Aspecte Psihologice ale Superstitiilor Comune Prezente In Cognitia Studentilor

ASPECTE PSIHOLOGICE ALE SUPERSTIȚIILOR COMUNE PREZENTE ÎN COGNIȚIA STUDENȚILOR

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

În condițiile societății informaționale, societatea învățării și societatea cunoașterii se pune întrebarea dacă mai există credințe, superstiții, ritualuri superstițioase, forme ale cunoașterii comune; ce fomă îmbracă și în ce grad se mai crede în astfel de credințe/superstiții în rândul generației moderne, cu un nivel intelectual peste medie, mai exact în rândul studenților.

Noi toți traim într-o lume a incertitudinii. Multe variabile importante ramân dincolo de controlul nostru. Deși nu există probe care să susțină validitatea astrologiei, există foarte mulți oameni care cred în ea. Mulți oameni poartă amulete de noroc sau se angajază în executarea unor simple acte, cum este bătutul în lemn sau încrucișatul degetelor, sperând că vor scăpa de ghinion și vor atrage norocul. În societatea noastră modernă, acest comportament este paradoxal. Înțelegerea noastră asupra lumii ne spune că aceste semne sau gesturi nu au nici un efect asupra desfășurării evenimentelor asupra cărora sunt ele direcționate. „Superstițiile sunt extrem de comune dacă nu chiar universale. Această formă populară de comportament irațional este o provocare pentru psihologia contemporană. De ce sunt superstițiile așa prevalente? Cum este acest comportament stabilit și menținut? Există o personalitate a superstițiosului?”. (Vyse, 1997, p. 5).

Credințele populare, aproape universale, sunt bine știute: pisici negre, potcoave de cai, sare presărată, vineri 13, etc. Superstițiile ating diferite niveluri ale vieții și pentru fiecare individ înseamnă ceva. Există superstiții ce apar în menținerea interiorului casei, acestea fiind un fel de religie a casei. Practic orice obiect are o dimensiune tabuu: pragul ușii, șemineul, oglinda, mîncarea, tacâmurile, scările, patul, hornul, etc. Oamenii proiectează personalitatea lor asupra animalelor de pe lîngă casă. Nu e deloc surprinzător că animalele, atât cele de pe lângă casa omuluicât și cele sălbatice, sunt de asemenea centrul multor credințe superstițioase. Evenimentele anuale atrag ritualuri misterioase de Anul Nou, Paște, Crăciun, nuntă, botez, vineri 13, etc. Cu secole în urmă, superstițiile au fost „condamnate” de către biblie și de către știință. Totuși credințele primitive au supraviețuit și au triumfat. Acest lucru ne duce spre prima mare întrebare: De ce?

Superstiția nu este „acolo” ci în interiorul nostru. Este un proces mental, un mod de a privi lumea prin ochelari superstițioși. Este, până la urmă, un sistem de credință care poate da formă la ceea ce vedem.

Cine poate spune că nu a avut un obiect aducător de noroc? De la clasicul animal de pluș la cea mai ciudată monedă, fiecare dintre noi are cu siguranță un obiect pe care-l poartă cu sine ca ajutor în viața de zi cu zi. Dacă până mai ieri am crezut că reprezintă o concesie mică, făcută credinței populare ce trebuie ținută secretă, de astăzi putem să ne afișăm amuleta fără a ne rușina.

Superstițiile și credința în paranormal sunt surprinzător de comune în lumea noastră modernă, în era sofisticată din punct de vedere al tehnicii și tehnologiei. Influențele superstițiilor pot fi întâlnite în arii cum sunt mas-media, în sport, în afaceri, în literatură și în mai toată viața noastră de zi cu zi. Dacă nu ești superstițios, atunci cineva apropiat de tine (un prieten, rudă, sau coleg de muncă) sigur este. Ignorând evidența putere a științei în ceea ce privește modelarea și îmbunătățirea vieții noastre, acceptăm sisteme de credințe care intră în conflict cu principiile științifice cunoscute. Dacă superstițiile devin parte integrală din credințele noastre despre lume și despre natura umană, ne aflăm în pericol de a avea prea multe preocupări neimportante și nefolositoare – preocupări pe care nu ni le permitem. Acum se pune întrebarea: „Cât timp este alocat îndeplinirii unui ritual superstițios?”.

Mulți studenți care sunt remarcabil de calmi și nonșalanți în majoritatea timpului, când se confruntă cu un examen important, aduc un obiect norocos în sala de examen ca să-i ajute la examen. „Un student mi-a spus o data că fratele său crede că performanțele sale la examene pot fi sabotate de cineva care-i urează noroc, așa că familia sa trebuie să evite acest lucru în ziua examenului”. (Vyse, 1997, pg. 102).

În lucrarea de față, investigatorul, a alcătuit o clasificare a studiilor efectuate pe superstiții și mai ales pe aspectele psihologice ale superstiției, de la primele cercetări efectuate în trecut și până la cele mai recente cercetări. Apoi , investigatorul a urmărit determinarea proprietăților psihometrice a unui chestionar, mai precis, construirea și validarea unei probe pentru identificarea nivelului și a tipului de superstiție prezent în cogniția studentului; cât și a tipului ritualului superstițios și timpului acordat acestuia. Identificarea celor mai frecvente tipuri de superstiții prezente în viața studenților a fost un pas următor și au fost urmărite în special superstițiile legate de examene sau ritualurile pe care studenții le îndeplinesc in perioada examenelor. Apoi s-a urmărit estimarea diferențelor dintre sexul masculin și cel feminin în ceea ce privește credința în superstiție cât și determinarea legăturii dintre credința superstițioasă și tipul de locus de control specific subiectului. Studiul științelor naturale: fizică, chimie, geologie, psihologie, medicină, conduc la o analiză mai critică asupra superstițiilor commune iată de ce un ultim obiectiv a fost descoperirea unei corelații pozitive între nivelul superstiei la studenți, între studenții la engleză și cei la psihologie.

