Aspecte Psihologice Privind Etiologia Delicventei Juvenile

Pedagogie

Aspecte Psihologice Privind Etiologia Delicventei Juvenile

Byadmin ianuarie 1, 2024

Aspecte psihologice

privind

etiologia delicvenței juvenile

INTRODUCERE

A educa copiii și adolescenții în sens moral semnifică adaptarea acestuia la constrângerile și interdicțiile mediului social. Adaptarea la mediul fizic și social reprezintă un echilibru între două mecanisme indisociabile – asimilarea și acomodarea- a cărui cucerire durează în tot cursul copilăriei și al adolescenței și definește structurarea proprie a acestor perioade ale existenței. Reprezentând ansamblul încălcărilor și abaterilor tinerilor de la normele de conviețuire socială, delincvența juvenilă se caracterizează printr-o serie de trăsături generale și comune, ceea ce implică pentru cercetători identificarea factorilor și a condițiilor care generează acte antisociale în rândul tinerilor și adoptarea unor măsuri adecvate de prevenire și recuperare socială a acestora. Delincvența juvenilă se referă la violarea normelor legale de către cei care sunt sub vârsta la care legea tratează oamenii ca adulți.

Procesele accentuate de schimbare și transformare care însoțesc evoluția oricărei societăți au condus la apariția unor noi fenomene sociale grave, acestea obligând nivele deosebit de alarmante, în special în țările recent eliberate de sistemul totalitarist, între care și România.

Procesul rapid de tranziție a generat o criză ce afectează în special adolescenții și tinerii. O sursă importantă a acestei crize o reprezintă o anumită confuzie valorică în legătură cu modalitățile de promovare socială în noua societate și de integrare în viața matură sau de pregătire pentru o astfel de viață.

Ca urmare criminalitatea a crescut foarte mult, oferind adolescenților un cadru cu puternice influențe negative. Din acest motiv, un loc aparte în aria problematicii devianței este ocupat de cercetările privind delincvența juvenilă, fenomen cu implicații negative atât pentru societate, cât și pentru destinul ulterior al tinerilor.

Numărul de adolescenți (14 – 18 ani) condamnați a cunoscut în România o creștere semnificativă. Acest fapt poate fi explicat pe de o parte prin acea că sărăcia și inegalitățile economice afectează în mod special copiii și tinerii, iar pe de altă parte slăbirea instituțiilor de socializare (familie, școală, organizațiile de tineret și copii) și agenților de control administrativ și polițienesc.

În consecință un răspuns adecvat la întrebarea “de ce tinerii încalcă normele penale?” presupune studierea atât a trăsăturilor individuale, cât și a variantelor sociale care caracterizează situația de viață a copiilor și adolescenților, precum și a mecanismelor etiologice de producere a delincvenței.

Este binecunoscut faptul că, dintre factorii cu rol educativ și socializator, un loc esențial îl ocupă familia. Familiei îi revine în parte dificila misiune de edificare a personalității socio-culturale fiind, deci, responsabilă de socializarea și inserția adecvată în societate a copiilor și adolescenților. Confruntată astăzi cu dificultăți economice tot mai severe, la care se adaugă și confuzia de valori, familia riscă să-și slăbească capacitatea sa de supraveghere a procesului de socializare a tinerilor.

Cu toate acestea, trebuie înțeles faptul că evoluția comportamentului adolescenților nu depinde numai de modalitățile de socializare familială, ci și de un ansamblu de factori și instanțe educative: școală, grup de prieteni, grup de muncă, etc.

Plasat de cele mai multe ori în aria inadaptării sociale, a tulburărilor de comportament si personalitate, fenomenul de delincvență juvenilă implică o serie de probleme complexe, ce nu pot fi evidențiate si soluționate doar din perspectiva unei singure discipline. De aceea cercetarea stiințifică în acest domeniu are un pronunțat caracter inter si multidisciplinar, presupunând abordarea din diferite unghiuri de vedere – sociologic, psihologic, psihiatric, pedagogic, criminologic – a motivațiilor si cauzelor comportamentului delincvent juvenil, pentru a fi în măsură să ofere un răspuns semnificativ si adecvat la întrebarea: "De ce încalcă tinerii normele penale?". Pentru a răspunde corect la o asemenea întrebare sunt necesare studii detaliate asupra trăsăturilor individuale si a variabilelor sociale ce caracterizează

situația de viață a minorilor si tinerilor, ca si asupra mecanismelor etiologice de

producere a delincvenței.

Această problematică de o deosebită complexitate stiințifică si practică, tinde să devină tot mai mult o direcție prioritară a cercetării sociologice, psihologice si criminologice fiind impusă atât de necesitatea îmbunătățirii măsurilor de politică penală, menite să conducă la prevenirea si diminuarea manifestărilor anti-sociale în rândul tinerilor, cât si de necesitatea identificării si adaptării unor soluții educative eficiente.

Necesitatea si utilitatea unui studiu în acest domeniu se impune cu atât mai mult, cu cât în prezent, ca urmare a situației anomice apărute ca o consecință negativă a revoluției din 22 decembrie 1989 din țara noastră, o parte a normelor morale si juridice si-au suspendat funcționalitatea, contribuind la o oscilare sovăitoare a conduitei tinerilor devianți între repere educative si normative foarte contradictorii între ele.

Actualitatea temei propuse pentru studiu este determinată de:

– cresterea numărului infractorilor, precum si diversificarea infracțiunilor săvâsite de către minori;

– necesitatea constituirii unei metodologii si a unei metode implicate în cercetarea delincvenței juvenile în scopul identificării particularităților infracțiunilor săvârsite de către minori, a factorilor ce contribuie la orientarea minorilor spre un comportament în dezacord cu legea si a condițiilor de prevenire si combatere a criminalității minorilor

Scopul lucrarii constă în atingerea a două finalități: o documentare privind analiza factorilor sociali ai conduitelor de delincvență juvenilă (familie, grup educațional, grup de prieteni) și investigații de diagnostic asupra factorilor favorizanți.

Capitolul I DELICVENȚA JUVENILĂ – Incadrare teoretică si conceptualizare-cuprinde cinci subcapitole , Delicvența juvenilă, formă de comportament antisocial; Delicventa si devianta; Aspecte psihologice privind delicventul minor; Stadiile dezvoltării activității delicvenței la minori si mecanismele devenirii infractionale.

In capitolul II-Analiza etiologica a delincvenței juvenile-, am prezentat principalele teorii care stau explica etiologia comportamentului deviant. Problema cauzelor, factorilor generatori de comportament deviant si-a gasit explicatia in patru mari categorii de teorii: Teoriile constitutionale, care explica delicventa ca un fenomen innascut cu origini in factorii biologici si genetici; Teorii psihologice, care fără a ignora influențele condițiilor de mediu în

determinarea tendințelor spre delincvență, se concentrează mai ales pe analiza particularităților psihice, înnăscute sau dobândite, ale personalității delincvente; Teoriile mediului social care considera delicventa ca un fenomen exclusiv al influentei mediului exterior asupra formarii personalitatii; Teorii sociologice ale delicventei

În capitolul III, am realizat micro-cercetare cu privire la destructurarea mediului familial ca factor de delincvență.

CAP. I DELICVENȚA JUVENILĂ – Incadrare teoretică si conceptualizare

Delicvența juvenilă, formă de comportament antisocial.

În perioadele de mutații sociale si de profunde crize în evolutia societatii se înregistreaza o crestere accentuată a devierilor comportamentale în rîndul tinerilor, a actelor cu violenta si a agresivitatii îndreptata atât împotriva celorlalti cât si asupra sinelui. Generația tanară a societații sub influența unui non hedonism pe baza principiului in plăcere si durere viața isi face bilanțul câștigurilor si pierderilor simplifică viața la conceptul cât mai puțin efort si cât mai multe beneficii, din care cauză este tentată să nege valorile morale tradiționale, normele etice,estetice ale vieții, in cele din urma ajungând la violență si deyordine și lipsita de orice suport moral axiologic se lasă pradă delicvenței, ca mijloc de vedare din lumea reală.

Tânarul cu o conduita antisociala este un individ care aparent are un surplus de experiente neplacute si care simte ca traieste într-o lume disconfortanta, amenintatoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare sa fie subminat, de aceea el nu pierde nimic daca este criticat sau chiar încarcerat. Neavând vreun statut social de aparat, teama de a-l pierde nu-l motiveaza sa faca eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult, fie ca a avut prea multe contacte neplacute cu alti oameni, fie ca pe toti îi considera asemanatori, el nu-i apreciaza pe altii si din aceasta cauza nici nu pune prea mult pret pe opinia lor. Acest set de atitudini face sa fie foarte dificila stabilirea de contacte cu el în vederea încercarii de a-l reeduca.

Delicvența, alături de agresivitate, face parte din categoria comportamentelor

dizarmonice, cu efecte negative asupra personalității individului si asupra climatului psihosocial, coeziunii si funcționalității vieții sociale. Agresivitatea este un „comportament care are ca intentie lezarea unei persoane (fizic sau verbal) sau distrugerea proprietatii.” Agresivitatea este definita ca un comportament distructiv, orientat in scopul producerii raului asupra unor persoane, grupuri sau obiecte sociale. Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului ci si asupra sinelui, existand astfel o forma particulara a comportamentului agresiv numită autoagresivitate.

Un comportament poate fi considerat agresiv in conditiile in care o persoana face un lucru in mod intentionat, accidentele neputand fi considerate ca acte agresive. Pulsiunea agresiva apare, conform teoriei psihanalitice, atunci cand efortul unei persoane de a atinge un anumit obiectiv este blocat, lucru care determina mobilizarea persoanei in vederea inlaturarii obstacolului care a impiedicat realizarea obiectivului.

Un alt punct de vedere asupra sursei agresivitatii il ofera teoria invatarii sociale care pune in valoare faptul ca agresivitatea este similara cu orice alta reactie invatata. Reactiile unei persoane difera in functie de tipurile de raspunsuri pe care a invatat sa le foloseasca in fata situatiei stresante. Persoana frustrata poate cere ajutorul altei persoane, poate avea un comportament agresiv, se poate retrage, se poate mobiliza pentru a depasi obstacolul sau se poate refugia in alcool. Reactia aleasa va fi cea care in trecut, a constituit modul cel mai eficient de descarcare a frustrarii.

Agresivitatea presupune integrarea emotiilor de semn negativ (de discordanta sau de respingere a obiectului) într-un pattern de actiune distructiva. În plan filogenetic, agresivitatea se constituie într-un montaj instinctual, care împinge la atac. Cel mai pregnant ea se afirma la animalele de prada, pentru care atacul, agresiunea devin principalul mijloc de dobândire a conditiilor necesare existentei, în primul rând, al hranei. La acest nivel, agresivitatea se leaga de satisfacerea unor stari de necesitate reale, iar emotia initiala de furie, asociata comportamentului de atac, cedeaza locul starii de satisfactie, de placere, pe masura ce obiectul agresiunii este luat în stapânire. La om, sub influenta normelor si îngradirilor de ordin cultural, moral, agresivitatea este împinsa în plan secundar si exprimarea ei devine conditionata. Totusi, ca impuls primar, de natura instinctual – inconstienta, ea intra în sfera afectiva a oricarei persoane. Gradul de intensitate si pragurile ei de activitate difera însa, in limite foarte largi, de la un individ la altul. Se delimiteaza, astfel, tipul agresiv de personalitate, caracterizat prin atitudinea emotionala rejectiva, irascibilitate, tendinta de riposta la prezenta si manifestarile celorlalti cu duritate si prin încercarea de a-si satisface interesele prin forta. Agresivitatea este o stare afectiva reactiva prin care se exacerbeaza propriile interese si valoarea propriului Eu, asociindu-se cu egocentrismul si cu convertirea influentelor sau actiunilor celor din jur în amenintari la adresa propriei persoane. Ea este activata si sustinuta adesea de rautate si ura. (Acestea din urma se pot mentine si în stare pasiva, fara sa duca la incitarea unor comportamente agresive: pot urî pe cineva fara a trece la amenintari sau la acțiuni de lezare morala sau fizica).
Agresivitatea nu se manifesta numai în plan actional – comportamental, ci si verbal, limbajul oral, în acest caz, al persoanei agresive abundând în expresii amenintatoare, provocatoare, jignitoare. Intensitatea agresivitatii si a trairilor specifice se amplifica semnificativ în cadrul multimii, ca si bucuria, de altfel, gratie fenomenului de contagiune si întarire reciproca între membrii grupului.În sfera intensitatii emotiilor actioneaza legea sumatiei: din intensitati individuale initial scazute se ajunge la o emotie colectiva de intensitate sporita (ceea ce nu se întâmpla în cazul inteligentei, de pilda). Pe lânga îngradiri, societatea a creat cadre si modalitati specifice de canalizare si manifestare controlata a agresivitatii. Cel mai obisnuit asemenea cadru îl constituie întrecerile sportive. În unele genuri de sport: lupte, box, etc. agresivitatea atinge cote ridicate de exteriorizare, apropiindu-se de natura ei primitiva, instinctuala. Fenomenele sociale cu caracter global în care agresivitatea se dezlantuie distructiv sunt rascoalele, revolutiile si razboaiele. În asemenea contexte, se produce o eliberare a instinctului din tiparele culturale curente si agresivitatea regreseaza spre formele ei animalice, individul decazând din statutul de om în cel de bestie. Prezenta în structura profunda a personalitatii a instinctului agresivitatii si posibilitatea acestuia de a rabufni la suprafata în mod intempestiv au determinat pe unii gânditori sa legitimeze expresia ,,omul – bestie,, si sa considere viata psihica a omului ca o permanenta confruntare între fortele raului si fortele binelui, fortele întunericului si cele ale luminii.

Marea varietate de comportamente agresive poate fi redusa la câteva categorii distincte,

diferențiate prin modul de manifestare, elementele de mediere, suportul motivațional si emoțional care le este caracteristic

agresivitate directă sau ostilă, unde actul agresiv are un scop in sine,urmarind provocarea unui rău si agresivitate indirectă sau instrumentală, unde suferinta este folosită ca mijloc pentru atingerea unui scop

agresivitate activă, unde raul este provocat de interventia nemijlocită a agresorului si agresivitate pasivă, in care raul este provocat de neinterventie

agresivitate fizică, psihică,verbală, sexuală, diferentiate dupa natura actului provocator de suferinta

agresivitate spontană, declanșată de un șoc emoțional puternic sau de imprejurari neanticipate de catre agresor si agresivitate premeditată, pregătită pentru atingerea unui scop

agresivitate provocată, in care victima a oferit un context si agresivitate neprovocată in niciun fel de victimă

agresivitate manifestă, consumată intr- un act provocator de suferință si agresivitate latentă, in care există numai potențialul agresiv

agresivitate intentionata, declansata in mod voit de catre agresor si agresivitate neintentionată, provocată de circumstante, independent de voința agresorului

agresivitate autoprovocată, interpersonală, familială si publică

Varietatea formelor este una foarte mare facand de multe ori dificila incadrarea

juridica si morala a unui comportament real. Fiecare formă de agresivitate prezinta multiple forme de manifestare concreta, cu conotatii psihice , psihosociale, culturale ,morale si juridice dintre cele mai dficile.

Aceste manifestari antisociale tind sa depaseasca un anumit nivel critic, provocand

ingrijorarea la nivelul specialistilor si cercetatorilor. Se pun intrebari si se analizaeaza, se avanseaza explicatii, se elaboraeza ipoteze privind cauzele si conditile care genereaza sau favorizeaza asemenea manifestari antisociale incercandu-se sa se ofere un raspuns adecvat si semnificativ la intrebarea de ce incalca indivizii normele penale si de convietuire sociala?

Delicventa este o forma de comportament antisocial prin care se incalca regulile de

drept ale unei comunitati, sanctionate penal datorita consecintelor grave pe care le implica.

Termenul de delincvență juvenilă desemnează conduite inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transgresează legea, dar și celor care se integrează în anturaje potențial delincvente, având un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar, vagabondând, celor care au tulburări de comportament. Punctul de vedere legal reduce delincvența la raportul cu norma penală și urmările vătămătoare ale acțiunilor care sunt sancționate juridic.

Perspectiva psihologica a delicventei juvenile incearca sa explice in ce masura individul dispune de o capacitate intelectiva, afectiva si volitiva capabila sa mentina un echilibru intre interesele ,nevoile si aspiratiile sale si mijloacele legitime de realizare a acestora. Referindu –ne la caracteristica comportamentului delicvent observam ca acesta este un fenomen complex, incluzand multiple dimensiuni de natura psihologica, sociologica, juridica, statistica, economica, culturala, prospectiva si asistentiala.

Termenul delicvență juvenilă provine din limba franceză “delinouance juvenile” care l-a preluat din latinescul “delinouere juvenis”; această noțiune desemnează ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minori.

Delicventa are o serie de trasaturi specifice:

este un fenomen social,obiectiv si material, dar in acelasi timp atisocial si deosebit de periculos, atat prin consecintele sale negative si distructive ce privesc ordinea sociala si normativa, integritatea si siguranta indivizilor si grupurilor sociale, cat si prin reacia sociala ce o provoaca si prin sanctiunile repective;

delicventa include acele acte si fapte care violand regulile de drept cu caracter penal impun adoptarea unor sanctiuni organizate, care sunt aplicate prin intermediul agentilor specializati,

Delicventa este definita nu in functie de eticheta sau reactia sociala a membrilor ci

in raport cu normele juridice penale care sunt violate si care protejeaza de fapt cele mai importante valori ale societatii. Ea include totalitatea delictelor savarsite care sunt diferite ca natura ,intensitate si gravitate.

1.2 Delicvența si devianța

Delicvența este o forma de devianța sociala negativa, definită adesea prin termeni de criminaliatate si infracționalitate. Ca fenomen social, delicvența juvenilă este o formă de manifestare a conduitei deviante.

În Dicționarul de sociologie coordonat de R Boudon ș.a., (1996, p. 78) la termenul delincvență suntem trimiși la crimă și devianță. La crimă găsim definiția lui Durkheim „comportament pe care legea este autorizată să-l sancționeze”, iar la devianță „transgresiune, identificată ca atare și sancționată, a normelor în vigoare într-un sistem social dat”. În primul caz se vorbește de încălcarea legii – ceea ce sugerează un aspect juridic al problemei, iar în cel de-al doilea se vorbește de normă – ceea ce sugerează un aspect social. În consecință, actul delincvent este definit prin crimă, iar aceasta este o specie a devianței. Așadar, pentru a înțelege natura delincvenței este utilă analiza prealabilă a devianței.

Termenul de devianță a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituționale” și de către R. Merton, care considera devianța drept „o reacție normală a oamenilor normali în condiții anormale”(apud Rădulescu,1994, p.9).În al doilea caz, în care ni se sugerează ideea că devianța este rezultatul reacției firești la o situație anormală; așadar situația este vinovată. Cele mai frecvente definiții ale devianței se realizează în raport cu criteriul normei sau în raport cu criteriul mediei statistice; în ultimă instanță, comportamentul mediu este în relație cu cel considerat normal.

După criteriul normativ, devianța reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau nescrise ale societății, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este încălcarea normei și consecința este dezaprobarea socială. Când actul nu mai este dezaprobat de către comunitate, el încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant depinde de contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale într-o societate dată.

După criteriul statistic, devianța este o abatere semnificativă de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societății. Media sugerează „omul mediu”, căci „tipul normal se confundă cu tipul mediu.” (Durkheim, 1974, p. 105)

Combinând cele două accepțiuni am putea spune că devianța reprezintă un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, convențional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societății. Atunci când este vorba de încălcarea unei norme nescrise, putem vorbi de o devianță tolerată, în sensul că societatea nu consideră că aceea abatere este atât de periculoasă încât să o sancționeze prin lege. Privită istoric, o astfel de devianță are o mare relativitate și variabilitate, având un statut similar frumuseții: există numai în ochii celui ce o privește. Am putea spune că nu condamnăm un comportament pentru că este deviant, ci este deviant pentru că îl condamnăm.

Acțiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale și în cazul cărora există pedepse pentru cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delictelor. Autorul unui delict este un delincvent. Prin urmare, devianța legală reprezintă delincvența. Pe lângă delictele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul sau furtul, delictele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă.

Ceea ce este considerat devianță în sensul legal variază istoric și geografic.

În baza acestor observații preliminare, putem realiza o tipologie, fie ea și aproximativă, a devianței:

– după natura devianței: – pozitivă (inovativă),

(efectul) – negativă (infracțiune);

– neutră (excentricități).

– după forma de manifestare : – deschisă (transparentă);

(vizibilitate) – ascunsă (corupția).

– după tipul normei încălcate: – penală;

– sexuală;

– politică;

– religioasă;

– familială;

– autoagresivă.

– după actor: – individuală;

– grupală.

– după gravitatea actului: – tolerată (ținuta indecentă);

– relativ tolerată sau contravenientă;

– gravă, sancționată penal.

– după criteriul medical: – normală;

– patologică.

– după vârstă: – adultă;

– juvenilă.

