. Aspecte Psihopedagogice ALE Formarii Disciplinei Militare

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………5

CAPITOLUL I – EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE DISCIPLINĂ MILITARĂ………………………………….7

1.1 Definirea disciplinei……………………………………….……..7

1.2 Modelul olandez………………………………………………….9

1.3 Autodisciplina…………………………………………………….9

1.4 Presiunea socială………………………………………………..10

1.5 Dirty dozen………………………………………………………11

1.6 Relaxarea disciplinei militare…………………………………..12

1.7 Disciplina în noile tipuri de misiuni……………………………12

CAPITOLUL II – FORMAREA DISCIPLINEI MILITARE

2.1 Cazarma militară ca instituție totală……………………………14

2.2 Formarea personalității militare………………………………..15

2.2.1 Deculturarea recruților………………………………………15

2.2.2 Familiarizarea……………………………………………….16

2.2.3 Transformarea personalității………………………………..16

2.2.4 Reacția individuală la acțiune socializatoare a

organizației……………………………………………………18

2.3 Acțiunea socializatoare a organizației militare…………………20

2.3.1 Etapele socializării…………………………………………..20

2.3.2 Metode de socializare………………………………………..22

2.3.3 Angajamentul organizațional……………………………….23

CAPITOLUL III – DISCIPLINA MILITARĂ DIN PERSPECTIVA CONDUCERII………………………………..25

3.1 Aspecte normative privind disciplina militară în armata

română………………………………………………………….25

3.2 Obligațiile și răspunderile militarilor ce decurg din regulile

disciplinei militare………………………………………………26

3.3 Obligațiile disciplinare ale comandantului…………………….27

3.4 Obligațiile disciplinare ale subordonaților……………………..28

3.5 Leadership și disciplină…………………………………………29

3.5.1 Liderul militar – formator al disciplinei militare…………..29

3.5.2 Leadership și disciplină……………………………………..30

3.6 Disciplină militară și eficiență în luptă…………………………33

3.6.1 Disciplina formală versus autodisciplină……………………33

3.6.2 Coerciția fizică……………………………………………….34

3.6.3 Conformismul………………………………………………..35

3.6.4 Obediența militară (subordonarea necondiționat)………….36

3.6.5 Stresul de luptă și disciplina militară………………………..37

3.6.5.1 Probleme disciplinare generate de stres( Dreptul păcii și dreptul războiului sau Dreptul de la Haga și Dreptul de la Geneva)…….37

3.6.5.2 Factori care influențează disciplina militară…………40

CAPITOLUL IV-ASPECTE PSIHOPEDAGOGICE ALE FORMĂRII DISCIPLINEI MILITARE ÎN SUBUNITĂȚI…41

4.1 Motivarea prin cunoașterea legilor și regulamentelor

militare…………………………………………………………..41

4.2. Exemplul personal al comandanților………………………….44

4.3. Rigoarea actului de comandă……………………………………………..45

4.4. Promovarea unui climat etico-moral în cadrul organizației

militare………………………………………………………….47

4.5. Realizarea coeziunii psihologice a grupului…………………..50

4.6. Activitățile cu caracter educativ………………………………..53

CONCLUZII ȘI PROPUNERI…………………………………56

BIBLIOGRAFIE………………………………………………..58

ANEXE………………………………………………………….59

Motto

“A fi pregătit pentru război este una din cele mai eficiente metode de a menține pacea. Un popor liber nu este doar înarmat dar și disciplinat.”

George Washington

INTRODUCERE

Disciplina este o caracteristică a tuturor tipurilor de societăți; chiar și înainte de a exista forme de organizare socială, legile naturii impuneau disciplină oamenilor primitivi. Aceștia au învățat că existau o serie de reguli pe care, dacă nu le respectau, aveau de suferit: focul nu trebuia atins cu nici o parte a corpului, unele plante erau otrăvitoare, unele animale erau periculoase, etc. Odată cu apariția formelor de viață socială organizată au apărut și primele obiceiuri, tabu-uri, coduri de comportare și apoi legile scrise, toate cu scopul de a realiza o reglare a activităților, de a regulariza comportamentele individuale și de grup, în vederea unui bine colectiv. În ciuda restricțiilor pe care disciplina, în orice domeniu, le impune activității umane, nimeni nu poate contesta beneficiile ei. Ex: toți conducătorii auto urăsc să stea la semafoare, să respecte regulile de circulație dar, nici unul nu consideră ca inutilă această disciplină, fără de care străzile ar fi cuprinse de haos.

Disciplina militară reprezintă o aplicare specifică și o extensie a conceptului de disciplină, reprezentând modalitatea de subordonare a individului la normele de grup și a grupului la normele și scopurile organizației militare, nefiind sinonimă cu sancționarea. Așa cum se va putea constata , conceptul de disciplină și aplicarea lui au suferit modificări pe parcursul istoriei sociale și a organizației militare. Ea a trecut de la constrângere la auto-disciplină și de la pedepsire fizică la presiune și suport social, trecând, treptat, prin mai multe faze și implicit modalități de realizare. Considerată, în antichitate, ca fiind procesul prin care discipolul ajungea să își urmeze maestrul, disciplina a devenit o realitate de care organizația militară nu se poate dispensa, fără de care nu poate exista și nu-și poate îndeplini misiunile. Conflictele secolului trecut au permis studierea științifică a disciplinei militare și utilizarea rezultatelor cercetărilor în dezvoltarea de noi strategii și metode pentru crearea a unui climat de disciplină care să aibă un efect pozitiv asupra eficienței militare.

Deoarece reprezintă doar un element în cadrul unui complex valoric, atitudinal și comportamental pe care organizația militară se bazează în îndeplinirea misiunilor ei, disciplina militară nu poate fi abordată de sine stătător, fără a face conexiuni cu celelalte aspecte ale vieții militare. Disciplina militară este în strânsă legătură cu misiunile organizației, cu coeziunea, angajamentul militarilor și nu se poate forma decât în conexiune cu acestea. Totalitatea proceselor psihopedagogice, pe care le traversează un civil în formarea sa ca membru al organizației militare(indiferent că este vorba de student în academiile categoriilor de forțe, de SGV, ofițer sau subofițer care urmează filiera indirectă), au impact nu numai asupra stării de disciplină, ci asupra tuturor celorlalte aspecte ale vieții organizaționale și individuale.

Din motive obiective, dintre care cele mai importante sunt lipsa bibliografiei și a studiilor realizate în Armata României, aspectele analizate și datele statistice prezentate au la bază studii întreprinse în alte armate cu experiență îndelungată în aplicarea științelor socio-umane în organizarea vieții militare și optimizarea proceselor psihopedagogice de formare a militarilor. Așa cum se va putea constata, disciplina, indiferent de domeniul în care este definită și aplicată, semnifică respectarea regulilor care guvernează acel domeniu indiferent că este vorba de relații sociale(aspectele umane ale organizației militare) sau de proceduri, tactici, armamente, obiective (aspectele tehnologice, de sarcină ale organizației.).

CAPITOLUL I

EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE DISCIPLINĂ MILITARĂ

1.1 Definirea disciplinei

Acest capitol debutează cu înșiruirea mai multor definiții ale disciplinei, așa cum este ea utilizată în diferite domenii ale vieții sociale. Scopul acestei definiții omnibus este acela de a identifica elementele comune și de a încerca să dăm o definiție operațională disciplinei militare, definiție care să poată fi utilizată, atât în analiza stării disciplinare, cât și în constituirea și menținerea unui nivel disciplinar ridicat în cadrul organizației militare.

1.“Disciplina reprezintă totalitatea regulilor de comportare și de ordine obligatorii pentru membrii unui colectiv, în vederea desfășurării normale a activității; ordine, spirit de ordine, supunere față de reguli.”

2. “Disciplina presupune (1) o pregătire sau un control, adesea folosind un sistem de pedepse, pentru a produce obediență față de reguli sau (2) comportamentul ordonat și controlat rezultând dintr-o astfel de pregătire.”

3. “Disciplina muncii presupune respectarea de către membrii unei organizații a normelor care reglementează activitățile și relațiile de producție, precum și raporturile sociale interindividuale și de conducere. Normele instituite vizează realizarea eficientă a obiectivelor organizaționale. După modalitățile de realizare putem distinge:

Disciplina liber consimțită, realizată prin convingere, participare, având un nivel ridicat de eficiență organizațională, atât în ceea ce privește obiectivele, cât și în ceea ce privește aspectele sociale mai ales în cazul conducerii participative.

Disciplina impusă prin constrângere, proprie conducerii de tip autoritar, și care, cel mai adesea nu permite un nivel ridicat de eficiență pe termen lung.”

4.“Disciplina se referă la:

instrucțiunile transmise discipolilor și învățăceilor;

instrucțiuni având scopul de a forma la un tânăr un comportament adecvat: pregătire în folosirea armelor și tacticilor militare;

comportamentul ordonat care rezultă în urma instruirii;

ordinea menținută între copii sau alte persoane aflate sub comandă și control;

sistemul sau metoda prin care este menținută ordinea într-o biserică;

corecție, castitate. ”

5.“Disciplina în domeniul social presupune acceptare și supunere la regulile de conviețuire socială, stabilite potrivit cu cerințele de organizare și ordonare a muncii și vieții sociale. Pot fi deosebite două tipuri de disciplină:

realizată prin constrângere;

conștientă (liber consimțită).

6. În pedagogia clasică, disciplina școlară implică un șir de măsuri de constrângere (severitate excesivă, supraveghere strictă, pedepse grele, etc.). Pedagogia contemporană consideră disciplina școlară într-un mod umanist, preconizând reguli generale, indispensabile pentru buna funcționare a școlii, fiind în același timp și un mijloc pentru realizarea unor activități fecunde în clasă și în afară de clasă. Disciplina școlară contemporană este una conștientă, liber consimțită, bazată pe convingere și se realizează prin întreaga educație, devenind o forță interioară care favorizează autodisciplina și capacitatea de autoconducere. Disciplina școlară prezintă o triplă funcție:

mijloc

scop al procesului educativ”

rezultat

7. “Disciplina militară constă în respectarea de către militari a normelor de ordine și de comportare obligatorii, în vederea realizării stării funcționale a structurilor militare și a bunei desfășurări a activităților din armată. Disciplina militară constituie unul din factorii determinanți ai capacității de luptă a armatei și se bazează atât pe acceptarea conștientă a normelor de comportare stabilite, cât și pe coerciția care se aplică, conform prevederilor legale, în situația nerespectării acestora. Disciplina militară impune subordonarea necondiționată în îndeplinirea întocmai a îndatoririlor și atribuțiilor funcționale, în respectarea normelor de ordine și comportare ostășească și civică, precum și asumarea răspunderii pentru faptele proprii. Ordinele comandanților nu trebuie să contravină legilor, actelor normative specifice, convențiilor internaționale la care România e parte și normelor de drept umanitar internațional”

Se poate observa, din toate aceste definiții, că disciplina, în general, și disciplina militară, în special, presupune respectarea, de către membrii organizației, a regulilor și normelor acestei organizații. Ea poate fi considerată atât ca proces dar, mai ales ca și stare de fapt, realitate organizațională dorită, ce influențează relațiile intraorganizaționale, relațiile dintre membrii organizației și obiectivele acesteia și, nu în ultimă instanță, eficiența organizației.

1.2 Modelul olandez

Conform dicționarului Oxford, disciplina s-a referit, inițial, la procesul de învățare și a fost o caracteristică a discipolului , în timp ce, în folosirea curentă disciplina se referă la o condiție obținută, mai degrabă decât la un proces.

Evoluția organizației militare a înregistrat și ea această schimbare de abordare a disciplinei. Apariția forțelor militare în forma lor modernă care presupune disciplină a avut efectul transformării violenței într-untitate. ”

5.“Disciplina în domeniul social presupune acceptare și supunere la regulile de conviețuire socială, stabilite potrivit cu cerințele de organizare și ordonare a muncii și vieții sociale. Pot fi deosebite două tipuri de disciplină:

realizată prin constrângere;

conștientă (liber consimțită).

6. În pedagogia clasică, disciplina școlară implică un șir de măsuri de constrângere (severitate excesivă, supraveghere strictă, pedepse grele, etc.). Pedagogia contemporană consideră disciplina școlară într-un mod umanist, preconizând reguli generale, indispensabile pentru buna funcționare a școlii, fiind în același timp și un mijloc pentru realizarea unor activități fecunde în clasă și în afară de clasă. Disciplina școlară contemporană este una conștientă, liber consimțită, bazată pe convingere și se realizează prin întreaga educație, devenind o forță interioară care favorizează autodisciplina și capacitatea de autoconducere. Disciplina școlară prezintă o triplă funcție:

mijloc

scop al procesului educativ”

rezultat

7. “Disciplina militară constă în respectarea de către militari a normelor de ordine și de comportare obligatorii, în vederea realizării stării funcționale a structurilor militare și a bunei desfășurări a activităților din armată. Disciplina militară constituie unul din factorii determinanți ai capacității de luptă a armatei și se bazează atât pe acceptarea conștientă a normelor de comportare stabilite, cât și pe coerciția care se aplică, conform prevederilor legale, în situația nerespectării acestora. Disciplina militară impune subordonarea necondiționată în îndeplinirea întocmai a îndatoririlor și atribuțiilor funcționale, în respectarea normelor de ordine și comportare ostășească și civică, precum și asumarea răspunderii pentru faptele proprii. Ordinele comandanților nu trebuie să contravină legilor, actelor normative specifice, convențiilor internaționale la care România e parte și normelor de drept umanitar internațional”

Se poate observa, din toate aceste definiții, că disciplina, în general, și disciplina militară, în special, presupune respectarea, de către membrii organizației, a regulilor și normelor acestei organizații. Ea poate fi considerată atât ca proces dar, mai ales ca și stare de fapt, realitate organizațională dorită, ce influențează relațiile intraorganizaționale, relațiile dintre membrii organizației și obiectivele acesteia și, nu în ultimă instanță, eficiența organizației.

1.2 Modelul olandez

Conform dicționarului Oxford, disciplina s-a referit, inițial, la procesul de învățare și a fost o caracteristică a discipolului , în timp ce, în folosirea curentă disciplina se referă la o condiție obținută, mai degrabă decât la un proces.

Evoluția organizației militare a înregistrat și ea această schimbare de abordare a disciplinei. Apariția forțelor militare în forma lor modernă care presupune disciplină a avut efectul transformării violenței într-un mod de acțiune bazat pe ordine.

Până la mijlocul sec. al XVII-lea cuvântul disciplină era folosit pentru a prezenta un sistem și o metodă pentru menținerea ordinii.

Către sfârșitul acestui secol olandezii au dezvoltat o metodă prin care trupele pot fi instruite, astfel încât să combine manevra într-o manieră ordonată cu producerea unei rate constante și controlate de foc, acesta fiind un model preluat și în dezvoltarea birocratică și industrială ulterioară.

Implicațiile acestui model au fost considerabile, deoarece militarii puteau fi instruiți într-un mod sistematic să devină membri predictibili ai unei unități coordonate. Astfel, disciplina semnifică, nu procesul instruirii individuale ci, sistemul perfectat la care indivizii erau de așteptat să se conformeze. Cuvântul de ordine devine aici cel de sistem, deoarece numai o metodă sistematică de instruire poate crea un sistem de control pe care armata să se poată baza. În această perioadă, demonstrația eficienței disciplinei militare a transformat noțiunea europeană a relației dintre individ și autoritate. Acesta este și începutul aplicării conceptului de leadership orientat și pregătit în mod rațional.

Apariția armelor de foc în acest nou context a făcut ca fiecare soldat să reprezinte aceeași amenințare potențială mai ales că utilizarea lor reprezenta o tehnică simplă.

Acest tip de armate moderne disciplinate au inversat ordinea feudală, unde poziția socială determina gradul militar (unde regii conduceau armate, ducii unități mai mici, etc), cu una unde gradul militar determina poziția socială. Comandanții militari deveneau duci, baroni, etc.. Statul, ca și entitate organizată, a fost conceput ca un aparat de ducere a războiului, un sistem pentru finanțarea războaielor și distribuirea profiturilor obținute în urma lor.

1.3 Autodisciplina

Apariția statelor naționale și implicit a armatelor naționale moderne, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, au schimbat modelul de recrutare a militarilor și a transformat și natura și rolul disciplinei militare. Nici timpul, nici banii și nici personalul instructor nu erau disponibile pentru pregătirea armatelor de masă mobilizate rapid, într-un sistem mecanic de control numeric al puterii de foc.

Noul tip de militari, motivați politic și ideologic de apartenența la o națiune, nu necesitau un sistem de control absolut ca și predecesorii lor recrutați, în special, prin obligativitate din păturile de jos ale societății. Dacă disciplina anterioară fusese, în parte inspirată de frica că orice relaxare a ei și a controlului va duce la dezertare în masă și panică, disciplina modernă a fost internalizată, fiind nu numai un produs al fricii de consecințe ci unul al motivației militarilor. Aceasta a fost epoca în care grupul primar organizat a înlocuit conglomeratele aliniate de luptători specifici perioadei feudale.

Disciplina colectivă joacă un rol tot mai mic în lupta contemporană decât a jucat în epoca luptelor față în față și valoarea fricii de pedepse în luptă a scăzut. În ciuda faptului că disciplina fermă era considerată esențială pentru constanță în luptă, erau militari care considerau că încrederea în voința militarilor de a lupta și de a-și face datoria ar putea fi la fel de eficientă ca și perspectiva pedepsei.

În timpul Primului Război Mondial a existat o oscilație între disciplina individuală și cea colectivă, în armatele vestice. Pe timpul războiului a crescut atenția acordată voinței indivizilor de a-și face datoria, în contextul armatelor de masă, în care militarii, aparținând tuturor păturilor sociale, erau motivați ideologic de apartenența la diferite națiuni. Într-un studiu asupra evoluției organizațiilor militare, Kellett face distincția dintre cerințele disciplinare specifice armatelor regulate din sec. XIX-lea, pe care le aseamănă bisericii catolice și noile armate, pe care le compară cu biserica reformată. Armatele tradiționale erau constituite în așa fel încât să reducă contribuția individuală. Dogmele erau ferme, disciplina puternică, procedurile stereotip. Cei care se înrolau știau care sunt condițiile și știau că ori se conformează ori sunt eliminați.

Dar militarii armatelor noi erau mai puțin obedienți la reguli arbitrare și neplăcute, iar liderii au trebuit să acționeze cu un tact temperat care nu ar fi fost necesar într-un mediu cu reguli foarte rigide. “Militarul cu un moral ridicat face lucrurile pentru că așa a decis el fără vreo sugestie din surse exterioare. Disciplina, controlul din afară, poate fi relaxată numai în măsura în care este înlocuită de ceva mai înălțător și mai bun, controlul din interior.”

