Aspecte Psihologice Asociate Agresivitătii Feminine

Aspecte psihologice asociate agresivității feminine

Bordeianu Vanesa – Georgiana

ROMÂNIA

E-mail: [anonimizat]

Agresivitatea este una dintre trăsăturile umane la care fiecare dintre noi, indiferent de sex, fiind de-a rândul timpului și martori și protagoniști. Aceasta se manifestă în mod diferit la femei, deoarece, în mod inconștient, pe baza mecanismelor de apărare, femeia este gata să răspundă la agresivitate, și răspunde adeseori, tot cu agresivitate, deoarece în structura ființei sale există o tendință agresivă latentă, care a fost remodelată de cultură, morală, educație etc.

Această cercetare a fost proiectată în scopul și evidențierii aspectelor psihologice asociate agresivității la femei, acestea fiind: stresul, stima de sine, anxietatea și depresia și cât de mult acestea influențează apariția agresivității.

Premisele care au stat la baza realizării cercetării s-au bazat pe evidențierea aspectelor enumerate anterior, cât și scoaterea în evidență a corespondenței între acestea.

Scopurile lucrării au fost măsurarea agresivității, stresului, stimei de sine, anxietății și a depresiei, cât și evidențierea unor corelații statistic semnificative între aceste aspecte.

Instrumentele folosite în această cercetare au fost: Chestionarul de agresivitate Buss & Perry, Scala de percepție a stresului Levenstein, Scala stimei de sine Rosenberg, Scala de autoevaluare a anxietății Zung, Scala de autoevaluare a lui Zung. Subiecții care au participat la această cercetare au fost 354 de participante, exclusiv de gen feminin, cu vârste cuprinse între 15 și 55 de ani.

În urma prelucrării și realizării corelațiilor referitoare la agresivitate și aspectele acesteia, rezultatele au fost următoarele: p semnificativ (.486) la un nivel 0.01 (99%) între agresivitate și stress, p semnificativ (-.324) la un nivel 0.01 (99%) între agresivitate și stima de sine, p semnificativ (.456) la un nivel 0.01 (99%) între agresivitate și anxietate și p semnificativ (.379) la un nivel 0.01 (99%) între agresivitate și depresie.

După consultarea studiilor anterioare și realizarea corelațiilor din această cercetare am ajuns la concluzia că agresivitatea este un factor perturbator în personalitatea umană.

Cuvinte-cheie: aspecte ale agresivității, agresivitate feminină, stres, stimă de sine, depresie, anxietate.

Background teoretic

Plaut (195 Î. Ch) făcea următoarea afirmație: ”Homo homini lupus est” (Omul este lupt pentru om); această relatare se referă la faptul că omul este inamicul omului, exprimând ororile de care este capabilă natura umană.

Agresivitatea este una dintre trăsăturile umane la care fiecare dintre noi, indiferent de sex, fiind de-a rândul timpului și martori și protagoniști. În viața noastră de zi cu zi luăm parte la diferite forme de agresivitate, directă sau indirectă. Începem să cunoaștem încă de mici că lumea poate fi destul de rea.

Agresivitatea este obiectul de studiu al psihologiei evoluționiste, psihiatriei, psihologiei, al geneticii umane, al neurobiologiei și al altor discipline care cercetează comportamentele umane.

Agresivitate, definită de Freud prin termenul de „agresiune” se situează în interiorul individului. Conform Dicționarului de Psihologie Larousse (1998), agresivitatea reprezintă tendința de atacare fizică sau psihică a unei alte ființe vii.

Chiar dacă se dă o importanță mai mare studiilor și cercetărilor cu privire la agresivitatea masculină, am urmărit ca în această lucrare să evidențiez faptul că agresivitatea se manifestă diferit la femei, această lucrare abordează aspectele psihologice care acționează direct cu nivelul agresivității.