Deși clasele sunt insuficient de precise, fapt datorat în mare măsură aglutinării fenomenului și vaguității determinărilor conceptuale, clasificarea este cerută de exigența unei minime rigori, cât și pentru a realiza o imagine de ansamblu asupra fenomenului devianței.

Utilizând ca singur criteriu forma de manifestare sau regimul normalității transgresate, Maurice Cusson alcătuiește o listă cu următoarele categorii ale devianței (1997):

infracțiuni și delicte, categorie în care intră toate tipurile de delicte, de la cele mai ușoare până la cele mai grave;

sinuciderea;

consumul de droguri și toxicomania, în care autorul include diverse categorii de dependență, inclusiv alcoolismul;

transgresiunile sexuale, prostituția, homosexualitatea, pornografia;

devianțele religioase, vrăjitorie, erezii, sectarism;

bolile mentale;

handicapurile fizice.

Atunci când delictul vizează minorii, vorbim de delincvența juvenilă.

Clasificarea comportamentelor delicventiale se face dupa o serie de criterii cu valoare complementara:

gradul de intentionalitate

modul de participare la comitarea delictului

gradul de responsabilitate

repetabilitatea infractiunii

gravitatea infractiunii

imprejurarile producerii infractiunii

Tipologia delicvenței juvenile

a. Ocazionala: 80% din adolescenti trec prin asa ceva; exprima deficiente in relatiile cu parintii, dificultati scolare, asocieri cu delicventi. Prevenirea se face prin actiuni asupra familiei, protectie asupra bunurilor, atragerea in activitati comunitare.

b. De tranzitie: la 10% din adolescenti; apare intr-o perioada in care abunda dificultatile pentru minorul respectiv. Este o delicventa exploziva și pe un fond de dezangajare interpersonală.

c. Delicventa stabilizată: la 1% din adolescenti; este o activitate persistentă care se poate transforma intr-un mod de viață.

Aspecte psihologice privind delicventul minor

Axiome ale educației

1. binele se învață doar de la cel care te iubește

2. copilul ia ca model în viață pe părintele fericit

3. copilul ia ca model în viață pe părintele care progresează

Delincvența juvenilă presupune riscuri mult mai mari decât comportamentul delincvent al adulților, deoarece afectează un segment al populației deosebit de vulnerabil, aflat în etapa formării personalității, expunând de foarte timpuriu minorii la riscul excluderii sociale și al stigmatizării.Ea devine îngrijorătoare prin proporțiile de masă pe care le atinge în prezent, ca urmare a scăderii vârstei de comitere a primului delict și a creșterii numărului de delicte comise de copii sub 13 ani și a faptului că acestea denotă din ce în ce mai multă cruzime.

Studiul fenomenelor psiho sociale legate de delicventa trebuie sa vizeze in primul rand structura si dinamica personalitatii subiectului. Pentru a intelege mai fenomenul delicventei juvenile, este necesar sa se faca o caracterizare psihologica si psiho comportamentala a minorului.

Pornind de la definiția pe care Dicționarul Webster o dă copilului, și anume “persoana tânără ce aparține oricăruia dintre cele două sexe, ce se află ca vârstă între perioada prunciei și cea a tinereții”, putem distinge următoarele trei perioade de vârstă pe care le parcurge persoana tânără: perioada prunciei (primii ani de viață), perioada copilăriei (între perioada prunciei și adolescență) și tinerețea (perioada dintre sfârșitul pubertății și începutul perioadei adulte).

În decursul acestor perioade, persoana este supusă unor transformări, schimbări, prefaceri de ordin cantitativ și calitativ reunite sub termenul general de dezvoltare. În funcție de nivelul la care au loc asemenea modificări, se desprind trei tipuri de dezvoltări: dezvoltarea biologică, tradusă în schimbările fizice, morfologice și biochimice ale organismului; dezvoltarea psihică, ce constă în apariția, instalarea și transformarea proceselor, funcțiilor și însușirilor psihice și care are ca principali factori ereditatea, mediul și educația; dezvoltarea socială, concretizată în reglarea conduitei individului în conformitate cu normele și cerințele impuse de colectivitate, de mediul social existențial.

Apariția și acțiunea factorilor delictogeni va influența procesul complex al dezvoltării minorului, favorizând evoluția lui spre o personalitate dizarmonică, personalitate pe care au studiat-o numeroși psihologi, și nu numai, în vederea prezentării trăsăturilor psihocomportamentale ce o caracterizează .

Astfel, M. Stoian îl caracterizează pe delicventul minor astfel: “lipsit de angoase, mai cu seamă de cele provocate de «sentimentul de vinovăție» care nici nu există la el; dispune de o mare ingeniozitate în permanenta sa strădanie de a disimula, de a se apăra prin minciuni, de a lua «măsuri de precauție» față de tot ce l-ar putea lua prin surprindere; stăpânit de o vie mulțumire de sine, dovedește remarcabile facultăți în adaptarea la situații noi, în organizarea unor acțiuni negative; rezistența de necrezut la presiunile de orice fel intimidare, mustrare – folosindu-se magistral de tehnica tăcerii disprețuitoare; evidenta maturitate afectivă”.

Alți autori, care au studiat conduita delicventă a minorului, au întocmit un profil psihologic al acestuia: înclinație către agresivitate, fie latentă, fie manifestată, bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate; instabilitatea emoțională, generată de carențe educaționale și, în ultimă instanță, de fragilitatea eu-lui; inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul caută să-l suprime; duplicitatea conduitei, manifestată în discordanța dintre două planuri: planul comportamentului tainic, intim, în care se pregătește infracțiunea și nivelul comportamental de relație cu societatea, prin care își trădează de cele mai multe ori infracțiunea; dezechilibru existențial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, irosire absurdă a banilor, etc.

În urma studiilor făcute asupra unui lot de 500 de minori delicvenți și asupra unui lot de 500 de minori nedelicvenți, soții Sheldon și Eleanor Gluck au stabilit următoarele trăsături mai importante care-i deosebesc pe delicvenți de nedelincvenți: din punct de vedere fizic, delicvenții sunt, cu precădere, de constituție mezomorfică (sunt solizi, au forța musculară mare, etc.); ca temperament sunt energici, neastâmpărați, impulsivi, extravertiți, agresivi, distructivi (adesea sadici); au atitudini ostile, sfidătoare, sunt plini de resentimente, de suspiciuni, sunt încăpățânați, dornici să se afirme în grup, cu spirit de aventură, neconvenționali, nesupuși autorităților; din punct de vedere psihologic, tind spre exprimări directe, socio-cultural provin, în proporție mult mai mare decât cei din grupul de control, din familii neînțelegătoare, neafective, instabile, lipsite de ținută morală.

J. S. Peters consideră că minorii și tinerii care au venit în conflict cu normele legal-morale prezintă drept caracteristici distincte: atitudini nefavorabile față de legi și față de muncă; atitudini necorespunzătoare față de ei înșiși, față de părinți și față de alte persoane.

Sub aspect psiho-emoțional, delicvenții minori sunt dominați de numeroase sentimente contradictorii: sentimentul de culpabilitate, sentimentul de devalorizare, sentimentul de injustiție, dezangajarea social-morală. Tânărul delicvent nu are sentimentul culpabilității ca rezultat al încălcării unei norme sociale. Conștient de numeroasele sale delicte, el se percepe ca un răufăcător tipic. Întreținute de toți ceilalți, această iluzie îl conduce la considerarea conduitei sale ca o trăsătură înnăscută, niciodată susceptibilă de o redresare. Culpabilitatea este deci interiorizată și integrată conștiinței sale, ea generând forțe care tind să modifice nu numai relațiile cu lumea, ci chiar propria sa reprezentare. Specificul conștiinței umane este căutarea unui echilibru de valori între eu și lume. În acest proces devalorizarea eu-lui duce la sentimentul culpabilității față de sine, deci la un grav conflict, aproape imposibil de rezolvat. Disperarea față de o situație fără ieșire îl obligă să demisioneze de la efortul de disculpare reală, pentru că are conștiința limpede că nimeni nu-l mai crede și nimeni nu-i acordă valoarea pe care și-o atribuie.

Sentimentul de devalorizare este una dintre cele mai pernicioase tulburări ale personalității delicvențiale din punct de vedere moral. Adolescentul delicvent nu numai că nu se reprezintă pe sine ca o valoare umană constituită ci, dimpotrivă, trăiește un sentiment de nonvaloare, de respingere de către grupul social. O situație care determina apariția acestui sentiment o reprezintă atitudinea de apreciere valorica din partea părinților și educatorilor. Primii care sancționează negativ dezadaptarea sunt părinții, pe care unele manifestări îi deranjează, iar reacția lor este promptă – denigrarea directă a copilului. În același mod educatorii, înainte de a înțelege un act de indisciplină, sancționează copilul prin denigrare sau prin punerea în situație de inferioritate.

Trăirea, pe perioade îndelungate de timp, a unei situații de incompatibilitate, de neconsonanță socială, fie că este vorba de joc, fie de învățătură sau de relații de familie, determină treptat apariția unui sentiment de injustiție. La vârsta adolescentei, este greu ca minorul să-și asume vinovăția unor comportamente care, până la un punct, i se par normale. De aceea, adolescentul delicvent trăiește uneori cu profunda convingere sentimentul că i se face o mare nedreptate; el are o reprezentare modificată a conceptelor morale, printre care și conceptul de dreptate, de justiție. Trăind sentimentul de nedreptate se produce o perturbare generală a lumii valorilor și o reacție de dispreț și de respingere a conceptului de justiție.

1.4. Stadiile dezvoltării activității delicvenței la minori si mecanismele devenirii infractionale

1. Stadiul de apariție (8-10 ani) – infractiuni omogene si benigne (sunt luate ca o copilarie dar atrage atentia frecventa)

2. Stadiul de explorare (10-12 ani) – infractiunile se diversifica si se agraveaza.

3. Explozia (in jurul varstei de 13 ani) – predomina furtul prin efractie.

4. Conflagratia (in jurul varstei de 15 ani) – furturi si spargeri de automobile, comert cu droguri, atacul asupra unor persoane.

5. Debordarea (17-18 ani) – apar forme subtile si violente.

Aceste stadii coexista cu inadaptarea scolara, revolta familiala, consum de droguri si alcool, promiscuitate sexuala.

Mecanismele devenirii infractionale :

coeficient de inteligență slab→stimă de sine scazută→tulburări de conduită nespecifice→infractiune

II. tulburări de conduită→eșec scolar→subestimare de sine→cautare compensatorie a identitatii→infractiune

1.5. Simptomatologia deviantelor comportamentale

Minorul cu tulburări de comportament se manifestă prin simptome caracterizate printr-un

mare polimorfism. Manifestările clinice depind atât de vârsta, sex, stadiul de dezvoltare, cât și de factorii de mediu. Simptomatologia tulburărilor de comportament cuprinde o gamă foarte întinsă de manifestări, atât ca număr, cât și ca intensitate, de la o simplă minciună până la acte de mare gravitate (omucideri), între acestea interpunându-se un mare număr de simptome: iritabilitate, instabilitate, impulsivitate, irascibilitate, eșecul și abandonul școlar, fuga, vagabondajul, furtul, cerșetoria, diferite acte de cruzime, piromania, alcoolismul, tulburările sexuale, prostituția, tentativele de sinucidere, omuciderea.

Minciuna sau tendința de alterare a adevărului are drept cauze manifestarea fanteziei, a

lăudăroșeniei, intenția de a înșela, dorința de compasiune, simpatia sau antipatia, raționamente superficiale. La vârsta când copilul prezintă o sugestibilitate crescută și nu deține încă subtextul formulărilor verbale sau nu deosebește visul de realitate, minciuna este foarte puțin patologică. Ea se poate datora mai curând imitării părinților care mint în fața copilului căci, potrivit lui M. Stoian, sensibilitatea copilului la minciuna adultului este maximă. La vârsta antepreșcolară, minciuna copilului se poate confunda cu spiritul său specific de fabulație; mai târziu se conturează minciuna de apărare contra agresiunii adulților, minciuna dezvoltându-se ca reacție la teama de pedepse, modalitate de apărare a unei ființe slabe supuse unei proceduri educative neconvenabile. La vârsta școlarității se pot manifesta unele tipuri de minciună cu caracter patologic, care au la bază, de regulă, vanitatea și uneori perversiunea. Gravitatea minciunii trebuie apreciată în funcție de intenția de a înșela. Minciuna patologică se caracterizează prin spirit de răutate premeditat și apare ca un simptom al unei tulburări profunde a personalității. În minciună, subiectul separă realul de ireal, prezentându-l pe ultimul într-o manieră plauzibilă cu scopul, fie de a induce în eroare pe alții, fie de a-și motiva sieși propriul comportament față de normele cunoscute cu care intră în contradicție ori pe care dorește să le evite.

Instabilitatea nu este o tulburare de comportament prin ea însăși, ci mai mult o modalitate

reacțională a SNC, manifestată psihomotor. Heuyer definește instabilitatea ca fiind “incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenția, de a reacționa în mod conștient, de a prevedea o acțiune”.

Irascibilitatea prezintă un mecanism psihopatologic similar, denumit și furie, nervozitate,

nestăpânire; este o reacție de descărcare critică (manie, furtuni motorii, violente) culminând cu mișcări spectaculoase, exhibiționism, auto- și heteroagresiune. Impulsivitatea este o reacție specifică de trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv, de opoziție etc. Se evidențiază prin caracterul sau brusc, necenzurat, mai puțin elaborat în privința diversității acționale.

Furtul – cel mai frecvent delict întâlnit la minor – este definit ca un atentat la proprietatea

particulară sau publică. Aprecierea furtului la copil se face în funcție de capacitatea sa de a înțelege relațiile de proprietate, de a putea distinge între bunul personal și al altuia. Toți copii până la 6–7 ani sunt dominați de tendința de a-și însuși jucării sau dulciuri. Ei nu pot aprecia într-o măsură suficientă consecințele încălcării unei interdicții și, din lipsa de discernământ, își pot apropria cu destulă seninătate anumite obiecte, acest furt având un caracter mai mult psihofiziologic decât patologic. Copiii mici nu fură, ci iau. Numai după vârsta de 7 – 8 ani se poate vorbi de furt propriu-zis, care implică premeditarea, prevederea consecințelor și efectuarea acțiunii. Furtul începe, de obicei, în familie și se extinde în mediul extrafamilial, de la obiecte de valoare mică până la sume importante de bani. În general, fetele fură singure; iar băieții în grup. Furtul nu este o manifestare izolată, ci este asociat frecvent eu fuga de acasă, prostituția la fete, uneori cu omuciderea și piromania. Deosebim între furtul conștient – care are o motivație psihologică lucidă (furie, vindicație, necesitate) și furtul patologic care se caracterizează prin existența unor tulburări de conștiință sau prin motivații delirante, care apar frecvent și asociate cu grade lejere de debilitate mintală, cu manifestări de tip schizofrene sau manifestări epileptice. După conținutul, motivația și circumstanțele furtului, se deosebesc mai multe categorii de furt: din necesitate, ca reacție de imitație, prin antrenare sau îndemn, de performanță, ca act de răzbunare, de compensație.

În raport cu furtul, jaful este o formă de comportament foarte gravă și are loc sub

amenințare sau ca act de violență, fiind cu atât mai complex când se produce în bandă.

Fuga și vagabondajul reprezintă erupția violentă din mediul familial, ca expresie a unei

stări de încordare emotivă sau ca simptome psihotice. Deosebirea dintre ele constă în durată: fuga are un caracter de criză, iar vagabondajul este un fenomen complex, având o desfășurare în timp.

Fuga apare ca o tendință de evaziune, mai mult sau mai puțin voită și irezistibilă, din

mediul în care se află copilul său ca o rupere brutală de obișnuințele de viață, reflectând o stare de inadaptare. În funcție de cauze, fuga are diverse forme: forma de pulsiune emotivă, ca rezultat al unei stări conflictuale cu școala, cu familia, o situație familială deosebită generată de disocierea căminului, lipsuri materiale; fuga poate fi și o expresie a dorinței de aventură, de evadare pentru a vedea lucruri și locuri noi. Ca modalități de manifestare, fuga poate fi izolată – periodică sau repetată – și permanentizată ca o trăsătură negativă de conduită prin care subiectul eludează dificultățile întâlnite.

Vagabondajul este o reacție organizată care apare din lipsa de atașament familial sau față

de o constrângere rău suportată, adolescentul alegând “nomadismul” pentru a fi liber, prin imitație și sugestie, și pentru a se socializa prin intrarea într-o bandă. Vagabondajul reprezintă terenul propice evoluției criminale individuale, o formă concretă a inadaptării. Lipsa domiciliului permanent înseamnă sustragerea copilului de la influența pozitivă a mediului familial, precum și o raliere la formele organizate de bande de infractori. Dacă în perioada preșcolară și cea școlara, copilul are libertatea să vagabondeze, atunci prin natura lucrurilor i se oferă posibilitatea de a parcurge evoluția infracțională de la micile hoții, necesare susținerii acestei vieți, și până la crime violente, agresive. Fuga și vagabondajul se asociază frecvent cu tulburări ale comportamentului sexual și cu impulsivitate.

În cazul delicvenților, eșecul (deficitul) școlar este recunoscut de toți autorii. El se poate

datora unor cauze ca: frecvența neregulată, condiții de mediu nefavorabile, lipsa de îndrumare a copiilor către școală prin lipsa de instruire a propriei familii. Eșecul școlar induce o stare de tensiune și constituie un traumatism violent tocmai în etapa pubertății, în care minorul își formează conștiința de sine; puberul devine neascultător și își găsește prieteni pe măsură.

Incendierile voluntare se pot observa la pubertate și adolescență, ca urmare a unei dorințe

de răzbunare sau a răutății; apar la debilii mintali sau “comportamentali-psihopați” și pot avea un caracter impulsiv la epileptici.

Alcoolismul și dependența de droguri – în adolescență, alcoolismul (ca și tentația

administrării drogurilor – hașiș, cocaină, aurolac, etc.) se manifestă în majoritatea cazurilor în forma acută. Minorul tinde să-și arate nonconformismul, sfidarea față de autoritatea adulților sau să lupte împotriva timidității și anxietății.

Devierile sexuale – Instinctul sexual, în mod normal latent în copilărie, apare la pubertate,

dar se definitivează în forma lui specifică umană în adolescența tardivă, când include totodată și atașamentul afectiv pentru sexul opus. La vârsta adolescenței trebuie deosebite relațiile permise, bazate pe afecțiune mutuală, de violență și devierile sexuale. Gravitatea apare în cazurile în care relațiile sexuale sunt întâmplătoare, determinate de setea de aventură, sau când ele se caracterizează prin precocitate, când se pot contacta și transmite boli foarte grave. Aceste situații constituie terenul propice pentru delicvență sexuală. În acest caz, criza sexuală nu este expresia unei maturități sexuale, ci o deviere a unui organism caracterizat prin imaturitate psihică și fragilitate funcțională a gonadelor, oferind o satisfacție strict instinctuală. Dintre devierile sexuale, cele mai frecvente sunt homosexualitatea la băieți și prostituția la fete. Precocitatea și devierea sexuală apar de obicei în mediile de subcultură și dezorganizare socială, unde și moralitatea are un grad de permisivitate mult mai coborât. La fete, prostituția reprezintă practicarea relațiilor sexuale pentru o retribuție, în mod liber și constant, scopul principal fiind câștigul material. Ea exprimă o ripostă agresivă la stresuri, îndeosebi după o violență sexuală (viol, incest) pe un fond de frustrare afectivă din copilărie, sau este o primă consecință a vagabondajului.

Omuciderea este un delict foarte grav, dar reprezintă un mic procent în delicvența

juvenilă. Se poate manifesta sub forma omuciderii involuntare, în cadrul unui furt – lovire, fără intenția de a provoca moartea.

Suicidul și tentativa de suicid sunt, de obicei, expresia unor tulburări instinctivo-afective

foarte profunde; unele dintre cele mai frecvente reacții antisociale. Suicidul este actul autoagresiv prin care o persoană, în mod intenționat, își cauzează moartea. Apărând sporadic la vârsta copilăriei, el crește brusc în adolescență. Deosebim între “suicidul sincer” bine motivat, al disperării autentice și “suicidul-șantaj”, ipocrit, cu amprentă isterică, în care este implicată în mod deosebit responsabilitatea unei persoane. O altă clasificare a suicidului este făcută de Durkheim[10] care diferențiază 4 tipuri de suicid: suicidul egoist, cauzat de nivelul prea scăzut al integrării sociale; suicidul altruist, datorat nivelului prea înalt al integrării; suicidul anemic, generat de nivelul prea redus al reglării sociale; suicidul fatalist, produs de nivelul prea înalt al reglării sociale.

La copiii și adolescenții ultimelor decenii ale secolului al XX-lea se descriu o multitudine

de fenomene, de comportamente, de reacții care, prin frecvență, dovedesc și implicații largi bio-psiho-socio-culturale și depășesc granițele unor preocupări individuale.

