Aspecte Psihosociale ale Comunicarii In Grupuridoc

=== Aspecte psihosociale ale comunicarii in grupuri ===

Universitatea Titu Maiorescu București

Facultatea de Pshiologie

LUCRARE DE LICENȚĂ

Aspecte psihosociale ale comunicarii in grupuri

Conducator stiintific: Prof. univ. dr. Dumitru Cristea

Absolvent: Manea Tanta

2016

CUPRINS

Rezumat

Comunicarea este liantul oricărui grup și legătura esențială între membrii acestuia. Influența și persuasiunea socială, propaganda, publicitatea se bazează pe elemente ale comunicării de grup, iar existența unor relații de comunicare între membrii grupului înseamnă altceva decât schimbul de mesaj sau comunicarea interpersonală. În fond, toate relațiile sociale le-am putea reduce la relații de comunicare, deoarece oamenii comunică și atunci când nu au o intenție specifică.

În lucrarea de față am urmărit realizarea unei analize privind modul în care stilurile de comunicare diferă în funcție de genul masculin – feminin. Stilul de comunicare este în primul rând un indicator al modului în care o persoană iși structurează lumea relațiilor sociale. În al doilea rând stilul de comunicare este un indicator al modului de prelucrare a informațiilor și de transformare a acestor informații în fapte de comportament, în judecăți practice, sociale, evaluative etc

Obiectivele practice ale lucrării au fost: operaționalizarea conceptului de stil de comunicare; identificarea relației dintre gen și stilurile de comunicare; identificarea relației dintre stima de sine și stilurile de comunicare; selectarea unor instrumente adecvate pentru măsurarea variabilelor investigate.

Am pornit cercetarea de la o serie de ipoteze. Am presupus că stilul de comunicare în grup este influențat de gen și c există diferențe semnificative în funcție de gen, asupra stilului de comunicare dominant. O altă ipoteză a fost că femeile stăpânesc mai bine decât bărbații arta de a comunica. De asemenea, am anticipat că există o corelație negativă, semnificativă intre gradul de dezvoltare al stimei de sine și stilul de comunicare agresiv și o corelație pozitivă semnificativă între gradul de dezvoltare al stimei de sine și stilul de comunicare asertiv. Ipotezele noastre au fost confirmate.

Introducere

Pe scara evolutivă a omului, apariția limbajului a constituit un salt uriaș, acest fapt însemnând practic trcerea ființei umane pe o treaptă ierarhic superioară, aceea a omului ca ființă socială.Urmând acest drum ascendent omul a evoluat, ajungând astăzi să ne uimească prin tot ceea ce a realizat și încă mai realizează.

Prin comunicare, oamenii au intrat în relații unii cu alții, și-au transmis informații, opinii, păreri au făcut nu numai schimburi economice ci și schimburi de idei, trecând astfel de la banalele activități ale rutinei cotidiene la activități mai complexe desfășurate la nivelul grupurilor și mai apoi al organizațiilor și societăților.

Conviețuind împreună, oamenii au descoperit însă un fapt ce îi punea uneori într-o situație neplăcută și anume conflictul.La început conflictele între oameni se rezolvau primitiv întucât aveau la bază principiul “cel mai puternic câștigă”. Treptat pe măsura socializării ființelor umane s-a trecut la principiul instituirii unor norme și reguli ce ghidau limitele comportamentului uman ce presupuneau implicit și modalități de rezolvare a conflictelor apărute.

Comunicarea între oameni sau grupuri de oameni, înseamnă un schimb de înțelesuri și semnale care circulă de la unul la altul prin intermediul mesajelor, prin diferite forme de limbaj.

A comunica înseamnă a emite și a recepționa mesaje, a trimite stimuli și a colecta răspunsuri. Odată emis și recepționat, mesajul devine comun, întrucât el va aparține atât celui care l-a emis, cât și celui care l-a primit. “Comunicarea îl face pe interlocutor să simtă, să gândească sau să se comporte într-un anumit fel.” (Moarcăș, O., 1999, p. 8)

Astăzi, preocupările pentru analiza comunicării scot în evidență complexitatea acesteia. Dacă pentru omul obișnuit comunicarea înseamnă, în esență, a transmite informații, în cea mai mare parte utilizând cuvântul, pentru specialiștii în științele comunicării, ea a căpătat semnificații diferite. Indiferent de semnificația acordată termenului, totul gravitează în jurul informației și a gestionării interesului. Acești doi termeni definesc conținutul comunicării. Motivele, scopurile, sensurile acesteia sunt adesea diferite, funcție de actorii implicați în schimbul de mesaje.

În lucrarea de față am urmărit realizarea unei analize privind modul în care stilurile de comunicare diferă în funcție de genul masculin – feminin. Stilul de comunicare este în primul rând un indicator al modului în care o persoană iși structurează lumea relațiilor sociale. În al doilea rând stilul de comunicare este un indicator al modului de prelucrare a informațiilor și de transformare a acestor informații în fapte de comportament, în judecăți practice, sociale, evaluative etc

Obiectivele practice ale lucrării au fost: operaționalizarea conceptului de stil de comunicare; identificarea relației dintre gen și stilurile de comunicare; identificarea relației dintre stima de sine și stilurile de comunicare; selectarea unor instrumente adecvate pentru măsurarea variabilelor investigate.

Am pornit cercetarea de la o serie de ipoteze. Am presupus că stilul de comunicare în grup este influențat de gen și c există diferențe semnificative în funcție de gen, asupra stilului de comunicare dominant. O altă ipoteză a fost că femeile stăpânesc mai bine decât bărbații arta de a comunica. De asemenea, am anticipat că există o corelație negativă, semnificativă intre gradul de dezvoltare al stimei de sine și stilul de comunicare agresiv și o corelație pozitivă semnificativă între gradul de dezvoltare al stimei de sine și stilul de comunicare asertiv.

Cercetarea a fost realizată pe un număr de 60 de persoane, 30 de femei și 30 de bărbați, studenți ai Facultății de Psihologie din cadrul Universității Titu Maiorescu, București, cu vârste cuprinse între 18 și 23 ani. Subiecții au fost aleși prin eșantionare stratificată, prin metoda loteriei.

Metodele de cercetare utilizate au fost: chestionarul S.C. (stil de comunicare), chestionar ”Arta de a comunica” și scala Rosenberg de măsurare a stimei de sine.

Ipotezele noastre au fost confirmate. Am constatat că bărbații sunt mai înclinați decât femeile pentru a manifesta un stil non-asertiv. Bărbații manifestă mai frecvent un stil de comunicare agresiv decât femeile, acesta fiind și stilul lor dominant de comunicare. Femeile sunt mai capabile de a manipula, la lotul nostru acesta fiind stilul de comunicare predominant. Femeile sunt mai asertive în comunicare decât bărbații, fapt care corelează cu prezența mult mai frecventă a non-asertivității și agresivității în comunicarea acestora.

Pentru bărbați, stilul de comunicare dominant care a fost identificat a fost stilul agresiv, iar pentru femei, cel manipulator. De asemenea, femeile stăpânesc mai bine arta de a comunica.

Există o corelație negativă între stilul de comunicare agresiv și stima de sine. O persoană al cărei stil de comunicare este agresiv spune ceea ce gândește, simte sau vrea, dar nu într-un fel care să-l ajute sau să- l protejeze pe celălalt, ci rănindu-l sau blocându-i exprimarea.

Există o corelație pozitivă semnificativă între gradul de dezvoltare al stimei de sine și stilul de comunicare asertiv. O persoană care știe să comunice asertiv, automat este o persoană care crede în propria persoană, care se auto-stimează, care realizează că fiecare persoana este valoroasă întrucât reprezintă o entitate unică.

Capitolul 1

ASPECTE TEORETICE PRIVIND COMUNICAREA

1.1. Delimitări conceptuale

Prin comunicare se înțelege procedeul prin care un sistem (sursă) influențează alt sistem (destinatar), prin intermediul unor semnale care pot fi transmise prin canalul care le leagă.

Dicționarul enciclopedic definește comunicarea astfel: ”Mod fundamental de interacțiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii stabilității sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.” (DEX, 2009)

Comunicarea reprezintă primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale și se ocupă de sensul informației verbale, prezentată în formă orală sau scrisă și de cel al informației nonverbale, reprezentată de paralimbaj, mișcările corpului și folosirea spațiului. Cuvântul de origine latină “comunicare” înseamnă “a face comun”. În Dicționarul explicativ al limbii române găsim următoarea definiție: „a comunica = a face cunoscut, a da de știre, a informa, a înființa, a spune” (DEX, 2009).

Scopurile comunicării pot fi transmiterea ideilor, sentimentelor, emoțiilor sau opiniilor, influențarea, corelarea rezultatelor muncii sau socializarea. Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar mai corect ar fi să spunem că ea există în transmitere și în comunicare.

Comunicarea se realizează pe trei niveluri: logic, paraverbal și nonverbal. Dintre acestea, nivelul logic, al cuvintelor, reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare, la nivel paraverbal (ton, volum, viteză) are loc 38% din comunicare, iar 55% la nivelul nonverbal (expresie facială, poziție, mișcare, îmbrăcăminte). Dacă între aceste niveluri nu sunt contradicții, comunicarea poate fi eficace. Dacă între niveluri există contradicții, mesajul transmis nu va avea efectul scontat.

Comunicarea poate fi de mai multe tipuri: intrapersonală – comunicarea în și către sine -, interpersonală – comunicarea între oameni -, de grup – comunicarea între membrii grupurilor și comunicarea dintre oamenii din grupuri cu alți oameni -, de masă – comunicarea primită de sau folosită de un număr mare de oameni.

Începuturile studiului procesului de comunicare datează dinaintea erei noastre. Acest studiu a fost impulsionat de contextul social al Greciei Antice, în care funcționa principiul ca fiecare să fie propriul avocat, lucru care a contribuit la dezvoltarea comunicării între oameni, deoarece cel care reușea să se impună prin modul de a comunica în general, devenea lider politic și făcea parte din conducerea societății. După anul 1600, problemele comunicării reapar în centrul vieții sociale, datorită diminuării rolului bisericii ca sursă unică de putere politică și datorită apariției statelor naționale, a regimurilor democratice și a universităților, toate acestea contribuind la creșterea libertății de exprimare, la dezvoltarea literaturii și sporirea numărului de publicații.

În România, până în 1989 nu au existat preocupări legate în mod expres de comunicare, ca disciplină academică de sine stătătoare, au existat însă o multime de articole sau studii publicate în diverse reviste în care se făcea referire și la comportamentul de comunicare.

Elementele de bază ale procesului de comunicare sunt transmițătorul sau sursa, persoana care inițiază comunicarea, transmite mesajul, și receptorul sau destinatarul, persoana care primește mesajul. Între cele două puncte ale comunicării se află mesajul, informația, care se codifică într-un semnal. Între transmițător și receptor se realizează un schimb de informații, respectiv comunicări sau mesaje. Mesajele se pot transmite prin intermediul limbajului verbal, al limbajelor neverbale și al limbajului paraverbal, care este o formă vocală de limbaj neverbal. O comunicare trebuie să fie astfel transmisă încât receptorul să o înțeleagă, să o poată recepționa, înregistra și accepta. Există numeroase diferențe între “a spune” și “a comunica” sau între “a auzi” și “a asculta”. “A spune” este un proces într-un singur sens, iar “a comunica” presupune transfer de informație în ambele sensuri.

Canalul reprezintă mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit și “drumul” ipotetic sau “calea” urmată de mesaj. Mijlocul tehnic sau fizic care transformă mesajul în semnal se numește mediu. Mediul comunicarii poate fi oral sau scris, în funcție de modalitatea de comunicare pe care o folosim: vorbim-ascultăm-observăm, deci comunicăm în mediul oral, sau scriem-citim, deci folosim comunicarea în mediul scris. Recepționarea mesajelor este facilitată de organele de simț. Modul în care este elaborat mesajul se numeste codificare. Operațiunea prin care interlocutorul analizează, interpretează și înțelege mesajul în mod corect se numește decodificare. Răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înțeles. Reacția respectivă se numește feedback și încheie cercul comunicării, deoarece receptorul, la rândul său, codifică o informație (răspunsul la mesaj, feed-back-ul) și o comunică transmițătorului. În procesul comunicării, rolurile se schimbă mereu: receptorul devine transmițător și invers.

Comunicarea interpersonală este cea mai importantă formă de comunicare și cel mai des folosită, neputând fi evitată, existența socială a oamenilor depinde de abilitatea cu care pot angaja discuții cu alții. Acest tip de comunicare se referă la comunicarea față în față și este important pentru înțelegerea de sine și pentru construirea relațiilor cu ceilalți. Pentru a realiza acest lucru trebuie dezvoltată capacitatea de autoanaliză, autocunoaștere, autoexpunere cât și cunoasterea barierelor și factorilor perturbatori care îngreunează procesul comunicării.

În niciuna dintre ipostazele sale majore, societatea nu poate exista fără comunicare – nici în ce privește dobandirea unei experiențe comune, care presupune dialog, nici în cea de transmitere a zestrei culturale, nici în construirea acordului asupra unor probleme. Comunicarea semnifică mult mai mult decât schimbul și răspândirea de informații, ea creează și menține societatea.

Elementele principale ale unui proces de comunicare sunt: existența a cel puțin doi parteneri(emițător și receptor), între care se stabilește o anumită relație și care pot „juca” pe rând rolul de emițător și receptor; codul, cunoscut de ambii parteneri; mesajul; mijlocul de transmitere a mesajului; feed-back-ul, acel mesaj specific prin care emițătorul primește de la receptor un anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat; canalele de comunicare, care reprezintă căile urmate de mesaje(acestea pot fi canale formale sau informale); mediul comunicării (există mediu oral, scris , vizual etc.); barierele care „reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau eficiența transferului de mesaj.” (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 20)

Particularitățile procesului de comunicare sunt: îi pune pe oameni în legătură unii cu alții; urmărește realizarea anumitor scopuri și transmiterea anumitor semnificații; are o triplă dimensiune:comunicarea exteriorizată, metacomunicarea și intracomunicarea; are anumite caracteristici printre care: se desfășoară într-un anumit context; are un caracter dinamic; are un caracter ireversibil; în situații de criză are un ritm mai mai rapid și o sferă mai mare de cuprindere; semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât și între receptorii aceluiași mesaj.

Pentru a putea înțelege mai bine procesele de comunicare trebuie descifrați mai întâi termenii importanți ce formează vocabularul specific disciplinei comunicare. La prima vedere cuvinte precum cuvânt, comunicare, semnal, feed-back sau mesaj, ne par familiare și ușor de uzitat, însă la o privire mai atentă conștientizăm că acestea trebuie mai întâi bine înțelese și definite.

„Comunicarea este procesul prin care are loc schimbul de informații între indivizi, prin utilizarea unui sistem comun de simboluri, semne sau comportamente.” (Chișu, V.A., 2002, p. 146)

„Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informațiilor, ideilor și sentimentelor, atitudinilor, opiniilor, de la un individ la altul, de la un individ către un grup social și de la acesta la altul. Comunicarea este procesul prin care se face un schimb de semnificații între persoane.” (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 23)

În general, comunicarea privește transmiterea, perceperea și folosirea informațiilor.Procesul începe în momentul în care o persoană dorește să spună ceva. Pentru a fi recepționat mesajul așa cum se dorește, trebuie să decidă ce va spune și în ce fel. Problema de bază în comunicare este determinată de faptul că înțelesul unui mesaj poate fi recepționat sau interpretat diferit de persoana ori grupul căruia i-a fost adresat, în funcție de experiența de viață, de educație etc.

“Semnalul este orice element purtător de informație, cu condiția ca acesta să fi fost produs în mod deliberat de cineva care se așteaptă ca acesta să fie înțeles ca atare”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 24) Mesajul reprezină un ansamblu de semnale transmise în cursul unui act de comunicare. „Feed-back-ul desemnează acele răspunsuri ale receptorului care formează și deformează mesajul ulterior al emițătorului. El reprezintă reversul fluxului de comunicare”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 29)

1.2. Rοlul și ipostaze istorice privind comunicarea

Evoluția istorică a procesului de comunicare trebuie privită în strânsă legătură cu istoria existenței umane. Dezvoltarea comunicării ar putea fi periodicizată astfel: clasică (până în anul 500 î. Hr.); începutul Evului Mediu; modernă (până în anul 1900); contemporană (după 1900). (Moarcăș, O., 1999, p.5)

Cu 2500 de ani în urmă în sec. al V-lea î.e.n, în Grecia antică, mai întâi în Siracuza și apoi în Atena, cetățenii liberi răsturnau regimurile tiranice și stabileau primele reguli de conviețuire democratică. Legile acelor vremuri prevedeau ca fiecare cetățean să fie propriul său avocat și să-și pledeze singur cauza în procese, indiferent dacă era acuzat sau acuzator.

Cetățenii care stăpâneau arta comunicării convingătoare “se afirmau mai ușor în societate și își apărau mai bine interesele. În plus, ei puteau deveni și chiar deveneau lideri politici, militari sau religioși, dobândind noi privilegii, pe această cale.” (Prutianu, Șt., 1998, p. 335)

Primele noțiuni de teoria comunicării, au fost elaborate de Corax din Siracuza, în lucrarea sa „Arta Retoricii”, care prezintă diferite tehnici de comunicare precum și primele elemente de teorie a comunicării. Un alt moment important în dezvoltarea studiului comunicării, se datorează lui Platon (427-347 Î. Hr.), care a introdus studiul comunicării în viața academică greacă, alături de filosofie, care până atunci nu era apreciată drept o știință, ci o formă de cunoaștere a slăbiciunilor umane folosite în atingerea unor scopuri. Platon a fost primul care a stabilit etapele procesului de comunicare: conceptualizare, simbolizare, clasificare, organizare și realizare.

Aristotel a elaborat primul tratat de logică „Organon”, în care a stabilit tipurile de raționamente și argumentele bazate pe silogism. În jurul anului 100 î. Hr., se fac remarcate progresele filosofilor români, care reușeau să facă distincție între teoria comunicării-retorică și practică-oratorie. O contribuție deosebită a avut-o Cicero, care a gândit primul model al sistemului de comunicare. În secolele următoare sistemul de comunicare nu a mai cunoscut progrese până la Renaștere. În sec. al XX-lea sistemul de comunicare a înregistrat o dezvoltare deosebită, prin apariția analizei tranzacționale, a programării neuro-lingvistice cât și a unor noi tehnici de comunicare.

În prezent, complexitatea procesului de comunicare a făcut ca studiul acestuia să se facă separat, pe profesii, putem vorbi astfel de: comunicarea în marketing, în jurnalism, în management, în promovarea vânzărilor, în relațiile cu publicul etc. (Moarcăș, O., 1999, p. 6)

Astfel, putem afirma că procesul de comunicare a însoțit omul pe parcursul întregii sale existențe și evoluții, în toate genurile de activități în care a fost implicat. Comunicarea între oameni este o comunicare de date, semnale, semnificații și înțelesuri, iar la baza acestui proces complex se află una sau mai multe forme de limbaj, apte să situeze omul într-o lume simbolică, trecându-l simultan prin ipostazele de homo faber, ludus, sapiens și religiosus. Interesul pentru comunicare s-a manifestat și prin înființarea unor structuri de învățământ noi între 1999-2003, atât în învățământul de stat cât și în cel privat (Craia, S., 2000, p. 15).

Obiectivele în comunicare desemnează principalele puncte de vedere proprii și dorința comunicatorului de a atinge scopurile deja stabilite. Studiul comunicării vizează trei obiective importante: “explicarea teoriilor și conceptelor proprii diverselor forme de comunicare, dezvoltarea abilităților și componentelor de comunicator, moderator, negociator și auditor, dezvoltarea spiritului critic și crearea de norme etice în materie de comunicare pentru a proteja individul și comunitățile umane de manipulare și de spălarea creierilor” (Prutianu, Șt., 1998, p. 23).

Fără a ține seama de modul în care se comunică, putem urmări ca obiective: să fim receptați (auziți sau citiți), să fim înțeleși, să fim acceptați, să provocăm o reacție (o schimbare de comportament) sau atitudini.

Comunicarea trebuie să îndeplinească o serie de cerințe pentru a atinge obiectivele propuse, pentru a obține efectele dorite, cerințe ce trebuie să reziste în timp, să fie durabile: să asigure o informare corectă și de actualitate, să formeze opinii în legătură cu subiectul discuției; să transmită idei și propuneri de la un membru la altul, atunci cînd comunicarea se face în cadrul unui grup, să permită luarea unor decizii pe baza informațiilor primite prin intermediul comunicării.

Nu toate persoanele au aptitudini deosebite de comunicare, unii se rezumă la o transmitere „strictă” a unor mesaje, în schimb alții au capacitatea de a influența gândirea sau comportamentul persoanelor cu care discută sau chiar a unui grup întreg.

Flerul și cunoașterea psihologiei individului sunt importante căi de manifestare a competenței de comunicare. Arta retoricii și tehnica discursului pot ajuta mult. Cunoștințele de analiză tranzacțională și programare neuro-lingvistică pot conduce chiar la un înalt grad de competență în comunicarea umană. (Prutianu, Șt., 2000, p. 28)

Fără comunicare, oamenii nu ar putea să-și cultive propriile valori. „În acest sens concepem comunicarea umană ca pe un act menit să realizeze o legătură pentru a influența menținerea sau, în funcție de interese, modificarea comportamentului celuilalt” (Șoitu, L., 1997, p. 6).

În cadrul relațiilor interumane, pentru a-și îndeplini scopurile sau obiectivele, comunicarea trebuie să îndeplinească o serie de funcții.

Funcțiile generale ale comunicării sunt de informare, de cunoaștere, de instruire, de convingere, de influențare, de protejare a opiniilor, de afirmare a originalității.

Referindu-se la un domeniul foarte răspândit în zilele noastre, comunicarea în masă, Mihai Coman consideră că există cinci funcții ale comunicării, și anume: de informare, de interpretare, de legătură, culturalizatoare și de divertisment. (Coman, M., 1999, p. 23)

Mihai Dinu analizează funcțiile comunicării din perspectivă istorică si arată ca Aristotel a realizat o primă clasificare vizând comunicarea publică stabilind în acest sens trei funcții: politică sau deliberativă, care urmărește să evidențieze oportunitatea sau inoportunitatea unei acțiuni cu caracter public; forensică sau juridică, care se refera la moralitatea sau imoralitatea faptelor luate în discuție; epidectică sau demonstrativă, care privește elogierea sau blamarea unor personalități.

Evident, o asemenea clasificare este produsul unui anumit tip de societate și, pe măsura evoluției istorice, comunicarea s-a nuanțat, astfel încât cercetătorii moderni ai fenomenului au identificat și alte funcții.

Lingvistul Roman Jackobson a stabilit următoarele funcții: funcția expresivă – de exprimare a atitudinii emițătorului față de o situație și față de conținutul mesajului, funcția conativă (persuasivă sau retorică) – vizează influențarea receptorului, obținerea unui răspuns, a unei reacții, funcția referențială – vizează referentul mesajului, funcția fatică – de stabilire și menținere a contactului, funcția metalingvistică – vizând codul de comunicare, funcția poetică – felul în care se comunică și nu conținutul comunicării (Craia, S., 2000, pp. 45-46).

În opinia lui Mihai Coman comunicarea de masă are și o serie de disfuncții: deformează gusturile; stimulează abaterea de la norme; deteriorează morala; dimensionează conștiința politică; înăbușă tendințele creatoare. (Coman, M., 1999, p. 41)

Comunicarea umană se poate desfășura pe cinci niveluri relativ distincte. Comunicarea intrapersonală este comunicarea în și către sine. Fiecare ființă umană se cunoaște și se judecă pe sine, își pune întrebari și își răspunde, astfel că această comunicare cu propriul forum interior devine o sursă de echilibru psihic și emoțional.

Comunicarea interpersonală este comunicarea între oameni. Obiectivele acestei comunicări sunt extrem de multiple și complexe: cunoașterea celor de lângă noi, crearea și întreținerea legăturilor umane, persuadarea interlocutorului, recunoașterea valorii personale, satisfacerea nevoilor afective, de control și dominație. Comunicarea interpresonală directă presupune inițierea de contacte personale nemijlocite și interactive între oameni, pe când cea interpersonală indirectă are nevoie de mijloace și tehnici secundare de punere în contact uman (scrierea, înregistrările magnetice sau transmisiile prin unde sau fibră optică).

Comunicarea de grup se derulează în colectivități umane restrânse, de maximum 11 persoane – echipe, familii, cercuri de prieteni, colegii de redacții. La acest nivel se asigură schimburi de idei și emoții, se împărtășesc experiențe și se caută soluții de rezolvare a problemelor, se iau decizii și se aplanează conflicte.