Agresivitatea se manifestă în mod diferit la femei, deoarece, în mod inconștient, pe baza mecanismelor de apărare, femeia este gata să răspundă la agresivitate, și răspunde adeseori, tot cu agresivitate, deoarece în structura ființei sale există o tendință agresivă latentă, care a fost remodelată de cultură, morală, educație etc.

Ca rezultat al considerării femeii agresive ca fiind o deviație extremă față de medie în prima jumătate a secolului 20, cercetările caracteristice agresivității feminine lipsesc (Bjorkqvist & Niemela, 1992; Leschied et al., 2001; Werner & Crick, 1999).

După cum a fost observant anterior, Freud și teoria psihanalitică au fost influente în evoluția teoriilor relaționate cu agresivitatea. Influența celui De-al Doilea Război Modial asupra perspective freudiene a amplificat percepția sa că agresivitatea era predominant masculine și instinctuală (Jack, 1999). Femeile funcționau ca efect de calmare asupra impulsurilor agresive și/sau sexuale care împingeau bărbații la comportamente violente. Acele femei care nu își reprimau furia erau considerate masculine, perpetuând astfel ideea că femeile care agresau erau o anomalie. Dintr-o perspectivă societală, această presupunere că agresivitatea este o caracteristică inerentă bărbaților, așa cum pasivitatea este în cazul femeilor, a menținut o structură patriarhală care a dominat până la mișcarea feministă din anii 1970 și care influențează și acum anumite aspecte ale societății (Campbell, 1993; Jack, 1999).

Relația agresivitate – stres

Stresul are trei accepțiuni în literatura de specialitate – stimul (eveniment extern care amenință și care poate vătăma), reacție (starea de tensiune care apare în situații de stres, care include modificări emoționale, cognitive și fiziologice), proces (se referă la reacțiile la stres, care pot fi diferite de la o persoană la alta).

Termenul de stres a fost introdus de endocrinologul de origine ungară Hans Selye în 1950 (Szabo et al, 2012) care, atunci când efectua studii pe animale, a avut în vedere mai ales stresul provocat de stimuli fizici. El a identificat sindromul general de adaptare (o teorie a stresului) pornind de la un experiment în care injecta șoarecilor diverse substanțe în diverse organe. Inițial a crezut că a descoperit un nou hormon, dar a observat că oricare din substanțele injectate producea aceleași simptome (inflamarea cortexului adrenal, atrofierea timusului, ulcer gastric și duodenal) . De asemenea, a observat că oamenii cu diverse boli prezintă aceleași simptome, ceea ce l-a dus la identificarea stresului ca fiind un fenomen nespecific ce determină o largă varietate de simptome generate de agenți nocivi.

În ultimii ani se sugerează că ar fi potrivit să se facă relaționarea termenului stres cu frustrarea, cu trăirea afectivă a primejdiei, a pericolului, cu agasarea cotidiană, cu trăirea semnificației pericolului, respectiv cu concepte mai vaste decât cel al emoției. Stresul se relaționează, de exemplu, cu anxietatea. Conform principiului interrelațiilor dintre somatic și psihic se poate spune că orice schimbare în cogniție poate produce o schimbare fiziologică sau somato-fiziologică (Rivolier, 1989).

Agresivitatea, ca reacție la frustrare, poate fi orientată asupra obiectului frustrării sau, prin comutare, asupra oricărui alt obiect; regresiunea la modalități inferioare de comportament, depresia și reacțiile de abandon. Societatea folosește pedeapsa pentru a reduce agresivitatea și nerespectarea normelor legii, o metodă nefolosită în cazul anxietății sau tristeții.

Se presupune că ar exista dovezi biologice (APA, 2004) că stresul și agresivitatea sunt în relație, contribuind la un ”ciclu al violenței” care poate fi tragic. Când suntem sub tensiunea stresului, suntem predispuși să ne pierdem calmul, să ne înfuriem, și atunci când ne pierdem calmul crește nivelul de stres.