CAP.II. Analiza etiologica a delincvenței juvenile

Un rol principal în evaluarea fenomenului de delicvență juvenilă îl are analiza

etiologică, care implică studiul detaliat al caracteristicilor personalității în formarea minorului, studiul motivațiilor, nevoilor și – aspirațiilor sale, al raporturilor cu educatorul, al ansamblului de elemente care pot explica particularitățile individuale ale tânărului și medierea pe care o oferă actului de transgresiune a normei, condițiile psihice interne și cele depinzând de structura mediului socio-cultural extern.

Vreme îndelungată, cauzele comportamentului delincvent erau considerate a fi forțele supranaturale. Oamenii acționau în moduri iraționale pentru că erau posedați de „diavol” sau de „spirite rele”. Astfel de „explicații” mai persistă marginal în medii subculturale și în timpurile noastre. Ignoranța și teama, în relație cu „spiritul fabulos”, explică în parte această inerție. Începând cu secolul al xix-lea, dezvoltarea științei duce la înlocuirea treptată a superstițiilor cu explicații bazate pe faptele de observație. În cazul particular al delincvenței juvenile, o singură teorie nu poate acoperii complexitatea domeniului; teoriile oferă explicații specifice unui anumit nivel de abordare, fără a epuiza posibilitățile explicative. Este necesară considerarea teoriilor drept ipoteze plauzibile și alternative de explorare a fenomenului, aflate într-o posibilă completare sau complementaritate.

Manifestă prin transgresarea normativității sociale, delincvența juvenilă are o cauzalitatea și o condiționare multiplă, care impune analiza complementară a factorilor de natură individuală, ce țin de personalitate, în strânsă relație cu cei legați de mediul socializant al familiei, școlii, grupului de egali și a factorilor ce țin de societate în ansamblul ei.

Unii autori (Grecu, F., Rădulescu S., M., 2003), clasifică teoriile în trei mari categorii:

a) teorii care susțin că delincvența juvenilă este o condiție moștenită, datorându-se unor

factori cu caracter genetic-ereditar;

b) teorii care apreciază că delincvența este o conduită dobândită socio-cultural;

c) teorii mixte, care îmbină cele două explicații.

Prima categorie ar aparține genului de explicație biologică, a doua ar aparține atât genului de explicație psihologică, cât și psihosocială și sociologică, iar cea de-a treia ar aparține unei explicații eclectice.

Problema cauzelor, factorilor generatori de comportament deviant si-a gasit explicatia in patru mari categorii de teorii:

Teoriile constitutionale, care explica delicventa ca un fenomen innascut cu

origini in factorii biologici si genetici;

Teorii psihologice, care fără a ignora influențele condițiilor de mediu în

determinarea tendințelor spre delincvență, se concentrează mai ales pe analiza particularităților psihice, înnăscute sau dobândite, ale personalității delincvente.

Teoriile mediului social care considera delicventa ca un fenomen exclusiv al

influentei mediului exterior asupra formarii personalitatii.

Teorii sociologice ale delicventei

2.1. Teoriile constitutionale

Conform acestor teorii, caracteristicile înnăscute ale individului explică, direct sau indirect, comportamentele agresive, violente și criminogene.

Lombroso este teoreticianul cel mai reprezentativ ,care a facut din ideea tipului fizic criminal o cauza a crimei. In teoria lombrosiana criminalitatea reprezinta o anormaliate biologica bazata pe atavism organic si psihic si pe o patologie epileptica. El sustine ca, in esenta, caracteristicile fizice ale idividului erau indicatorii de baza ai degenerarii si inadaptarii. Aceste caracteristici despre care se credea ca ar indica tipul atavistic pentru o persoana ce ar putea deveni criminal, sunt urmatoarele:

     1. devierile in marimea capului sau a formei acestuia;
     2. asimetria fetei;
     3. dimensiunile excesive ale falcilor si ale pometilor;
     4. defectele particulare ale ochilor;
     5. urechi de dimensiuni neobisnuite sau, in unele cazuri,foarte mici sau departate de cap,asemenea urechilor unui cimpanzeu;
     6. nas stramb,in vant sau turtit,acvilin sau cioc de pasare;
     7. buze carnoase umflate;
     8. obrajii buhaiti ca aceia a unor animale;
     9. specificitati ale cerului gurii cum ar fi un omusor mare sau o serie de umflaturi si denivelari asemenea acelora existente la unele reptile care au cerul gurii despicat;
     10. dentitie anormala;
     11. barbie proeminenta sau excesiv de lunga,scurta sau turtita asemenea maimutelor;
     12. abundenta,varietatea si precocitatea zbarciturilor;
     13. anomaliile parului marcate prin caracteristici specifice sexului opus;
     14. defecte ale toracelui cum ar fi prea multe sau pre putine coaste sau mai multi sani;
     15. inversiunea caracteristicilor sexuale sau a organelor genitale;
     16. lungimea excesiva a bratelor;
     17. mai multe degete la maini sau la picioare;
     18. asimetria craniului.

Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigații cu caracter științific:

ideea potrivit căreia criminalii constituie un biotip distinct a continuat să aibă

adepți, printre care si psihiatru german Ernest Kretschmer (1942), care consideră că în funcție de constituția corporală se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare categorie având o înclinație mai puternică spre comiterea anumitor specii de infracțiuni:

tipul picnicomorf, ce cuprinde indivizi corpolenți, scunzi, cu față

rotundă,calviție, adeseori inteligenți și expansivi, se caracterizează printr-o criminalitate tardivă și vicleană (înșelăciune, fraudă);

tipul leptomorf (sau astenic): definește persoanele înalte, slabe, cu chip

prelung, dotate divers din punct de vedere intelectual, interiorizate, cu adaptare socială precară, ce se caracterizează printr-o criminalitate precoce și o tendință spre recidivă; infracțiunile comise, de regulă, sunt patrimoniale (furt, abuz de încredere);

tipul atletomorf, caracterizat printr-un sistem osteo-muscular puternic,

care oscilează între sensibilitate și brutalitate, se remarcă, îndeosebi, printr-o criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) și o tendință de recidivă indiferent de vârstă;

tipul displastic, cuprinde indivizii înapoiați în plan psihic și

morfologic, cel mai adesea foarte slabi, cu deficiențe ale caracterelor sexuale ori malformații corporale; psiho-medical regăsim în această categorie debilii mintal și schizofrenicii; ei comit de regulă delicte sexuale, operează neașteptat (uneori stupid, alteori sălbatic); își încep cariera criminală de regulă după 18 ani și sunt expuși recidivei .

Teoria ereditatii a lui Gorring, potrivit careia comportamentul social este un

comportament mostenit. Gorring stabileste ca 68%din descendentii infractorilor devin ei insisi periculosi, inlocuind astfel teoria criminalului innascut cu teoria ereditatii.

Teoria arborelui genealogic, care demonstreaza ca in familiile ai caror

descendenti au avut antecedente penale exista un numar mai mare de infractori.

Teoria gemenilor, elaborata de Lange si Cristiansen, incearca sa demonsteze

ca predispozitia ereditara in comiterea actului criminal constituie in cazul gemenilor monozigoti un factor foarte puternic.

Teoria copiilor adoptati, cauta sa stabileasca o corelatie intre comportamentul

delicvent al unor copii adoptati si comportamentul parintilor biologici. Astfel s–a conturat ideea ca anumite predispozitii mostenite pot determina o crestere a probabilitatii ca adolescentii acestora, adoptati de alte familii, sa devina infractori.

2.2 . Teorii psihologice

Orientarea psihologică se concretizează, cel mai adesea, într-o abordare individuală a

comportamentelor și particularităților psihice ale tânărului delicvent, care încearcă să explice devianța penală ca rezultat al unor tulburări de comportament și personalitate datorate incapacității de adaptare la exigențele normative. Cele mai multe dintre aceste teorii desemneaza ca factori predispozanti la delicventa particularitati ale structurii personalitatii :

– capacitati intelectuale reduse ale individului. “In cadrul grupurilor se delicventi minori si tineri regasim un numar relativ mare de cazuri ce prezinta carente serioase in ceea ce priveste dezvoltarea lor psihointelectuala. Capacitatile intelectuale reduse ii impiedica mai ales in anticiparea consecintelor si implicatiilor actiunilor intreprinse.”

– trasaturi temperamentale. Conform opiniilor mai multor specialisti, temperamentul coleric si melancolic favorizeaza evolutiile spre devianta. Colericul se remarca prin spirit autoritar, extravertit, nestapanit, usor irascibil. Isi asuma provocari, rezolva, ia decizii, organizeaza, conduce, degaja incredere. Are prea mare siguranta de sine, se desprinde greu de punctele de vedere proprii, tinde sa fie dependent de activitatea profesionala, autocrat, dominator, arogant, manipulator, nepasator, cu teama de a nu pierde controlul, se asteapta la devotament total din partea celorlalti. Este inclinat spre rigiditate si intoleranta si se lanseaza in a face aprecieri pripite pe grila alb sau negru. Fara rabdare, activ, deranjeaza deseori si da nastere conflictelor, pe care le da imediat uitarii; iesiri nervoase frecvente, intoleranta vizavi de opinii opuse, dorinta unei permanente schimbari, inclinatie pentru proiecte grandioase, dar niciodata terminate. Din aceste considerente, atrage atentia majoritatii, insa, in raporturile de comunicare cu ceilalti, se plaseaza pe pozitii putin favorabile. Melancolicul intampina dificultati de comunicare, manifestand tendinta de inchidere in sine si de suspiciune generalizata, de analizare la nesfarsit a cuvintelor care il vizeaza. Puncte forte: organizat, apreciaza linistea si activitatile pe cont propriu, corect, exact, analitic, extrem de concentrat pe detalii, traduce totul in scheme, cifre, grafice. Puncte slabe: fara spontaneitate, idealist pana la naivitate, suspicios, greu de multumit, se deprima cu usurinta, perfectionist in extrema, acumuleaza frustari. Apreciaza seriozitatea, profunzimea interlocuitorului si capacitatea acestuia de a purta o discutie sensibila si ii displac partenerii superficiali, imprevizibili, mereu in intarziere, dezorganizati

– trasaturi caracteriale. Caracterul este o formatiune superioara la structurarea caruia contribuie trebuintele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiratiile si idealul, in ultima instanta, conceptia despre lume si viata. La nastere trasaturile caracteriale se afla in pozitia 0 (zero), evolutia lor fiind teoretic egal probabila. In realitate insa, omul va evolua spre un pol sau altul dupa cum reactiile lui vor fi intarite sau respinse social. in functie de: natura, tipul, numarul si valoarea situatiilor de viata parcurse de copil; intarirea sau sanctionarea lor exterior-educativa; gratificarea sau condamnarea lor asimilarea sau respingerea lor prin invatare.

Procesul este insa mai complex, fiind determinat atat de numarul situatiilor pozitive sau negative cu care se intalneste de intarirea sistematica a unora dintre ele.Cand numarul situatiilor si intaririlor este egal copilul se afla intr-o dispozitie tensional-conflictuala, echivalenta starii de disonanta cognitiva, comportamentul sau fiind fie de de expectativa, fie de cautare activa pentru a depasi sau cel putin pentru a reduce disonanta pe care o traieste. In aceasta situatie, balanta este in echilibru sau tinde sa se dezechilibreze.Daca numarul situatiilor si intaririlor pozitive il intrece pe al celor negative, atunci evolutia spre rolul pozitiv este evidenta, balanta dezechilibrandu-se in favoarea trasaturilor caracteriale bune. Cercetarile au scos in evidenta faptul ca „delicventul minor se caracterizeaza printr-un nivel de imaturizare caracteriala care se manifesta prin urmatoarele: autocontrol insuficient; impulsivitate, agresivitate; subestimarea greselilor si a actelor disociale sau antisociale comise; indolenta, indiferenta, dispret fata de munca; opozitie si respingere a normelor social juridice si morale; tendinte egocentrice, exacerbarea unor motive personale egoiste a unor trebuinte si tendinte innascute, la nivel redus; absenta sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare de ordin social si a sentimentelor etico-morale; dorinta realizarii unei vieti usoare fara munca.”

– tulburari de natura psihopatologica. Este vorba aici de disfunctii cerebrale, copii nevrotici, cu frecvente stari depresive, copii impulsivi, minori cu tendinte schizofrenice.

2.2.1 Teoria psihanalitică asupra delincvenței juvenile

Explicațiile fenomenului criminal poartă amprenta psihanalizei freudiene. Acesta atribuie minorului delicvent o structură nevrotică” manifestată prin conflicte intra- și interpersonale, cauzate de eșecul de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul familiei. Sigmund Freud (1856-1939) este creatorul psihanalizei. Contribuția psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii criminologice este greu de evaluat, datorită caracterului vast al operei marelui savant. Sistematizand, se pot distinge trei aspecte mai importante ale acestei contribuții: explicațiile privind structura și funcționarea aparatului psihic, explicații privind etiologia și tratamentul nevrozelor și referirile la fenomenul criminal. Inițial, Freud a considerat că cele trei instanțe ale vieții psihice sunt: inconștientul, preconștientul și conștientul. În funcție de acestea, în primele sale studii Freud explică atât producerea actelor ratate, cât și etiologia nevrozelor, a viselor. Ulterior, sinele, eul și supraeul devin elementele structurante ale psihicului. Aceste elemente structurante ale psihicului, precum și corelațiile dintre ele, au fost utilizate ulterior și în cercetarea criminologică.

Explicațiile privind etiologia nevrozelor admit existența a trei factori a căror acțiune intervine la persoanele bolnave: 1. Predispozițiile ereditare; 2. Influența unor evenimente din prima copilărie; 3. Renunțarea reală, adică toate nenorocirile vieții care impun renunțarea la dragoste, care antrenează mizeria, neînțelegerile familiale, căsătoriile rău asortate, fără a se mai vorbi de condițiile sociale defavorabile și de rigoarea exigențelor morale.

Dintre acești factori, analiza freudiană se axează pe evenimentele din prima copilărie, a căror influență este socotită hotărâtoare. În această perioadă a primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în functie de anumite zone erogene în jurul cărora se situează libidoul.

O primă categorie de referiri pe care le face Freud despre criminalitate sunt în lucrarea “Totem și tabu”, ce aparține din punct de vedere cronologic perioadei medii a creației freudiene. Analizând câteva tabuuri, dintre care unele cu relevanță criminologică, uciderea, incestul, Freud consideră că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorințe refulate.În acest context crima apare și ea ca o expresie a instinctului sexual greșit canalizat, a complexului oedipian. Dacă prelungim puțin raționamentul freudian, potrivit căruia însăși morala își are originea în complexul oedipian, se poate afirma că și dreptul penal, ca prelungire a moralei, are aceeași sursă. De aici rezultă o concluzie paradoxală: atât crima, cât și pedeapsa au o origine comună, instinctuală.

O altă categorie de referiri la fenomenul criminal, se găsește în studiile publicate de Freud în “Dincolo de principiul plăcerii” și “Eul și sinele”, în care apare o nouă teorie a instinctelor. Această nouă teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei care, în opinia lui Feud, este de origine instinctuală. Pe lângă varianta sexuală apare și varianta morbidă, unde responsabilitatea crimei aparține tendinței umane spre agresiune și distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morții.

Într-o explicație directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor: la mulți criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate, anterior și nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. S-ar părea deci că respectivul trăieste posibilitatea legării acetui sentiment de ceva real și actual ca pe o ușurare.

Ultima variantă, crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază ținând seama de faptul că sentimentul vinovăției este consecutiv unor instincte condamnabile.

2.2.2.Teoria criminalului nevrotic aparține criminologilor Fr. Alexander și H. Staub, fiind expusă în lucrarea “Criminalul și judecătorii săi”, potrivit cărora criminalitatea poate fi clasificată în trei categorii:Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate. Criminalitatea ocazională, situație în care Supraeul suspendă instanța sa morală, cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui șantaj, unei amenințări ori unei stări apropiate de legitimă apărare. Criminalitatea obișnuită categorie în acre cuprinde trei tipuri de criminali: criminalii organici, criminalii normali și nevrotici.

2.2.3 Teoria personalității antisociale are la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la evenimentele din prima copilărie. Se consideră, că la origine, copilul este o ființă absolut instinctivă, dominată de principiul plăcerii, el urmează să se conformeze principiului realității, care caracterizează adaptarea socială, printr-un proces lent de modificare ori sublimare a instinctelor. Rolul hotărâtor al evenimentelor din copilărie în formarea personalității antisociale a fost subliniat și de alte cercetări de psihologie criminală, punându-se accentul pe carențele afective materne, care generează o lipsă de afectivitate copilului, ceea ce poate duce ulterior la un comportament criminal.

2.2.4 Teoria personalității criminale care aparține celebrului criminolog francey Jean Pinatel, fiind capabil să aducă lămuriri atât în ceea ce privește geneza (etiologia), cât și dinamica actului criminal. Noțiunea de personalitate criminală nu trebuie înțeleasă ca un tip antropologic, o variantă a speciei umane. Unii oameni au nevoie de instigări exterioare grave, iar alții de instigări lejere, pentru a prezenta reacții delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferență graduală este dată de anumite trăsături psihologice care, în concepția lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalității criminale”.

Conceptele nucleului personalității criminale care comandă condițiile trecerii la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea, indiferența afectivă. Egocentrismul reprezintă tendința subiectului de a raporta totul la sine însuși. Labilitatea reoprezintă o lipsă de prevedere, o deficiență de organizare în timp, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendințe, mergând de la simpla afirmare a eului, până la ostilitate, ea se manifestă printr-un dinamism combativ, care are ca funcție învingerea și eliminarea obstacolelor și dificultăților care barează drumul acțiunilor umane. Indiferența afectivă sau insensibilitatea morală reprezintă acea trăsătură negativă prin care individul este împiedicat de a încerca emoții și înclinații altruiste și simpatice, fiind dominat de egoism și răceală față de aproapele lui. Nucleul personalității criminale este o structură dinamică, cele patru componente nu trebuie analizate în mod individual, nucleul personalității criminale este o rezultantă și nu un dat.

2.3. Teorii mediului social privind geneza delicventei

E necesar a mentiona ca structurile dobandite de unui individ , atat in plan biologic cat si in plan psihologic, nu pot avea o importanta criminogena prin ele insele, nu pot transforma acest individ in mod inevitabil intr-un infractor, tot asa precum nu exista nicio garantie ca un individ sanatos nu va intra niciodata in conflict cu legea. Ereditatea nu poate fi disociata de influenta mediului, a factorilor externi , a ceea ce numim lumea inconjuratoare a fiecarui individ. Personalitatea este rezultatul interactiunii permanente dintre individ si aceasta lume exterioara. Influenta mediului exterior in formarea personalitatii delicvente isi gaseste expresie concreta in influenta mediului ineluctabil ( mediul familial de origine si cel care formeaza habitatul si vecinatatea), ocazional, ales, impus. Cauzele externe ale deviantei deriva din modul de organizare a grupurilor, institutiilor, activitatiilor si vietii sociale in general.

Teoriile sociale subliniaza faptul ca orice conduită de tip delincvent este rezultanta interacțiunii factorilor individuali, bio-psihici cu cei sociali, ai mediului în care copilul crește și se dezvoltă; caracteristicile individuale, biologice sau psihice, reprezintă doar potențialități ce se pun în valoare, se actualizează, numai în anumite condiții de mediu, datorită, în primul rând, mecanismelor specifice proceselor de învățare socială.

2.3.1. Teoriile învățării sociale

2.3.1.1.Teoria asocierilor diferențiale are ca fondator pe E A Sutherland si reprezinta o particularizare a teoriei invatarii sociale in studiul delicventei. El considera comportamentul criminal conditionat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului , ci de comunicarea din interiorul grupului unde individul absoarbe cultura si se conformeaza regulilor si normelor sociale si legale. Autorul considera ca in descifrarea stiintifica a comportamentului criminal trebuie luate in considerare urmatoarele explicatii:

comportamentul criminal se învață;

învățarea comportamentului se realizează în interacțiunea cu alte persoane prin intermediul comunicării;

principalul conținut al învățării este rezultatul influențelor exercitate de către grupurile cu caracter intim și personal;

procesul de învățare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a crimei, a direcțiilor specifice ale motivelor, impulsurilor, raționalizărilor și atitudinilor asociate acestui comportament;

învățarea presupune apropierea unor definiții favorabile sau nefavorabile a codurilor legale;

persoana devine delincventă din cauza expunerii excesive la definiții favorabile violării normelor;

asocierile diferențiale pot varia din punct de vedere al frecvenței, duratei, priorității și intensității expunerii la modele criminale sau noncriminale;

atât comportamentul criminal, cât și cel noncriminal, reprezintă o expresie a acelorași trebuințe și valori generale (aceeași nevoie de bani îl face să fure pe hoț, sau să muncească pe cel cinstit).