1.4 Presiunea socială

Colectivul militar, care are conturată o puternică personalitate și cultură de grup, poate avea un rol de stimulent în întărirea disciplinei prin sancționarea morală a abaterilor individuale de la normele de comportare adoptate și agreate de către toți membrii. Formațiile militare în linie sau pătrat conțineau puternice proprietăți coercitive, atât sociale cât și fizice; militarii aveau încredere unii în alții să stea fermi pe poziții pentru că, dacă nu ar fi făcut așa, consecințele ruperii formației ar fi fost teribile. Cu toată nevoia aplicării unor forme mai relaxate de disciplină, pe timpul Primului Război Mondial, teama de sancțiuni și utilizarea lor a rămas acolo unde auto disciplina sau presiunea socială erau insuficiente. Un număr impresionant de militari britanici au fost judecați de către curtea marțială între 1914-1918 (304.262 din care 86% au fost condamnați). Ofițerii germani de informații precizau faptul că, și după ce erau capturați, “militarii britanici se comportau foarte disciplinat din cauza codului de pedepse foarte severe pe care îl aveau în sânge.”

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial generalul britanic Slim considera că disciplina a reprezentat un factor vital în dezvoltarea încrederii militarilor în armată și în comandanții lor. El considera că militarii corect echipați și care salută energic pot crea impresia de unitate eficientă dar, că nu parada exprimă eficiența reală. “Între aceste două lucruri-disciplina în sine și credința individuală în valoarea disciplinei militare-stă toată diferența dintre maturitate și mediocritate. Un salut din partea unui militar fără voință este fără înțeles ca și căderea unei frunze din copac; este un semn al faptului că subiectul a fost prins de o adiere de vânt. Dar un salut, de la un militar care are mândrie în gest pentru că se simte privilegiat că poartă uniforma, este un act de cea mai înaltă virtute militară.”

Generalul Patton a legat disciplina de respectul de sine, considerând că acesta induce o formă de curaj împărtășit. S.L.A. Marshall a descoperit importanța sprijinului social și al presiunii sociale pentru încurajarea militarilor în luptă și în folosirea armamentului, concluzionând că presiunea socială exercitată de grupurile de apartenență a reprezentat baza disciplinei militare.

1.5 Dirty dozen

Poate cea mai puternică respingere a disciplinei formale, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, a fost asociată cu ceea ce au fost numite “duzinele murdare” (dirty dozen), grupări militare formate din oameni indisciplinați, zgomotoși, puternici dar îndoielnici moral care, în combinație cu un leadership adecvat și cu misiuni neobișnuite pot fi foarte eficiente. “Am constatat, companie după companie, că erau militari care au fost în mod constant actori slabi în perioada de pregătire, marcați de lene, nerespectarea regulilor și dezordine și care au devenit lei pe câmpul de luptă.”

Devil’s Brigade, o unitate mixtă americano-canadiană reprezintă un exemplu în acest sens, exemplu care a fost în anumite situații infirmat de experiență: încercări de a forma unități militare eficiente din cazuri disciplinare grave, în cazul trupelor canadiene în Anglia au eșuat.

1.6 Relaxarea disciplinei militare

Conflictele ulterioare celui de-al Doilea Război Mondial, precum cel din Coreea și Vietnam au evidențiat din nou elementele de autodisciplină coroborate cu cele specifice sprijinului și presiunii sociale în cadrul grupului de apartenență. Au fost scoase în relief și elemente specifice misiunii. În măsura în care militarii considerau cauza pentru care luptă ca fiind una dreaptă, bună pentru țara lor sau pentru lume, eficiența lor în luptă a fost mai ridicată.

O analiză a lecțiilor învățate în Vietnam de către armata americană prezintă o tendință crescândă, din partea ofițerilor și subofițerilor de a tolera o relaxare a standardelor normale, bine stabilite sub pretextul condițiilor de luptă. Această relaxare a fost demonstrată de ținuta neîngrijită a militarilor, curățenia precară a instalațiilor sanitare din cadrul bazelor, neglijența față de armele și echipamentul individual. Toate aceste aspecte au fost prezentate, în cadrul lecțiilor învățate ca pe un “colaps al leadership-ului și disciplinei.”

În ciuda unei importanțe crescute acordată auto-disciplinei în îndeplinirea misiunii de către militari, constrângerile disciplinei formale nu au fost abandonate în câmpul de luptă, relaxarea standardelor de disciplină specifice timpului de pace, dovedindu-se, în general contraproductivă. Încă din timpul Primului Război Mondial trupele care nu se aflau în poziții de luptă erau instruite constant, lucru considerat benefic atât pentru moral cât și pentru disciplină. Dar, așa cum se va putea vedea pe parcursul lucrării, reducerea stării disciplinare militare este și o consecință a stării disciplinei sociale care caracterizează societatea în întregime. Societatea americană a mișcărilor sociale “flower-power” și “hippie” și a consumului aproape generalizat de droguri și alcool a creat mari probleme din punct de vedere disciplinar forțelor armate americane implicate în conflictele din Coreea și Vietnam.

1.7 Disciplina în noile tipuri de misiuni

Operațiunile militare altele decât războiul, umanitare, în sprijinul păcii, multinaționale au dovedit importanța pe care o are disciplina în eficiența acțiunilor militare. Dacă în perioadele anterioare, numărul civililor era relativ mic în armatele occidentale, evoluțiile sociale și cele ale organizațiilor militare, începând cu sfârșitul Războiului Rece, demonstrează o prezență tot mai numeroasă și mai importantă a acestora în viața organizației militare, în general, și în operațiunile militare, în special. Și ei sunt prezenți nu numai în sectoarele logistice, ci chiar în structurile militare fierbinți, fiind specialiști în menținerea stării de funcționare a armamentelor high-tech. Războiul din Golf a relevat un alt aspect al disciplinei militare și anume acela că, în condițiile unui conflict puternic tehnologizat, la care au participat în cadrul forțelor americane un număr impresionant de specialiști civili, procentul civililor trimiși în țară pentru probleme disciplinare a fost mai mic decât cel al militarilor. În vederea pregătirii Războiului din Golf, aproximativ 10 000 de specialiști civili, care lucrau pentru forțele armate americane, au fost trimiși în Arabia Saudită pentru a ajuta la operarea sistemelor logistice. Memorabil este cazul primei victime din cadrul participării americane în Somalia, un civil mort în urma intrării mașinii în care se afla într-un câmp de mine.

În același timp, operațiunile militare desfășurate în cadrul forțelor multinaționale și pe teritoriul altor state, pun o serie de probleme stării de disciplină. Sistemul relațiilor interumane și leadership-ul trebuiesc adaptate la aspectele culturii locale și a celei a partenerilor din cadrul forței.

Un aspect deloc de neglijat este cel al dublei subordonări, națională și multinațională a militarilor participanți la misiuni multinaționale în afara granițelor țării. Chiar dacă din punct de vedere operațional ei se subordonează comenzii structurii multinaționale, cariera lor depinde, în cea mai mare măsură, de autoritățile naționale. În acest caz poate exista tendința de a ascunde anumite fapte sau de a întârzia raportarea lor către autoritățile operaționale, ca urmare a raportării, în prealabil, autorităților militare naționale aflate în țara de origine.

A ține cont de contextul politic în care se desfășoară misiunile militare, altele decât războiul, este o cerință de bază care poate afecta disciplina militară și poate avea consecințe deosebite în plan strategic. Actul de indisciplină, de comportament neregulamentar a unui militar poate fi foarte ușor surprinsă de mass-media și poate ajunge, într-un timp foarte scurt, pe ecranele televizoarelor întregii lumi. În urma unor elemente de indisciplină, comportament neregulamentar și abuzuri față de populația civilă, în condițiile unei prezențe intense a mass-media în zonă, militarii canadieni au fost nevoiți să părăsească misiunea din Somalia. Masacrul de la Srebrenița, în Bosnia, cel mai mare masacru de după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a datorat, în parte și unor probleme de disciplină și nerespectarea regulilor de angajare și a procedurilor standard de operare și cooperării între militarii din diferite țări, aparținând forței de menținerea păcii.

CAPITOLUL II

FORMAREA DISCIPLINEI MILITARE

2.1 Cazarma militară ca instituție totală

Cercetătorii din domeniul științelor socio-umane au creat diferite modele teoretice pentru a studia organizația militară și modul în care aceasta acționează asupra membrilor ei. Organizația militară, în ansamblul ei este o organizație deschisă, influențată de mediul în care își desfășoară activitatea. Deciziile politice, schimbările sociale și tehnologice, relațiile cu alte organizații militare sau civile, afectează modul de funcționare al armatei. Valorile specifice organizației militare, valori precum disciplină, loialitate, sacrificiu de sine, altruism, activități în situații extreme, stres prelungit și intens, diferă, într-o măsură mai mare sau mai mică, de cele ale societății în ansamblu. De aceea, pentru realizarea nevoilor ei, organizația militară, ca de altfel orice organizație, realizează un proces de socializare prin care inoculează noilor membrii valorile, normele și comportamentele specifice. Organizația militară face acest lucru, în special în țările cu tradiție democratică, în baze de instrucție unde recruții sunt, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, izolați de restul militarilor și de restul societății.

Putem defini o instituție totală ca un mediu de rezidență și de muncă unde un mare număr de indivizi, plasați în aceeași situație, rupți de lumea exterioară pentru o perioadă relativ îndelungată, duc împreună o viață de co-locatar izolat .

Instituția totală este un mixt social, simultan comunitate rezidențială și organizație reglementată. În aceasta constă interesul său psihosociologic specific.

În țara noastră, armata este o formă ameliorată de instituție totală.Aceasta, ca și alte forme de instituție totală , practică izolararea cvasi-totală a unui număr de persoane într-un același univers claustral, dar aceasta se întinde pe o perioadă de timp relativ scurtă.O altă caracteristică comună instituției militare cu alte forme de instituție totală ar fi aceea că înrolează un anumit număr de oameni, supunându-i unui regim de viată colectiv și strict reglat de norme instituționale , a căror respectare este riguros controlată de un corp de supraveghetori.

În momentul incorporării, tânărul vine în contact cu un subiect, până atunci indepărtat, ce se conturează ca o realitate inerentă.Tot ce are el în spate va fi altfel folosit, va trebui să găsească și să utilizeze mecanisme noi de adaptare și apărare pentru a viețui într-un mediu fizic și social până atunci străin lui.

Individul care trăiește o experiență instituțională oarecare (trăirea experienței unei instituții totale reprezintă un caz particular, deoarece aici procesele respective apar mai evident) suferă o serie de transformări progresive ale personalității, modificându-și simultan sentimentul propriei identități (imaginea de sine), ca și modul de a-i percepe pe ceilalți.

2.2 Formarea personalității militare

Voi prezenta, în continuare, ciclul modificărilor pe care le înregistrează personalitatea datorită acestei cariere și modificările sistemului de reprezentări prin care individul ia cunoștință de el însuși și surprinde pe ceilalți. Evoluția personalității se realizează în limitele unui sistem instituțional cu reguli bine definite și cu un complex de relații personale și profesionale. Personalitatea rezidă în dispozițiile unui sistem social dat, aflate în uzul membrilor acestui sistem. În acest sens, eul nu este proprietatea persoanei căreia îi este atribuit, ci ține mai degrabă de tipul de control social exercitat asupra individului de el însuși și de cei care îl înconjoară.

2.2.1 Deculturarea recruților

Evoluția personalității militarului implică deculturare (disculturation),în sensul unei dezadaptări care îl aduce într-o stare în care este incapabil să facă față situațiilor normale ale vieții cotidiene. Izolarea înseamnă o ruptură cu trecutul, cu scenele pe care civilul își interpreta partiturile obișnuite, cu rutinele sale; ceremoniile de admitere supun recrutul (candidatul la o carieră militară) la un test de obediență sau, în cazul în care nu răspunde adecvat testului, chiar unei probe de forță pentru a-i înfrânge voința; deposedarea de obiectele personale (haine etc.), care servesc în mod obișnuit ca mijloace de expresie a identității, îl aduce în situația de a nu-și mai putea apăra fața și de a trăi sentimentul degradării Sinelui; faptul de a nu se afla practic niciodată singur, de a fi pus în situația să se confeseze, de multe ori în prezența celorlalți, de a fi obligat să accepte tratamente medicale etc. violează intimitatea Sinelui și generează o contaminare fizică și o contaminare morală. Înfrângerea rezistențelor se realizează în principal pe calea ricoșeului, tehnică de provocare a unei rezistențe care să legitimeze sancțiuni exemplare și descurajante, și înrolării, respectiv a obligației de a renunța la orice autonomie în luarea deciziilor și de a se supune autorității instituționale; instituția totală găsește totdeauna modalități de a raționaliza (legitima) servitutea.

Pe lângă acestea, militarul trebuie să se adapteze unui dublu sistem de privilegii:

privilegii care rezultă din respectarea normelor instituționale vizibile;

privilegii secundare care rezultă din cadrele interacțiunii față în față militar –instructor; acest al doilea sistem de privilegii constituie caracteristica esențială a culturii militarilor.

În consecință, ia naștere un dublu sistem de adaptări ale individului la instituție: adaptări primare și adaptări secundare.

Adaptările primare conduc treptat recrutul la instalarea în modul de existență pe care i-l propune instituția (cumulând toate satisfacțiile pe care aceasta i le poate oferi), ori chiar la adoptarea punctului de vedere al instituției cu privire la persoana

Adaptările secundare desemnează orice dispoziție obișnuită care permite individului să utilizeze mijloace interzise sau să parvină la scopuri ilicite (sau și una și alta) și de a eluda, astfel, pretențiile organizației cu privire la ceea ce ar trebui să facă sau să primească și, în consecință, la ceea ce ar trebui să fie el. Adaptările secundare reprezintă mijlocul prin care individul are posibilitatea să se îndepărteze de rolul și de personajul pe care instituția i le atribuie. Adaptările secundare se află la baza unei vieți sociale clandestine care se derulează în instituție, atât la nivelul colectivității militarilor, cât și la acela al colectivității personalului instructor: oriunde se constituie o societate, apare o viață clandestină efectivă a membrilor care nu coincide niciodată, nici măcar în cazul unei instituții totale, cu ideologia oficială.

2.2.2 Familiarizarea – asimilarea valorilor și normelor organizației militare

O a doua etapă a carierei morale poate fi considerată familiarizarea cu sistemul organizării interne a unității militare. O unitate militară cuprinde terenuri de instrucție, dormitoare, săli de studiu, cluburi, săli destinate servirii mesei, etc., constituind spațiul în care este concentrată întreaga activitate cotidiană a unui militar, spațiu închis și pe care el îl împarte cu alți camarazi. Utilizarea acestor facilități se realizează în funcție de o ierarhie a nivelelor de viață conform cu ierarhia specifică unei unități militare. Nu toți militarii, de toate gradele, servesc masa în aceleași facilități. Evoluția în utilizarea facilităților unității militare se realizează pe măsură ce militarul traversează etape în pregătirea sa, pe măsură ce personalitatea sa devine asemeni celei a camarazilor săi, pentru a putea fi eficient în condițiile specifice organizației militare.

2.2.3 Transformarea personalității

Viața și personalitatea recrutului trec printr-un proces de schimbare care influențează patru zone ale înțelegerii sale ca individ. Recrutul are doar două șanse:

fie să își modifice imaginea despre sine și despre modul cum se desfășoară lucrurile, trecând de la o abordare “civilă” la una militară,

fie rămâne la propria imagine de sine și la vechile modele de acțiune și gândire și

ori părăsește organizația militară de bună voie sau eliminat de către aceasta

ori rămâne, ascunzându-și latura civilă și acționând formal, în conformitate cu regulile organizației. În acest caz , în situații extreme, de conflict, această latură “ascunsă” va ieși la suprafață punând mari probleme stării disciplinare și afectând coeziunea și eficiența organizațională.

Cele patru zone ale vieții și personalității individuale și modul cum acestea sunt provocate spre schimbare de către organizația militară vor fi prezentate în continuare.

Autonomia de acțiune presupune capacitatea de auto-determinare a sinelui, responsabilitatea pentru propriul comportament, posibilitatea de a face alegeri și de a exprima, liber, sentimente.

Orele de somn, pentru servirea mesei, folosirea instalațiilor sanitare, frecvența bărbieritului, fumatul și alte activități care înainte erau autonome, acum sunt foarte bine încadrate într-un program stabilit de către comanda unității, unic pentru toți membrii unei subunități.

Toate elementele de echipament trebuie să fie depozitate și aranjate în aceeași manieră de către toți militarii.

Echipamentul este identic pentru toți, militarul nu poate să își aleagă cu ce se va echipa.

Autonomia de mișcare are în vedere dreptul individului de a se deplasa spontan, oriunde, de a-și stabili propriul ritm de lucru și deplasare.

Militarii sunt învățați cum trebuie să se deplaseze în cazarmă și cum trebuie să apară în fața comandanților.

Fiecare poziție a corpului este explicată clar în regulamente și sunt prezentate și instanțele în care aceste poziții sunt adoptate.

Intimitatea presupune oportunitatea de intimitate fizică și psihică, existența unor locuri unde individul poate să fie singur.

Unitatea militară dispune de un dosar personal al fiecărui militar, dosar în care se găsesc informații despre o serie întreagă de aspecte ale vieții acestuia.

Vizita medicală , la sosirea în unitate se realizează tot într-un cadru comun. Toți militarii sunt dezbrăcați și examinați de către medic în aceeași cameră.

Facilitățile sanitare sunt, de asemenea, comune pentru mai mulți militari.

Imaginea de sine ca persoană fizică se referă la capacitatea individului de a-și alege propriile haine, propria frizură, grad de curățenie personală, etc.

După sosirea în unitate recrutul este deposedat de bijuterii, însemne, insigne și alte elemente specifice imaginii de civil a individului;

Tunsoarea este identică pentru toți militarii.

Conform lui Goffman, membrii unei instituții totale își recâștigă stabilitatea pe măsură ce învață care sunt privilegiile sistemului instituțional, pe măsură ce programul de instrucție formală și instruirea informală (în relațiile informale cu superiorii și cu ceilalți camarazi) îi oferă o înțelegere mai bună a așteptărilor pe care le are de la el armata și modul cum el poate să răspundă favorabil acestor așteptări.

Pe măsură ce se integrează în mediul militar, recrutul devine membrul unui echipaj, al unei grupe, nu mai este doar un simplu soldat; începe să se identifice cu cei alături de care trăiește și se instruiește, alături de cei de care, în cazul unui conflict, depinde supraviețuirea sa și îndeplinirea misiunii. În acest context apare pregnantă presiunea socială și auto disciplina ca și forme de disciplină militară.

Ceremoniile și ritualurile militare, înțelegând și semnele exterioare de respect și limbajul militar, etc. devin elemente importante ale interacțiunii zilnice a militarilor, respectarea lor fiind o premisă a unui climat de disciplină favorabil îndeplinirii misiunilor.