Comunicarea publică își are rădăcinile în retorica antică. Discursul public nu viza doar transmiterea de informații, ci mai ales schimbarea opiniilor și acțiunilor publicului, influențarea sentimentelor acestora. Eficiența unei astfel de comunicări se află deopotrivă în mîinile oratorului și ale publicului său. Marcus Fabius Quintilianus a fost primul profesor public de retorica la Roma și, totodată, dascălul fiilor și nepoților împăratului Domițian. La retragerea sa din activitate a scris un compendiu în 12 volume, intitulat Institutio oratoria (“Formarea vorbitorului în public”), din care transpare clar idea că oratorul, pe lângă calitățile unui om al legii, ale unui filosof și ale unui poet, trebuia să mai posede și pe acelea ale unui bun actor. Cu alte cuvinte, în antrenamentul unui orator erau studiate nu numai invenția, compoziția și stilul, dar și emisia discursului, prezentarea statică (postura) și dinamică (gesticulația) a vorbitorului. În zilele noastre, “orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare susținută de către o persoană direct în prezența unui auditoriu, mai mult sau mai puțin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o formă de discurs public sau comunicare publică” (Prutianu, Șt., 2000, p. 35) (conferința, pledoaria, prelegerea, comunicarea științifică, luarea de cuvînt, prezentarea unui raport sau a unei dări de seamă, expunerea în fața unei comisii de examinare, prezentarea unui spectacol ).

Comunicarea de masă se referă la “producerea și difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituționalizat către un public variat și numeros” (Prutianu, Șt., 2000, p. 36). Motivele care stau la baza consumului de mesaje mediatice vizează informarea, construirea identității personale, integrarea și interacțiunea socială și divertisment.

1.3.Factorii verbali/ non-verbali cu influență în comunicarea eficientă

Comunicarea orală are, ca și comunicarea scrisă un sistem propriu de reguli și norme însă sensibil mai bogat datorat factorilor extra și para lingvistici.

Făcănd o analiză mai amănunțită cercetătorul Martin Joos a descoperit cinci trepte ale comunicării orale ce reprezintâ tot atâtea stiluri de comunicare: stilul ce caracterizează formele de comunicare necooperativă atunci când emițătorul nu-și cunoaște receptorul iar acesta din urmă nu poate influența în nici un fel discursul celui dintâi;este cazul emisiunilor radio sau televizate; stilul formal corespunde unui auditoriu numeros, perceptibil de data aceasta pentru vorbitor; stilul consultativ este cel al discuțiilor cu caracter profesional în care interlocutorul participă activ la dialog; stilul ocazional este cel al discuțiilor libere între prieteni; participanții nu au o bază informațională în prealabil stabilită și din acest motiv ei trec fără restricții de la un subiect la altul într-o manieră neglijentă; stilul intim se caracterizează prin oferirea unor informații despre stările și trăirile intime ale subiectului; funcția referențială este eclipsată de funcția expresivă, emotivă a comunicării. “Clasificarea lui Joos are meritul de a semnala faptul că, în împrejurări diferite vorbim “limbi”, diferite cunoscute tuturor membrilor grupului social, dar alternate după necesități”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 76)

Putem spune că în funcție de necesități oamenii își aleg din “repertoriul” stilurilor de limbaj pe acela care se potrivește ce mai bine momentului. O comunicare eficientă și eficace depinde în mare măsură de felul în care comunicăm, cu alte cuvinte de stilul comunicării.Acest stil poartă pecetea personalității, temperamentului și bagajului socio-cultural al fiecăriua dintre noi, fiind deci unic.

Putem identifica anumite calități generale și particulare ale stilului: claritatea – reprezintă expunerea sistematizată, concisă și ușor de înțeles; absența acesteia poate duce la obscuritate și nonsens; corectitudinea – este acea calitate care pretinde respectera regulilor gramaticale în ceea ce privește sintaxa, topica; proprietatea- constă în alegerea cuvintelor cele mai potrivite pentru a exprima cel mai exact intențiile autorului; puritatea – are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare; precizia – are drept scop utilizarea doar a acelor cuvinte și expresii necesare pentru înțelegerea comunicării; concizia – dorește exprimarea fără divagații suplimentare, cu alte cuvinte “scurt și la obiect”.

Calitățile particulare ale stilului: naturalețea – urmărește exprimarea firească, fără afectare; demnitatea – impune folosirea numai a cuvintelor sau expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviințe; armonia – urmărește obținerea efectului de încântare din partea auditoriului;opusul armoniei este cacofonia; finețea – folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprimă în mod indirect gânduri sentimente sau idei.

Există și o tipologie a stilurilor de comunicare și anume: stilul neutru – caracterizat prin absența oricărei forme de exprimare a stării sufletești; stilul familiar – are ca trăsătură specifică o mare libertate în alegerea cuvintelor sau modurilor de adresare; stilul solemn – caracterizat prin căutarea acelor formule, cuvinte sau moduri de adresare menite să imprime o notă evidentă de ceremonie; stilul beletristic – specificitatea este dată de marea bogăție de sensuri la care se apelează; stilul științific – în procesul comunicării se apelează la forme de inducție și deducție rațională; stilul administrativ – acestuia îi sunt specifice anumite clișee în comunicare; stilul publicistic – se apropie de cel beletristic însă accentul cade pe informație și mai puțin pe forma de prezentare; stilul de comunicare managerială – caracterizat prin aceea că se urmărește eficientizarea auditoriului, angajarea acestuia în rezolvarea anumitor probleme.

“Acționănd într-un cadru cu caracteristici date, indivizii adoptă atitudini și comportamente(îmbrăcăminte , gesturi, discurs) deduse din practica interacțiunii sociale, pe care le alternează după împrejurări.De-a lungul unei zile, putem juca, pe rând rolul de fii, de părinți, de subalterni sau de șefi, de pacienți, de cumpărători etc.Fără precizarea relației de rol între persoanele care interacționează, alegerea varietății lingvistice adecvate întâlnirii, adică a registrului comunicării, are de suferit.Rolul este deci factorul determinant în stabilirea registrului, pe care îl selectează din mulțimea modurilor de exprimare diferite învățate de individ pe parcursul vieții”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 79)

Deci pentru a putea să “jucăm” într-o „piesă” trebuie mai întîi să cunoaștem ce „rol” avem și după aceea să-l interpretăm într-un mod profesionist.

“Comunicarea inter-personală este, prin definiție:un mod fundamental de interacțiune psiho-socială al persoanelor, realizat prin intermediul simbolurilor și al semnificațiilor sociale, generalizate ale realității, în vederea obținerii stabilității sau a realizării unor modificări de comportament individual sau la nivel de grup”. (Marinescu, V.,, 2003, p. 60)

Comunicarea interpersonală reprezintă probabil tipul de comunicare cel mai larg răspândit. Această comunicare se realizează prin interacțiunea unei persoane(sau grup) cu alte persoane(sau grupuri) cu sau fără mijlocirea unor mijloace mecanice.

În prima situație emițătorul și receptorul se află unul în imediata apropiere a celuilalt.Este situația întâlnită în conversație, particiaparea la o discuție, sau convorbire cu un membru din familie. Sursa poate fi constituită dintr-un individ sau mai mulți indivizi;la fel și receptorul. Codificarea se realizază în acest tip de comunicare într-o singură etapă. Emițătorul transformă instantaneu gândurile în discurs și/sau gesturi. La fel se întâmplă și cu receptorul ce face decodificarea.Feed-backul este imediat, utilizându-se canalele vizuale și auditive.

În a doua situație comunicarea interpersonală este ajutată de mijloace mecanice. O caracteristică importantă în acest tip de comunicare o reprezină faptul că sursa și receptorul sunt despărțiți în timp și spațiu. Mijloacele tehnice de astăzi pot realiza o comunicare în timp real la distanțe mari (comunicarea prin INTERNET folosind camere video, comunicarea prin videotelefon și satelit), dar nu se pot substitui total comunicării “față în față” .

Desigur fiecare tip de comunicare poate avea avantajele și dezavantajele ei, dar trebuie luate în calcul toate aspectele, avănd grijă să nu omitem nimic din ceea ce poate împiedica atingerea scopului propus și anume o comunicare eficientă.

O modalitate simplă și eficientă de a înțelege relațiile de comunicare interpersonală este modelul ”fereastra Johari”.

Acest model datorat cercetătorilor americani Joseph Luft și Harry Ingham (figura 1) pornește de la faptul că informația despre un individ se împarte în patru zone, în funcție de gradul de cunoaștere pe care îl au ceilalți despre el.

Fig. 1. Fereastra Johari

Aceste patru zone interacționează și își pot modifica dimensiunile în procesul comunicării.

Zona deschisă conține informațiile împărtășite cu interlocutorul.Oamenii sunt conștienți de conținutul acestei zone și sunt dispuși să-l facă cunoscut și celorlalți.

Zona ascunsă este cea a sentimentelor, reacțiilor și impulsurilor de existența cărora oamenii sunt foarte conștienți, dar se tem să le exteriorizeze, întrucât se consideră în dezacord cu normele sociale sau cu propriile norme. Este o zonă deschisă, cunoscută celorlalte persoane.Permite dezvăluirea conștienă a unor aspecte care în mod obișnuit sunt ținute ascuns.Comunicarea se bazează pe încredere în sine și în relația cu interlocutorul.

Zona oarbă conține sentimente și trăsături pe care indivizii nu vor să le recunoască în mod sincer că le aparțin, dar ele sunt evidente pentru ceilalți.

Sunt aspecte pe care oamenii au fost constrânși să le respingă prin educație sau autoeducație.Ea permite recepționarea unor mesaje care nu se dorește să fie comunicate.

Zona necunoscută conține date despre individ total necunoscute lui sau celorlalți:sentimente puternic reprimate, reacții care apar numai în situații extreme,atitudini total necunoscute etc.Comunicarea are loc la nivel emoțional și influențează, în mod conștient, de cele mai multe ori, comportamentul interlocutorului.

Potrivit acestui model , între două persoane care comunică oral se pot reliza patru niveluri de interacțiune: comunicarea deschisă: la acest nivel comunicarea este optimă; comunicarea neintenționată: are loc în momentul în care unul dintre interlocutori recepționează mesajul pe care celălalt nu dorește să-l comunice sau nu este conștient că face acest lucru; comunicarea intenționată:are loc atunci când se dezvăluie ceva ce în mod obișnuit se ține ascuns; comunicarea prin”molipsire”: este o comunicare de profunzime;se pun în contact zone necunoscute ale interlocutorilor; se bazează pe elemente inconștiente, emoționale.

Comunicarea verbală se referă la ceea ce se comunică prin transmiterea și decodificarea înțelesului simbolic al cuvintelor. “În fapt , comunicarea nonverbală este o comunicare pe bază de imagine iar comunicarea verbală are la bază gândirea”. (Marinescu, V.,, 2003, p. 46)

Cuvântul este piatra de temelie a comunicării, fiind alcătuit dintr-o succesiune de semne cu valoare simbolică.Totalitatea cuvintelor alcătuiesc vocabularul unei anumite limbi.Subdiviziunea cuvânului este litera ce reprezintă asocierea dintre o anumită reprezentare grafică și un anumit înțeles.Unui semn grafic îi corespunde unul sau mai multe înțelesuri și invers.

Comunicarea scrisă reprezină tot o comunicare verbală întrucât cuvântul înseamnă limbaj verbal, simbolic, indiferent dacă este rostit sau scris, expresia sonoră din oralitate este înlocuită cu expresia grafică a cuvântului scris.

„În procesul de comunicare pot fi identificați o serie de stimuli care impun acestui act specific uman un caracter individual Aceștia sunt de natură internă sau de natură externă”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 84)

Stimuli de natură internă: experiențele personale, fizice,psihologice ale fiecăruia; atitudinile personale datorate educației și instrucției fiecărui individ; concepția noastră despre lume despre noi înșine și despre alții; propriile noastre deprinderi de comunicare. Stimuli de natură externă: tendința de abstractizare; tendința deductivă; tendința evaluării.

Pentru a reuși o comunicare eficientă, interlocutorii trebuie să aibă în vedere anumite aspecte ce țin atât de vorbitor cât și de ascultător. Vorbitorul trebuie să țină seama în comunicare de: claritate- folosirea unui vocabular adecvat, pronunțarea corectă a cuvintelor; acuratețe- folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; empatie – vorbitorul să fie deschis tuturor interlocutorilor; sinceritate – evitarea stângăciei sau a rigidității; atitudine – evitarea mișcărilor bruște în timpul vorbirii, a pozițiilor prea încordate sau prea relaxate; contactul vizual – păstrarea în permanență a contactului vizual între interlocutori; înfățișare – ținuta, vestimentația să fie adecvate momentului; postură – aceasta trebuie deasemenea controlată în permanență; voce- reglarea acesteia în așa fel încăt să vorbitorul să se facă bine auzit; viteza de vorbire – să fie adecvată interlocutorilor; pauzele de vorbire – sunt recomandate când vorbitorul dorește pregătirea auditoriului pentru o idee importantă.

O bună comunicare, reușita acesteia depinde și de ascultător, iată de ce voi enumera care sunt calitățile unui bun ascultător: disponibilitatea pentru ascultare; manifestarea interesului; ascultarea în totalitate; urmărirea ideilor principale; ascultarea critică; concentrarea atenției; luarea de notițe; susținerea vorbitorului. Ca o concluzie putem spune că o bună comunicare depinde atât de anumite condiții ce țin de personalitatea vorbitorului cât și de calitățile ascultătorului.

Între tipurile de comunicare, comunicarea paraverbală ocupă un rol important.Acest lucru este uneori minimalizat dacă nu chiar trecut cu vederea. Comunicarea paraverbală se referă la ceea ce se comunică prin voce (volum,intonație, accent, ritm etc.) și prin manifestări verbale, dar fără conținut verbal, cum ar fi râsul, oftatul, tusea, geamătul etc. Deși lipsite de importanță la prima vedere acestea sunt manifestări comunicaționale și trebuie să li se acorde atenția cuvenită.Nu este deloc lipsit de importanță de exemplu oftatul unei persoane în timpul unei negocieri de afaceri, Acesta exprimă, „spune” ceva.Putem infera de exemplu fie că persoana respectivă este în dificultate, fie că s-a plictisit sau chiar că este într-o dilemă.

Într-un studiu efectuat la mijlocul anilor 1970 A. Mehrabian și M. Weiner au relevat că ponderea comunicării paraverbale reprezintă 38% din totalul actului de comunicare. Alte procente au fost 7% pentru comunicarea verbală(logică) și 53% pentru comunicarea nonverbală. Iată deci ce procentaj important ocupă comunicarea paraverbală. În concluzie inflexiunile vocii, intensitatea acesteia, râsul, oftatul, geamătul, țipătul, sunt tot atâtea forme de comunicare paraverbală pe care nu trebuie să le ignorăm ci din contră să le acordă o atenție importantă dacă vrem să avem succes în comunicare.

„Din perspectiva “Teoriei Comunicării” comunicarea nonverbală este bazată pe imagini și sunete(Watson, Hill, 1993, 40).Acest tip de comunicare este definită negativ, drept”comunicarea care nu este verbală”. (Marinescu, V.,, 2003, p. 17)

Comunicarea nonverbală se referă la la gesturi, mimică, expresii , exprimări/expresii tacite. Datorită ponderii ei mari realizată de indivizi în cadrul comunicării (53% conform A. Mehrabian și M. Weiner) ea are un rol deosebit de important.În unele cazuri ea poate veni în sprijinul , contrazice sau chiar substitui comunicarea verbală.

Disciplina care studiază ansamblul semnelor comportamentale emise în mod natural sau cultural se numește kinetică.Kinetica are la bază în mare parte studiile lui Ray Birdwhisteel un cercetător american ce a predat în universitățile din Philadelphia, Washington și Toronto.Analiza sa asupra comunicării nonverbale se fundamentează pe concepția stratificării sociale. A scris cartea Introduction to Kinetics ce reprezintă primul mare studiu sistematic al faptelor gestuale.

În concluzie,pentru a comunica eficient trebuie să ținem cont și de “limbajul trupului” nu numai de cel clasic, cel verbal Deasemenea să reținem că înțelesurile gesturilor și ale mimicii sunt uneori diferite de la o cultură la alta. Pentru a nu greși trebuie să le cunoaștem și pentru a le cunnoaște trebuie să ni le însușim.

Pe lângă kinetică o altă disciplină care se ocupă de comunicarea nonverbală este proxemica.

Proxemica este disciplina care studiază toate “acele relații spațiale ca mod de comunicare”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 96) Spațiul este cel care poate influența acum comunicarea sau poate în același timp să ne comunice ceva.

1.4. Teorii ale comunicării

Deși apărute relativ recent, științele comunicării au deja la bază teorii și modele ce reprezintă în fapt evoluții în timp ale gândirii umane în domeniu și în același timp contribuții importante în fundamentarea patrimoniului comun al acestora. La temelia acestor fundamente teoretice stau modelele clasice ale comunicării și modelele teoretice contemporane ale comunicării .

Din categoria modelelor clasice ale comunicării fac parte: modelul teoriei informației; modelul cibernetic al comunicării; modelele lingvistice ale comunicării.

Modelul teoriei informației este primul model teoretic al comunicării avându-i drept fondatori pe Shannon și Weaver. Acest model cuprinde următoarele idei: informația este înțeleasă ca măsură a incertitudinii dintr-un sistem; starea de incertitudine într-o situație dată este desemnată prin conceptul de entropie; entropia este într-o unitate indestructibilă cu gradul de alegere a emițătorului atunci când construiește un mesaj; cu cât un mesaj este mai structurat, cu atât gradul de alegere a emițătorului este mai scăzut și prin urmare, cantitatea de informație pe care sistemul o deține este mai scăzută. (Tran, V., 2000, p. 16)

Putem spune în concluzie că în acest model comunicarea este definită ca transmitere de informație.”Noțiunea de mesaj ocupă un loc mai puțin important, iar noțiunea de semnificație nu are nici o legătură cu noțiunea de informație”. (Tran, V., 2000, p. 16)

Modelul cibernetic al comunicării consideră că, “comunicarea umană este asemănătoare unui dispozitiv de comunicare între mașini capabile să transmită și să răspundă la semnalele primite”. (Tran, V., 2000, p. 17)

Modelul teoriei informației și Modelul cibernetic pot fi considerate contribuții importante în edificarea teoriei comunicării prin definirea comunicării ca transmitere de informații, posibilitatea cuantificării informației și a modelării fenomenelor de comunicare.

O intrepretare superioară a proceselor de comunicare s-a realizat prin apariția unor modele matematice ce au integrat aportul adus de alte științe umane ale comunicării precum lingvistica, semiotica etc. Acestea prelungesc, în mare parte modelele anterioare dar acordă o atenție sporită dimensiunii simbolice, percepând-o ca o dimensiune fundamentală a comunicării umane. Se face așadar trecerea de la transmiterea simplei informații la transmiterea de mesaje, deci de conținuturi informaționale cu sens. Originalitatea acestor modele se pune în evidență și prin dubla dimensiune a mesajului și anume mesajul ca informație și mesajul ca intermediar între o realitate și imaginea acestei realități.

Dintre modelele lingvistice ale comunicării, modelul propus de Jakobson, se pare a fi cel mai relevant. Conform acestuia orice act de comunicare umană cuprinde: locutorul care emite mesajul; locutorul care primește mesajul; mesajul; canalul; codul; referentul situațional; referentul textual.

În orice act de comunicare cele șase elemente generează șase funcții, după modul în care accentul cade pe unul sau sau altul dintre ele și anume: funcția referențială când accentul cade pe referenți; funcția expresivă atunci când centrarea este pe emițător; funcția conativă când accentul cade pe receptor; funcția fatică atunci când este vizat canalul; funcția metalingvistică când accentul cade pe cod; funcția poetică când accentul cade pe mesaj.

Dintre modelele teoretice contemporane ale comunicării fac parte: modelul teoretic pragmatic al comunicării-Școala de la Palo Alto; modelul praxeologic al comunicării; modelul sociologic al comunicării.

Modelul teoretic pragmatic al comunicării cunoscut și sub numele de Școala de la Palo Alto reprezintă un nou mod de abordare a fenomenului comunicării , o reacție la modelele matematico-behavioriste și lingvistice de până atunci. Conform acestui model comunicarea este continuă , presupunând o interacțiune permanentă între ființele umane, desfășurată simultan prin multiple canale și prin mijloace variate.

„Noțiunea clasică de mesaj este și ea depășită:mai importante decât conținuturile comunicării sunt interacțiunile celor care participă la comunicare și interdependențele dintre ansamblul comportamentelor lor: comunicarea este asemenea funcționării unei orchestre fără dirijor, în care fiecare interacționează cu toți și toți între ei, iar în acest proces de interacțiuni continue se creează realitatea socială, care este o realitate socio-comunicațională. Este o iluzie de a crede că există o singură realitate: realitatea este de ordinul atribuirii de semnificație, care este produsul interacțiunilor umane și al comunicării”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 55)

Centrată pe a considera comunicarea un fenomen social integrat, această teorie încearcă să construiască o punte de legătură între aspectele relaționale și cele organizaționale, între mecanismele care reglează raporturile dintre indivizi și cele care reglează raporturile sociale.

“Școala de la Palo Alto, proiectând organic comunicarea, va ajunge imediat la teza:Totul e comunicare.Comunicarea este noul termen care exprimă relația omului cu lumea.Comunicarea furnizează regulile de înțelegere pentru toate lucrurile din lume, deoarece știința, arta sau practicile cotidiene nu sunt decăt sectoare conținute în comunicarea care le înglobează. Comunicarea va reflecta întregul joc al rațiunii și al activităților ei” (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 56).

În cartea O logică a comunicării, trei membrii ai Colegiului Invizbil și anume Paul Watzlawick, Janet Beavin și Don Jackson au încercat să explice “cum se poate spune că fiecare individ participă la comunicare, mai mult decât că s-ar afla el la originea comunicării sau că ar fi ținta ei”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 56)

Ei au formulat câteva principii de comunicare interumană,numite axiome:

Axioma 1.„Comunicarea este inevitabilă”.

Axioma 2. „Comunicarea se desfășoară la două niveluri:informațional și relațional, cel de-al doilea oferind indicații de interpretare a conținutului celui dintâi”.

Axioma 3. „Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns”.

Axioma 4. „ Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică”.

Axioma 5. „Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă el se întemeiază , respectiv, pe egalitate sau diferență.”

Axioma 6. „Comunicarea este ireversibilă”.

Axioma 7. Comunicarea presupune procese de ajustare și acomodare.

“Importanța concepției de la Palo Alto constă în considerarea comunicării ca o activitate colectivă , condusă de reguli învățate inconștient.Modelul orchestral al comunicării tinde să pună în evidență necesitatea gramaticii comunicării fără de care aceasta nu-și poate realiza funcțiile esențiale”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 59)

O altă concepție interesantă pentru o mai bună înțelegere a comunicării este cea a lui Jurgen Habermas sintetizată în Modelul praxeologic. Conform acestei teorii “obiectivitatea lumii și subiectivitatea actorilor nu mai sunt tratate ca date predefinite. Ele sunt raportate la o activitate organizată, mediată, însă, simbolic, efectuată împreună de membrii unei comunități de limbaj și de acțiune în cadrul coordonării acțiunilor lor practice”. (Tran, V., 2000, p. 25)

Comunicarea este privită deci ca o modelare a unei lumi comune în care fiecare actor contribuie prin acțiunile sale la această construcție, interacționează și prin urmare făurește realitatea socială.În concluzie conform acestei teorii mai importante decât conținuturile comunicării interumane sunt interacțiunile dintre cei care participă la procesele comunicaționale și interdependențele dintre ansamblul comportamentelor lor. Prin acest model practic s-a deschis cale apariției și dezvoltării modelelor sociologice axate pe problematica comunicării de masă.

Modelele sociologice ale comunicării sunt în general modele integratoare adunând la temelia construirii lor cunoștințe oferite de alte domenii precum cibernetica, psihologia, lingvistica, teoriile informației etc. Aceste modele au în comun trei aserțiuni importante și anume: domeniul comunicării este parte importantă a societății; comunicarea este procesul social fundamental; toate faptele sociale se constituie și există în virtutea unor procese de comunicare.

Cel care a exprimat deosebit de clar relația dintre comunicare și societate a fost sociologul canadian Gilles Willet .El sublinia faptul că ceea ce noi numim fapte sociale nu există în afara comunicării, când spunea „ orice schemă culturală, fiecare act de comportament social implică comunicarea, explicit sau implicit”. (Willet, G., 1992, p. 74)

Concepția procesual-organică despre ființare se fundamentează pe ideea că orice proces este în esență unul informațional – energetic.În acest sens, Lucian Culda în cartea sa „Procesualitatea socială” afirmă: ”Ființarea se manifestă ca expresie și produs al conexiunilor posibile între procesări informaționale și procese energetice; nu este posibilă completa detașare a proceselor energetice de procesările informaționale;ele se produc și se susțin reciproc, în modalități dependente de proprietățile lor”. (Culda, L., 1994, p. 13)

Ca urmare a acestui fapt orice organizare socială este un produs și sursă de procese informațional- energetice .Acest raționament este valabil în aceeași măsură și pentru oameni și pentru organizațiile din care aceștia fac parte. ”Oamenii sunt cei care generează și întrețin structuri comunicaționale, iar ele la rândul lor îndeosebi prin socio-interpretorii ce le susțin fac ca organizațiile să se mențină în parametrii unui echilibru dinamic între structurile cu rol organizant și cele cu rol dezorganizant”. (Tran, V., 2000, p. 30)

În interpretarea procesual-organică, oamenii dispun de bio-procesori și interpretori. Prin bio-procesori oamenii aparțin bio-organizărilor. Înterpretorii fac posibilă socializarea procesând informația furnizată de bio-procesori. Întâlnim cinci tipuri de interpretori (Culda, L., 1994, p. 24), aceștia stând la baza tot atâtor tipuri de comunicare: interpretori bio-funcționali; interpretori specializați social; interpretori socio-integratori; interpretori self-interogatori; interpretori interogativi de tip conceptual. Toți acești interpretori fac posibilă explicarea crizelor la diferite niveluri de organizare. În concluzie, oamenii ființează în organizații, iar capacitatea lor de a procesa, interpreta și interoga, într-un cuvânt de a comunica este condiția de bază a ființării organizațiilor.

