă liniste.

– Se simte bine într-un grup și este în ge- – Preferă grupurile mici și contactele

neral vorbăreț și prietenos. Perioadele prea cu câte un singur om. O companie prea

lungi de singurătate pot să-l deprime. numeroasă îl obosește și-l vlăguiește.

– Cere noutăți despre toată lumea; este – Așteaptă să primească noutăți de la

interesat de tot ce înseamnă lume exteri- ceilalți. E mai interesat de lumea interi-

oară. oară a reflecției decăt de lumea exterioara.

– Este de obicei deschis și se împrieteneș- – Este rezervat și are uneori dificultăți

te ușor; cunoaște multă lume. de comunicare. Își face mai greu priete-

ni, dar se simte foarte legat de ei.

– Acumulează energie din contactele cu – Se “realimentează” din surse interi-

oamenii, dar își epuizează repede rezervele. oare de energie; are tendința să-și eco-

nomisească energia în s-o cheltuiască.

– De obicei, discută deschis cu cei din jur, – Când se află într-un grup, are nevoie

își exprimă sentimentele și vorbește cu de timp de gândire înainte de a-și spu-

plăcere la telefon. ne opinia. În general nu intervine în

conversația celorlalți. Este posibil să

nu-i placă să vorbească la telefon.

– Este impulsiv; întâi acționează, apoi – Preferă să gândească înainte de a

gândește. acționa; uneori nu acționează la mo-

mentul oportun.

– Vorbește cu ușurință despre el însuși și – Este mai greu de cunoscut, căci își

își exprimă părerile fără rețineri. Compania ascunde calitățile. Compania extrover-

introvertiților îi produce o senzație de dis- tiților îi trezește un sentiment dureros.

confort, întrucât îi di splace tăcerea.

Senzorialul Intuitivul

– Realist, cu simț practic, rezonabil. – Are imaginație, e închlinat spre reflectie.

– Se conformează instrucțiunilor; atent la – Uneori nu se conformează instrucți-

detalii. unilor; acționează pe neașteptate; nu e atent la detalii.

– Ia lucrurile așa cum sunt; face uz de – Inventiv; îi plac schimbările și varie-

metode deja verificate . tatea.

– Dă mare importanță trecutului, crede că –Dă mare importanță viitorului și crede

orice decizie trebuie să se bazeze pe expe- că deciziile trebuie luate în funcție de

riența trecută. posibilitățile ulterioare.

– Se implică în tot ce se întâmplă acum și –Poate părea absent. Căci nu e intersat

este “cu picioarele pe pământ”; știe să se de ce se întâmplă acum, ci de ceea ce

bucure de clipa prezentă. s-ar putea întâmpla; are “capul în nori”.

– Crede că datele concrete sunt impor- – Interesat mai ales de idei și posibilită-

tante și trebuie exploatate; în general, do- ți; se întâmplă să neglijeze date concrete

meniul posibilului nu-l interesează. importante.

– Are tot timpul ceva de făcut și asta îl –Are tot timpul în minte idei și proiecte.

relaxează.

– Esențial pentru el este să se simtă util. – Esențial pentru el este să creeze.

– Observă detaliile, dar uneori nu are – Vede mai curând întregul decât

perspectiva întregului. detaliile și poate să nu aibă spirit de observatie.

– Adesea, îi consideră pe intuitivi cam – Adesea, îi consideră pe senzoriali

inconsecvenți, lipsiți de simț practic și cam plicticoși și incapabili să priceapă

nerealiști. o idee.

Reflexivul Afectivul

– Ia decizii sub influența rațiunii; este – Ia decizii sub influența sentimentelor;

impersonal și obiectiv când alege. ține cont de valorile subiective și perso-

nale când alege.

– Privește lucrurile din unghi logic și rațio- – Privește lucrurile din unghiul nevoilor

nal. umane; crede că acestea trebuie să pri-

ze întodeauna.

– Bun analist, are principii ferme. – Simpatia și armonia dintre oameni

sunt pentru el esențiale.

– Reacționează emoțional la fel ca un afec- – Îsi exteriorizează sentimentele.

tiv, dar pentru că nu se exteriorizeaza,

mulți îl cred insensibil .

– E devotat firmei sau companiei în cadrul – Este devotat șefului și colegilor de

căreia lucrează; este capabil să facă față serviciu; se simte implicat în majorita-

oricărei situații fără să se implice emoțional. tea situațiilor și încercă să mențină ar-

monia în relațiile umane.

– În majoritatea cazurilor, rămâne ferm pe – În majoritatea cazurilor, se lasă

poziție. convins de doleanțele oamenilor.

– Crede de obicei că afectivii sunt cofuzi și – Crede de obicei că reflexivii sunt

ilogici. calculați și fără inimă.

Judicativul Perceptivul

– Preferă să ducă lucrurile la bun sfârșit. – Preferă să lase lucrurile să decurgă

firesc, o dată cu fluxul vieții.

– Își fixează termene-limită și le respectă; – Termenele-limită nu-i folosesc decât

se conformează programului stabilit. ca să-și amintească ce-ar trebui făcut;

aduce frecvent schimbări programului inițial.

– Are un sentiment de ușurare după ce – Amână deseori luarea unei decizii

s-a luat o decizie, căci poate trece la pentru a strânge cât mai multe infor-

treabă . mații; are un sentiment de disconfort

când s-a luat o hotărâre definitivă.

– Lucrează mult și face lucrurile temeinic; – Nu se ferește de muncă, dar preferă

se pregătește serios pentru orice însărci- să lucreze când are dispoziția necesară;

nare și lasă lucrurile în ordine când a ter- nu-i place să se pregătească din timp și

minat; de obicei nu se poate relaxa câtă nici să lase lucrurile în ordine. E gata să

vreme are ceva de făcut. se relaxeze sau să se distreze chiar dacă

mai are treburi de făcut.

–Își planifică și își structurează viața, – E mai flexibil și refuză programele fixe

așteptându-se ca și cei din jur să procede- se adaptează cu ușurință la orice schimbare.

ze astfel; schimbările îl derutează.

– Adesea se simte presat de timp și vrea – Consideră că are timp berechet; pre-

să încheie ce a început. feră sa stea și să vadă ce se mai întâmplă.

In realitate, fiecare dintre noi avem trasaturi apartinand ambelor tipuri. Insa intr-adevar, unele sunt predominante.

Tipul Introvertit:

Orientat spre sine, spre interior

Nesociabil, numar mic de prieteni, dar relații profunde

Intr-o conversație, e de obicei ascultătorul

Timid, se adaptează mai greu la schimbari

Gânditor, îi place să mediteze, să viseze, să observe, să analizeze, să filozofeze; prefera să fie spectator decât actor

Chibzuit, ia decizii numai după ce "taie firul în patru"

E reținut, își exteriorizează foarte puțin trăirile, simțămintele (și numai în fața celor foarte apropiați); gestica și mimica sunt sarace

In general, este constant (o anume stare emoționala durează mai mult)

Caută siguranță

Răbdator, perserverent

Pericole: să devină prea singuratic, prea retras; să se gândeasca prea mult la un lucru și să nu mai ajungă să și acționeze; să ezite și chiar să evite să ia decizii; să pară rece, nepăsator; să acumuleze tensiune (încordare) din cauza neexprimării trăirilor sale – se poate chiar imbolnavi; să nu câstige niciodată pentru că nu e dispus să-și asume riscuri; să se bazeze prea mult pe rațiune; să pună mai mult preț pe principiile sale, nefiind dispus să facă nici un fel de compromis sau concesie, oricât de mici, chiar cu riscul deteriorarii unei relații; în privința credinței, poate avea tendința spre legalism și spre respectarea literei legii.

Tipul Extravertit:

Orientat spre lumea exterioară

Foarte sociabil, număr mai  mare de prieteni, dar relații mai superficiale

Intr-o conversație, e de obicei vorbitorul

Sigur pe sine, se adaptează foarte ușor la nou

Om de acțiune, îi place să fie activ, să se implice direct, să fie mereu ocupat, să aiba "agenda plină"; prefera să fie actor decât spectator

Spontan, ia decizii rapid, fară a analiza prea mult situația

E expresiv, își exteriorizează simțămintele în fața oricui (uneori chiar dramatizând); gestica și mimica sunt foarte bogate (genul de om care dă din mâini în timp ce vorbește)

in general, este inconstant (poate trece usor dintr-o stare emoționala în alta)

Caută riscurile, "aventura"

Nerabdător,  lipsit de perseverentă, dar curajos

Pericole: să devină prea dependent de alții; să caute mereu sa fie în centrul atenției în orice grup; să acționeze fară să se gândească suficient înainte; să ia decizii în mod impulsiv; să pară teatral; exagerat; să piardă totul pentru că nu e dispus să-și ia măsuri de siguranță; să se lase prea mult condus de sentimente; să pună mai mult preț pe relațiile sale, fiind dispus să facă orice pentru a nu le pierde; în privința credinței, poate avea tendințe spre credința  în "harul ieftin" și spre interpretarea prea liberă și "simbolică" chiar a regulilor clare si explicite.

In realitate, fiecare dintre noi avem trăsaturi aparținand ambelor tipuri. Insă într-adevar, unele sunt predominante.

2. CREATIVITATEA

2.1 Accepțiuni ale Creativității

Pornind de la lunga și extrem de complexa istorie a procesului psihic superior denumit "imaginație", vom începe această demonstrație cu considerațiile lui Dewey, care spunea că "imaginația reală nu se interesează de ireal, funcția ei nu constă în orientarea omului către fantezia pură și ideală, dimpotrivă, ea servește la extinderea și completarea realului".Putem merge mai departe, adăugând spusele lui James, "se numește imaginație capacitatea de a reproduce copiile originalelor", iar acest lucru este valabil și pentru imaginația "productivă" sau "creatoare", cum o numea el, care folosește diverse parți ale originalului pentru a recompune noi produse, si, ca să ne apropiem și mai mult de tema propusa, Ribot are meritul de a fi desprins (din psihologia franceza), o formă specifică de imaginație, și anume, imaginația creatoare, mai aproape de esența fenomenului de a se fi apropiat de înțelegerea procesualității imaginației.

Esențial pentru creativitate este elaborarea ipotezelor. Omul creativ construiește mereu ipoteze și chiar la aceeași întrebare caută să dea cele mai multe răspunsuri ipotetice. Exista, prin urmare, o însumare de variante, ceea ce echivalează cu asigurarea de multiple disponibilități.

Este clar ca imaginația nu poate fi despărțită, ci numai deosebită de inteligență, din moment ce Piaget interpretează creativitatea ca "o acomodare cu depășire", in sensul că restructurarea aduce ceva nou, ce nu era dat în premise. Este important de menționat că cercetările dovedesc că "între coeficientul de inteligentă și factorul originalitate nu este o corelație semnificativă". Inteligența și imaginația sunt complementare și problema nu se pune în ordinea subaprecierii rolului inteligentei în contextul creativității, ci al integrării ei ca factor subordonat și al depășirii prin alți factori ai sistemului psihic.

Astfel, creativitatea se bazează pe operarea algoritmică, dar se afirmă calitativ prin proceduri euristice de natură să depășească deprinderile intelectuale. In consecință, problema creativității nu se poate reduce la statistica ponderilor vreunuia sau altuia dintre procesele psihice, în sistemul psihic.

Toate procesele psihice sunt implicate în "evoluția creatoare", dar problema principală este aceea a modului în care ele sunt corelate și orientate, a modului în care sistemul devine emergent.

Concepând creativitatea ca un anumit mod de prelucrare a informației (W. Reitman) sau ca "trancendere a informației prin elaborarea unor sisteme de codare eficiente și aplicabile la informația data" (J.Bruner), trebuie să ne punem totuși întrebări asupra surselor energetice ale prelucrării și transcenderii și să căutam să înțelegem în ce constă modul de operare creativ.

Patologia creativității a răspuns recent la aceste întrebări prin evocarea stilului perceptiv și cognitiv, prin analiza motivelor creative și prin includerea fenomenului creației într-un ansamblu de relații psihosociale.

Conceptul de "creativitate" își are originea in cuvântul latin “creare" care înseamnă zămislire, făurire, naștere. Intr-o accepțiune foarte largă, creativitatea constituie un fenomen general uman, forma cea mai înaltă a activității omenești. Privită dintr-o perspectivă ceva mai îngustă și mai specific psihologică, creativitatea apare în varii accepțiuni importante: ca produs; ca proces; ca disponibilitate, potențialitate general umana, ca o capacitate si abilitate creativa; ca dimensiune complexă de personalitate.1

1) Creativitatea ca produs.Drept caracteristici esențiale ale unui produs al activității umane care sa permita încadrarea acestuia in categoria produselor creatoare, au fost considerate, pe de o parte noutatea și originalitatea lui și, pe de alta parte: valoarea, utilitatea sociala și aplicabilitatea vasta.