Această teorie explică persistența criminalității în comunități speciale sau în mahalale. O dată ce subculturile deviante se dezvoltă, valorile, atitudinile, normele și comportamentele lor devin accesibile și altora din comunitate. Aceste valori și comportamente sunt transmise generațiilor viitoare prin socializare, comunitățile respective devenind adevărate pepiniere pentru comportamentul criminal, generație după generație. Întărirea unor astfel de conduite, prin absența sancțiunilor și recompensarea conduitelor deviante, conduce la sporirea criminalității (teoria reîntăririi diferențiale).

2.3.1.2 Teoria imitației. Se are în vedere premiza că în societate apare imitația, adică o persoană preia gesturile, mișcările unei persoane, comportamentul acesteia, învățând noi modalități de autodefinire. Învățarea unui comportament prin imitație depinde de personalitatea modelului, de prestigiul său, de personalitatea celui care imită și de interacțiunea dintre cei doi poli. În 1963, A. Bandura a studiat mai profund teoria imitației și o denumește „ învățare mecanică”. Astfel prin observarea subiectului model se pot observa trei tipuri de comportament: dobândirea unor reacții noi, reacții inhibatorii existente se pot diminua sau accentua, reacțiile deja dobândite pot fi consolidate.

Dacă teoria lui Bandura vine din psihologie, cea a lui Sutherland provine din sociologie, concluziile lor fiind identice: conduita de tip delincvent este învățată.

2.3.1.3. Teoria situațională În această concepție, situația reprezintă ansamblul circumstanțelor externe care precedă și însoțesc comiterea unui act deviant și care fac ca acest act să fie mai mult sau mai puțin realizabil. Cultura deviantă însușită constituie o posibilitate care se actualizează atunci când există circumstanțe favorabile, atât în ceea ce privește starea deviantului, cât și a obiectului, respectiv vulnerabilitatea țintelor (expunere, proximitate, atracție, nesupraveghere), accesul la tehnica necesară etc. Delincvenții procedează la o „selecție situațională” după care își orientează acțiunea în fiecare dintre etapele realizării infracțiunii și în funcție de evenimentele care se produc.

2.3.2. Teoriile controlului social

2.3.2.1. Teoria controlului este una din cele mai cunoscute teorii asupra deviantei, care pleaca de la premisa a oricine este tentat din când în când sa devieze. Cel care a elaborat aceasta teorie, Traian Hirschi (1969), afirma ca nu devianta are rolul principal, ci conformismul. El îsi bazeaza teoria pe legatura dintre individ si societatea conventionala. Cu cât aceasta legatura devine mai puternica, cu atât individul interiorizeaza într-o mai mare masura normele, prin urmare, actele care deviaza de la aceste norme sunt mai putin probabile. În conformitate cu aceasta teorie, conformismul are la baza patru tipuri de control social. Atasamentul puternic fata de ceilalti întareste conformismul. Relatiile slabe cu familia, colegii de la serviciu, cu prietenii, conduc la devianta. Daca indivizii au un angajament ridicat în ceea ce priveste ordinea sociala prezenta, apreciind oportunitatile legitime pe care le ofera sistemul, atunci se conformeaza într-o mai mare masura. Daca ei nu au încredere în sistem, conduitele deviante vor fi mai probabile. Implicarea în activitati legitime, precum îndeplinirea obligatiilor de la locul de munca, frecventarea scolii, activitati extrascolare legitime, inhiba devianta. În lipsa acestora, ei au timp si energie pentru comiterea actelor deviante. De asemenea, credinta puternica în ordinea morala si respectul pentru autoritati înfrâneaza si ele tendintele pentru devianta. Cei care sunt predispusi la acte de devianta, nu au astfel de convingeri.

2.3.2.2 Teoria „rezistenței la frustrare” elaborate de W. C. Reckless. Teoria se fundamentează pe structura interioară a individului, considerând că există o structură socială externă și o structură psihică interioară, care acționează ca mecanism de protecție în calea frustrării și agresivității tânărului.Structura sau rezistența internă este alcătuită din grupurile sociale în care minorul este integrat si, prin aceasta, este socializat (familie, vecinătate, prieteni), și care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurării unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării eu grupul, etc. Structura sau rezistența interioară dobândește o importanță și o semnificație aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată matrice care asigura copilului conștiința identității de sine și a imaginii despre sine în raport eu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile și toleranța la frustrare. Dacă una sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, minorul este predispus să devieze de la normele de conviețuire socială, comițând acte cu caracter delicvent.

Reckless considera că elementele structurii interne de rezistenta pot fi cunoscute prin teste de personalitate și de predicție; ceea ce reprezintă un mijloc de prevenire a apariției sentimentului de frustrare-agresivitate care; la rândul sau, declanșează acte deviante și delicvente. Starea de frustrare poate apărea ori de cate ori minorul se confrunta cu un obstacol sau cu o barieră socială, care îl împiedica să-și satisfacă interesele și scopurile personale; ea se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită care îl poate conduce pe tânăr la desfășurarea unor activități deviante, prin utilizarea unor mijloace ilicite. Capacitatea unui individ de a depăși o situație de frustrare, fără a face apel la mijloace de răspuns inadecvate, reprezintă toleranța la frustrare.

Agresivitatea este considerată o componență esențială, normală a personalității care poate fi canalizată, deturnată sau abătută până în momentul când scapă controlului rațiunii. Mulți autori o consideră un instinct, o necesitate, un răspuns sau un contrarăspuns la o excitație sau frustrare. Ea poate apărea că o referință la anumite nevoi vitale ale individului ca foamea, apărarea, sexualitate.

Problema raportului frustrare/agresivitate poate fi discutata sub două aspecte: mai întâi, frustrarea, prin ea însăși, nu declanșează automat un comportament agresiv, ci suscita mai degrabă o stare de anxietate și de tensiune afectivă, care poate declanșa sau nu reacția agresiva; în al doilea rând, nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări. Astfel, există în patologia individuală cazuri de agresivitate constituțională (în epilepsii, paranoie), accidentală ori câștigată sau datorată condițiilor sociale de mediu (familii dezorganizate, părinți bolnavi, alcoolici sau violenți).

Potrivit acestei teorii, în cazul minorilor agresivitatea nu trebuie înțeleasă ca un indicator cert al unui comportament deviant sau delicvent, ci mai ales că o încercare a minorului de descoperire a propriei identități și chiar de formare a unei atitudini combative.

Reckless arata că un copil, aflat într-o arie înalt delicvențială în care înfrânarea externă este slabă, rămâne nedelincvent dacă înfrânarea internă este bună și funcțională. Aceasta constă în forța eu-lui, autocontrol, o bună autoconceptualizare, rezistenta puternica în față diversiunilor.

2.3.2.3. Teoria neutralizării . Gresham Sykes în colaborare cu David Matza (1961) arată că majoritatea tinerilor aflați în derivă recunosc normele și valorile convenționale, fără a se deosebi din punct de vedere moral de alți tineri. Ei ajung să comită delicte numai atunci când sunt capabili să stăpânească tehnicile de neutralizare, ca justificări subalterne. Printre tehnicile de neutralizare autorii menționează:

negarea responsabilității, motivând acțiunea prin influența unor presiuni

externe, a unor stări inexplicabile, împotriva propriei voințe;

negarea prejudiciului provocat, considerat un fleac, lipsit de importanță pentru

victimă (cei care au făcut armata știu că acolo nu se fură, ci „se împrumută”);

negarea victimei (blamarea sau acuzarea ei, „își merită soarta”);

condamnarea acuzatorilor (polițiști corupți, violenți și stupizi);

apelul la loialitate (invocarea spiritului de camaraderie, a codului de onoare).

2.4. Teorii sociologice ale delicventei

Factorul determinant al delicventei pentru aceste teorii rezida in diminuarea functiei de control social exersate de comunitate si in tulburarea ordinii sociale cauzate de diversitatea normelor de conduita, de mobilitatea populatiei, de multiplicarea mediilor sociale marginale cu deschidere spre delicventa. delincvența apare ca efect al deficiențelor, conflictelor și disfuncțiilor sistemului social. Plasat într-un mediu defavorizat, adolescentul nu are mijloace legitime de a-și atinge scopurile și adoptă mijloace ilicite. Delincvența exprimă un conflict al tânărului cu valorile societății în ansamblul ei, un protest apolitic contra inegalităților și barierelor sociale din societatea adulților.

2.4.1. Teoria anomiei. In forma clasica aceasta teorie il are fondator pe Durkheim cere porneste de la conceperea deviantei ca avand un character universal, fiind implicata in fiecare societate, existand astfel ,in orice societate indivizi care se abat de la tipul colectiv. Durkheim definește ca anomie starea obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruște. Ea apare ca urmare a „ruperii” solidarității sociale la nivelul instituțiilor sociale mediatoare (familia, școala, comunitatea etc.), a neputinței de a asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au norme clare. Nu este vorba de o absență totală a normelor, ci de suspendarea temporară a funcționalității normelor de bază cu consecințe la nivelul multiplicării comportamentelor deviante.Anomia afectează un grup social, prin ruperea echilibrului ordinii sociale, prin sentimentul de dezorientare rezultat din confruntarea cu noua situație.Schimbarea are loc ca urmare a unei modificări bruște care pot fi dezastre economice sau creșteri rapide ale bunăstării.În situația de dereglare socială indivizii sunt aruncați într-o situație inferioară celei anterioare și, în consecință, unii dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de societate din exterior, iar la rândul ei, ca urmare a acestor bruște modificări, nici societatea nu mai este capabilă să-și impună normele. Prin suspendarea funcționalității normelor de bază ale societății, starea de anomie poate genera delicte, crime, sinucideri.Teoria anomiei este preluată în accepțiunea modernă de R. MacIver interpretând-o ca răsfrângere a modificărilor sociale la nivelul psihicului uman. Astfel, autorul consideră că individul uman percepe decalajul dintre aspirații și norme sociale cu un sentiment de indispoziție și anxietate, pierzându-și simțul coeziunii și al solidarității sociale, iar acțiunile sale sunt impulsionate de propriile trăiri, fără a mai cunoaște autoritatea normelor sociale dominante.Tot ca o slăbire a influenței normelor sociale asupra reglării conduitei membrilor grupului este și interpretarea autorilor W.I. Thomas și Fl. ZnanieckiAutorii consideră că dezorganizarea socială se răsfrânge la nivelul „dezorganizării personalității” prin apariția unei incapacități a individului de a-și construi un mod de viață concordant cu idealurile și interesele personale (fapt ce creează demoralizare), prin absența unor reguli stabile și interiorizate.

R.K. Merton, definind structura culturală ca set de norme și valori ce guvernează comportamentul membrilor unei societăți, consideră anomia ca o „spargere” a structurii culturale. Neputând atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite. Tendința spre conformism sau delincvență este dependentă de statusul fiecărui individ, iar rata delincvenței apare ca o ilustrare a neconcordanței între scopurile oferite de societate și mijloacele de care dispune individul.Individul dispune de cinci modalități adaptative în societate:– conformismul, care constă în acceptarea atât a scopurilor cât și a mijloacelor oferite de societate, chiar dacă idealul, proiecția aspirațională nu este atinsă niciodată;– inovația care rezultă din interiorizarea la nivelul individului a scopurilor culturale propuse social, în timp ce procedeele legitime existente pentru atingerea lor sunt respinse;– ritualismul constă dintr-o restrângere a aspirațiilor individului pe fundalul păstrării conformității cu normele legitime;– evaziunea fiind un mod mai rar de adaptare caracterizat prin abandonarea simultană a scopurilor și normelor precum și refugierea în zone marginale ale societății;– rebeliunea constă în respingerea atât a scopurilor cât și a mijloacelor din dorința individului de a înlocui normele sociale cu altele.Într-o versiune mai târzie a lui Merton, asupra anomiei, mediul social al individului cuprinde pe de o parte ansamblul organizat al relațiilor sociale în care sunt implicați membrii unei societăți, ca structură socială, iar pe de altă parte ansamblul organizat de valori normative ce orientează comportamentul membrilor colectivități, ca structură culturală. Când între normele sociale, scopurile culturale și capacitatea de conformare normativă a membrilor unei societăți apar disjuncții, structura culturală este dislocată. Valorile culturale produc comportamente contradictorii cu prescripțiile valorice. Astfel, poziția ocupată de individ în structura socială generează tendințe de conformitate sau devianță. Nu valorile diferite produc delincvența, ci diferențele obiective existente între condițiile sociale ale diferitelor clase și grupurile sociale dominante ce generează asemenea disfuncții. Ca o consecință obiectivă, grupurile sociale cu situație defavorizată, având blocat accesul spre pozițiile de prestigiu, recurg la acte ilegitime.Deplasarea în cadrul viziunii anomice a reacției de pe implicarea individuală pe cea colectivă o regăsim la R.A. Cloward și L.E. Ohlin. Autorii consideră că reacția la inegalitatea socială este de factură colectivă, iar mecanismul care explicitează această reacție este ansamblul mijloacelor (legitime, ilegitime) de realizare a scopurilor valorizate social denumită structura de oportunitate.Pornind de la mijloacele legitime și ilegitime delincvența este considerată un act colectiv, o „subcultură” delincventă care prezintă o dublă integrare și anume una în paralel cu integrarea socială „formală”, și o alta cu un „subsitem de roluri” integrate sistemului social.Banda de delincvenți constituie un tip de subcultură anume. Rolurile dominante care trebuiesc îndeplinite sunt cele ce țin de activitatea delincventă ca „exigențe” esențiale, justificate și legitimate de bandă.Având ca punct de pornire aceste premise autori ca Cloward și Ohlin ajung la concluzii paradoxale că actul delincvent este condiția esențială a ființării unei bande, nefiind o încălcare a normelor sociale dacă nu este descoperită și sancționată și numai prin judecată și pedeapsă se constituie în infracțiune.Aceeași autori subdivid „evaziunea” lui Merton în:– eșecul continuu de-a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime;– inabilitatea de a promova alternative ilegitime.Pornind de la această viziune se pot identifica categorii generale ale evaziunii:– indivizi care internalizează prohibițiile sociale;– indivizi care urmează scopuri „de succes” prin mijloace prohibite.

2.4.2 Teoria dezorganizării sociale La baza acestui fenomen stă proliferarea delincvenței ca o consecință nemijlocită a expansiunii urbane și creșterii demografice, a generalizării unor noi modele de comportament apărute în ariile suburbane și accentuării marginalizării unora dintre locuitori.Punctul de pornire al acestei teorii se găsește în studierea tradiției „dezorganizării sociale” de către sociologi aparținând renumitei Școli de la Chicago, având ca reprezentant de seamă pe C.R. Shaw și H.D. McKayPromotorii acestei teorii au încercat să evidențieze efectul organizării metropolelor asupra fenomenului delincvenței. Metropola nu este un sistem unitar, ci este alcătuit din arii suburbane care au propriile lor subculturi și modele normative, în sectorul central fiind concentrate masiv funcțiile și afacerile.Diferențierea internă generează o accentuare a distanțelor sociale dintre diferite grupuri având drept consecință tulburarea ordini sociale tradiționale prin varietatea normelor, eterogenitatea populației și discriminările exercitate, slăbirea controlului social. Locuitorii metropolei tind să devină „desocializați” îndepărtându-se de aprobarea celorlalți.F.M. Thrasher, în lucrarea sa „Banda”, evidențiază zone care sunt populate de emigranți, persoane cu comportament imoral și ilegitim (alcoolism, consum de droguri, prostituție, homosexualitate), de persoane „desocializate”. Izolarea ecologică este complementară cu izolarea culturală, conducând la apariția unor subculturi delincvente care prezintă, așa cum subliniază F.M. Thrasher, modalități de „supraviețuire” și de „adaptare” a indivizilor marginalizați în raport cu o societate ostilă.Indivizii grupați la nivelul diferitelor subculturi au o altă scară de valori, recurg frecvent la căi ilicite în atingerea scopurilor, devenind surse potențiale de devianță.„Subculturile” apar ca o reacție de protest față de normele și valorile grupului dominant, din dorința de îndepărtare a barierelor și de anihilare a anxietăților și frustrărilor.Modelul teoretic al „dezorganizării sociale” prezintă ca fiind generalizată această influență a procesului de urbanizare asupra delincvenței, neținând seama de intervenția altor variabile sociale cum este de exemplu contextul socio–cultural în care trăiește individul și în care numai o parte din ei (nu toți) reacționează prin modalități comportamentale dezorganizate.Aceste „tendințe ecologice” pot genera concentrarea delictelor într-o anumită zonă, dar variabila ecologică nu poate fi luată singular în considerare în determinarea fenomenului de delincvență, ruptă de contextul determinativ economic, social, familial, cultural.

4.2.3. Teoria subculturilor delincvente. Teoria aparține lui A.K. Cohen care, plecând de la normele existente într-o cultură, identifică grupuri neprivilegiate sau frustrate, cu norme și valori în contradicție cu cele ale restului societății pe care autorul le numește „subculturi delincvente” Cohen, abordând problema condițiilor de apariție a acestor subculturi delincvente, evidențiază producerea lor datorită următoarelor situații:

– dezvoltare economică mai redusă;– existența unor bariere și interdicții sociale;

– prezența unor nivele societale cu situație periferică;

– existența unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare și insatisfacție individuală și socială.

Ca o consecință a apariției acestor subculturi apare reacția de respingere și contestare a normelor și valorilor societății globale și constituirea propriilor norme de comportament. Cohen indică drept izvor al apariției acestor subculturi reacția de protest față de normele și valorile societății, precum și dorința anihilării frustrărilor și anxietăților de status marginal. Membrii acestor subculturi consideră că le sunt blocate căile de acces spre valori și statusuri elitare și, în consecință, recurg la mijloace ilicite, devenind potențiali delincvenți.

Există trei tipuri dominante de subcultură delincventă, mai ales în rândul adolescenților din zonele urbane:

– modelul delincvent, care se bazează pe valori de tip delincvent, tinerii încercând prin fraudă, furt, șantaj să obțină câștiguri materiale;

– modelul conflictual, care are ca normă de bază violența, forța sau amenințarea cu forța în rezolvarea oricăror probleme;

– modelul evazionist sau de izolare, prin care tânărul se retrage într-un univers propriu, guvernat de senzațiile aduse de narcotice.

Tot Cohen, prin analiza subculturilor delincvente, trasează profiluri specifice ale membrilor grupurilor, descifrând următoarele trăsături: non-utilitarismul în sensul că destul de frecvent membrii acestei subculturi acced la activități delictogene nu din rațiuni utilitare, ci ca un „mod” de exprimare a solidarității. În acest sens R.A. Cloward și L.E. Ohlin vorbesc de „socializarea anticipativă”; – malițiozitatea în sensul că actul delincvent este cauzat nu de satisfacerea unei necesități materiale, ci ca o formă de „răutate”, o „sfidare” la adresa celorlalți. De pe aceste poziții membrii subculturii comit acte de vandalism, distrugere de bunuri, numai pentru a fi malițioși ;– negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale grupului, cu conținut contradictoriu normelor sociale, ci și de o „polarizare negativă” în raport cu acestea; – versalitatea (nestatornicia) susținută ca și caracteristică specifică de abordare nu numai a unei singure manifestări de activități ilicite ci și a practicării unei multitudini de acțiuni delincvente, fără a se specializa în mod expres într-o formă de manifestare;– autonomia grupului presupune solidaritatea între membrii grupului, față de presiunile exercitate de alte subculturi.

2.4.4. Teoria excluderii sociale. De pe pozițiile fundamentale ale tensiunii structurale au fost elaborate teorii ce accentuează dimensiunea ideologică, considerând că excluderea socială generează modele alternative de conduită, indezirabile social, care funcționează ca mecanisme de protecție socială pentru acele categorii sociale excluse.

2.4.5. Teoriile conflictului. Fundamentul teoretic al conflictualismului se găsește în teoria marxistă, conform căreia societatea este constituită din raporturi de dominație. Menținerea ordinii sociale nu vizează atât asigurarea coeziunii sociale, cât a privilegiilor celor ce asigură funcția de conducere. Normele sunt mijloace de reproducere a dominației, legitimitatea provenind din monopolul puterii și din utilizarea forței (poliție, justiție, armată). Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod egal, societatea îi face pe oameni să se angajeze în comportament criminal, fie ca să obțină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă (muncitorul “exploatat”), fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). Acest conflict își are originea direct în competitivitatea inerentă capitalismului, cu accentul său pe profit, și în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar, pentru a se putea menține cel puțin la un nivel minimal de existență.

De pe o astfel de poziție încărcată ideologic, Quinney (1974, cf. Goodman, 1991) afirmă că proprietarii mijloacelor de producție controlează sistemul legal; ei definesc ca fiind delict sau crimă orice faptă ce le-ar amenința privilegiile și proprietățile pe care le-au acumulat. Din această perspectivă, chiar acele crime care par neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura, angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că amenință valorile muncii intense și sobrietății pe care se bazează structura capitalistă.