Teoria conversației pune în prim plan funcția fatică a comunicării, aceea în care acentul cade pe canalul de comunicare. Grice, analizând conversația a încercat să enumere, sub numele de maxime conversaționale, regulile conform cărora trebuie să se conformeze actorii unui dialog.”Aceste maxime sunt formulate pornind de la un principiu general, principiul cooperării :contribuția ta la conversație trebuie să corespundă cu ceea ce se cere din partea ta, cu stadiul atins de conversație, cu scopul sau direcția acceptată a discuției în care ești angajat” (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 63).

Aceste maxime conversaționale sunt: Categoria cantității: contribuția voastră să fie pe atât de informativă pe cât se cere; contribuția voastră să nu fie mai informativă decât se cere. Categoria calității: încercați să faceți în așa fel încât contribuția voastră să fie adevărată; nu spuneți ceea ce considerați că este fals; nu spuneți lucruri asupra cărora nu aveți informația adecvată. Categoria relației: fiți relevant. Categoria modalității: fiți clar; exprimarea să nu fie obscură; evitați ambiguitatea; fiți concis; exprimați-vă cu ordine. Toate aceste maxime organizează nucleul potențial al comunicării și induc, în viziunea lui Grice, un caracter reflexiv necesar teoriei comunicării (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 64).

Limbajul, această aptitudine specifică numai ființelor umane reprezintă acea modalitate prin care oamenii se exprimă sau comunică. Folosind limbajul ființele umane își transmit gândurile, ideile lor altor ființe umane. Omul prin esență, este o ființă rațională. Tot timpul el a simțit nevoia să cugete și deci să ființeze. Dar nu-i era suficient, trebuia să-și exprime aceste gănduri semenilor săi. Așa a apărul limbajul cu cele două forme ale sale:oral și mai apoi scris.

Limbajul “În sens strict, reprezintă o instituție universală și specifică umanității, care comportă caracteristici proprii”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 68) Limbajul este deci fereastra deschisă de oameni căre exteriorul ființelor lor prin care Eul, acest termen filozofic este exteriorizat.Nu putem ști ce este în interiorul gândurilor altor ființe umane fără acest mesager de idei numit limbaj.

În sens comun limba este un “produs social particular al facultății limbajului, ansamblul de convenții necesare comunicării, schimbului de informații, adoptate în mod mai mult sau mai puțin convenabil de către vorbitorii unei societăți, pentru exercitarea acestei funcții prin vorbire”. (Tran, V., Stănciugelu, I., 2003, p. 68)

Vorbirea este acel act prin care se exercită funcția ligvistică.Este activitatea de codare a comunicării.Fenomenul invers al vorbirii este ascultarea ce reprezintă activitatea de decodare a comunicării.

Concluzionând, dacă limbajul este aptitudinea de a construi un sistem de semne universal, limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunități umane.Pentru a se putea înțelege unii cu alții, vorbitorii de limbi diferite recurg la traduceri sau la însușirea altor limbi “străine”. Însușirea unei limbi, alta decât cea maternă, este astăzi din ce în ce mai necesară datorită fenomenului de globalizare a schimbului de informații și liberei circulații a cetățenilor.

Oamenii când se referă la limbaj, în general iau în cosiderare numai acel limbaj rațional care se transpune în cuvinte, propoziții și fraze alcătuite logic. O comunicare în care cuvintele, propozițiile și frazele au la bază o construcție logică este absolut necesară dar nu și suficientă.Trebuie ținut cont și celălalt limbaj cel metaforic figurat care nu operează cu semne, ci cu simboluri.Existența a două limbaje aparține lui Paul Watzlawick care a scris și un eseu cu acest titlu. O comunicare eficientă se realizează atunci când sunt valorificate eficient toate tipurile de limbaj: verbal, nonverbal și paraverbal.

Capitolul 2

COMUNICAREA ÎN CADRUL GRUPURILOR

2.1. Definiția termenului de grup

Cea mai relevantă definiție dată termenului de grup este următoarea: este vorba de o pluralitate de indivizi aflați într-o situație de solidaritate mai mult sau mai puțin accentuată, de un ansamblu de persoane aflate în interacțiune în vederea atingerii unui scop comun și diferențiate după funcții sau roluri. (Rotariu, T.,Iluț, P.,, 1995, p.77)

Analizarea afirmației: Elementul component de bază al grupului sunt membrii (Szczepanski, J., 1972, p. 212) subliniază sensul noțiunii de grup. Evident, pare ridicol dacă nu se are în vedere faptul că grupul este compus și din alte elemente, care nu sunt oameni, cum ar fi: obiecte materiale, valori culturale, simboluri, modele durabile de conduită și relații sociale. Pentru a deveni membru al unui grup trebuie ca, măcar parțial, să-i interiorizezi valorile, să te identifici cu tendințele sale comune, să-i recunoști scopurile și să ți le însușești. Mai mult, prin calitatea de membru al grupului se realizează apartenența omului la societatea globală.

Grupul stabilește “modelul moral” al membrilor săi, adică ansamblul de trăsături morale pe care aceștia trebuie să le manifeste în comportarea lor. De exemplu, purtarea unor veșminte neîngrijite reprezintă expresia unui protest împotriva grupului, ceea ce poate fi tolerat, dar încălcarea valorilor morale, respingerea ideologiei provoacă represiuni puternice, represiunea fiind expresia autoapărării grupului.

În cadrul grupului, pe lângă elementele enumerate mai sus, intervine intercunoașterea, care nu este altceva decât un contact cognitiv la baza relațiilor umane. Ea presupune fie un fenomen de atracție, fie unul de respingere, ambele stând la baza viitoarelor contacte. Însă, contactele interumane, sub raportul cunoașterii, au calități diferite pentru că și oamenii se exprimă, în contactele dintre ei, diferit. Altfel spus, contactele se dezvoltă pe măsura cunoașterii reciproce, se dezvoltă pentru că noi suntem activi în viață.

Vorbim despre grup când relațiile interpersonale sunt frecvente, consistente și durabile. Există anumiți factori care trebuie să fie asigurați pentru a putea fi realizate contactele: factorul spațial sau spațiu de viață, unde indivizii intră în contact; factorul rolului social, adică al relațiilor care stabilesc rețelele (relația profesor – elev sau medic – pacient) și factorul caracterului normativ al relațiilor dintre oameni (se referă la setul de statuturi sociale pe care le are fiecare persoană).

Grupul reprezintă un ansamblu de persoane aflate în relație una cu alta, care au un scop comun, dar și funcții sau sarcini diferite. Dumitru Cristea consideră că un element important al grupului este conțtiința de grup, care facilitează anumite fenomene, cum ar fi coeziunea grupului, elaborarea și respectarea normelor de grup și rezistența la schimbare. (Cristea, D., 2001, p. 56)

2.2. Definirea și caracterizarea conceptului de microgrup social

Microgrupurile se caracterizează prin: includ anumite relații sociale; aceste relații se manifestă sub forma unor relații directe (nemijlocite) fapt care le conferă o calitate de sine stătătoare în raport cu alte grupuri sociale; grupurile mici nu sunt suma membrilor lor și a relațiilor lor individuale, ci unitatea lor; ele reprezintă un sistem complex de relații de diferite tipuri (de comunicare, sociometrice și de dominare) orientate și structurate în funcție de sarcinile lor, influențat atât de personalitățile indivizilor care-l constituie și de relațiile lor interindividuale cât și de mediul social în care ele își desfășoară activitatea.

Distincția dintre grupurile mici și mari, sub raportul numărului, își găsește justificarea atât în diferența de conținut dintre ele, cât și în rolul diferit pe care îl au în viața socială. Grupurile mari sunt acelea care conțin un număr mare de membrii, între care se stabilesc relații indirecte, mijlocite.

Grupul mic posedă două caracteristici principale, strâns legate una de alta, și anume: un număr relativ strâns de membrii; un număr relativ strâns de membrii între care există relații directe (nemijlocite). (Mihu, A., 1970, p. 94)

În general, se consideră că poate fi numit grup mic orice asociere de persoane, care îndeplinește următoarele condiții: să dispună de un număr relativ restrâns de membrii; între aceștia să se stabilească o minimă interacțiune, relațiile între ei să fie directe (nemijlocite); interacțiunea membrilor să fie centrală pe realizarea unor activități, scopuri comune; să existe o minimă articulare între statusurile și rolurilor membrilor, deci o structură psihosocială (de rol, de comunicare, cognitivă, de putere, afectivă, ocupațională); să existe o anumită compoziție derivată din caracteristicile membrilor. Aceste condiții funcționează în două planuri diferite. Este vorba de un plan genera, ele fiind întâlnite la nivelul tuturor grupurilor mici, indiferent de natura lor (loc de muncă, școlare, militare, etc.) și de un plan particular, în care capătă o coloratură specifică, în funcție de natura grupului.

În ceea ce privește numărul de membrii, s-a constatat că în grupurile cu un număr mic de membrii predomină relațiile de natură psihică, afective, de prietenie, simpatie și prețuire reciprocă. Această stare generează efecte pozitive, cum ar fi: participarea, în egală măsură, la realizarea sarcinilor; influența directă a unui membru asupra celuilalt; eficiența grupului este determinată de competența personală a fiecărui membru; lipsesc barierele psihologice între membrii; între conducătorii grupului și membrii acestuia distanțele psihologice sunt, de regulă, foarte mici, practic neglijabile.

Există totuși posibilitatea ca relațiile dintre membrii să fie dominate de afectivitate și mult mai puțin de raționalitate. Între membrii grupului mic există astfel de relații încât ei participă, cu întreaga lor personalitate, la viața colectivului. La acest nivel, relațiile lor sociale sunt deosebit de vii și colorate, îmbogățindu-se cu conținuturi și forme psihologice deosebit de complexe. Aici ei se manifestă am putea spune, în modul cel mai concret influența socialului în forma cea mai directă.

Este de reținut faptul că grupul mic nu poate fi redus la suma indivizilor care îl compun. Indivizii încadrați într-un grup mic formează o unitate (cu trăsături specifice), care poate să pună în evidență o forță, un efect, un potențial mai mare decât acela al membrilor luați în mod separat.

Grupul, o dată constituit, nu rămâne static, ci, dimpotrivă, începe să funcționeze, să se centreze pe realizarea scopurilor, să desfășoare anumite activități. Cu alte cuvinte, grupul, este supus evoluției, schimbări, dinamicii.

De regulă, dinamica grupurilor este înțeleasă “… ca fiind, pe de o parte, ansamblul fenomenelor care apar, se manifestă și evoluează în cadrul grupurilor mici, iar pe de altă parte, ca ansamblul legilor care guvernează și dirijează aceste fenomene”. (Zlate, M., 1975, p. 199). Dinamica este condiționată de o multitudine de factori exteriori și interiori grupului.

Factori exteriori cu influență asupra dinamicii grupului (mediul natural și tehnico-material, socioculturali, sociali, grupuri de referință, grupuri de presiune). Influența mediului natural (formă de relief, climă, etc.) asupra vieții de grup este, oarecum, indirectă și îndepărtată, diferențiind oamenii între ei prin: modul de a se alimenta, îmbrăca, ocupații, modul de a gândi, de a acționa, concepe și trăi viața. Influența mediului tehnico – material este mult mai directă și pronunțată, atât asupra individului (sensibilitate, percepție, reprezentări, viziune asupra lumii, mentalități) cât mai ales asupra vieții de grup. Într-un fel vor fi structurate grupurile în care comunicarea între membrii se face verbal și altfel când ea se face prin mijloace tehnice. Factorii socio-culturali influențează în mai mare măsură funcționalitatea grupurilor. Între aceste, semnificative sunt sistemele sociale, politice, economice, culturale, familia, modul de a viață etc. Factorii sociali propriu-ziși se referă la relațiile ce se stabilesc între grupuri în cadrul unității mai mari din care fac part. Viața internă a grupului va fi în funcție de istoria relațiilor sale cu alte grupuri din cadrul aceleiași instituții, atât relațiile formale, oficiale, cât și relațiile neoficiale, psihologice.

Un rol deosebit în dinamica grupurilor îl au influențele grupurilor de referință, mai ales în situația în care deși individul este membru al unui anumit grup, el este sub influența normelor, valorilor altui grup, comportându-se, practic, nu după cerințele grupului său, ci după cele ale altui grup. În relațiile dintre grupuri, se remarcă existența unor grupuri ce exercită presiuni asupra altora, încearcă să le domine, să le subordoneze. Aceste grupuri, exterioare grupului primar, dar făcând parte din mediul său sociocultural, care exercită o constrângere morală asupra grupului primar, se numesc grupuri de presiune. Presiunea se poate realiza într-o manieră brutală (bazată pe amenințare și intimidare), într-o manieră corectă și deschisă (bazată pe studierea realistă a faptelor și fenomenelor).

Într-un grup apar, se formează și acționează o multitudine de tipuri de norme, cum ar fi cele perceptive, cognitive, de evaluare, comportamentale, în baza căreia se poate realiza scopul propus. Grupul, ca întreg, exercită asupra membrilor săi presiuni. Pentru ca acesta să poată exista este absolut necesar ca membrii lui să respecte normele sale funcționale, să se conformeze propriilor norme de grup. Există și situații când un membru al grupului nu se conformează normelor acestuia – este nonconformist. Nonconformismul se poate manifesta ca: deviere de la normele grupului – deviantul; intrarea în opoziție cu normele comportamentale ale grupului – opozantul; păstrarea la marginea normelor grupului – marginalul.

Factorul cu influențe cele mai mari în dinamica grupului este cel afectiv, psihologic. Este vorba de ansamblul fenomenelor afective, simpatetice care se stabilesc între membrii grupurilor și dau naștere le relațiile și structurile sociometrice. Totodată, aici includem și stările afective colective. Acestea sunt tensiunile. Tensiunile joacă în viața grupului un rol dublu. În situațiile în care ele generează conflicte intelectuale, opoziții și confruntări de idei, pot avea un rol pozitiv. În alte situații, tensiunile pot deveni frâne ale performanței grupului. Ele apar sub forma unor stări de insatisfacții, care, dacă au o durată mai mare, pot împiedica realizarea scopului grupului respectiv.

Coeziunea constituie un alt factor important al dinamicii grupului. Unitatea de grup, ce implică solidaritatea membrilor, spirit de grup, poate duce la efecte pozitive, evidențiate în creșterea performanței, centrarea grupului pe realizarea scopurilor, opunerea la tendințe de dezintegrare.

Dezbinarea grupului intervine atunci când membrii lui sunt demoralizați, când unii sunt respinși, ignorați de ceilalți.

Cunoașterea dinamicii grupului este necesară pentru a ști ce se petrece în interiorul acestuia, dar și mai utilă pentru a influența grupul într-o asemenea manieră, încât evoluția sa să fie mai firească, performanțele să fie cele așteptate.

2.3. Caracteristicile grupurilor

 În funcție de statut se stabilește ierarhia grupului, cei cu o autoritate mai mare în grup constituind liderii. Rangul social, ierarhia ne determină acțiunile: să intrăm sau nu în contact cu ceilalți, iar dacă nu funcționează rangul, nu există nici respect de sine și astfel apare în societate, destul de frecvent, ostilitatea legată de erorile de percepție. Prin ciocnirile violente sau non-violente din interiorul grupului  se verifică, de fapt, coeziunea membrilor ei și echilibrul dinamic stabil. Mai mult, modul de comunicare în grup reflectă dinamica grupului și astfel putem să ne dăm seama de ierarhia unui grup. În orice grup există o ierarhie a comunicării identică cu ierarhia socială a grupului.  

Solidaritatea de grup reprezintă o dimensiune esențială la care se pot raporta aspectele funcțional-dinamice ale unui grup. Solidaritatea și coeziunea manifestă o puternică interacțiune și intercondiționare. Voința colectivă duce la apariția solidarității de grup. În concepția sociologului polonez Jan Szczepanski (Szczepanski, J., 1972, p. 232), acesta este un fenomen derivat din conștiința lui “noi”. Solidaritatea constă atât în sentimentul comunității, în identificarea indivizilor care aparțin grupului cu ceilalți membri, cât și în identificarea intereselor personale ale fiecărui membru cu interesele tuturor membrilor. Ea se manifestă prin acțiuni și sentimente similare, prin transmiterea acelorași atitudini și criterii de apreciere tuturor membrilor grupului, în folosirea de către toți membrii a unor metode identice de acțiune într-o anumită problemă. Solidaritatea poate avea diferite surse: rezultă din sentimentul comunității culturale, din interese economice, din valoarea înaltă a rasei sale, din constrângerile religioase sau ideologice. Oamenii, însă, pot să acționeze împreună fără a fi vorba despre solidaritate. Moda sau panica sunt fenomene de acțiune colectivă în care conduitele sunt influențate și influențează conduitele altora, în care se manifestă fenomene de cooperare și control social. Analizând majoritatea abordărilor solidarității sociale, se poate observa, în mare parte, că aceasta se reduce la un singur element: interesul. (Rotariu, T.,Iluț, P., 1995, p.84)

Sociologul american, E. E. Eubank, care a analizat metodele de clasificare a grupurilor întâlnite în literatura americană, menționează șase principii aflate la baza clasificării grupurilor: apartenența etnică sau de rasă; nivelurile de dezvoltare culturală; sarcinile sau funcțiile îndeplinite de către grupuri în colectivități mai largi; tipurile de raporturi predominante între membri; diferitele genuri de legături care apar în grupuri; grupuri care au la bază alte principii. Foarte des întâlnită este diviziunea în grupuri mici și mari: grupurile mici posedă o structură simplă, adică sunt compuse exclusiv din membri și nu au nici un fel de subgrupuri, dar pot intra în componența colectivităților mai mari de alte tipuri. Prin urmare, un grup mare ar putea fi poporul, statul, un grup confesional independent, deoarece nu se poate integra ca parte componentă în grupuri mai mari. Diviziunea în grupuri mari și mici se întâmplă să fie câteodată identificată cu diviziunea în grupuri primare și secundare. O altă diviziune, deseori folosită, distinge grupurile formale și neformale.

  Familia, clasele sociale, grupurile cu scop (sportive, partidele politice), grupurile teritoriale (sat, oraș) sunt câteva dintre cele mai importante exemple de grupuri, deși această clasificare nu poate fi considerată completă. Există încă nenumărate forme ale vieții sociale, multe tipuri diferite de colectivități care nu sunt grupuri: mulțimea, publicul, reuniunea, ca și anumite sisteme sociale care cuprind câteva popoare. (Szczepanski, J., 1972, p. 238)

    Mentalitatea unui grup este o dovadă clară a coeziunii, a echilibrului acestuia. La nivel general, mentalitatea este definită ca un ansamblu de opinii, prejudecăți, credințe care determină și influențează modul de gândire al indivizilor, grupurilor umane, popoarelor. Mentalitatea de grup desemnează, de asemenea, un mod particular de a simți, gândi, reacționa specific unui grup de persoane sau unui popor, respectiv unei comunități. De altfel, mentalitățile colective caracterizează un grup, o colectivitate compusă din cei care adoptă o atitudine comună asupra unui obiect determinat (exemplu: mentalități de sectă, de școală, de parohie, a unui grup în vârstă).

Percepția unui alt grup oferă posibilitatea înțelegerii modului în care se stabilesc raporturile dintre două grupuri apropiate în timp și spațiu, iar modul în care se desfășoară dialogul dintre ele ne explică mecanismele ce stau la baza relațiilor. Imaginea celuilalt grup este importantă pentru propria noastră imagine, deoarece alteritatea catalizează procesul de formare a propriei identități. Un grup, o comunitate își cristalizează propria imagine și își conturează ceea ce este propriu și diferit, doar prin raportare la un grup distinct.

2.4. Adaptarea comunicarii la nivel de grup si la particularitatile membrilor grupului

Comunicarea este liantul oricărui grup și legătura esențială între membrii acestuia. Influența și persuasiunea socială, propaganda, publicitatea se bazează pe elemente ale comunicării de grup, iar existența unor relații de comunicare între membrii grupului înseamnă altceva decât schimbul de mesaj sau comunicarea interpersonală. În fond, toate relațiile sociale le-am putea reduce la relații de comunicare, deoarece oamenii comunică și atunci când nu au o intenție specifică.

John Dewey, reprezentant al pragmatismului american, considera că oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun, iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să dețină în comun aceste lucruri. Mai mult, comunicarea este un mod de a exista al comunității.

Teoria comunicării a cunoscut un traseu important în dezvoltarea sa, pornind de la retorica grecilor antici și până la “analiza tranzacțională”, “programarea neuro-lingvistică”, tehnicile Școlii de la Palo Alto etc.

Comunicarea are o serie de funcții esențiale cu rol fundamental asupra grupului: ajustează comportamentele individuale; permite existența fenomenelor de influență și dominare (orice grup se stratifică, nu există grup egalitar); produce ceea ce se numește locomoția spre obiectivul grupului; facilitează realizarea sarcinii (când nu există obiectivul); asigură coeziunea grupului; valorizează grupul (fiecare grup încearcă să-și afirme individualitatea); are un rol terapeutic, protejând grupul față de exterior; este un factor de unitate socio-culturală și, în cele din urmă, face ca grupul să devină cadru de referință pentru individ. Pentru că majoritatea membrilor au nevoie de un reprezentant și nu pot trăi fără repere, iar prin comunicare aflăm care este norma comună – ce e bine, ce e rău, ce e sau nu la modă, comunicarea în cadrul grupului reprezintă un cadru de referință pentru fiecare membru al acestuia.

Imaginea de sine reprezintă o evaluare globală a propriei persoane, care nu este înnăscută, ci se formează prin învățare din experiențele pe care le are individul, din acțiunile pe care le realizează și la care participă. Experiențele din timpul copilăriei au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele și eșecurile din copilărie, precum și modalitățile de reacție a copilului la acestea, definesc imaginea pe care o are copilul despre el. Atitudinile părinților, ale profesorilor, colegilor, fraților (surorilor), prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a copilului. Încurajarea este procesul prin care părinții pot dezvolta încrederea și stima de sine a copilului. Toate aceste atitudini vor continua, pe parcursul vieții, să contribuie la crearea imaginii de sine a fiecărei persoane, la stabilirea unui statut social, al unui nivel de aspirații care își vor pune amprenta, încă din copilărie, asupra tuturor acțiunilor și comportamentelor oricărui individ. Pe parcursul vieții se formează și dispoziția de a se autoevalua, fiind învățată în procesul socializării, când persoana devine conștientă de valoarea proprie prin raportare la ceilalți.

Imaginea de sine este noțiunea care definește modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale care conturează și întăresc dimensiunile eului nostru. În funcție de percepția noastră la un moment dat al dezvoltării noastre, de ceea ce ne-am dori să fim sau ceea ce am putea deveni, putem distinge mai multe ipostaze ale eului nostru: eul actual, eul ideal și eul viitor. Este modul în care cineva se simte și gândește, reprezentând propria-i opinie despre calitățile și defectele sale. Abilitatea fiecăruia de a se evalua corect și realist, de a fi capabil să se accepte așa cum e, de a își cunoaște realist potențialul și limitele personale.

Acceptarea de către o persoană a propriei puteri și a zonelor în care se mai pot aduce îmbunătățiri este bazată pe credințele și presupunerile legate de aptitudini, limitări, înfățișare, resurse emoționale, locul fiecăruia în lume, percepția potențialului și sentimentul importanței fiecăruia.

Imaginea de sine ne influențează comportamentele, de aceea este important să ne percem cât mai corect, să dezvoltăm convingeri realiste despre noi înșine. Există persoane care, deși au o înfățișare fizică plăcută, se percep ca fiind fie prea slabe sau prea grase, prea înalte sau prea scunde, insuficient de inteligente etc. Percepția de sine nu reprezintă adevărul despre noi, ci este doar o “hartă” pentru propriul „teritoriu”.

Relațiile armonioase cu membrii familiei și cu cei din jur, performanțele profesionale, asumarea unor responsabilități în acord cu resursele proprii indică o imagine de sine pozitivă, în timp ce absența motivației sau o motivație scăzută, agresivitatea defensivă, comportamentele de evitare, rezistențele la schimbare sunt principalii indici pentru o imagine de sine negativă.