Primul atribut al produsului creator a suscitat însa o serie de discuții. Unii autori l-au interpretat intr-un sens foarte larg, luând in considerare noutatea pentru subiect a produsului creator. Alți psihologi, dimpotrivă, l-au interpretat intr-un sens restrâns luând in considerare numai noutatea produsului pentru societate. Distincția este semnificativă, deoarece atrage atenția asupra existentei unor planuri diferite ale creativității: unul primar, care conduce la noi adevăruri ce transformă universul semnificațiilor acceptate de cultural, altul secundar, care lărgește doar adevărurile existente in cadrul acestui univers de semnificații.

Irving Taylor a descris cel mai bine trecerea produsului creator din planul subiectiv (nou doar pentru subiect), în planul obiectiv (nou pentru societate). El a desprins cinci planuri ale creativității:

– expresiv

– productiv;

– inventiv;

– inovator;

– emergent.

Pe primele trei planuri noul este legat de experienta de viata, in timp ce planurile 4 si 5 fac raportarea la universul de semnificatii al unei culturi, la nivelul acestor ultime planuri,creativitatea individuala este egala cu zerosub aspectul traditiei culturale, ea sta totuși la baza celei sociale,in cadrul căreia, noul este corelat cu dezvoltarea culturii.

"Noul" a fost interpretat și dintr-o altă accepțiune impusă mai ales de necesitatea evaluării răspunsurilor la testele de creativitate, și anume nou în sens de rar întâlnit din punct de vedere statistic. Unicitatea răspunsului devine deci esențiala pentru considerarea lui ca fiind nou și original, chiar dacă luat în sine răspunsul este banal. Noutatea produsului trebuie considerată însă numai corelativ cu utilitatea lui. ''Întrucât un produs poate să fie original, dar fară valoare, cei doi termeni ai definiției nu pot fi separați "1 (Roșca).

2) Creativitatea ca proces.

Această accepțiune vizează caracterul fazic, procesual al creativității, faptul că ea nu se produce instantaneu, ci necesită parcurgerea unor etape distincte între ele, numărul acestora variind de la autor la autor. Mai analitic, Osborn desprinde șapte etape, și anume:

1. Orientarea;

2. Preparația;

3. Analiza;

4. Ideația;

5. Incubația;

6. Sinteza;

7. Evaluarea.

Alți autori, G.Wallas, R.Thomson, stabilesc patru etape ale procesului creator:

a) Pregătirea;

b) Incubația;

c) Iluminarea;

d) Verificarea.

Atitudinea psihologică față de aceste etape a fost extrem de variată: incubația a fost contestată (Guilford o considera ca fiind mai degrabă o condiție decât o formă a activității, cum sunt celelalte etape), iluminarea a fost controversată (că nu este obligatorie în activitatea de creație, uneori poate fi chiar o adevărată piedică, deoarece pot avea loc iluminări false) sub raport cognitiv, iluminarea înseamnă surprinderea elementelor necesare ale relațiilor dintr-o situație (problematică), prin intermediul unui instantaneu demers operațional. Iluminarea este deci un moment de salt calitativ in cunoaștere.

Succesiunea etapelor a rămas neconfirmată (uneori etapele se suprapun, se inversează, așa incât procesul creator este nu stadial, ci continuu, cu întrepătrunderea permanentă a etapelor).

S-a remarcat apoi că singurele doua etape care au întrunit adeziunea tuturor psihologilor au fost prepararea si verificarea, dar și în cazul acestora au fost evidențiate diferențe importante intre ele în funcție de tipul de creație. Chiar dacă există unele divergențe între autori în ceea ce privește necesitatea (obligativitatea) sau succesiunea etapelor, importantă rămâne sublinierea caracterului dinamic, efervescent, evolutiv al creativității. Din punct de vedere procesual, creativitatea devine creație, capătă o expresie desfășurată, trece din virtualitate in realitate.

3) Creativitatea ca potențialitate general umana.

Potențialul uman, ca definiție, reprezintă ceea ce exista latent fără a se manifesta momentan in acțiune. Pentru ca potențialul să fie realizat și valorificat, sunt necesare anumite condiții și eforturi. O caracteristică a potențialului uman constă în aceea că el se alimentează din sfera culturii și nu reprezintă o mărime data definitiv, ci una care sporește mereu, odată cu fiecare act de învățare, cu fiecare progres al personalității. Omului îi este proprie capacitatea autodepășirii.

Accepțiunea creativității în acest context oferă răspunsul la una dintre problemele mult dezbătute în psihologie: există oameni noncreatori? De-a lungul timpului au fost formulate o serie de teorii care refuzau creativitatea unor oameni. Astfel, creativitatea a fost considerata ca fiind un dar sau un har divin rezervat unor privilegiați ai soartei, unei minorități. De asemenea, unii autori o credeau ca fiind o capacitate înnăscuta, transmisă pe cale ereditară. Asemenea concepții au frânat nu numai studiul științific al creativității, ci și dezvoltarea creativității multor oameni.

Creativitatea este o capacitate general umană, de care dispunem toți. Sub o formă latentă, virtuală, evident, în grade și proporții diferite, ea se găsește la fiecare individ. Dacă n-am accepta acest punct de vedere, n-am putea interveni în stimularea, educarea si antrenarea creativității.

Creativitatea ca dimensiune complexa a personalității.

Personalitatea este un model de durată relativă a situațiilor periodice interpersonale, ce caracterizează viața umană (S.Sullivan),personalitatea este un tot funcțional, structural, orientat formalist, articulat intr-un sistem ierarhic de persoane (W.Stern) , personalitatea este un sistem al deprinderilor proprii subiectului, care permit o previziune asupra comportamentelor acestuia (R. Cattel), in fine, personalitatea este o unitate a sistemelor dinamice prin care se efectuează o adaptare originală.

Pentru înțelegerea structurii globale a personalității, este important să se țină seama de principiile integrării și ale ierarhiei. Sunt trăsături generale care le integrează pe altele particulare, după cum sunt trăsături supraordonate și altele subordonate.

Astfel, creativitatea integrează in sine întreaga personalitate și activitatea psihica a individului, iar, la rândul ei, se subsumează și integrează organic în structurile de personalitate devenind astfel una dintre dimensiunile cele mai complexe ale personalității. Creativitatea nu este o simplă "rubrică generală" în care sunt incluse procese psihice variate, cum credea MacKinnon. Creativitatea este o dimensiune de sine stătătoare a personalității, integrată organic în ea. Dacă n-am interpreta-o in acest mod, n-am înțelege de ce psihologii s-au străduit să releve caracteristicile personalității creatoare. După Guilford, personalitatea creatoare se distinge prin : fluiditate, originalitate, elaborare, sensibilitate față de probleme, capacitate de redefinire.

După C.Taylor, anumite trăsături ale personalității, cum ar fi lipsa de îngâmfare, toleranța față de situațiile ambigui, încrederea în propria activitate creatoare, sunt definitorii pentru personalitățile creatoare. Persoanele înalt creatoare sunt descrise de alții ca inventive, independente, neinhibate, entuziaste. In contrast, persoanele mai puțin creative se descriu si sunt descrise ca dispunând de un bun caracter, de preocupări pentru semeni, ca încrezătoare in convenționalitate.

Pentru caracterizarea persoanelor înalt creative, in afara metodei descrierii si autodesenării, s-a utilizat si metoda studierii familiilor cu persoane creative. S-a descoperit ca oamenii creativi nu-si petrec de obicei copilăria intr-un climat de dragoste si căldura paterna, dimpotrivă, relațiile dintre ei si părinții lor sunt reci și distante, bazate pe încurajarea gândirii și acțiunii independente (Siegelman). Pe de alta parte, s-a demonstrat și că pot deveni personalități creatoare numai persoanele cărora li se acorda o atenție și o instrucție specială (Pines). Așadar, prin creativitate, personalitatea umana se înscrie intr-un orizont axiologic. omul valorizându-se pe sine însuși.

Creativitatea este o capacitate complexă, mai complexă chiar decât imaginația, care face posibilă crearea de produse reale ori pur mintale, constituind un progres în planul social. Componenta principală a creativității o constituie imaginația, dar creația de valoare reală mai presupune și o motivație, dorința de a realiza ceva nou, ceva deosebit. Si, cum noutatea, în zilele noastre, nu se obține cu ușurință, o altă componentă implicată este voința, perseverența in a face numeroase încercări și verificări.

Imaginația, deci și creativitatea, presupun trei însușiri (A. Cosmovici):

– Fluiditatea, posibilitatea de a ne imagina in scurt timp un mare număr de imagini, idei, situații; sunt oameni care ne surprind prin ceea ce numim in mod obișnuit ca fiind "bogăția" de idei, viziuni, unele complet năstrușnice, dar care noua nu ne-ar putea trece prin minte;

– Plasticitatea, consta in ușurința de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei probleme, când un procedeu se dovedește inoperant; sunt persoane "rigide" care greu renunța la o metodă, deși se dovedește ineficientă;

– Originalitatea, este expresia noutății, a inovației, ea se poate constata, când vrem să testam posibilitățile cuiva, prin raritatea statistică a unui răspuns, a unei idei. Neîndoielnic, ne gândim la raritatea a ceva util, altfel ar trebui să apreciem favorabil bolnavii mintali care au tot felul de idei bizare, absurde.

Fiecare din aceste trei însușiri are însemnătatea ei: caracteristica principala rămâne originalitatea, ea garantând valoarea rezultatului muncii creatoare.

Termenul de creativitate a fost introdus de G.Allport pentru a desemna o formatiune de personalitate. În opinia lui, creativitatea nu poate fi limitata la unele dintre categoriile de manifestare a personalitatii, respectiv la aptitudini(inteligenta), atitudini sau trasaturi temperamentale.

Prin "creativitate" se înțelege capacitatea sau aptitudinea de a realiza ceva nou, original1. Actul creator este insă un proces de elaborare prin invenție sau descoperire, cu ajutorul imaginației creatoare, a unor idei. teorii sau produse noi, originale, de mare valoare socială și aplicabile în diferite domenii de activitate. (I.N.Stoica).

Creativitatea are mai multe accepțiuni: -de desfășurare procesuală specifică,

-de formațiune complexă de personalitate,

-de interacțiune psihosocială,

toate intervenind sincron și fiind generatoare de nou. Definindu-se in opoziție cu latura reproductivă a activității psihice, cu comportamentul conformist și cu tendințele conservatoare, conceptul de creativitate a beneficiat de diferențierile observate și demonstrate de mulți autori – în sfera cognitivă, între termenii de gândire noncreativă și creativă, inteligență cristalizată și fluidă, producție convergentă și divergentă.

2.2. Etapele actului creator

Procesul creației are un caracter dinamic și continuu. Etapele sau fazele analizate mai jos sunt relative. La oamenii de geniu, o intuiție remarcabila poate fi punctul de plecare al întregului proces de creație. La alții, iluminarea nu apare decât in urma unei intense pregătiri, iar, in al treilea caz, inspirația depinde de o observare accidentală, imprevizibilă.

Pregătirea cuprinde sesizarea și punerea problemei, documentarea, culegerea, analiza și interpretarea materialului faptic cu ajutorul unor metode și tehnici de cercetare, formularea ipotezei și conceperea ideilor prototip, ca direcții de căutare a primelor soluții de rezolvare a problemei;

Incubația, intervine în urma unei perioade de muncă obositoare, fără ca soluția să apară. Este o faza de așteptare tensională, când are loc distanțarea de problemă, de tiparele anterioare, producandu-se noi combinări de imagini și idei. Pe baza jocului liber al imaginației și al intuiției euristice, arc loc înțelegerea problemei, pregătindu-se cea de-a treia fază;

Iluminarea sau apariția bruscă a ideii, a soluției, prin comutarea ideilor și
prescurtarea raționamentelor. Orientarea către o altă activitate, plimbările,
facilitează inspirația;

Verificarea este faza de control a veridicității ipotezei de rezolvare a problemei, de evaluare si aplicare a produselor create.

2.3. Nivelele creativitatii

Analizând actul creator in evoluția sa, de la formele cele mai simple și până la creația superioară, Irving A. Taylor deosebea cinci nivele ale creativității:

Creația expresivă, care este cea mai simplă formă de creativitate, identificată in desenele libere si spontane ale copiilor, constituind premisa de dezvoltare, în procesul educației, a celorlalte forme ale creației. Ea poate fi stimulată încă din perioada preșcolară, prin jocuri de creație, desene libere și povestiri din imaginație, apreciindu-i pe copii, insă fără observații critice, pentru a nu le înfrâna spontaneitatea.