Din cele câteva clasificări asupra credinței în superstiții, investigatorul, a renunțat la două categorii din motive obiective. Prima categorie este credința religioasă iar cea dea doua categorie credința în paranormal. Întrebări de genul „Crezi în Dumnezeu?” sau „Sufletul continuă să existe și după ce trupul moare?” nu ar conduce decât la un pas întro zonă mult mai complicată. Din acest motiv, cercetarea este centrată doar pe categoria superstițiilor comune.

I.DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Cuvinte cheie: superstiție, ritual superstițios, locus of control

I.1. REPREZENTAREA SOCIALĂ

I.1.1. Viziunea psihologiei cognitive.

După cum spune Zlate (1999) în „Psihologia mecanismelor cognitive”: „psihologia socială acordă o mare atenție unui tip aparte de reprezentări, numite reprezentări sociale. Noțiunea a fost lansată în 1961 de psihologul francez de origine româna Serge Moscovici, în teza sa de doctorat intitulată La psychanalyse: son image et son public. Noua noțiune se opune, după cum însuși Moscovici remarca, unui concept pierdut, descoperit înca din 1898 de sociologul francez Emile Durkheim (1858-1917), și anume conceptul de reprezentare colectivă. Sociologul francez înțelegea reprezentarea colectivă ca ansamblul fenomenelor psihice commune tuturor membrilor unui grup social. Sub raportul conținutului, reprezentarea colectivă îngloba fenomene psihice și sociale distincte (cunoștințe, mituri, ideologii), ea având un character dublu: social, în măsura în care era produsă de caracteristicile commune unui grup, unei societăți; psihologic, dat fiind faptul că percepția realității și organizarea gândirii sunt opera individuală. Reprezentarea socială este pentru Moscovici ”un sistem de valori, de noțiuni și de practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de viață al indivizilor și grupurilor, dar constituie în mod egal un instrument de orientare a percepției situației și de elaborare a răspunsurilor. Așadar, Serge Moscovici înțelege reprezentările sociale ca produse și procese de elaborare psihologică și socială a realului. Reprezentarea socială nu este o simplă colecție de reprezentări individuale, ci o imagine asupra socialului, determinate de social și constructoare de social. Formațiune psihică deosebit de complexă, ea cuprinde atât versantul individual, cât și pe cel social, atât componentele perceptive, cât și pe cele intelective. Ea este, practic, o reconstrucție mintală a socialului și a interacțiunii sociale prin intermediul modelelor mintale ale individului.

Comportamentele umane sunt determinate nu atât de stimuli, cât de imaginile sau ideile pe care oamenii și le fac despre stimuli. Natura oarecum duală a reprezentărilor sociale reiese din faptul că ele sunt considerate a fi forme specifice de cunoaștere, în care se mixează senzorialul și logicul, ele fiind forme ale “cunoașterii de sens comun” dar și “forme de gândire socială”

După opinia noastră, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, deși generarea acestor reprezentări este socială, elaborarea lor rămâne întotdeauna personală. Practic, reprezentarea socială este un “efort de înțelegere și de stăpânire a realului, o modalitate de a gândi practic-contextual, un aparat evaluator, o grilă de lectură a realității, o situare în lumea valorilor. Nici gândire obiectivă științifică a realității, nici reflectare afectivă a stimulilor inconjurători: o refacere, o reconstrucție a realității, prin prisma modelului mintal al individului”

Individul este cel care îmbogățește sau deformează realitatea, societatea este cea care îl împinge spre o anumită îmbogățire sau deformare, conform specificului ei, intereselor și mai ales ideologiei ei.

Oricum ar fi, reprezentările sociale constituie exemplul tipic al formațiunilor psihice complexe, multideterminate și plurivalente. O asemenea caracteristică a reprezentărilor sociale iese și mai bine în evidență dacă le diferențiem de o serie de alte fenomene psihice și sociale peste care ele par a se suprapune. Astfel, ele se diferențiază de reprezentările mintale individuale (care reflectă, după cum ne amintim, fracțiuni din universul exterior al individului) prin caracterul lor concomitent social și individual; de fantasme (produse ale imaginației, ale lumii imaginare) prin faptul că se raportează la lumea reală; de figurabilitate (produs al unui travaliu psihic diurn comparabil celui din timpul visului, cu parcursul său foarte apropiat de halucinația visătorului) prin caracterul lor constructiv pornind de la elementele senzoriale si perceptive fixate și conservate în memorie ; de prejudecăți (produse ale gândirii care se prezintă ca elaborări grupate ce reflectă, la un moment dat, punctul de vedere prevalent într-un grup relativ la diferite subiecte, imagini preformațe) ; de stereotipuri (clișee mintale stabile, constante și puțin susceptibile la modificare) prin conținutul și structura lor care depășesc cu mult conținutul și structura prejudecăților și stereotipurilor ; de credințe și superstiții (care emerg din irațional) prin emergența lor din real. Pierre Mannoni, care intreprinde o analiză magistrală a diferențierilor și relațiilor dintre reprezentările sociale și celelalte fenomene enumerate, propune o schematizare a lor ce permite, după opinia lui, articularea diferitelor noțiuni.