În mod similar, Spitzer (1980) evidențiază modul în care autoritatea controlează aparatul legal pentru a condamna tot ceea ce amenință funcționarea capitalismului. De pildă, el afirmă că, întrucât cei care fură amenință proprietatea celor bogați, acest comportament este definit delictual. Mai mult, capitaliștii îi definesc drept devianți din punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca necesară pentru a face să funcționeze mașinăria capitalistă, sau pe cei care nu arată respectul cuvenit față de autoritate, o cerință importantă în organizațiile ierarhice capitaliste. Fiind o încălcare a regulilor, teoreticienii conflictului se întrebă „ale cui reguli?”, ale celor elaborate de către cei bogați, pentru a fi respectate de către cei săraci (Giddens, 2001, p. 195). În opinia lor, dreptul penal ar avea ca mandatul unic reprimarea supușilor pentru perenitatea puterii. Din această perspectivă critică, delincvența apare, pe de o parte, ca răspuns adaptativ al claselor defavorizate de o societate nedreaptă, iar pe de altă parte, ca o etichetă pe care cei puternici o aplică unor conduite. Rolul etichetei va fi dezvoltat de către teoria reacției sociale de marcaj sau teoria etichetării.

2.4.6. Teoria etichetării. Teoriticienii etichetării sociale concep delincvența ca tip special de „reacție socială”, de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri, iar natura și intensitatea reacției depinde de factori cum sunt: puterea, statusul, bogăția, prestigiul unei anumite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste grupuri, care dețin puterea și dominația, au o imagine bine stabilită referitor la scara de valori, interese protejate, comportamente dezirabile pe care le impun celorlalți. De multe ori, deținătorii puterii sau ai bogăției, fiind membrii grupurilor privilegiate, au tendința de-a „eticheta” ca deviante acțiunile indivizilor din clasele de jos sau mijlocii ale societății.Reacția celor etichetați poate fi de acceptare sau de respingere, neutralizare, adoptând alte conduite.Subliniind rolul agenților de control social, K.T. Erickson apreciază că efectul produs de etichetare are de multe ori canalizare către o carieră criminală, pe care o acceptă ca singura alternativă posibilă.Explicând mecanismele procesului de etichetare F. Tannenbaun arată că definirea delincvenței se face prin „dramatizarea” răului, fiind considerați ca „răi”, „bolnavi” sau „criminali” nu în funcție de natura abaterii acestora, ci de intensitatea reacției față de abatere, reacție ce le influențează cariera de viitori delincvenți.Conform paradigmei interacționiste, principala consecință a acestei viziuni este conceperea delincvenței ca proces dinamic de interacțiune cu alte procese complexe de acțiune și reacțiune, în care intervin mai multe nivele:

– elaborarea legii;

– reacțiile interpersonale;

– procesul instituțional al reacției sociale.

Astfel, cercetarea comportamentului delincvent, arată E. Schur, va trebui să se axeze pe analiza nivelului societal al situațiilor particulare de delincvență și pe procesul de reacție socială.

Componentele psihice ale sistemului personalității, de la cele emoționale până la cele atitudinale și la trăsăturile de caracter, sunt amplu ancorate în relațiile interpersonale, fiind beneficiare sau „victime” ale acestei relații, considerându-ne sau șubrezindu-ne echilibrul psihic.Relația interpersonală, cu dinamismul său accentuat prin fenomenele psihice angrenate, poate acționa asupra echilibrului psihic al partenerilor, întreținându-l sau alterându-l în condițiile acumulării unei tensiuni conflictuale.Încărcătura afectivă a unei relații este funcție de gradul de satisfacții sau insatisfacții prilejuite partenerilor.Dat fiind multitudinea de intercondiționări personalitate – mediu social, psihologia nu se poate mulțumi cu simpla evidențiere a dependenței structurii sau profilului personalității de contextul sociocultural căruia îi aparține individul, ci trebuie să adâncească analiza în direcția dezvăluirii sistemului valoric (pozitiv sau negativ) al influenței factorilor socio–culturali.

2.5. Factorii care determină un comportament delincvent pot fi multiplii:

ereditatea, cadrul familial, inteligența, mediul de contact, sărăcia și inegalitatea socială, factorii de ordin psihologic.

Infracțiunea apare în orice mediu social, chiar și într-unul superior din punct de vedere etic. În acest caz cauzele infracțiunii trebuiesc căutate la individ. Unii delincvenți prezintă nativ tendințe antisociale care se manifestă devreme prin acte de brutalitate, nesupunere, furt, perversiuni. Putem spune despre aceștia că sunt victimele propriei constituții psihice. Aceștia ajung de timpuriu în conflict cu legea, și dintre ei se recrutează cel mai mare procent de recidiviști.

Inteligența scăzută este un alt factor care determină criminalitatea. Motivația dată de specialiști în argumentarea impactului inteligenței asupra delincvenței ar fi lipsa unuia din factorii inhibativi de prim ordin – nu poate prevedea consecințele infracțiunii, nu e capabil să se oprească la timp, să se abțină de la impulsul antisocial.

Anomaliile psihice care pot duce la infracțiune sunt cel mai des native, dar pot fii determinate și de boli precum encefalita epidemică, care să aibă ca rezultat modificări comportamentale.

Condițiile de mediu – certurile, neînțelegerile din familie, lipsa de supra-veghere, imposibilitatea satisfacerii nevoilor primare – pot fii cauze care să determine o conduită delicventă chiar la persoane cu o constituție psihică normală.

La întâlnirea factorilor individuali și sociali șansele ca infracțiunea să aibă loc cresc foarte mult.

Cauzele care determină delicvența juvenilă sunt variate și necesită o cunoaștere cât mai amanunțită a delicvenților, atât în plan individual cât și social.

Capitolul III. Metodologia Cercetarii

3.1. Formularea obiectivelor si a ipotezelor

Pornind de la baza teoretică , in prezenta lucrarea se doreste a se face o analiză a factorilor de risc implicați în etiologia delicvenței juvenile. In acest studiu mi -am propus doua obiective:

Evidentierea cauzelor si condițiilor care genereaza si favorizeaza

comportamentul infractional al minorilor, identificarea factorilor obiectivi si subiectivi care produc delicvența atât ca fenomen de grup cat și ca manifestare specifică;

Examinarea percepțiilor si legăturilor dintre practicile parentale și

prezența comportamentelor deviante în rândul unui eșantion de adolescenti, luând în considerare patru surse de variație: varsta, sex și structura familiei .

Acest studiu are ca obiectivul principal de a examina legăturile între relațiile cu părinții și prezența de comportamente problemă și să dezvolte un model care ar putea cont de aceste relații cu ajutorul unei analize a ecuațiilor structurale. Indicii se potrivesc pentru modelele de măsurare a condus la efectuarea de analize separate pentru băieți și fete. Modelul structural se potrivește date corect pentru ambele sexe, confirmând un curs care combina atașamentul copilului, iar variabilele de supraveghere și de conflict sunt ele asociate cu un comportament deviant și alcool și de droguri. Pentru ambele sexe, punctele slabe ale atașării parentale aduce cu sine niște conflicte in timp ce calitatea atașării garantează prezenta unei supervizări (supravegheri); prezenta conflictelor cu mama contribuie la angajarea în comportamente deviante, în timp ce supravegherea copilului duce la o reducere a acestor comportamente. În general, sexul discriminează variabilele examinate. Atașament și practici parentale sunt mai clar asociate în cazul fetelor. Aceste diferențe sunt discutate în funcție de practicile specifice de socializare in cazul fetelor.

Scopul in sine va fi depașit prin elaborarea unui set de observatii, propuneri si dezvoltarea unui model care poate fi relevant pentru cei ce au responsabilitati educative si preocupari speciale in procesul de reeducare si reintegrare sociala a delicventilor.

Urmarind obiectivele amintite, mi am pus fiersc intrebarea, DE CE INCALCA ADOLESCENTII NORMELE PENAE SI DE CONVIETUIRE SOCIALA? Pentru a răspunde la această intrebare, referindu-ne la complexitatea și diversiattea problemelor izvorate din studierea comportamnetelor delicvente vom considera ipoteza fundamentala a cercetarii o reprezinta:

Fenomenul infractionalismului juvenil este plurideterminat, ca motivatia si cauzele comportamentelor deviante pot aparea la toate domeniile de viata ale tanarului si ca familia are un rol determinant in dezvotarea cestui tip de comportament.

Pornind de la aceasta ipoteza generala, am stabilit doua ipoteze de lucru concrete care se afla la baza cercetarii efectuate la nivelul subiectilor din esantionul ales.

Mediul familial determină puternic dezvoltarea normală a personalității individului și o familie cu deficiențe reprezintă un factor de risc înalt;

Percepțiile practicilor parentale în rândul unui eșantion de tineri, luând în considerare trei surse de variație: sex, varsta și structura familiei, determina prezența comportamentelor deviante in sine în acest eșantion;

Studiul relațiilor pe care adolescenții le au cu părinții lor a crescut considerabil în ultimii ani. Două chestiuni principale se află la baza gândirii în acest sens. Primul urmărește să știe cum se structurează aceste relații și modul în care acestea evoluează în timpul adolescenței. A doua întrebare analizează relația dintre calitatea relațiilor parentale, prezența unor probleme personale sau angajarea in niște comportamente deviante. Aceste ultime lucrări încearcă să surprindă factorii de risc și de protecție legați de calitatea relațiilor pe care adolescenții le au cu părinții.

Adolescenta constituie un moment prielnic să experimentezi realități noi în afara de controlul parental și multe studii indică o creștere semnificativă a comportamentului delincvent în adolescență și o reducere a acestor comportamente la începutul maturității (Moffit , 1993; Rutter, Giller și Hagel, 1998). Mulți băieți și fete vor experimenta pentru prima dată în timpul adolescenței comportamente, cum ar fi consumul de alcool și droguri sau se vor angaja în acte criminale, cum ar fi talhăria sau furt. Unii adolescenți se vor angaja într-o constelație de comportamente deviante (Jessor, Donovan și Costa 1991). Acest grup prezintă riscuri serioase de apariție a problemelor care amenință creșterea pune în pericol dezvoltarea ulterioara: eșec și abandon școlar, consum abuziv de alcool și de droguri sau perpetuarea comportamentelor delincvente.

Cercetătorii care examinează cauzele de implicare în comportamente deviante in adolescenta consideră că acest lucru este determinat de interacțiunea unor factori multipli, cum ar fi factorii genetici și dimensiuni ce țin de contextul social (Rutter, Giller și Hagel, 1998 ). Acesti cercetători, cu toate acestea, consideră că problemele legate de educație familială inadecvată cresc riscul apariției problemelor în timpul dezvoltării. Trei factori principali familiali contribuie la nașterea și întreținerea acestor probleme: calitatea slabă a atașamentului parental, prezența unor conflicte severe între adolescenți și părinți și controlul parental inadecvat (Brook et al. 1997; Barrera și Li, 1996).

Numeroase studii indică faptul că atașamentul, sprijinul și gradul de apropiere cu părinții în timpul copilăriei și adolescenței au efecte benefice asupra dezvoltării, oferind o protecție împotriva stresului psihologic semnificativ și implicarea în comportamente deviante (Brook et al. 1997; Noller, 1994; Loeber, 1990). Aceste legături se dovedesc a fi foarte importante în culturi și grupuri sociale diferite (Barber, 1992; Brook et al., 1997, Barrera, Li, Biglan, Ary si Duncan, 1998). Un număr tot mai mare de date indică, totuși, că detașarea sau lipsa suportului parental sunt asociate cu o serie de dificultăți în dezvoltare (Barrera și Li, 1996). Relațiile dintre părinți și adolescenți se confruntă cu o reamenajări majore in timpul adolescentei, dar această evoluție nu este însoțită deloc de o ruptura a relațiilor de atașament (Noller, 1994; Steinberg, 1990). Accesul la independenta și construirea identitatii in adolescenta sunt realizate în mod eficient într-un context de sprijin și de acceptare parentala (Grootevant și Cooper, 1986). Detașare in rândul părinților nu este o realitate de dezvoltare nici obișnuita, nici de dorit și este adesea însoțit de probleme cum ar fi dificultăți psihologice și probleme de comportament (Steinberg, 1990).

Numeroase studii arată de asemenea că relațiile parentale caracterizate prin constrângere, ostilitate sau prezența unor conflicte sunt semne de disfuncție familiala, care sunt însoțite de probleme personale in rândul adolescenților (Patterson, 1982). Adolescenții care trăiesc în astfel de situații familiale prezintă riscuri crescute de a dezvolta comportamente deviante (Loeber și Stouhammer-Loeber, 1986). Prezența conflictelor între părinți și adolescenți a piutut fi legată de comportamente cum ar fi, agresivitate, vandalism, furt, consum de alcool și de droguri (Brooks et al., 1997, Duncan et al., 1998).

O serie de lucrări s-au unit sa examineze supravegherea parentala, sau ceea ce anglo-saxonii numesc ,,monitorizare’’. Acest termen a apelat la diverse practici adoptate de către părinți pentru a promova în rândul adolescenților comportamente în concordanță cu imperativele școlare și sociale: punerea de acord cu privire la anumite reguli, stabilirea anumitor limite și informarea permanenta asupra a ceea ce se întâmplă în viețile adolescenților, in afara casei, la școală sau cu prietenii (Bornstein, 1995). Prezența acestor tipuri de supraveghere parentala în adolescență, este direct legată de succesul școlar, de persistență în proiectele școlare și profesionale (Patterson, Reid si Dishion, 1992),. Studii conduse de Herman si al, (1997) precum și Bărbier și Olsen (1997) sugerează că supravegherea parentala este un puternic factor de protecție împotriva deviantei, cum ar fi delincvență și consumul de alcool și droguri.

După cum se subliniaza în cartea editată de Braconier (1995), sexul este un important factor de diferențiere atunci când se analizează diferiți indicatori de tulburări în timpul adolescenței. Statisticile oficiale de delincventa, cum ar fi sondajele care cer adolescenților să dezvăluie dacă au comis acte interzise din punct de vedere social, indică un dezechilibru foarte semnificativ în randul băieților. Diferențele apar de asemenea atunci când se analizează, tipul de infracțiune; fetele comit mai multe furturi, inclusiv furturi din locuințe în timp ce băieții se implica mai des în infracțiuni mai grave: violența, atentare la o proprietatei privata și vânzare de droguri (Rutter, Giller Hagel și 1998). Aceste observații încurajează mai mulți autori sa abordeze aceste aspecte separat pentru fete și băieți (Barrera, 1998; Tildesley, Hops, Ary, și Andrews, 1995).Deficitele precoce ale atașamentul vor afecta relațiile părinți / copii si vor conduce la dificultăți de obedienta și de conformare cu sfaturile părintești. Ostilitate care stă la baza relației creează conflicte și perturbă exercițiul controlului parental, ceea ce se traduce prin lipsa de afecțiune, absenta supravegherii sau prin utilizarea unor forme de control obligatorii, punitive sau coercitive.

3.2 Descriera lotului de subiecti

Eșantionul se compune din 80 adolescenți din liceele din Curtea de Arges, 50 de fete si 30 baieti aflați la varste cuprinse intre 10 si 19 ani. Alegand ca variabila varsta, subiectii au fost impartiti in perioada pubertatii(10-14 ani) si perioada adolescenței (14-19 ani). In perioada pubertatii se are in vedere evolutia psihica si mai cu seama procesul de maturizare intensa. Perioada adolescentei este caracterizata printr-un ansamblu de tulburari evolutive extrem de nuantate de natura biopsihosociala. Aceasta etapa pare sa ridice cele mai mari dificultati procesului educativ datorita frecventelor perturbari fiziologiec, dezechilibre afective, tulburari de conduita care insotesc adeori maturizarea. Se cunoaste faptul ca literatura de specialitate vorbeste de o adevarata criza a adolescentului.

Clasificarea socio-profesionala a părinților, stabilita după o scară propusa de Blishen (1987), situează 41,7% dintre tați printre grupul de muncitori calificați sau necalificați; 43,3% dintre tați exercita ocupații intermediare (tehnicieni, muncitori, comercianți), în timp ce 15,1% sunt manageri sau liber profesioniști. Dintre mame, 19% sunt casnice, 38.6% sunt muncitoare, 29.8% dețin funcții intermediare și 12,8% sunt manageri sau liberi profesioniști.

În ceea ce privește situația familiala, 71,1% dintre subiecți provin din familii ai căror părinți sunt căsătoriți sau trăiesc împreună, 22,4% au părinți care sunt divorțați sau separați, 3,1% au un părinte decedat și 3,4% trăiesc în alte situații (de asistenta maternala, tutore, etc.).

In cazul cercetarii pe care o efectuez operaționalizarea conceptului de delicventă juvenilă cuprinde acte savarșite de puberi si adolescenți care se constituie ca infracțiuni si contravenții la legislatia in vigoare. Celor doua dimensiuni le-am acordat urmatoarele acceptiuni:

Infractiune: este definita in textul de lege ca fiind fapta ce prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala.Aceste trasaturi esentiale, prevazute in lege, trebuie intrunite in fapta concreta, pentru ca aceasta sa constituie infractiune.Termenul de infractiune este denumirea rezervata exclusiv incalcarilor de lege cu caracter penal, ilicit penal.Infractiunile sunt prevazute in legea penala, care stabileste sanctiunea pentru fiecare dintre ele. Fiecare infractiune vatamata pune in pericol anumite realtii sociale, legate de diferite valori pe care ordinea de drept le apara. Infractiunea nu poate fi savarsita decat de o persoana fizica, care poate fi deci subiect al acesteia si este singurul temei al raspunderii penale, in sensul ca numai savarsirea unei fapte care prezinta trasaturile esentiale ale infractiunii poate servi ca temei pentru tragerea la raspunderea penala si aplicarea pedepsei.Infractiunea , singurul temei al raspunderii penale, principiu fundamental al dreptului penal, este consacrata in cap.I, t. II, C. pen., partea generala. Infractiunile pot fi clasificate dupa mai multe criterii in : infractiune simpla, infractiune comisiva, infractiune omisiva, infractiune bilaterala, infractiune consumata, infractine complexa, infractiune continuata.

In cadrul dimensiunii acoperite de notiunea de infractiune principalii indicatori sunt: omor, furt, talharie, violenta, viol, alcool si droguri, prostitutie.

Contraventia: fapta savarsita cu vinovatie, stabilita si sanctionata ca atare prin lege, prin hotarare a Guvernului ori prin hotarare a consiliului local al comunei, orasului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucuresti, a consiliului judetean ori a Consiliului General al Municipiului Bucuresti.Prin legi sau prin hotarari ale Guvernului se pot stabili si sanctiona contraventii in toate domeniile de activitate. Prin hotarari ale autoritatilor administratiei publice locale sau judetene amintite mai sus, se stabilesc si se sanctioneaza contraventii in toate domeniile de activitate in care acestora li s-au stabilit atributii prin lege, in masura in care in domeniile respective nu sunt stabilite contraventii prin legi sau prin hotarari ale Guvernului. Actele normative prin care se stabilesc contraventii vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contraventii si sanctiunea ce urmeaza sa se aplice pentru fiecare dintre acestea; in cazul sanctiunii cu amenda se vor stabili limita minima si maxima a acesteia sau, dupa caz, cote procentuale din anumite valori; se pot stabili si tarife de determinare a despagubirilor pentru pagubele pricinuite prin savarsirea contraventiilor.
Persoana juridica raspunde contraventional in cazurile si in conditiile prevazute de actele normative prin care se stabilesc si se sanctioneaza contraventii. Sanctiunile contraventionale sunt principale si complementare.

Sanctiunile contraventionale principale sunt:
a) avertismentul;
b) amenda contraventionala;
c) obligarea contravenientului la prestarea unei activitati in folosul comunitatii;
d) inchisoarea contraventionala, daca nu exista consimtamantul contravenientului pentru aplicarea sanctiunii prevazute la lit. c).
Sanctiunile contraventionale complementare sunt:
a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contraventii;
b) suspendarea sau anularea, dupa caz, a avizului, acordului sau a autorizatiei de exercitare a unei activitati;
c) inchiderea unitatii;
d) blocarea contului bancar;
e) suspendarea activitatii agentului economic;
f) retragerea licentei sau a avizului pentru anumite operatiuni ori pentru activitati de comert exterior, temporar sau definitiv;
g) desfiintarea lucrarilor si aducerea terenului in starea initiala.
Prin legi speciale se pot stabili si alte sanctiuni principale sau complementare.Sanctiunea stabilita trebuie sa fie proportionala cu gradul de pericol social al faptei savarsite. Sanctiunile complementare se aplica in functie de natura si de gravitatea faptei si pot fi cumulate.Caracterul contraventional al faptei este inlaturat in cazul legitimei aparari, starii de necesitate, constrangerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilitatii, betiei involuntare complete, erorii de fapt, precum si infirmitatii, daca are legatura cu fapta savarsita.
Minorul sub 14 ani nu raspunde contraventional. Pentru contraventiile savarsite de minorii care au implinit 14 ani minimul si maximul amenzii stabilite in actul normativ pentru fapta savarsita se reduc la jumatate.Minorul care nu a implinit varsta de 16 ani nu poate fi sanctionat cu inchisoare contraventionala sau cu obligarea la prestarea unei activitati in folosul comunitatii.Cauzele care inlatura caracterul contraventional al faptei se constata numai de instanta de judecata.Aplicarea sanctiunii amenzii contraventionale se prescrie in termen de 6 luni de la data savarsirii faptei.Executarea sanctiunii amenzii contraventionale se prescrie daca procesul-verbal de constatare a contraventiei nu a fost comunicat contravenientului in termen de o luna de la data aplicarii sanctiunii.Executarea sanctiunii amenzii contraventionale se prescrie in termen de 2 ani de la data aplicarii.Executarea sanctiunii inchisorii contraventionale se prescrie in termen de un an de la data ramanerii irevocabile a hotararii judecatoresti, daca contravenientul nu a optat pentru prestarea unei activitati in folosul comunitatii.
In cazul acestei dimeniuni indicatorii sunt : provocare de scandal in locuri publice, tulburarea linistii locuitorilor, urmarirea sau acostarea unei persoane, daca fapta este insotita de cuvinte sau gesturi necuviincioase.