2.2.4 Reacția individuală la acțiunea socializatoare a organizației

Există un continuum al comportamentelor de rol pe care le experimentează militarul în cadrul procesului de socializare la mediul militar,

plecând de la o diferențiere între rolul pe care îl impune organizația și sinele militarului (implicare minimă, eforturi reduse de integrare, etc.) și ajungând la

o stare în care sinele și rolul sunt nediferențiate (implicare maximă, eforturi maxime pentru integrare, etc.)

Goffman a descris patru etape ale acestui continuum, modalități în care recrutul care trece printr-un proces de socializare în urma căruia va dobândi elementele de rol specifice organizației militare:

Retragerea din situație este etapa în care organizația militară provoacă sinele civil al recrutului încurajându-l să se retragă între pereții rolurilor sale civile, testându-i motivația și capacitatea de a deveni militar. Militarii care își mențin caracteristicile sinelui civil sunt eliminați din armată ca fiind incompatibili cu ceea ce se așteaptă de la ei. Ceilalți, care reușesc să depășească această provocare trec mai departe în cea de-a doua fază a procesului de socializare, suferind schimbări la nivelul personalității.

Rolul intransigent îl prezintă pe militar vociferând împotriva standardelor și valorilor organizației militare. Dar, în realitate, căutând să determine elementele împotriva cărora să protesteze, recrutul devine implicat în organizație, valorile și rolurile ei.

Recrutul colonizat este cel care deja a reușit să își identifice locul și rolul în organizație și care este mulțumit de viața sa.

Conversia reprezintă etapa pe parcursul căreia militarul devine implicat la maximum în viața organizației, acceptându-i valorile și comportându-se conform prevederilor rolului organizațional pe care trebuie să îl îndeplinească.

Se poate identifica astfel, modul în care un centru de instrucție sau orice altă structură militară, care asigură instruirea primară a militarilor pot, printr-un control intens al mediului, să realizeze o socializare intensă, necesară, a civilului și transformarea lui într-un militar. Acest proces de socializare nu are în vedere numai aspectele sociale și psihologice ale vieții individului, ci și aspectele militare, de specialitate ale pregătirii acestuia. Dar, abordarea acestora din urmă este mai puțin importantă, mai ales într-un context în care procedurile, tehnicile și tacticile se schimbă rapid. Lucrarea realizată aici are un caracter de generalitate, în sensul în care ideile exprimate pot fi utilizate în instruirea oricărei categorii de militari din orice specialitate, deoarece toți militarii, indiferent de grad, funcție și specialitate trebuie să fie caracterizați de anumite trăsături de personalitate, trebuie să împărtășească un set comun de valori și norme, între care disciplina ocupă un loc central.

Respectul normelor, executarea necondiționată, întocmai și la timp a ordinelor superiorilor sunt pietrele de temelie și elementele definitorii ale oricărei armate, de oriunde.

2.3 Acțiunea socializatoare a organizației militare

Dacă anterior am abordat mai multe aspectele individuale ale socializării, modul cum recrutul resimte organizația și transformările ce au loc la nivelul personalității lui, în continuare voi prezenta modul în care organizația, prin procese socio-psiho-pedagogice, încearcă să-l transforme pe civil într-un militar care să participe la îndeplinirea eficientă a misiunilor armatei.

Organizațiile, în general, își organizează procesul de socializare a noilor membrii, utilizând diferite metode, în funcție de intensitatea dorită a acestui proces. Organizația militară care presupune un nivel ridicat de disciplină se va baza pe toate metodele disponibile pentru a obține acest lucru și va realiza permanent o întărire a procesului de socializare pentru a realiza continuitatea procesului și a asigura, în ultimă instanță, eficiența organizațională.

2.3.1 Etapele socializării

De vreme ce procesul de socializare este unul continuu, cei care studiază învățarea socială au delimitat câteva etape care să surprindă această realitate.

Socializarea anticipativă se realizează chiar înainte ca civilul să devină membru al organizației militare. El află, se informează cu privire la organizația militară, se familiarizează cu normele, valorile și rolurile generale ale organizației al cărui membru dorește să devină. El află că disciplina reprezintă o virtute înaltă și esențială a vieții militare, fără de care organizația nu își poate îndeplini misiunile. Această socializare anticipativă poate fi:

Formală, caz în care civilul obține informații despre organizație din surse oficiale: birouri de informare-recrutare, campanii de informare, birouri de relații publice, activării în cadrul organizației în alte tipuri de roluri decât cel vizat în prezent, etc.

Informală, când civilul se informează cu privire la organizația militară din surse neoficiale: prieteni, rude, mass-media, etc.

Acomodarea este etapa în care noul recrut, înarmat cu o serie de așteptări cu privire la viața în organizația militară, se confruntă cu realitatea zilnică. În acest moment începe, ceea ce am prezentat anterior ca fiind, procesul de deculturare. Dacă socializarea anticipativă a fost una corectă, în urma căreia civilul și-a format o imagine conformă cu realitatea organizației și a luat decizia înrolării conform cu această realitate, atunci procesul de deculturare nu va fi foarte dur. În schimb, dacă socializarea anticipativă s-a bazat pe informații eronate, noul recrut va resimți în această etapă un adevărat șoc. Bazele de instrucție ale armatelor democratice și chiar academiile militare desfășoară, în primele săptămâni ale noilor recruți în organizație, adevărate acțiuni de deculturare pentru a socializa recruții la valorile și normele organizației și pentru a-i elimina pe cei mai puțin motivați. Forțele speciale realizează asemenea procese foarte intense de deculturare pentru militarii care doresc să devină membrii acestor forțe. “la sosirea la Centrul și Școala de Război Special “J. F. Kennedy”, aspiranții se confruntă cu un curs de preselecție pe durata a trei săptămâni, numit Aprecierea și selecția Forțelor Speciale. … Aceste trei săptămâni de continuu stres fizic și psihic îi va convinge pe cei mai slab motivați să renunțe încă de la începerea selecției.” Un astfel de curs are o rată a eșecurilor de 25%. În cadrul acestei etape de acomodare recrutul face cunoștință cu cerințele generale ale organizației.

Managementul rolului presupune realizarea unui “acord fin” între comportamentele individuale și cerințele rolurilor specifice ale organizației militare. Apare , în această etapă, nevoia realizării unui echilibru între rolul individului în organizație și celelalte roluri pe care militarul le are de satisfăcut în viața sa extraorganizațională. Fără un astfel de echilibru militarul nu poate realiza o activitate eficientă. Studiile întreprinse în ultimele conflicte au relevat faptul că, cele mai multe probleme disciplinare, de comportament neregulamentar și pierderi psihice au fost cauzate de problemele pe care militarii le-au lăsat nerezolvate acasă. Armatele occidentale au introdus conceptul de Front de acasă pentru a prezenta acest tip de probleme și au înființat comitete care să gestioneze probleme aferente relațiilor familie – armată – militar ce pot apărea în timpul misiunilor. „A înființat (armata olandeză) Frontul Comun al Casei. În general, se poate spune ca atenția acordată acestui Front s-a extins. Avem șase luni de misiune – în Afghanistan este mai scurtă perioada, trei luni – și între acestea oamenii au posibilitatea să-și petreacă cele două săptămâni cu familia, diferențiat, în funcție de preferințe: o dată toată perioada sau de două ori câte o săptămână. Și pentru că acest contact cu familia este foarte important, acest Front oferă suport familiilor rămase acasă. Sunt convins că fără acest contact cu familia și fără certitudinea că există cineva care să ofere suport familiilor rămase, moralul soldaților ar fi mult mai scăzut”.

Figura 1 Etapele socializării organizaționale

2.3.2 Metode de socializare

Metodele de socializare sunt într-o strânsă relație cu etapele socializării. Chiar dacă unele se întrepătrund, pentru o analiză eficientă se impune diferențierea lor.

Încrederea în agenții externi. În ciuda faptului că recruții traversează etapa socializării anticipative, armata, presupunând un set de valori, norme, comportamente și proceduri diferite de cele specifice vieții civile, nu se poate baza foarte mult pe acest tip de socializare, nu poate avea încredere în efectul psiho-pedagogic al agenților externi. În societatea contemporană acest lucru este și mai important cu atât mai mult cu cât valorile și normele civile diferă, din ce în ce mai mult, de cele pe care armata se bazează pentru a-și îndeplini misiunile eficient. „Concluzia studiului amintit a fost că tinerii sunt din ce în ce mai puțin patrioți, au un nivel de participare socială redus și sunt atrași de țările vestice, în special datorită calității scăzute a vieții în România. O dorință crescândă „de a se simți liberi“ poate scădea abilitatea cetățenilor de a înțelege cultura militară și dorința acestora de a deveni militari, în absența unei obligații legale. Atitudini precum egocentrismul, empatia scăzută și intoleranța nu se încadrează în sistemul de valori pe care armata le promovează și pe care se bazează în îndeplinirea misiunilor ei.”

Colectiv sau individual. Organizațiile, în general, pot utiliza o strategie de socializare colectivă sau una individuală, funcție de nevoile de valori și comportamente de care are nevoie de la membrii săi. Organizația militară nu poate utiliza o strategie individuală pentru că, în îndeplinirea misiunilor ei, nu are nevoie de luptători individuali tip Rambo. Lucrul în echipă, loialitatea, sprijinul reciproc sunt elemente indispensabile organizației militare. Disciplina nu presupune doar respectarea normelor de către fiecare individ în parte ci, mai mult decât atât, respectul normelor care reglementează viața de grup și a normelor de lucru în grup. Disciplina colectivă promovează loialitatea față de organizație, creează spiritul de corp și asigură o relativă uniformitate, asemănare care întărește relațiile dintre cei care sunt socializați în acest mediu.

Degradarea și ridiculizarea reprezintă o serie de experiențe destinate umilirii recrutului și reducerea încrederii în sine și în caracteristicile de rol achiziționate anterior intrării în organizația militară. Această metodă are rolul de a testa socializarea anticipativă a militarilor, a angajamentului lor față de organizația militară și corectarea socializării anticipative eronate. Nu toate aceste tipuri de degradare sunt formale, incluse în programul oficial de pregătire a militarilor. Televiziunile au arătat mai multe tipuri de ceremonii specifice altor armate precum cea S.U.A., Rusiei, Canadei, ceremonii pe timpul cărora noii recruți erau loviți de către militarii mai vechi, erau supuși la tot felul de acte de degradare socială. Toate aceste ceremonii erau acceptate de către noii recruți ca făcând parte din tradiția unității, armei respective. În cadrul unei activități Mil-to-Mil, un ofițer american preciza că, la Academia Forțelor Terestre americane, West Point, primele 6 săptămâni poartă numele de “Beast Barrack” (Baraca Bestiei) și reprezintă un astfel de program de degradare și ridiculizare a noilor recruți.

Angajamentul organizațional

Angajamentul reprezintă tăria legături dintre militar și organizația militară și poate, conform cercetărilor întreprinse în domeniul psihologiei sociale, fi de trei tipuri, funcție de intensitatea relației. Angajamentul organizațional este în strânsă legătura cu nivelul implicării militarului în activitatea specifică și , funcție de intensitatea lui, este corelat cu o implicare reală sau doar cu o ritualizare, o manifestare aparentă a implicării. O astfel de ritualizare a fost constatată pe timpul conflictelor secolului trecut prin analiza post conflict a consumurilor de muniție, a relațiilor interpersonale și a eficienței acțiunilor militare. De asemenea, ritualizarea implicării organizaționale, ca efect al unui angajament normativ sau de continuitate a dus, în situații de conflict, la evitarea confruntării cu inamicul și la refuzul de a executa misiunile primite. Regulamentul disciplinei militare, R.G.-3, prevede pentru evitarea acestui ritualism necesitatea „combaterii practicilor de însușire și executare mecanică a ordinelor și dispozițiilor, promovarea principiilor disciplinei conștiente”.

Angajamentul afectiv se bazează pe identificarea și implicarea militarului cu viața, normele, valorile și comportamentele specifice organizației militare. Disciplina, ca valoare fundamentală a organizației militare este interiorizată și exprimată comportamental ca autodisciplină și ca sprijin social acordat camarazilor și primit din partea acestora.

Angajamentul de continuitate are la bază costurile implicate de părăsirea organizației, astfel că, cei care au un angajament de continuitate mare, rămân în organizație, nu pentru că aderă efectiv la normele, valorile și comportamentele ei, ci pentru că sunt nevoiți să rămână. Dacă militarul este lipsit de alternative sau părăsirea armatei implică sacrificii cărora nu le poate face față, el va rămâne fără însă a fi pe deplin implicat în viața organizației. Apare fenomenul de ritualizare a disciplinei militare ce va fi prezentat mai pe larg într-un alt capitol.

Angajamentul normativ este bazat pe o ideologie, sau un sentiment de obligație față de organizația militară, iar militarii, care împărtășesc un astfel de angajament, rămân în armată pentru că așa trebuie să facă. Un astfel de angajament ar putea fi identificat în cazul militarilor în termen care nu aleg voluntar să devină membrii ai organizației militare, ci sunt obligați prin lege.

Capitolul III

DISCIPLINA MILITARĂ DIN PERSPECTIVA CONDUCERII

3.1. Aspecte normative privind disciplina militară în armata română

Componentă intrinsecă a sistemului universal de valori, DISCIPLINA asigură desfășurarea normală a sistemului socio-global, reprezintă cadrul social și psihologic adecvat fiecărui individ și colectivității. Disciplina socială, în coordonatele sale principale, în conținutul ei, se regăsește în toate manifestările vieții ostășești iar DISCIPLINA ARMATEI, parte inseparabilă a disciplinei sociale, se distinge printr-o serie de particularități determinate de natura activității, rigorile și misiunile sistemului militar, de faptul că raporturile tip „comandă – execuție” sunt dominante.

Conform Regulamentului Disciplinei Militare, R.G.-3, DISCIPLINA MILITARĂ constă în respectarea de către militari a normelor de ordine și de comportare obligatorii, în vederea realizării stării funcționale a structurilor militare și a bunei desfășurări a activităților din armată. Ea constituie unul dintre factorii determinanți ai capacității de luptă a armatei și se bazează atât pe acceptarea conștientă a normelor de comportare stabilite, cât și pe coerciția ce se aplică, conform prevederilor legale, în situația nerespectării acestora. Disciplina militară impune:

subordonarea necondiționată în îndeplinirea întocmai a îndatoririlor și atribuțiunilor funcționale;

respectarea „ad literam” a normelor de ordine și comportare ostășească și civică;

asumarea răspunderii pentru faptele proprii;

comandanții (șefii) să nu dea ordine ce contravin legilor, actelor normative specifice, convențiilor internaționale la care România este parte și normelor de drept internațional umanitar.

Realizarea disciplinei militare în entitățile armatei române vizează o serie de obiective și direcții principale, cum ar fi:

acțiunea fermă împotriva manifestării de amatorism (lipsei de profesionalism) în conducerea și instruirea trupelor, în organizarea și desfășurarea oricărei activități în cadrul structurilor militare;

statornicirea în cadrul tuturor tipurilor de structuri militare și relații funcționale a AUTORITĂȚII LEGII, REGULAMENTULUI MILITAR și a ORDINULUI, a profesionalismului real al fiecărui militar și salariat civil în îndeplinirea atribuțiilor funcționale;

acceptarea conștientă, în toate împrejurările, numai a argumentelor performanței profesionale individuale, rezultate din îndeplinirea normelor și baremelor regulamentare, combaterea tendințelor de acoperire a lipsei performanței individuale prin performanța colectivă;

reinstaurarea încrederii tuturor categoriilor de personal în legalitatea și dreptatea actului de comandă;

combaterea practicilor de însușire și executare mecanică a ordinelor și dispozițiilor, promovarea principiilor disciplinei conștiente;

înțelegerea și aplicarea în orice acțiune militară, a conceptului de disciplină, materializat în perceperea și manifestarea spiritului de corp, a atitudinii cadrelor de comandă și a întregului personal față de regulile, constrângerile și sacrificiile profesiei de militar.

Disciplina militară se realizează printr-o serie de căi specifice:

respectarea strictă a prevederilor legilor țării, actelor normative specifice, prin încadrarea riguroasă a ordinului în sfera de cuprindere a acestora;

exemplul personal în relațiile de serviciu și în societate;

aplicarea normelor deontologiei profesionale în gestionarea resurselor umane;

întărirea coeziunii în cadrul subunităților și afirmarea spiritului camaraderesc;

desfășurarea permanentă și organizată a activităților cu caracter educativ, pe categorii de militari și individual;

exigență față de sine și față de subordonați;

aplicarea cu discernământ a măsurilor stimulative și a celor coercitive.

3.2. Obligațiile și răspunderile militarilor ce decurg din regulile

disciplinei militare

Disciplina militară impune militarilor următoarele obligații:

să respecte prevederile Constituției, legilor țării și actelor normative specifice, în fața cărora militarii sunt egali și protejați în aceeași măsură, precum și cerințele ce decurg din jurământul militar;

să apere și să promoveze valorile și simbolurile naționale;

să cunoască și să-și îndeplinească îndatoririle ce le revin din regulamentele militare, precum și din legile cu aplicabilitate în domeniul militar;

să dea dovadă de vigilență și să păstreze secretul de stat și de serviciu în toate împrejurările;

să acționeze cu fermitate pentru oprirea altor militari de la încălcarea legilor, actelor normative specifice, ordinii militare și a celei publice;

să informeze pe comandanți când constată încălcarea disciplinei;

să poarte regulamentar ținuta militară și să se comporte cu demnitate în toate situațiile;

să contribuie la întărirea și apărarea prestigiului și onoarei personale și ale armatei;

să cultive sentimentul datoriei, spiritul de corp și relațiile de camaraderie;

să cunoască, să respecte și să aplice prevederile dreptului internațional umanitar, în cazul conflictelor armate;

Militarul răspunde de faptele pe care le săvârșește, iar comandantul răspunde de disciplina militară a structurii pe care o comandă și de consecințele ordinelor pe care le dă. De asemenea, comandantul unei entități militare este răspunzător, atât față de comandantul eșalonului superior, cât și față de subordonați și membrilor de familie, pentru ordinele date și faptele sale contrare legalității și normelor regulamentare.

Persoanele care au favorizat săvârșirea unor fapte contrare disciplinei militare răspund pentru fiecare caz în parte, în raport cu competențele stabilite prin atribuții funcționale.

Ordinele și dispozițiile eșaloanelor superioare se aduc la cunoștință personalului militar și civil din toate structurile militare în timp oportun, pentru înțelegerea și acceptarea deliberată a acestora, eliminându-se arbitrarul în interpretarea, evaluarea și executarea lor.