Se pot remarca din figura de mai sus că reprezentările sociale se situează în aval în raport cu câteva dintre fenomenele descrise (reprezentări mintale sau psihologice, fantasme) care joacă rolul de organizatori ai schemelor cognitive-reprezentative; în amonte în raport cu altele (clișee, stereotipuri, prejudecăți, credințe, superstiții), pentru care ele apar în calitate de constitutive ( Mannoni, 1998, pp. 7-34) ¹

Golu (2002) consideră că : „reprezentarea ne permite, așadar, pe de o parte să ne formăm o „imagine” despre rezultatul posibil al acțiunii pe care dorim să o intreprindem, iar pe de altă parte, să schițăm planul sau programul unei acțiuni și să efectuăm în minte acțiunea dată înainte de a o realiza în plan extern. Reprezentarea ocupă în schema activității atât poziția de premisă, care fundamentează informațional fiecare acțiune și mișcare, cât și de reper de finalizare, direcționând desfășurarea acțiunii de la rezultate secvări este socială, elaborarea lor rămâne întotdeauna personală. Practic, reprezentarea socială este un “efort de înțelegere și de stăpânire a realului, o modalitate de a gândi practic-contextual, un aparat evaluator, o grilă de lectură a realității, o situare în lumea valorilor. Nici gândire obiectivă științifică a realității, nici reflectare afectivă a stimulilor inconjurători: o refacere, o reconstrucție a realității, prin prisma modelului mintal al individului”

Individul este cel care îmbogățește sau deformează realitatea, societatea este cea care îl împinge spre o anumită îmbogățire sau deformare, conform specificului ei, intereselor și mai ales ideologiei ei.

Oricum ar fi, reprezentările sociale constituie exemplul tipic al formațiunilor psihice complexe, multideterminate și plurivalente. O asemenea caracteristică a reprezentărilor sociale iese și mai bine în evidență dacă le diferențiem de o serie de alte fenomene psihice și sociale peste care ele par a se suprapune. Astfel, ele se diferențiază de reprezentările mintale individuale (care reflectă, după cum ne amintim, fracțiuni din universul exterior al individului) prin caracterul lor concomitent social și individual; de fantasme (produse ale imaginației, ale lumii imaginare) prin faptul că se raportează la lumea reală; de figurabilitate (produs al unui travaliu psihic diurn comparabil celui din timpul visului, cu parcursul său foarte apropiat de halucinația visătorului) prin caracterul lor constructiv pornind de la elementele senzoriale si perceptive fixate și conservate în memorie ; de prejudecăți (produse ale gândirii care se prezintă ca elaborări grupate ce reflectă, la un moment dat, punctul de vedere prevalent într-un grup relativ la diferite subiecte, imagini preformațe) ; de stereotipuri (clișee mintale stabile, constante și puțin susceptibile la modificare) prin conținutul și structura lor care depășesc cu mult conținutul și structura prejudecăților și stereotipurilor ; de credințe și superstiții (care emerg din irațional) prin emergența lor din real. Pierre Mannoni, care intreprinde o analiză magistrală a diferențierilor și relațiilor dintre reprezentările sociale și celelalte fenomene enumerate, propune o schematizare a lor ce permite, după opinia lui, articularea diferitelor noțiuni.

Se pot remarca din figura de mai sus că reprezentările sociale se situează în aval în raport cu câteva dintre fenomenele descrise (reprezentări mintale sau psihologice, fantasme) care joacă rolul de organizatori ai schemelor cognitive-reprezentative; în amonte în raport cu altele (clișee, stereotipuri, prejudecăți, credințe, superstiții), pentru care ele apar în calitate de constitutive ( Mannoni, 1998, pp. 7-34) ¹

Golu (2002) consideră că : „reprezentarea ne permite, așadar, pe de o parte să ne formăm o „imagine” despre rezultatul posibil al acțiunii pe care dorim să o intreprindem, iar pe de altă parte, să schițăm planul sau programul unei acțiuni și să efectuăm în minte acțiunea dată înainte de a o realiza în plan extern. Reprezentarea ocupă în schema activității atât poziția de premisă, care fundamentează informațional fiecare acțiune și mișcare, cât și de reper de finalizare, direcționând desfășurarea acțiunii de la rezultate secvențial-parțiale către rezultatul final. Imaginea-reprezentare se include apoi și ca verigă de cotrol (feed-back sau feed-before), grație căreia acțiunea se reglează în așa fel, încât să ajungă la rezultatul așteptat.

Funcția reglatoare a reprezentării se realizează prin intermediul unei serii întregi de operații de comparare, analiză, evaluare și selecție, prin permanent apel la fondul experienței anterioare.

Procesul reprezentării se organizează astfel după scheme logice de prelucrare-integrare a informației furnizate de memorie și care, treptat, în ontogeneză, intră sub controlul gândirii.

Constituirea reprezentărilor ca modalitate specifică de procesare și operare cu mulțimi de semnale și simboluri informaționale are la bază operațiile în plan extern asupra obiectelor din câmpul perceptiv.”2

I.1.2. Viziunea psihologiei sociale.