Creația productiva, se caracterizează prin restrângerea jocului liber al imaginației și imbunătățirea tehnicii de lucru, deși produsele realizate se deosebesc prea puțin de cele obișnuite. La acest nivel importantă este învățarea creativă din scoală, folosind metode de descoperire și invenție, apoi lărgirea orizontului de cunoștințe, îmbogățirea experienței și însușirea tehnicilor de creativitate1.

3. Creația inventivă, se realizează prin invenția sau descoperirea unor corelații noi, originale, între obiecte și fenomene, fără să fie vorba de aspecte cu totul neobișnuite – spre exemplu, reinventarea aparatului de fotografiat sau redescoperirea legii gravitației.

4. Creația inovatoare presupune transformări fundamentale in concepții, principii sau metode de lucru, in domeniul științei sau al artei.

5. Creația emergentă, specifică geniilor și creatorilor de școli în pictură, muzică, arhitectură, știință, tehnologie, etc.

Mialaret a luat în studiu 2 clase de elevi la care același profesor preda matematica. Rezultatele obținute erau relativ echivalente. La una din clase s-au introdus suplimentar în program ore de muzică predate de un profesor foarte priceput, care deținea rezultate excepționale in activitatea de educare artistica. După 2 ani, s-a constatat ca elevii de la clasa care primea și o buna educație muzicală, au obținut un avans considerabil in studiul matematicii fată de cealaltă clasă i, ceea ce este mai important, in constituirea gândirii matematice.

Intre diverse aptitudini există, prin urmare, niște fenomene de osmoză. Ceea ce se realizează pe linia dintre ele se transfera și se integrează in alta. Deci, una din explicațiile talentului este dezvoltarea multilaterală a aptitudinilor, la care se adaugă pasiunea pentru activitatea respectivă. Aceasta deoarece, evident, nu este suficientă nici multilateralitatea; este necesar ca multiplele aptitudini solicitate să se focalizeze pe una dintre ele si sa-i confere acel specific care se traduce prin originalitate.

2.4. Trăsăturile personalității creatoare

Este veritabilă originalitatea de fond, care se reunește cu naturalețea și este potrivnică oricăror conventionalisme și stridente. F. Barron a găsit că originalitatea este habituală in cazul persoanelor creative. Ipotetic, el a determinat următoarele elemente de originalitate, care, de fapt, sunt trăsăturile personalității creatoare:

– existența unei experiențe foarte vaste și a unei atitudini foarte generale in fața acesteia;

– complexitatea de vederi;

– independența în raționament;

– nonconformismul;

– preferința pentru desen complex și asimetric, liniar;

– prezenta unor sisteme perceptive caracterizate prin bogăție si prin integrarea a cât mai multor elemente in câmpul perceptiv;

– tip plastic de organizare a activității;

– înalta capacitate de generalizare;

– siguranța de sine, autoritate;

– motivația superioară și atitudinea creativă;

– pasiunea pentru muncă;

– tenacitatea:

– nivelul de aspirație;

– angajarea totală și capacitatea de efort1.

In schimb, ideile preconcepute, neîncrederea in forțele proprii, conformismul, teama de a nu greși, ironizarea, nerecunoașterea valorilor create și lipsa de motivație sunt factori inhibitori ai creativității.

Subiectul creator își manifestă preferințele pentru complexitate, pentru ambiguitatea structurilor, pentru asimetrie. Stilul perceptiv creativ este 'independent de câmp ". "nondogmatic" și presupune o continuă alternanță și echilibrare dinamică între detașarea favorabilă obiectivității și implicarea ce mijlocește prelucrarea informației.

Shouksmith reduce creativitatea la stilul cognitiv propriu gândirii productive, caracterizată prin globalitate și direcționare. Aici accentul se pune pe metodă, iar Flannagan va defini ingeniozitatea ca "originalitate de metodă". Este un mod de a "manevra" informația discrepantă și de a selecta și combina.

2.5. Factorii inhibitori și facilitatori ai creativității

Ca mecanism psihic anticipativ și prefigurativ – inventiv, creativitatea a generat de-a lungul timpului o serie de întrebări și controverse referitoare la natura și conținutul lor, și astfel, caracteristicile sale principale, factorii creativității sunt considerați a fi:

– fluiditatea, prin care se înțeleg bogăția, ușurința și rapiditatea asociațiilor intre imagini sau idei, debitul verbal, bogăția ideatică;

– flexibilitatea, adică modificarea, restructurarea eficientă a mersului gândirii in raport cu noile situații, posibilitatea de a opera cu ușurința transferuri, de a renunța la vechi puncte de vedere și de a adopta unele noi. Flexibilitatea ar mai putea fi definită ca plasticitatea activității mintale;

– originalitatea, dependentă de modul personal de abordarea a problemelor și de caracterul deosebit de căutare a soluțiilor.

In cercetări, originalitatea este testată de Wilson, Guilford si Taylor, după următorii indicatori:

– capacitatea de a da răspunsuri care au o frecvență statistică foarte mică, ceea ce permite să se tragă concluzii despre posibilitățile realizării de produse;

– răspunsuri inedite, prin asociații de cât mai lung circuit; pentru a se da răspunsuri noi, se utilizează toate căile posibile, chiar cele mai neașteptate, se fac asocieri intre termenii cei mai îndepărtați;

– răspunsuri prompte și perspicace

O caracteristica de baza a creativității consta in capacitatea de a traduce in viata, de a da soluții originale;

– ingeniozitatea, adică adoptarea nu numai de soluții originale, ci de metode originale, neobișnuit de simple si elegante. Ingeniozitatea înseamnă posibilitatea de a găsi calea cea mai ușoara și mai directă care duce la un efect optim.

Discuțiile contemporane despre creativitate pun in evidență faptul că aptitudinea creativității este educabilă. Aceasta întrucât atitudinea creativă, dezvoltarea deosebită a fanteziei și însușirea unei sume de procedee creative, duc pană la urmă la însușirea unui stil creator. Pe drept cuvânt se critică sistemul tradițional de învățământ care apelează mai mult la gândirea reproductivă și nu dezvoltă în suficientă măsură creativitatea. In același timp, se accentuează faptul ca realizarea personalității la nivelul creației este condiționată de o serie de factori, cum ar fi comanda socială, cointeresarea materială și morală, climatul favorabil noului, încurajarea înclinațiilor spre originalitate chiar atunci când acestea nu duc direct la reușită.

In consens cu Adler, creativitatea apare ca un stil de viată. T. W. Adorno arată că persoanele autoritare își inhibă creativitatea printr-o atitudine rigidă și intolerantă atunci când ea ar putea fi stimulată prin atitudini deschise, flexibile și tolerante ce permit deschiderea la experiență și la lume. Deci dispoziția spre creativitate se poate vădi sau nu, încă de la contactele perceptive cu lumea. E. Schachtel distinge stilurile perceptive: autocentric, in care primează utilitatea obiectului iar nu însușirile inerente lui și allocentric, care presupune recunoașterea însușirilor de fapt ale obiectului, atitudinea afirmativa fata de complexitatea lumii externe.

Este ceea ce permite ca permanent sa se descopere noi laturi ale obiectului, sa nu se producă "închiderea prematura a structurilor perceptive" (B.Long), in cercul familiarului explorat fugitiv.

Un termen psihologic empiric și uzual cu o conotație ce se apropie de conceptul de creativitate, este acela de talent. Acesta denumește ansamblul dispozițiilor funcționale, ereditare și a sistemelor operaționale dobândite, ce mijlocesc performanțe deosebite și realizări originale in activitate.

După spusele lui Ștefan Zissulescu, talentul este o "continuare a aptitudinii, o treaptă superioară de dezvoltare a acesteia, caracterizată nu numai prin efectuarea cu succes a unei activități, ci și prin capacitatea de a crea opere originale; nu toate aptitudinile devin talente, ci numai acelea cultivate până la un nivel care le fac capabile de creații originale”1.

Talentul este nu numai efectul dezvoltării maxime a uneia din aptitudini, ci și, mai ales, efectul interacțiunii interpenetrației, intermodelarii a diferite și eterogene aptitudini satisfăcător sau superior dezvoltate; talentul a suscitat întotdeauna multe discuții. Față de opiniile celor care consideră talentul un dar înnăscut, se opun alte opinii, chiar ale oamenilor cu remarcabil talent, ce afirmă că determinanta cea mai importantă este munca.

Evident, nu este vorba de munca considerată în sensul ei brut, ci de munca desfășurată într-un anumit ritm și într-un anumit scop, care permite exersarea și constituirea de noi posibilități operatorii. Talentul se poate releva in orice domeniu științific, practic, teoretic, organizatoric. Intre aptitudinile de același fel și talent deosebirea este calitativă: in timp ce aptitudinea condiționează reușita in activitate, talentul implică obținerea de rezultate originale.

Pentru acestea sunt necesare însă inovații în materie de procedee, de metode de lucru. Un educator poate fi declarat talentat atunci când își elaborează un stil propriu, când folosește procedee create de el. Prin urmare, omul talentat se preocupă nu numai de ceea ce face, ci și de felul cum face ; unul din secretele lui consta in faptul că el caută metode noi de lucru. Ori, evident, acesta nu tine de datele native, ci, mai degrabă, de travaliu, de efortul personal.

Originalitatea, după care se recunoaște talentul, nu rezultă din solicitarea maximală a aptitudinilor corespunzătoare (muzicale, tehnice, organizatorice), ci presupune alte condiții.

Concludentă este experiența, uneori tristă, a evoluției copiilor minune. Aceștia dovedesc încă de la o vârsta fragedă aptitudini uluitoare intr-o anumită activitate. Dacă ei sunt izolați de ceilalți copii si exersați aproape exclusiv pe linia aptitudinii respective, ajung către tinerețe in situații ce nu mai îndreptățesc marile speranțe ce se puseseră in ei, devenind, cel mult, niște foarte buni executanți in domeniul in care s-au exersat, dar nu și talente. Explicația acestei situații este una singură: efectele nocive ale unilateralizării. Astfel, s-a ajuns la concluzia că talentul presupune o îmbinare specifică de diverse aptitudini, care uneori sunt foarte îndepărtate de activitatea dominantă pe care o profesează. S-a dovedit aceeași relație și in mod experimental.

3. ADOLESCENTA

3.1. Prezentare generală

Omul ca individ, ca specie, trece prin anumite etape de dezvoltare biologică, în primul rând, apoi psihologică, aceste etape fiind cunoscute sub denumirea de ciclurile vieții. Ele au fost prezentate de către Ursula Shiopu si Emil Verza și ar fi următoarele1:

1) Debutul vieții;

2) Prima copilărie (de la 1 an la 3 ani);

3) A doua copilărie (de la 3 ani hi 6 ani);

4) A treia copilărie (de la 6 ani la 10, 11 ani);

5) Perioada pubertății si adolescența;

6) Perioadele tinereții;

7) Perioada vârstei adulte;

8) Perioada vârstelor de regresie.

Toate aceste etape au anumite caracteristici, complexități și fiecare surprinde un anumit moment din creșterea, dezvoltarea și apoi regresul individului uman, in incercarea lui de a realiza ceva, de a progresa cât mai mult, de a invăța, de a accede la un nivel superior, in ceea ce se cheamă viață.

Adolescența și postadolescența încheie primul ciclu al dezvoltării umane. Mai ales adolescența, a fost și a rămas în atenția cercetătorilor și a fost timp îndelungat investigată.

Acest stadiu care este cuprins între 14 și 20 de ani și este urmat de post adolescența până la 25 de ani, implică schimbări de ordin psihic atât de numeroase și importante încât unii autori l-au considerat o a doua naștere. (J.J. Rouseau). Alții i-au remarcat caracterul tumultuos al schimbărilor și au numit-o „vârsta furtunii și stresului” (Stanley Hall), a „vivacității afective” (M. Debesse) etc. În tabloul amplu și complex al dezvoltării din acest stadiu pot fi relevate următoarele dominante:

• avans cognitiv remarcabil ajungându-se, în ceea ce privește inteligența și memoria, la cele mai înalte cote;

• depășirea identificării cu părinții, ieșirea de sub tutela familiei și școlii și integrarea în viața socială și culturală a comunității;

• o nouă intensificare a conștiinței de sine și o căutare asidua a identități de sine (E. Erikson), a unicității și originalității;

• parcurgerea unor faze decisive în cucerirea autonomiei și independenței, după ce se trece peste perioada tensionată a „crizei originalității”;

• apariția conștiinței apartenenței la generație;

• formarea unor noi componente ale personalității și organizarea într-o structură unitară care mediază adaptările eficiente ca toate felurile de situații.

Prin urmare, spre deosebire de copilărie, “adolescența ocupă un loc aparte în istoria personală a fiecăruia. Intrarea în acest stadiu accentuează conștientizarea multiplelor schimbări și transformări care-i sunt caracteristice1”(Bonchis Elena). Adolescența rămâne în amintirea tuturor ca un fel de trezire, ca o trecere de la existența oarecum în sine, legată de un timp prezent și de relații simple cu ambianța și cu sine, caracteristice copilăriei, la o deschidere deosebită față de lume și univers, la înțelegerea locului propriu printre ceilalți, a rostului vieții, la preocuparea constantă pentru viitor și la efortul personal de a deveni adult.