Evenimentele stresante din viață ar putea produce, astfel, agresiune și violență, deoarece acestea creează afecte negative. Aceste evenimente determină oamenii să se comporte în anumite moduri conducându-i și pe alții spre agresivitate.

Relația agresivitate – stima de sine

Stima de sine, de obicei cunoscută ca un sentiment nutrit de un individ pentru el însuși, începe să se dezvolte încă de la o vârstă fragedă. De obicei, stima de sine este considerată a fi o componentă de evaluare a auto-conceptului, alcătuit din componente cognitive, comportamentale, afective și fizice (Bobbio, 2009).

Se consideră că persoanele cu stimă de sine scăzută recurg la diferite forme de agresivitate. Anumite studii arată că nu există o corelație pozitivă între stima de sine scăzută și agresivitate. Cei cu stimă de sine ridicată sunt mai predispuși la agresivitate decât cei cu stimă de sine scăzută, deoarece ei simt mai puternic distanța dintre ceea ce cred și eventualele aprecieri și observații negative din partea celor din jur (Sedikides și Gregg 2007).

Relația dintre stima de sine și comportamentul agresiv este discutată în lumina cercetărilor empirice și a formulărilor teoretice prezente în domeniu. Există diferite teorii ce conectează agresivitatea fie cu stima de sine redusă, fie cu stima de sine înaltă, timp în care nici o viziune nu este susținută uniform de evidențe clare empirice. O sugestie plauzibilă, susținută de cercetări empirice, evidențiază existența relației dintre agresivitate și stima de sine înaltă doar la o parte din populație. În ciuda aparențelor de încredere în sine înaltă, acești oameni prezintă insecuritatea imaginii de sine.

Relația agresivitate – anxietate

Neveanu (1978) defineste anxietatea ca fiind o tulburare a afectivității manifestată prin stări de neliniște, teamă și îngrijorare nemotivată, în absența unor cauze care să le provoace. Anxietatea se definește ca ”teamă fără obiect” spre deosebire de fobie care este ”teamă cu obiect”.

Agresivitatea poate crea oamenilor o impresie de putere cu scopul de a compensa pentru sentimentul de putere și neadecvare. Indivizii agresivi și ostili au frecvent abilitate limitată de a se confrunta cu propriile frustrări, iar agresivitatea lor le permite să acționeze precum își doresc și, prin urmare, să-și satisfacă nevoile. Agresivitatea și violența se pot naște atunci când oamenii au aptitudini potrivite pentru a se confrunta cu sentimentele de frustrate, teamă sau anxietate; sau ca o expresie a acestor sentimente de către oamenii care nu se simt bine emoțional.

Cercetarea a demonstrat repetat că femeile raportează mai multă vinovăție și anxietate după comportarea agresivă comparativ cu bărbații (Frodi et al, 1977). Această diferență de sexe în vinovăție și anxietate poate sta la baza unei diferențe sexuale în agresivitate, dacă, după cum a afirmat Frodi et al, vinovăția și anxietatea manifestate după comportarea agresivă sunt asociate negativ cu tendința de a agresa alte persoane. În completarea tulburării de comportament, fetele agresive sau violente erau mai puțin predispuse să fie diagnosticate cu tulburări de anxietate și depresie (Leschied et al. 2000, Zoccolillo & Rogers 1991).

Relația agresivitate – depresie

Depresia este un fenomen răspândit pe întreaga planetă și de aceea mulți oameni de științǎ au fost și sunt preocupați de studiul acesteia. În literatura de specialitate depresia este definită ca fiind o „maladie mentală caracterizată printr-o modificare profundă a stării timice, a dispoziției, în sensul tristeții, al suferinței morale și încetinirii psihomotorii”. Depresia și agresivitatea sunt considerate ca aparțin unor clase diferite de diagnostice în conformitate cu sistemele de clasificare psihiatrice (DSM-IV și ICD-10), și pentru a diferenția factorii în inventarele de personalitate (ex. NEO-PI-R). Cu toate acestea, există dovezi biochimice și clinice pentru o relație între cele două constructe. Atât depresia (Mahon et al, 2007) cât și agresivitatea (Blair, 2010; Deater-Deckard, 2010) sunt caracterizate printr-o toleranță scăzută la frustrare. Original, ipoteza frustrare-agresiune (Dollard, Miller, 1939), susținând că frustrarea duce întotdeauna la agresiune a fost revizuită de Miller (1941), care a susținut că agresiunea este doar una dintre posibilele răspunsuri la frustrare, care ar permite agresivitatea, așa cum ar permite și răspunsurile depresive.