Stima de sine reprezintă modul în care ne evaluăm pe noi înșine în raport cu propriile așteptări și cu ceilalți și este direct proporțională cu conștientizarea valorii noastre. Capacitatea ființei umane de a se proiecta în viitor, de a-și conștientiza, dori și anticipa devenirea prin raportarea la experiențele și succesele anterioare și credința despre propria eficacitate contribuie la întărirea stimei de sine.

Încrederea în sine nu este înnăscută și nu depinde doar de educația pe care am primit-o în copilarie când părinții noștri ne-au învățat să construim împreuna cu ei și ne-au stimulat să ne asumăm responsabilități pentru a deveni autonomi în viață. Încrederea în sine este realistă și predictibilă, deoarece se sprijină pe rezultate concrete obținute în trecut, pe experiențele reale pe care o persoană le-a trăit și care-i permit să prezică rezultatele la care se așteaptă în viitor. Deci, încredera în sine nu este oarbă și prezintă o anumită doză de incertitudine.

O bună imagine de sine este un catalizator pentru atingerea obiectivelor. În schimb, o imagine de sine slabă creează probleme cu încrederea pe care o persoană o are în forțele proprii și îi pune “bețe în roate” când vine vorba de atingerea obiectivelor personale.

Când ai o imagine de sine foarte bună îți păstrezi entuziasmul, energia și determinarea. Obstacolele sunt doar provocări pe care să le treci, nu ziduri uriașe de netrecut. Mai mult, o imagine de sine slabă nu doar îți pune piedici în drumul spre succes, îți poate crea și o sumedenie de frustrări. Când nu îți acorzi suficientă valoare, negociezi mai slab, comunici mai greu și în general acționezi cu multă frică.

Zig Ziglar, celebrul autor american de cărți de literatură motivațională, afirmă în cartea lui „Pe culmile succesului” că îi descoperim cu ușurința pe cei ce și-au format o imagine de sine nefavorabilă, întrucât îi trădează firea lor critică și geloasă. Zig Ziglar susține că persoanele cu o imagine de sine negativă sunt predispuse spre bârfe, intrigi, zvonuri și minciuni, nedându-și seama că, astfel, nu fac altceva decât să atragă atitudini ostile din partea celorlalți. Poate că cea mai evidentă manifestare a unei imagini nefavorabile este modul în care reacționează o persoană cu o astfel de imagine în fața criticilor, dar și a veseliei generale. Aceste persoane nu pot să accepte criticile sau ironiile la adresa lor, pentru că le consideră un mod prin care oamenii îi “pun într-o lumină nefavorabilă”. Reacțiile lor sunt extrem de exagerate în raport cu acțiunile în sine.

Imaginea nefavorabilă este rezultatul lipsei de motivație. De multe ori, când o persoană renunță “să lupte”, abordând o atitudine indiferentă, o face pentru că nu se vede în poziția de “învingător”.

Zig Ziglar consideră că există și o altă categorie de oameni cu o imagine negativă și o stima de sine scăzută – aceia care pun un accent deosebit pe lucrurile materiale: mașini elegante, bani, pasiuni de moment, haine moderne, coafuri sau machiaj strident. Ei trăiesc cu sentimentul că nu pot fi acceptați niciodată așa cum s-au născut. Nesiguranța și neîncrederea îi fac să recurgă la extreme, pentru a atrage atenția, impresiona și a-și face prieteni, pentru a fi acceptați în societate. Din păcate, sfârșesc prin a avea doar pseudo-prieteni.

Avem întotdeauna tendința de a acționa în funcție de imaginea pe care o percepem despre noi. Acesta este motivul pentru care vedem adesea oameni care fac lucruri ridicole sau își asumă riscuri inutile atunci când sunt pe punctul de a-și realiza visul de-o viața. De exemplu, același autor observă că foarte mulți sportivi care au petrecut ani întregi pregătindu-se pentru Jocurile Olimpice suferă adesea anumite “accidente” la antrenamente sau în timpul unui eveniment ce are loc cu puțin înaintea competițiilor sportive. Motivul – având o imagine de sine nu foarte bună și o lipsă de încredere în propriul potențial, ei nu se consideră demni de medaliile de aur și fac în așa fel încât să-și refuze răsplata. Sau, soțul și soția care suferă de o imagine de sine negativă își provoacă adesea partenerul de viață, stârnind “valuri” fără vreun motiv serios. Acest lucru creează resentimente, ceea ce duce invariabil la apariția problemelor familiale.

În lumea afacerilor, o imagine de sine nefavorabilă se manifestă prin promisiuni de moment, imposibil de realizat. În lumea marketing-ului, cei mai mulți vânzători vinovați de promisiuni deșarte și de servicii deplorabile sunt cei ce au o imagine de sine nefavorabilă. Aceștia nu acceptă ideea respingerii și consideră că trebuie să facă tot ce le stă în putință să-și convingă clienții să le cumpere produsele. Paradoxal, în domeniul afacerilor, marketingului, liderii sau managerii cu o imagine de sine nefavorabilă își încep discursul persuasiv mai degrabă prin expunerea defectelor și inconvenientelor, fără “tonus”, parcă fără un scop, având exact un rezultat contrar așteptărilor. În cazul unui eșec, aceștia abandonează repede, nu insistă, nu-și ating scopul, fiind convinși de imposibilitatea lor de a reuși.

Din cele prezentate mai sus deducem că, în mod cert, pentru stima de sine e mai important cum te crezi decât cum ești în realitate. Cei cu o stimă de sine ridicată sunt grozavi în ochii lor, dar nu neapărat și în ochii celorlalți. În orice caz, imaginea de sine favorabilă, cu atât mai mult în cazul unui lider, este esențială, ba chiar considerată un mare atu. Cei cu stima de sine crescută sunt perseverenți în cazul eșecurilor și uneori se comportă mai bine în situațiile sociale. Persoanele cu stima de sine pozitivă sunt mai fericite și mai puțin depresive. Cu sigurantă unele din problemele care apar nu pot fi evitate, nu stau sub controlul nostru pentru că de fapt singurul lucru pe care îl putem controla în viața asta este atitudinea pe care o avem față de ce ni se întamplă. Se spune că: “Viața este 10 % ceea ce ni se întâmplă și 90 % atitudinea pe care o avem față de ce ni se întâmplă” și zicala pare adevărată. Este foarte important să se înțeleagă faptul că o imagine negativă de sine se pepetuează. Comportamentul uman tinde să se repete aplicând la nesfârșit aceleași tipare. Imaginea de sine poate fi dușmanul sau prietenul nostru, depinde dacă se hrănește din eșecurile din trecut pentru a ne submina în prezent, sau dacă se hrănește din succesele trecute pentru a ne da curaj să trăim în prezent și să progresăm.

Orice om trebuie să descopere secretul conviețuirii cu propria persoană și să nu se teamă de nimic. O imagine personală sănătoasă este cheia conviețuirii cu sine. Dacă ne percepem realist și ne acordăm respectul meritat, acumulând succesele și sentimentele, păstrându-ne încrederea în sine în ciuda eșecurilor și iertându-ne propriile greșeli, ajungem într-adevăr să trăim în armonie cu propria persoană. Este important să practicăm deprinderea de a ne accepta așa cum suntem, în loc să ne forțăm să devenim ceea ce nu suntem. Acceptarea de sine ne dă încredere, în timp ce încercarea de a ține pasul cu ceilalți duce la o stare de tensiune permanentă.

O imaginea de sine negativă este vătămătoare în multe cazuri, tot aceasta fiind cea care crește și riscurile pentru tulburările alimentare precum bulimia sau anorexia, mai ales în perioada de adolescență.

Așadar, cunoașterea de sine este esențială în viața oricărui om. Fără îndoială, imaginea personală are o putere atât de mare încât impactul ei este copleșitor asupra destinului ființei umane, ea putând influența atât reușita, cât și eșecul. Există unii oameni care își accentuează aspectele negative și nu reușesc niciodată să se împlinească, să-și pună în valoare calitățile de care dispun și să-și folosească întregul potențial uman. Imaginea personală este reală, chiar dacă nu o putem atinge, simți sau vedea. Această imagine odată formată noi o socotim corectă. Ea însă, poate fi falsă – și în multe cazuri ea chiar este falsă – dar important este faptul că omul se comportă ca și cum ar fi adevărată. Imaginea personală se poate schimba în bine, dacă se dorește asta, este nevoie doar de o altă perspectivă de privire a lucrurilor, de o atitudine diferită, pozitivă. Imaginea personală, putem spune, stă la temelia întregii personalități umane. Toate acțiunile și sentimentele fiecărei persoane sunt în concordanță cu imaginea personală. Oamenii se vor comporta așa cum cred că sunt. Pentru ca omul să fie adaptabil și eficient, el trebuie să fie format ca atare de timpuriu și ajutat să-și mențină disponibilitățile pe care le are la cote înalte de funcționare.

De-a lungul timpului, comunicarea a reprezentat unul dintre principalele mijloace prin care omul s-a raportat la realitatea înconjurătoare, având în vedere faptul că individul uman este, prin esența naturii sale umane, o ființă socială. Realitatea înconjurătoare este alcătuită atât din persoane, cât și din obiecte și fenomene, din referenți, despre care individul și-a exprimat propria atitudine, propriile concepte.

Imaginea de sine a individului uman este strâns legată de comunicare și nu corespunde în totalitate cu realitatea. Când între realitate și imaginea de sine există o discrepanță, cea care are de suferit este comunicarea, aceasta antrenând o lezare a sentimentului stimei de sine. Imaginea de sine este alcătuită în primul rând dintr-un set de descrieri care cuprind informații privind sinele corporal, cum ar fi greutatea, culoarea părului, a ochilor, sexul, informații personale ce alcătuiesc cunoștințele și abilitățile unei persoane, preferințe sau atitudini, precum și informații sociale care fac referire la relațiile cu alte persoane, respectiv gradul de apropiere sau depărtare față de o terța persoană. De asemenea, imaginea de sine cuprinde și informații privind apartenența unei persoane la societate, informații despre mediul în care locuiește, grupul social din care face parte sau cele referitoare la pregătirea profesională.

Imaginea de sine rezultă și din comportamentul altora față de propria persoană, fiind puternic modelată de reacțiile celorlalți. Această concluzie este accentuată de către mulți cercetători, precum Mead, care consideră că imaginea de sine este puternic influențată de contextul social și de modul în care alte persoane reacționează față de noi și că dobândim conștiința de sine atunci când învățăm să distingem între „pe mine” și „eu”. El susține că indivizii dezvoltă conștiința ajungând să se vadă așa cum îi văd alții pe ei. Faptul că reacțiile celor din jur ne influentează atât de mult se datorează, așadar, strânsei legături dintre imaginea de sine și stima de sine. De-a lungul timpului, se observă o preocupare pentru studiul modului în care oamenii își influențează unii altora comportamentul.

Conceptul de alteritate devine parte a argumentului behaviorist conform căruia ceilalți pot forma, controla și condiționa sinele în mod total, prin intermediul recompensei și pedepsei. Astfel, s-a ajuns la concluzia că oamenii pot antrena efecte unii asupra celorlalți fie și numai prin simpla prezență.

În acest sens, în studiile sale, Cooley ajunge la concluzia că ne elaborăm atitudinile față de noi înșine pe baza atitudinilor altor persoane față de noi. Felul în care reacționează cei din jur față de noi și modul acestora de comportare pot constitui cel mai important factor care ne influențează perceptia de sine. Conceptul de „altul”, propus de Mead, capătă o importanță deosebită în mod special pentru perspectiva interacționistă simbolică, în care accentul este plasat pe comunicarea dintre sine și ceilalți. Stima de sine are o importanță majoră pentru comportamentele noastre.

Unii cercetători au concluzionat că semenii noștri reprezintă imaginea noastră reflectată în oglindă și că această funcție se realizează numai prin comunicare. Astfel, se naște întrebarea : Cât de mult depindem de reacțiile celor din jur? Cert este faptul că depindem într-o foarte mare măsură de reacțiile pozitive ale celor din jur, de feedback-ul pozitiv, deoarece datorită acestuia și noi, la rândul nostru, ne vedem într-o lumină favorabilă. Pe de altă parte, alți cercetători au descoperit că un nivel înalt al stimei de sine are efecte pozitive atât asupra sănătății, cât și asupra acțiunilor unei persoane, încurajând-o să realizeze mai mult și să fie mai mulțumită cu cât a realizat și că, la polul opus, o persoană care are permanent o stimă de sine scăzută este mult mai vulnerabilă, inclusiv la boli.

Studiile de specialitate au atins și alte categorii de vârstă, și anume pe cea a copiilor. S-a constatat că elevii care sunt încrezători în forțele proprii învață cu mai multă eficiență decât cei lipsiți de încredere în forțele proprii, chiar dacă în realitate lucrurile stau invers. Acest lucru a fost relevat de un studiu efectuat asupra unor copii, studiu care compara rezultatele obținute de către aceștia la învățătură, evident superioare în cazul acelora care credeau că ar avea succes dacă încercau să muncească mai mult, reusind să învețe mult mai bine, în detrimentul celor care nu aveau încredere în forțele proprii.

De-a lungul timpului, s-a demonstrat că un aspect important al concepției despre sine îl reprezintă identificarea socială, deoarece grupurile sociale cărora le aparținem formează o parte importantă a concepției despre sine. Identificarea cu un grup social îți dă un sentiment de apartenență și devine o componentă a modului în care definim cine suntem. Jung consideră că „sinele este astfel și scopul vieții, căci este expresia completă a jocului destinului ce poartă denumirea de individ și nu doar a individului izolat, ci a unei grupări întregi în care unul îi este complementar celuilalt formând o imagine completă”. (Jung, C.G.,, 1997, p. 123)

Studiile efectuate asupra normelor de grup au demonstrat modul în care alte persoane ne pot influența comportamentul, având efect direct asupra modului în care reacționăm față de ceilalți și, câteodată, chiar și asupra modului în care gândim. Un proces psihologic fundamental care stă la baza identificării sociale este căutarea stimei de sine, căci a aparține unor grupuri sociale este un mijloc de comparație cu membrii altor grupuri sociale. Comparația socială afectează modul în care ne privim pe noi înșine și reacționăm față de cei care aparțin altor grupuri sociale.

Concepția despre sine este fundamentală în teoria lui Carl Rogers asupra personalității, deoarece acesta a descoperit că o discrepanță între sinele ideal și cel real conduce la tulburări de personalitate, generând anxietate, nefericire. Teoria sa este centrată pe ideea „sinelui”, deoarece, în lucrul cu pacienții săi, a constatat la aceștia tulburari care proveneau din neconcordanța dintre ideile foarte clare privind „eurile lor interioare” și comportamentele acestora. Mulți dintre pacienții săi aveau o imagine puternică despre felul în care doreau să fie (idealul de sine), dar, în același timp, diferită de felul în care se credeau în realitate. O altă necesitate a personalității umane, evidențiată de Rogers, este necesitatea prețuirii care să se manifeste prin dragoste, prețuire sau simplu respect, insistând asupra valorii deosebite pe care o are pretuirea necondiționată. Aceasta este deosebit de valoroasă, pentru că nu constrânge individul de a căuta tot timpul aprobarea socială, conferindu-i libertatea de a-și descoperi talentele și capacitățile. Mai mult, Rogers consideră personalitatea ca fiind un fel de mască pe care o folosim în raport cu alte persoane, în viața cotidiană și susținea că este deosebit de important ca această mască să coincidă cu sinele interior real, pentru că altfel riscă să fie considerat prefăcut.

Goffman, preocupat cu precădere de reprezentarea sinelui, consideră că fiecare factor încearcă să ofere o imagine valorizantă despre sine însuși și că această imagine a eului este pusă în scenă cu ajutorul ținutei corporale, a vestimentației, limbajului sau comportamentului. Acesta afirma: „Viața socială e ca și cum ar fi interpretată viața, de actori pe o scenă sau pe mai multe scene, pentru ca modul în care acționăm depinde de rolurile pe care le interpretăm într-un anumit moment”. (Goffman, E., 2003, p. 122)

Conform lui Goffman, reiese un fapt identificabil în cadrul societății, și anume că, fiecare om urmărește să-și valorifice și să-i fie apreciată de către ceilalți calitatea propriei sale imagini, încercând, printr-un management al impresiei, să-și ascundă ceea ce societatea apreciază ca fiind negativ. Căci, într-o eră a comunicării, oamenii au nevoie de a se confirma obiectiv unii pe alții, ființa umană nu poate exista decât în aceasta oscilare spre sine și spre ceilalți având nevoie de înțelegere, companie dar și de autoconfruntare.

Spre deosebire de percepția unui obiect fizic, perceperea unei persoane este mult mai complexă, nu numai pentru că individul uman are o mulțime variată de însușiri, ci și pentru că cealaltă persoană – ca obiect al percepției – este, la rândul său, subiect cunoscător, conștient de sine și de actul percepției. Acest fapt influențează în mod activ și, de multe ori, intenționat, percepția. În acest fel, percepția interpersonală se include în mecanismul interacțiunii cu celălalt.

Un experiment clasic realizat de psihologul H. Kelley în anul 1950 a demonstrat rolul trăsăturii centrale în perceperea interpersonală. Înainte de intrarea la prima oră de curs cu un profesor nou, studenții au fost împărțiți în două grupe: primei grupe i s-a spus că profesorul este “un tip cald, harnic, critic, practic și hotărât”, iar celei de a doua grupe că este “un tip rece, harnic, critic, practic și hotărât”. După curs, studenților li s-a cerut să aprecieze expunerea: mica diferență de la începutul descrierii personalității profesorului (cald / rece) a influențat percepția pe care fiecare grupă a avut-o despre calitatea expunerii, în sensul că studenților celei de a doua grupe expunerea li s-a părut mai puțin interesantă.

Impresia pe care ne-o formăm despre ceea ce este și ceea ce face “celălalt” este ghidată de aceste informații despre manifestările sale (cum este): modul în care interpretăm informațiile depinde de ”montajul” creat prin informațiile care preced percepția. În cazul de mai sus, trăsătura centrală structurează diferit interpretarea informațiilor despre profesor pentru studenții din cele două grupe: “cald” asociat cu “hotărât” are cu totul altă semnificație decât “rece” asociat cu “hotărât”, prima combinație creând sugestia de simpatic, iar cea de a doua, de antipatic.

Ca orice alt obiect al cunoașterii, persoana celuilalt nu poate fi cunoscută “în sine”, ci “pentru sine”. Imaginea noastră despre celălalt corespunde doar parțial realității, o serie de factori de natură subiectivă și obiectivă intervenind în procesul de “subiectivizare” a percepției. Acești factori pot aparține subiectului percepător (“setul perceptiv”, experiența anterioară, abilitățile sale sociale, gradul de inteligență, trăirile afective declanșate de percepție), obiectului perceput (măsura în care el este “transparent” pentru subiect, elementele comunicării sale nonverbale, atitudinea sa în interacțiune) sau situației (natura relațiilor anterioare dintre cei doi, statutus-urile și rolurile pe baza cărora cei doi interacționează în momentul actual).

Comunicarea interpersonală începe prin comunicarea cu sine. Ea nu poate fi înțeleasă, explicată și desfășurată eficient fără o raportare la conceptul de sine, pentru că între el și lume se află o relație directă. Existența concepției despre sine este legată de conștientizarea sinelui și a celorlalți, iar comunicarea cu alții asigură dezvoltarea personalității, creșterea și afirmarea sinelui. Permanenta raportare la celalalt și la sine este un element inevitabil al interacțiunii sociale.

Maniera în care individul comunică cu ceilalți este puternic influențată de maniera în care el se percepe pe sine însuși, adică de valoarea și puterea pe care el și-o atribuie sieși. În toate formele de comunicare și indiferent de nivelul la care aceasta are loc, pivotul central al afirmării eului este conștiința de sine. Maniera în care se valorizează pe sine determină maniera sa de a comunica cu ceilalți. Conștiința de sine este forma de percepție interiorizată prin care omul se raportează simultan la sine însuși, la lumea sa interioară, ca și la exterior, la lumea în care traiește. Conștiința de sine este percepția propriei identități ca și parte a lumii.

Cercetările efectuate de către psihologi au demonstrat că deosebirea dintre om și majoritatea animalelor constă în aceea că omul posedă o imagine de sine și că numai maimuțele ar deține o imagine asemănătoare cu a acestuia. Astfel, experimentul realizat de cercetătorul Gallup s-a concretizat în rezultate uimitoare. El a aplicat o pată de vopsea de o nuanță strălucitoare pe fruntea unor cimpanzei anesteziați care, la trezire, au fost fascinați de propria lor imagine reflectată în oglindă, atingându-și în mod repetat fruntea. Ei au conștientizat faptul că ei înșiși sunt reflectați în oglindă și nu alte animale. Lewis și Brooks-Gunn continuă cercetările, aplicând experimentul asupra copilului, căruia i se punea pe nas puțin ruj. Copilul era încurajat să se uite în oglindă, iar dacă acesta se arăta surprins sau dacă își atingea nasul când se uita din nou în oglindă, cercetătorii concluzionau că el conștientiza faptul că imaginea din oglindă este a lui.

În cazul omului, concepția despre sine este complexă, deoarece există mai multe aspecte diferite ale sentimentului de identitate al omului. Această concepție despre sine îmbracă mai multe forme. În primul rând, există o latură obiectivă numită imaginea de sine, o latură evaluativă numită stimă de sine, o latură care reflectă modul în care o persoană ar vrea să fie, care se numește ideal de sine, latura referitoare la competențele și abilitățile proprii, numită conștiința propriei eficiențe, o alta legată de modul în care te identifici cu grupurile sociale și pe care o numim identificare socială și nu în ultimul rând modul în care sentimentul de sine a fost modelat de contextul cultural în care fiecare individ a crescut, adică influențele culturale.

Unii cercetători au spus că semenii noștri reprezintă imaginea noastră reflectată în oglindă și că această funcție se realizează numai prin comunicare. Importantă ar fi întrebarea: Cât de mult depindem de reacțiile celor din jur? Cert este faptul că depindem într-o foarte mare măsură de reacțiile pozitive ale celor din jur, de feedback-ul pozitiv, deoarece datorită acestuia și noi, la rândul nostru, ne vedem într-o lumină favorabilă. Că acest lucru este adevărat este coroborat și de efectul pe care îl are asupra noastră un feedback negativ, o reacție negativă a celor din jur, contrară așteptărilor. Alți cercetători au descoperit că un nivel înalt al stimei de sine are efecte pozitive atât asupra sănătății, cât și asupra acțiunilor unei persoane, încurajând-o să realizeze mai mult și să fie mai mulțumită cu cât a realizat și că, la polul opus, o persoană care are permanent o stima de sine scăzuta este mult mai vulnerabilă, inclusiv la boli.

Capitolul 3

Manipularea, fenomen psihosocial al comunicării în grupuri

3.1. Comunicarea și influența din perspectiva psihosocială

Manipularea este acțiunea de a influența prin mijloace specifice opinia publică, astfel încât persoanele manipulate să aibă impresia că acționează conform ideilor și intereselor proprii. În realitate însă, ele preiau o părere (argumentare, idee, evaluare) care nu le aparține, ci le-a fost indusă prin diferite mijloace. Principalele tehnici prin care se realizează manipularea opiniei publice sunt zvonul, intoxicarea, dezinformarea și propaganda.

Prin manipulare se urmărește dirijarea cu scopul influențării ”moralului, opiniilor, atitudinilor și deciziilor unui subiect social în scopul atingerii unor obiective de care acesta nu este conștient” (Cristea, D., 2011, p. 303).

Într-o exegeză recentă (Buzărnescu, Șt., 1996), manipularea este definită ca „acțiune de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și de decizie. Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai corectă și mai profundă a situației, ci inocularea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul la palierele non-raționale. Intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia”.

Manipulările mici sunt obținute prin modificări minore ale situației inițiale și pot avea uneori efecte surprinzător de ample. De exemplu, în Romania, în 1992, televiziunea națională a prezentat mai multe zile la rând informații oficiale privind o iminentă criză de pâine, din cauza lipsei de grâu. Câteva zile mai târziu, oamenii au răsuflat ușurați, aflând tot de la televizor că guvernul a rezolvat situația prin acceptarea unor masive importuri de grâu. Mai târziu s-a aflat din presă că, de fapt, criza fusese artificial creată pentru a justifica masivele importuri, aducătoare de comisioane fabuloase pentru cei care le-au derulat. În realitate, țăranii români aveau suficient grâu pentru a satisface necesarul la nivel național, dar li s-a oferit un preț ridicol, tocmai pentru a-i determina să refuze comercializarea, în așteptarea unui preț mai bun. Prețul grâului importat a fost de trei ori mai mare decât cel propus țăranilor, dar afacerea s-a derulat pentru încasarea respectivelor comisioane. Efectele s-au regăsit atât în creșterea generală a prețurilor, cât și în deteriorarea situației financiare a micilor proprietari agricoli, care nu au avut posibilitatea să-și valorifice recoltele pentru a obține surse de finanțare a lucrărilor din anii următori.