Începutul adolescenței înseamnă și intrarea în noul ciclu școlar, si anume , cel liceal. Schimbările fundamentale caracteristice învățării de la acest nivel sunt:

• conținuturile de învățare sunt mai amplificate la fiecare din disciplinele care au fost studiate și în stadiul anterior;

• apar noi discipline și crește, în ansamblu, volumul învățării;

• unele discipline noi, cum ar fi filosofia, logica, cer un nivel foarte ridicat de abstractizare și generalizare;

• timpul de învățare independentă crește până la 4 – 5 ore zilnic, la adolescenții serioși;

• se folosesc și alte surse de informare și învățare decât manualele școlare;

• se poate forma un stil cognitiv personal care să rămână caracteristic pentru toată viața;

• adolescenții elevi pot manifesta capacități pentru microcercetare și pot participa la sesiuni științifice școlare;

• având capacități fizice și psihice crescute pot participa la activități de muncă familială sau se pot angaja profesional;

• unii au o largă participare la activitățile culturale și sportive din localitatea lor.

Schimbările cele mai importante în sistemul de relații sunt următoarele:

• în familie nu mai este considerat copil și se poate bucura de o autonomie mai crescută. I se respectă măcar unele din dorințe și preferințe, este consultat în unele probleme;

• în școală profesorii îl tratează ca elev mare respectându-i punctele de vedere, opțiunile, sugestiile etc. Între adolescenți și profesori pot apărea relații de cooperare care să se încheie cu referate și comunicări științifice;

• poate relaționa cu persoane din afara familiei și școlii, îmbogățindu-și experiența de viață;

• instituțiile sociale îi recunosc noile capacități și astfel la 14 ani obține primul buletin de identitate și la 18 ani dreptul de vot.

Toate schimbările în activitatea și relațiile adolescenților și postadolescenților, la care ne-am referit, generează solicitări noi, ocazii și condiții de manifestare, altfel decât în copilărie și stimulează altfel dezvoltarea psihică generală în ritmuri crescute și la niveluri înalte.

Vom urmări in continuare etapa pubertății și a adolescenței, foarte interesantă și de mare însemnătate pentru dezvoltarea psiho-socială viitoare a persoanei.

Astfel, adolescența se situează intre copilărie și vârsta adultă. Se detașează aici preadolescența (12-15 ani), și postadolescența (18-22 ani). La fete, adolescența intervine mai devreme decât la băieți. Adolescența se caracterizează printr-o importantă creștere și transformare corporală și psihică, asociată cu pubertatea. Ca fenomen biopsihic integral adolescența este dependentă, in apariția și desfășurarea ei, de factori genetici, geografici, sociali, culturali și educaționali. Este de aceea contraindicată tratarea unilaterală a adolescenței intr-un singur sens, numai biologic sau numai psihosocial. Intre structurarea sau maturizarea organica si cea psihosociala este un raport de interdependență. Totuși, ritmul dezvoltării organice și psihologice nefiind egale, intre aceste două serii de fenomene și inlăuntrul fiecăreia din ele intervin unele disproporții, decalaje, contradicții. Stările conflictuale, critice, nu fac parte din desfășurarea normală a adolescenței.

Este perioada de trecere spre maturizare și integrare in societatea adultă, cu solicitările ei sociale, politice, familiale, profesionale. Acest parcurs este cu atât mai sinuos cu cât viața socială este mai complicată.

Perioada pubertății și adolescenței sunt perioade în care tutela familială și școlară (relativ pregnante la începutul vieții copilului), se modifică treptat.

Tipul de activitate pentru perioada pubertății rămane invățarea și instruirea, teoretică și practică, inclusiv preparația pentru exercitarea corectă a unei activități profesionale productive. Tipurile de relații se complică progresiv in perioada pubertății, copilul și apoi tânărul, integrându-se tot mai mult in generația sa (grupul social mai larg) prin exprimarea identității proprii și prin exprimarea identității față de adulți.

In ceea ce privește integrarea interioara dialectică a formarii personalității in perioadele pubertății și adolescenței aceasta se dimensionează relativ seismic și dramatic in opoziția dintre comportamentele impregnate de atitudini copilărești, cerințele de protecție, anxietatea specifică vârstelor mici in fata situațiilor mai complexe și solicitante și atitudini și conduite noi formate sub impulsul varstei, al cerințelor interne de autonomie ,sau impuse de societate. Încep să se contureze mai clar distantele dintre ceea ce cere societatea de la tânăr și ceea ce poate el și dintre ceea ce cere el de la societate și viată și ceea ce i se poate oferi. Pe aceste distante de cerințe si posibilități are loc dezvoltarea personalității care este tot atât de impetuoasă și complicată în pubertate ca și creșterea (în puseu) și maturizarea biologică. “Maturizarea este centrată, in aceste perioade, pe identificarea resurselor personale și realizarea identității proprii și a independentei, începand cu detașarea de sub tutela parentala”1. Independența și autonomia se cuceresc pas cu pas. Tânărul începe să își descopere atitudini, abilitați, forță fizică și spirituală, incepe să-și construiască lumea interioară a aspirațiilor, intereselor și idealurilor, întreaga personalitate trăiește cu fervoare prezentul și-și construiește viitorul care devine o dimensiune a sinelui.

In aceste condiții se dezvoltă atitudini, concepția despre lume și viață, au loc manifestări de creativitate și implicit structuri motivationale puternic energizate și se conturează idealurile ca structuri psihice valorice prospective și de tensiune ale personalității.

Fenomenele de criza și sindroamele psihopatologice pot fi însă prevenite și evitate, iar cele generate de lipsa de idealuri, frustrație educațională, dificultățile de integrare socialăpot fi eliminate in măsura in care se elimină susmenționatele cauze. Tranzitoriu, crizele pot interveni din cauza carențelor afective și educaționale, a însingurării adolescentului și a slabei sau eronatei lui pregătiri pentru viață.

Sub raport psihologic, perioada adolescentei se caracterizează prin hipersensibilitate, trecerea in stadiul superior al dezvoltării intelectuale, cel al operațiilor formale, care permite o combinatorică abstractă și lărgește posibilitățile gândirii teoretice și reflexive, prin expansiunea fanteziei și a sentimentelor, odată cu apariția unor conflicte motivaționale și afective. Adolescentul redescoperă lumea, datorită posibilităților sale de interpretare și problematizare, și este intens preocupat de propriul său destin. Este etapa in care intervin îndelungate și intense meditații asupra valorilor. Se elaborează un sens de viață și dobândește contururi concepția despre lume si viață. Conștiința de sine se adâncește mult, sporesc eforturile de autocunoastere și autoproiectare.

Adeziunea sinceră și necondiționată la idealuri poate să fie asociată cu manifestări de realism brutal și extravagant. Adolescentul este, frecvent, pus intr-o situație echivocă intrucat el a depasit copilăria de care se desparte demonstrativ, dispune de capacități similare cu cele ale adulților, dar incă nu este acceptat ca un egal in cercul acestora.

In aceste condiții, el se integrează in grupele celor de aceeași vârsta cu care are mari afinități.

Grupele de adolescenți sunt foarte coezive, cultivă toleranța reciprocă și exercită o puternică influentă asupra personalității tinerilor. Făcandu-și apariția ca persoane deplin responsabile in mediul social, adolescenții sunt intens preocupați de nota de originalitate pe care o prezintă individualizarea lor și prin care pot spori valoarea integrării lor sociale.

H. Wallon vorbește chiar de o criză a originalității juvenile constând din insatisfacția față de statutul comun și din dispoziția către adoptarea unor pseudovalori ce generează comportamente numai formal originale, uneori chiar negative, dar in orice caz frapante1. Preocupările de originalitate ale tinerilor trebuie susținute prin valori autentice și incurajate in sensul integrării celor mai inalte și noi forme de cultură. Integrarea personalității se realizează și se desăvârșește prin integrarea socială care, la rândul ei, este mijlocită prin adaptarea sociala și calificarea profesională.

3.2. Socializarea adolescentului

Socializarea este procesul prin care copilul, tânărul, se integrează social. In cursul dezvoltării sale prin socializare, tânărului îi sunt furnizate mijloacele de comunicare, precum și o serie intreagă de procedee de cunoaștere și comportament, inclusiv de invățare și de acțiune. Prin socializare copilul este condus spre dobândirea regulilor vieții, a obișnuințelor, a modurilor de a gândi, și a cadrelor spațio-temporale, a credințelor și a idealurilor conforme cu mediul social in care a crescut.

Integrarea in colectiv este deosebit de facilă la puberi. După vârsta de 10 ani există o foarte mare tendință și atracție a puberului spre grup. In grup, formele de interrelație sunt mai numeroase, expansivitatea socială creste, la fel coeziunea grupului. Această creștere este evident până la 13-14 ani, când expansivitatea extragrup devine activă. Ea s-a dezvoltat intre timp. Aceasta inseamnă ca elevii au, in general, prieteni și colegi buni, cu care se simt bine, dar au prieteni tot atât de buni și in alte clase, sau chiar in alte școli.

Sydney Paraes considera că sarcina educării creativității este să îndrume individul, in scopul folosirii potențialului său creativ. Creativitatea copilului nu trebuie să fie ingrădită cu nici un fel de interdicții, limitări sau critici. In vederea stabilirii trebuințelor copiilor creativi, Torrance formulează următoarele premise ale invățării creative:

Inițiativa proprie

Pe de o parte, profesorul trebuie să lase copilului inițiativa de a gândi independent si pe de altă parte gândirea trebuie să se desfășoare intr-o formă care să intereseze pe elev.

Invățarea independenta

Elevii trebuie să dobândească o gândire independentă, nedetenninată de grupul de colegi, tolerant față de ideile noi, capacitatea de a descoperi probleme noi și de a găsi modul de rezolvare a lor și posibilitatea de a critica in mod constructiv.

Necesitatea revizuirii conceptului de maturitate necesară unei activități psihice.

Copiii nu trebuie reținuți de la efectuarea unor activități dorite, chiar dacă

corespund vârstei lor.

Increderea in sine

Se pune problema dezvoltării încrederii copilului in forțele proprii. Personalitatea sa trebuie scoasă in evidentă și promovată, relevând amplitudinile prin care el se deosebește de ceilalți copii.

Mediul responsiv, nu permisiv

Torrance este de părere că pentru dezvoltarea creativității copilului nu este suficientă atitudinea de îngăduință a celor din jur; mai este necesar ca ei să știe cum să folosească libertatea acordată.

3.3. Conștiința de sine la adolescenți

Dezvoltarea conștiinței de sine este prezentă și în perioada școlară mică și se conturează pa baza rezultatelor activității și a compensației si raportării acesteia la ceilalți și la cerințele lor. Perioada pubertății și adolescenței repune problemele dezvoltării conștiinței de sine, datorită, pe de o parte, modificărilor ce survin in sistemul general de cerințe ce se manifesta față de puber și adolescent, iar pe de altă parte, datorită schimbărilor prin care trece personalitatea cu structurile și substructurile sale. De aceea, dezvoltarea conștiinței de sine se complică. E vorba de intensificarea percepției de sine care are câteva aspecte, dintre care: propria-i imagine corporală, identificarea și conștiința egoului, identificarea sensului, rolului și statutului sexual, și mai ales, a celui social (in adolescență). Percepția de sine și imaginea corporală devin critice, datorită schimbărilor de silueta, fizionomie și ținută.

a) Imaginea corporală, aflată la periferiile conștiinței in copilărie, devine din ce in ce mai centrală, incorporându-se in conștiința de sine și incepe să fie percepută ca atare. Fara imaginea corporală nu se poate organiza identificarea. Puberii au ca etapa de scrutare mai profundă a caracteristicilor corporale și mai ales ale feței .Este perioada in care stau mai mult in baie, se privesc in oglindă (narcisism), identifica amănunte ignorate ale frunții., ale gâtului și ochilor, ale zâmbetului .Oglinda capată noi funcții. Dorințele de retuș sau de mascare a diferitelor impurități ale pielii sau alte tipuri de aspecte devin evidente, mai intâi la fete. Aceste retușuri exprimă dorința de ajustare a sinelui corporal, dorința de a apărea agreabil și prezentabil. Totodată, aceste ajustări reprezintă conturarea sinelui social și spiritual.

Adeseori, puberii aflați in fața oglinzii fac grimase, zâmbindu-și, căutând expresiile cele mai diferite pe care pot să le reproducă. Narcisismul puberal este alternativ critic și ingaduitor, cu momente devastatoare câteodată.