3.3Obligațiile disciplinare ale comandantului

Potrivit funcției pe care o deține și autorității date de aceasta, comandantul este obligat:

să cunoască și să aplice, în toate împrejurările, îndatoririle ce-i revin din legislația și din actele normative specifice în vigoare;

să ia decizii, să le exprime prin ordine clare și precise, să asigure condițiile necesare îndeplinirii și să urmărească executarea lor, asumându-și întreaga răspundere privind legitimitatea și urmările acestora;

să cultive și să dezvolte la subordonați sentimentul demnității și onoarei militare, răspunderea personală față de îndeplinirea atribuțiilor funcționale și ordinelor primite, respectarea prevederilor legilor și actelor normative specifice;

să ordone numai executarea unor acțiuni în spiritul și litera legilor, actelor normative specifice, convențiilor internaționale la care România este parte și cutumelor războiului;

să respecte drepturile, personalitatea și demnitatea subordonaților;

să rezolve cererile subordonaților în limitele competențelor pe care le are și să raporteze eșalonului superior când acestea depășesc posibilitățile sale de soluționare;

să fie principial, drept și exigent în relațiile de serviciu cu subordonații și în aprecierea muncii lor;

să fie, în toate împrejurările, exemplu pentru subordonați și să manifeste spirit de ordine și disciplină;

să prevină și să combată abaterile și practicile neregulamentare;

să acorde recompense și să aplice sancțiuni disciplinare, fără să îngrădească drepturile și îndatoririle militarilor;

să analizeze disciplina la termenele prevăzute prin reglementările în vigoare sau ori de câte ori este nevoie și să ia măsurile ce se impun;

să permită subordonaților să-și argumenteze faptele ce le sunt reproșate;

să pună la dispoziția subordonaților, când ei nu au posibilitatea să-și asigure, actele normative specifice ale căror prevederi trebuie cunoscute și să le asigure timp pentru însușirea acestora.

3.4.Obligațiile disciplinare ale subordonaților

Subordonatul are obligația să cunoască toate drepturile și îndatoririle ce-i revin. El are îndatorirea de a executa, cu toată convingerea, ordinele, misiunile încredințate și atribuțiile ce-i revin conform funcției, fiind răspunzător de îndeplinirea acestora. Subordonatul își însușește nu numai litera ordinului, ci și spiritul lui.

Fiecare militar este obligat să respecte regulile disciplinei militare cerute de superiorii în grad, chiar dacă aceștia nu îi sunt comandanți.

Militarul care constată că nu poate să execute un ordin sau că ordinul este ilegal raportează, imediat, celui de la care l-a primit. În cazul în care acesta menține ordinul dat, înseamnă că își asumă integral răspunderea
efectelor executării lui.

3.5. Leadership și disciplină

3.5.1. Liderul militar – formator al disciplinei militare

„Calitatea actului de comandă, pusă în evidență de personalitatea comandantului, de capacitatea acestuia de a-și conduce subordonații și de exemplul personal dovedit în orice împrejurare, constituie baza cunoașterii reale a situației din unitate, a adoptării de măsuri ferme pentru prevenirea și combaterea faptelor care afectează disciplina militară.” Așa descrie, succint , în partea sa de început Regulamentul Disciplinei Militare, R.G. –3, rolul liderului militar în formarea disciplinei militare.

Această precizare impune o abordare mai aprofundată care să aibă și o bază științifică și una empirică, folosind rezultatele cercetărilor din domeniul științelor socio-umane. Atât timp cât acțiunile liderului nu sunt izolate, ci ele influențează toate aspectele relaționale și de misiune ale structurii aflate în subordine, consider că o privire unitară asupra a ceea ce înseamnă un lider militar, care sunt atributele sale, în viziunea unor alte armate, este foarte benefică, înainte de a intra în abordarea aprofundată a relației leadership – disciplină.

Figura 1 – Caracteristicile leaderului

Toate elementele prezentate anterior au o influență directă sau indirectă asupra disciplinei militare. Prin modul cum se comportă, prin nivelul său de competență profesională și prin acțiunile sale, comandantul reușește sau nu să insufle subordonaților săi nevoia de disciplină prin care să-și poată îndeplini cu succes misiunile.

3.5.2. Leadership și disciplină

Definiția disciplinei militare din perspectivă sociologică (vezi cap. 2) face referire la relația dintre stilurile de conducere și disciplina organizațională. Următoarele pagini abordează specificul militar al aceste relații.

Cercetătorii dinamicii grupului au identificat mai multe tipologii ale stilurilor de leadership dar, poate cea mai cunoscută dintre ele are în vedere nivelul participării subordonaților la procesul decizional, implementarea planurilor și motivarea subordonaților. Cele trei stiluri de conducere descrise în literatura de specialitate și utilizate în cercetarea empirică și în îmbunătățirea performanței organizaționale sunt autocratic, participativ și delegativ sau laisez-faire. Chiar dacă toți liderii utilizează, la un moment dat, toate cele trei stiluri, unul dintre ele este dominant și prezent în aproape toate comportamentele acestuia.

Stilul autocratic este utilizat atunci când liderul le transmite subordonaților ceea ce vrea el ca ei să facă, fără a cere sfatul , părerea acestora. Unele dintre condițiile adecvate de folosire acestui stil este atunci când dispunem de toate informațiile necesare rezolvării problemei(îndeplinirii misiunii), timpul este scurt și subordonații sunt foarte motivați pentru acțiunile la care participă. Pe timpul unui conflict, când întâlnim des astfel de condiții, stilul autocratic este de dorit. Dacă însă timpul la dispoziție este suficient și dacă militarii nu sunt motivați pentru misiune, atunci comandantul trebuie să își adapteze stilul la realitatea imediată. În manualele de operații militare ale țărilor NATO, se precizează ca un comandant, atunci când dă un ordin, indiferent de nivelul ierarhic, trebuie să precizeze neapărat ce trebuie să facă subordonații și de ce. Niciodată cum să facă. Precizarea acestui „de ce?” are scopul de a explica subordonaților rațiunea acțiunii lor și de a-i ghida astfel încât ei să poată să-și stabilească cele mai bune metode de a atinge scopul dorit de comandant. Precizarea modului de acțiune(cum) îi lipsește pe subordonați de orice implicare psihică în îndeplinirea ordinului. Ei nu își pot utiliza resursele de creativitate și inițiativa în îndeplinirea ordinului ceea ce are un rol demotivant. Climatul disciplinar creat de un comandant caracterizat de un astfel de stil de conducere este bazat pe coerciție și este mai puțin eficient în situații critice. Unii comandanți pot ajunge să strige la subordonați, să-i amenințe, să folosească un limbaj necorespunzător sau să abuzeze de putere. Dar acesta nu este stilul autocratic, eficient de altfel în anumite situații așa cum am precizat, acesta este un stil abuziv, neprofesional de conducere ce poate avea efect doar pe termen scurt.

Pentru a câștiga angajamentul și a-i motiva pe subordonați, comandantul ar trebui să abordeze stilul participativ. Acesta presupune implicarea, în procesul decizional, a liderului și a unuia sau mai mulți dintre subordonați, pentru a determina ce este de făcut și cum trebuie făcut. Chiar dacă comandantul militar este cel care ia decizia finală, subordonații vor fi mai motivați în implementarea ei datorită faptului că au fost implicați și în luarea ei. Abordarea unui astfel de stil nu este o slăbiciune ci un punct forte pe care subordonații îl vor aprecia. Acest stil de conducere este utilizat atunci când nu toate informațiile sunt cunoscute, și când competențele și experiența subordonaților pot compensa, prin creativitate, această lipsă informațională. Acest stil se distinge de cel democratic deoarece într-o instituție democratică deciziile se iau prin vot sau prin consens. În cazul organizației militare, deciziile se iau doar de către comandant care poartă și responsabilitatea efectelor ei. Dacă un comandant poate delega autoritatea unuia dintre subordonați pentru a rezolva o anumită problemă, el nu poate delega responsabilitatea care este întotdeauna a sa. Acest stil de conducere creează, prin implicare subordonaților în luarea deciziilor și motivarea lor pentru acțiune, un climat de ordine și disciplină asociat cu un angajament afectiv puternic al subordonaților pentru acțiune.

Utilizând stilul delegativ (laisez-faire), comandantul îi lasă pe

subordonați să ia singuri deciziile pe care apoi le vor implementa. Chiar și în acest caz comandantul este responsabil pentru deciziile luate. Acest stil este folosit când subordonații sunt capabili să analizeze situația și să determine ceea ce trebuie făcut și cum trebuie făcut. Comandantul trebuie să stabilească care sunt prioritățile și să delege anumite sarcini. Motivarea subordonaților pentru acțiune este bună, dar pot exista momente în acre, fără un anumit control din partea comandantului, aceștia să intre în conflict de idei sau interese și astfel să afecteze misiunea încredințată.

Figura 3 Stiluri de leadership

Un lider bun folosește toate trei stilurile de conducere în funcție de situație, de subordonați și de contextul în care are loc acțiunea. Contextul care poate influența aplicarea și eficiența stilurilor de conducere poate fi caracterizat de câteva elemente de care orice comandant trebuie să țină cont:

Timpul la dispoziție;

Măsura în care relațiile șef-subordonați sunt bazate pe respect și încredere reciprocă;

Informațiile (expertiza) sunt deținute de către lider sau de către subordonați;

Nivelul de pregătire al subordonaților;

Conflictele interne;

Nivelul de stres;

Tipul de sarcină;

Legile sau procedurile de protecția muncii.

Un alt aspect deloc de neglijat este acela al puterii pe care o poate implica comandantul în procesul formării disciplinei în structura pe care o conduce. Există mai multe tipuri de putere și toate au fost , la un moment dat legitime a fi utilizate în cadrul forțelor armate. Puterea presupune capacitatea liderului de a influența comportamentul subordonaților și de a-i determina să facă ceea ce el dorește, să îndeplinească misiunile ce le sunt încredințate. În organizația militară puterea poate fi exercitată doar în măsura în care ea este autoritate, adică este legitimă. Nu oricine poate exercita, oricând putere în organizația militară. În funcție de puterea pe care o exercită, liderul poate influența pozitiv sau negativ cadrul disciplinar din (sub)unitate.

Puterea coercitivă este bazată pe frică. O persoană cu putere coercitivă poate face lucrurile dificile pentru subordonați. Acestea sunt persoane ce trebuiesc evitate când sunt nervoase. Militarii, aflați în subordinea unor astfel de lideri, este puțin probabil să fie angajați afectiv în organizație și este de așteptat să reziste comandantului.

Puterea de recompensare descrie conformismul și disciplina ca fiind bazate pe capacitatea comandantului de a recompensa subordonații. Acest comandant este apt să distribuie recompense pe care subordonații le doresc.

Puterea legală rezultă în urma numirii unei persoane într-o anumită funcție, într-o ierarhie socială sau organizațională. Această persoană are dreptul , în baza poziției sale , să aștepte de la subordonați conformism și disciplină. Acesta este cazul tipic al liderului militar, dar nu acesta este singurul tip de putere implicată. Nici nu trebuie să fie așa pentru că nu funcția este cea care determină acțiunea eficientă a subordonaților ci omul care este liderul.

Puterea de expertiză presupune influențarea bazată pe cunoștințele și expertiza într-un anumit domeniu. Puterea expertului este cea mai puternică și mai consistentă în relația cu performanța eficientă a subordonaților. Un comandant care nu are cunoștințele impuse de funcție și nu este expert în relațiile interumane nu va putea obține performanță din partea subordonaților.

Puterea de referință exercită influența prin posesia de către un individ a unor resurse dezirabile pentru alții sau a unor trăsături personale. Acesta este tipul de lider pe care subordonații îl plac și se bucură să poată face ceva cu el sau pentru el. Este liderul numit și charismatic, vedeta pe care toată lumea o îndrăgește.

Disciplină militară și eficiență în luptă

Dezbaterea dacă performanța militară este mai bine îmbunătățită printr-o disciplină formală, punitivă sau prin auto-disciplină și presiune socială a apărut în timpul Primului Război Mondial. De asemenea, se ridică problema influenței disciplinei asupra performanței: are disciplina o influență directă sau influența este indirectă prin acțiunea ei asupra proceselor sociale de menținere a sistemului (organizației) într-o stare de echilibru.

3.6.1. Disciplina formală versus autodisciplină

Primul aspect luat în dezbatere a fost acela al opoziției dintre disciplina formală și auto-disciplină – incluzând aici și presiunea socială pe care o exercită grupul sau organizația de apartenență. De asemenea, există o dezbatere privind condițiile în care disciplina formală ar trebui relaxată sau întărită. În cele din urmă sunt elementele obligativității fizice ca un corolar al disciplinei colective.

Disciplina formală a fost codificată sub forma unor regulamente militare , bine adaptate pentru armatele mici și profesioniste din țările vestice lovire a armelor a avut un impact mai mare, necesitând dislocări în zone largi ale forțelor, calitatea inițiativei a devenit cea mai de preț virtute militară.” Pe măsură ce unitățile deveneau tot mai dependente de propriile resurse pentru obținerea succesului în luptă, independent de sprijinul eșaloanelor superioare și fără ajutorul vecinilor, în condiții de izolare și incertitudine (caracteristici specifice și mediului de luptă contemporan), disciplina rigidă a cunoscut un declin.

Coerciția fizică

Alături de formele legal-punitivă și personal-socială ale disciplinei, coerciția fizică a fost, în mod tradițional, ultima metodă de a-i ține pe militari în câmpul de luptă. În spatele formațiilor din prima linie, armele ofițerilor și subofițerilor erau folosite atât împotriva inamicului cât și împotriva dezertorilor. Totuși, așa cum concluziona Wiley, astfel de metode erau numai parțial eficiente. „Către finalul celui de-al Doilea Război Mondial, comandanții germani foloseau câmpuri de mine, sârmă ghimpată și gărzi speciale pentru a descuraja dezertarea.” Echipe SS și poliția militară circulau permanent în zona din spatele frontului, căutând dezertori care, când erau prinși, erau agățați de stâlpi purtând pe corp însemne care îi proclamau ca trădători.

Nivelul dezertărilor în cadrul trupelor aliate a fost mai mic decât în Primul Război Mondial, ceea ce a impus mai puține măsuri draconice, mai ales în partea finală a conflictului, când aliații erau pe o pantă ascendentă către victorie. Îngrijorarea militarilor germani pentru familiile lor care a determinat un număr mare de dezertări spre finalul războiului nu s-a manifestat și în cazul aliaților care luptau pe pământ străin și care știau că la ei în țară lucrurile sunt pașnice. În ciuda acestor evidențe, Primul Război Mondial reprezintă punctul de cotitură în utilizarea coerciției fizice pentru prevenirea dezertărilor.

3.6.3. Conformismul

Literatura socio-umană tinde să pună disciplina – indiferent de formele ei de sancțiuni formale, presiune socială, auto-disciplină sau coerciție fizică – în strânsă relație cu conformismul la obiectivele și cerințele organizației militare.

Conform lui Festinger, conformismul are două cauze majore:

Nevoia de autoevaluare, care îl conduce pe individ la compararea cu o altă persoană puțin diferită de sine însuși, sau care se află într-o situație similară, ori de câte ori lipsesc criteriile obiective de judecată. În condițiile de deprivare aproape totală în care se află militarul pe câmpul de luptă, nevoia de criterii de judecată este mare iar singura sursă este oferită de discuțiile în cadrul grupului militar de apartenență. Izolarea și absența informațiilor oficiale cresc nevoia de siguranță, generează absența unor criterii clare de comportare și militarii devin mai vulnerabili la acțiunile psihologice inamice. Aceste acțiuni încearcă să suplinească nevoia de informații și poate crea mari probleme disciplinare și de eficiență a acțiunilor militare;

Presiunile către conformism rezultă și din faptul că aceasta este de dorit sau necesară pentru atingerea țelurilor comune. Presiunea către conformism va crește dacă membrii grupului militar sesizează o creștere a divergențelor în legătură cu o problemă pertinentă pentru el, în raport cu funcționarea și scopurile lui. În raport cu aceleași acțiuni de influențare psihologică invocate anterior, se poate spune că în grupurile puternic coezive, astfel de influențe sunt rare deoarece grupul va crea o presiune spre conformism în rândul membrilor săi, mai ușor influențabili.

Neconformarea cu regulile organizației militare este un fapt relativ rar în luptă din cauza sancțiunilor pe care le implică. Însă, în războaiele moderne, militarii au deprins modalități de a reduce riscurile implicate în ordinele primite fără a fi sancționați pentru asta, conformându-se la litera și nu neapărat la spiritul instrucțiunilor militare. Forțați să afișeze agresivitate soldații erau capabili să o ritualizeze; spre exemplu, patrulele își îndeplineau misiunile dar evitau întâlnirile cu inamicul, în special în luptele de tranșee specifice Primului Război Mondial când sistemul „lasă-l să trăiască și vei trăi” era foarte des întâlnit. Chiar și istoria armatei României consemnează cazuri de militari care au stat în aceeași tranșee cu inamicul, au împărțit aceeași pâine și de unități inamice care în perioadele de acalmie ascultau muzică și discutau din tranșee.

În timp ce SLA Marshall identifică o stare de pasivitate la militarii americani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, perioadă în care aceștia au folosit doar în proporție de 25% armamentul individual, și acest procent în unitățile bine instruite, de elită, Ashworth crede că această pasivitate este o probă a aceluiași sistem de „lasă-l să trăiască și vei trăi” întâlnit și în primul conflict mondial. Exemple de manifestare a acestui tip de mecanism de ritualizare a conformismului au fost identificate și de către generalul Slim care prezenta încercările unor patrule de a crea rapoarte false și acordul tacit dintre unitățile de blindate din nordul Africii cu privire la faptul că asupra echipajelor inamice din tancurile distruse nu se va executa foc. „Și această estimare de 25% se referă la cei mai bine pregătiți și experimentați în luptă militari. Înseamnă că 75% nu vor trage sau nu vor persista în a trage împotriva inamicului. Ei pot simți pericolul dar nu vor lupta. Cei mai activi trăgători erau, de obicei, în grupuri mici luptând împreună.”

În Coreea, grupurile mici puternic coezive de militari americani erau capabile să își atragă comandanții în paternuri de comportament care subminau scopurile organizaționale precum auto-rănirea. Și în Vietnam veteranii și cei care mai aveau puțin timp până se întorceau în țară încercau să evite nominalizarea lor în poziții de luptă și trimiterea lor în misiuni periculoase. A existat un caz în care o companie în întregime a refuzat să execute ordinul primit.

3.6.4. Obediența militară (subordonarea necondiționată)

Sociologul american Samuel Huntington, unul dintre primii sociologi care au abordat sistematic organizația militară și relațiile dintre armată și societate, a realizat, în anii 50 ai secolului trecut, un studiu în care aborda aceste aspecte în legătură cu eficiența organizației militare. El face o distincție clară între cei care pornesc războaiele și cei care luptă, pe de o parte și între putere militară și belicozitate, statul militar și statul războinic, pe de alta.