Tehnici care se bazează pe o manipulare minoră: "piciorul în ușă"- pornește de la ideea că pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră este convenabil să li se prezinte mai întâi o cerere nesemnificativă, dar de aceeași natură, căreia aproape fiecare îi va da curs, pentru ca abia apoi să se vină cu cererea avută în vedere de la bun început; "ușa-n nas"- oamenii sunt determinați să accepte o anumită concesie, prezentându-li-se în prealabil o cerere mult mai mare, de aceeași natură, care are toate sanșele să fie refuzată, după care se vine cu cererea avută în vedere de la bun început. Aceasta are toate șansele să fie acceptată deoarece, prin comparație cu solicitarea inacceptabilă de dinainte, pare foarte rezonabilă.

Manipulările medii se referă la modificări importante ale situațiilor sociale cu efecte care uneori depășesc în mod dramatic așteptările.

În anul 1961, un psiholog american, Stanley Milgram de la Universitatea Yale, a inițiat o serie de experimente cu rezultate de-a dreptul șocante în ceea ce privește supunerea individului față de o anume autoritate. Experimentul standard a avut ca scop măsurarea gradului în care participanții executau ordinele unei persoane cu semnele autorității, chiar dacă aceste ordine intrau în conflict cu propriile norme morale. Unui voluntar i s-a spus că este "profesor" și îi dă un test de memorie unei persoane localizate în cealaltă cameră. "Profesorului" i s-a spus că atunci când celălalt va da un răspuns greșit, va trebui să apese un buton ce îi va adminstra celuilalt un șoc electric. I s-a spus că șocurile vor începe de la 15V și vor crește treptat cu fiecare răspuns greșit. De fiecare dată când apăsa butonul, "elevul" din cealaltă cameră țipa și îl implora să se oprească. Mulți dintre subiecți voiau să renunțe la un anumit punct, dar de fiecare dată cel ce conducea experimentul intervenea și îi încuraja să continue. Și mulți au continuat, trimițând șoc după șoc victimei, crescând voltajul de fiecare dată. Trebuie menționat că, de fapt, "elevul" era un actor care mima foarte bine efectele șocurilor electrice, pe care, în realitate, nu le primea. Într-un final, acesta nu mai țipa, arătând faptul că, ori a murit, ori era inconștient. Între 61 și 66% dintre oameni au continuat să îl electrocuteze, chiar dacă acesta putea fi inconștient sau mort.

Tehnicile care se bazează pe manipulări medii sunt: tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere față de autoriăți sau, dimpotrivă, să declanșeze revolte puternice, tehnicile prin care se urmărește dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, în vederea încurajării spiritului agresiv. Aceste tehnici pot intra în categoria manipulărilor medii datorită faptului că, desi sunt relativ simple, efectele lor depășesc orice așteptări.

Manipularile mari sunt reprezentate de influența întregii culturi în mijlocul căreia conviețuiește individul. Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează tradiții și obiceiuri, conturează mentalități, determină curente "la modă" sau chiar ample manifestări protestatare.

Manipularea interpersonală se referă la infuențele exercitate în viața de zi cu zi de oamenii cu interese asupra celor din jurul lor. Manipularea cotidiană presupune tehnici de influență folosite și în viața publică. De fapt, tehnicile și secvențele de manipulare interpersonală sunt studiate, cercetate și reaplicate, la nivel social de către firme de publicitate, agenții de PR, media sau grupuri de interese.

R.V. Joule și J.L. Beauvois identifică trei tehnici de manipulare: piciorul în ușă – se referă la obținerea de la persoana vizată a unui comportament inițial neproblematic și preparatoriu, a unei mici concesii în împrejurări care facilitează comportamentul favorabil. Ulterior se adresează o nouă cerere individului, însă de data aceasta mult mai costisitoare și care altfel nu ar fi fost realizată spontan; ușa în nas – se referă la prezentarea prealabilă a unei cereri exagerate, dificil de acceptat, pentru a introduce ulterior o cerere care să pară moderată în raport cu prima și să aibă, astfel, mai multe șanse de a fi acceptată; amorsarea – se referă la perseverarea într-o primă decizie aparent puțin costisitoare (luată în lipsa informatiilor complete) atunci când persoana "amorsată" ia o a doua decizie, de data aceasta în perfectă cunoștiință de cauză.

3.2. Tehnici de manipulare utilizate în grupuri

Instrumentul manipulării cel mai des folosit este limbajul. Exista lucrări de referință privind manipularea. (Fireac, B., 2004) Ca prime delimitări definitorii, reținem buna subliniere făcută de un adept al „Lingvisticii pragmatice”, J.Mey, care în capitolul privitor la Language and manipulation, scrie că aceasta înseamnă „a face pe oameni să se comporte într-un anumit mod fără ca ei s-o știe și poate chiar împotriva dorințelor și intereselor lor majore. Acțiunea de manipulare poate da numai iluzia de libertate, de „alegere liberă”, dar sunt de fapt situații paradoxale de supunere forțată cu alegere liberă, astfel încât individul face ceea ce se așteaptă de la el, parând că este o situație de libertate. (Slama-Cazacu, T., 2000, p. 37)

Tehnicile de manipulare în limbaj constat în selectare din realitatea istorică ți prezentarea lor, a acelor elemente care susțin cel mai bine ipoteza pe care manipulatorii vor s-o demonstreze.

Manipularea prin comunicare ca proces psihologic în mecanismele de inducere a ei și, mai departe, a reacțiilor pe care le poate declanșa în individul manipulat, poate fi exercitată în diverse moduri. Și anume, de la căile psihanalitice de acțiune asupra subconștientului sau chiar a căilor hipnotice, până la unele intervenții educative, dar și prin ceea ce se numește „căi insidioase”, de introducere în psihicul individului a unor idei, convingeri, fără voia ori știrea lui.

Cauzele recurgerii la manipulare sunt diverse, cel mai adesea fiind de natură politică, economică, financiară, comercial-publicitară, religioasă, ideologic-dogmatică. Acțiunile întreprinse cel sau cei care recurg la manipulare tins sa ascundă realitatea sau situația dată prin mascarea ei. Iar limbajul oferă acest mijloc. Mascarea este deci instrumentul de bază al manipulării prin limbaj-comunicare. Pe de o parte „beneficiarul” ajunge sa se complacă în aceasta stare de stereotipe, sa se lase manipulat fără sa știe ca o face. Pe de altă parte, caracteristica manipulării propriu-zise, este utilizarea acestor strategii comunicaționale nu în folosul influențatului, al individului-destinatar, ci în folosul influențatorului, adică al manipulatorului.

Numeroase lucrări de specialitate n-au clarificat încă raportul exact dintre manipulare și război psihologic. Părerile merg de la sinonimia termenilor până la opoziția lor. Mai mult decât atât: în loc de război psihologic (termen la care se tinde a se renunța), se folosesc și alte concepte, cu același înțeles: lupta sau agresiune psihologica, operații/acțiuni psihologice sau chiar război informațional.

Războiul psihologic este o parte componenta a războiului modern. El a devenit o generalizare și permanentizare a violentei, un nou gen de arma: arma psihologica. El se circumscrie conceptului mai larg de influenta sociala. Influenta reprezintă un fenomen fundamental al vieții individuale și sociale, vizând modificarea atitudinilor și comportamentelor unor grupuri sau persoane. Indiferent de denumire, această nouă formă de război a devenit tot mai eficientă, iar ideea că victoria poate fi obținuta și fără arme, doar prin convingere – manipulare nu este nouă. Dacă agresiunea psihologică mai urmărește și punctele sensibile, nevralgice ale adversarului, perspectiva de a provoca panica, derută, confuzie, capitulare, este foarte mare.

O alta trăsătura a manipulării este caracterul indirect, de la distanta, între cel care manipulează și cel manipulat (de obicei prin intermediul mass-media) ducând la o relație sociala nefireasca, înstrăinată, anxioasă, frustrantă.

În primul rând, se acționează asupra inconștientului, unde forța sugestiei este deosebit de mare și individul acționează sub o presiune de care nu este conștient. De aceea, fisurarea sau chiar schimbarea sistemului de referință poate fi mai ușor provocată prin formule șoc (sloganuri) puternic emoționale.

Cât de departe poate ajunge manipularea, ne-o dovedește dublul proces de dezumanizare, atât a agresorilor, cât și asupra victimelor. Se poate ucide cu sânge rece, din convingere, numai datorita inoculării ideii ca ceea ce omoară nu sunt oameni (exemplul milioanelor de evrei omorâți sau aruncarea bombelor atomice la Hiroshima și Nagasaki). La aceasta se adăugă procesul dezindividualizării ce creste spiritul agresiv. (Fireac, B., 2004, pp. 20-28)

Manipularea psihologica are în vedere o serie de procese și fenomene ce stau la baza schimbării conduitei: tendința spre echilibru cognitiv și emoțional, disonanța cognitivă, nevoia de recunoaștere, afiliere sau securitate, efectul carismatic, fenomenul de sugestie controlată. Manipularea informaționala este modalitatea de baza prin care se realizează manipularea. Extensia mass-mediei, posibilitatea de a recepționa în timp real orice eveniment de pe glob, dezvoltarea tehnologiilor comunicaționale, diversificarea suporturilor ce transmit informația, fac din războiul informațional o emblema a lumii contemporane ce readuce în discuție delicatul subiect al propagandei.

Manipularea este un tip special de influențare desfășurată de către agentul agresor, ce-și urmărește în primul rând interesele, dar asta nu înseamnă întotdeauna daune, prejudicii aduse victimei – ținta, mai ales în condițiile contemporane. Vorbim de manipulare "atunci când o anume situație sociala este creata premeditat pentru a influenta reacțiile și comportamentul manipulaților în sensul dorit de manipulator". (Fireac, B., 2004, p. 30)

De manipulare nu putem scăpa ușor. Războiul psihologic este războiul cu noi înșine. Suntem manipulați, dar de fapt, ne manipulăm singuri, nimeni nu ne obligă. În cazul nostru, înseamnă a fi la curent cu cercetările științifice privind psihicul uman și principiile lui de funcționare în grupul social, înseamnă aprofundarea cunoașterii de sine, dar și a celorlalți, a ceea ce este dincolo de sine, care se întoarce la sine într-un mod îmbogățit. Totul este manipulare, conștientă sau nu, negativă sau pozitivă, în funcție de interesele cui sunt satisfăcute. Cel care manipulează are conștiința sigură a beneficiilor pe care le urmărește, prin influențarea imperceptibilă a persoanei sau grupului vizat. Dar cel influențat, cel care-si schimba comportamentul din convingere sau din anumite rațiuni pe care le înțelege, o face și el tot pentru "interesul lui".

Manipularea prin comunicare a destinatarului unui mesaj (mai ales daca este înfricoșat ori intimidat) se poate realiza prin ceea ce pot părea „strategii” benigne ale limbajului și care sunt în cea mai mare parte stratageme: de distorsionare ori de malversațiuni ale comunicării. Uneori este vorba despre obligarea la comunicare (de fapt, la receptarea unui mesaj, destinatarul fiind însă împiedicat să „răspundă”, sa aibă dreptul la replică) sau despre refuzul comunicării (bariere în fașa dialoguri, de data acesta în sensul tăcerii manipulatorului, care ocolește precizări, adaosuri etc.).

Stratagema, pe plan lexical, dar și gramatical, în definitiv, include cuvinte-clișeu, folosire stereotipă, repetată, în contextul părții interesate, utilizare de cuvinte necunoscute destinatarului, eliminări „strategice” de cuvinte, de parți ale frazei, învăluiri semantice, ocoliri verbale (de data aceasta prin omiterea unor termeni preciși sau cu sensul bine cunoscut de către destinatar, în folosul selectării cuvintelor-de-ocol – al logoreei lapalisadice), scoaterea din context (care precizează sensul) sau omiterea contextului care ar arăta modificarea sensului sau evocarea altui context (care schimbă sensul inițial, bine cunoscut). (Slama-Cazacu, T., 2000, p. 39)

Influențarea comunicațională verbală a societății se realizează astăzi, pe o scară largă, datorită folosirii cu precădere a mass-media. Astfel mijloacele de „comunicare în masa” joacă un imens rol: de difuzare a stratagemelor de manipulare – poate și de crearea lor, însă ar putea avea un rol, vital chiar, pentru conștientizarea maselor (în special a indivizilor luați în parte și care activează cu bune intenții în câmpul politic), pentru stăvilirea și contracararea efectelor nocive ale stratagemelor manipulării comunicaționale. (Slama-Cazacu, T., 2000, pp. 41-42)

Printre tehnicile ce ilustrează eficacitatea efecte sau fenomene de manipulare sunt "tehnica piciorului–în–usă", "tehnica ușii–în–nas", tehnica momelii, tehnica manipulării prin percepție subliminala.

Efectul de îngheț – presupune adeziunea psihologica totală a individului la hotărârea luată și tendința de a se conforma – individul e focalizat pe comportamentul cel mai direct atașat deciziei sale și reacționează ca și când prin hotărârea luata ar îngheța sistemul de opțiuni posibile;

Tehnica amăgirii folosește circumstanțele în comerț, presupunând decizii dar, spre deosebire de amorsare, decizia prealabilă e fără obiect; odată decizia luata i se aduc la cunoștință schimbarea condițiilor. De aceea, i se oferă oportunitatea adoptării unui comportament de substituție, dar care nu mai are avantaje.

Tehnicile manipulatorii aduc pe indivizi în situații angajante. Unii cercetători clasifică manipulările în funcție de amplitudinea modificărilor dintr-o anumită situație socială, adică: mici, medii și mari. Un exemplu de manipulare mică poate fi ansamblul trucurilor unui cerșetor ce se adresează laturii caritabile a trecătorului. Psalmodierea „fără mamă, fără tată…”, umblatul desculț ori dezbrăcat pe frig, îngânarea unor colinde, etalarea unor părți mutilate ale trupului sau chiar nesolicitate servicii (gen spălarea parbrizelor). La manipulări medii, se pot însuma zvonuri lansate și întreținute de servicii specializate în dezinformare – începând chiar cu ideea că, deși există lucruri negative, șefii nu le cunosc – până la stări de confuzie induse în rândurile oamenilor obișnuiți. Și menținerea unei încordări de durată este o tactică ce vulnerabilizează indivizii. Apoi dezindividualizarea – sentimentul pierderii în anonimat – este manipulare periculoasă pentru că poate fi urmată de agresivitate și diverse manifestări deviante. La manipulări mari, este vorba de influențarea întregii culturi în care trăiește victima, de schimbarea modului de a judeca, de schimbarea unor programe de studii în sistemul educațional, de formarea unor anume obiceiuri noi ce pot reforma tradiția, și așa mai departe.

Ne interesează în mod deosebit, pentru că e vorba de retorică, maniera de remodelare a limbajului care este cunoscută și drept „limba de lemn”. Este un mijloc oficial de comunicare ce reduce la clișee o complexitate a situațiilor reale (de altfel, trebuie recunoscut faptul că lingvistica privilegiază norma academică abstractă în defavoarea variatelor moduri individuale de exprimare). Dacă vorbitorii se dezobișnuiesc de a pune întrebări fundamentale și dacă au rezistența interioară la repetarea acelorași formule anihilată, ei „uită” să se exprime liber și critic. Astfel, fiecare epocă – sau fiecare deceniu, chiar – își creează propria limbă de lemn. (Slama-Cazacu, T., 2000)

Sintetic, se poate semnala manipularea emoțiilor (exemplu clasic: convertirea religioasă), a intereselor, a motivațiilor, a pozițiilor (a locului pe care și-l revendică cineva în grup în timpul unei anumite interacțiuni), a contextelor (fizice, spațiale, temporale), a relațiilor dintre cei implicați în comunicare. Relațiile evidențiază numeroase și diverse calități, de la o opoziție neînduplecată până la solidaritate efectivă, trecând prin neutralitate.

3.3. Manipularea prin emoții în cadrul grupurilor

Aceasta constă în corespondența pe care cauți s-o stabilești între mintea și inima celor cărora le vorbești, pe de o parte, și ideile și mijloacele pe care le folosești, pe de alta, ceea ce presupune că vom studia aprofundat inima omului pentru a-i cunoaște toate resorturile și pentru a găsi justele proporții ale discursului pe care vrem să i-l ținem. Trebuie să te pui în locul cel care urmează să te asculte și să verifici asupra ta efectele cuvintelor tale pentru a vedea dacă îți merg la inimă și dacă poți fi încredințat că cei care te ascultă vor fi ca și siliți să se predea. Pe cît posibil să te mărginești la o simplitate firească, să nu faci mare ceea ce este mic, nici mic ceea ce este mare." (Pensées, Laibrairie Générale Français, Livre de poche, 1972, p. 8 Apendice la fragmentul 15 – apocrif, edițiile foarte noi îl ignoră)

Teoria "locurilor comune” a lui Aristotel arată că "loc comun” este locul de contact al lumilor posibile individuale sau un registru al gândirii – adevăruri generale acceptate universal, adevărurile admise de cei mai mulți, verosimilitatea – unde pot fi găsite argumente credibile. După Perelman ele sunt: ale cantității: ceva este preferabil față de altceva din motive cantitative – binele mai mare, celui mai mic; ceea ce servește mai multor scopuri, este preferabil la ceea ce servește mai puținora; stabilul și durabilul este preferabil; probabilul, improbabilului, facilul, dificilului; ale calității: ceva este preferabil față de altceva din motive calitative – unicul și incomparabilul este preferabil în sine, rarul, mai valoros decît frecventul, dificilul decît facilul, irepetabilul, față de repetabil; fiecare lucru este mai important cînd este oportun (curajul, la tinerețe, temperanța la bătrînețe); aauza și efectul este loc comun dacă le privim ca simetrie, explicare, justificare, răspundere, relație inversă, cauze obiective și motive subiecte. Tot astfel cele patru cauze aristotelice precum și motivul și pretextul.

Esența tehnicii locurilor comune rezidă în ideea că pentru a persuada trebuie folosită o ancoră – ceva în care se crede deja ori trebuie indusă rezonanța față de comportament de succes sau modele de comportament; norme de grup.

Ethos-ul se referă la modul de persuasiune propriu destinatorului (emițătorului), important acolo unde acesta se pune direct în scenă, unde, ca orator, caută să câștige bunăvoința publicului prin comportamentul său și prin ceea ce se știe despre caracterul și trecutul său (argumentul autorității ca argument etic) care îl favorizează în susținerea discursului. Efectul de exemplaritate – se obține prin a te da de exemplu ca gîndire sau comportament, pentru ceea ce urmează a fi făcut. Efectul de bună credință – se obține prin aceea că oratorul se arată a fi cel care a suferit pentru ceea ce propune, sau prin invocarea celui care a suferit și este cunoscut de auditoriu. Efectul de purtător de cuvînt – se obține prin aceea că vorbitorul își atribuie rolul de a vorbi în numele altora, ideilor, valorilor, globalului, generalului.

Logos-ul se referă la modul rațional de persuasiune al argumentării care se face vizibil în construcția discursului prin principii și metode, terminologie și raționamente. Efectul demonstrativ – se obține prin folosirea bunei reputații a gîndirii logice; trebuie spus ceea ce ai se spus rar, cu aplomb, subliniind cuvintele de legătură. Efectul de metodă – se obține prin a clarifica, a face ordine, a crea tipologii. Efectul de principiu – se obține prin stabilirea prealabilă a anumitor reguli și conveniențe ale discursului. Rigidizează și formalizează schimbul de idei și mesaje subliminale impunînd un control. Principiul trebuie să emane din valori și să fie evident. Efectul de competență – se obține prin enunțul ferm, sobru și inteligibil al faptelor, exemplelor, cifrelor, mărturiilor, experiențelor, preferințelor. Se fondează pe credibilitate. Efectul de îndoială – destabilizează argumentația celuilalt prin formule: de controversă, capcană, conștiință axiologică (principială sau morală). Efectul dialectic – se obține prin situarea pe poziția contrară și căutarea incoerenței, incompatibilității, opoziției. Cere temperament și spirit vioi, de replică.

Pathos-ul se referă la emoțiile pe care le trezește discursul și care pot conduce de la convingere până la seducție. Logica ne poate convinge la nivel teoretic, dar ceea ce ne face să acționam este întotdeauna emoția: este necesar să vorbim cu pasiune și convingere, utilizând imagini puternice și exemple care implică și antrenează direct interlocutorul. Efectul emoțional – vizează afectivitatea, sensibilitatea interlocutorilor pentru a obține, prin contagiune, asentimentul. Efectul de elogiere – Laudă, premiază verbal, ceea ce vrei să încurajezi; ignoră ceea ce vrei să stopezi. Efectul de implicare – se obține punînd în funcțiune gîndirea celuilalt prin formule implicative: "ați constatat acest lucru…" , sau lăsîndu-l pe el să tragă concluzii. Invers, dacă este vorba despre o atitudine care angajează vorbitorul o intenție exprimată este mai eficientă decît una sugerată. Menționarea nominală a cuiva îl implică în conversație sau acțiune. Efectul de complicitate – se obține prin reluarea a ceea ce este comun; în exces dă un efect de paternalism. Efectul de intimidare – se obține prin șantaj de tipul dacă nu, atunci… amenințînd cu ceva ce afectează reputația. Efectul de bunăvoință – se obține prin avansarea de concesii, definibile ca normale, dar considerate suficiente pentru situația respectivă de către cel care vorbește. Efectul de repetiție și insistență – impune memoriei, dă certitudine discursului, relevă voința și angajamentul, multiplica șansele acordului, polarizează atenția, evită dispersiunea.

Strategii de argumentare persuasivă în funcție de interlocutor:

1. Interlocutor ostil activ (cel mai dificil; se poate ajunge la discuție în contradictoriu). Scopul: construiește o relație pozitivă. Constă în: accentuează pe aspectele asupra cărora sînteți de acord înainte de a aborda diferențele de opinii; detensionează situația cu glume sau umor; afirmă că ideea ta nu este singura posibilă și că respecți și alte opinii; acceptă ideile pe care interlocutorul le are, dar indică soluția pe care personal o urmezi,

2. Interlocutor ostil (în mod hotărît nu este de acord cu ideile expuse, dar nu trece la combaterea activă a lor). Scopul: transformarea lui într-un interlocutor indecis. Modalitate: arată-i că ești onest, atent și logic; accentuează pe aspectele asupra cărora sînteți de acord înainte de a aborda diferențele de opinii; exprimă clar orice dezacord cu opiniile interlocutorului fără a exagera; solicită puțin acord pentru a-l putea obține fără să fii refuzat; concentrează-te cu argumentația pe interlocutor, construiește logica demonstrației în funcție de el; nu trage concluzii care nu derivă direct și stringent din premise; dovedește empatie logică pentru celelalte puncte de vedere și caută un compromis, nu un triumf; nu fă afirmații pe care nu le poți susține faptic strîns și indică sursa informațiilor folosite; alege exemple și studii de caz reale și mai ales actuale; adu în sprijin opiniile colegilor.

3. Interlocutor neutru (înțelege punctul de vedere, dar nu optează pentru că rezultatul nu-l afectează sau nu-l privește). Scopul: asociază soluția ta cu sentimentele, valorile și interesele interlocutorului, implică-l într-o poziție de sprijin. Modalitate: accentuează punctele comune între propunerea sau poziția ta și interesele interlocutorului; atrage atenția asupra propriei poziții, minimalizînd ușor sau ignorînd alte puncte de vedere; evită complexitatea și complicația în argumentare; accentuează nu numai pozitivul – avantajele reciproce -, dar și pierderile pe care ambele părți le vor suferi dacă ideea nu va fi acceptată; înfățișează pregnant și viu situația fericită ce va apare după acceptarea propunerii tale; folosește în argumentare exemple de situații concrete și persoane familiare.

4. Interlocutor indecis (înțelege poziția dar ezită asupra deciziei, nu este încă destul de motivat pentru a te sprijini). Scopul: de a-l transforma în susținător. Modalitate: concentrează-te asupra propriului punct de vedere, fără a le respinge explicit pe celelalte; folosește în argumentare mai ales exemple și argumente ale specialiștilor în domeniu și evită statistica; dramatizează și personalizează cazul pentru a-l face pe interlocutor să simtă afectiv ceea ce i se prezintă; insistă, repetă apelul pentru a fi sigur că interlocutorul rămîne în continuare de partea ta/

5. Interlocutorul neinformat (nu are o opinie clară pentru că n-a avut informațiile necesare). Scopul: formează-i o convingere favorabilă ție. Modalitate: etalează-ți propria credibilitate; concentrează-te pe propiul punct de vedere, fără altă atenție decît laterală pentru opiniile celorlalți; expunerea să fie clară, ideile organizate atent și limpede; mai bine dozează repetat informațiile, decît să-l "îndopi" cu prea multe informații dintr-o dată; stimulează-l, pentru a accepta ceva nou.

6. Interlocutorul susținător pasiv (de acord cu tine, nu te susține totuși manifest). Scopul: de a-l activa prin încurajare, motivare, impulsionare spre comportamente și atitudini clare. Modalitate: susține angajamentul interlocutorului prin exemple și mărturii sugestive; argumentează prin exemple și fapte, nu atît logice, cît motivatoare; să-i solicit în consecință, prin consecvență și coerență, o acțiune directă ale cărei etape și țeluri trebuie să-i fie clare.