Identificarea nu este un proces simplu și direct. Copilul și-a construit intre timp o imagine de sine din experiența sa generală conturată prin ochii celorlalți. El se consideră puternic sau slab, cu trăsături plăcute sau nu. Această experiență influențează imaginea de sine din timpul puseului de creștere și dinspre finalul acestuia. De aceea, acei copii care erau slabi și debili înainte de puseul de creștere puberal, au tendințe de a se vedea mai mici și mai slabi decât sunt in realitate; cei ce erau puternici si voinici tind să se considere ca atare, chiar dacă in timpul puseului puberal au devenit longilini și firavi. Se preocupă mai mult de aspectele fizice tinerele fete. Adeseori pubertatea le sporește gradul de atractivitate, dar ele nu conștientizează acest fapt dacă in copilărie nu au fost considerate atractive.

In perioada centrală a pubertății fata este adeseori disgratioasă, privirea ușor neclară și se evită contactul vizual. Uneori apar dermatite sau acnee supărătoare. Zonele din jurul nasului sunt de obicei mai lucioase, grase. Toate aceste motive constituie obiective de griji ale puberilor și adolescenților. Nemulțumit de înfățișarea lui, cu porii deschiși, din ce in ce mai stângaci, pe măsură ce creste, transpirând din belșug, incălzit și agitat, înspăimântat de neindemanarea sa, plin de acnee, cu mâinile mari și greoaie, sensibil la orice aluzie, atingere, ironie, cu pudoare agresivă, continuu in alertă; puberul se indoieste de sine, se crede mai puțin inteligent, arătos și respectat pentru că se percepe pe sine cu nemulțumire. Percepția de sine se poate manifesta ca negativă in cazul progresului școlar slab sau a inadaptarii școlare.

Aceasta deoarece modul în care puberul este privit de colegi și de profesori afectează structurarea autoconstiinței. Intre elevii unei clase și profesori se constituie forme de feed-back complexe. In cazul in care puberul este o autoconstiință mai înaltă decât atitudinea evaluativă a altora despre sine, se simte izolat, depresiv și se zbate în a găsi forme de exprimare care să aducă acceptarea și admirația. In această optică se manifestă teribilismele, creșterea la paroxism a opozabilității, criza de originalitate – uneori sublimări (in artă, poezie, literatură), iar alteori in acte delicvente.

In orice caz, tinerii cu estimații de sine inalte, cu bună acceptanță în colectiv, primesc sarcini sociale-obstesti sau școlare cu expectație pozitivă, de incredere. Ei își susțin intotdeauna opiniile cu incredere. In general, aceștia au mai puține probleme personale. Totuși, există uneori diferente de estimatie intre elevi și profesori cu privire la unii tineri (mai ales in cazul liderilor in familie). Tinerii ce au stima de sine joasă, nu manifestă inițiative, nu vor să se exprime ca să nu greșească sau s supere pe alții – adeseori o fac pentru că nu vor să atragă atenția. Au probleme personale legate de dificultățile lor.

Expectația părinților față de rezultatele școlare ale copiilor are, de asemenea, un rol important in dezvoltarea conștiinței de sine. Mai ales mamele se preocupă de problemele rezultatelor școlare. Mamele copiilor cu autoconștiință înaltă, siguranța in adaptarea școlară și cu rezultate bune, au tendința de a manifesta conduite lejere față de copiii lor, se mândresc cu rezultatele școlare, dar in fapt mențin reguli severe și cerințe față de tineri din teama ca aceștia să nu scadă atenția față de obținerea de rezultate bune școlare. In pubertate, părinții cu expectație inaltă suplimentează până la refuz preparația școlară a puberilor. Mamele cu tineri cu expectație joasă au tendința de a subevalua capacitățile acestora și tratează copiii ca pe o povară, ceea ce erodează dezvoltarea conștiinței de sine a acestora. Exista ca atare forme subtile de feed-back intre tineri și familiile lor, forme ce operează pe terenurile autoevaluării și ale formarii constiintei de sine.

Percepția de sine alimentează ideea de sine. întrucât în pubertate și adolescență percepția de sine se modifică și se corectează mereu, procesul de autoidentificare rămâne deschis. W. James a fost primul care a acordat atenție dialecticii dezvoltării conștiinței de sine și distantei dintre "eu" și "sine". Personalitatea totală al cărei nucleu devine "eul" și "sinele" este, prin aceasta, duală. Constă din "eul", cel ce cunoaște și este conștient de "sinele" care este cel cunoscut.

Sinele cuprinde trei feluri de elemente:

-Sinele corporal material;

-Sinele social;

-Sinele spiritual.

Sinele corporal, material, se referă la corp, vesminte, familie, cămin, cărți, obiecte, dar și prieteni, vecini, deci sinele material se referă la tot ce posedă o persoană. Al doilea, sinele social, constă din reputația și recunoașterea unei identități anume, considerația pe care o obține o persoan în mediul său. Unele componente ale sinelui social au o mai mare pondere și importanță decât altele. Așa sunt onoarea, reputația. Sinele social incorporează o experiența socială de roluri și de statute sociale. A treia componentă a sinelui este a sinelui spiritual și se exprimă prin conștiința propriei activități, a tendințelor și aptitudinilor psihice. Aceasta este "sanctuarul emoțiilor și dorințelor" (W. James), este teritoriul actelor de voința și reprezintă trăirile prin care omul se simte mai profund in sine insuși atât prin percepția lumii, cât și prin procesele intelectuale pe care le posedă.

Sinele are o natură socială în toate accepțiile și elementele sale componente.

In perioadele pubertății și adolescenței se conturează separația dintre planul real-obiectiv al lumii și vieții și planul subiectiv ca spațiu al conștiinței și al reprezentării lumii. In același sens, se diferențiază planul mentalității diferitelor grupuri și generații, ca și mentalitatea de bun simt de maximă circulație. Conștientizarea acestora servește drept ecran de confruntare cu propriile opinii și cu mentalitatea personală. Aceste forme de relaționări între subiectiv și obiectivul condiționat social determina o tipologie discretă printre adolescenți. Departajarea subiectiv-obiectiv, ca atare, este condiționată parțial de insușiri de personalitate dinamice, ca expresivitatea, dinamismul și expansiunea personalității in viața activă, dar și de cunoștințele achiziționate de tânăr.

Cerințele complexe ale condițiilor la care trebuie să facă față tânărul puber sau adolescent pot fî depășite și determină constituirea de instrumente psihice adecvate in cazul adaptării bune. Există însă și dificultăți de adaptare, școlare, familiale și sociale, ca și situații de inadaptare și chiar de dezaprobare, adică de deteriorare a unor structuri adaptațive deja formate. Acestea din urmă se manifestă cu atât mai "delicate" ca evenimente psihice cu cât există o iradiere a dezadaptarii in structurile psihice mai largi.

Așa, de pildă, frustarea crează o formă de dezadaptare, stări depresive. Ori, acestea afectează conduita un timp mai mult sau mai puțin larg și, după ce situația de frustare s-a consumat, alterând reacțiile la situațiile optime, reducând astfel oportunitatea si calitatea lor. Cu cât această extincție este mai vastă, cu atât forța ei de antrenare in resorturile de bază psihice crește mai mult.

In fine, identitatea sexuala se dezvolta discret, influențată intens de modelele parentale și maritale, fiind la inceput difuz integrată in subidențitatea familiei. In acest sens, băieții care au un model parental cu masculinitate redusă, au dificultăți de identificare. Cei ce au un model parental puternic conturat ca masculinitate sunt mai siguri de ei, mai increzatori, mai protectori, relaxați, exuberanți, calmi și chiar fericiți. Profesorii au mai puține momente implicate in dobândirea de roluri sexuale.

Tinerele fete au o situație mai complicată, deoarece rolul feminin este el însuși in schimbare pe plan social. Există modele feminine diverse: tradiționale, de tranziție și moderne. In general, tinerele fete cu identificarea feminină tradițională sunt mai încărcate de conflicte. Dacă modelul matern este tradițional, identificarea este mai pasională și mai facilă, daca modelul matern este modern, tinerele cu identificare tradițională au dificultăți de identificare și identitate mari. In cazuri in care identificarea este de model tradițional, tinerele in cauză sunt mai centrate pe îmbracăminte, fardare, sunt mai mult preocupate de rolul femeii (rolul biologic) și de căsătorie, cămin, familie. Ele privesc rolul feminin ca restrictiv in libertate, au puține interese și trec prin dificultăți in a face prietenii. In schimb, există tinere care se identific antifeminin. Acestea au o autoconștiință autorejectivă și cu identificare pregnantă privind aservirea profesională și socială.

Uneori sunt parțial defeminizate. Intre aceste doua tipuri de tinere fete există un grup de adolescente pregnant feminine, dar care se simt atrase de roluri tradiționale masculine. Tinerele care fac parte din această categorie urmează cursuri și o preparație profesională îngrijită și adecvată pentru rolurile spre care aspiră, dar deseori conservă și roluri tradiționale feminine in mentalitate (atitudini tradiționale privind căsătoria și maternitatea).

Procesul formarii conștiinței și autoconstiintei se ajustează prin raportare la cei din aceeași generație.

Treptat, se organizează in adolescenta o serie de categorii perceptuale ca sistem personal de cunoaștere, pe care Kelly le-a numit constructe personale. Ideea a fost preluată și prelucrată de Stroe Marcus și Ana Cătina care au abordat problemele sistemelor de intercunoastere la adolescenți. Centrat pe întreaga teorie a intercunoasterii, din optica interculturala a operat C. Mamali intr-o lucrare referitoare la intercunoaștere.

Fară îndoială, atitudinile și opiniile față de sine și față de ceilalți constituie un teren complex al subiectivității. I. Radu a atras atenția asupra prezenței unor clișee evaluative și apreciative, ceea ce se apropie de concepția mai sus expusa. In ceea ce privește atitudinile, acestea posedă cel puțin însușirile de: direcție de opțiune, grad de intensitate, eficacitate și coerență cu alte atitudini H. Eysenck a semnalat o bipolaritate factorială in cazul atitudinilor, bipolaritate ce se consumă între pragmatismul situației și contextul teoretic filozofic la care a aderat conștiința. Atitudinile sunt componente foarte mobile ale personalității, legate de succesiunea curentă a evenimentelor, situațiilor, dar și a aspirațiilor, idealurilor, concepției despre lume și viața.

Adolescentul se caracterizează printr-o mobilitate evidentă a atitudinilor implicate in evenimente, dar și printr-o nuclearizare arzătoare a atitudinilor implicate in nucleul conștiinței a nivelului social și spiritual. Autoevaluarea acestei realități subiective, a lumii atitudinilor, este ceva mai rigidă decât evaluarea legată de realitatea exterioară.

Rezumând, identitatea și identificarea se nuclearizează intre 11 si 13 ani, in căutarea de sine – conflict puberal, in perioada dintre 14 si 16 ani ,prin afirmarea de sine (conflict de afirmare) si se constituie subidentitatea culturală, intre 17 si 20 de ani, când se realizează preparația profesională (prin conflicte de rol și statut), organizandu-se subidentitatea profesională (aspirativă) și in perioada dintre 20 si 24 de ani, integrarea profesională prin stadii de practică și exercitarea profesionala (prin conflicte de integrare socio-profesională).

b) Ieșirea din conformismul infantil este echivalentă cu câștigarea independenței, întrucât există cel puțin trei felurii de dependență:

-material economică (instrumentală);

-emoțională (de confort, afectivă și de apartenență);

-de mentalitate (valori).

Dobândirea independenței este complicată și condiționată de ce anume se consideră în societate și de către părinți și colegi că însemnă independența (limitele acceptate pe acest plan) Există o condiționare a câștigării independenței prin modelele de acest gen care intră în zonele de observație ale copilului până la intrarea in pubertate și adolescență.

Prima care se dobândește este independența de mentalitate (valori).

Aceasta se realizează prin devalorizarea unor idei considerate valide in copilărie și a unor obiceiuri care devin considerate invechite sau demodate și sunt tratate ca atare de către puberi și adolescenți. In adolescență se manifestă opoziție față de rutină, deprinderi, invățare, care digeră in neștire orice. Opoziția este de fapt indreptată împotriva stabilității, a forței cerințelor ce reglează viața in mod meschin, rutinar și echivoc. Opoziția impotriva banalității și a mediocrității constituie un însemn al formării aspirațiilor spre autodefinire in contextul lumii in continuă schimbare.

Independența emoțională (de apartenență și confort afectiv) este dificil de dobândit mai ales in cazul tinerelor fete. Dependența afectivă ca și dependența material-economică sunt deosebit de active față de părinți in pubertate și adolescență și complică obiectivarea tendințelor naturale spre independență. In pubertate intră in stare critică, totuși, dependența afectivă. Puberii incep să se indoiască de profunzimea afecțiunii parentale. Aceasta li se pare lipsită de tensiune, interpretează momentele de ignorare sau neatenție ca expresii ale lipsei de afecțiune, iar momentele de grijă și interes, ca intrusuri in viața personală pe de o parte, și ca acte de rutină și obligație, pe de altă parte. După astfel de evaluări, tânărul se simte vinovat și rau. Totuși, reia procesul. Relațiile dintre părinți par de asemenea plate și banale și incărcate de compromisuri.