Studiile empirice (Dutton, Karakanta, 2013), indică faptul că prezența depresiei amplifică riscurile pentru agresivitatea generală, agresivitatea partenerului intim și auto-agresivitate (Freud, 1917). Majoritateatea acestor studii sunt secționale și retrospective, deci, există dovezi empirice pentru depresie ca și factor cauzal al agresivității. Totuși, există suficiente dovezi și pentru asocierea dintre depresie și agresivitate. Depresia ca un indicator de risc pentru agresivitate poate apărea dintr-un al treilea factor, cum ar fi genetica, tulburarea de personalitate sau atașamentul nesigur (Bowlby, 1973).

Scop

Această cercetare a fost proiectată în scopul și evidențierii diferențelor în ceea ce privește aspectele psihologice asociate agresivității la femei, ele fiind: stresul, stima de sine, anxietatea și depresia.

Obiectivele principale au fost: identificarea nivelului agresivității feminine, cât și realizarea unor corelații între aceasta și aspectele enumerate anterior.

Metodologie

Eșantionul acestei cercetări a fost alcătuit din 354 de participanți, exclusiv, de gen feminin, cu vârste cuprinse între 15 și 55 de ani. 34.18% din participante au vârsta cuprinsă între 15 și 25 de ani (121), 33.62% din participante au vârsta cuprinsă între 26-35 de ani (119), 20.06% participante au vârsta cuprinsă între 36 și 45 de ani (71) și 12.15% participante au vârsta cuprinsă între 46 și 55 de ani (43). În funcție de mediul de reședință, acesta a fost împărțit în două grupe: urban și rural. 75.14% participante provin din mediul urban (266) și 24.88% participante provin din mediul rural (88). În funcție de statutul marital/relațional al participantelor, acesta a fost împărțit în următoarele: singură, într-o relație, căsătorită, divorțată. 13.28% din participante sunt singure (47), 34.46% participante se află într-o relație (122), 22,60% participante sunt căsătorite (80), 29,66% participante sunt divorțate (105). Educația reprezintă ultima formă de învățământ absolvită. A fost împărțită în: studii liceale, universitare și postuniversitare. 28.53% participante au liceul ca ultima formă de învățământ absolvită (101), 48.31% participante au studiile universitare absolvite (171) și 23.16% participante au absolvit studiile postuniversitare (82).

Eșantionarea s-a făcut aleatorie, nu am avut în vedere anumite aspecte în realizarea acestuia. Aplicarea chestionarelor s-a realizat în perioada octombrie 2015-februarie 2016.

Instrumentele folosite în această cercetare sunt: Chestionarul de agresivitate Buss & Perry, Scala de percepție a stresului Levenstein, Scala stimei de sine Rosenberg, Scala de autoevaluare a anxietății Zung, Scala de autoevaluare a lui Zung.

Chestionarul de agresivitate este un instrument format din 29 de itemi conceput să măsoare diferitele dimensiuni ale construcției ostilitate/furie/agresivitate. A fost dezvoltat recent fiind o adaptare a Inventarului de Ostilitate Buss-Durkee (BDHI).

Buss & Perry (1992) au interpretat agresivitatea ca fiind constituită din patru subcaracteristici, chestionarul folosește un model multidimensional de evaluare cu ajutorul a patru subscale a celot patru componente ale comportamentului agresiv: agresivitatea fizică, agresivitatea verbală, furie și ostilitate.