Reprezentare socială, modalitate de redare în imagini intuitive și în termenii interacțiunii psihosociale a indivizilor, a unor procese sociale, evenimente, fapte umane existente sau închipuite. Prin conținutul lor, sunt reproduceri mintale ale socialului: imagini ale unor comportamente grupale, ale relațiilor indivizilor, ale statusurilor, ale comunicării și ale proceselor sociale din gruparea dată. În reprezentările sociale nu avem de-a face pur și simplu cu reproducerea fotografică, iconică a faptelor, ci cu remodelarea lor personală, inseparabilă de activitatea simbolică a subiectului și solidară totodată cu inserția sa în mediul social dat. În general reprezentările sociale, departe de a fi simple copii ale faptelor psihosociale, includ procese de valorizare grupală a relațiilor date, atitudini de acceptare ori respingere colectivă. Ca mod de activitate a gândirii sociale aceste reprezentări contribuie la definirea grupului de apartenență a individului, constituind fondul de imagini comun cu care operează membrii grupului, în care se înțeleg, păstrând pentru membrii aceluiași grup aceleași sensuri. Reprezentarea socială asupra fenomenelor umane sunt mediate de limbaj, motiv pentru care realizarea adecvată a acestor reprezentări presupune stăpânirea corectă a limbii respective. Atât nivelul activității persoanelor cât și în viața grupurilor umane reprezentările sociale îndeplinesc importante funcții:

a) de dirijare și reglaj a comportamentelor individuale și colective, fără de care nu este posibilă angajarea într-o acțiune socială a indivizilor

b) de modalitate și instrument prin care persoanele, ca și grupurile umane învață ambianța socială, prin care membrii grupului înțeleg fenomenele și își interiorizeaza experiența socială

c) de proiectare și, respective, anticipare a acțiunilor commune

d) rolul de acceptare sau de rectificare a comportamentelor sociale

e) de proiecție înspre obiect a universului social al subiectului

f) o funcție simbolică, de impregnare a imaginilor cu afectivitate și stări atitudinale, care permit apoi indivizilor, ca și grupurilor umane, să anticipeze acțiunea psihosocială în modele optime, în aspirații superioare, în dorințe, scopuri și idealuri.

La producerea reprezentărilor sociale acționează, în principal, următorii factori: 1) dispersia informațiilor în grup cu privire la fenomenele psihosociale reprezentate, și în genere, decalajul existent între informația prezentă și cea efectiv necesară unei cunoașteri certe; 2) faptul că indivizii, ca și grupurile umane sunt în mod diferit focalizați asupra obiectelor sociale sau a problemelor semnificative; 3) presiunea la influență, întotdeauna prezentă în grupul social dat și în virtutea căreia se produce o anume disparitate a membrilor față de obiectul semnificativ; 4) prezența unor interacțiuni conflictuale produse de nivele de experiență socială diferită a persoanelor, de lacunele lor în cunoaștere, de distanța dintre știința și sensul comun al lucrurilor. Jocul acestor factori decide până la urmă organizarea și formarea reprezentărilor colective, în care ca dominante contează: modelele culturale promovate de colectivitate, mentalitatea indivizilor, raporturile conflictuale existente în grup, experiența comună a indivizilor și gruparea generalizată.

În antropologie culturală reprezentările sociale formează o sursă importantă de cunoaștere a vieții spirituale a diferitelor popoare.

În cercetările de psihologie socială conceptul de reprezentare socială este uneori echivalent cu universul de opinii, ori egal cu organizarea durabilă a percepțiilor și cunoștințelor, relative la un anume aspect al individului. 3

Cristea (2001) prezintă în cartea sa: „Tratat de psihologie socială” un adevărat tratat al repreyentării sociale: „reprezentările sociale (RS) constituie elementul central atât pentru procesul de construire, înțelegere și interpretare a realității sociale, cât și pentru cel de elaborare al atitudinilor și comportamentelor noastre. Desfășurarea activității psihice și psihosociale de construire a realității sociale presupune o succesiune de faze, diferențiate în funcție de tipul proceselor psihoindividuale implicate (percepție, reprezentare, gândire, imaginație etc.), precum și de natura influențelor psihosociale și socioculturale care condiționează desfăsurarea respectivelor procese, modelându-le conținutul. În cadrul acestei activități, reprezentările sociale joacă rolul central, datorită funcției lor structurante.

Definirea unitară a reprezentărilor sociale este un demers dificil, atât datorită complexității fenomenului, cât și a influențelor pe care concepțiile teoretice generale ale autorilor le exercită asupra dezvoltării conceptuale asupra acestei problematici. Cele mai importante accepții și caracterizări date RS pot fi sintetizate astfel:

Fenomen psihosocial ce implică moduri specifice de înțelegere și comunicare, prin care se creează atât realitatea, cât și simțul comun; implicit, RS se constituie și ca un sistem de valori, noțiuni și practici referitoare la obiectele aparținând mediului social (S.Moscovici);

Forma de cunoaștere practică, elaborată social și împărtășită, prin care un subiect se raportează la un obiect, concurând astfel la construirea unei realități comune unui ansamblu social (D.Jodelet);

Principii generatoare de luări de poziție legate de inserții specifice într-un ansamblu de raporturi sociale, și organizând procesele simbolice ce intervin în aceste raporturi (W.Doise);

Proces de elaborare perceptivă și mentală a realității, care transformă obiectele sociale (lucruri, persoane, situații, evenimente) în categorii simbolice (valori, convingeri, ideologii), conferindu-le un statut cognitiv și permițând astfel înțelegerea vieții cotidiene, printr-o reîncadrare a comportamentului individual în ansamblul interacțiunilor sociale (G-N. Fischer);

Sistem de interpretare a realității ce guvernează relațiile dintre indivizi și mediul lor fizic și social, determinându-le comportamentele și practicile; construcții socio-cognitive, contituind și un ghid pentru acțiune, în măsura în care implică un set de anticipări și așteptări (J-C.Abric).