Disponibilitatea afectivă a puberilor și adolescenților este foarte largă și incarcată de aspirații și speranțe – ideale și incomparabile față de ceea ce văd. Expectațiile pe acest plan sunt foarte inalte. Relativ inaltă este și sugestibilitatea. In fine, dependența material-economică (instrumentală) devine greu de suportat deși crează condiții de exercitare de mici acte de independență. Mulți tineri au un mic buget personal care le este oferit săptămânal, lunar sau la cerere (ocazional). Independența material economică se conturează și se integrează ca aspirație la identificarea vocațională spre o profesie și alimentează proiectele de viitor ale tinerilor. Procesul acesta de apropiere și integrare se realizează in perioada adolescenței, fapt ce face ca subidentitatea familială să capete noi consistențe și să se apropie de subidentitatea personala, responsabila.

(c) Identificarea vocatională se manifestă la puberi mai mult ca o descoperire de aptitudini, capacitate și abilitați, apoi ca preparație activă direcțională, pregătire pentru examene de admitere in institute de invățământ superior, sau preparație profesională activă suplimentară.

Viata socială este încărcată de experiența și modele profesionale (vocaționale). Modelele profesionale se consideră ca accesibile prin efort intelectual și practic, de muncă și randament, dar și ca fiind condiționate de aptitudini inalte. In fapt, are o importanță deosebită în această problemă presiunea socială profesionaăa, care se manifestă prin solicitările sociale profesionale mai evidente (reglementate și relativ dirijate prin planurile și proiectele de dezvoltare socială).

Se menține ca atare o oarecare noncoincidență între oferta social-profesională și aspirațiile profesionale particulare. Fenomenul ca atare se manifestă datorită complexității reale a problemei orientării școlare și profesionale. Ritmul de dezvoltare social-industrială și perimarea profesională care se crează pe marginea acestuia dezvoltă o mare mobilitate a diviziunii sociale a muncii in tarile cu ritm activ de dezvoltare, ceea ce crează posibilitatea de a se face virări profesionale, și preparații corespunzătoare, la toate nivelurile de vârstă.

Sistemul de invățământ este desul de deschis încât să permită mișcări pe orizontală și antrenări pe vericală. Preferința pentru unele obiecte de invățământ consituie un punct de plecare pentru substanțializarea cerințelor de cunoștințe implicate in subidentitatea vocational-profesională. Această latură a rolului prospectiv profesional se conturează mai devreme decât aceea ce include aptitudini profesionale.

Ghe.Iosif si P.Ene atrag atenția asupra triadei:

1. Pregătire profesională (cunoștințe);

2. Formare multilaterală (stimulare a rezervelor generale de dezvoltare atitudinală);

3. Antrenarea capacității de adaptare la specificul sistemului de muncă industrială pentru a se garanta o buna integrare profesională.

A. Liiceanu a găsit, printr-o cercetare concretă, o mai mare dominație a identificării psihoemotionale la fete si o mai pregnantă identificare psihosocială la baieți (convertibilă cu identificarea socioculturală).

Accesul tinerelor fete la viața profesională trebuie să fie egal cu al tinerilor. Totuși, la unii și la alții alegerea profesională, interesele profesionale sunt relativ neclare până la 14 ani și se concentrează mai mult pe aspectele romantice ale profesiunilor, ignorând caracterul rutinar al exercitării acestora. De la 14 ani. orientarea profesională devine mai presantă. Tânărul se angajează in eforturi mai focalizate de calificare, ceea ce crează o experiență importantă. Nu se alterează viziunea romantică a profesiunii nici in perioada adolescentei prelungite.

Interesele și alegerea profesională trec (după Ginzberg și colaboratorii săi), prin trei stadii:

1) Stadiul fantezist, ce acoperă întreaga copilărie până la aproximativ 11 ani și se caracterizează prin tot felul de preferințe (pompier, doctor, bucătar, polițist); aceste alegeri sunt de profesii ce se exercită in viata de fiecare zi și de contact cu publicul (de servicii);

2) De la circa 11 ani la 16 ani, se construiesc planuri de alegere bazate pe interese care nu intotdeauna sunt acordate cu aptitudinile, in schimb se acordă cu aspirații mai generale implicate in concepția despre lume și viată;

3) Etapa a 3-a este "realistă", de cristalizare rezolutivă, adică de specificație, in care alegerea se particularizează și se începe preparația profesională, mai profundă, ce va duce la conturarea subidentitaății profesionale și social-culturale incărcate nu numai de roluri și statute deziderative, ci și de cunoștințe, aptitudini și abilitați mai adecvate la aceste roluri și statute.

Capacitatea de creație in adolescență devine o stare psihică ce se caută de către puberi, fapt promovat social prin competiții și concursuri școlare de literatură, dar și în domeniile tehnice, organizate chiar pe echipaje. In general, creația literară tânără a fost luată in considerare mai intâi de C.Murasan care a făcut o analiză a compozițiilor libere ale școlarilor. El a scos in evidentă la școlarii de la 11 la 14 ani compuneri cu conținut ideatic-dramatic-didacticist.

Puberul privește creația ca un însemn de independență șsi creștere, și ca pe o trăire de excepție, ce-1 diferențiază. In acest sens, creația tânără este o expresie a "crizei de originalitate" in sensul de cerință de originalitate, de cerință de identitate. Termenii de "criză de originalitate" difuzat de IN. Debesse printr-o lucrare cu acest titlu priveau in mod univoc latura critică a crizei de originalitate.

Integrarea puberului in viata culturală cu eforturi personale ce nu traversează neapărat mediul familial este de asemenea o expresie a exprimării autonomiei și a cerinței de identitate ce se exprimă impetuos.

Creativitatea manifestă și tendințe de socializare, de integrare in "curentele creative" moderne. In acest context, consumurile culturale ale adolescentului se diversifică. In primul rând, au o mare răspândire întrunirile pentru imprimare și ascultare de muzică, domeniul muzicii modeme devenind o expresie a autonomiei.

In timp ce puberul nu acceptă ideea de aproximație care i se pare ignorantă, deghizată, adolescentul o intuiește, și faptul intensifică nevoia de cultură, ceea ce mărește caracterul enciclopedist al lecturilor sale.

Există o oarecare incorporare de ficțiune in creditul acordat științei și artei in perioada adolescenței. In adolescența prelungită incep să se sesizeze limitele cunoștințelor și faptul că există un progres al științei și culturii, imposibil de repetat exact.

Intr-un interesant studiu, Bianca Bratu a pus in evidentă faptul că in numeroase cazuri lucrările elevilor recurg la portretizări, idee interesantă mai cu seamă in cazurile in care lucrarea ce se analizează literar nu cuprinde indicii privind portretul fizic. Contactul elevilor cu modele literare de mare forță are importanță, deoarece cristalizează și nuclearizează cunoașterea tehnicilor literare, sistemele sensibile de metafore, limbajul sensibil, asociațiile ce impresionează și modalitățile inteligibile de construcție verbală a unei întregi creații literare.

Filmul și cinematograful interesează, de asemenea, deosebit de mult. Nefiind un spectator de experiență, puberul este mai atras de filmele cu subiect eroic, de cele polițiste, de filmele de aventuri sau cele cu animale dresate, desene animate, filmele științifice. In general, această problemă a fost abordată mai mult in legătură cu influențele negative legate de stimularea agresivității si de sexualitate, in dispute polemice susținute jurnalistic, fapt ce a dus la restricția vizionarii de către tineret a unor filme cu subiect excesiv sexual. Nu se poate ignora faptul că personajele din filme, ca și cele din lucrările literare, au funcții modelatoare importante. Există o funcție modelatoare și a situațiilor, tipurilor de ocupații, de mod de a petrece timpul, de a răspunde la situații stresante, sau neobișnuite, in filme.

Interesul puberilor pentru acestea este mare, cu atât mai mult cu cât nici scoala, nici părinții nu abordează astfel de probleme. Influentele legate de conduite sunt trecătoare, dar se adiționează treptat, in măsura in care sunt permisive și pătrund in structura mediului de cultură.

CAPITOLUL II : METODOLOGIA CERCETARII

1. Obiectivele cercetarii:

Trebuie menționat că studiul pornește de la câteva concepte cheie, expuse în capitolul I, precum: creativitatea si temperament. Cercetarea noastră dorește să ofere răspuns la câteva întrebări:

-În ce măsură contribuie extraversia la modul de manifestare al creativitatii la adolescenți?

Tipul de temperament poate fi considerat vector negativ sau pozitiv la vârsta adolescenței?

-Se confruntă baițtii adolescenți cu blocaje afective care le inhibă atitudinile creative?

-Care este rolul mediului socio- cultural în stimularea creativității? Dar cel al școlii?

Cât de important este suportul social pentru dezvoltarea atitudinilor creative?

-Care este relația dintre creativitate , temperament și adolescență? Este relevantă in dezvoltarea psihică a individului?

-In ce masură invățământul românesc incurajează dezvoltarea atudinii crative?

2. Ipotezele cercetării

Ipotezele cercetate au un caracter exploratoriu și sunt în stransa legatură cu obiectivele mai sus expuse reprezentând răspunsurile la acestea.

H1. Presupunem ca există o corelație semnificativă între extraversie si atitudinile creative ale adolescentilor în funcție de sex.

Astfel, in adolescență extraversia corelează pozitiv cu atitudinile creative in cazul fetelor, si negativ cu atitudinile creative in cazul băieților.

H2. Prespunem că extraversia va inlesni atitudinile creative ale tânărului adolescent.

3. Prezentarea modelului cercetării

3.1. Variabilele corelate

Vom prezenta în continuare cele două variabile dependente corelate în studiul nostru, cu precizarea că ele fac obiectul cercetării și al ipotezelor principale.

Ne vom referi la creativitate, considerand-o variabilă dependenta și având urmatoarele dimensiuni1 :

Energie

Concentrare

Orientare spre nou

Argumentarea ideilor

Independența

Incredere in forțele proprii

Nonconformism

Valori morale

Orientarea spre un viitor cât mai indepărtat

Finalizare

Risc

Preferința, atracție față de probleme dificile

Diversitatea intereselor

Valori spirituale

Valori practice

Scala de minciuni

Vom considera drept definiție de bază pe cea porpusă de Anca Munteanu1 ce considera creativitatea ca formațiune psihică deosebit de complexă caracterizată prin productivitate, utilitate, eficiență, ingeniozitate și originalitate

In ceea ce priveste a doua variabilă , personalitatea , vom opta asupra definirii din perspectiva lui Hans J. Eysenk. Acesta masoară personalitatea prin două dimensiuni generale independente una față de alta : introversiune – extraversiune si nevrozism – stabilitate.

Extraversiunea desemnează tendințele de exteriorizare, non inhibitie, tendințele impulsiv – sociale ale unui subiect.

3.2. Descrierea eșantionului

Lotul cuprinde 50 de subiecți adolescenți, fete și baieți, elevi cu vârste cuprinse intre 13 – 14 ani dintr-o școala din București.

3.3. Descrierea instrumentelor

Pentru verificarea ipotezelor mai sus menționate s-a recurs la metoda anchetei pe baza de chestionar. Au fost utilizate pentru evaluarea personalității și a creativității testul Eysenk și testul de creativitate Roco.

Testul Eysenk

Alaturi de chestionarul celor 16 factori de personalitate (16 PF) elaborat de Cattall – Inventarul de personalitate Eysenk 1964 este unul din chestionarele cu cea mai largă utilizare. E.P.I. conceput de H. J. Eysenk si S.B.G. Eysenk (1964 ) evidentiază două dimensiuni fundamentale ale personalitatii : extraversiunea – intraversiunea și stabilitatea – instabilitatea emționaă.

Fiecare dintre aceste trasături este masurată cu ajutorul a 24 de intrebări alese după analiza itemilor și analiza factorială, itemi la care subiectul va raspunde prin „Da” sau „Nu”. In probă este inclusă și o scala de minciuni (L) cu scopul de a detecta tendințele de falsificare a răspunsurilor. Invetarul de personalitate E.P.I. este compus din două forme paralele (A si B) pentru cazurile in care se doreste să se facă un retest. Fiecare formă este foarte scurtă, fiind compusă dintr-un numar de 57 de itemi care pot fi usor rezolvați in circa 10 minute, iar fidelitatea este suficientă pentru ca fiecare form să poată fi utilizată separat.