Fiecare itemi din chestionar este cotat cu o scară Likert de la 1 (foarte necaracteristic) la 5 (foarte caracteristic). Chestionarul are patru subscale derivate, corespunzătoare celor patru subcaracteristici ale agresivității.

Proprietățile psihometrice ale subscalelor chestionarului sugerează o bună relevanță test-retest: 0.72 indice alfa Cronbach pentru subscalele agresivitate fizică-verbală, 0.77 indice alfa Cronbach pentru ostilitate și 0.83 pentru furie.

Scala de percepție a stresului a fost elaborată de Levenstein și colab. în anul 1993 și este un instrument relevant în stabilirea nivelului de stres perceput.

Scala cuprinde 30 de itemi ce descriu posibile reacții emoționale și mentale la solicitări ce exced capacitățile de răspuns ale persoanei, la subsolicitări, la situații conflictuale.

Scorul se calculeaza astfel: 1 punct –„aproape niciodata nu am această stare”, 2 puncte – „câteodata mă simt astfel”, 3 puncte – „adeseori am această stare”, 4 puncte – „aproape întodeauna mă simt astfel”.

Fidelitatea test-retest a fost 0.82 pe populația engleză și italiană, studiu efectuat de către Levenstein și colaboratorii.

Scala pentru măsurarea stimei de sine a lui Rosenberg a fost elaborată inițial pentru a măsura sentimentul global al valorii personale și autoacceptării.
Scala cuprinde 10 itemi cu 4 posibilități de răspuns între total dezacord (1 punct) și total acord (4 puncte). Scorurile pot fi cuprinse între 10 și 40; scorurile ridicate indică o stimă de sine scăzută.

Coeficientul Cronbach = 0,89, raportat de autor, indica o bună consistență internă iar fidelitatea test-retest e cuprinsă în studiile autorului între 0.85 (la o săptămână interval) și 0.88 (la două săptămâni interval).

Scala de autoevaluare a anxietății a lui Zung (Self-Rating Anxiety Scale Zung-SAS) Aceasta scală este perechea scalei Zung de evaluare a depresiei și a fost dezvoltată (Zung, 1971) pentru decelarea simptomelor anxietății și a severității lor. Ea conține 20 itemi care acoperă cele mai frecvente simptome ale anxietății, cu un raport între simptomele afective și somatice de 5/15. Scala Zung este una din cele mai bune scale care citește simptomele somatice.

Fiecare simptom se evaluează de către subiect pe o scală Likert cu 4 ancore în funcție de severitate pentru o durată de o săptămână.

Ramirez și Lukenbill (2008) au analizat proprietățile psihometrice ale unei adaptări a scalei pentru adulți cu dizabilități intelectuale (SAS-ID) de către Lindsay și Mickie (1988). Coeficientul Cronbach a fost 0.80 și corelația cu Fear Survey for Adults with Mental Retardation a fost 0.40, 0.44 cu Subscala de Anxietate PIMRA și 0.30 cu Scala Manifestării Anxietății Taylor. Zung a folosit un eșantion de 225 pacienți de cu probleme psihiatrice și 343 nonpacienți, măsurând corelația dintre autoadministrare și administrarea clinică a testului SAS – 0.66 general și 0.74 pentru pacienți.

Scala de depresie a lui Zung (Self-Rating Depression Scale Zung-SDS).

Este instrument fiind dezvoltat de Zung (1965) cu scopul de a fi un instrument de auto-evaluare cantitativă rapidă a pacienților cu depresie primară. Este o scală de apreciere a severității depresiei. SDS conține 20 itemi selectați din experiența clinică a autorului și din literatură de specialitate, itemi ce acoperă trei domanii: afectivitate, concomitente somatice și concomitente psihologice. Fidelitatea acestei scale este destul de bună. Zung a raportat un nivel de 0.73 pentru înjumătățire (split-half). În plus, SDS corelează puternic cu Scala Hamilton și Inventarul pentru Depresie Beck în evaluarea de auto-critică, isterie, ipohondrie și paranoia.