3.3. Descrierea probelor aplicate

Cercetarea, prin importanta obiectivelor si a scopului urmarit , impune folosirea mai multor metode si procedee de lucru care sa ne poata pune in posesia datelor care sa ne permita anumite generalizari .Respectarea principiului metodologic ce impune corelarea mai multor metode e necesara in scopul depasirii tuturor aspectelor cuprinse in problematica cercetata.

3.3.1. În cadrul metodei utilizate în vederea culegerii si prelucrării informațiilor, respectiv metoda anchetei, pornind de la stabilirea principalelor dimensiuni si indicatori ai conceptului cauzalitatea actului infracțional, am construit ca instrument de investigație un chestionar.

„Chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică si corespunzător o tehnică de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise si care prin administarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.” (Chelcea, 2004: 212)

Datele au fost colectate prin intermediul unui chestionar de autodescriptiv evaluând doua dimensiuni:

practicile parentale așa cum sunt percepute de adolescent;

prezența comportamentelor deviante așa cum sunt spuse de către adolescenți;

Am constriut un chestionar care se inspira in linii mari din scara caring din Parental Bonding Instrument de Parker cuprind patru scale :atașamentul față de mamă și tată, conflictele cu mama și tatăl, supraveghere parentala, toleranța parentala, delincvența autorevelatoare.

Pentru prima scala , atașamentul față de mamă și tată,analiza factoriala de confirmare indică prezența a trei factori: afectivitatea (de exemplu, mama mea vorbește cu o voce caldă și prietenoasă), empatie (de exemplu, tatăl meu pare să înțeleagă problemele mele și preocupările mele) și de respingere (de exemplu, mama mă face sa simt ca am întrecut limita). Structura factoriala este comparabilă cu mama și tatăl. Indicii alfa de consistenta interna sunt, respectiv urmatorii: mama afectivitate, alfa = 0.86, tatăl afectiune, alfa = 0.90; mama empatie, alfa = 0.84, tatăl empatie, alfa = 0.86; respingere mama, alfa = 0.82 , tatăl respingere, alpha = 0.80. Un scor ridicat in ceea ce privește afecțiunea si empatia indică prezența crescută a acestor factori, în timp ce un scor scăzut indică al factorului de respingere indica prezența de respingere parentala.

Pentru a doua scala, conflictele cu mama și tatăl, subiectul trebuie să indice dacă un anumit aspect (rezultate scoalare, activități casnice, îmbrăcăminte, etc.) face obiectul unor conflicte pe o scară de frecvență in 4 puncte. Analiza factoriala indică prezența unui singur factor (alfa = 0.72 mame, alfa = 0.76 tată). Un scor ridicat indică prezența crescuta de conflicte.

Supraveghere parentala. Această scala este alcătuit din șase elemente și a fost construită plecând de la lucrările lui Brown (1993). Scala arata faptul că părinții stiu despre comportamente adolescentului în afara casei (când ies noaptea, părinții mei știu cu cine sunt și ei știu la ce oră mă voi întoarce acasă). Această scală este compusa dintr-un singur factor (alfa = 0.74). Un scor ridicat indică prezența crescuta de supraveghere.

Toleranța parentala. Aceasta este o măsură originala bazat pe lucrările lui Patterson (1982) si care studiază după o scară in 5 puncte toleranța părinților față de o serie de comportamente care se referă la frecventarea prietenilor în afara casei. Analiza factorială indică prezența unui singur factor care privește toleranța părinților cu privire la comportamentul în afara casei (de exemplu: am dreptul să întâlnesc cu prietenii, după școală în timpul săptămânii). Alfa = 0.82. Un scor ridicat indică copilului o prea mare toleranță parentala.

Delincvența autorevelatoare. Este vorba despre 12 enunțuri inspirate din chestionarul construit de Frechette și Leblanc (1979) întrebându-l pe tânăr daca a comis acte deviante în sapte domenii: 1 / omor 2 / furt 3 / violența; 4 / consumul de alcool și droguri ușoare 5/ viol ; 6/ talharie; 7/ prostitutie. De fiecare dată răspunsurile sunt clasificate pe o scară de 4 puncte: niciodată, o dată sau de două ori, uneori, de multe ori. Indiciile alfa de consistenta a diferitelor scări sunt: violența = 0.69, vandalism = 0.70, furturi = 0.75, alcool și droguri ușoare = 0.63. Un scor ridicat indică prezența crescuta de acte delincvente.

Întregul chestionar a fost administrat individual. Participarea liberă a subiectilor a fost solicitata și nu a existat nici un refuz. Trecerea a fost complet anonima, subiecții nu aveau scriși numele lor sau orice alta informație care sa-i poată identifica, cum ar fi data lor de naștere, de exemplu. Cercetătorul a fost singur în sala, el a apelat la veridicitatea răspunsurilor, prin garantarea că nici o informație individuala nu va fi furnizata școlii sau familiei.

3.3.2. Prin intermediul anamnezei se realizeaza o cunoastere a principalelor evenimente din viata subiectilor supusi cercetarii , evenimente ce exercita o anumita influenta asupra comportamentelor.

In cercetarea efectuata ,pe baza anamnezei, am clarificat evenimentele din copilarie, analizand legăturile dintre atașamentul, controlul, prezența conflictelor și implicarea în comportamente deviante, consideră că problemele în fază inițială de atașare sunt in miezul și la originea problemelor de deviere in adolescenta. Legăturile de atașament sunt construite foarte devreme, încă din primele zile ale existenței umane și vor structura viitorul relațiilor dintre părinți și copii.

3.3.3. O completare a informatiilor a fost realizata pe baza interviului cu doi dintre subiecti care au savarsit cele mai grave infractiuni .

3.4. Analiza si interpretarea rezultatelor obtinute

Practicile parentale

Trei surse de variație au fost luate în considerare în analizarea rezultatelor obținute la scalele care au examinat practicile parentale: sexul, varsta și structura familiala. Pentru fiecare dintre aceste surse de variație, o analiză multivariată a fost efectuată pentru toate variabilele parentale; când aceasta a condus la diferențe semnificative, analiza univariată a fost efectuată cu fiecare dintre variabile. Un nivel de probabilitate de 0.05 a fost selectat pentru a testa prezenta diferențelor semnificative.

Analiza multivariată (MANOVA) indică faptul că sexul influențează aceste răspunsuri (F (10.302) = 6.40, p < 0.001). Așa cum se apare în Tabelul 1, analiza univariată indica diferențe semnificative pentru scările de respingere materna (F (1.302) = 11.64, p < 0.001), empatie paternă (F (1.302) = 5.52, p <0.01) și toleranța paterna (F (1.302) = 8.46, p < 0.01). Fetele percep respingerea materna mai mult, mai puțin empatia paterna si sunt mai frecvent obiectul unor restricții părintești față de băieți.

Tabelul 1. – Mijloace și deviații standard ale practicilor parentale după sex, varsta și structura familiala

Sexul Varsta Structura familiei

**p<0.01

Varsta diferențiază de asemenea, răspunsurile la variabilele parentale (F (10.295) = 9.39; p < 0.001). Rezultatele conduc toate la aceeași concluzie: adolescenți cu varste cuprinse intre 14-19 ani primesc mai putina afecțiune si empatie de la ambii părinți; dar aceste diferențe nu sunt totuși semnificative. Două scale dau naștere la diferențe semnificative: adolescenții cu varste cuprinse intre 14-19 ani primesc mai puțina toleranță de la părinții lor (F (1.295) = 80.99, p < 0.001) și mai multe conflicte in relația lor cu tatăl (F (1.295) = 5.53, p < 0.01).

Starea civilă a părinților diferențiază de asemenea, răspunsurile la scale evaluând practicile parentale. Analiza multivariată a opus între subiecții care trăiesc cu ambii părinți și grup de adolescenți care au trăit divorțul sau separarea părinților și a identificat diferențe semnificative între aceste două grupuri (F (10.281) = 2.67, p < 0.003). O tendința neașteptata reiese din aceste rezultate: grupul de adolescenți care au trăit separarea parentală primesc mai multa afecțiune și empatie maternă și trăiesc mai puține conflicte cu fiecare părinte; cu toate acestea, aceste diferențe nu sunt semnificative. O scară unică dă naștere la diferențe semnificative în analiza univariată: adolescenții care au experimentat divorțul sau separare părinților cred că părinții lor sunt mai toleranți și le impun mai puține limite (F(1,281) = 13,52 ; p < 0.001).

Comportamentele deviante

Aceleași trei surse de variație au fost luate în considerare în analizarea rezultatelor pe scara care examina prezența comportamentelor deviante: sexul, varsta și structura familiala. Analizele multivariate arăta că nici varsta nici structura familiala nu diferențiază răspunsurile. Doar sexul influențează răspunsurile (F (4.302) 10.18 = p < 0.001). Analizele univariate arata diferențe semnificative scala vandalismului (F (1.302) = 23.38, p < 0.001) și pe scala violentei (F (1.302) = 44.44, p < 0.001). În aceste două cazuri, băieții arata o rată semnificativ mai mare de comportamente problemă, comparativ cu fetele. Scările furt și droguri nu dau naștere la diferențe între sexe.

Tabelul 2 arată unele acte deviante asa cum au fost spuse de băieți și fete. Unele comportamente deviante tin evident de sexul masculin: cazul furtului, violului, comportamente violente si talharie. Consumul de droguri ușoare și de alcool apare atât la fete cat și la băieți. 50% din fete și băieți recunosc că s-au îmbătat deja cu alcool, 18,5% dintre băieți si fete se declara consumatori obișnuiți. Mentionez ca, desi diferetntele intre sexe sunt insignifiante, fetele consuma mai mult alcool si droguri decat baietii.

.

Tabelul 2. – Frecvențe unor acte deviante in funcție de sex (în procente)

Valorile CHI 2 indica prezenta diferentelor intre frecventa comportamentelor deviante la baieti si fete

** = p < .01 ; n.s = valori CHI2 nesemnificative

Analiza ecuațiilor structurale au fost efectuate cu ajutorul software-ului Amos, în general produs al SPSS 7.5. Metoda de estimare folosită este cea de Risc maxim

Această metodă se adeverește puternica pentru a procesa datele distribuite în mod normal și anormal (Windle, Barnes și Welte, 1989; Reifman și Windle, 1995). Trei indici permit permit testarea gradului de adecvare a modelului. Indicele GFI estimează cantitatea de informație conținuta în matricea varianței / covarianței, pe care modelul permite sa o explicam. Acest indice trebuie să fie mai mare de 0.90, pentru a putea considera modelul ipotetic, ca fiind bine ajustat (Mueller, 1996). Indicele CFI (compară modelul presupus cu un model independent, care prevede lipsa de corelații între variabile măsurate; aici, de asemenea un rezultat mai mare de 0.90 indică o buna ajustare a modelului. Indicele RMSEA reflectă gradul de eroare aproximativ al populației. O valoare a RMSEA mai mica de 0.05 arata o buna ajustare a modelului.

Mai multe măsuri au condus la dezvoltarea modelului final. În primul rând, un model de măsurare a fost stabilit atât pentru băieți cat și pentru fete, pentru a verifica gradul de adecvare a construcțiilor ipotetice latente. Ulterior, un model structural de mediere a fost testat pentru ambele grupuri. Enfin, l'invariance des modèles structuraux fut testée à l'aide d'analyses de groupes multiples (Galaif, Chou, Sussman et Dent, 1998). În cele din urmă, invarianta de modele structurale au fost testate folosind analiza de mai multe grupuri (Galaif, Chou, Sussman și Dent, 1998).

Modelul implică prezența a trei staturi ierarhice latente: atașamentul față de mama (trei măsuri: afecțiune, empatie, respingere), atașamentul față de tatăl (trei măsuri: afecțiune, empatie, respingere) precum și un strat latent de abatere generala (patru măsuri: vandalism, furt, violență și alcool și droguri). În acest model, covarianțele dintre erorile reziduale a măsurilor de atașament față de mama și tată sunt modelate, întrucât măsurile sunt identice. În plus, pseudo-variabile latente sunt modelate plecând de la măsuri unice de conflict, de supraveghere și de toleranța. Fidelitatea acestor măsuri a fost stabilita fixând erorile de măsurare. Anexa A prezintă corelațiile între variabilele măsurate pentru fete și băieți.

A rezultat că un strat general de abatere cuprinzând cele patru dimensiuni inițiale nu se potrivea în mod corespunzător cu datele, în cazul fetelor (Chi 2 = 118.50, dl = 53, GFI = 0.91, CFI = 0.94; RMSEA = 0.09). Rezultate similare au fost găsite de Tildesly, hamei, Ary, și Andrews (1995). Prin urmare, s-a decis să ia în considerare doi factori pentru modelul structural: un factor general de deviere (vandalism, furt și violență) și un factor asociat cu consumul de alcool și droguri ușoare (marijuana, hașiș, etc.). Factorul de deviere generala a fost considerat ca o posibilă cauză de consum de alcool și droguri ușoare după cum au propus Rutter, Giller și Hagel (1998).

Pe baza rezultatelor s –a elaborat un model ipotetic de legături între atașamentul parental, practicile parentale, comportamentele deviante și consumul de alcool și de droguri.

Atașamentul parinților, al mamei si al tatălui, așa cum se manifestă în familie, duce la toleranță părintească, la conflicte parintești si la control din partea acestora. Toleranța parintească, conflictele cu mama si tata si controlul parental duc la comportamente deviante și anume, furt, talharie, viol, omor, prostitutie, alcool .

Modelul implica mediere deplina intre atașament, comportamente deviante, consum de alcool si droguri usoare prin controlul variabilelor parentale si prezența conflictelor părintești. Modelul foloseste patru variabile medierea: supravegherea părinților, toleranță părintească, prezența unor conflicte cu mama și prezența unor conflicte cu tatăl.

Așa cum se arată în analiza separate pentru băieți și fete în tabelul 3, această abordare de date se potriveste în mod corespunzător, atât pentru băieți și fete. Analiza multigrupala a fost adoptata pentru a explora invarianta parametrilor modelului în ambele grupuri. Comme il apparaît dans la section analyses multigroupes du tableau 3, plus il ya de paramètres contraints à être équivalents dans les deux groupes, moins le modèle s'ajuste aux données. După cum este descris în secțiunea multigroup analiza din tabelul 3, cu cat exista mai multi parametrii la fel în ambele grupuri, cu atat mai putin modelul se potrivește datelor. La différence significative de chi-carré pour chaque modèle confirme cette réalité. Diferența semnificativă a chi-pătrat pentru fiecare model confirmă această realitate.

Analiza de invarianță neconcludenta necesită explorarea diverșilor parametri fata de coeficienții de saturație și de parcursul pentru grupul de fete și băieți. Le tableau 4 présente les différents coefficients de saturation estimés pour les deux groupes. Tabelul 4 prezintă coeficienți diferiți de saturație estimat pentru ambele grupuri.

TABEL 3.

X2 df X2/df X2diff. GFI CFI RMSEA

MODELE DE MASURA

Analiza separata pe esantioane

masc 76,32 53 1,44 0,93 0, 97 0,06

femin* 83,98 52 1,62 0,95 0,97 0,06

MODELE STRUCTURALE

Analiza separata pe esantioane

masc 95,55 62 1,54 0,91 0,95 0,06

femin* 97,63 61 1,60 0,93 0.97 0,.06

Analiza multigrupala

Modele de baza * 193,20 123 1,57 0,92 0,96 0,04

Scoruri neschimbate* 210,92 129 1,64 17,47** 0,91 0,95 0,05

neschimbat* 234,44 144 1,63 23,52 0,91 0,95 0,05

*. Co-variatia intre masurile ramase ale masurilor privind consumul de droguri si alcool este modelata pt grupul de fete.

** = p < .01.

Se pare că variabila respingere maternă are un coeficient de saturație despre fixarea materna semnificativ mai mică pentru băieți decât pentru fete. Pour les deux autres variables latentes, attachement paternel et comportements déviants, les structures factorielles sont comparables pour les deux sexes. Pentru celelalte doua variabile latente, atașament patern și comportament deviant, structurile factoriale sunt comparabile pentru ambele sexe.Analiza 37 L'analyse des coefficients de parcours indique que les déficits de l'attachement au père et à la mère entraînent la présence de conflits avec chacun des parents et ceci pour les deux sexes.AaAAcoeficientilor de parcurs arată că deficitele în atașamentul față de tată și mama aduc cu sine prezența conflictelor cu fiecare dintre părinti și acest lucru este valabil pentru ambele sexe. Ce lien est particulièrement marqué dans le cas de la mère. Această legatura este deosebit de pronunțata în cazul mamei. La qualité de l'attachement maternel et paternel a une influence significative sur la présence de supervision parentale chez les deux sexes ; ce lien est toutefois plus marqué dans le cas des filles, expliquant jusqu'à 52 % de la variance. Calitatea atașamentului matern și patern au o influență semnificativă asupra prezenței de supraveghere a părinților la ambele sexe, cu toate acestea, această relație este mai pronunțată în cazul fetelor, explicând până la 52% variatia. Enfin, un lien apparaît entre attachement maternel et paternel et tolérance parentale mais seulement dans le cas des filles. În sfarsit, apare o legătură între atașamentul matern și patern și toleranță părintească, dar numai în cazul fetelor. Le tableau 5 indique les différents coefficients de parcours estimés pour le groupe des garçons et des filles. Tabelul 5 prezinta coeficienți diferiți de parcurs estimati in cazul grupului de băieți și fete.

TABEL 4.

Pentru ambele sexe, prezența unor conflicte cu mama are un impact semnificativ si o contributie privind comportamentele deviante, dar acest lucru este mai pronunțat numai in cazul băieților. La supervision parentale entraîne une réduction des comportements déviants dans le cas des garçons seulement. Variatia explicata a factorului de deviere prin practicile parentale aduce cu sine o reducere a comportamentelor deviante dar aceasta este mai pregnanta în cazul băieților. Variația explicată a drumului de deviere prin practicile parentale este de 40% în cazul de băieților și 32% pentru fete.

Tabel 5.

(1) primul numar indica valoarea coeficientului beta nestandardiyat iar cel de al doilea număr din paranteză indică coeficientul beta standardizat

(2) prezența unui indice crtic semnificativ indica diferența dintre băieti si fete

* =p < .05 ; ** = p < .01.

Pentru băieți și fete, toleranță părintească este principalul predictor al consumului de alcool și droguri. La supervision parentale réduit cette consommation dans le cas des filles, alors que cet effet n'apparaît pas chez les garçons. Supraveghere părintească reduce consumul în cazul fetelor, în timp ce acest efect nu apare in randul băieților. La présence de conflits avec le père ne contribue pas à la consommation de drogues douces et d'alcool ni chez les filles ni chez les garçons, alors que la présence de conflits avec la mère y contribue, mais seulement dans le cas des filles.Prezența conflictului cu tatăl nu contribuie la consumul de droguri ușoare și de alcool nici in randul fetelor nici al băieților, în timp ce prezența unui conflict cu mama contribuie la aceasta, dar numai în cazul fetelor. Les pratiques parentales et le construit général de déviance expliquent 69 % de la variance de consommation de drogues douces et d'alcool chez les garçons et 85 % de la variance chez les filles.Practicile parentale si tipul de constructie generala de devianță explica 69% din variația consumului de droguri ușoare și alcool în rândul băieților și 85% din variația în fete.