7. Interlocutorul susținător activ (te aprobă și te susține). Scopul: a-i conserva atitudinea. Modalitate: motivează-l și disciplinează-l; atrage-i atenția asupra problemelor de rezolvat și aspectelor de urmărit (dă-i teme de făcut).

Prin manipulare înțelegem acțiunea dea influenta prin mijloace specifice opinia publica, astfel incit persoanele manipulate sa aibă impresia ca acționează conform ideilor si intereselor proprii. In realitate insa ele preiau o părere (argumentare,idee,evaluare)care nu le aparține,ci le-a fost indusa prin diferite mijloace.

Aderență la decizia luată” (sau „efectul de îngheț”, Kurt Lewin, 1947): „Totul se petrece ca și cum hotărîrea (cu precădere cînd este luată în grup: „…o echipă va fi mult mai tributară escaladei angajamentului decît o singură persoană care decide”; soluția este ca cei care decid și cei care evaluează să fie diferiți) ar îngheța sistemul de opțiuni posibile focalizînd individul pe comportamentul cel mai direct atașat deciziei sale.” „…după luarea deciziei (justificate sau nu), oamenii au tendința să o mențină, chiar dacă nu ar avea efectele așteptate”. (Ex.: războiul din Vietnam pentru americani; conducerea firmei care investește din nou într-o sucursală deși nu aceasta este cea mai productivă.) Oamenii acționează într-un anumit fel nu numai din temperament sau valori, ci și pentru că sunt angajați: continuăm să investim acolo unde am investit înainte, chiar dacă nu cîștigăm suficient sau chiar pierdem. Uneori chiar și în iubirile noastre se întîmplă astfel. Supunerea liber-consimțită apare în condițiile în care omul are sentimentul că a hotărît liber (în manipulare e de fapt un „da” smuls incidental, cînd individul nu ar fi putut răspunde altfel!). „…oamenii au tendința să adere la ceea ce li se pare că sunt propriile lor hotărîri și, deci, să se comporte în conformitate cu ele”. Alte forme sunt:

„Cheltuială inutilă” – „cînd un individ rămîne la o strategie sau linie de conduită în care a investit în prealabil (bani, timp, energie), în detrimentul altor strategii sau linii de conduită mai avantajoase.” Pentru că „urmăm cursul unei acțiuni în care am investit mult”. (Ex. cînd cineva cumpără un bilet pentru o excursie și descoperind apoi o alta cel puțin de două ori mai avantajoasă, nu renunță la prima pentru a nu pierde banii investiți.)

„Capcana ascunsă” nu diferă fundamental de „cheltuiala inutilă”: „Ca și escalada angajamentului, ea pornește de la acea tendință pe care o au oamenii de a persevera într-o acțiune în derulare, chiar dacă aceasta devine neobișnuit de costisitoare sau nu ne mai permite să atingem obiectivele fixate.” În acest caz, individul nu poate ieși din capcană decît printr-o nouă hotărîre, pentru care trebuie să se ivească ocazia. Cea mai bună metodă de a evita o capcană ascunsă: „a-ți propune de la început o limită peste care să nu treci”. (Ex. jucătorul care rămîne după ce a cîștigat și continuă să joace pînă cînd pierde tot.) Escalada angajamentului, cheltuiala inutilă sau capcana ascunsă sunt toate sunt toate formele aceluiași proces „prea multe cheltuieli pentru a mai putea abandona”.

Amorsarea (low-ball): În acest caz „… manipularea se bazează pe evocarea din partea manipulatorului a unor avantaje fictive al căror caracter iluzoriu va fi relevat in extremis” Totuși, cum am prevenit, manipulările sunt și în acest caz oneste, neimplicînd deloc minciuna, ci o simplă întîrziere a enunțării adevărului. Amorsarea implică două decizii din partea individului <amorsat>: prima, înainte de a cunoaște urmările costisitoare ale actului în care se angajează, a doua, după ce le-a cunoscut. Noțiunea de amorsare se traduce prin perseverența în prima decizie, cînd persoana ”amorsată” o ia pe a doua, de data aceasta în perfectă cunoștință de cauză. Se poate vorbi despre manipulare pentru că, în toate cazurile, decizia finală ar fi fost alta dacă victima ar fi primit de la început informații complete.

Amorsare implică o decizie asupra unui comportament de tipul „totul sau nimic”. (Ex. experimentul cu reținerea de la fumat cu plata timpului, cu precizarea ulterioară că participarea la experiment nu va putea fi plătită.) „Tehnica amăgirii” „… constă în conducerea individului la luarea deciziei de a adopta un comportament cu scopul de a obține niște avantaje. O dată luată această decizie, i se aduce la cunoștință modificarea condițiilor, deci nu mai are posibilitatea aceluiași comportament, și i se oferă oportunitatea adaptării unui comportament de substituție care nu mai prezintă pentru el aceleași avantaje.” (Ex. pantofi mai ieftini cu 50%, dar număr prea mare, înlocuiți cu alții fără preț redus). Tehnica este să insiști asupra libertății de alegere, propunîndu-i oportunitățile cele mai capabile să creeze efectele de perseverare în deciziile anterioare. În cazul acestei tehnici înaintea deciziei definitive intervine o decizie prealabilă care se dovedește fără obiect.

Numai deciziile însoțite de sentimentul de libertate dau efecte de perseverare: un efect de perseverare, ca acela de amorsare, se bazează pe angajamentul individului în decizia inițială, însoțit de sentimentul de libertate. Angajamentul relevă legătura care există între individ și actele sale, pentru că mai ales actele noastre ne angajează, nu persoanele exterioare: „Nu ne simțim angajați de ideile sau de sentimentele noastre, ci de conduitele noastre efective.”; „…putem fi angajați în diferite grade de actele noastre”. Pentru că individul nu-și poate nega actul; nu poate găsi cauze în afara lui și este astfel obligat să le găsească în el însuși și să se considere responsabil de actul lui, deci nu poate decît să se recunoască pe sine în acest act. Gradul în care un individ se angajează într-un act corespunde gradului în care se poate asimila acelui act (confundarea individului cu actul pe care-l comite, deși este contrară principiului creștinismului care ne cere să detestăm păcatul dar să-l iubim pe păcătos, este totuși o caracteristică a tuturor practicilor evalutive etice sau juridice).

În toate aceste cazuri angajamentul „se întemeiază pe caracterul public al actului, pe caracterul irevocabil al actului, pe caracterul costisitor al actului, pe repetiția actului și, îndeosebi, pe sentimentul de libertate asociat actului, acest sentiment fiind el însuși legat de slaba presiune a tuturor ordinelor furnizate de circumstanțe (recompensă derizorie, absența amenințării).

Angajamentul în conduitele nonproblematice are următoarele consecințe comportamentale: conduita devine mai stabilă sau mai rezistentă în timp (efect de perseverare; escalada angajamentului, cheltuiala inutilă, capcana ascunsă, tehnica amăgirii/momeala, amorsarea sunt toate consecințe ale angajamentului); face mai probabilă emiterea unor noi conduite care merg în același sens”: „emiterea în totală libertate a unui act puțin costisitor face mai probabilă emiterea ulterioară de acte mai costisitoare care se înscriu în continuarea sa. Consecințe cognitive/ în plan ideatic: îl face mai rezistent la orice discurs sau informație susceptibilă să pună la îndoială atitudinea sa inițială (uneori apare chiar efectul bumerang: „modificarea atitudinilor inițiale în sens opus contra-propagandei”). Ipoteze cognitive explicative: angajamentul în act modifică organizarea memoriei – devenit element al memoriei, actul reorganizează relațiile existente între concepte în jurul lui; angajamentul în act modifică numai accesibilitatea elementelor cognitive care îi sunt asociate – găsește mai ușor în memorie informațiile, cunoștințele, opiniile etc. în raport cu conduita sa.

3.4. Capcanele manipulării în cadrul comunicării de grup

Omul în existența și activitatea sa, în care mediul generează o impresionantă cantitate de informații, este supus unei permanente agresiuni informaționale, care suprasolicită și chiar tulbură mecanismele adaptative și de protecție ale organismului. Adaptarea la condițiile mereu schimbătoare ale mediului se face cu ajutorul unor mecanisme complexe de reglare, prin care organismul caută să-și mențină o anumită stare și o anumită independență față de acțiunile perturbatoare ale mediului informațional ambiant. Când această adaptare la informațiile ambientale nu mai este eficace organismul caută să modifice factorii ambientali adecvanți toleranței sau necesităților proprii. (Badiu, Gh., Papari, A., 1999) Individul este supus unui complex de factori de naturi diferite: culturală, socială, personală și psihologică, factori ce interacționează. Receptivitatea este influențată de factori individuali – de comportament, de mediu, de personalitate: Personalitatea este cea care dă viață mecanismelor psihice, le orientează și direcționează, le ”forțează” să interacționeze activ unele cu altele. Individul dispune nu doar de mecanisme psihice diferite (ca structură, funcționalitate, finalitate), ci și de maniere diferite de integrare a acestora.

Chiar dacă mecanismele psihice ar fi identice, mai ales ca nivel de dezvoltare, productivitatea lor ar fi diferită datorită intervenției personalității fiecărui individ care valorifică diferențiat potențialul existent. Iată de ce cunoașterea elementelor constitutive ale personalității (temperamentul, aptitudinea, inteligența, creativitatea, caracterul) care între ele se vor interrelaționa pentru a produce efecte de unicitate psiho-comportamentală, capătă o mare importanță (Zlate, M., 2000).

Factorii culturali au o influență determinantă asupra comportamentului uman, deoarece elementele culturale sunt învățate și interiorizate de-a lungul vieții. Acești factori sunt principalii ca influență asupra comportamentului și dorințelor unei persoane. Factorii sociali se referă la grupurile de referință ale individului, clasa socială căreia îi aparține și rolul și statutul pe care le are. Influențele exercitate pot fi informaționale, normative sau sociale. Dintre factorii personali implicați în manipulare, amintim: vârsta și etapa de viață, sexul, ocupația, factorii economici, stilul de viață, personalitatea, părerea despre sine, personalitatea, educația și imaginea de sine. Factorii psihologici cuprind motivația, percepția, convingerile și atitudinile. Convingerile personale pot produce atitudini foarte puternice în privința comportamentelor de cumpărare. Factori situaționali sunt legați de spațiu și timp și influențează comportamentul uman. Ei sunt reprezentați de: conjunctura fizică, conjunctura socială, perspectiva temporală, definirea scopurilor și starea momentană a persoanei.

În general, manipularea este făcuta cu scopul de a modifica cuiva atitudinile, comportamentul, fără a se recurge la autoritate, nici la vreo strategie perversa, ci doar pe căi ocolite. Aceasta este efectul de suprafață care se vede pur și simplu pe piață și la cei din jurul nostru. Ceea ce nu se vede și nu se simte imediat este asupra a ce din personalitatea și caracterul unui individ se acționează de fapt.

Cel mai propice loc de acțiune este cel al sentimentelor. Manipularea care acționează la nivel individ nu se limitează la degradarea unui sentiment, ci la un grup de sentimente care determină pe altele și tot așa până când respectivul individ cade într-un haos generalizat.

Trecând de la individ la grup și chiar masă de oameni, manipularea crește în intensitate și în diversitate, dar în același timp este și mai greu de făcut și cu efecte uneori greu de stăpânit în sensul că se poate ajunge la alte efecte decât cele dorite. În cunoașterea psihologieimulțimilor rezidă singura resursă a omului de stat care vrea nu sa le cârmuiască, pentru că lucrul acesta este deosebit de dificilă în ziua de azi ci, măcar, să nu fie pe dea-ntregul cârmuit de ele. Psihologia mulțimilor arată cât de mică este influența pe care legile instituțiilor o exercită asupra firii lor impulsive și cât de incapabile sunt ele de a avea vreun fel de opinii, în afara celor ce le-au fost sugerate. (Le Bon, G., 1999) Deci mulțimile sunt ușor de condus și în același timp determină conducerea. Pentru o mulțime conducătorul, eroul are întotdeauna structura unui Cezar: strălucirea lui le farmecă, autoritatea lui le impune și sabia lui le înspăimântă.

Mergând la manipularea unei mulțimi trebuie să ne folosim de fenomenul sau efectul de contagiune. Prin acesta se poate ca, infestând o persoană să „îmbolnăvim", în scurt timp, toată masa. Într-un grup de indivizi, din cadrul unei organizații și particularizez pe grupul militar e de ajuns să informez într-un anumit sens un lider formal și/sau informal și grupul respectiv va fi sigur destabilizat în mai puțin de 24 de ore. Mulțimea este aproape exclusiv condusă de inconștient, ea nu este capabilă nici măcar de a-și controla reflexele. Rătăcind mereu în zonele limită ale inconștienței, suprapunându-se tuturor sugestiilor, animate de o violență a sentimentelor propriei ființelor care nu pot apela la influențe raționale, lipsită de spirit critic, mulțimea nu poate să manifeste decât o credulitate excesivă.

Manipularea mulțimilor trebuie să meargă tot pe distrugerea și crearea de sentimente. În cazul mulțimilor, sentimentele au dubla calitate de a fi foarte simple și foarte exagerate. De aceea e foarte ușor, utilizând diferite mijloace, inclusiv prin arta de a vorbi, să sugerezi că un individ este într-un anumit fel, ca peste noapte mulțimea sa fie convinsă că respectivul este de zece ori mai rău/bun.

În general efectele ce se creează asupra unei mulțimi prin manipulare sunt aducerea acestora în stare de haos. Mulțimile pot deveni violente putând răsturna chiar regimuri politice și nu puține sunt exemplele de această natură.

Efectele cele mai vizibile sunt observate atunci când se acționează asupra analizatorilor și a interpretorilor. În acest sens, individului trebuie să i se dea un anumit fel de mâncare, trebuie să vadă anumite filme și fapte reale, trebuie să audă anumite voci cu anumite tonalități, și trebuie să aibă anumite senzații tactilchinestezice. Nu puține sunt armatele care practică, după alte scheme, moduri diferite de obținere a supunerii, disciplinei și, de ce nu, atingerii anumitor stadii de pregătire. Dar aceste practici deși au efecte foarte bune pe moment pot acționa ulterior distrugând psihicul individului.

Dezinformarea, ca modalitate de manipulare este una din armele într-o continua evoluție atât în ceea ce privește mijloacele tehnice cât și în ceea ce privește cele ce țin de psihic. Pentru diferite moduri de acțiune utilizate până în prezent s-au găsit și modele de acțiuni de contracarare. În ceea ce urmează vor fi prezentate câteva dintre acestea. În lupta dusă împotriva dezinformării trebuie avute în vedere unele aspecte importante. În primul rând, să nu se ofere un teren favorabil adversarului. Baza cea mai solidă a apărării se va afla în mentalitatea fiecărui cetățean. Nici o protecție nu va fi cu adevărat eficace fără perceperea de către toată lumea a faptului că fiecare individ, în parte, este o țintă a oricărei acțiuni dezinformative și deci că fiecare trebuie să participe personal la propria apărare, în acest sens sarcina ce ne revine fiecăruia trece, înainte de toate, printr-o educare a spiritului critic. Acesta începe, în materie de informare, cu o dorință de a nu considera suficientă dezbaterea de idei „oferită pe tavă" și a încerca de a ajunge singur la sursă printr-o conduită afectivă. Nu trebuie să ne limităm în captarea pasivă a știrilor, ci trebuie să adoptăm obișnuința de a le căuta și, pe cât posibil, de a le controla prin toate mijloacele avute la îndemână. și în acest lucru nu este foarte dificil cu condiția de a te obișnui să acorzi o atenție mărită acțiunilor colectivității.

Prezentate pe scurt aceste metode de protecție la nivel individ sunt punctate astfel: să nu ne lăsăm sufocați de suprainformarea ambientală; să nu ne formăm opinii decât despre subiectele la care putem avea acces la mai multe forme de informare; să practicăm spiritul de contradicție și să încercăm să ne formăm opinii în loc să le cumpărăm gata făcute; să refuzăm sistematic și categoric autocenzura lor. (Volkoff, V., 1998)

Pentru a fi imuni la dezinformare, pentru a anihila efectele sale persuasive, fiecare dintre noi trebuie să privească faptele, evenimentele, situațiile, indiferent prin ce vectori ne sunt aduse la cunoștință (atenție deosebită la televiziune – paradisul dezinformării) cu o anume circumspecție, făcând efortul de a verifica atent sursa, conținutul informației, momentul său, contextul în care a fost lansat și când avem posibilitatea chiar și o confruntare cu realitatea la care face trimitere „un om informat este mai greu de manipulat decât un om neinformat".

Același Volkoff adăuga măsurilor punctate, următoarele: să învățăm să depistăm simptomele unei campanii de dezinformare: obligatoriu există ceva necurat la mijloc dacă două ziare din tabere opuse cad de acord aproape până la nivelul detaliilor; să ne interesăm de „observatorii dezinformării"; să fim atenți la rarele scrieri care denunță dezinformarea; să fim atenți la studiile pe care le fac tehnicienii asupra metodelor de dezinformare; să nu ne formăm opinii decât asupra subiectelor asupra cărora putem avea acces la mai multe surse de informare. (Volkoff, V., 1998)

În ceea ce privește detectarea unei operații de dezinformare acesta, cu tot secretismul ei, fiind o acțiune activă, nu poate rămâne în totală umbră. Cele două capete ale lanțului: sursa și obiectivul final sunt cel mai greu de detectat cu precizie și, în special, în timp util. Dar este inevitabil

ca dezinformatorul sa nu întrebuințeze legături, agenți, scenarii și teme care formează partea de sub apă a iceberg-lui. Însăși dinamica acțiunii poate fi revelatore în sensul că în materie de dezinformare, există o simetrie a fluxului de informații: comunicarea se face în sens unic fără a se instala vreodată un adevărat dialog între agenți și sursă. O metodă riguroasă și permanentă de observare și analiză poate contribui într-o mare măsură la nașterea bănuielilor și orientarea unei anchete obiective.

În practică, detectarea dezinformării se bazează pe prezumții reeșite din consecințe ciudate, din convergențe ce duc către obiectivul vizat, din redundanțele anumitor teme de propagandă, precum și din eforturile adversarului de a învinovăți victima. Pentru a descoperi și combate dezinformarea trebuie mai întâi să-ți cunoști adversarul pentru a-1 recunoaște în toate manifestările sale. Nu pot fi vizate punctele asupra cărora acționează dezinformarea decât dacă sunt stabilite legăturile lor cu ideologia. Bineînțeles că trebuie reperate erorile tactice însă depistarea se face numai printr-o analiză atentă a doctrinei adverse. Plecând de la această identificare anticipată se va putea ca, din multitudinea de publicații care atacă societatea, să fie decelat un anume serial îndoielnic, atribuit adversarului, și dezvăluită sursa informației împreună cu intenția de manipulare,

ascunsă sub o aparență anonimă sau seducătoare, însă totdeauna perfidă.

În ceea ce privește manipularea, rezistența la aceasta are pe lângă măsurile prezentate mai La nivelul individului din societate, cu cât acesta se detașează emoțional de anumite aspecte ale vieții, detașarea atrage pierderea suportului social reprezentat de familie, persoane iubite, prieteni colegi, nu atât sentimentul de siguranță se va amplifica, putând duce chiar la apariția unor manifestări paranoide. Dar această detașare este absurdă deoarece omul este o ființă socială și în acela și timp implicarea profundă în viața sociala face individul vulnerabil în fața agenților manipulării. În această situație individului nu-i rămâne decât să alterneze între cele două stări astfel încât perioadele de trăire la cote înalte să fie urmate de scurte intervale de detașare.

În cazul în care manipulatorii acționează asupra sentimentelor oamenilor: creând confuzie emoțională aceștia ar trebui să inducă câteva momente de detașare, de analiză lucidă. Ori de câte ori simt că abuzează cineva de sentimentele lor, când au un anumit disconfort la nivelul procesărilor, sau când sesizează că „ceva nu este în ordine" trebuie să caute cauzele. Pentru acesta ar trebui să vadă dacă sentimentele avute în momentul respectiv au fost provocate cu un scop anume sau au o motivație ce nu ține neapărat de manipulare. Un lucru foarte important ca măsură preventivă: indivizii nu trebuie să-și dezvăluie niciodată, mai ales în prezența străinilor sau a unor persoane întâmplătoare, dorințele intime, punctele vulnerabile, temerile sau incertitudinile. Trebuie să vorbească cât mai puțin despre trecutul lor, să nu se lase aruncați în confesiuni ce nu își au rostul, să evite să-și deschidă sufletul în fața oricui.

Capitolul 4

Studii privind comunicarea

4.1. Studiu referitor la diferența între stilul de comunicare la bărbați și femei

Studiul a fost realizat de Guiu Maria Cristina, Ungureanu Carmen si Lupoi Smaranda, sub îndrumarea profesorului coordonator dr. Mihaela Chraif. Pentru realizarea experimentului au fost alese două eșantioane egale a câte 30 de subiecți, unul format din femei și celălalt din bărbați, cu vârste cuprinse între 19 și 24 de ani. Înainte de aplicarea chestionarului s-a ținut un scurt instructaj cu privire la importanța sincerității în tratarea răspunsurilor date și totodată cu privire la modalitatea de răspuns și anume cu răspunsuri scurte (Da/Nu).

Ipoteza cercetării a fost: În functie de gen, exista diferențe între stilul de comunicare dominant.

Pentru acest studiu de cercetare a fost utilizat un chestionar cu 60 de itemi, ce avea în vedere analiza stilurilor de comunicare și relevarea stilului dominant. Cele 60 de persoane au fost rugate să completeze pe foaia de răspuns, marcând cu X răspunsul ales.

Experimentatorul a ținut un instructaj fiecărui participant în parte inainte de aplicarea chestionarului, astfel încât orice neclaritate legată de maniera de apreciere a răspunsurilor să fie anihilată. Eșantioanele pe care s-a lucrat au fost constituite din câte 30 de participanti fiecare, pe grupe de vârtsa între 19-24 ani, unul format din femei si altul din bărbați. Eșantioanele au fost indepente și nu am avut un grup de control și nici grup experimental, deorece nu am aplicat alți factori pertubatori subiecților.

Instrumentul utilizat în recoltarea datelor a fost un Chestionar de Analiză a Stilului de Comunicare, format din 60 de itemi cu răspunsuri dihotomice.

Au fost studiate cele patru stiluri fundamentale de comunicare. Stilul non-asertiv (atitudinea de fugă pasivă) se referă la tendința de a se ascunde, de a fugi mai de grabă decât a înfrunta oamenii. Se poate menifesta printr-un exces de amabilitate și conciliere, prin tendința de a amâna luarea unor hotărâri si adesea prin imposibilitatea luării acestora, însoțită de cedarea către alții a dreptului de a decide. La baza acestor manifestări stă o teamă maladivă de a nu fi judecat de ceilalți, ca și supărarea intensă resimțită în cazul unui eventual eșec – pentru a le evita individul preferă să se supună hotărârii celorlalți. Aceasta nu exclude un sentiment de ciudă, mânie mocnită, ranchiună.

Stilul agresiv (atitudinea de atac) – tendința de a fi mereu în față, de a avea ultimul cuvânt, de a se impune cu orice preț, chiar cu prețul lezării și supărării altor persoane. Pentru a domina, orice mijloc pare a fi utilizabil – înfricoșarea, contrazicerea, umilirea, compromiterea celorlalți, atitudinile și comportamentele șocante, răzbunarea, asumarea unor riscuri excesive. Această atitudine stimulează agresivitatea și antipatia partenerilor și are ca efect pentru persoana în cauză sentimentul de a nu fi iubită, respectată și apreciată, fapte ce o fac și mai agresivă – se crează un adevărat cerc vicios al agresivității.

Stilul manipulator (atitudinea de manipulare) – preferința pentru un rol de culise, tendința de a aștepta clipa prielnică pentru a ieși la lumină și a se pune în valoare, tendința de a căuta intenții ascunse în spatele oricăror afirmații ale celorlalți. Persoana evită să spună deschis ceea ce gândește, își schimbă opiniile după cele ale interlocutorului, îi place să fie în preajma celor mari și puternici (ca o compensare a propriilor slăbiciuni) sperând să obțină beneficii din vecinătatea cu aceștia. Persoanele din această categorie urmăresc ca ceilalți să facă ceea ce ar dori ele, dar acest lucru să nu presupună confruntări deschise – fie ele raționale, constructive – de tip asertiv, fie ele conflictuale – de tip agresiv; este vorba mai de grabă de a aștepta ca situația să se întoarcă în favoarea lor. Adesea aceste persoane "joacă roluri" diverse, ca semn al insuficientei maturizări sociale, aceasta și în legătură cu un statut social slab, precar, nesatisfăcător. Problema indivizilor manipulatori este de a-și ascunde slăbiciunea , de a nu fi descoperiți pentru că și ei se tem de judecata celorlalți și de a nu fi marginalizați.