Suportul teoretic si validarea experiemntală a conceptelor de extraversiune, intraversiune si nevrozism a fost prezentat detaliat in numeroase lucrări ale lui Eysenk, nefiind relevant să insistam aspura lor.Totusi vom reaminti unele noțiuni elemntare care trebuie să fie cunoscute pentru o intelegere clară a scopului acestui inventar.

Pe scurt, extraversiunea in opozitie cu intraversiunea desemnează tendințele de exteriorizare, de non – inhibitie, tendințele impulsive și sociale ale unui subiect.

Nevrozismul desemnează hipereacția emotională generală și predispoziția spre depresie nervoasă sub efectul unui stres. Aceste două dimensiuni ale personalității sunt concepute ca fiind complementare, independente, iar unele cercetări au dovedit acest lucru (Byrd si Farby).

Inventarul de personalitate E.P.I. este o nouă dezolvtare in evaluarea dimensiunilor de personalitate măsurate prin precedentul M.P.I.

Jensen a efectuat o analiză a celor două inventare. Inventarul E.P.I este destul de asemănator cu M.P.I, și suficient corelat cu el; in plus, acesta prezintă o serie de avantaje:

1. E.P.I. constă in doua forme paralele, dând astfel posibilitatea de retestare după un tratment experimental fară a interveni interfața factorilor de memorie.

2. Itemii de la E.P.I. sunt ușor reformulați astfel incât sunt ințeleși de subiecții cu un nivel scolar și intelectual mai redus. (M.P.I. era mai dificil de ințeles de către aceștia)

3. Corelația intre extraversiune și nevrozism la M.P.I era mai scazută, având semnificație la limită.

4 . E.P.I. are o scara de minciună care poate fi utilizată pentru depistarea subiectilor care răspund la intamplare.

5. Fidelitatea dintre test – retest la E.P.I. este mai ridicată la M.P.I. iar după mai multe luni de interval creșe la S5.

In interpretarea rezultatelor trebuie să luam in considerare și natura scărilor de minciună ce compun chestionarul E.P.I. .

Intr-un mod descriptiv, studiile factoriale ale extraversiunii au dus la un tablou care poate fi asemănator, dar nu identic cu cel oferit de Jung. IN continuare vom incerca să descriem un „extravert” tipic și un „intravert” tipic. De preciat că aceste descieri pot fi considerate ca puncte extrem de idealizate ale unui continuu de care indivizii reali se apropie mai mult sau mai puțin.

Factorul „E” – Extraversiune – Intraversiune

Notele ridicate la factorul „E” sunt semnificative pentru extraversiune. Indivizii care obțin note ridicate au tendința de a fi expresivi, impulsivi și non – inhibați, de a avea numeroase contacte sociale și de a lua parte la activitățile grupului.

Extravertitul tipic este sociabil, îi plac reuniunile, are mulți prieteni, are nevoie de persoane cu care să vorbeasca, nu îi place să citeasca sau să lucreze de unul singur. El cauta emoții tari, îi place riscul, face proiecte, acționeaza sub impulsul momentului și este in general un individ impulsiv. II plac foarte mult glumele, are o replică ușoara și iubește in general viata. Este lipsit de griji, puțin exigent, optimist și iubeste veselia. Preferă să ramană în mișcare, are tendința de a fi agresiv și de a își pierde rapid „sângele rece”. Nu posedă un mare control al sentimentelor sale și nu este mereu o persoană pe care se poate conta.

Introvertitul tipic este in general un individ liniștit, rezervat. Introspectiv, mai mult amator amator de cărți decât de oameni, este rezervat și distant chiar și cu prietenii apropiați, intimi. Are tendința de a prevedea, nu se angajează cu ușurință, se abține de la impulsurile de moment. Nu ii plac senzatiile tare, este ordonat, calculat si ii place să aibă viața bine reglată. Iși controlează sentimentele, rareori actionează intr-un mod agresiv și nu se supară prea ușor. Este demn de confidență, puțin pesimist și acordă o mare valoare criteriilor etice.

Factorul „L” – Scala de minciună

In inventarul de personalitate E.P.I a fost introdusă și o scală de minciună care contine 19 intrebări, având rolul de a depista tendințele de fațadă sau de a identifica subiecții care răspund la intamplare. Această scală a suferit numeroase modificări.

4. Procedura de recoltare a datelor

Asa cum am precizat mai sus, instrumentele au fost aplicate intr-o școală din București, pe un număr de 50 de subiecți intr-o perioadă de două săptămâni. Intr-o primă fază, a fost contactat directorul școlii in vederea obținerii aprobării pentru a aplica chestionarele. In a doua fază, directorul școlii ne-a indrumat către dirigintii claselor a VII, respectiv a VIII unde am găsit subiecții cu vârsta corespunzătoare cercetării noastre. Am aplicat chestionarele in timpul orelor de dirigentie, avand grijă să nu perturbăm activitatea normală a acestora.

De menționat ca nu am intâmpinat dificultăți majore având in vedere că elevii au fost deschiși animați de curiozitatea specifică vârstei lor.

3.1. Prezentarea, analiza și interpretarea psihologică a datelor

Testarea, prin metoda anchetei pe bază de chestionar, a 50 de subiecti, ne-a oferit posibilitatea de a investiga relația dintre extraversie și creativitate la adolescenți. Datele cumulate au fost introduse in programul SPSS, procedându-se in faza inițială la calcularea sumei itemilor la fiecare variabilă vizată pentru corelație. Astfel, s-a calculat suma pentru itemii obtinuți la chestionarul E.P.I. pentru determinarea numerică a variabilei extraversie . In același mod, am calculat suma itemilor obținuți la chestionarul de creativitate ROCO pentru determinarea numerică a variabilei „creativitate”. Aceste demersuri s-au realizat accesâd din meniu comenzile „transform>>compute variable” si alegand din fereastra deschisa funcția „sum”.

Ulterior, având in vedere faptul că dorim realizarea unei corelații intre două variabile dependente, a caror măsurare s-a realizat cu instrumente diferite pe aceeași populatie de subiecți, am aplicat testul de corelație Pearson.

Astfel, H1. Presupunem că există o corelație semnificativă între extraversie și atitudinile creative ale adolescentilor in functie de sex. a fost testata prin aplicarea testului de corelație bivariată Pearson. In urma acestui demers s-a obținut un coeficient de corelatie r = 0,64.

O observație importantă este aceea ca dacă in timp ce la adolescente extraversia corelează pozitiv cu atitudinile creative (energie, orientare spre nou, risc, nonconformism, concentrare, independență, incredere in forțele proprii, diversitatea intereselor), la adolescenți corelatia este negativă. Am putea incerca explicarea acestui lucru prin prisma diferentelor de dezvoltare afectivă, cognitivă și socială inregistrate intre sexe in perioada adolescenței. In adolescență, fetele depăsesc mai repede decât băieții criza de originalitate, astfel incât in timp ce fetele se indreaptă către maturizare, băieții rămân incă blocați emoțional, lucru văzut in lipsa de receptivitate vis-a-vis de noutate, risc (ca atitudini creative).

H2. Presupunem ca extraversia va inlesni atitudinile creative ale tânărului adolescent. Necesită calcularea coeficientului de regresie, deoarece dorim să aflăm dacă pe baza non – inhibiției și tendințelor de exteriorizare (ca forme ale extraversiunii) putem prezice o imbunătățire sau o evoluție a atitudnilor creative. Valoarea coeficientului de regresie R este semnificativă ceea ce ne permite confirmarea ipotezei.

Atitudinile creative se află intr-un strâns raport cu extraversia, ambele prespupunând o puternică implicare in social. Astfel, dacă tinerii adolescenti au suportul social necesar pentru a depasi criza de originalitate, se maturizează intr-un mod corespunzător asigurându-se premisele unei dezvoltări plenare a personalității.

3.2. Concluzii

Prin cercetarea realizată de noi, prin datele recoltate și prelucrate statistic consideram că am răspuns, in mare parte, obiectivului propus:

În ce măsură contribuie extraversia la modul de manifestare al creativității la adolescenți?

Corelațiile semnificative dintre variabilele enunțate în ipoteze, argumentează primul obiectiv, susținând influența extraversiei asupra creativității la adolescenți, și interdependența acestor variabile in sensul in care creativitatea variază in funcție de tipul de temperament (extraversie). Având in vedere atât confirmarea ipotezelor cercetării cât și studiile anterior realizate în această direcție putem afirma că extraversia contribuie la manifestarea mult mai amplă a creativității având impact asupra adolescenților , prin deschidera unor noi căi de abordare a situațiilor cu care acestia se confruntă.

Un studiu corelațional care are ca tema extraversia și creativitatea , precum cel de fata, își poate găsi aplicabilitate in domeniul educației . Prin observarea diferențelor relevate intre adolescenți, se pot identifica barierele și blocajele cu care se confruntă aceștia, facilitând astfel maniere noi de stimulare a creativității, ajustând dezvoltarea armonioasa a adolescenților.

Având în vedere toate acestea, susținem ca motivația de a găsi o corelație, o influentaăa tipului de personalitate asupra atitudinilor creative și de a găsi răspuns la problema cu care se confruntă adolescenții, respectiv „Se confruntă baieții adolescenți cu blocaje afective care le inhibă atitudinile creative?” poate reprezenta un valoros punct de plecare pentru noi cercetari. Lansăm astfel o nouă provocare in abordarea psiho – dinamică a personalității

Acum vom vorbi puțin de metodele care duc la stimularea creativității, a procesului creator. Aspirația spre dezvoltarea spiritului creativ a dus la conceperea unor metode care, pe de o parte, să combată blocajele, iar pe de alta, să favorizeze asociația cât mai libera a ideilor, utilizând astfel la maximum resursele inconștientului.

1) Una din cele mai populare este brainstormingul despre care am amintit mai sus, dar utilizat in condițiile unei activități de grup. Este o tehnică de creativitate colectivă, cea mai larg răspândită și aplicată; inițiatorul ei este psihologul american A. Osborn. Brainstormingul are la bază ideea că cea mai bună soluție in rezolvarea unei probleme nu se obține prin eliminări succesive, ci dimpotrivă, prin căutarea unui număr cât mai mare de soluții, "cantitatea generează calitatea". Dar cum se obține o cantitate cât mai mare de idei ? Prin:

(a) Separarea momentului de geneză a ideilor (de ideatic) de cel al evaluării lor (cenzura logică și critică a gândirii);

(b) Prin intermediul grupului, constituit și antrenat specific (nr. de membrii este redus, 2-3, până la 12; însușirea și exersarea procedeelor euristice sș de imaginare; cultivarea motivației și aptitudinilor creative; inițierea cu tehnici de comunicare in grup); grupul acționează ca un stimulent pentru imaginația fiecărui participant. Scopul tehnicii este producerea unui număr cât mai mare de idei într-un timp foarte scurt.

Bramstormingul are și 4 principii de bază. care trebuie respectate de membrii grupului, de participanții la acest proces, și anume:

I. Se va utiliza cantitatea de idei mai mult decât calitatea lor; înregistrându-se un număr cât mai mare de soluții, pentru aceeași problemă, șansele de a găsi soluția cea mai bună sunt considerabile;

II. Nu se critică deloc; este necesar ca "gardienii" gândirii critice, temporar, să fie retrași de la porțile imaginației, pentru ca aceasta să se poată manifesta deplin, in totală libertate; judecățile critice trebuie reținute in momentul in care se produc idei noi;

III. Se fac asociații pe baza ideilor emise de alții; orice idee emisă in grup trebuie să servească la stimularea imaginației celorlalți; ameliorările și recombinările ideilor emise in grup sunt căutate;

IV. Imaginația liberă este binevenită, chiar dacă ideile noi par extravagante, absurde; cu orice preț trebuie ieșit de pe drumurile bătătorite, cunoscute.

Procedura de aplicare a brainstormingului este următoarea:

1. Managerul care conduce grupul (special instruit si antrenat), anunță problema de rezolvat;

2. Reamintește cele patru principii;

3. Stimulează și încurajează producția de idei (una dintre metode fiind check-list, care conține verbe stimulative: augmentare, adiționare, multiplicare;

4. Se consemnează in scris (prin metode diferite) toate ideile emise de grup;

5. O comisie de specialiști in problemă, evaluează și triază ideile, ierarhizându-le după valoarea și aplicabilitatea lor.

Unii psihologi recomandă folosirea metodei "lichidării", care constă in actualizarea tuturor ideilor trecute legate de problemă. înaintea ședințelor de brainstorming, considerând că individul care are unele idei, cunoștințe despre problemă, este " blocat" pentru a avea idei noi.

Comunicarea unei idei intr-un grup are avantajul de a suscita asociații benefice altuia, poate deschide un nou orizont, dând prilejul persoanei să formuleze păreri care nu i-ar fi venit in minte dacă ar fi lucrat singur. Experiențe riguroase au arătat că. lucrând in grup. se produc mai multe idei, se găsesc mai multe soluții, decât dacă membru grupului ar lucra fiecare separat.