Ca metodă de calcul statistic am folosit corelația Pearson pentru validarea ipotezei conform căreia există corelații statistice semnificative între nivelul agresivității și aspectele asociate acesteia și ecuația de regresie.

Rezultate

În urma prelucrării și realizării corelațiilor referitoare la agresivitate și aspectele acesteia, rezultatele au fost următoarele: p semnificativ (.486) la un nivel 0.01 (99%) între agresivitate și stress, p semnificativ (-.324) la un nivel 0.01 (99%) între agresivitate și stima de sine, p semnificativ (.456) la un nivel 0.01 (99%) între agresivitate și anxietate și p semnificativ (.379) la un nivel 0.01 (99%) între agresivitate și depresie.

În tabelul 1, se poate observa faptul că nivelul agresivitiății corelează moderat cu nivelul stresului, corelează slab cu nivelul stimei de sine, moderat cu nivelul anxietății și slab cu nivelul depresiei.

Prin introducerea în ecuație a stresului, stimei de sine, anxietății și depresiei, am obținut un model predictiv semnificativ. Am obținut un R2 ajustat de 0.260, lucru care indică faptul că modelul construit din cele patru aspecte explică 26% din cazuri. Modelul este semnificativ ( p < 0.05 pentru testul F)

Constanta de regresie are o valoare de 30.618, deci nivelul agresivității va fi evaluat pornind de la acest prag. Coeficienții beta standardizați indică drept cel mai puternic predictor stresul (0.377), având o contribuție mai mare decât anxietatea (0.287), stima de sine (0.025) și depresia (-0.098).

Ecuația de regresie ia forma: AGRESIVITATE = 30.618 + (0.064) stima de sine + (0.340) stress + (0.474) anxietate – (0.120) depresie, variabilele predictor semnificativi fiind stresul și anxietatea (p < 0.05). Nivelul agresivității este influențat de 37.7% stres, 28.7% anxietate, 9.8% depresie și 2.5% stima de sine, ceilalți factori fiind necunoscuți.

Concluzii

Aspectele semnificative care participă la nivelul agresivității sunt stresul și anxietatea, conform coeficienților B din tabelul 3.

În cazul unor frustrări, subiecții reacționează la un atac, la o nedreptate sau la o agresiune. Frustrarea definită ca obstacol impusă acțiunilor pare să nu reprezinte o condiție suficienta pentru creșterea agresivității, existând și alte condiții. Agresivitatea poate fi considerată drept rezultat al declanșării unei stări afective negative (depresie, anxietate).

Încă de mici fetele sunt învățate că agresivitatea este doar pentru băieți, că ei se bat și ele se joacă cu păpușile, fiind învățate să fie delicate, manierate și să-și reprime instinctele agresive.

Femeile, spre deosebire de bărbați, au o sensibilitate mai mare, având în vedere experiențele prin care trec de-a lungul vieții și disponibilităților biologice, legate de graviditate, naștere, de activitatea casnică și protejarea familiei.

Majoritatea femeilor ascund sau disimulează o serie de indispoziții și suferințe, acceptând cu înțelegere destinul lor ca reprezentante ale sexului feminin, dar există și femei care pot întrece limita comportamentului psihologic așteptat în anumite condiții, fără a ieși din sfera normalității.

După consultarea studiilor anterioare și realizarea corelațiilor din această cercetare am ajuns la concluzia că agresivitatea este un factor perturbator în personalitatea umană.

Bibliografie

American Psychological Association. (2004, October 5). Stress And Aggression Reinforce Each Other At The Biological Level. ScienceDaily. 

Bjorkqvist, K., & Niemela, P. (Eds.). (1992). Of mice and women: Aspects of female aggression. San Diego7 Academic Press, Inc.

Blair, R. J. R. (2010). Psychopathy, frustration, and reactive aggression: the role of ventromedial prefrontal cortex. British Journal of Psychology, vol. 101, no. 3, pp. 383–399.