Cei care pornesc războaiele sunt politicienii, opinia publică și guvernele, iar cei care luptă sunt militarii. Statul militar este caracterizat de virtuțile militare ale puterii ordonate: disciplină, ierarhie, restricție, fermitate, ceea ce este diferit de dorința de glorie, violență și aventură, specifice statului războinic.

„Militarul profesionist, familiar cu războiul, nu agreează acest tip de mentalitate (specific statului războinic). Crezând în inevitabilitatea războiului, își ridică vocea împotriva recurgerii imediate la război.” Știința militară presupune implementarea politicii statului cu mijloace militare sau, cum ar spune Clausewitz, „războiul reprezintă continuarea politicii cu mijloace militare.” De aceea, Huntington face distincție între competențele politice și cele militare, afirmând că „participarea militarilor la viața politică le subminează profesionalismul, reducându-le competența, divizând profesia și substituind valorile profesionale cu valori exterioare.”

Militarul trebuie să servească scopurile statului, la fel cum politicianul trebuie să îi recunoască militarului competența în domeniul său de expertiză și să nu încerce să dea ordine sau sfaturi într-un domeniu care este strict al militarilor.

3.6.5. Stresul de luptă și disciplina militară

Analiza relației dintre stres și disciplina militară reprezintă un aspect ce nu trebuie neglijat, mai ales în condițiile conflictelor contemporane caracterizate de incertitudine și stres (anexa nr.1). În continuare voi prezenta câteva dintre efectele negative pe care le poate avea stresul asupra disciplinei pe timp de conflict, aceasta pentru a sublinia faptul că, un comandant trebuie să aibă foarte bune competențe în domeniul gestionării stresului. Voi prezenta, de asemenea, factorii care pot genera creșterea sau descreșterea numărului sau intensității unor astfel de comportamente. Problemele disciplinare apar ca efect al stresului dar, la rândul lor , participă la intensificarea stresului, intrând astfel într-un cerc vicios ce generează comportamente neregulamentare.

Probleme disciplinare generate de stres( Dreptul păcii și dreptul războiului sau Dreptul de la Haga și Dreptul de la Geneva)

Neluarea de prizonieri

În ciuda faptului că nu este întotdeauna admis, este adevărat că pot apărea cazuri în care militarii să decidă, pe timpul unei confruntări, să ucidă toți inamicii, mai degrabă decât să ia prizonieri mai ales în condițiile în care inamicul le-a ucis camarazii și era posibil să-i ucidă și pe ei. Ulterior pot apărea sentimente de vinovăție ce pot afecta și mai grav comportamentul militarilor. Comandanții trebuie să aibă mare atenție pentru ca o confruntare să nu genereze în masacru și să promoveze standarde etice și pragmatice cu privire la utilitatea prizonierilor și tratarea umană a acestora. Trebuie să le reamintească următoarele:

orice militar propriu poate cădea prizonier la inamic și ar dori să fie tratat omenește;

un inamic viu poate furniza informații valoroase pentru trupele proprii;

inamicul care se află într-o situație fără ieșire este mai probabil că se va preda trupelor proprii;

uciderea militarilor inamici care încearcă să se predea este împotriva legilor războiului și este pedepsită penal;

cei care săvârșesc astfel de acte se pot simți vinovați odată întorși acasă, la finalul conflictului.

Violurile și capturile

Un astfel de comportament poate fi generat de stresul de luptă dar, poate fi caracteristic și unui militar cu trăsături de personalitate antisociale sau a fost socializat într-un mediu care promovează astfel de norme. Astfel de comportamente reprezintă încălcări ale legilor conflictelor armate și sunt pedepsite ca atare.

Violul reprezintă, uneori, un act simbolic de dominare, nu numai a femeilor victime ci și a bărbaților care nu pot preveni acest fapt. Numai un grup foarte coeziv și un leadership puternic pot să-i oprească pe militarii aflați în situații stresante să aibă un astfel de comportament imoral și ilegal. Distincția dintre capturi și violuri, pe de o parte și donații și interacțiuni sociale, pe de altă parte, este greu de realizat, mai ales în condițiile în care doar militarii dispun de arme. În condițiile noilor tipuri de misiuni multinaționale, umanitare și în sprijinul păcii, exploatarea sexuală a femeilor din cadrul comunității locale poate genera resentimente față de militarii forței și poate afecta rezultatul misiunii. Astfel de fapte, vizibile unui public extrem de larg datorită mass-media, pot determina retragerea forței și pot avea consecințe grave asupra militarilor implicați și a comandanților responsabili.

Hărțuirea sexuală

Acesta este un tip de comportament neregulamentar care poate apărea în cadrul forțelor proprii, mai ales în condițiile prezenței tot mai mari a femeilor. Stresul de luptă, depărtarea de casă prelungită, plictiseala și alți stresori pot scoate la iveală tendințe umane de a forma relații sau de a exercita impulsuri agresive și dominare.

Hărțuirea sexuală are un efect foarte negativ asupra moralului militarilor și asupra coeziunii structurii militare, mai ales în condițiile implicării unor relații șef-subordonat sau ofițer-subofițer sau militar angajat pe bază de contract. Chiar și relațiile mutual consimțite pot afecta starea disciplinară a unității și refacerea relațiilor familiale la întoarcerea acasă. Regulamentele militare americane interzic formarea unor cupluri mixte (bărbat – femeie) cu excepția cazurilor în care misiunea impune acest lucru.

Uciderea noncombatanților

Masacrarea unui număr impresionant de mare de civili de către naziști a reprezentat o politică de stat dar, astfel de comportamente, chiar dacă premeditate, pot fi generate de o mare acumulare de stres. Un astfel de incident este cel din My Lai, Unde militari americani din Vietnam au ucis un mare număr de civili vietnamezi. Un astfel de comportament poate apărea și în condițiile în care unii dintre civili sunt combatanți fără uniforme. Astfel de acte și alte tipuri de atrocități sunt raportate ca și crime de război și sunt judecate ca atare de către tribunale internaționale, cel mai nou și care a stârnit o serie de discuții și conflicte de idei și interese, fiind „Tribunalul Penal Internațional”.

Fratricidul

Acest tip de comportament poate apărea mai ales în cadrul forțelor multinaționale dar nu numai. Militarii, reprezentând diferite (sub)unități, arme, armate pot intra în concurență pentru a câștiga supremația asupra celorlalți. Ei vor să-și demonstreze capacitățile și nivelul de pregătire. Atât timp cât aceste conflicte sunt pașnice și nu implică folosirea armamentului și tehnicii sau sunt manifestate indirect sub forma unor concursuri nu apar probleme ci pot duce la creșterea coeziunii grupurilor și la eficiența în luptă. Dar, scăpate de sub control astfel de tensiuni pot genera pierderi de vieți omenești și pagube materiale, în rândul forțelor aliate. Există o rivalitate recunoscută pe plan internațional între militarii britanici și cei americani, între infanteria marină britanică și forțele terestre britanice, etc. Implicat într-o misiune în sprijinul păcii în Somalia, o brigadă canadiană a avut astfel de probleme în care, militari din regimente diferite, puternic coezive, au intrat într-un conflict reciproc care, în final a dus la retragerea trupelor canadiene din teatru.

Astfel de tensiuni interne pot fi accentuate de:

abuzul de alcool;

stresul așteptării sau al ultimei confruntări;

neîncrederea generată de luptă;

diferențele culturale;

prejudecățile rasiale sau etnice.

Refuzul de a executa ordinele

Un militar care, în mod deliberat, refuză să execute ordinul superiorului, ca efect al stresului, este un comportament inadecvat din punctul de vedere al eficienței militare. Toate ordinele, care nu încalcă legile conflictelor armate, sunt presupuse a fi legale și ca atare trebuie executate. Directivele conștiinței personale, aspectele religioase sau ale propriei filosofii de viață nu reprezintă justificări legale sau scuze pentru neexecutarea ordinelor. Forme mai puțin intense ale acestui tip de comportament sunt: refuzul, ignorarea sau evitarea ordinelor care au o legătură indirectă cu misiunile de luptă.

Amenințarea sau uciderea comandanților

Amenințarea cu moartea sau uciderea liderilor nepopulari reprezintă acte criminale și probleme disciplinare foarte grave. În măsura în care acest comportament este legat de stresul de luptă, presupune o percepție a victimei, individuală sau de grup care este văzut ca:

angajat excesiv în punerea în pericol a (sub)unității;

foarte incompetent;

incorect în împărțirea riscurilor.

Pot exista și alte tipuri de comportamente necorespunzătoare, probleme disciplinare determinate de stresul de luptă precum: automutilarea, dezertarea, abuzul de alcool și droguri, uciderea animalelor, etc.

3.6.5.2. Factori care influențează disciplina militară

Următorii factori pot crește frecvența sau intensitatea problemelor disciplinare:

atitudinea permisivă și disponibilitatea drogurilor și alcoolului;

plictiseală sau sarcini monotone;

retragerile în grabă;

unități combatante care nu pot evacua pierderile;

comiterea de atrocități de către inamic;

tensiuni rasiale sau etnice în cadrul forței combatante;

populația civilă locală este percepută ca fiind ostilă, de neîncredere și inumană;

mare fluctuație de personal și o coeziune slabă;

pierderea încrederii în comandanți, în unitățile de sprijin și în aliați;

eșecul sprijinului așteptat;

opoziția populației naționale față de conflictul în care sunt implicate forțele armate;

absența unui plan credibil de protecție și sprijin al familiilor militarilor.

Factorii prezentați în continuare reprezintă elemente de prevenire împotriva apariției unor probleme disciplinare:

(sub)unități puternic coezive;

pregătirea realistă a trupelor;

pregătirea liderilor militari în domeniul recunoașterii și gestionării stresului;

informarea permanentă a trupelor;

lideri competenți, curajoși, de încredere;

retragerea periodică a trupelor pentru refacere;

organizarea unor analize post acțiune după fiecare luptă.

Toate aceste acțiuni pentru comandanți și subordonații lor, în întărirea și menținerea unui mediu disciplinar favorabil îndeplinirii misiunii.

CAPITOLUL IV

ASPECTE PSIHOPEDAGOGICE ALE FORMĂRII DISCIPLINEI MILITARE ÎN SUBUNITĂȚI

Preocupările pentru întărirea ordinii și disciplinei militare la toate nivelurile sunt impuse, în primul rând, de faptul că sarcinile sporite ce stau în fața armatei nu pot fi rezolvate, în totalitate și la un înalt nivel calitativ, fără conservarea și accentuarea acelor atribute care fac ca „armata să fie armată”.

În mod obiectiv, ea nu este determinată de un singur factor, fie el cât de important, ci de o multitudine, ținând cont, firește, de:

nivelul de conștiință și educație al individului;

calitățile intelectuale și capacitățile decizionale ale comandantului, inclusiv autoritatea și prestigiul său;

coeziunea colectivului și forța opiniei;

climatul de muncă și „sănătatea morală” a grupului;

motivația indivizilor și grupului.

Dată fiind această pluricondiționare, deopotrivă de ordin social și psihologic, pentru a obține o disciplină militară adecvată, se cere a nu eluda sau subaprecia nici unul din acești factori, ci de a-i avea constant în vedere în exercitarea actului de comandă.

4.1. Motivarea prin cunoașterea legilor și regulamentelor militare

„Nimeni nu e mai presus de lege”

Regulamentele militare precizează îndatoririle, drepturile și obligațiile ce decurg din statutul pe care îl deține fiecare persoană aparținând grupului militar, precizează funcția fiecărui subiect (component al subunității), prescrie comportamentul individului în cele mai frecvente situații în care poate fi pus în timpul serviciului militar.

O atitudine deosebită trebuie acordată de comandanți demersului formării atitudinilor pozitive față de cerințele legilor și regulamentelor militare. În procesul educativ, efortul trebuie îndreptat în direcția introducerii următoarelor componente:

cognitivă – militarul să cunoască prevederile legilor, regulamentelor, ordinelor;

evaluativă – să aprecieze justețea fiecărei norme în termeni polari, pe baza a cât mai multor argumente;

afectivă – să opteze;

volitivă – centrarea pe o direcție.

După încorporarea tinerilor și constituirea lor în subunități, se întreprind diferite acțiuni pentru cunoașterea prescripțiilor militare, a ordinelor și dispozițiunilor existente, a legislației militare.

La început, cum e normal, nu toți militarii înțeleg la fel de bine diferite prevederi ale regulamentelor. De aici, activitatea destinată însușirii legilor și regulamentelor trebuie să se desfășoare în mod diferențiat și să aibă continuitate. Mediul militar, privit ca totalitate a elementelor care compun armata ca organizare socială, exercită o influență deosebită asupra tuturor laturilor personalității militarului, prin intermediul factorilor fizici și sociali.

Acțiunea de cunoaștere și însușire a legilor și regulamentelor în părțile ce-i privesc pe militari se întreprinde sistematic și se urmărește permanent de către comandanți. Această activitate conștientizează pe fiecare militar să aibă el însuși o comportare corectă și să fie capabil să ceară și altora să se conformeze cerințelor regulamentare.

Având în vedere necesitatea înțelegerii conștiente de către fiecare militar, a aplicării conținutului regulamentelor în cunoștință de cauză, se cere pătrunderea și asimilarea organică a rațiunilor juridice, morale și militare pe care se întemeiază prevederile, să se prevină simpla memorare mecanică a unor articole și paragrafe

O mare însemnătate o are explicarea concordanțelor dintre prevederile regulamentare și principiile care stau la baza existenței armatelor. Tot atât de importantă este și conștientizarea militarilor asupra consecințelor pe care le are și le asumă fiecare prin ignorarea sau încălcarea normelor regulamentare.

Respectarea normelor ce definesc disciplina militară este impusă, aceasta fiind dictată de necesitatea asigurării unității de acțiune a armatei și păstrării coerenței modelului militar. Legile, regulamentele, actele normative reglementează strict modul de activitate, aplicarea lor fiind obligatorie. Nu există reglementări mai importante care trebuie respectate și altele ce pot fi trecute cu vederea. Prevederile lor, fie că se referă la normele privind păstrarea și utilizarea armamentului, muniției și tehnicii militare, fie că se vizează executarea controlului financiar, răspunderea materială a militarilor, paza, prevenirea și stingerea incendiilor, protecția muncii, au aceeași valoare, atât juridică, cât și practică, aplicarea lor integrală fiind o necesitate.

Formarea militarilor în acest spirit presupune prezentarea argumentată a rosturilor disciplinei, a reglementărilor existente, evidențierea semnificațiilor umane și formative. Deosebirile de esență între grupul militar și celelalte grupuri sociale din care a mai făcut parte, încep odată cu (și de la) natura scopului pe care îl slujește. În cadrul și prin acest grup, militarul va trebui să-și însușească o seamă de cunoștințe specifice acestui mediu, permise și nepermise față de egali, superiori, inferiori în grad și în funcție, executarea ordinelor cu promptitudine și necondiționat.

Pentru realizarea unor asemenea obiective, activitatea cadrelor militare necesită să se conecteze concomitent pe două planuri:

ideatic – ține de domeniul explicării necesității executării necondiționate a ordinelor, a însemnătății comportamentului ostășesc corect pentru propria persoană și pentru colectivul din care face parte;

acțional – presupune un anumit mod de a concepe transmiterea și executarea ordinelor.

Studiul regulamentelor de către militari, a diferitelor reglementări, are efecte asupra motivației și, implicit, asupra comportamentului, dacă se organizează în strânsă legătură cu activitățile ce urmează să aibă loc și niciodată ca simple acțiuni de informare. Studiul va preceda activitățile ce urmează a se executa, iar lectura va fi completată prin discuții care să reliefeze, cu ajutorul unor situații problematice și exemple, fapte de viață relevante, semnificațiile unor prevederi, chiar în condiții mai puțin obișnuite a misiunilor.

Așa se procedează, de pildă, atunci când se învață cum se organizează serviciul de pază, care este consemnul fiecărui post, când se însușesc îndatoririle gradatului de serviciu pe subunitate sau ale plantonului.

Pentru formarea comportamentului disciplinat – proces deloc liniar sau simplu – comandantul de subunitate necesită a respecta metodic câteva etape:

prezentarea corectă a normelor și regulilor conduitei militare;

verificarea înțelegerii de către militari a conținutului, sensului și semnificației cerințelor ordinii și disciplinei;

stimularea evaluării adecvate a variantelor comportamentale, aprecierea avantajelor și dezavantajelor fiecărei situații în parte din perspectiva efectelor asupra individului și colectivului;

organizarea activităților, conducerea întregului program al pregătirii pentru luptă într-o manieră regulamentară care să consolideze militarilor voința de a respecta normele vieții militare.

Din perspectiva psiho-pedagogică, activitatea de cunoaștere a legilor și regulamentelor se cere organizată și condusă astfel încât să determine formarea și întărirea convingerii că de respectarea normelor depinde nu numai optima funcționare a subunităților, unităților, armatei în ansamblu, ci și satisfacerea intereselor legitime ale fiecărui militar.

4.2. Exemplul personal al comandanților

Pentru a forma o unitate disciplinată este nevoie ca liderul să fie disciplinat, să ofere un model de la care subordonații să învețe. Este metoda de învățare socială cu cel mai mare impact: exemplul personal.

Modelul nu este o poză, un instantaneu, el reprezintă fapte, atitudini, o concepție exprimată în efortul cotidian pentru realizarea unor obiective.

Exemplul personal apare drept modalitatea cea mai directă de a exercita o înrâurire puternică asupra celor din jur, de a-i antrena la o muncă susținută, de a le dinamiza energiile pentru învingerea dificultăților în vederea realizării sarcinilor încredințate, a țelurilor și obiectivelor comune.

O puternică personalitate, un autentic exemplu personal dovedește acel șef atunci când îmbină organic exigența cu spiritul dreptății și consecvența în aplicarea prevederilor regulamentare. Voluntar sau involuntar, declarat sau nu, fiecare subordonat este stimulat de un asemenea model să evolueze analog, să depună eforturi pentru a executa ordinele, pentru a se realiza ca luptător pregătit.

Modelul întruchipat de comandant reprezintă o îmbinare armonioasă a cunoștințelor și capacităților militare cu cele de educator.

Exemplul are o mare putere de influențare întrucât el se adresează atât rațiunii cât și simțirii omului, ajutându-l să perceapă realitatea așa cum o vede, o aude și o simte. Tinerii militari manifestă un spirit de observație foarte dezvoltat, își studiază comandantul cu multă atenție și rareori le scapă câte ceva. Ei văd în comandant modelul militar format spre care tind.