Dezvoltarea unei teorii coerente asupra reprezentărilor sociale trebuie să pornească de la câteva teze generale, fundamentate pe datele experimentale deja existente. Iată câteva dintre acestea:

Din perspectivă psihosociologică, nu se poate face o distincție netă între subiect și obiect, între stimul și răspuns; în consecință, un obiect nu există prin el însuși, ci prin semnificația pe care o capătă pentru subiect (individ, grup, comunitate), iar această semnificație este expresia unor raporturi sociale care implică comportamente axiologice, praxiologice sau cognitive. Cu alte cuvinte, după cum sublinia J-C Abric, nu putem vorbi de o „realitate obiectivă” în sensul clasic al termenului, ci numai de o „realitate reprezentată” , adică însușită de către subiectul social, reconstruită cognitiv și integrată sistemului său de valori socioculturale, ideologice și istorice.

Reprezentările restructurează realitatea, realizând integrarea caracteristicilor specifice obiectului cu cele ale subiectului, derivate din normele, valorile, motivațiile și cognițiile acestuia.

RS sunt rezultatul unui proces specific de elaborare, și nu procesul ca atare; deși evident complementare, studiul celor două dimensiuni trebuie să beneficieze de diferențierile conceptuale de rigoare.

Din analiza conținutului și dinamicii RS, rezultă că acestea sunt structuri operatorii (D.Cristea, 1988), neputând fi asimilate decât parțial unor forme de cunoaștere practică a realității sociale, și cu atât mai puțin unor simple imagini reflectorii în care condiționarea socială este apreciată ca un factor exterior, și nu unul constitutiv.

În calitatea lor de structuri operatorii, RS implică trei dimensiuni principale, pe direcția cărora se obiectivizează dinamica acestora: a) dimensiunea cognitivă, care asigură transformarea informației perceptive și a celei de comunicație în „adevăruri consensuale”, împărtășite și având funcționalitate socială, care astfel se integrează unui câmp cognitiv echilibrat ) în sensul dat de Heider acestui concept); b) dimensiunea axiologică, care fundamentează atitudinile implicite, aferente seturilor de reprezentări sociale, și care derivă din valorile, normele și modelele socioculturale specifice unui anumit spațiu social; c) dimensiunea praxiologică, constând din schemele acționale și relaționale, acreditate sociocultural, prin care se desfășoară raporturile individ-grup-mediu.

RS sunt corelative procesului general de construire a realității sociale, asigurând relația dinamică dintre individual și social, dintre psihologic și sociocultural. Ansamblul RS specifice unor grupuri sociale formează universul consensual (definit de S.Moscovici), prin care nefamiliarul devine familiar, experiența anterioară primează asupra faptului prezent, restaurăndu-se un sens al continuității și coerenței – atunci când indivizii și grupurile sunt amenințate de discontinuitate, ambiguitate și incoerență.

În ceea ce privește calitatea operatorie a reprezentărilor sociale, acestea se realizează pe mai multe direcții:

Transformarea realității sociale sau a unor obiecte aparținând acestei realități în obiecte mentale, nu prin reflectare sau copiere, ci prin selecție, reelaborare și resemnificare într-un nou câmp cognitiv, ale cărui coordonate sunt stabilite pe baza unor criterii consensuale de grup și socioculturale

Obiectivarea sistemului relațional dintre persoane, grupuri, categorii sau instituții sociale în însuși procesul de elaborare mentala a RS. În măsura în care fiecare obiect social ființează ca ansamblu relațional, acest sistem se regăsește atât în procesul elaborării reprezentărilor, cât și în conținutul acestora. Din acest punct de vedere, RS se constituie ca elemente de mediere a comunicării sociale și de „vizualizare” a poziției fiecărei persoane sau grup în cadrul sistemului social general, în funcție de locul în structura puterii, apartenența la anumite grupuri de prestigiu sau de presiune, de natură etnică, religioasă, profesională, politică sau ideologică.

Remodelarea realității, în măsura în care prin elaborarea RS se creează informații semnificative, prin reluarea și interiorizarea modelelor socioculturale și ideologiile dominante, existente într-o societate (comunitate) la un moment dat.

Naturalizarea realității sociale, în sensul inducerii unei raționalizări ce ține de logica mentală și eliminarea implicită a ceea ce este greoi, ambiguu sau incomprehensibil. Realitatea naturalizată este una reelaborată, care poate fi stăpânită prin rațiune și evidență, devenind astfel familiară și consensuală, elementele incongruente generatoare de anxietate fiind eliminate sau reconvertite simbolic.