Bobbio, A. (2009). Relation of physical activity and self-esteem. Percept Mot Skills;108:549–57

Bowlby, J. (1973). Attachment and loss: Separation. New York: Basic Books.

Buss, A. H., & Perry, M. P. (1992). The aggression questionnaire. Journal of Personality and Social Psychology, 63, 452-459.

Campbell, A. (1993). Men, women and aggression. New York / London: Basic Books / Harpercollins.

Deater-Deckard, K. , Beekman, C., Wang, Z. (2010). Approach/positive anticipation, frustration/anger, and overt aggression in childhood. Journal of Personality, vol. 78, no. 3, pp. 991–1010.

Dollard, J, Doob, L. W., Miller, N. E., Mowrer, O. H. and Sears, R. R. (1939). Frustration and Aggression, New Haven, Conn, USA: Yale University Press.

Dutton, D., Karakanta, C. (2013). Depression as a risk marker for aggresion: A critical review. In Aggression and Violent Behavior, Volume 18, Issue 2, pp. 310-319.

Frodi, A., Macauley, J., & Thome, P. R, (1977). Are women always less aggressive than men? A review of the experimental literature. Psychological Bulletin, 84, 634-660.

Jack, DC. (1999). Behind the mask: Destruction and creativity in womens aggression. Boston : Harvard University Press.

Leschied, A. W., Cummings, A. L., Van Brunschot, M., Cunningham, A., & Saunders, A. (2001). Aggression in adolescent girls: Implications for policy, prevention, and treatment. Canadian Psychology, 42, 200–215.

Leschied, A., A. Cummings, M. Van Brunschot, A. Cunningham, and A. Saunders (2000) Female Adolescent Aggression: A Review of the Literature and the Correlates of Aggression. Ottawa: Solicitor General Canada, User Report No. 2000-04.

Levenstein, S., Prantera, C., Varvo, V., Scribano, M. L., Berto, E., Luzi, C., Andreoli, A. (1993). Development of the perceived stress questionnaire: a new tool for psychosomatic research. Journal of Psychosomatic Research, 37, 19-32.

Mahon, N. E. Yarcheski, A, Yarcheski, T. J., Hanks, M. M. (2007). Relations of low frustration tolerance beliefs with stress, depression, and anxiety in young adolescents, Psychological Reports, vol. 100, no. 1, pp. 98–100.

Miller. N. E. (1941). Symposium on the Frustration-aggression hypothesis. Psychological Review, vol. 48, no. 4, pp. 337–366.

Neveanu, P.P. (1978), Dicționar de psihologie. București: Editura Albatros.

Ramirez, S., Lukenbill, J. (2008). Psychometric Properties of the Zung Self-Rating Anxiety Scale for Adults with Intellectual Disabilities (SAS-ID). Journal of Developmental and Physical Disabilities, Vol. 20, No. 6., pp. 573-580.

Rivolier, J. (1989). L’homme stressé. Paris: PUF.

Sedikides, C., Horton, R.S., & Gregg, A.P. (2007). The why’s the limit: Curtailing self-enhancement with explanatory introspection. Journal of Personality, 75, 783–824.

Sillamy, N. (1998). Dicționarul de Psihologie Larousse. București: Editura Univers Enciclopedic

Szabo, S., Tacher, Y., Somogyi, A. (2012). The legacy of Hans Selye and the origins of stress research: A retrospective 75 years after his landmark brief “Letter” to the Editor of Nature. Stress, 15(5): 472–478.

Werner, N. E., & Crick, N. R. (1999). Relational aggression and social-psychological adjustment in a college sample. Journal of Abnormal Psychology, 108, 615–623.

Zoccolillo, M. & K. Rogers (1991). Characteristics and outcome of hospitalized adolescent girls with conduct disorder. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry 30: 973-81.

Zung, W.K. (1971). A rating instrument for anxiety disorders. Psychosomatics.