Conduita comandanților cu putere de înrâurire pozitivă asupra comportamentului subordonaților are la bază competența acestora, nivelul de pregătire militară și de cultură generală, atitudinile, limbajul și poziția lor în raporturile zilnice cu militarii.

Aerul de superioritate, infatuarea, atitudinile mai moralizatoare generează obstacole în calea desfășurării normale a relațiilor dintre șefi și subordonați. „Un ofițer care se comportă necuviincios își distruge poziția în unitate … nu va mai putea conduce sau comanda eficient.”

Pentru a face ca exemplul personal oferit subordonaților să-și manifeste capacitatea formativă, comandanții au datoria să respecte cu rigurozitate programul unității, să poarte ținuta militară regulamentar, să dovedească răspundere în îndeplinirea atribuțiilor funcționale, să se comporte demn și corect în familie și societate.

Prestigiul și autoritatea de care se bucură comandanții cu o temeinică pregătire, cu o conduită regulamentară exercită influențe pozitive pe multiple planuri; însăși receptivitatea este mult amplificată, mărită la tot ceea ce vine – prin cuvânt și faptă – de la cel omenos, exigent și drept.

Din perspectiva asigurării exemplului personal, însăși metodica formării militarilor trebuie raportată la personalitatea comandantului, ținând cont de varietatea comportamentului acestuia. De exemplu, atunci când comandantul îl ajută pe subordonatul său cu competență și răspundere, tânărul manifestă receptivitate față de influențele educative. Dar nu toți au o suficientă experiență educațională și deprinderi pedagogice probate și, ca atare, pot să apară o serie de consecințe: succesul sau insuccesul parțial, dificultățile adaptative, nestăpânirea de sine în situații conflictuale.

Valoarea educativă modelatoare a exemplului nu constă atât în impunerea lui, cât mai ales în relevarea treptată a aspectelor pozitive și avantajelor opțiunii personale.

Puterea de înrâurire a exemplului comandantului ține, într-o însemnată măsură, de concordanța dintre vorbele și faptele sale. Pentru a dezvolta la subordonați respectul față de viața ostășească se impune să fie el însuși un pasionat al ei, pentru a sădi convingeri este necesar să fie mai întâi el însuși purtătorul unor convingeri. În comandant, fiecare subordonat trebuie să vadă un exemplu de devotament, de slujire cu dăruire a intereselor naționale.

Comandantul nu se poate mulțumi doar să pledeze pentru cunoașterea și respectarea vieții ostășești, ci este dator să le pună în practică zi de zi, în toate împrejurările. În calitatea sa, el nu este numai un susținător al spiritului de dreptate, al corectitudinii și al omeniei. Argumentele cele mai puternice în favoarea ideilor ce le susține sunt înseși faptele lui, comportarea sa, modul în care se prezintă în fața celor din jur.

Adevăratul comandant se distinge prin manifestarea unui spirit mobil și flexibil în gândire și acțiune și în felul acesta el îndeamnă pe toți subordonații săi la o atitudine regulamentară asupra a tot ce s-a făcut și face.

4.3. Rigoarea actului de comandă

Se poate spune că, una din direcțiile prioritare ale statornicirii și menținerii disciplinei o constituie exercitarea cu autoritate a prerogativelor de comandă. Disciplina unităților și subunităților reflectă, în bună măsură, modul de exercitare a conducerii, competența comandanților, stilul lor de muncă. Se poate spune că întreaga activitate de organizare, planificare, conducere, control și îndrumare, consecvența în a urmări executarea celor ordonate, înrâuresc nemijlocit și disciplina subunității, a unității.

În armată, comandantul dispune prin regulament de toate prerogativele ce le circumscrie actul de comandă. Exigența și constanța în promovarea lor acționează ca un important factor formativ. Dar tocmai pentru a căpăta un asemenea atribut activitatea comandantului trebuie să se întemeieze pe respectarea întocmai a legilor și regulamentelor militare, să se îmbine firesc cu apropierea față de oameni, cu respectarea onoarei și demnității subordonaților. Nu se pot admite sub nici un motiv abuzurile, practicile neregulamentare de orice fel, primitive ca expresie, înjositoare atât pentru cel căruia îi sunt adresate cât și pentru cel ce le comite.

Nu de puține ori abaterile se produc pe fondul neregulilor existente în organizarea și conducerea procesului de instrucție, în ordinea interioară, în serviciul de permanență și pază. Aceste nereguli exprimă deficiențe ale stilului de muncă al comandanților și statelor majore, necuprinderea în activitatea de organizare și conducere a tuturor laturilor procesului de pregătire.

De aceea, se poate spune că una din căile principale în eforturile ce se fac pentru întărirea disciplinei o reprezintă perfecționarea stilului de muncă al comandanților și statelor majore, organizarea și exercitarea cu rigoare și fermitate a actului de comandă. Scăderea exigenței, spiritul concesiv față de încălcarea prevederilor legilor și regulamentelor, față de cei care nu-și îndeplinesc atribuțiile de serviciu creează un teren propice pentru manifestarea lipsei de răspundere, pentru abateri.

A educa în spiritul disciplinei înseamnă a te implica în procesul de identificare a soluțiilor, a da răspunsuri proprii faptelor de viață și, totodată, prin a corobora cât mai mulți factori cu implicații atât în formarea comportamentului disciplinat, cât și în prevenirea abaterilor de la regulile generale ale activității ostășești.

Insuficienta înțelegere a cerințelor unui stil de conducere eficace, nestăpânirea modalităților concrete de închegare a colectivelor și slaba conștientizare a rolului coeziunii grupurilor în obținerea rezultatelor, pot genera un interes relativ scăzut pentru cunoașterea și influențarea stării de spirit din subunități, în sensul creării unor relații de cooperare și colaborare bazate pe comunicare normală și încredere reciprocă.

Atât teoria cât și practica conducerii au demonstrat că, în activitatea lor, conducătorii tind să adopte o anumită manieră de conducere. Din analiza rezultatelor unor investigații sociologice de teren a rezultat faptul că unii comandanți de subunități adoptă un stil excesiv autoritar, caracterizat prin: accente de duritate, încredere redusă în subordonați, slabă preocupare pentru cunoașterea oamenilor, a problemelor lor de muncă și de viață, a stării de spirit din subunitățile pe care le comandă; folosirea amenințărilor și a jignirilor; utilizarea frecventă a sancțiunilor disciplinare; lipsa de receptivitate la problemele ridicate de subordonați. Permanentizarea stării de nemulțumire îi poate împinge pe unii la blazare și pasivitate, la pierderea încrederii în forțele proprii, poate afecta spiritul de ajutorare colegială și gradul de coeziune al colectivului, duce la relații interpersonale tensionate, la raporturi de comunicare scăzute, legături profesionale sporadice și nesemnificative.

Un asemenea stil cu urmări dezorganizatoare și în planul disciplinei este o rezultantă a mai multor factori, printre care: insuficienta pregătire teoretică privind problemele de ordin uman care se cer soluționate și o neînțelegere a consecințelor pe care le are modul de exercitare a comenzii asupra stării psihice; preluarea necritică, mai ales de către ofițerii tineri, a unor practici neregulamentare folosite de unele cadre din unități, insuficienta dezvoltare a unor însușiri personale, ca autocontrolul, responsabilitatea socială etc.; încercarea de a substitui competența reală prin autoritatea funcției și gradului atunci când apar dificultăți în relațiile cu subordonații.

În subunitățile în care comandanții au adoptat un stil autoritarist, dur, se reușește în timp relativ scurt să se asigure ordinea și disciplina. Treptat, însă, pe măsură ce acest mod de a conduce se permanentizează, raporturile de stimă și încredere dintre șef și subordonați, dintre membrii colectivului, se erodează, apar nemulțumiri, stări conflictuale, acte de indisciplină, se înregistrează rezultate mai slabe. De unde concluzia că disciplina obținută prin constrângere se obține mai ușor, dar rezistă relativ puțin, în timp ce disciplina întemeiată pe încredere reciprocă, pe înțelegerea corectă a normelor vieții militare se dobândește mai greu, dar are trăinicie și stabilitate.

Opțiunea pentru un stil de conducere participativ, în deplină concordanță cu principiile democratice ale statului de drept, presupune: consultarea subordonaților și atragerea lor în luarea deciziilor; cunoașterea în amănunt și în permanență a problemelor ivite în executarea misiunilor și ordinelor; folosirea datelor rezultate din controalele pentru înlăturarea neajunsurilor în muncă, pentru generalizarea metodelor și formelor de acțiune eficiente; exigență față de propria conduită cel puțin la fel cu cea față de comportamentul subordonaților; stimularea spiritului de inițiativă, creativitate și angajare a tuturor subordonaților.

Stilul de conducere se cere constant analizat atent, îndeosebi prin prisma rezultatelor concrete, pentru că un stil de conducere defectuos are o influență foarte largă asupra activității dintr-un colectiv, dintr-o subunitate sau unitate (anexa nr.2).

4.4. Promovarea unui climat etico-moral în cadrul organizației militare

Climatul psihomoral – ca una din caracteristicile grupurilor umane – este o rezultantă în plan mintal a condițiilor obiective și subiective în care membrii acestora își desfășoară activitatea. El poate fi pozitiv sau negativ, favorabil – nefavorabil, tonifiant – inhibitor, cald – glacial, destins – încordat, relaxat – tensionat, deschis – suspicios etc. și, în funcție de conținutul lui, este sau nu un factor motivant, stimulator de energii, de implicare activă a componenților grupului în soluționarea sarcinilor, în menținerea disciplinei militare.

Iată câteva aprecieri ale unor specialiști în domeniu în legătură cu climatul psihosocial:

„Climatul pozitiv e cel care incită, stimulează, impulsionează, mobilizează pe oameni la muncă și realizare, inventivitate și creație.” (T. Herseni);

„Climatul instituțional pozitiv este un factor de întărire a grupului în mișcarea sa spre atingerea scopurilor organizației…” (M. Zlate);

„Un climat favorabil ferește pe subalterni de frică și inhibiții, de tensiuni și conflicte inutile; în același timp le permite acestora să se concentreze asupra muncii și să-și valorifice potențele individuale.” (E. Mihuleac).

În urma acestor afirmații și a altora, se poate concluziona despre climatul pozitiv că ajută individul, militarul, să se integreze în colectiv, să-și manifeste, la valoarea reală, disponibilitățile sale creative, să trăiască satisfacțiile muncii, să se împlinească ca om, să se simtă util, să-și exteriorizeze și capabilitățile și gândurile, frământările și sentimentele.

Raportat la colectiv, inclusiv cel militar, putem spune că un climat favorabil facilitează manifestarea acestuia ca grup coeziv, unitar, apt să-și impună sistemul său de norme și valori, opinia și forța sa modelatoare pentru îndeplinirea scopurilor pentru care ființează, consolidează stările de spirit pozitive, previne manifestările individualiste și tendințele de izolare, dă sentimentul fiecărui membru component că se află într-un colectiv de oameni în care găsește și va afla întotdeauna sprijinul necesar.

Fiind obiectiv determinat de condițiile materiale și cerințele activității în comun și subiectiv influențat de stilul de conducere al șefului, de nivelul satisfacerii trebuințelor materiale și spirituale ale indivizilor din grup, comandantul este nu numai responsabil de calitatea climatului, dar are la dispoziția sa și multiple mijloace de a-l influența. Pentru aceasta se impune să:

Organizați riguros orice activitate, stabiliți cu precizie obiectivul și algoritmul desfășurării ei. Știind ce au de făcut, de ce și deopotrivă cum trebuie făcut, se instalează un confort psihic propice implicării active, motivate în rezolvarea sarcinilor.

Repartizați echitabil sarcinile, nu admiteți favoritisme și alte acte părtinitoare. Când sunt unii suprasolicitați, alții subsolicitați sau deloc, apar cu siguranță neînțelegeri și nemulțumiri, climatul se tensionează.

Informați corect și cu regularitate pe subordonați asupra situației în care se acționează. Au valoare numai acele informații care oferă răspunsuri la întrebările: cine?, ce?, când?, unde?, cum?, de ce?. Un om informat este un om puternic și stăpân pe sine.

Impuneți și pretindeți cerințe unice pentru întregul personal referitor la calitatea muncii, la ordine și disciplină, conform standardelor existente.

Aplicați aceleași criterii de apreciere a rezultatelor, de recompensare a celor merituoși și de sancționare a celor vinovați de abateri.

Asigurați la timp și în bune condiții a drepturilor de orice natură ce li se cuvin subordonaților. Odată satisfăcute trebuințele curente oamenii se pot concentra mai bine asupra muncii lor.

Evitați discrepanțele prea mari dintre condițiile de viață ale șefilor și cele ale executanților. Și unii și alții tot oameni sunt și trebuie deci tratați ca atare.

Ascultați cu răbdare și înțelegere oamenii și rezolvați la timp cererile lor îndreptățite. Eliberându-i de alte griji vor fi mai disponibili pentru îndeplinirea misiunilor.

Urmăriți starea de spirit, atmosfera din grup și preveniți nemulțumirile și tensiunile dintre oameni. Atunci când apar și nu se acționează pentru înlăturarea lor se consumă inutil nu numai energie nervoasă și timp dar se diminuează și randamentul muncii.

Consultați subordonații atunci când este timp și natura problemei o impune, țineți seama de opiniile și sugestiile viabile. Este o modalitate eficientă de a-i motiva și spori gradul lor de responsabilitate.

Dezvoltați spiritul de întrajutorare și solidaritate între militari. Camaraderia trebuie să-i unească pe toți indiferent de grade și funcții. Ea îi determină pe militari să respecte demnitatea și drepturile celorlalți și să se ajute în caz de pericol. Toți militarii au nevoie să știe că se pot baza, în orice situații, unii pe alții.

Folosiți, pentru evaluare și măsuri de corectare, indicii de bază despre climatul psihomoral, precum:

încrederea între membrii grupului;

colaborarea și întrajutorarea în procesul derulării activităților;

comunicarea formală și informală;

natura și intensitatea relațiilor interpersonale;

prezența și conținutul unor conflicte și momente tensionale;

gradul de satisfacție profesională și moralul oamenilor;

exprimarea opiniei grupului;

preocuparea pentru obiectivele comune ale colectivului;

reacția grupului în momente dificile, în cazul unor insuccese;

grija pentru menținerea și ridicarea prestigiului structurii respective în

fața celorlalte;

stabilitatea membrilor în grup, absența sau numărul celor care doresc să

părăsească colectivul.

Climatul psihomoral fiind o rezultantă pe planul conștiinței colective a tot ceea ce se întâmplă în organizația respectivă și acțiunea comandantului pentru a realiza un climat pozitiv trebuie să însemne preocupare constantă pentru optimizarea acestor elemente precum: sistemul de selecție, pregătire și promovare a oamenilor, stilul de conducere, soluționarea problemelor de muncă și viață ale subordonaților, raporturile interumane, moralitatea și spiritul de solidaritate și cooperarea între militari.

4.5. Realizarea coeziunii psihologice a grupului

Activitatea militară, indiferent de ipostazele sub care se prezintă, are un caracter de grup. Eficiența unui grup este determinată de calitățile și abilitățile membrilor săi. Grupul trebuie să lucreze ca o echipă. De aceea, succesul va depinde în mod deosebit de coeziune, care este definită „forța rezultantă a grupului, în încercarea de a gândi și acționa ca o singură unitate pentru atingerea unui obiectiv comun”.

Forța unui grup uman în acțiune nu este dată de suma aritmetică a forței indivizilor care alcătuiesc grupul, ci de măsura în care s-a realizat coeziunea, adică de posibilitatea grupului de a acționa ca un tot unitar.

Premisele care stau la baza procesului de formare a coeziunii grupului:

a) atracția interpersonală;

b) comunitatea de scop;

c) interdependența rolurilor;

d) sentimentul apartenenței la colectiv.

Formarea coeziunii depinde de o serie de factori care, fără a fi cauza determinantă, accelerează sau frânează, favorizează sau îngreunează procesul de închegare a grupului:

1) mărimea grupului

– Cu cât grupul este mai mare, cu atât coeziunea este mai mică. Această situație se explică prin faptul că, într-un colectiv mare, relațiile dintre membri își pierd caracterul nemijlocit. Grupa, plutonul oferă cele mai propice condiții, din punct de vedere al mărimii, pentru închegarea colectivului, deoarece toți militarii au posibilitatea să se cunoască foarte bine.

2) tipul de relații statuat între membri grupului

– Pe măsură ce între membri unui grup se manifestă atracție interpersonală, colectivul se încheagă. Dimpotrivă, lipsa colaborării sau încrederii, individualismul, duc la încetinirea sau regresul procesului de închegare a colectivului.

3) tipul de activitate

– Acolo unde sarcinile de muncă impun eforturi colective, întrajutorarea, cooperarea, se creează condiții pentru apariția și menținerea coeziunii.

4) caracteristicile membrilor grupului

– Procesul de formare a coeziunii grupului, a transformării lui în colectiv, depind și de calitățile oamenilor ce-l alcătuiesc. Avem în vedere caracteristicile psiho-temperamentale, caracteriale și atitudinale, precum și cele socio-profesionale.

A) În formarea coeziunii, (anexa nr.3) un rol însemnat îl au responsabilitățile și natura sarcinilor încredințate. Pentru a păstra un climat bun de muncă, o stare morală sănătoasă, se impune cu necesitate ca atribuțiile și drepturile de decizie să fie bine precizate, responsabilitățile clar determinate, să existe un sistem de apreciere și promovare care să respecte cerințele legalității și echității. La repartizarea sarcinilor, comandanții trebuie să ia în considerare și eventualele dificultăți pe care le întâmpină subordonații la îndeplinirea sarcinilor și atribuțiilor pe care le primesc.

B) Colectivul se încheagă, devine tot mai coeziv și în măsura în care oamenii știu nu numai cum se obțin succesele, dar și cum să le întâmpine, să le privească. Pentru asigurarea condițiilor necesare desfășurării cu succes a activității, se va avea în vedere:

noul venit simte nevoia să fie tratat cu atenție;

fiecăruia îi place să primească ordine simple și raționale;

fiecare om dorește să afle ce înțelege șeful său;

orice om dorește să activeze sub conducerea cuiva pe care îl poate respecta;

nu există om care să nu se bucure când i se recunoaște importanța activității desfășurate;

ne place ca opiniile și sugestiile noastre să fie luate în seamă;

toți oamenii simt nevoia acută de siguranță.

C) Unitatea, coeziunea colectivului este cu atât mai trainică cu cât cooperarea în rezolvarea sarcinilor este mai bine organizată și condusă. Datorită cooperării, efortul fiecărui membru al colectivului sporește, iar eficiența muncii fiecăruia creează o atmosferă psihologică angajantă, generează satisfacții ce influențează gradul de unitate a colectivului.