În ceea ce privește conținutul reprezentărilor sociale, acesta poate fi cognitiv, axiologic, motivațional, afectiv, atitudinal sau acțional; după domeniul de referința RS pot fi economice, politice, religioase, educaționale, artistice, științifice, ideologice, etice etc. Fiind un ansamblu organizat de informații, credințe, opinii și atitudini despre un obiect dat, relevarea structurii RS trebuie să se facă corelativ cu o analiză atât sub aspect funcțional, cât și sub aspectul organizării interne a conținutului specific.

Funcțiile reprezentărilor sociale. După cum am putut constata, RS joacă un rol esențial în elaborarea atitudinilor și comportamentelor individuale și de grup, în dinamica raporturilor sociale și în activitatea practică, în toate formele sale. Analizând aceste implicați; se pot identifica următoarele funcții ale reprezentărilor sociale:

Funcția cognitiv-explicativă: mediază și condiționează activitatea de cunoaștere, permițând să se înțeleagă și să se interpreteze realitatea. Prin intermediul RS cunoștințele empirice sunt integrate într-un sistem coerent și inteligibil, cu rol descriptiv și explicativ, oferind astfel referențiale cognitive și de comunicare pentru membrii grupurilor și colectivităților sociale. Totodata, se realizează fixarea și sistematizarea cunoștințelor și rezultatelor experienței sociale, premisă fundamentală pentru păstrarea conținuturilor informaționale, cât și pentru desfășurarea procesului de învățare socială.

Funcția axiologic-normativă: RS încorporează norme și valori culturale care aparțin universului consensual al unei comunități, și care vor constitui fundamente și repere pentru elaborarea atitudinilor implicite sau explicite aferente oricărui sistem reprezentațional.

Funcția identitară: un ansamblu structurat de RS definește implicit identitatea grupurilor sociale, locul lor în cadrul câmpului social, valorile, normele, credințele și ideologiile prin care se caracterizează și cu care intră în jocul comparațiilor sociale. Raporturile dintre grupuri vor fi strâns condiționate de modul cum acestea își reprezintă unele aspecte ale realității naturale și sociale. De asemenea, prin funcția lor identitară, RS constituie instrumente de control social, comunitatea impunând acele seturi de reprezentări esențiale care îi definesc individualitatea cultural-istorică; apartenența membrilor la respectiva comunitate va fi condiționată de acceptarea, asimilarea și convergența funcțională a celor două categorii de sisteme reprezentaționale: comunitare și individuale.

Funcția praxiologică și de orientare: codificând într-un mod specific realitatea, oferind reperele valorice și normative pentru prefigurarea finalității situațiilor sociale, implicând totodată un sistem de așteptări și anticipări, RS constituie un ghid pentru acțiunile și comportamentele individuale și de grup. Cercetările noastre au evidențiat faptul că există o strânsă corelație (cca. 0,63) între ceea ce am numit „completitudinea și complexitatea sistemului reprezentațional” și „performanță” în tipurile de activități aferente respectivului sistem de reprezentări sociale.

Funcția simbolică: prin intermediul RS realitatea nu este numai reconstruită, ci și dedublată. Planului obiectual i se adaugă un plan al unei reproduceri simbolice a realității, dar care nu are o mai puțină consistență psihologică decât primul. În acest fel realitatea este metamorfozată și spiritualizată, între cele două planuri existând profunde corespondențe funcționale; eficacitatea simbolică relevată de C.Levi Strauss este expresia unei astfel de izomorfism funcțional dintre planul obiectual și cel simbolic.

Funcția de susținere și justificare: datorită elaborării lor în zona unui univers consensual, fiind susținute de valorile și normele constitutive pentru un anumit tip de grup sau comunitate, RS reprezintă implicit elemente de susținere psihologică a unor atitudini sau comportamente”.4

Reprezentările sociale sunt fenomene complexe mereu active care acționează în viața socială. În bogăția lor fenomenală se pot repera elemente diverse, dintre care unele sunt studiate adesea izolat: elemente informative, cognitive, ideologice, normative, credințe, valori, atitudini, opinii, imagini etc.

Neculau (1997) ne spune că se recunoaște în general că reprezentările, ca sisteme de interpretare ce patronează relația noastră cu lumea și cu ceilalți, orientează conduitele și comunicările sociale. La fel, ele intervin în procese atât de de variate ca difuzarea și asimilarea cunoștințelor, dezvoltarea individuală și colectivă, definirea identității personale și sociale, exprimarea grupurilor și în transformările sociale.

Ca fenomene cognitive, ele angajează apartenența socială a indivizilor cu implicațiile lor afective și normative, cu interiorizarea experiențelor, a practicilor, a modelelor de conduită și de gândire, încurcate social sau transmise prin comunicarea socială legată de acestea. A reprezenta sau a se reprezenta corespund unui act de gândire prin care un subiect se raportează la un obiect. Nu există o reprezentare fără obiect. Reprezentarea este o formă de cunoaștere practică ce leagă un subiect de un obiect. Reprezentarea socială este întotdeauna reprezentarea a ceva (obiectul), aparținând cuiva (subiectul). Caracteristicile obiectului și subiectului vor avea o incidență anume asupra a ceea ce este ea. Reprezentarea socială se află cu obiectul ei într-un raport de „simbolizare” (îi ține locul) și de „interpretare” (îi conferă semnificații). Aceste semnificații rezultă dintr-o activitate care face din reprezentare o „construcție” și o „expresie” a subiectului. 5