Desigur, nu orice problemă poate fi abordată in felul arătat, mai ales cele care solicită scrisul (ca in cazul celor matematice) și, de asemenea, nu in orice fază, ci doar atunci când impasul este bine precizat.

2) Tot o metodă asociativă este și sinectica, inovată de Y. Cordon. Acesta era convins de valoarea psihanalizei și deci de rolul hotărâtor al inconștientului. Cum, după aceasta doctrina, "sinele" se exprima prin metafore, in centrul metodei se află strădania de a găsi metafore in relație cu problema prezentată. Si aici, din grup fac parte 5-6, 6-8 persoane de diferite profesii, deoarece un aspect esențial ii constituie și asocierea diferitelor moduri de gândire.

Sinectica reprezintă strângerea laolaltă a unor elemente diverse, metoda de antrenament a unor indivizi sau grupuri, in vederea rezolvării creatoare a uneia sau mai multor probleme. Se crede ca ar fi un procedeu neconștient, folosit in procesele gândirii, făcând ca ele să capete aparența de întâmplătoare și producând astfel idei și asociații noi. Punctul de plecare al teoriei sinecticii este precizarea mecanismelor conștiente care ajuta individul sau grupul să folosească atât elemente raționale cât și neraționale. Sinectica folosește două operații de bază:

• "sa faci ca un lucru ciudat să-ți devină familiar" ceea ce reprezintă faza analitică de înțelegere a problemei, și

• "să faci ca obișnuitul să devină ciudat", care înseamnă o orientare complet nouă, in care trei mecanisme cu caracter analog (analogie personală, directă și simbolică), sunt folosite cu scopul de a privi intr-un mod nou problema de rezolvat.

Astfel pot apărea intuiții noi care pot sugera la rândul lor noi soluții. Sinectica încurajează fantezia, iar încercările de a emite judecați pripite sau de a critica legăturile nerelevante sunt dezaprobate. Sinectica reprezintă o metodă asemănătoare cu bramstormingul și deși mai puțin cunoscută, se pare că este mai eficace, prin faptul că reprezintă o încercare mai disciplinată și mai specifică de a folosi starile psihologice si aspectele emoționale, caracteristice procesului de creație.

Sinectica elaborează in plus metode pentru creșterea înțelegerii față de situația problematică. In smectica se acordă foarte mare importanță climatului de grup. pentru că aspectele emoționale și motivaționale ale muncii creatoare sunt la lei de importante ca și cele intelectuale.

Există și alte metode in care nu se recurge la asociații libere, dar se stimulează creativitatea in grup.

3) Metoda 6-3-5. Este vorba de împărțirea unei adunări in grupuri de 6 persoane, in care fiecare propune 3 idei intr-un timp maxim de 5 minute. Primul grup discută problema și, pe o fișă, sunt trecute trei idei, fiecare fiind capul unei coloane ce se va completa de către celelalte grupuri. După 5 minute, fișa este trecută unui alt grup care adaugă alte trei idei in coloane, sub celelalte, pană ce fiecare fișă trece pe la toate grupurile. Conducătorul strânge foile, le citește in fața tuturor și se discută pentru a se hotărî care din propuneri să fie însușită.

4) Metoda Phillips 6-6. Este tot o metodă menită să consulte un număr mare de persoane (30 pana la 60). Aceasta mulțime se grupează in câte 6 persoane, urmând a discuta problema timp de 6 minute. Mai intai, animatorul explică metoda și avantajul ei, apoi expune problema. Se urmărește ca grupurile să fie cât mai eterogene. Fiecare își alege un coordonator și se discuta timp de 6 minute. La final, fiecare grup își anunță părerea. Urmează discuția generală, după care se trage concluzia. Astfel, in circa o oră se pot rezuma părerile a 60 de persoane.

5) Discuția Panel. Termenul "panel" înseamnă in engleza "jurați". Și in acest caz este vorba de participarea unei colectivități mai mari. Discuția propriu-zisă se desfășoară intr-un grup restrâns ("jurații"), format din persoane foarte competente in domeniul respectiv. Ceilalți, pot fi zeci de persoane, ascultă in tăcere ceea ce se discută. Aceștia pot interveni prin biletele trimise "juraților". Mesajele sunt primite de unul din membrii participanți la dezbatere, care introduce in discuție conținutul unui bilețel atunci când se ivește un moment prielnic (acestei persoane i se spune "injectorul de mesaje"). Discuția e condusă de un animator. La final, persoanele din sală pot interveni și in mod direct, prin viu grai. La încheiere, animatorul face o sinteză și trage concluzii.

Vom discuta acum puțin despre dezvoltarea creativității in invățământ in școlile românești. Atâta vreme cât creația era socotită un privilegiu dobândit ereditar de o minoritate, școala nu s-a ocupat in mod special de acest aspect, deși s-au creat câteva clase de copii superdotați. De când se arată ca automatele dirijate de calculatoare înfăptuiesc toate muncile monotone, stereotipe și deci omului îi revin mai mult sarcini de perfecționare, de înnoire, cultivarea gândirii inovatoare a devenit o sarcină importantă a școlilor de masă. Pe lângă efortul tradițional de educare a gândirii critice, stimularea fanteziei apare și ea ca un obiectiv major. Aceasta implică schimbări importante, atât in mentalitatea profesorilor, cât și in ce privește metodele de educare și instruire.

In primul rând, trebuie schimbat climatul, pentru a elimina blocajele culturale și emotive, puternice in școala noastră. Se cer relații destinse, democratice, intre elevi și profesori, ceea ce nu înseamnă a cobori statutul social al celor din urmă. Apoi, modul de predare trebuie să solicite participarea, inițiativa elevilor – e vorba aici de acele metode active, din păcate prea puțin utilizate in școala românească. In fine, fantezia trebuie și ea apreciată corespunzător, alături de temeinicia cunoștințelor, de raționamentul riguros și spiritul critic.

Surprinderea aspectelor psihosociale ale creativității sunt esențiale in incercarea de a găsi noi metode și soluții pentru a stimula creativitatea, aceasta „existand in fiecare individ , așteptând condițiile optime pentru a fi eliberată și a se exprima”. (ROCCO, M. , Creativitate și inteligență emotională" , Ed. Polirom, Iasi, 2001)

Abordarea integrativ sintetică, dinamică și unitară a creativității a necesitat o nouă viziune asupra factorilor favorizanți și frenatori ai acesteia. In acest sens „propunem ca și factorii care influentează formarea creativității să fie abordați in mod global, interactiv și dinamic” (M. Rocco).

Adolescentul trăiește intr-o societate, intr-un anumit mediu socio-cultural care poate fi stisfacător sau nu pentru el, având un puternic impact asupra dezvoltării sale ulterioare.

BIBLIOGRAFIE

Allport, G.W., Structura și dezvoltarea personalității. București, E.D.P..1981

Cristea, D., Aspecte structural funcționale ale creativității, Rcv. de Psihologie, 1985

Cosmovici, Andrei, Psihologie generală, lași, E.P.,1995

Golu, IN., Natura psihicului uman, Rev. de Psihologie, 4, 1984

Golu, IN., Dinamica personalității umane, București, E.G.,1993

Landau, Erika, Psihologia creativității, București, E.D.P,1979

Pavelcu, V., Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, București, E.D.P, 1982

Popescu Neveanu, P., Personalitatea și cunoașterea ei, București, E.IN., 1969

Popescu Neveanu, P., Zlate, IN., Cretu, Tinca., Psihologie, București, E.D.P., 1993

Roco, Mihaela, Creativitate și inteligenta emotionala, Bucuresti, Polirom, 2004

Rosca, AL, Creativitate generala și specifica, București, E.A., 1981

Stoica, IN., Psihopedagogia personalității, București, E.D.P, 1996

Schiopu, Ursula., Verza, Emil, Psihologia vârstelor, București, E.D.P., 1997

Tabachiu, A, Psihologie ocupatională, Bucuresti, UTM,2003

Zlate, IN, Fundamentele psihologiei, București, E.H., 1994

Zlate, IN., Tendințe actuale in abordarea personalității, București, 1997

Zlate, IN., Eul și personalitatea, E.T.,1997

* Colecția revistei Psihologia, nr. 4,5,6/1995 și 1,2,3,4/1996, Societatea “Știință și tehnică”Buc.

ANEXA 1

Nr. ____

Chestionar de atitudini creative

Instructaj

Este bine cunoscut că toți sunt creativi. Una dintre componentele esențiale ale creativității este atitudinea creativă.

Acest chestionar vă ajută să vă cunoașteți propriile atitudini creative.

Mai jos sunt consemnate cinci posibilități de răspuns la aserțiunile chestionarului:

cu totul neadevărat;

neadevărat;

relativ adevărat;

adevărat;

cu totul adevărat.

Vă rugăm să alegeți una dintre variantele de răspuns, cea care corespunde cel mai mult persoanei dumneavoastră și să treceți cifra corespunzătoare alegerii dumneavoastră în dreapta enunțului.

Atunci când apreciez pe cineva, țin cont în primul rând de calitățile lui morale.

Viața mea cotidiană este plină de lucruri care mă interesează.

De obicei, fac față necazurilor mele fără să cer ajutor.

Îmi place să fac proiecte precise, care pregătesc viitorul pe termen lung.

Doresc adesea ca oamenii să fie mai îndrăzneți.

Îmi place să ascult concerte simfonice.

Întotdeauna spun adevărul.

Prefer activitățile care au un caracter intelectual (studiul, dezbaterile, schimburile de idei, reflecția și jocuri ale minții etc.)

De obicei, îmi place să termin ce am început.

Mă simt mai repede descurajat în fața unei sarcini dificile.

Îmi plac oamenii care au talentul de a-și organiza propriile idei.

Reușesc să-mi mobilizez toate energiile pentru realizarea unui scop.

Îmi place să fac experiențe care ies din comun.

Întotdeauna răspund imediat la o scrisoare.

În opinia mea valoarea estetică este cel puțin la fel de importantă ca și valoarea morală.

Mi se întâmplă adesea să caut să rezolv probleme care sunt lipsite de orice importanță pentru practică.

Sunt gata să mă consider ca având o personalitate puternică.

Sunt atât de absorbit de ceea ce fac, întrucât nu văd ce se petrece în jurul meu.

Mă simt încordat atunci când cred că mi se dezaprobă conduita.

Valoarea materială a obiectelor are, în opinia mea, o mare importanță.

Nu întârzii niciodată la întâlniri.

Nu îmi plac oamenii care renunță atunci când văd că au un lucru greu de făcut.

Prefer să-mi asum responsabilitățile decât să le împart cu alții.

De obicei îmi planific activitatea cu mult timp înainte.

Azi sunt capabil să muncesc la fel ca în trecut.

Sunt ușor dezorientat în fața unor sarcini noi sau a perspectivei unei schimbări.

Îmi place să risc; găsesc o plăcere deosebită în a înfrunta pericolul.

Când eram copil îmi ascultam întotdeauna părinții.

Când mă hotărăsc să fac un lucru, iau întotdeauna în considerare beneficiul pe car pot să-l am de pe urma acelui lucru.

Sunt întotdeauna curios să învăț ceea ce este nou în diferite domenii.

Cred că există anumite aspecte, probleme al căror mister trebuie respectat, fără să cauți să le cunoști cu metodele și instrumentele științifice actuale.

Sunt atras de problemele dificile.

Mă străduiesc să realizeze ideile până la capăt, chiar dacă trebuie să lupt pentru aceasta.

„Pândesc” întotdeauna idei noi.

Întotdeauna sunt foarte amabil cu toată lumea.

Înainte de a acționa verific întotdeauna ca principiile morale să fie respectate.

În general sunt sigur pe propria mea judecată.

Cred că trebuie să-ți adaptezi conduita la grupul din care faci parte.

În general îmi apăr cu înverșunare opinia personală.

Lucrurile simple mă plictisesc; prefer lucrurile și persoanele care dau posibilitatea manifestării inteligenței și le exersez (frecventez) cu intensitate.

Îmi place să mă destind cu o mare varietate de jocuri și activități .

Nu las o problemă din mână până când nu o rezolv.

În general mă aștept să reușesc în ceea ce întreprind.

Mă angajez singur în acțiuni a căror reușită nu este sigură.

O muncă de creație personală poate să mă absoarbă în așa măsura încât să uit să fac ceva important.

Îmi place să am o muncă care să mă solicite intelectual și să mă pună la încercare.

De obicei îmi păstrez cu fermitate convingerile.

Nu mă deranjează să adopt un comportament diferit de cel al altora.

Îmi este greu să mă supun conducerii unei alte persoane.

Îmi place mult să visez la un viitor foarte îndepărtat.

Sex: O masculin O feminin

Vârsta:_________