D) A forma un colectiv coeziv, eficient, înseamnă a armoniza personalități diferite, fără însă a le diminua posibilitățile de manifestare și de uniformizare a acestora. Fiecare membru al colectivului trebuie să înțeleagă și să-și însușească realmente scopurile, sistemul de norme și valori ale colectivului.

E) Coeziunea colectivității este influențată, pozitiv sau negativ, întărită sau diminuată, de intensitatea, natura și sfera relațiilor interpersonale. Prin optimizarea relațiilor interpersonale, colectivul capătă forța necesară influențării atitudinilor și comportamentelor fiecărui component, capacitatea de a dezvolta la fiecare militar spiritul de responsabilitate, atât asupra propriei persoane, cât și a grupului din care face parte.

Factorii care influențează coeziunea grupurilor militare:

comunicarea

Prin relațiile de comunicare de la subordonați către șef, acesta din urmă poate determina, când, unde și cu ce să intervină în optimizarea activității, își poate modela atitudinile și comportamentul. Comunicarea interpersonală, pentru a fi eficientă, trebuie însoțită de apropierea sufletească între șef și subordonat, într-un cadrul psihologic corespunzător, premisa sigură a comunicării fără rezerve și a unei mai mari disponibilități în planul percepției reciproce.

opinia colectivului

Când se manifestă pe coordonate valorice și se exprimă prompt și eficace, poate fi apreciată ca un indice grăitor al existenței unui grup coeziv. Dimpotrivă, când aceasta este slabă, ineficientă, fără forță de convingere, se poate considera că și coeziunea este scăzută.

încrederea între membrii colectivului

Acolo unde predomină încrederea în capacitatea profesională, în calitățile umane ale acelora cu care lucrează, vor fi facilitate raporturile de cooperare, comunicarea informală normală, intervenții adecvate și oportune pentru rezolvarea corectă a unor dificultăți.

recompensele și pedepsele

Pentru ca sistemul stimulativ să exercite un rol pozitiv în creșterea gradului de coeziune al grupului, se cer respectate următoarele exigențe:

acordarea acestora în deplin acord cu faptele;

evitarea exceselor;

promptitudinea în acordarea lor;

recompensele să fie acordate atât individual, cât și colectiv, dar pedepsele numai individual.

Prin aplicarea corectă atât a recompenselor, cât și a unor pedepse, atunci când este cazul, militarii conștientizează modul cum sunt percepute de șefii respectivi acțiunile și rezultatele muncii lor.

atitudinea comandantului

Comandantul influențează pozitiv climatul psihosocial atunci când: organizează temeinic munca subordonaților pe bază de sarcini clar formulate și riguros repartizate, manifestă încredere în subordonați, consultă oamenii și ține cont de sugestiile întemeiate, manifestă solicitudine față de cererile îndreptățite ale subordonaților, este principial în acordarea recompenselor și pedepselor.

Calitatea actului de comandă

Un grup nu se poate constitui ca o colectivitate unită dacă nu există o conducere care să pună în valoare capacitățile existente, să armonizeze individualitățile, să orienteze și să imprime o unitate de gândire, voință și acțiune în direcțiile ce asigură realizarea obiectivului comun.

Grupuri coezive – caracteristici:

membri sunt mai preocupați și, de aceea, mai motivați pentru a contribui la bunăstarea grupului, pentru a-i lărgi obiectivele și a participa la activitățile acestuia;

normele vor avea mai mare influență asupra comportărilor;

frecvența între membri grupului, dependența strânsă și apropierea afectivă;

raporturi de întrajutorare, forța de asimilare și de integrare a celor noi veniți;

sintalitate bine conturată;

angajare la solicitări pentru rezolvarea unor sarcini colective.

Grupuri cu indice scăzut de coeziune – caracteristici:

normele grupului nu au mare influență asupra eficienței;

relațiile interpersonale nu sunt suficient de intense;

relațiile de comunicare și încredere între egali se realizează cu dificultate;

atmosfera de anxietate și de neîncredere din jur mărește tensiunea psihică, intensifică propria îngrijorare;

în calea unor raporturi normale, ridică dificultăți oamenii care sunt înclinați spre dogmatism, rigizi, orientați spre ei înșiși;

persoane care dovedesc intoleranța față de cei care sunt în dezacord cu sistemul lor de gândire.

Se impune ca formarea coeziunii – liantul care menține grupul – să fie un proces dirijat, condus și controlat în mod sistematic, transformat într-un obiectiv permanent al procesului pregătirii militare.

4.6. Activitățile cu caracter educativ

În esență, educația reprezintă un proces complex, organizat și progresiv de modificare sau modelare a structurii și componentelor native și dobândite ale individului, conform unui ideal educațional și anumitor scopuri pedagogice determinate. Educația militară constituie proiecția acestui concept în domeniul specific, aducându-și contribuția la formarea și (perfecționarea) unor luptători profesioniști apți să participe la acțiuni militare de o mare diversitate și importanță pentru securitatea României.

În această viziune, putem vorbi despre trei categorii de educație ca fiind caracteristice educației militare, astfel:

educația formală se realizează prin intermediul instituțiilor militare de învățământ (colegiile militare naționale, academiile militare, școlile militare de subofițeri, școlile de aplicații);

educația non-formală cuprinde acțiunile inițiale atât pentru perfecționarea pregătirii militarilor profesioniști, cât și cele desfășurate de (tinerii încorporați) conscripți în afara procesului educativ, în perioada când aceștia își satisfac stagiul militar;

educația incidentală cuprinde influențele cu efecte educative rezultate din raporturile intermilitare din viața cotidiană și din specificul fiecărei structuri militare.

Educația militarilor trebuie privită ca un element inseparabil al procesului unitar, instructiv-educativ, ea fiind concepută procesual, acțiunile componente derulându-se logic și generând acumulări cantitative și transformări calitative.

Procesul educativ reflectă cerințele vieții ostășești, exprimă caracteristicile raporturilor interumane în sistemul militar, a cărui funcționalitate este condiționată de formarea luptătorilor profesioniști, a subunităților, a capacității de acțiune în vederea îndeplinirii misiunilor.

Educarea militarilor este un proces complex, care presupune direcționarea clară a eforturilor; stabilirea modalităților de cooperare între factorii educaționali, o „tehnologie” și o metodologie a instruirii adecvate realităților și cerințelor mediului militar, etc.

Situarea pe baze științifice a educației militarilor presupune luarea în considerare a ansamblului de factori ce intervin și au efecte formative, cum sunt:

situații tactice divers concepute în privința condițiilor de spațiu și timp;

militari cu nivel diferit de instruire și cultură, cu stadii de formare a convingerilor variate;

particularități ale educatorilor – comandanți;

alte aspecte de ordin logistic.

Educarea conscripților se realizează ca proces intensiv, prin care, într-un timp relativ scurt sunt soluționate obiective pedagogice majore cum ar fi:

însușirea comportamentului ostășesc;

învățarea acțiunii militare;

consolidarea sentimentelor patriotice etc.

În asemenea împrejurări, claritatea obiectivelor, calitatea fiecărei acțiuni educative, păstrarea unui tempo pedagogic viu, fără discontinuități, solicitarea complexă a militarilor, angajarea lor cu sarcini individuale și răspunderi sunt chestiuni de importanță majoră, care pledează pentru acțiuni convergente și ritm intensiv.

Educarea militarilor reprezintă un proces ce exercită înrâuriri variate și numeroase asupra conștiinței sociale, a formării ei din perspectiva apărării patriei, duce la modificări în structura personalității militarilor, în comportamentul lor, prin motivarea acestora pentru a învăța să lupte, să acționeze eficient în cadrul acțiunii militare, formează cadrele în spiritul răspunderii pentru îndeplinirea misiunilor încredințate.

Parte inseparabilă a instrucției, activitatea pentru modelarea „factorului sufletesc și ostășesc”, după cum sublinia V. Brădățeanu se realizează atât prin formele de organizare a instruirii militarilor cât și prin activități specifice de educare a acestora, cum ar fi:

a). activități zilnice (periodice): raportul de dimineață, raportul subunității (companiei, bateriei), bilanțuri (analize) periodice; prelucrările de ordine, dispozițiuni; exerciții demonstrative pe diferite teme, ș.a.m.d.

b). activități cu caracter ostășesc: ceremoniile militare ce se organizează în cadrul unității militare și la nivelul garnizoanei cu diferite ocazii (prezentarea drapelului de luptă, depunerea jurământului militar, sărbătorirea zilei eroilor patriei, sărbătorirea zilei de aniversare a unității sau a categoriei de forțe armate etc.):

înaintarea în grad a cadrelor militare, gradaților și soldaților;

mese festive comune, reuniuni;

festivitatea deschiderii anului de instrucție (anului universitar);

prezentarea muzeului unității, ș.a.

c). activități culturale, educative și sportive:

vizite la locuri istorice și monumente;

activități la clubul unității;

vizionare de spectacole;

participarea la manifestări sportive.

Un model (o variantă) de conduită al acțiunii instructorilor pentru îndeplinirea obiectivelor de ordin educativ este redat în schema de mai jos.

– Schema evidențiază rolul hotărâtor al instructorului, dar trebuie avut în vedere că rezultatele educației au un caracter probabilistic întrucât structura umană este diferită de la un tânăr la altul.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

CONCLUZII

Ca o primă concluzie, pot spune că ordinea și disciplina se impun cu necesitate în orice colectivitate umană.Disciplina militară nu reprezintă altceva decât funcționalitatea optimă a unor structuri în care raporturile interumane, formale și informale, relațiile dintre șefi și subordonați, întrgul angrenaj al colectivității militare se derulează pe temeiul statului de drept, al legilor și regulamentelor militare.

Insistând pe dimensiunile socio-umane și psihologice ale disciplinei militare, cred că s-a evidențiat faptul că, departe de a reprezenta o simplă relație de subordonare, ea este un mod de viață, un fel de-a fi, de a se comporta al militarilor, atât în condițiile când se acționează individual, cât și în cadrul unei subunități sau unități.

Ținând seama de dimensiunile pedagogice ale demersului comandanților în scopul formării unui comportament disciplinat, conștient, (anexa nr.4) este evidentă necesitatea de a se acționa pentru:

explicarea argumentată a semnificațiilor și valorilor funcționale ale conținutului jurământului militar, a prevederilor regulamentelor și ordinelor;

asigurarea desfășurării vieții ostășești în deplină concordanță cu principiile regulamentare;

cunoașterea particularităților individuale ale tinerilor militari și folosirea adecvată a formelor și metodelor de instruire și educare;

exigență în a pretinde îndeplinirea îndatoririlor din partea fiecărui militar;

asigurarea drepturilor ce li se cuvin militarilor;

formarea și activizarea continuă a opiniei grupului, dezvoltarea spiritului de camaraderie, a solidarității ostășești;

optimizarea raporturilor interpersonale între toate categoriile de militari;

promovarea unor practici disciplinare regulamentare, respectarea principiilor pedagogice în folosirea sistemului de recompense și pedepse;

exemplul personal al comandantului prin tot ceea ce spune și ce face.

Astfel, disciplina militară constituie unul din factorii importanți care asigură funcționalitatea optimă a structurilor oștirii și determină decisiv capacitatea ei de a-și îndeplini misiunile.

PROPUNERI

În formarea disciplinei militare un rol important îl are comandantul.Acesta trebuie să realizeze întotdeauna o comunicare corecta în actul de conducere, ceea ce ar însemna să respecte următoarele reguli:

Exprimarea sa trebuie să fie exactă și cât mai clară, astfel încât pentru subordonați informațiile să fie acceptabile, percepute ca veridice și necesare.

Să cunoască foarte bine subordonații, ideile, sentimentele, convingerile, interesele și motivațiile acestora, ce concepții au despre viață și muncă, ce atitudini au față de oameni și îndatoriri, față de colectiv și care este capacitatea lor de înțelegere.

Să creeze o atmosferă favorabilă comunicării și colaborării.

Să utilizeze cuvinte și expresii simple.Eficiența comunicării este cu atât mai mare, cu cât se vorbește mai direct, limpede și sigur, pe înțelesul celor cu care se dialoghează.

Să evite tendința de a transmite mai multe informații deodată.Faptele trebuie să fie prezentate firesc, expuse într-o ordine logică, etapă cu etapă, începând cu cele mai simple, spre cele mai complexe.

Actul decizional reprezintă un instrument prin care se asigură îmbinarea optimă a cerințelor rezultate din obiectivul de îndeplinit cu posibilitățile de realizare existente.De aceea comandantul trebuie să fie în măsură să ia cele mai bune decizii.

După părerea mea, comandantul nu trbuie să se lase condus doar de ideea conform căreia, în armată, ordinele, misiunile nu se discută, nu pot fi obiect de comentarii, ele se îndeplinesc necondiționat.El trebuie sa admită că, înainte de formularea și trnsmiterea lor in termeni imperativi, clari si categorici, să realizeze o motivare adecvată a executanților, o punere a lor in temă.

În activitatea sa, comandantul trebuie să se ghideze după un ansamblu de cerințe și anume: respectarea Constituției si a legilor țării, a Jurământului militar, a prevederilor regulamentelor militare; îndeplinirea cu rezultate foarte bune a planului instrucției pentru luptă; exploatarea rațională și întreținerea în stare de operativitate a armamentului și tehnicii de luptă; utilizarea judicioasă a bunurilor materiale din dotare; comportament ostășesc, atitudine și ținută corespunzatoare onoarei militare, conduită civică demnă în familie și în societate.

Având constant in vedere drept sistem referențial ansamblul de cerințe menționate mai sus, acționând concomitent pe toate aceste planuri, se poate influența atitudinea față de ordine și disciplină și, deopotrivă, se va aprecia corect starea disciplinei din subunități și unități, se va utiliza o practică disciplinară adecvată.

BIBLIOGRAFIE

1.,Dicționar de pedagogie,Ed.Didactică si pedagogică,București,1979

2.,R.G-3,Regulamentul disciplinei militare,2000

3.,Dicționar enciclopedic,Ed.Cartier,București,2001

4.,Psihologia si metodica educației militare,Ed.Militară,București,1997

5.Arăvădoaice,Gh.,Disciplina militară-dimensiuni

psihologice,Ed.A.I.S.M.,București,1993

6.Arăvădoaice,Gh.,Ghidul practic al comandantului (șefului)eficient,

Ed.Sylvi,București,1999

7.Arăvădoaice,Gh.,Managementul organizației si acțiunii militare,

Ed.Sylvi,București,1998

8.Crowter,J., Advanced learner’s dictionary,Oxford,1999

9.Floca,M.,Forțele de elită ale lumii,Ed.Militară,București,1999

10.Hough,R.,The psihology of military leadership,Prentice-Hall,1943

11.Johns,G.,Comportament organizational,Ed.economică,București,1996

12.Marshall,S.L.A,Men against fire,Rand,1964

13.Poponete,C.,Poponete,V.,Recrutarea militarilor profesioniști,Observatorul militar,nr.39,2002

14.Riedel,Sharon,L.,Trening critical thinkings kills for batlle command,USA,2000

15.Sarkesian,S.,Combat effectiveness,Sage,1980

16.Sava,I.,N.,Armata si societatea,Ed.Info-Team,București,1998

17.Văduva,Gh.,Ordine si disciplină, Ed.militară,București,1983

18.Zamfir,C.,Vlăsceanu,L.,Dicționar de sociologie,Ed.Babel,București,1993

19.Soeters, Sjo,Observatorul militar,nr.28,2002

20.FM 20-100,Army leadership,USDod,1990

ANEXE

Anexa nr.1

Disciplina trupelor americane în Vietnam – studiu de caz

Pe parcursul primilor ani ai conflictului din Vietnam, coeziunea, spiritul de corp și moralul militarilor americani erau ridicate, în anii 1965 și 1966 fiind la fel de ridicate și chiar mai ridicate decât în conflictele anterioare. Datorită tipului special al acestui conflict, militarii nu au stat perioade lungi în tranșee, nu s-au aflat sub focul continuu al artileriei, iar bombardamentele aeriene au fost inexistente. În același timp a prevalat convingerea tacită că militarii luptau pentru o cauză dreaptă, că erau de partea celor buni și că războiul era necesar.

Declinul stării disciplinare

Cei doi ani care au urmat după puternica ofensivă inamică din 1968, au reprezentat un declin în starea disciplinară și în moralul militarilor americani, iar anul 1971 a fost marcat de o criză de proporții. Într-un articol publicat în luna iunie a acelui an în Detroit News, Robert Heinl, ofițer în retragere afirma: „conform oricărui indicator credibil armata noastră care este acum în Vietnam este într-o stare apropiată de colaps, cu unități individuale descurajate, evitând sau refuzând lupta, ucigându-și ofițerii, folosind droguri și care sunt aproape de revoltă.”

În continuare vom prezenta câteva date cantitative cu privire la aspectele declinului stării de disciplină.

Drogurile și conflictele inter-rasiale

Una dintre cele mai cunoscute și mai intens publicate probleme este consumul de droguri. Un sondaj al Departamentului Apărării realizat în 1971 arăta că din personalul forțelor terestre:

50,9 % fumau marijuana;

28,5 % foloseau narcotice precum heroină și opiu;

30,8 % foloseau droguri psihedelice.

Un mare procent dintre cei care foloseau droguri le foloseau dinainte de a veni în Vietnam și au existat dispute dacă abuzul de droguri a reprezentat cauza sau consecința erodării disciplinei trupelor americane.

O altă problemă a fost aceea a tensiunilor rasiale. Un număr mare de negri erau în unitățile terestre, un procent și mai mic erau ofițeri, dar acest fapt ca urmare a diferențelor de clasă socială și de educație și nu a discriminărilor rasiale din partea armatei. Militarii combatanți au prezentat un climat rasial pozitiv, acest lucru datorându-se nevoii de cooperare pentru supraviețuire. Cele mai multe incidente rasiale au fost întâlnite în unitățile de sprijin logistic și în cele aflate în spatele frontului.

Între octombrie 1968 și septembrie 1969 au fost înregistrate o serie de conflicte inter-rasiale astfel:

19,2 % crime;

50 % tentative de crimă;

43 % agresiuni grave;

71 % jafuri.

Statisticile nu prezintă cât la sută din aceste conflicte au cauze rasiale și câte sunt crime propriu zise.

Agresarea superiorilor

Unele cazuri de violență în care s-au folosit grenade și explozibili împotriva superiorilor se pare că au avut cauze rasiale dar, cele mai multe dintre acestea au fost îndreptate către intimidarea și pedepsirea autorităților indiferente la aspectele rasiale. În ciuda faptului că agresarea superiorilor nu a fost specifică doar conflictului din Vietnam dar, începând cu anul 1969 numărul acestor incidente a crescut semnificativ.