Corelarea complexa a datelor obtinute i a pus in evidenta o disfunctionalitate de tip familial.
Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al conditiilor economico-sociale si a deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta carente foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic, legate de situatii ca: infidelitate, parasire, divort, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale etc., fara a mai aminti de insasi absenta mediului familial, ca in cazul copiilor orfani, abandonati, aflati in seama asistentei publice. Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauza a esecului in procesul de integrare si, implicit cauza esentiala a deviantei comportamentale a minorilor. Parintii cercetati faceau educatie in mod empiric, bazandu-se pe intuitie si obisnuinta. Carentele educative ale familiei se manifesta prin: lipsa totala de interes pentru educatia copilului; excesul de grija, rasfatul din afectiune exagerata; lipsa unitatii de opinie in masurile educative ale membrilor familiei; lipsa autoritatii morale a parintilor datorata unor deficiente caracteriale, a unor vicii etc.; neputinta de a oferi copilului modele umane pozitive prin propriul lor exemplu de comportare; lipsa de intelegere si afectivitate datorita egoismului si indiferentei fata de copil; severitatea excesiva, inconstienta sau voita, care creeaza un climat familial anxios; folosirea actelor de violenta ca mijloace educative.
Formele cu deficiente de structura a familiei sunt multiple. Socul produs de despartirea parintilor a constituit momentul hotarator care a marcat evolutia spre devianta comportamentala.
In delincventa juvenila trebuie luate in considerare alterarile complexului somato-psihic, intarzierile de maturizare intelectuala sau social-morala, profundele perturbari in dezvoltarea afectiva, alaturi de rolul unor factori de macro si microclimat social (trairi confictuale in familie, traume psihice, educatie incorecta etc.), nefavorabil unei dezvoltari armonioase si unui comportament adecvat.

Se pare ca sexul este o sursă de discriminare semnificativ atunci când adolescenti a privi relația lor cu părinții lor, fetele percep mai acut respingerea mamei, aceștia se identifică adesea o lipsă de empatie toleranță paternă și de a primi mai puțin printre părinții lor. Globalement ces observations rejoignent d'autres constats de recherche. În general aceste constatări se alăture din alte descoperiri de cercetare. Si les filles se montrent plus sévères, c'est qu'elles recherchent plus que les garçons les liens de proximité avec les parents : elles se révèlent plus sensibles aux signes de rejet de la mère (Noller et Callan, 1990) et dénoncent plus souvent l'absence de sensibilité paternelle (Youniss et Smollar, 1985). Dacă fetele sunt mai severe, este faptul că doresc mai mult decat baietii legături strânse cu părinții: ei sunt mai sensibile la semne de respingere a mamei (Noller și Callan, 1990) și cel mai adesea denunța lipsa de sensibilitate părintești (Youniss & Smollar, 1985). Les filles revendiquent plus d'autonomie car le contrôle parental s'exerce de façon plus serrée auprès d'elles (Steinberg, 1990). Fetele au susținut o mai mare autonomie pentru controlul parental este exercitat mai strâns cu ei (Steinberg, 1990). Les garçons de l'échantillon rapportent un taux nettement supérieur de comportements déviants par rapport aux filles, particulièrement aux échelles vandalisme et conduites violentes et cela est également conforme aux données internationales (Rutter, Giller et Hagel, 1998). Băieți în acest eșantion au raportat o rată semnificativ mai mare de comportamente problemă, comparativ cu fetele, în special acte de vandalism și scări de comportament violent și este, de asemenea, în concordanță cu datele internaționale (Rutter, Giller și Hagel, 1998

Adolescentii care au experimentat divorțul sau separarea copilului de asemenea, cred că părinții lor sunt mai tolerante cu privire la limitele și această observație este în concordanță cu rezultatele altor cercetari (Al Hetherington et al., 1987

Acest studiu a avut ca obiectiv principal pentru a testa un model care leagă practici de părinți și comportamentele deviante în rândul adolescenților cu ajutorul unei analize a ecuațiilor structurale. Ce modèle s'appuie sur une réflexion théorique développée par Van Yzendoorn (1997) qui stipule que les pratiques parentales à l'adolescence agissent comme variables médiatrices entre l'attachement parental et l'engagement dans des conduites déviantes. Acest model se bazează pe o Yzendoorn teoretic dezvoltat de Van (1997), care prevede că părinți acționează în adolescență ca mediator între variabilele de racordare pentru creșterea copilului și implicarea în comportamentul deviant. Cette étude a retenu trois aspects des pratiques parentales : la supervision, la tolérance face à la fréquentation des amis et la fréquence des conflits. Acest studiu a identificat trei aspecte de a fi părinte: control, toleranță și frecvența conflictelor. Se ia în considerare două variabile devianță: un indice general și un indice de alcool și droguri ușoare. Les différences observées entre les filles et les garçons aux variables examinant les relations parentales et les comportements déviants et le test d'ajustement du modèle auprès de l'ensemble des sujets ont conduit à considérer des analyses séparées pour les deux sexes. Diferențele între fete și băieți examinarea variabilele parentale relație și comportament deviant și testarea se potrivesc modelului cu toate subiectele au dus să ia în considerare o analiză separată pentru ambele sexe. Modelul se potrivește în mod adecvat datele pentru băieți și fete și de a confirma un curs care combina atașamentul copilului, iar variabilele de supraveghere și de conflict sunt ele însele asociate cu un comportament deviant consumul de alcool și droguri. Pour les deux sexes, les faiblesses de l'attachement parental caractérisées par l'absence d'affection, l'absence de sensibilité et le rejet, entraînent des conflits, alors que la qualité de l'attachement parental garantit la présence de supervision. Pentru ambele sexe, punctele slabe ale Parentajul fixare caracterizată prin absența de boală, lipsă de sensibilitate și de respingere, conflictele provoca, în timp ce calitatea de fixare părintești garantează prezența de supraveghere. Pour les deux sexes, la présence de conflits avec la mère contribue à l'engagement dans des comportements déviants alors que la supervision parentale entraîne une réduction de ces comportements. Pentru ambele sexe, prezența unor conflicte cu mama contribuie la implicarea în comportamente deviante, în timp ce supravegherea părinților conduce la o reducere a acestor comportamente. La supervision et la tolérance ont des effets opposés sur l'engagement dans les comportements déviants et la consommation d'alcool et de drogues : la supervision réduit cet engagement, alors que la tolérance parentale favorise un tel engagement. Supravegherea și toleranța au efecte opuse privind angajarea în comportament deviant și alcool și droguri: supravegherea reduce acest angajament, în timp ce promovează toleranța copilului un astfel de angajament. Dacă modelul general se potrivește de date pentru ambele sexe, trebuie remarcat faptul că "lucrări" mai bine în cazul fetelor. Ainsi, pour les filles, le sentiment du rejet maternel a un poids beaucoup plus élevé sur la variable latente d'attachement que dans le cas des garçons. Astfel, pentru fete, sentimentul de respiningere materne au avut o pondere mult mai mare pe variabile latente de fixare în cazul băieților. Le parcours qui associe l'attachement à chacun des deux parents, la supervision, la tolérance et la consommation de drogues douces et d'alcool est clairement dessiné dans le cas des filles, alors que ces variables sont moins fortement associées dans le cas des garçons. Traseu implică atașamentul față de ambii părinți, supravegherea, toleranța și consumul de alcool și droguri ușoare este făcută în mod clar în cazul fetelor, astfel încât aceste variabile sunt mai puțin puternic asociat în cazul băieților . Il faut également souligner le puissant lien qui associe l'attachement à la mère et la supervision dans le cas des filles et relever le fait que l'attachement et la tolérance parentale ne soient liés que dans le cas des filles. Rețineți, de asemenea puternică legătură care leagă atașamentul față de mama și supraveghere în cazul fetelor și adresa faptul că atașamentul și toleranța copilului sunt obligate numai în cazul fetelor. Il faut sans doute y voir le rôle prépondérant des dimensions affectives dans la régulation du comportement des filles (Gilligan, 1989). Ar trebui să se vedea, probabil, rolul de dimensiuni afectiv în reglementează comportamentul fetelor (Gilligan1989)

De asemenea, este demn de remarcat faptul legături puternice între prezența unui conflict cu mama și implicarea în comportamente problemă, cum ar fi furtul și violența în cazul băieților, acest link este prezent în cazul fetelor, dar este mult mai mult rarefiat. Ceci laisse entendre que la présence de conflits avec la mère détournerait le garçon du milieu familial pour l'engager dans les comportements déviants, alors que les filles adopteraient moins cette trajectoire. Acest lucru sugerează că prezența unor conflicte cu mama băiatului s-ar abate de familie să se angajeze în comportament deviant, în timp ce fetele adopta în conformitate cu prezentul traiectoriei. Prezența de conflict cu tatal este nici un fel asociat cu prezența de comportamentul deviant sau consumul de alcool și droguri sau fete sau baieti. Ceci peut être interprété à la lumière des observations de Montemayor et Hanson (1986) qui observent une fréquence plus élevée de conflits avec la mère qu'avec le père à l'adolescence, expliquant ce fait par une présence plus faible des pères dans les tâches de supervision quotidienne ; étant moins présents, les sources de conflits sont moins nombreuses. Acest lucru poate fi interpretat în lumina observațiilor Montemayor și Hanson (1986) au observat o frecvență mai mare de conflicte cu mama decât tatăl în adolescență, să explice acest fapt printr-o prezență mai mică a taților la locuri de muncă de monitorizare de zi cu zi de prezență este mai mică, a surselor de conflict sunt mai puțin numeroase. Ceci renvoie à une observation soulevée plus haut ; on peut voir dans ces liens entre conflits et comportements déviants un effet bidirectionnel : la présence de comportements déviants exacerbent les conflits et entraînent progressivement un retrait de l'affection parentale. Aceasta se referă la un comentariu ridicat de mai sus, putem vedea aceste link-uri între conflictul și efectul devianță bidirecțional: prezența de comportamente deviante exacerba conflicte și poate determina o retragere treptată de afecțiune părintească. Seules des études longitudinales peuvent apporter des réponses à ces questions et c'est dans cette voie que les auteurs ont l'intention d'engager leurs travaux futurs. Numai studii longitudinale pot oferi răspunsuri la aceste întrebări și acest lucru este modul în care autorii intenționează să angajeze activitatea lor viitoare.

3.5 Studiu de Caz

Prin urmatoarele studii de caz doresc să pun in valoare ipotezele formulate și cele confirmate anterior in cercetarea mea. Consider că o buna cunoaștere a fenomenului delicvenței juvenile nu se poate face fără cunoașterea directă a infractorului. Cele doua cazuri intăresc ideea conform careia familia, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care are o influență hotărâtoare asupra copiilor privind concepția lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.

Cheia unei relații reușite cu un copil este găsirea unui echilibru între autoritate și libertate: prea puțină disciplină îi dă de înțeles că poate face ce vrea, iar prea multă îl transformă într-un rebel.

Cazul 1.

Preambul

Ceea ce o să prezint este cazul unui tânăr de 18 ani, pe care o să-l numesc Alex și care în urma unei infracțiuni de omor deosebit de grav, a primit o sentință de 15 ani de detenție.

Pentru a ușura înțelegerea cazului și pentru a prezenta într-o manieră clară felul în care am intervint în mod concret în înțelegere etiologiei comportamentului deviant, doresc să fac o prezentare a felului în care am interacționat cu acesta.

Pentru a avea obține cât mai multe informații despre istoria lui personală, despre mediul în care a trăit și s-a dezvoltat, am considerat necesar să ne vedem cel putin două ședințe.

Istoria personală

Alex face parte dintr-o familie numeroasă de intelectuali, ambii părinți fiind profesori universitari. El este cel mai mic dintre cei nouă frați.

La 4 ani își pirde mama și rămâne în grija tatalui care l-a scurt timp îți reface viața și părăsește familia.

Responsabilitațile sunt preluate de sora cea mare, care face tot ce poate și pentru ei și pentru ea, se realizează profesional, astfel fiindu-i ușor să îi sprijine material pe ceilalți frați.

Rând pe rând frații lui își contruiesc propria viață și pleacă din casa parintească. Alex rămâne cu un frate mai mare care însă își vede și el de propria viață și nu au o legătură foarte stânsă.

Descrierea faptei

Curtea imobilului in care locuia Alex deservea mai multe case. În una din acestea locuia un batrân pensionar care îl îndragea și îl tolera pe baiat cu toate năzdravăniile lui. Când spun asta mă refer mai exact, la numeroasele neplaceri pe care Alex le-a creat și pe care bătrânul le-a tolerat.

Alex își facuse un obicei de-a intra prin efractie în casa bătrânului când acesta era plecat și când știa sigur că primise pensia.

Deși bătrânul l-a surprins de câteva ori, a trecut cu vederea, lucru care a condus la încurajarea comportamentului infracțional, care s-a si soldat în cele din uramă cu fapta pentru care este închis.

În aceeași perioadă Alex s-a apucat de droguri și nevoia de substanță îl facuse să nu mai aiba discernământ și îl aborda pe bătrân fară nici o teamă, considerând că pensia bătrânului i se cuvine și că acesta trebuie să i-o dea fără comentarii.

Asta a făcut ca într-o zi Alex, împreună cu un prieten, să meargă la bătrân acasă după banii acestuia, fără să conteze dacă bătrânul era sau nu acolo.

Îl găsesc acasă pe bătrân însă nu și banii, locul știut de Alex fiind gol. Aceștia se enervează și încep să-l chestioneze pe bătrân în legătură cu banii.

Prietenul lui Alex devine violent și începe să-l lovescă pe bătrân. Alex încercă să-l tempereze însă destul de tîrziu, pentru că bătrânul în urma loviturilor a decedat.

Când au realizat fapta și gravitatea ei, au închis ușa și au plecat din casa bătrânului ca și cum nu se întâmplase nimic.

L-a scurt timp s-au desparțit, iar Alex cuprins de remușcări și cu speranța că bâtrânul mai poate fi salvat a sunat la 112. Polița l-a identificat imediat și el a recunoscut fapta.

Impactul faptei asupra familiei a făcut ca fiecare dntre membri să simtă nevoia să se îndeparteze de Alex. Doar pentru o perioadă scurtă a primit suportul material din partea sorei mai mare, care a spus avocatului că nu este interesată să îl susțină de-a lungul procesului.

Tatăl Lui Alex s-a considerat trădat și umilit public și nu a vrut să știe de el dacă a făcut asta nu mai este de-al notru.

Ce m-a impresional la Alex:

În urma întâlnirilor cu Alex am remarcat la acesta o mare dezorientare. Un adolescent rebel, cu o infătișsare plăcută si cu o inteligență nativă dar și cu multe carențe educaționale și emoționale apărute evident din mediul familial și din faptul că a ales să abandoneze școala.

A tresărit de bucurie când a înteles ca nu sunt acolo să-l judec, că sunt si oameni care-si păstrează calmul și că încearc să mă pun în pielea lui și să-l înțeleg.

Interpretarea psihologică a faptei lui Alex:

Studiile asupra delicvenței juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității părintești, a controlului și a afecțiunii acestora i-au determinat pe copii să adopte atitudini antisociale.

În cazul lui Alex ceea ce am observat că a lipsit în mod special din viața lui sunt exact aceste aspecte: afecțiunea maternă și prezența paternă.

În cadrul grupului familial, părinții exercită direct sau indirect, influențe educațio-nal-formative asupra propriilor copii. Părinții, prin întreg sistemul de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care are o influență hotărâtoare asupra copiilor privind concepția lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.

Alex a fost într-un anumit fel un copil abandonat. Un copil care nu a fost vazut și validat de cei care reprezită totul pentru orice copil mic, mama și tata.

Tot studii pe tema comportamentului delicvent, au relevat faptul că familiile cu mulți membri ajung să desconsidere autoritatea parentală ajungâand astfel mai repede si mai sigur la delicvență.

Astfel Alex a avut parte de un mediul permisiv, tolerant și indiferent. Erau mulți membri în familia lui dar fiecare se preocupa de propria viață, lucru într-un fel justificat.

El s-a simțit stinghier și ca să atragă atenția a ales manifestarea unui comportament deviant.

Nesupravegherea autentică și reală din partea unei persone importante este alt aspect care a condus la acestă rătăcire a lui.

I-au lipsit modelele sănătoase, oamenii care să-l motiveze sincer și un mediu conținător care să-l acepte pentru ce este el ca și personă.

Recomadări terapeutice:

În cazul lui Alex faptul că acum este privat de libertate este ca și cum a primit o limită paternă destul de fermă, poate mult prea fermă. Asta ar putea să îl facă să realizeze că este responsabil de propriile fapte și să își dorească se facă ceva diferit de acum înainte.

Ca și mediu care ar putea să îl ajute , aș sugera un mediu hrănitor și stimulativ, în care să se simtă recunoscut și încurajat să se dezvolte, instruit pe masură și motivat să se integreze și sp se adapteze în societatea în care triește. Ar fi de mare ajutor să fie recompensat pentru anumite comportamente sanătoase pe care le manifestză și încurajat să-și dezvolte și altele.

Poate să beneficieze din interacțiunea cu mediul terapeutic unde ar avea parte atât de atitudini materne cât și paterne.Tot aici ar putea dobândii încredre în propriile resurse și ar avea ocazie să se cunoască și să-și găsească propriul sens și propria cale.

Cazul 2

Preambul

In al doilea studiu de caz prezint situația unui tanar de 17 ani , pe care o să-l numesc Adi, cu o istorie de viata tumultoasa care nu putea sa-l conduca in alta directie, din pacate, decât cea infracțională. Ce poate face un adolescent intr-o familie conflictuala, in care exista tensiuni, certuri, alcoolism și forme de agresivitate de relationare?!

Istoria personală care a condus la faptă

Adi face parte dintr-o familie modesta cu trei frati. El este cel mai mic.Beneficiază de prezența părinților însă într-un mediu conflictual și extrem de toxic. Discutiile conflictuale in familie si problemele relatiei de cuplu au avut urmari asupra mentalitatii si comportamentului copilului. Lumea copiilor difera de cea a adultilor, astfel ca, in marea majoritate a cazurilor, in urma certurilor din familie in mintea copilului se pot dezvolta sentimente precum vinovatia, incertitudinea sau abandonul.

Tatăl său este un alcoolic notoriu și un băbat ratat în plan social. Extrem de violet cu soția sa și copii,a lăsat urme adânci în sufletul lui Adi.Violența se manifesta și în societate, astfel ajunge să-și omoare un patener de pahar, ajungând la pușcărie unde este și în prezent.

Rămasă sngură și cu greutățile familiale inerente, se simte dărâmată și se refugiază în alcool.La scurt timp alege ca soluție, spre binele familiei să plec din țară la muncă pasând sarcinle fratelui mai mare.

Acesta nu reușește să înlocuiască responsabilitatea parinților și nici să se gospodrească ajungând să traiscă în condiții mizere: fara lumină, fără mâncare și apă.

Neavând nici un reper social și emoțional, având mare nevoie de cineva care să îl bage în seamă își folosește inconștient resursele personale în scopul de a fi simpatic și ușor acceptat.

A ajuns astfel să fi racolat de către foști infractori care îl foloseau ca și pe o unealtă la furturi și tâlhării. Altă sarcină ce îi revenea lui Adi în acest cerc de infractori era de țap ispășitor al faptelor comise de alții, utlitatea lui era legată de faptul că era minor și nu răspundea penal.

Încetul cu încetul asta devine pentru el un mod de viață, mai ales că era singurul mediu care într-un fel îl acceptase. Însă odată cu beneficiile pe le avea din aceste interacțiuni, au apărut și numeroase abuzuri fizice și sexuale, pe care Adi le acceptă o lungă periodă datorită mediului abuziv în care a crescut și care i-a crescut toleranța la așa ceva.

La 14 ani devine din victimă agresor, fiind el cel care duce mai departe în societate cele mai mari nelegiuri: violuri, furturi, tâlhării.

Drumul lui parea deja unul fără ieșire din acest mediu și în final la vârsta de 17 ani este arestat pentu tâlhărie și primește sentința de 7 ani de închisoare.

Despre Adi:

În urma întâlnirilor cu Adi am remarcat o personalitate puternică și un băiat mereu în gardă. Un adolescent solicitat de viață mult mai mult decât a fi fost normal la vârsta lui. Avea atitudine suspicioasă și o manifesta o ambivalență și parșivitate în interacțiunile cu ceilalți și la capitolul încredere se vedea o mare lipsă. Era indiferent din punct de vedere afectiv, se comportă fără a încerca emoții și înclinații altruiste ce l-ar fi putut reține de la infracțiune.

Amprenta mediului în care trăit era extrem de puternică în comportamentul lui și în tot ce transmitea ca și persoană.

Lumea infracțională era singura lume în care învățase și știa să trăiască.

Interpretarea psihologică a faptei lui Adi:

Studiile asupra delicvenței juvenile care au arătat efectele atmosferei din familiile dezorganizate, lipsa autorității părintești, a controlului și a afecțiunii acestora se confirmă și in cazul lui Adi.

Acesta receptează și trăieste intens fiecare eveniment desfășurat în familia lui. Efectul principal al relațiilor conflictuale din cadrul familiei îl constituie devalorizarea modelului parental și pierderea posibilității cu identificarea cu acest model.Astfel în lipsa modelului parental și a desconsiderării acestuia, nevoia lui râmânând nesatisfăcută, alege ca surogat pentru asta acest grup de băieți care îl valorizează.

De asemenea,sărăcia de lungă durată reprezintă starea de nesatisfacere a nevoilor de bază ale unei persoane pe o durată lungă de timp, fapt care are repercursiuni asupra stării fizice și psihice a persoanei, împiedicând participarea deplină a acesteia la societate.