Stilul asertiv (atitudinea constructivă) – capacitatea de autoafirmare, de exprimare onestă, directă și clară a opiniilor și a drepturilor proprii fără agresivitate și fără a-i leza pe ceilalți; capacitatea urmăririi propriilor interese fără încălcarea nevoilor celorlalți. Persoana știe să asculte și este dispusă să înțeleagă, știe să fie ea însăși (fără simulări și "jocuri de rol") și să se bazeze pe sine. Este cea mai bună atitudine pentru că permite atingerea scopurilor propuse fără a provoca resentimentele celorlalți și chiar câștigându-le adesea simpatia.

Rezultatele obținute în urma prelucrării statistice a datelor prin testul ”t”, a arătat absența unei diferențe semnificative pentru eșantioane independente. Totuși, s-au putut observa diferențe, mai ales pentru stilul agresiv și manipulator, astfel încât ipoteza cercetării poate fii admisă.

Autoarele au propus mărirea numărul de subiecți, cu scopul de a verifica dacă diferențele dintre medii sunt mai evidente, obținându-se astfel rezultate semnificative din punct de vedere statistic. O altă propunere a fost analiza stilurilor de comunicare pe criterii de vârstă, urmărind aceiași subiecți în diverse etape ale vieții lor.

4.2. Studiu referitor la influența genului asupra stilului de comunicarea

Studiul a fost realizat de Furtună Raluca și Theodorescu Livia. Cercetarea și-a propus să studieze influența pe care genul îl are asupra stilului de comunicare. S-a pornit de la premisa că societatea contribuie la crearea unor stereotipuri de comunicare specifice fiecărui gen, astfel că apar diferențe evidente între subiectele și temele abordate de aceste două categorii, cât și între stilul acestora de a comunica unii cu alții.

Ipoteza cercetării a fost: ”Există diferențe semnificative între stilul de a comunica al băieților și fetelor din perspectiva agresivității”. Cercetătoarele s-au așteptat ca băieții să aibă un stil de comunicare predominant agresiv în raport cu fetele.

Au fost selectate în mod aleator două eșantioane din medii diferite. Primul eșantion este alcătuit din 15 fete studente în anul I la Facultatea de Psihologie, iar cel de-al doilea eșantion cuprinde 15 băieți angajați ai companiei Vodafone România. Vârstele participanților variază între 20 și 27 de ani, cu o medie de 23.5 ani.

Subiecților le-a fost aplicat chestionarul analizei stilului de comunicare (S.C.) elaborat de psihologul român S. Marcus. Acesta cuprinde 60 de itemi și măsoară 4 dimensiuni ale comunicării: stilul non-asertiv, stilul agresiv, stilul manipulator și stilul asertiv.

Variabila independentă s-a referit la genul subiecților: masculin/ feminin. Variabila dependentă s-a referit la stilul de comunicare și a avut 4 niveluri: stilul non-asertiv; stilul agresiv; stilul manipulator; stilul asertiv.

În urma prelucrării datelor în SPSS s-a ajuns la concluzia că există diferențe semnificative între stilul de comunicare al băieților și al fetelor din perspectiva agresivității (p=0,018). Astfel, datele obținute sprijină ipoteza cercetării. Pentru celelalte stiluri de comunicare nu au fost constatate diferențe semnificative între fete și băieți. Deci, atât băieții, cât și fetele pot poseda în mod egal unul din celelalte stiluri: manipulator, asertiv și non-asertiv.

4.3. Studiu referitor la stilul dominant al fiecărui gen în parte

Studiul a fost realizat de Manole Irina-Andreea, Pocora Antonia și Țonea Ioana, sub îndrumarea profesorului coordonator dr. Mihaela Chraif. Pentru realizarea experimentului au fost alese două eșantioane egale a câte 30 de subiecți, unul format din fete și celălalt din băieți, cu vârste cuprinse între 18 și 22 de ani.

Participanții au fost informați asupra experimentului în mod individual. De asemenea, scopul studiului (realizarea unui raport de cercetare) le-a fost precizat.

Pentru efectuarea cercetării s-a folosit chestionarul S.C. (Stiluri de comunicare). Proba a fost construita de S. Marcus, psiholog român cu importante contribuții în studiul fenomenului empatic. Testul este relevant pentru cele 4 stiluri fundamentale de comunicare (asertiv, non-asertiv, agresiv și manipulator), dintre care pentru acest studiu au fost alese doar două, pentru a putea avansa și o ipoteză secundară. Astfel, testul este compus din 30 de afirmații, câte 15 pentru fiecare din stilurile alese: non-asertiv (fuga pasivă) și agresiv. Rezultatele au fost introduse într-o foaie de lucru Excel, iar prelucrarea lor s-a făcut cu testul T pentru eșantioane independente, în programul SPSS 10.

Experimentul cuprinde două variabile principale: scorul obținut la test (variabila dependentă) și genul participanților, aceasta fiind variabila independentă. Pe parcursul desfășurării cercetării, au apărut și variabile intermediare, cum ar fi curiozitatea participanților față de activitate și dorința de a afla interpretarea testului.

Participanții au fost selectați în mod aleatoriu, însă ținând cont de încadrarea în grupa de vârstă 18-22 de ani, pentru a nu apărea diferențe în interpretare și pentru a diminua eventualele erori. Este important de precizat că cele două grupuri sunt independente.

Studiul a fost realizat în luna aprilie, anul 2011, pe două eșantioane formate din studenți ai FPSE și Politehnica. Astfel, pentru a demara experimentul, au fost selectate în mod aleatoriu 60 de persoane, care se încadrează în grupa de vârstă 18-22 de ani. A fost adus testul la forma dorită, după care a fost multiplicat.

Instruirea participanților a avut loc individual, în aceeași zi în care au efectuat testul. Astfel, li s-a cerut să citească cu atenție afirmațiile și să le încercuiască pe cele care li se potrivesc (nu a existat o limită minimă sau maximă de bifări necesare). Apoi rezultatele au fost adunate și s-a calculat scorul la test. Acestea au fost ulterior introduse în Excel și prelucrate cu programul SPSS.

Datele obținute în urma testării au fost introduse în programul statistic computerizat SPSS 10 și prelucrate cu testul T pentru eșantioane independente. S-a utilizat acest test deoarece s-a urmărit evidențierea influenței genului asupra stilului de comunicare.

Prima ipoteză a cercetării a stipulat că există diferențe semnificative între persoanele de gen feminin și persoanele de gen masculin, în ceea ce privește stilul de comunicare. Ipoteza de nul a fost că nu există diferențe semnificative între persoanele de gen feminin și persoanele de gen masculin, în ceea ce privește stilul de comunicare. A doua ipoteză a cercetării s-a referit la faptul că persoanele de gen masculin prezintă o preferință pentru stilul agresiv, în timp ce persoanele de gen feminin utilizează mai degrabă stilul non-asertiv.

Rezultatele obținute în urma prelucrării statistice a datelor au arătat că există diferențe semnificative din punct de vedere statistic, în urma aplicării testului T pentru eșantioane independente. Astfel, ipoteza de nul este respinsă, obiectivul cercetării fiind îndeplinit, iar ipotezele se confirmă, așadar genul persoanei influențează stilul de comunicare preponderent folosit și persoanele de gen masculin prezintă o preferință pentru stilul agresiv, în timp ce persoanele de gen feminin utilizează mai degrabă stilul non-asertiv.

Capitolul 5

Cercetare experimentală privind stilul de comunicare

5.1. Obiective și ipoteze

Stilul de comunicare este în primul rând un indicator al modului în care o persoană iși structurează lumea relațiilor sociale. În al doilea rând stilul de comunicare este un indicator al modului de prelucrare a informațiilor și de transformare a acestor informații în fapte de comportament, în judecăți practice, sociale, evaluative etc

Stilul de comunicare este fundamental determinat de trei elemente: atitudinile persoanei, ca modalități constante de raportare a acesteia la viața socială, la semeni și la sine; modelele de comunicare învățate – asertiv, non-asertiv, agresiv (cu varianta sa pasiv-agresivă), manipulator; temperamentul, ca tip de reactivitate a celulei nervoase.

Obiective practice:

Operaționalizarea conceptului de stil de comunicare;

Identificarea relației dintre gen și stilurile de comunicare

Identificarea relației dintre stima de sine și stilurile de comunicare;

Selectarea unor instrumente adecvate pentru măsurarea variabilelor investigate.

Ipotezele cercetării:

1. Presupunem că stilul de comunicare în grup este influențat de gen.

2. Presupunem că există diferențe semnificative în funcție de gen, asupra stilului de comunicare dominant.

3. Presupunem că femeile stăpânesc mai bine decât bărbații arta de a comunica.

4. Există o corelație negativă, semnificativă intre gradul de dezvoltare al stimei de sine și stilul de comunicare agresiv.

5. Există o corelație pozitivă semnificativă între gradul de dezvoltare al stimei de sine și stilul de comunicare asertiv.

5.2. Participanți

Cercetarea a fost realizată, pe un numar de 60 de persoane, 30 de femei și 30 de bărbați, studenți ai Facultății de Psihologie din cadrul Universității Titu Maiorescu, București, cu vârste cuprinse între 18 și 23 ani. Subiecții au fost aleși prin eșantionare stratificată, prin metoda loteriei.

5.3. Metodele cercetării

Am utilizat ca metoda de cercetare anchetă pe baza de chestionar și metoda psihometrică.

Stilurile de comunicare pentru cuplurile evaluate au fost determinate utilizand Chestionarul S.C. (analiza stilului de comunicare).

Stilul de comunicare se referă la ansamblul particularităților de manifestare caracteristice unei persoane în actul comunicativ. Stilul desemnează: modalitățile specifice de recepționare/ decodificare a mesaului; modalitățile personale de prelucrare/interpretare a mesajelor; modalitățile specifice de exprimare a răspunsului, particularitățile personale de feed-back. Toate acestea decurg din unicitatea și individualitatea ființei umane, fiind expresia personalității umane.

Conceptul de stil de comunicare se aplică doar acolo unde caracteristicile formale, general valabile ale actului comunicativ se asociază cu anumite maniere personale de receptare-prelucrare-emitere a mesajelor. Este vorba de maniere de comunicare formate în decursul dezvoltării individului, stabile și caracteristice pentru el și care se manifestă relativ independent de conținutul comunicativ vehiculat pentru el și de contextul concret în care operează (vezi persoane care comunică "elegant", echilibrat n orice împrejurare / persoane care comunmică vulgar, agresiv, în orice situație).

Stilul de comunicare este în primul rând un indicator al modului în care o persoană și structurează lumea relațiilor sociale. În al doilea rând stilul de comunicare este un indicator al modului de prelucrare a informațiilor și de transformare a acestor informații în fapte de comportament, în judecăți practice, sociale, evaluative etc

Stilul de comunicare este fundamental determinat de trei elemente: atitudinile persoanei, ca modalități constante de raportare a acesteia la viața socială, la semeni și la sine; modelele de comunicare învățate – asertiv, non-asertiv, agresiv (cu varianta sa pasiv-agresivă), manipulator; temperamentul, ca tip de reactivitate a celulei nervoase.

STILUL NON-ASERTIV (atitudinea de fugă pasivă) – tendința de a se ascunde, de a fugi mai de grabă decât a înfrunta oamenii. Se poate menifesta printr-un exces de amabilitate și conciliere, prin tendința de a amâna luarea unmor hotărâri si adesea prin imposibilitatea luării acestora, însoțită de cedarea către alții a dreptului de a decide. La baza acestor manifestări stă o teamă maladivă de a nu fi judecat de ceilalți, ca și supărarea intensă resimțită în cazul unui eventual eșec – pentru a le evita individul preferă să se supună hotărârii celorlalți. Aceasta nu exclude un sentiment de ciudă, mânie mocnită, ranchiună.

STILUL AGRESIV (atitudinea de atac) – tendința de a fi mereu în față, de a avea ultimul cuvânt, de a se impune cu orice preț, chiar cu prețul lezării și supărării altor persoane. Pentru a domina, orice mijloc pare a fi utilizabil – înfricoșarea, contrazicerea, umilirea, compromiterea celorlalți, atitudinile și comportamentele șocante, răzbunarea, asumarea unor riscuri excesive. Această atitudine stimulează agresivitatea și antipatia partenerilor și are ca efect pentru persoana în cauză sentimentul de a nu fi iubită, respectată și apreciată, fapte ce o fac și mai agresivă – se crează un adevărat cerc vicios al agresivității.

STILUL MANIPULATOR (atitudinea de manipulare) – preferința pentru un rol de culise, tendința de a aștepta clipa prielnică pentru a ieși la lumină și a se pune în valoare, tendința de a căuta intenții ascunse în spatele oricăror afirmații ale celorlalți. Persoana evită să spună deschis ceea ce gândește, își schimbă opiniile după cele ale interlocutorului, îi place să fie în preajma celor mari și puternici ( ca o compensare a propriilor slăbiciuni) sperând să obțină beneficii din vecinătatea cu aceștia. Persoanele din această categorie urmăresc ca ceilalți să facă ceea ce ar dori ele, dar acest lucru să nu presupună confruntări deschise – fie ele raționale, constructive – de tip asertiv, fie ele conflictuale – de tip agresiv; este vorba mai de grabă de a aștepta ca situația să se întoarcă în favoarea lor. Adesea aceste persoane "joacă roluri" diverse, ca semn al insuficientei maturizări sociale, aceasta și în legătură cu un statut social slab, precar, nesatisfăcător. Problema indivizilor manipulatori este de a-și ascunde slăbiciunea , de a nu fi descoperiți pentru că și ei se tem de judecata celorlalți și de a nu fi marginalizați.

STILUL ASERTIV (atitudinea constructivă) – capacitatea de autoafirmare, de exprimare onestă, directă și clară a opiniilor și a drepturilor proprii fără agresivitate și fără a-i leza pe ceilalți; capacitatea urmăririi propriilor interese fără încălcarea nevoilor celorlalți. Persoana știe să asculte și este dispusă să înțeleagă, știe să fie ea însăși (fără simulări și "jocuri de rol") și să se bazeze pe sine. Este cea mai bună atitudine pentru că permite atingerea scopurilor propuse fără a provoca resentimentele celorlalți și chiar câștigându-le adesea simpatia.

Proba a fost construită de S. Marcus, psiholog român cu importante contribuții în studiul fenomenului empatic. Proba este relevantă pentru cele 4 stiluri fundamentale de comunicare descries anterior. Pornind de la intrebările chestionarului am elaborat un nou instrument, care prevede 15 intrebări pentru fiecare stil de comunicare (am păstrat întrebările chestionarului original), prin urmare vom avea 4 factori –stilurile de comunicare -1. non-asertiv, 2. agresiv, 3. manipulator si 4. asertiv , fiecaruia corespunzându-i 15 itemi. Am realizat un nou etalon, alaturand chestionarului o scala de tip Likert, dupa care am aplicat chestionarul unui număr de 32 de subiecți pentru a afla caracteristicile psihometrice ale acestuia. Scorarea se face însumând punctele acordate fiecărui item și se încadrează subiectul in stilul de comunicare la care obține cel mai înalt rezultat. Dacă subiectul obține scoruri egale la două stiluri de comunicare diferite înseamna ca nu are înca definit un stil de comunicare. La finalul lucrării vom anexa instrumental rezultat.

Am utilizat, de asemenea, chestionarul privind „Arta de a comunica”, care conține 12 itemi, la care participanții au cinci variante de răspuns (niciodată, rareori, uneori, de obicei, întotdeauna). Cele 12 enunțuri sunt suficiente pentru a putea determina nivelul de comunicare în grupul de studenți.

Cotarea răspunsurilor se face astfel: 1p. = niciodată; 2p. = rareori; 3p. = uneori; 4p. = de obicei; 5p. = întotdeauna.

Interpretarea rezultatelor:

60-70 de puncte – capacitate excelentă de comunicare.

45-59 – capacitate bună de comunicare

36-44 – capacitate medie de comunicare

< 35 de puncte – capacitate sub medie de comunicare.

Pentru determinarea nivelului stimei de sine am utilizat Scala de Stimă de Sine Rosenberg.

Stima de sine este unul din primele trei constructe psihologice în ceea ce privește frecvența citărilor în literatura psihologică, fiind tratat în peste 25.000 de publicații, începând cu 1890 (Rodewalt & Tragakis, 2003). Ținând cont de durata, varietatea și frecvența utilizării termenului de stimă de sine, nu este surprinzătoare utilizarea sau definirea în mod eronat, distorsionat sau ambiguu a constructului.

Una din cele mai utilizate definiții ale stimei de sine este cea propusă de Rosenberg și alți teoreticieni ai științelor sociale, în anii '60. Mai exact, stima de sine este abordată drept evaluare stabilă și globală a propriei valori. Stima de sine este una din componentele conceptului de sine, vizând totalitatea judecăților de valoare pe care cineva le are cu privire la propria persoană. Stima de sine este o caracteristică relativ stabilă a adulților; nefiind ușor de manipulat în cadrul designurilor experimentale, a fost de regulă abordată drept o variabilă independentă.

Atât psihologia de simț comun cât și cercetările psihologice științifice au acordat, pentru o lungă perioadă de timp, un statut privilegiat stimei de sine. Speculând efectul benefic al unui nivel cât mai ridicat al stimei de sine, o serie de studii au încurajat creșterea stimei de sine. O evaluare globală a propriei persoane în termeni pozitivi nu echivalează însă în mod obligatoriu cu sănâtdiea psihică sau cu consecințe psiho-comportamentale funcționale. Contraintuitiv, o stimă de sine foarte crescută, la fel ca și o stimă de sine foarte scăzută, poate duce la probleme psihologice. Indicat este ca stima de sine să aibă un nivel mediu.

De vreme ce datele existente în literatura de specialitate indică faptul că valorizarea excesivă a propriei persoane poate duce la diverse forme de psihopatologie, intervențiile psihologice trebuie calibrate extrem de precaut pentru a evita creșterea peste un optim funcțional a nivelului stimei de sine.

Scala de stimă de sine Rosenberg (SS) este probabil cea mai utilizată scală pentru evaluarea stimei de sine din domeniul științelor sociale. Scala reflectă încercarea autorului de a dezvolta un instrument de evaluare unidimensional și global a stimei de sine. SS este o scală Guttman – itemii reprezintă afirmații despre valoarea percepută a propriei persoane, aflate pe un continuum.

O serie de studii au indicat faptul că scala este o măsură validă și fidelă a stimei de sine, ca și construct unidimensional, în vreme ce altele au indicat o structură bifactorială a SS. Goldsmith (1986) sugerează faptul că structura factorială a SS este dependentă de o serie de caracteristici ale eșantionului, cum ar fi de exemplu vârsta sau ocupația subiecților. Spre exemplu, studiile care au inclus adulți au identificat două dimensiuni independente (Kaplan & Pokorny 1969; Shahani et al., 1990), dimensiuni ce cuprindeau de regulă itemii formulați în termeni pozitivi respectiv itemii formulați în termeni negativi – încrederea în sine și deprecierea de sine. Studiile la care au participat elevi sau studenți fie susțin structura unidimensională a scalei (Silbert & Tippett, 1965; Crandaj, 1973; McCarthy & Hoge, 1982) fie au identificat factori interdependenți sau cu patternuri coreiaționale similare (Rosenberg, 1979; Hagborg, 1993).

Scala cuprinde 10 itemi cotați pe scală Likert cu 4 trepte, unde 1 reprezintă "sunt în total dezacord" iar 4 semnifică "sunt întru totul de accord". Scorurile la SS pot varia între 10 și 40.

Itemii SS constau într-o serie de afirmații cu privire la evaluarea globală a valorii propriei persoane, cum ar fi "Simt că am mai multe calități bune" sau "Simt că nu prea am motive să fiu mândru (mândră) de persoana mea". Toți itemii încarcă un singur factor, netlind grupați pe subscale.

Scala se administrează în varianta creion-hârtie, atât individual, cât și în grup. Se preferă administrarea individuală de fiecare dată când acest lucru este posibil. În cazul administrării în grup, este indicat ca grupurile să nu fie mai mari de 15 persoane. Când grupul este mai mare de 15 persoane, numărul examinatorilor trebuie să crească, păstrându-se raportul de un examinator la maximum 15 persoane evaluate.

La fiecare din cei 10 itemi indivizii testați se auto-evaluează pe o scală Likert de 4 puncte care indică gradul în care respondenții sunt de acord cu enunțurile vis-a-vis de evaluarea globală a propriei valori.

Materiale necesare: instrument de scris; itemii scalei; foaia de răspuns. Este indicat ca pe parcursul completării scalei să fie respectate următoarele condiții: mediu securizant și ferit de stimuli care ar putea distrage atenția respondenților; persoana examinată să fie motivată pentru completarea scalei și odihnită; mobilier și iluminare adecvate, care să permită subiectului examinat completarea în condiții bune a scalei; în cazul aplicării în grup, sala trebuie să fie suficient de mare pentru a oferi confort persoanelor examinate.

SS este o scală care se aplică fără limită de timp. Fiecare respondent poate completa scala în ritmul său propriu, astfel încât să ofere acele răspunsuri care îl caracterizează cel mai mult. Completarea scalei durează de regulă aproximativ 5 minute.

Dacă respondenții ezită în alegerea unui răspuns, aceștia sunt încurajați să opteze pentru varianta de răspuns care li se potrivește cel mai bine. Dacă indivizii examinați nu pot completa scala în forma sa standard de administrare din cauza unor dificultăți de citire, este permisă citirea itemilor cu voce tare de către examinator. După ce materialele și condițiile necesare pentru administrarea scalei sunt asigurate, începe evaluarea pacientului. Pe lista cu itemii apare următoarea instrucțiune, subiectul putând să o recitească ori de câte ori dorește pe parcursul evaluării.

”Vă prezentăm mai jos 10 propoziții care descriu sentimente despre propria dumneavoastră persoană. Vă rugăm citiți cu atenție fiecare propoziție și marcați cu "X", pe foaia de răspuns, varianta care vi se potrivește cel mai bine. Sunt în total dezacord, Nu sunt de acord, Sunt de acord, Sunt întru totul de acord”

Scorul total se calculează prin sumarea scorurilor la fiecare din cei zece itemi. Pentru itemii 2, 5, 6, 8 și 9 se calculează scorul revers. Cu toate că aceasta este indicația autorului pentru calcularea scorului, nu toate studiile care au utilizat SS au apelat la această modalitate de scorare. O serie de cercetători (Kaplan & Pokormy, 1969; McCarthy & Hose, 1982; Shahani et al., 1990; Hagborg, 1993) au preferat să calculeze scorul total prin sumarea scorurilor de la fiecare item, susținând astfel că nu este justificată o scală Guttman respectiv o evaluare globală și unidimensională a stimei de sine. Versiunea originală însă, respectiv versiunea adaptată pentru populația românească, optează pentru un calcul al scorului total prin însumarea scorului revers la scorurile itemilor indirecți. Scorul poate varia între 10 și 40. Cu cât scorul este mai mare, cu atât acesta indică o stimă de sine mai ridicată.

Fidelitatea unui test indică măsura în care toți itemii măsoară aceeași variabilă, ia aplicări diferite în timp. De regulă fidelitatea unui test este exprimată pe baza consistenței interne și a stabilității în timp a rezultatelor (Anastasi, 1979). Eșantionul original pe baza căruia care a fost construită scala a cuprins 5.024 elevi din 10 licee din New York. Studiile de validare și etalonare a scalei au indicat proprietăți psifiometrice bune; astfel, corelațiile între test și retest variază între .82 și .88 iar coeficientul Alfa Cronbach variază între .77 și .88. Pentru populația românească, fidelitatea scalei SS a fost estimată prin metoda consistenței interne. Eșantionul a inclus 245 de subiecți iar valoarea coeficientului Alfa Cronbach a fost de 0.79. Scorul indică o bună consistență internă, respectiv susține faptul că itemii scalei evaluează același construct.

Validitatea unui test sau a unei scale indică măsura în care toți itemii măsoară ceea ce își propun să măsoare (Anastasi, 1979). Implicit, validitatea vizează corectitudinea inferențelor realizate pe baza unui test (Messick, 1995). Validitatea de criteriu indică măsura în care testul este un bun predictor pentru un eșantion de comportamente viitoare. Pentru a stabili dacă un test este valid referitor la criteriu se vor compara scorurile sale cu valorile unei variabile criteriu (Albu, 1998). Validitatea de criteriu a scalei a fost estimată prin corelarea scorurilor obținute de către subiecți la SS cu cele obținute la scale ce evaluează depresia și anxietatea.

Aplicarea instrumentelor a avut loc la domiciliul fiecărui subiect în decurs de o zi. Condițiile de administrare au fost respectate în mare măsură deoarece subiecții chestionați au avut parte de un mediu securizat, ferit de zgomote, cu o iluminare adecvată.

Toți subiecții au participat la acest studiu pe bază de voluntariat. Li s-a explicat foarte clar care este scopul acestui studiu și au fost asigurați că identitatea lor nu va fi cunoscută deoarece, pentru cercetarea noastră, avem nevoie doar de date cantitative.

Următorul pas a fost prezentarea instrucțiunilor de completare a instrumentelor. După ce li s-au prezentat instrumentele, subiecții au fost rugați să răspundă cât mai sincer la întrebări și au fost din nou asigurați de faptul că datele sunt confidențiale.

5.4. Analiza și interpretarea rezultatelor

1. Analiza și interpretarea rezultatelor pentru ipoteza 1 – ” Presupunem că stilul de comunicare în grup este influențat de gen.”