Tabel 1 – Incidente de agresare a superiorilor, U.S. Army

Evitarea luptei

În 1971 și 1972 au avut loc câteva incidente în care trupele au refuzat să execute ordinele primite. De asemenea, episoade în care nu au fost executate ordinele superiorilor nu au fost unice conflictului din Vietnam. Dar în perioada părăsirii graduale a Vietnamului, mai prezente decât refuzurile deschise de a îndeplini misiunile, au fost negocierile acordurilor de a-și asuma misiuni de „căutare și evadare”. Este posibil ca numărul refuzurilor de a lupta să fi fost relativ mic datorită faptului că unii comandanți au fost intimidați să dea ordine care puneau în pericol viața fie de amenințările cu agresivitate din partea subordonaților, fie de teamă că aceste ordine nu ar fi fost executate.

Tabelul următor prezintă situația disciplinară oficială a personalului forțelor terestre americane în ultimii ani ai conflictului din Vietnam, cu specificația că autorii statisticii afirmă ca au fost multe alte cazuri de aceste genuri care nu au ajuns în fața Curții Marțiale. Statisticile nu relevă în ce proporții aceste incidente au fost motivate politic dar prezintă situația nivelului foarte scăzut al stării disciplinare în perioada analizată.

Table 2 Insubordonare, revolte și alte acte implicând refuzul voit de a executa

ordine legale; U.S. Army

Alți indici ai indisciplinei au fost rata crescută a militarilor absenți nemotivați și dezertările care, în anul 1971 au fost mai ridicate decât în conflictele anterioare. Așa cum au demonstrat analizele, cei mai mulți dintre absenții nemotivați și dintre dezertori nu au avut motive politice, de conflict cu scopurile războiului ci s-au datorat problemelor personale și financiare sau inabilității de a se adapta la mediul militar.

Table 3 Ratele de absenți nemotivați și dezertori la 1000 de militari

„Creșterile înregistrate către sfârșitul războiului au fost, ca și în cel de-al Doilea Război Mondial și Coreea, în principal, rezultatul scăderii standardelor de viețuire și unui număr mai mare de lideri neexperimentați. ” Dezertările în timpul luptei au fost rare în Vietnam datorită faptului că militarii nu aveau unde să fugă; doar cei mai experimentați puteau să falsifice ordinele de plecare acasă sau se puteau ascunde în cala avioanelor comerciale.

În ciuda împărtășirii ideii că războiul nu servește un scop real și că celor din țară nu le pasă de sacrificiul lor, cei mai mulți militari au continuat să își îndeplinească datoria, chiar dacă fără prea mult entuziasm. „Fără voința noastră facem ceea ce nu vrem pentru cei nerecunoscători” afirma cu cinism și mândrie un soldat, prezentând această stare de fapt și de spirit a militarilor americani către finele conflictului din Vietnam.

Declinul nivelului disciplinar a influențat negativ și relațiile cu comunitatea civilă sud-vietnameză care, în anii 1970-1971 a desfășurat numeroase demonstrații anti americane. În zona unde erau concentrate forțele de sprijin logistic relațiile militari-civili au cunoscut o și mai intensă înrăutățire din cauza relaxării disciplinei cuplată cu problemele rasiale, de conducere și abuzul de droguri.

Cauzele erodării stării disciplinare

Mișcarea pacifistă

Un impact negativ asupra moralului militarilor l-a avut mișcarea antirăzboinică, nu atât în sine, ci mai ales din cauza faptului că militarii simțeau că cei din țară nu le apreciază sacrificiile. Opiniile negative ale mass-media, ale demonstranților pacifiști și declarațiile unor oficiali americani au demoralizat militarii și i-au deziluzionat, creând un climat de îndoială și o lipsă de sens al războiului, ceea ce a avut influențe asupra stării de devotament și disciplină. Mișcarea pacifistă a avut un impact mare și datorită faptului că mulți dintre combatanți, la terminarea turului operațional, intrau în rândurile manifestanților și dezaprobau ceea ce se întâmpla în Vietnam. Astfel, combatanții rămași pe front se simțeau trădați chiar de către foștii lor camarazi de arme.

Libertatea socială

Creșterea libertăților în societatea americană și dezvoltarea fără precedent a patologiilor sociale, precum creșterea ratei criminalității, atitudinile larg împărtășite de lipsă de respect față de autorități și lege, au jucat un rol important în criza disciplinei militare. Serviciul militar obligatoriu, în perioada în care a funcționat în Statele Unite a reușit să creeze o atmosferă de solidaritate socială și a oferit trupelor americane un important sprijin din partea societății. Renunțarea la acest tip de serviciu militar, imediat după războiul din Vietnam, și creșterea libertăților sociale au și acum un impact negativ asupra forțelor armate. Din ce în ce mai puțini tineri se gândesc să urmeze cariera armelor și cei care o fac reprezintă doar păturile de jos ale societății, ceea ce afectează sprijinul social, recrutarea și disciplina militară. Valorile societății în ansamblu sunt din ce în ce mai divergente de cele ale armatei , ceea ce face foarte grea socializarea recruților și afectează eficiența. Armata americană trebuie să facă investiții enorme în atragerea de noi recruți și în reținerea lor în armată.

Turul operațional

Turul de 12 luni în teatrul de operații pentru întreg personalul militar cu excepția generalilor, folosit și în Coreea, a fost benefic pentru moralul individual, dar cu un impact negativ în ceea ce privește coeziunea unităților și eficiența. Fiecare militar era concentrat asupra supraviețuirii personale până la data la care trebuia să se întoarcă în țară. Fiecare militar american socotea precis numărul de zile cât mai are de stat în Vietnam și încercau din toate puterile, ca spre sfârșitul stagiului operațional, să evite situațiile ce le-ar fi putut pune viața în pericol.

Leadershipul

O problemă și mai gravă a fost aceea a rotirii a cât mai mulți ofițeri în funcții de comandă, cu scopuri de învățământ. Deoarece aceste funcții de comandă erau reduse numeric și numărul de ofițeri ce trebuiau rotiți era mare, un stagiu avea durata de 6 luni; odată ce aceștia căpătau experiență și expertiză în problemele specifice ale funcției era înlocuit. Ofițerii, subofițerii și militarii nu stăteau prea mult împreună pentru a stabili relații de încredere reciprocă, esențiale pentru eficiența în luptă a (sub)unității. Unui comandant fără experiență, numit la comanda unei subunități care a căpătat experiență în luptă, îi era foarte greu să își exercite autoritatea; după ce căpăta experiența necesară era rotit din nou.

Recrutarea

Nevoile crescute de resurse umane au condus la scăderea standardelor militarilor. Deoarece multe dintre grupurile sociale cu nivel educațional ridicat au obținut amânarea participării la conflict, unitățile au fost încadrate cu personal nai puțin calificat. Printr-un program guvernamental de ajutorare a tinerilor dezavantajați, armata a trebuit să accepte indivizi cu un nivel de inteligență scăzut și care erau inapți din punct de vedere medical. Acești militari aveau probleme disciplinare și fuseseră condamnați într-un procent dublu față de ceilalți. Am prezentat mai înainte câteva aspecte legate de valorile sociale implicate în recrutarea și instruirea militarilor, aspecte valabile și astăzi, valabile poate și în cazul țării noastre, în condițiile renunțării la serviciul militar obligatoriu, așa cum este preconizat.

Calitatea leadershipului

Declinul calității leadershipului a reprezentat o altă cauză a erodării disciplinei militarilor. Dislocarea rapidă a forțelor în Vietnam a avut loc fără mobilizarea rezervelor și implicarea ofițerilor experimentați din rezervă sau Garda Națională. În același timp, odată cu creșterea sentimentelor antirăzboinice în societatea americană, tot mai puțini s-au înscris în programele destinate formării ofițerilor pe filieră indirectă, din absolvenți de instituții civile de învățământ superior. Și calitatea inputurilor și absolvenților academiilor militare a scăzut, în 1969 Infanteria Marină reducând nivelul de educație necesar unui sublocotenent de la studii superioare la studii postliceale. „…greșeala noastră în nivelul disciplinar scăzut în cel de-al Doilea Război Mondial s-a datorat , în primul rând, nu disciplinei militarilor de la baza ierarhiei ci faptului că disciplina unui procent considerabil din ofițerii noștri trebuia să fie întărită….”

Leadershipul a suferit și din cauza carierismului excesiv a unei părți din corpul ofițerilor, mulți fiind interesați să avanseze în carieră decât să-și conducă unitățile și să se preocupe de cei pe care îi aveau în subordine. Din nou, acest lucru a fost mai grav în unitățile din spatele frontului cele destinate sprijinului logistic al trupelor.

Concluzii

Problemele disciplinare ale militarilor americani au început să crească în intensitate pe măsură ce trupele americane au manifestat o anumită delă sare în privința angajării în lupte. Numărul militarilor americani implicați în conflict a scăzut de la 542.000 în 1969 la 133.000 în 1972. Tot în această perioadă, implicarea în operațiuni a unor unități de mărime batalion sau mai mare a scăzut de la 56 la 9 și numărul de pierderi a scăzut de la 795 la 16. Problemele disciplinare au avut cauze multiple, iar consecințele exacte sunt dificil de analizat. Coeziunea militară, leadership-ul la nivelul grupurilor mici, precum și o atitudine favorabilă față de scopul conflictului sunt elemente de necontestat în menținerea unei stări disciplinare pozitive și, în ultimă instanță, a eficienței organizației militare pe timpul operațiunilor militare.

„Forțele militare ale unei democrații vor oglindi, de obicei, atitudinile societății din care sunt recrutate. La o analiză finală, coeziunea militară este o consecință a coeziunii politice și sociale și a voinței societății de a sprijini armata.”

Valoarea armatei este dată de valoarea militarilor ei, iar valoarea acestora este dată de valorile sociale împărtășite. Militarii nu sunt caracterizați doar de competențele tehnice, de modul de utilizare a tehnici și armamentului, de cunoașterea procedurilor de operare, a tacticilor, ci și de valorile la care ei aderă și pe care le manifestă în propriul comportament.

Anexa nr.2

Cum să practicăm un stil de conducere eficient

Organizați, desfășurați și conduceți orice acțiune ținând cont întotdeauna că organizația militară, indiferent de mărimea ei, trebuie să fie coezivă, promptă în intervenții, coerentă în reacțiile sale și neșovăitoare în îndeplinirea misiunilor ordonate.

Asigurați în tot ceea ce întreprindeți prezența notelor definitorii ale comportamentului militar: rigoare, punctualitate, promptitudine, responsabilitate, perseverență, sobrietate, disciplină, modestie și finalitate.

Imprimați activităților curente coerență și performanță prin: concordanța eforturilor cu obiectivul ordonat sau fixat; acțiuni în deplin acord cu prevederile legilor și regulamentelor în vigoare, neadmiterea a nici un fel de abateri de la prescripțiile acestora, ducerea până la capăt a ceea ce s-a ordonat; raportarea la timp despre executarea misiunii.

Asigurați tuturor activităților un caracter de maximă rigoare: scop, căi și modalități adecvate de a ajunge acolo, mijloace și resurse umane și materiale corespunzătoare, responsabilități precise, timp suficient pentru pregătire și acțiune, control sever și intervenții prompte până la finalizarea integrală a acțiunii.

Dovediți consecvență și perseverență în executarea celor ordonate, în materializarea deciziei adoptate.

Consultați-vă, după caz, și cereți păreri doar în acele probleme pe care realmente singur nu le puteți găsi rezolvare și sfătuiți-vă cu acei colaboratori și subalterni care cu adevărat pot să fie utili prin competența și experiența lor.

Dovediți tărie de caracter, puterea de a recunoaște când ați greșit și evitați tentația de a căuta întotdeauna „țapul ispășitor” din rândul altora.

Nu încercați să rezolvați totul de unul singur. Contați mai mult pe capacitatea și spiritul întreprinzător al subordonaților de a se descurca singuri.

Practicați arta conducerii prin excepție și delegați într-o mai mare măsură o serie de îndatoriri din cele ce vă aparțin. Asumați-vă sarcini noi după o matură chibzuință, întrucât prea multe sarcini în același timp conduc inevitabil fie la neîndeplinirea lor, fie la superficialitate sau întârziere.

Acordați toată atenția muncii de coordonare, aceasta reprezentând o pârghie deosebit de eficientă în realizarea sarcinilor.

Dați mai multă atenție principiilor decât amănuntelor, interesați-vă în primul rând de rezultate și apoi de modalitatea prin care au fost obținute.

Utilizați-vă în mod judicios ziua de muncă. Nu perturbați activitatea subalternilor prin intervenții prea dese. Lăsați-vă timp, pentru acțiune dar și pentru reflecție, de analiză periodică a ceea ce ați făcut și realizat.

Oferiți, în orice împrejurare, un bun exemplu de îndeplinire a atribuțiilor funcționale, de profesionalism.

Promovați constant spiritul de echipă, de întrajutorare și camaraderie.

Raportați mereu tot ceea ce faceți la trăsăturile stilului de conducere al șefului eficient:

grija continuă pentru optimizarea actului de comandă;

capacitatea de a lua în mod operativ decizii corecte și de a organiza în mod meticulos aplicarea lor;

efectuarea unui control riguros;

menținerea unei legături formale și informale cu subordonații;

evaluarea obiectivă a rezultatelor muncii lor;

promovarea subalternilor pe criterii de merit.

Nu uitați nici o clipă criteriile după care se apreciază eficacitatea stilului de conducere. Dacă le-ați îndeplinit înseamnă că sunteți un șef performant.

Anexa nr.3

Cum să realizăm coeziunea organizației militare

Asigurați constituirea cadrului formal prin structuri organizatorice care, prin atribuții și competențe, prin raporturile statuate între ele, să orienteze conduita membrilor grupului spre conlucrare, cooperare și colaborări frecvente.

Acționați pentru ca membrii organizației să înțeleagă obiectivele comune, concepția de ansamblu și modalitățile de acțiune în diverse situații.

Desfășurați activități practice, temeinic organizate, cu obiective și scopuri riguros determinate care să impună cu necesitate cooperarea tuturor substructurilor ce compun marea unitate sau unitatea respectivă; stabiliți teme și efectuați exerciții care să determine lucrul în comun, cooperarea și ajutorul reciproc între luptători și grupuri pentru reușita acțiunilor.

Realizați, pe cât posibil, o stabilitate a membrilor organizației în funcții, dacă nu la nivelul întregii structuri, cel puțin la cel al nucleelor de bază ale acesteia.

Asigurați selecția personalului având în vedere și principiul compatibilității multicriteriale a celor care asigură conducerea structurii în cauză.

Evitați cu desăvârșire promovarea ca șefi, comandanți a unor oameni mai mici în grad, în promoție sau ca pregătire, ca realizări, cu funcții anterioare mai modeste etc. decât subordonații lor.

Interveniți prompt, luați măsuri radicale atunci când între comandant și ajutoarele sale nemijlocite apar conflicte, atitudini necooperante, de denigrare sau de lezare a autorității, dintr-o parte sau alta.

Întemeiați orice act de apreciere a rezultatelor muncii subordonaților, de acordare de recompense sau de aplicare a unor măsuri disciplinare numai pe baza criteriilor valorice, a concordanței cu realitatea.

Realizați și mențineți un sistem de comunicare formal și informal, ascendent și descendent, atât în structurile ierarhice de subordonare, cât și în cele orizontale, cu un conținut util, pe măsura nevoii reale de informații ale șefilor și subordonaților.

Promovați, în toate împrejurările, relații regulamentare, legale și morale, principiale, caracterizate prin încredere, respect, camaraderie și afecțiune.

Manifestați o grijă permanentă pentru asigurarea condițiilor normale de muncă și instruire, un interes real pentru fiecare subordonat.

Evaluați în mod periodic indicele de coeziune al organizației, ținând cont de criterii, precum:

preocuparea și interesul pentru bunul mers al activităților;

climatul de muncă;

starea de spirit;

gradul de satisfacție profesională;

rezultatele în muncă;

ordinea și disciplina;

dinamica plecărilor și intrărilor de personal;

existența unor conflicte sau stări de tensiune.

Pe baza concluziilor desprinse din analiza acestor indicatori puteți obține informații utile pentru a cunoaște cum evoluează grupul, cauzele unor disfuncții, unde și în ce mod se cere intervenit pentru întărirea coeziunii sale.

Anexa nr.4

Cum să asigurăm comportamentul disciplinat al subordonaților

Prezentați sistematic și argumentat subordonaților dumneavoastră semnificațiile și valoarea funcțională a legilor, jurământului militar, regulamentelor și ordinelor. Nu acceptați sub nici un motiv abateri de la prevederilor acestora.

Asigurați desfășurarea vieții militare – atât activitățile din timpul afectat procesului de instruire propriu-zis, cât și a celorlalte -, în deplină concordanță cu principiile regulamentare. Abaterile de la acestea generează inevitabil dezordine.

Preocupați-vă de cunoașterea temeinică a subordonaților. Diferențiați actul formativ în funcție de asemenea caracteristici.

Manifestați constant exigență față de fiecare subordonat pentru îndeplinirea la timp și de calitate a îndatoririlor lor, pentru respectarea normelor și regulilor vieții militare.

Stimulați afirmarea opiniei grupului, dezvoltați spiritul de camaraderie și al solidarității ostășești.

Asigurați permanent raporturi interumane formale și informale, corecte între toate categoriile de militari și în mod cu totul deosebit relația șef-subordonați să fie întotdeauna regulamentară.

Promovați o practică disciplinară regulamentară, respectați principiile psihopedagogiei în folosirea sistemului de recompense și sancțiuni, nu admiteți jignirea oamenilor, lezarea personalității și demnității militarilor.

Ajutați la timp pe subordonați în rezolvarea problemelor legate de instrucție, dar și cele ce privesc viața lor particulară, de familie.

Mențineți permanent o comunicare formală și informală cu subordonații, încurajați-i să vină la raport, să nu vă ocolească atunci când au anumite probleme.

Dovediți, în toate împrejurările, în calitate de comandant (șef), că sunteți cel care respectați legea, o aplicați întocmai, nu vă permiteți abateri de la prevederile regulamentelor militare și ordinele primite.

Aveți permanent în vedere că, comportamentul unui om normal psihic este condiționat de cel puțin trei premise: a ști, a putea, a vrea.

Prin urmare acțiunea dumneavoastră de formare a unei conduite în acord cu prevederile regulamentelor militare trebuie să vizeze:

cunoașterea normelor militare;

dezvoltarea capacității de a le aplica;

formarea convingerii că este absolut necesară respectarea lor.

Nu uitați: prin așa-zise sau aparente lucruri mici precum: punctualitate; limbaj regulamentar; ținută militară impecabilă; fermitate în darea ordinelor și exigență în controlul lor; încadrarea strictă în programul orar; netolerarea actelor de indisciplină, ajungeți să aveți subordonați disciplinați.

„Disciplina este sufletul unei armate. Ea face un număr mic formidabil; asigură succesul celui slab și stima tuturor.”

(George Washington)