Concluzie:

Reprezentările sociale sunt sisteme de valori și noțiuni, o formă de gândire socială, o elaborare perceptivă și mentală, o modalitate practică de a cunoaște lumea. Ele au deci o componentă cognitivă. Dar au și o componentă socială pentru că sunt alimentate de mediul ambiant, de contextul social și ideologic, pentru că sunt o formă de raportare la lume, modalități de inserție socială. În fine, ne apar ca instrumente de organizare a percepțiilor și de interpretare, ca aparat evaluator, ca mod de a comunica cu alții. Se prezintă ca idee, concepție, schemă mentală, mod de abordare, dar și ca ghid de acțiune (stil de conduită, model acțional). Ele sunt, în același timp, prin prelucrări mentale, elaborări cognitive și afective (produs al personalității individului), dar și credințe, superstiții, opinii, idei produse de context (elaborări ale mediului social).

Orice reprezentare se sprijină deci pe doi piloni: cel individual (inteligență, afectivitate, motivație, competiție) și cel social (contextul social-ideologic, imaginarul social, discurs politic etc.).

Producțiile simbolice reglează comportamentul social, inventează norme, creează ideologii, coduri de lectură și strategii comportamentale.

Reprezentările sociale se alimentează din credințe, practici culturale, ritualuri, din imaginarul cotidian, dar depășesc această „istorie poroasă” (Ferreol, 1994).6

Mit. Credință

Mitul nu ar exista fără corpul practicilor care îl îmbracă. Și mai ales ritul dispare mai greu decât reprezntarea. Concluzia este înainte de toate practică: pe teren, studiul riturilor și culegerea miturilor, a gesturilor și a reprezentărilor nu trebuie separate.

Nivelul morfologic, apoi sistemic, Mauss îi adaugă în „Esquisse d’hune theorie generale de la magie” abordarea prin judecățile sintetice apriori. Această abordare, rareori reluată de sociologi, e totuși utilă în analiza celor mai difuze credințe, a celor mai puțin fixe, mai puțin statice decât credințele ce formează un sistem. Magia e asemeni religiei, un joc de judecăți de valoare, adică de aforisme sentimentale, atribuind diverse calități diverselor obiecte ce intră în sistemul său. Dar aceste judecăți nu sunt opera spiritelor individuale, ci sunt expresia unor sentimente sociale care s-au format, când fatalmente și universal, când întâmplător, în privința anumitor lucruri alese în cea mai mare parte arbitrar, plante și animale, profesii și sexe, astre. În sfârșit ni se prezintă un mare halou în jurul nucleelor alcătuite de magie și religie: folclorul, credințele populare… cu un termen care nu e întotdeauna cel mai potrivit, superstițiile…o magie populară diferită de cea a magicienilor.7

În cartea lui Boudon (1992) se prezintă cercetarea lui Paretto (1916) care a schițat o gramatică a procedurilor argumentative prin care iau naștere credințele. Mulți oameni consideră o anume credință ca adevărată pentru că ei se identifică cu un grup ce o consideră ca atare. Aceste grupuri pot fi mai mult sau mai puțin difuze: poate există identificarea cu o anumită Biserică, dar și cu un grup vag conturat. Aceste fenomene de identificare pot fi, în anumite cazuri, interpretate în mod “rațional”.8

Deoarece credințele sunt făcute pentru a ne spori capacitatea de supraviețuire, ele sunt din punct de vedere biologic create pentru a fi rezistente la schimbare. Înțelegerea scopului biologic al credințelor poate ajuta persoanele sceptice să fie mult mai eficiente în “provocarea” credințelor iraționale și în comunicarea concluziilor științifice.

Simțuri și credințe

Unul dintre instrumentele primare ale creierului care ne asigură supraviețuirea sunt simțurile. E evident că trebuie să fim capabili să percepem cu acuratețe pericolul pentru a putea să luăm unele măsuri care să ne păzească de el. Simțurile singure nu sunt detectori eficienți de pericol deoarece ele sunt extrem de limitate. Oamenii pot avea contact senzorial direct doar cu o foarte mică parte a mediului la un moment dat. Intrând pe un teritoriu nemaivăzut sau nemaiauzit ne pune în poziția periculoasă de a nu primi nici o avertizare asupra pericolelor posibile. Credința este numele pe care îl dăm instrumentului de supraviețuire al creierului care este destinat creșterii și sporirii funcției simțurilor noastre de identificare a pericolului. Credințele extind dimensiunea simțurilor noastre astfel că putem să detectăm mai bine pericolul și astfel să ne îmbunătățim șansele de supraviețuire în timp ce intrăm și ieșim din teritoriile familiare. În esență credințele servesc ca detectori cu bătaie lungă a pericolului, detectori aparținând creierului nostru. Din punct de vedere funcțional creierul consideră credințele ca fiind “hărți” interne ale acelor părți ale lumii cu care nu avem contact senzorial imediat.