Am anticipat că există o diferență între femei și bărbați în ceea ce privește stilul de comunicare non-asertiv. În acest scop, am comparat mediile obținute de cele două sexe la itemii corespunzători din chestionarul S.C.

Tabel 1. Comparația mediilor pentru stilul non-asertiv

Fig. 2. Distribuția scorurilor obținute de femei – stilul non-asertiv

Fig. 3. Distribuția scorurilor obținute de bărbați – stilul non-asertiv

Media scorurilor obținute de bărbați este superioară celei obținute de femei, ceea ce arată că bărbații sunt mai înclinați decât femeile pentru a manifesta un stil non-asertiv.

De asemenea, am anticipat că există o diferență între sexe în ceea ce privește stilul agresiv de comunicare.

Tabel 2. Comparația mediilor pentru stilul agresiv

Fig. 4. Distribuția scorurilor obținute de femei – stilul agresiv

Fig. 5. Distribuția scorurilor obținute de bărbați – stilul agresiv

Diferența dintre cele două medii este destul de ridicată, în favoarea bărbaților, care au obținut o medie de 10,29 în comparație cu cea a bărbaților (7,33). Aceștia manifestă mai frecvent un stil de comunicare agresiv decât femeile, acesta fiind și stilul lor dominant de comunicare.

În ceea ce privește stilul manipulator, femeile au o capacitate manipulatoare superioară bărbaților:

Tabel 3. Comparația mediilor pentru stilul manipulator

Fig. 6. Distribuția scorurilor obținute de femei – stilul manipulator

Fig. 7. Distribuția scorurilor obținute de bărbați – stilul manipulator

Media obinută de femei este de 10,87, superioară celei obținute de bărbați, de 9,37. Femeile sunt mai capabile de a manipula, la lotul nostru acesta fiind stilul de comunicare predominant.

Am anticipat de asemenea că există o diferență în ceea ce privește stilul de comunicare asertiv între femei și bărbați:

Tabel 4. Comparația mediilor pentru stilul asertiv

Fig. 8. Distribuția scorurilor obținute de femei – stilul asertiv

Fig. 9. Distribuția scorurilor obținute de bărbați – stilul asertiv

Femeile sunt mai asertive în comunicare decât bărbații, fapt care corelează cu prezența mult mai frecventă a non-asertivității și agresivității în comunicarea acestora.

Ipoteza nr.1 a cercetării se confirmă.

Analiza și interpretarea rezultatelor pentru ipoteza 2 – ”Presupunem că există diferențe semnificative în funcție de gen, asupra stilului de comunicare dominant”.

Pentru bărbați, stilul de comunicare dominant care a fost identificat a fost stilul agresiv. Am realizat corelația între rezultatele obținute de cele două genuri și am obținut o corelație semnificativă negativă, ceea ce arată că există o diferență semnificativă:

Tabel 5. Corelație stil agresiv masculin-feminin

Pentru femei, stilul de comunicare dominant care a fost identificat a fost stilul manipulator. Am realizat corelația între rezultatele obținute de cele două genuri și am obținut o corelație semnificativă negativă, ceea ce arată că există o diferență semnificativă:

Tabel 6. Corelație stil manipulator masculin-feminin

Ipoteza nr.2 a cercetării se confirmă.

Analiza și interpretarea rezultatelor pentru ipoteza 3 – ”Presupunem că femeile stăpânesc mai bine decât bărbații arta de a comunica”.

Pentru a verifica această ipoteză, am comparat mediile obținute de femei și bărbați la testul

”Arta comunicării”.

Tabel 7. Comparație medii – arta de a comunica

Fig. 10. Distribuția scorurilor obținute de femei – arta de a comunica

Fig. 11. Distribuția scorurilor obținute de bărbați – arta de a comunica

Ipoteza nr.3 a cercetării se confirmă.

Analiza și interpretarea rezultatelor pentru ipoteza 4 – ”Există o corelație negativă, semnificativă între gradul de dezvoltare al stimei de sine și stilul de comunicare agresiv”.

Am obținut un coeficient de corelație r= -m440 la un prag de semnificație p<0,001, între stima de sine și stilul de comunicare agresiv la întregul lot de subiecți. Prin urmare ipoteza cercetării nr. 4. se confirmă.

Tabel 8. Corelație test Stil de Comunicare – scala Rosenberg

Fig. 12. Distribuție rezultate

Ne-a fost confirmată ipoteza care susține că exista o corelație negativă între stilul de comunicare agresiv și stima de sine. Stilul agresiv de comunicare (atitudinea de atac) este caracterizat de tendința de a fi mereu în față, de a avea ultimul cuvânt, de a se impune cu orice preț, chiar cu prețul lezării și supărării altor persoane. Pentru a domina, orice mijloc pare a fi utilizabil – înfricoșarea, contrazicerea, umilirea, compromiterea celorlalți, atitudinile și comportamentele șocante, răzbunarea, asumarea unor riscuri excesive.

Această atitudine stimulează agresivitatea și antipatia partenerilor și are ca efect pentru persoana în cauză sentimentul de a nu fi iubită, respectată și apreciată, fapte ce o fac și mai agresivă – se crează un adevărat cerc vicios al agresivității. Este absolut firesc ca stilul agresiv să coreleze negativ cu gradul de dezvoltare al stimei de sine.

Practic, stima de sine este dimensiunea valorică a imaginii de sine, cât de mult te apreciezi ca persoana, cât de mult te iubești pe tine însuți, ori atâta timp cât nivelul stimei de sine este redus, persoana are tendința să devină agresivă atunci când interrelaționează. O persoană al cărei stil de comunicare este agresiv spune ceea ce gândește, simte sau vrea, dar nu într-un fel care să-l ajute sau să- l protejeze pe celălalt, ci rănindu-l sau blocându-i exprimarea. El pretinde ca are mereu dreptate, cel cu care comunică se înșeală întotdeauna, nevoile lui fiind cele mai importante și vrea ca acestea sa fie satisfăcute primele, iar părerea celorlalți nu contează. Metodele favorite ale interacțiunii sunt de a judeca, de a critica și de a culpabiliza. În spatele unei astfel de atitudini se află practic lipsa încrederii în propria persoana și o valorizare redusă a propriei persoane.

Analiza și interpretarea rezultatelor pentru ipoteza 5 – ”Există o corelație pozitivă semnificativă între gradul de dezvoltare al stimei de sine și stilul de comunicare asertiv”.

Am obținut un coeficient de corelație r= 0,823, la un prag de semnificație p<0,001 între stima de sine și stilul de comunicare asertiv. Deci ipoteza cercetării nr. 5 se confirmă.

Tabel 10. Corelație scala Rosenberg – test Stil de comunicare asertivitate

Fig. 13. Rezultate

Ipoteza de lucru 5 susține faptul că există o corelație pozitivă semnificativă între gradul de dezvoltare al stimei de sine și stilul de comunicare asertiv. Stilul asertiv (atitudinea constructivă) reprezintă capacitatea de autoafirmare, de exprimare onestă, directă și clară a opiniilor și a drepturilor proprii fără agresivitate și fără a-i leza pe ceilalți; capacitatea urmăririi propriilor interese fără încălcarea nevoilor celorlalți. Persoana știe să asculte și este dispusă să înțeleagă, știe să fie ea însăși (fără simulări și "jocuri de rol") și să se bazeze pe sine. Este cea mai bună atitudine pentru că permite atingerea scopurilor propuse fără a provoca resentimentele celorlalți și chiar câștigându-le adesea simpatia. O persoană care știe să comunice asertiv, automat este o persoană care crede în propria persoană, care se auto-stimează, care realizează că fiecare persoana este valoroasă întrucât reprezintă o entitate unică.

Există numeroase motive personale, interpersonale, parentale, ocupaționale și de carieră pentru nevoia ca toată lumea să înțeleagă natura valorii personale și a stimei de sine, dezvoltarea stimei de sine și modul de a o crește la vîrsta adultă. Dovezile medicale indică o asociere puternică între sănătatea fizică, longevitatea fericită și stima de sine ridicată. La fel, psihologia și, mai recent, psihiatria dinamică arată că problemele nevrotice și psihotice ale oamenilor, precum și problemele conjugale și familiale sânt corelate cu vulnerabilitatea personală și sentimentele de inferioritate sau superioritate. Mai mult decât atât, starea de bine a tuturor sistemelor umane este determinată în mare măsură de nivelul stimei de sine a membrilor lor. Când sistemul are structuri afectuoase, drepte și care oferă sprijin, el ajută la dezvoltarea sănătoasă a fiecărui membru.

Concluzii

Impresionanta noastra abilitate de astăzi de a transmite mesaje instantaneu, la distanțe uriașe, și înțelesuri similare unor milioane de oameni simultan, ne este atât de familiară tuturor, încât ne vine ușor să privim acest lucru cu nonșalanță. Totuși, din perspectiva vieții umane, așa cum există ea din timpurile stravechi, ceea ce facem noi astăzi când deschidem ziarul, deschidem radioul, mergem la un film sau privim la televizor reprezintă o schimbare cu adevărat extraordinară în comportamentul legat de comunicarea umană.

În epoca modernă dezvoltarea comunicării s-a produs într-un ritm alert. Acest fapt s-a datorat în special progresului tehnico-științific. În prezent s-a creat o adevărată explozie a fenomenului de comunicare la nivel global. E absolut uimitor faptul, că în doar câțiva ani, tehnicile în domeniul comunicării au evoluat atât de rapid, încât astăzi prin intermendiul interneului oferă posibilitatea comunicării instantanee la nivel global între indivizi și între instituții, la costuri accesibile, ca să nu spunem infime.

În zilele noastre puțini își pot imagina existența în afara comunicării. A fi permanent informați, a fi permanent în contact cu lumea și cu cei din jur reprezintă însăși esența vieții. Am ajuns într-un punct în care suntem “dependenți” de nevoia de a comunica. Voluntar sau involuntar desfășurăm zilnic procese comunicative.

În cadrul acestei lucrări, am arătat că stilul de comunicare în grup este influențat de gen, că există diferențe semnificative în funcție de gen, asupra stilului de comunicare dominant. De asemenea, am arătat că femeile stăpânesc mai bine decât bărbații arta de a comunica.

De asemenea, o altă concluzie a lucrării a fot că există o corelație negativă semnificativă între gradul de dezvoltare al stimei de sine și stilul de comunicare agresiv și o corelație pozitivă semnificativă între gradul de dezvoltare al stimei de sine și stilul de comunicare asertiv.

Pentru a comunica eficient este necesară exprimarea ăntr-o manieră clară a conținutului și a intenției. De asemenea, comunicarea este în primul rând o chestiune de încredere și de acceptare a ideilor și sentimentelor celorlalți. La baza celor mai multe probleme de comunicare se află aspectele privind perceperea și credibilitatea. Fiecare comunică, interpretează și vede lumea prin prisma sistemelor proprii de referință, influențate de sentimente, convingeri și comportament.

Comunicarea este un proces care necesită priceperea de a folosi empatia, în care se testează realitatea, în care indivizii încearcă să clarifice așteptările dintr-o relație și să-și concentreze atenția asupra intereselor comune, inventariind opțiuni din care să câștige toți cei implicați, insistând asupra folosirii unor criterii obiective.

Oamenii utilizează frecvent doar tactici ale ascultării empatice, ca imitarea conținutului, precum și reformularea și reflectarea lui sentimentală.

Comunicarea înseamnă și perceperea sentimentelor, semnificațiilor, ascultarea limbajului comportamental, acceptarea mesajelor de la interlocutor si înțelegerea premiselor partenerilor. Comunicarea este mai mult o chestiune de încredere și de acceptare a celorlalți, a ideilor și sentimentelor lor, a faptului că sunt diferiți și că din punctul lor de vedere, ei pot să aibă dreptate.

Pentru a putea comunica eficient cu membrii unui grup, trebuie să cunoaștem câteva aspecte: trebuie să cunoaștem punctele lor slabe și punctele lor forte, percepțiile, motivațiile, deprinderile, capacitățile și talentele oamenilor, cunoașterea sentimentelor care au valoare de fapte pentru cei care le dețin. Trebuie cunoscută latura formală a grupului, mediul fizic, structura, sistemul de valori, motivațiile și percepțiile oamenilor, așa după cum este necesară cunoașterea tendințelor generale din sectorul nostru de interes.

Este importantp cunoașterea laturilor informale (valorile, normele, moravurile, interacțiunile indivizilor cu echipa), cât și posibilele conflicte ce pot să apară între laturile informale ce pot intra în conflict cu standardele laturii formale generând relații de adversitate.

Comunicarea nu reprezintă doar un obiect de studiu academic, ci și un domeniu specific al practicii sociale. O problematică distinctă o reprezintă de regulă eficientizarea proceselor de comunicare, existând chiar discipline sau domenii de acțiune socială care își propun prioritar acest tip de intervenții. Oratoria și retorica sunt cele mai vechi exemple ale acestui tip de intervenție asupra procesului de comunicare, dar putem da numeroase alte exemple de aplicații moderne ale studiilor de comunicare în domenii precum publicitatea, relațiile publice, managementul organizațiilor etc.

Datorită faptului că orice componentă a vieții sociale presupune procese specifice de comunicare, s-a monetizat în diferite discipline ideea existenței mai multor forme de comunicare după domeniul la care ne raportăm. Se utilizează adeseori sintagme de genul “comunicare organizațională”, “comunicarea politică”, “comunicare de grup” sau “comunicare interculturală” etc. Indiscutabil că putem decupa oricând un domeniu specific de cercetare la nivelul căruia să studiem procesul de comunicare, fie că este vorba de o organizație, de instituțiile politice sau de altă natură. Acest gen de abordare are un anumit conținut arbitrar, adeseori fiind problematică definirea precisă a obiectului particular de studiu al unor asemenea discipline.

Comunicarea este prin natura ei un fenomen social. Nu este vorba doar de faptul că acest proces are loc în mod obligatoriu în cadre sociale, ci mai mult, comunicarea este definitorie pentru existența relațiilor sociale și a structurilor organizaționale ale societății. Pe de o parte, conținutul oricărei interacțiuni sociale are o bază comunicațională, iar caracteristicile comunicării sunt dependente întotdeauna de natura interacțiunilor dintre indivizi. Semnificațiile care compun conținutul oricărui proces de comunicare, așa cum o să vedem, sunt construite, modificate și redefinite exclusiv de interacțiunile sociale. Toate interacțiunile de tip social dintre indivizi au un conținut simbolic. .

Comunicarea a fost, și continuă să fie în societatea contemporană o temă centrală de dezbatere, acesta fiind unul din motivele care m-au îndemnat să aleg această temă.

Anexe:

Anexa 1

Chestionar – „Analiza stilului de comunicare”

Nume/Prenume(initialele)…………………… Sex………. Varsta……………

Apreciați cu ADEVÃRAT / FALS următoarele afirmații, după cum vă este caracteristic. Marcați printr-un „A” sau „F” varianta aleasă la fiecare intrebare.

1.- Spun adesea "da" când aș vrea să spun "nu".

2.- Îmi apăr drepturile fără a le încălca pe ale altora.

3.- Prefer să ascund ceea ce gândesc sau ceea ce simt dacă nu cunosc bine persoana cu care vorbesc.

4.- Sunt mai de grabă o persoană autoritară și decisă.

5.- În general, cred că este mai ușor și mai abil să acționezi prin persoane interpuse, prin intermediari, decât direct.

6.- Mă tem să critic oamenii și să le spun ce gândesc.

7.- Nu îndrăznesc să refuz anumite sarcini, chiar dacă nu intră în atribuțiile mele.

8.- Nu mă tem să-mi exprim părerea chiar dacă acest lucru este primit cu ostilitate.

9.- Când are loc o dezbatere prefer să stau de-o parte, pentru a vedea în ce sens, în ce direcție o va lua.

10.- Mi se reproșează adeseori că am spirit de contrazicere.

11.- Nu-mi place să ascult pe alții.

12.- Mă aranjez astfel încât să fiu în apropierea celor cu funcții mari pentru că aceasta aduce foarte multe beneficii.

13.- Sunt considerat destul de descurcăreț și de abil în relațiile cu alții.

14.- Întrețin cu ceilalți raporturi întemeiate mai curând pe încredere, pe cooperare și mai puțin pe dominare și calcul.

15.- Prefer să nu cer ajutor colegilor mei, ar gândi că nu sunt competent.

16.- Sunt timid și mă simt blocat de îndată ce trebuie să realizez o acțiune neobișnuită.

17.- Se spune că sunt nedescurcăresc și deși este adevărat, asta mă supără, mă enervează.

18.- Mă simt bine în contactele directe, nemijlocite, de tipul " față în față".

19.- Pentru a-mi realize scopurile, adesea mă prefac, joc teatru.

20.- Sunt cam guraliv și adesea retez vorba celorlalți, fără să-mi dau seama de asta în timp.

21.- Pentru a reuși ceea ce mi-am propus sunt gata întotdeauna să fac totul.

22.- În general, știu la cine trebuie să fac apel și mai ales când să fac apel; acest lucru m-a condus la reușită.

23.- În caz de dezacord caut compromisuri realiste pe baza unor interese reciproce.

24.- Prefer să joc "cu cărțile pe față".

25.- Am tendința de a amâna ceea ce trebuie să fac.

26.- Las adesea un lucru început fără a-l termina.

27.- În general, mă manifest așa cum sunt, fără a-mi ascunde sentimentele.

28.- E greu să fiu intimidat.

29.- Cred că a-i speria pe alții prin a fi mai dur cu ei, este un mijloc bun pentru a obține ascultarea lor.

30.- Dacă am fost prins cu ceva ( "pe picior greșit") știu să-mi iau revanșa când se ivește ocazia.

31.- Consider că pentru a determina pe cineva să fie de acord cu tine, este suficient să-i reproșezi că nu-și urmează propriile principii.

32.- Știu să profit de pe urma unui sistem de relații.

33.- Sunt capabil să fiu eu însumi, continuând să fiu acceptat și de majoritatea celorlalți.

34.- Când nu sunt de acord cu cineva îndrăznesc să i-o spun și reușesc să mă fac înțeles.

35.- Am grijă să nu-i inoportunez, să nu-i supăr și să nu-i plictisesc pe alții.

36.- Deși mă străduiesc să iau hotărâri, ezit îndelung și uneori evit chiar să aleg.

37.- Dacă părerea mea este singulară într-un grup prefer să tac.

38.- Vorbesc fără teamă în public, în adunări.

39.- După părerea mea viața constă în raporturi de forță, de luptă.

40.- Îmi asum fără teamă riscuri mari în situații periculoase.

41.- Consider că prin crearea conflictelor poți fi mai eficient (poți obține mai mult) decât prin reducerea tensiunilor.

42.- Cred că mimarea sincerității este un mijloc bun de a câștiga încrederea.

43.- Știu să ascult cu răbdare, fără să tai vorba altora.

44.- Duc până la capăt ceea ce am hotărât să fac.

45.- Îmi exprim sentimentele așa cum le simt.

46.- Știu cum să-i fac pe oameni să accepte și să adere la ideile mele.

47.- Consider că a-i flata pe oameni, a-i măguli, a le face complimente, sunt mijloace bune de a obține ceea ce vrei.

48.- În conversațiile cu alții fac tot posibilul să-mi impun punctul de vedere.

49.- Știu să mânuiesc ironia mușcătoare.

50.- Sunt sensibil și ușor de influențat și-mi dau seama că adesea mă las exploatat.

51.- Prefer să observ evenimentele și discuțiile decât să particip la ele.

52.- Prefer să stau de o parte, în umbră, decât să mă fac remarcat.

53.- Manevrarea și manipularea celorlalți nu sunt, după părerea mea, soluții de folosit.

54.- Opinia mea este că nu trebuie să-ți anunți prea repede intențiile; acest lucru este o probă de neîndemânare.

55.- Șochez adesea prin faptele și opiniile mele.

56.- Prefer să fiu "lup" și să-i mănânc pe alții, decât să fiu "miel" mâncat de ceilalți.

57.- Cred că a-i manevra și manipula pe alții reprezintă adesea singurele mijloace de a obține ceea ce vrei .

58.- În general știu să protestez cu eficacitate dar fără agresivitate excesivă.

59.- Uneori, întârzii prea mult în rezolvarea unora dintre problemele mele.

60.- Evit situațiile care m-ar pune într-o lumină neplăcută.

Anexa 2

Chestionar privind arta de a comunica

Nume/Prenume(initialele)…………………… Sex………. Varsta……………

Marcați cu „X” varianta aleasă la fiecare enunt.

Anexa 3

SCALA ROSENBERG

Numele și prenumele (inițialele):………….

Vârsta ……………… Sexul……………….

Citiți cu atenție enunțurile de mai jos, raportându-le la dumneavoastră înșivă. Încercuiți apoi pentru fiecare enunț, varianta de răspuns ( A, B, C sau D.) care corespunde cel mai bine felului dumneavoastră de a fi.

Nu există răspunsuri corecte sau greșite, ci numai răspunsuri sincere sau nesincere. Având în vedere că răspunsurile sunt anonime, vă rugăm să răspundeți cât mai sincer.

Anexa 4

Rezultate lot femei:

Anexa 5

Rezultate lot bărbați:

Bibliografie:

Abric, J.C., Psihologia comunicarii, Editura Polirom, 2002

Badiu, Gh., Papari, A., Adaptologie umană, Ed. Fundației Andrei Șaguna, Constanța, 1999

Buzărnescu, Șt., Sociologia opiniei publice, Editura Didactică și Pedagogică, Buc., 1996

Cathala, H.P., Epoca dezinformării, Editura Militară, 1991

Chișu, V.A., Manualul specialistului în resurse umane, Casa de editură IRECSON, București, 2002

Cristea, D., Tratat de psihologie socială, vol. II, Editura Renaissance, București, 2011

Culda, L., Procesualitatea socială Editura Licorna, București, 1994

DEX – Dicționarul explicativ al limbii române editia a III-a, revizuită și adăugită, Editura Univers Enciclopedic, București, 2009

Fireac, B., Tehnici de manipulare. Ed.Nemira, București, 1996

Georgescu, M., Introducere in psihologia comunicarii, editia a II-a, Editura Fundatiei romane de maine, Bucuresti, 2009

Goffman, E., Viața socială ca spectacol., București: Editura: Comunicare. ro., 2003

Golu, P., Psihologie socială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974

interpersonală, Editura Licorna, București, 1999

Joule, R.V., Beauvois, J.L., Tratat de manipulare, Editura Antet, 2007

Jung, C.G., Personalitate și transfer, Editura Teora, București, 1997

Le Bon, G., Psihologia mulțimilor, Editura Anima, București, 1990

Marinescu, V., Introducere în teoria comunicării, Ed. Tritonic, București, 2003

Moarcăș, Octavian, Management in comunicare și promovarea afacerilor economice, Editura Independența Economică, Brăila, 1999

Paraschiv, T., Tănase, V.I., Manea, C., Cibernetica psihologică, Editura Hamangiu, București, 2014

Petru, A., Alexandrescu, F., Personalitate și comunicare. Tactici de influență

Popescu-Neveanu, P., Dictionar de psihologie, Editura Albatros, Bucuresti 1978

Popescu-Neveanu, P., Zlate, M., Cretu, T., Psihologie, Editura Didactica si pedagogica, R.A., Bucuresti, 1997

Rotariu, T.,Iluț, P., Sociologie, Ed. Mesagerul Cluj-Napoca, 1995

Sillamy, N., Dictionar de psihologie, Larousse, Bucuresti, 1996

Slama-Cazacu, T., Stratageme comunicaționale și manipularea. Polirom, Iași 2000

Szczepanski, J., Noțiuni elementare de sociologie, Ed. Științifică, 1972

Teodorescu, B., Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, 2007

Tran , V., Comunicarea socială în situații de criză, Editura A.Î.S.M., București, 2000

Tran, V., Stănciugelu, I., Teoria comunicării, Editura comunicare.ro ,București, 2003

Volkoff, V., Tratat de dezinformare, Editura Antet, București, 1998

Willet, G., La communication modelisee, Otawa, 1992

Zlate, M., Fundamentele psihologiei , Ed. Pro Humanitate, Buc, 2000.

Alte surse:

Guiu, M.C., Lupoi, S., Ungureanu, C., coord. Chraif, M., Raport de cercetare privind diferența dintre stilul de comunicare la bărbați și femei, http://experimentala.ro/0doc//EXPERIMENTALA/PREZENTARI%20EXPERIMENTALA//Raport%20de%20cercetare%20stil.pdf

Furtună, R., Theodorescu, L., Influența genului asupra stilului de comunicare, http://experimentala.ro/0doc//EXPERIMENTALA/PREZENTARI%20MECANISME%20REGLATORII//FURTUNA%20SI%20THEODORESCU.pdf

Manole, I.A., Pocora, A., Țonea, I., Studiu privind influența genului asupra stilului de comunicare, http://experimentala.ro/0doc/EXPERIMENTALA/PREZENTARI%20EXPERIMENTALA/Prezentare-Influenta%20genului%20asupra%20stilului%20preferential%20de%20comunicare.pdf