Părinții lui Adi, nu au reusit sa constituie un veritabil model social care sa aibe o influență benefica asupra lui.

Absența tatălui o poate face pe mamă să aiba carențe afective, care determina un traumatism ce se exteriorează sub forma unei crize de identitate, generatoare de acte impulsive și agresive proiectate asupra celor din jur.

Prezenta maternă nu a reusit sa fie un suport real pentru Adi, aceasta fiind răpusă de propria viață si alegând in cele din urma sa abandoneze familia, astfel cea care ar fi trebuit sa fie un model de afectivitate, iubire, suport, a fost cea care le-a desfiintat. Din lipsa relației hranitoare cu mama, el ajunge sa fie o persoana cu handicap emotional, fiindu-i aproape imposibil să manifeste sentimente sincere si sănătoase in relațiile interumane.

Recomadări terapeutice:

În cazul lui Adi se poate vorbi de o intervenție terapeutică de lungă durată, poate mai mult o consiliere care să se axeze pe o informarea acestuia, pe largirea orizontului personal și încurajarea instruirii.

Are nevoie de persoane care să reprezinte pentru el modele valoroase, diferite de cele pe care le-a avut în mediul infracțional, dar modele de masculinitate puternică.

Poate fi ghidat spre medii în care să se simtă valorizat și util.

CONCLUZII

Se poate afirma că nivelul de delicvență juvenilă al unei țări reflectă, în suficientă măsură interesul si capacitatea acestei societăți în rezolvarea dificultăților de crestere si educare a tinerelor generații si în acelasi timp, avertizează asupra gravității si întinderii criminalității de mâine. Schimbările sociale petrecute în cursul acestor ani ce au urmat evenimentelor din decembrie 1989 s-au caracterizat prin mutații semnificative si în structura etiologică si de manifestare a fenomenului delicvenței. Această situație cere, la rândul ei, măsuri specifice si adecvate cu o eficiență sporită în diminuarea ori eliminarea acelor posesiuni de natură socială ori individuală ce favorizează delicvența. Adolescentul acestor timpuri frământate întâmpină dificultăți si multiple situații de conflict în cursul integrării sale în câmpul social si juridic.

Cauzalitatea complexă a fenomenului de delincvență juvenilă nu poate fi sintetizată într-o formulă magică, dar factorul cel mai important care influențează și determină apariția acestor conduite este reprezentat de familie, de relațiile adolescenților pe care le au cu părinții lor , de structura acestor relații și modul în care acestea schimba în timpul adolescenței. La seconde question examine les liens entre la qualité des relations parentales, la présence de difficultés personnelles ou l'engagement dans des comportements déviants. Una din cele mai imporatnte functii ale familiei consta in educarea si foemarea tinerilor in vederea integrarii lor optime in viata si activitatea sociala. Parintii exercita,direct sau indirect, influente educational formative asupra propriilor copii. Ei constituie un veritabil model social , care, fiind primul, are o influenta hotaratoare asupra copiilor privind formarea copnceptiilor lor despre viata , a modului de comportare si relationare in raport cu diferite norme si valori sociale. Am aratat in studiul realizat ca familiile dezorganizate, conflictele familiale, toleranta sau controlul prea mare a acestoa asupra copiilor duc la manifestarea comportamentelor deviante.

Creșterea numărului de familii monoparentale cu mai mulți copii și a tendințelor de abandon familial are o influență directă asupra creșterii ratelor de delincvență juvenilă.

Amploarea conduitelor delicvente ale minorilor îl constituie scăderea rolului socializator al familiei și școlii, și creșterea influenței exercitate de grupurile informale de tip periferic și marginal, în condițiile unor largi factorii amplificatori ai fenomenului bandelor sau „găștilor de cartier” și totodată, ai amplificării actelor proliferării a subculturilor juvenile și a valorilor lor adiacente. Această influență constituie unul din motivele actelor de violență, delincvență și vandalism. În România, în ultimul deceniu, în pofida schițării unor programe generoase de protecție socială în sprijinul familiilor defavorizate, măsurile de sprijin și protecție pentru populațiile și persoanele vulnerabile au fost prea puține și deseori fără caracter practic, atât datorită lipsei de resurse, dar și utilizării defectuoase a celor existente, mai degrabă având prevalență interesele îndeplinirii unor standarde externe decât optimizarea și îmbunătățirea condițiilor interne.

La nivelul microsocial, programele preventive ar trebui să urmărească revitalizarea funcțiilor educative si de control social ale principalelor instituții sociale: familia si scoala. Măsurile luate în domeniul familial constau în susținerea economică (de exemplu, mărirea actualelor alocații pentru copii) ori în consilierea acordată gratuit prin intermediul cabinetelor de consiliere familială din cadrul rețelelor de asistență socială. Scoala la rândul ei, cere o regândire a rolului si sistemului său de funcționare. Pasii întreprinsi în acest domeniu au fost mici, poate si datorită dificultăților financiare din ultimii ani. Schimbările organizaționale si

modificarea ideilor si principiilor după care este călăuzită activitatea scolară reprezintă promițătoare căi de prevenire a delicvenței prin intermediul scolii. În acest context, entalitatea unora dintre cadrele didactice care nu pot construi un climat scolar sănătos propice apropierii cu elevii, ar trebui să-si găsească înlocuirea cu atitudini responsabile sub aspect educațional. Nu mai puțin importante sunt si acele măsuri care conduc la permanentizarea legăturilor între cadrele didactice si părinți (cum ar fi înființarea unor comisii de consiliere familială si scolară formate din părinți si profesori) sau care urmăresc organizarea, în interiorul scolilor, a unor servicii dotate cu personal specializat (psihologi, asistenți sciali etc.) cu sarcina de a identifica si trata pe acei elevi cu serioase tulburări comportamentale si de înțelegere. La nivel individual esențiale devin măsurile de reeducare si resocializare în

mediile instituționalizate (centrele de reeducare, instituțiile medical-educative, centrele de primire a minorilor), precum si măsurile de reintegrare socială a minorilor delicvenți. Acest proces de reinserție socială a fostilor delicvenți întâmpină greutăți sub aspect psihologic, reusita nefiind asigurată doar prin comportamentul corect al fostilor infractori, ci mai ales de societatea care îi primeste si care ar trebui să aibă o acțiune integratoare. Pentru a le usura drumul în viață nu este suficient să li se ofere numai loc de muncă, ci si posibilitatea de a se

realiza cu succes pe plan socio-afectiv. Aceasta deoarece spectrul stigmatizării sociale îl înspăimântă încă din timpul detenției pe fostul infractor si constituie una din piedicile psihologice majore în calea reformării sale totale.

Delicvența juvenilă, în ansamblul ei, nu este altceva decât consecința absenței sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protecție si îngrijire primite în familie, a esecului activității de educație morală primită în scoală etc. Un minor delicvent este, de fapt, o victimă si nu un vinovat constient de responsabilitățile ce i se impută. El nu are constiința inadaptării sale la cerințele normative, trăind o experiență socială diferită de aceea a adultului. Din acest motiv, delicvența juvenilă apare ca un efect al lipsei de responsabilitate a familiei, a educatorilor, a factorilor răspunzători de formarea conduitei morale a tânărului.De asemenea, se impune o îmbunătățire a regimului penitenciar pentru minorii condamnați la pedeapsa închisorii, în spiritul regulilor europene, ținând seama de experiența altor țări dezvoltate.

În final, amintim că în literatura de specialitate recentă se face, tot mai frecvent, referire la rolul comunității (locale ori de cartier) în prevenirea infracțiunilor si sprijinirea acțiunilor educative si de formare desfăsurate la nivel familial si scolar. Modelul britanic de intervenție în cadrul comunității, cu ajutorul unor agenți specializați în semnalarea si rezolvarea unor probleme ale sectorului încredințat (copiii străzii, locuri de joacă, terenuri de sport, poluare, calitatea drumurilor, promptitudinea unor servicii sociale, familii cu dificultăți, someri,

acomodarea celor eliberați din penitenciare si centrele de reeducare, depistarea locurilor de munca), îsi poate găsi aplicarea cu succes si în cadrul societății noastre.

Departe de a se concretiza prin dimensiuni înfricosătoare, delicvența juvenilă înregistrează o crestere in societatea noastra.

RECOMANDĂRI

Dimensiunile principale de intervenție, indiferent de instituțiile și asociațiile ce le inițiază și derulează, trebuie să fie determinate de specificul metodelor de lucru, în funcție de natura clientului, scopul urmărit și problema abordată. Astfel, trebuie să existe o triplă perspectivă de intervenție: la nivel INDIVIDUAL, la nivel LOCAL (grupul familial sau grupul de apartenență) și la nivel global sau al MEDIULUI SOCIAL. Nu se realizează întotdeauna delimitare netă între aceste perspective, întrucât orice acțiune de intervenție, fie că este de asistență socială, de recuperare psihologică sau de reinserție micro-socială, vizează în prima sau în ultimă instanță individul, chiar dacă are ca fundament principiul corect de respectare a drepturilor în orice împrejurare (chiar atunci când este vinovat față de ceilalți sau față de societate). Specialistul intervenției este ineficace cel mai adesea deoarece acțiunea sa rămâne solitară și izolată: la nivelul global măsurile și acțiunile sunt mereu plasate în zona imprecisului, sporadicului, insuficienței resurselor.

Problematica specifică devianței și delincvenței în rândul minorilor impune o îngrijire specială a acestora și, în consecință, pregătirea adecvată a specialiștilor care vor lucra în domeniu și folosirea unui sistem de tehnici și metode adaptat problematicii delincvenței juvenile. Nucleul pregătirii de specialitate în zona intervenției non-represive trebuie să se refere și să se bazeze la teoria îngrijirii, categorie generală a asistenței integrate, cumulând strategii de intervenție, ajutor în criză și terapie. Deci, o primă și poate cea mai importantă concluzie și recomandare se referă la FORMAREA unor specialiști autentici care să lucreze în mod diferențiat cu populațiile de risc delincvențional și în mod eficient cu delincvenții

minori.

În acest sens, ca rezultat aplicativ al acestei lucrări, facem următoarele recomandări care să se afle în atenția factorilor de decidență și control social:

a) este necesară intervenția concertată și diferențiată la nivelul familiei, care să nu se rezume la măsuri macro-sociale, ci să vizeze forme noi de asistență: în ultimul timp se vorbește foarte mult de terapia familială, care se adresează atât „copilului problemă” cât și membrilor familiei cu care acesta conviețuiește, se realizează cu scopul de a înțelege problema copilului prin prisma raporturilor sale cu ceilalți membri ai familiei (frați, părinți, bunici). În activitatea de terapie familială se merge pe baza sensibilizării părinților, aceasta este cu putință mai ales

datorită universului profund al dragostei părintești ce constituie garanția receptivității posibile pentru a determina retușări sau schimbări radicale în atitudinea și convingerile de educație a copiilor și adolescenților. Se pot iniția programe naționale, cu actori locali care să sprijine cu specialiști și resurse materiale proiecte de terapie familială, care să promoveze realizările unei familii „sănătoase”: – comunicarea între membrii familiei; – tipul de relații intrafamiliale; –

structurile puterii în grupul familial; – diferențieri între membrii familiei; – afectivitatea în cadrul grupului familial; – confruntarea cu evenimentele și dificultățile sociale;

b) concluzia tuturor specialiștilor – sociologi, asistenți sociali, pedagogi, psihologi, antropologi, juriști etc. care se ocupă cu cercetarea și diagnosticarea grupurilor și comunităților umane și a problemelor cu care se confruntă în dinamica lor – este că școala trebuie să se comporte ca o instituție fundamentală de instrucție și educație, de formare socio-profesională aflată permanent în congruență cu dinamica socială. Iar activitatea de tip școlar trebuie să promoveze reforma nu doar la nivel curricular, ci se impune o renovare la nivelul relațiilor inter-umane, în primul rând pe verticală (profesor-elev). Multe forme ale violenței școlare – factor generator de delincvență juvenilă – apar datorită unei comunicări inadecvate

în contextul liberalizării instituționale. Ministerul de specialitate, împreună cu inspectoratele județene, trebuie să elaboreze un plan de lungă durată care să-și propună actualizarea și adecvarea stilurilor educative, în concordanță cu idealul educațional și cu particularitățile formării inițiale;

c) întrucât grupurile periferice și marginale, în care se înscriu așa-numitele” grupuri de cartier” generează conduite sociopatice și contribuie din plin la diluarea funcțiilor social-integratoare ale familiei și școlii, iar prezența adolescenților în astfel de grupuri de semeni este o condiție indubitabilă și inevitabilă, se pot utiliza resursele informale ale acestora prin activități complexe de pedagogie socială. O modalitate pe care o recomandăm se referă la recunoașterea oficială a grupurilor „de cartier” prin identificarea și înscrierea lor în evidențe semi-oficiale și atragerea acestora în activități de utilitate comunitară: sport, concerte,

concursuri, activități de loissir;

d) la nivelul administrației publice, centrale și locale, există diverse departamente și servicii care au ca scop principal protecția și asistența minorilor aflați în criză sau în dificultate. Unele dintre acestea le-am amintit pe parcursul lucrării: Direcția Generale pentru Protecția Copilului, Centru pentru Primire Minori Delincvenți, Serviciul de Probațiune, Centre de Reeducare ș.a. În urma evaluărilor și prin prisma rezultatelor „invizibile” (spre exemplu, creșterea permanentă numărului de minori delincvenți ) se poate considera că activitatea lor poate fi optimizată. O formă de eficientizare o poate constitui evaluarea extra-institu țională, permanentizată și contractuală, realizată de asociații ne-guvernamentale de profil și recunoscute în comunitate;

e) la nivel județean se pot organiza programe specializate pentru reinserția socială, școlară și profesională a adolescenților delincvenți. Atunci când un adolescent care a abandonat școala se confruntă cu perspectiva de a-și găsi un loc de muncă, el descoperă, de regulă, că și acest univers îi este la fel de ostil precum cel școlar. În general, posturile disponibile cer un nivel al studiilor pe care devianții nu-l posedă. Meseriile la care aceștia au acces sunt cele foarte prost plătite, ceea ce-i determină să recurgă la acte infracționale. Programele de inserție școlară,

socială și profesională vor fi destinate elevilor cu eșec școlar și vor formula sarcini concrete și variate, capabile să-i motiveze pe aceștia, cum ar fi: activitățile practice, cu caracter științific sau tehnologic, studiul mediului. Aceste programe trebuie să se desfășoare în cadrul unor instituții școlare special desemnate, cu ajutorul unor coordonatori care să medieze relația elevului cu mediul școlar și cel familial.

f) este de menționat faptul că întreaga evoluție a omului și integrarea sa în viața socială sunt condiționate de calitatea și (d)efectele educației – în familie, școală, grupuri de semeni. Dar datorită unei cauzalități complexe în ultimul timp instanțele socializării respectiv familia s-a transformat într-un factor generator de comportamente ineficiente social. Nu mai contează atât de mult în ce formă greșesc adulții (lipsa de afectivitate, nepăsarea, lipsa de interes pentru educația copilului, lipsa unui stil educativ, excesul de grijă, răsfățul din dragoste exagerată, lipsa autorității datorată unor vicii, deficiente caracteriale, severitatea excesivă, folosirea violenței ca mijloc punitiv, ș.a.m.d.), deși cunoașterea lor este utilă în activitatea de

„corijare”. Esențială devine problema acțiunii eficiente pentru a schimba traseul nedorit al multor adolescenți, care-și caută un loc în societate. Nu există soluții universale și nici „căi ușoare” așa cum nimic nu este lesne de optimizat în viața socială, dar este o problemă care trebuie să constituie preocuparea majoră a tuturor actorilor sociali.

Problematica minimizării delincvenței juvenile este una foarte complexă și amplă.

Consumul de alcool în familiile de origine și fenomenul de co-dependență pot genera degradarea accentuată a conduitelor individuale. De asemenea un fapt social mai recent, care crește ritmul de delincvență la minori, este acela al sindromului „copilul singur”, adică cazul minorilor cu părinții plecați în străinătate la muncă. Însă toate aceste aspecte ale fenomenului pot constitui teme separate și autonome de studiu pentru alte cercetări sociologice.

Bibliografie:

1. Banciu, D., Rădulescu, S. (2002): Evoluții ale delincvenței juvenile în România. Cercetare si prevenire socială, Lumina Lex, Bucuresti.

2. Banciu, D., Rădulescu, S. (1990): Introducere în sociologia delincvenței juvenile. dolescența – între normalitate si devianță, Editura Medicală, Bucuresti.

3. Banciu, D., Rădulescu, S., Teodorescu, S. (2002): Tendințe actuale ale crimei si riminalității în România, Lumina Lex, Bucuresti.

4. Banciu, D., Rădulescu, S., Voicu, M. (1987): Adolescenții si familia, Editura Siințifică si Enciclopedică, Bucuresti.

5. Banciu, D., Rădulescu, S., Voicu, M. (1986): Probleme actuale ale prevenirii si ombaterii delincvenței juvenile, Editura Medicală. Bucuresti.

6. Banciu, D., Rădulescu, S., Voicu, M. (1983): Etiologia manifestărilor antisociale în ândul tineretului. Cercetare si prevenire. Viitorul social, 12 (5), p 55-70.

7. Banciu, D., Voinea, M. (1993): Sociologie juridică, U.R.A, Bucuresti.

8. Barber, B. K. (1992). Family, personality, and adolescent problem behavior. Journal of Marriage and the Family, 54, 69-79.

9. Brown, B. B., Mounts, N., Lamborn, S. D., & Steinberg, L. (1993). Parenting practices and

peer group affiliation in adolescence. Child Development, 63, 391-400.

10. Chelcea, S. (2004): Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative si alitative, Editura Economică, Bucuresti.

11. Cioclei, V. (1996): Criminologia etiologică, Actami, Bucuresti.

12. Cloward, R., Ohlin, L. (1966): Delinquency and . A theory of elinquent gangs, The Free Press, .

13. Drăgănescu, T., Manea, I. (2005): Delincența juvenilă. O lecție deschisă de sciologie, Scoala Gălățeană, Galați.

14. Herman, M. R., Dornbush, S. M., Herron, M. C., & Herting, J. R. (1997). The influence of family regulation, connection, and psychological autonomy on six measures of adolescent

functioning. Journal of Adolescent Research, 12, 34-67.

15. Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T. (1992): Psihologie judiciară, Casa de editură si presă “Sansa” SRL, Bucuresti.

16. Mitrofan, N., (1989), Cuplul conjugal, Armonie și dizarmonie, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

17. Mitrofan, I., Mitrofan N., (1991), Familia de … dicționar al vieții de familie, Editura Științifică, București.

18. Monteil, J.-M., (1997), Educație și formare, Editura Polirom, Iași.

19. Moscovici, S., (1999), Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iași.

20. Neamțu, C., (2003), Devianța școlară, Editura Polirom, Iași.

21. Nistoreanu, G., Păun, C. (1996): Criminologie, Europa Nova, Bucuresti.

22. Preda, V. (1992): Profilaxia delincvenței si reintegrarea socială. Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti.

23. Păunescu, C., (1994), Agresivitatea și condiția umană; Editura Tehnică, București.

24. Pingeot, D., (1994), La délinquance juvenile comme alternative a la represion, Universite de Geneve.

25. Porot, A., Porot, M., (1999), Toxicomaniile, Editura Științifică, București.

26. Preda, V., (1995), Delincvența juvenilă, Editura Universității Cluj-Napoca.

27. Rutter, M., Giller, H., & Hagel, A. (1998). Antisocial behavior in young people. Cambridge : Cambridge University Press.

28. Stănoiu, R. (1997): Criminologie, Oscar Print, Bucuresti.

29. Stoian, M. (1972): Minori în derivă, Editura Enciclopedică, Bucuresti.

30. Voinea, M. (1996): Psihosociologia familiei, Editura Universității din Bucuresti, Bucuresti.

31. Voinea, M. (1996): Sociologie morală si juridică, Holding Reporter, Bucuresti.

32. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. coord. (1998): Dicționar de sociologie, Babel, Bucuresti.

33. Youniss, J., & Smollar, J. (1985). Adolescent relations with mother, father and friends, Chicago : University of Chicago Press.

www. ase.ro/biblioteca /carte

www.wikipedia.org

www.armyacademy.ro/reviste

cad.sagepub.com/

www.aboutjuveniledelinquents.com

http://denisapatrascu.wordpress.com

Cuprins:

Introducere

CAP. I DELICVENȚA JUVENILĂ – Incadrare teoretică si conceptualizare

1.1. Delicvența juvenilă, formă de comportament antisocial

1.2 Delicvența si devianța

1.3. Aspecte psihologice privind delicventul minor

1.4.Stadiile dezvoltării activității delicvenței la minori si mecanismele devenirii infractionale

1.5. Simptomatologia deviantelor comportamentale

CAP.II. ANALIZA ETIOLOGICĂ A DELICVENȚEI JUVENILE