Stând în camera mea nu pot să văd bicicleta legată la rastelul din fața blocului. Mă gândesc că am legat-o de rastel cu ceva timp în urmă. Folosind doar informația senzorială imediată nu știu dacă bicicleta mai este acolo. Ca rezultat, în acest moment informația senzorială este de puțin ajutor pentru mine în ceea ce privește bicicleta mea. Pentru a găsi bicicleta, cu un grad ridicat de eficacitate, creierul meu trebuie să ignore informația senzorială curentă (care nu numai că a eșuat în a mă ajuta să găsesc bicicleta ci chiar îmi indică că ea nu mai există) și să se întoarcă spre harta interioară a locației bicicletei mele. Credința mea este că bicicleta este legată de rastel acolo unde am lăsat-o eu. Luând în considerare credința mea mai mult decât informația senzorială, creierul meu poate “ști” ceva despre lumea/mediul cu care nu am contact senzorial imediat. Aceasta lărgește cunoștințele mele legate de contactul cu lumea înconjurătoare.

Abilitatea de a crede pentru a lărgi contactul cu lumea, dincolo de nivelul simțurilor noastre immediate, îmbunătățește substanțial abilitatea noastră de a supraviețui. Un polițist va fi mult mai în siguranță dacă va continua să creadă că cineva oprit în trafic pentru nerespectarea regulilor de circulație, poate fi un psihopat înarmat care este sub impulsul comiterii unei crime.

Rezistența credinței.

Deoarece simțurile și credințele sunt ambele unelte pentru supraviețuire și au evoluat pentru a crește una pe cealaltă, creierul nostru le consideră ca fiind separate dar egale ca importanță în transmiterea de informație în scopul supraviețuirii. Pierderea uneia dintre ele ne pune în pericol. Fără simțurile noastre nu putem cunoaște lumea și realitatea perceptuală. Fără credințele noastre nu putem cunoaște lumea din afara simțurilor noastre, sau lumea fără sens și fără rațiune. Aceasta înseamnă că, credințele sunt făcute în așa fel încât ele pot opera independent de informația senzorială. De fapt, întreaga valoare a credințelor se bazează pe abilitatea lor de a persista în fața dovezilor contradictorii. Credințele nu pot fi schimbate ușor. Dacă totuși s-ar putea schimba foarte ușor, atunci ele nu ar mai fi valabile ca și instrumente necesare supraviețuirii noastre. Un polițist care nu crede în posibilitatea că un criminal se ascunde în spatele unei figuri nevinovate, poate să fie foarte ușor rănit sau chiar ucis.

I.1.3. Definirea conceptelor: superstiție. ritual superstițios.

Superstiție (<fr. lat.) Credință primitivă (bazată pe rămășițe ale animismului și magiei) în spirite bune și rele, miracole, farmece, vrăji, semne prevestitoare, numere fatidice etc.

Animism (fr. lat.-anima=suflet) Credință în duhuri, spirite, suflete ca realități distincte de corp, în genere în imagini supranaturale, suprasenzoriale, reprezentate în conștiinta religioasă ca agenți acționând în întreaga natură și distrugând obiectele și fenomenele lumii materiale, inclusiv omul. Este prezent ca element component în toate religiile.9

Superstiție – Prejudecată care decurge din credința în spirite bune și rele, în farmece și vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau în alte rămășițe ale animismului și ale magiei.

Superstițios, -oasă, superstițioși, -oase (despre oameni) – care crede în superstiții, care este stăpânit de superstiții (despre manifestările oamenilor) izvorât din superstiții, bazat pe superstiții, plin de superstiții.10

Superstiția este un termen folosit la descrierea unui set de comportamente care pot fi bazate pe credință, sau legate de gândirea magică; superstițioșii cred că viitorul, sau rezultatul anumitor evenimente pot fi influențate de anumite comportamente. (Wikipedia).11

Superstiția este un sistem de credințe la care oamenii apelează atunci când se simt neajutorați în relația lor cu evenimentele critice de viață. Superstiția este un termen folosit cu referință la o gamă de comportamente care pot fi bazate pe credință sau legate de credința în magic. Superstițiosul crede că viitorul sau rezultatul unor anumite evenimente poate fi influențat de unele comportamente ale sale (ritualuri). Criticii consideră că superstiția nu este bazată pe rațiune ci izvorește din sentimente/credințe religioase rău interpretate sau rău înțelese, ceea ce poate duce, în unele cazuri, la strictețe în ceea ce privește ideile și practica religioasă iar în alte cazuri la credința în evenimente extraordinare, miracole sau semne, prevestiri. Toate aceste cazuri pot duce la temeri nefondate sau la o scrupulozitate excesivă în ceea ce privește percepția lumii exterioare. 12

Ritual superstițios

Vyse (1997) consideră că viața modernă ne face să fim foarte nerăbdători. „Lucrurile se întâmplă într-o clipă, și ne așteptăm să fie așa. Ne simțim frustrați când așteptăm ca un computer să ne calculeze o problemă și calculul durează puțin mai mult de cinci secunde, chiar dacă nouă ne-ar trebui ore să rezolvăm aceiași problemă fără computer. În câteva secunde putem să vorbim cu persoane oriunde în lume, dar dacă legătura se face în minute și nu în câteva secunde, sar putea să închidem. Chiar dacă nu suntem răsfățați de tehnologia modernă, ne găsim uneori așteptând ca ceva important să se întâmple.”

La oameni, comportamente complementare ca: fumatul, bătaia cu degetele în masă, pocnirea degetelor, de obicei apar atunci când ne aflăm într-o situație dificilă din care nu există o ieșire imediată și când există timp pentru a ne angaja în astfel de comportamente.

Rutina ne aduce comfort emoțional. Ritualuri de acest tip apar în situațiile de stres și ele ne ajută în depășirea anxietății. O rutină devine superstiție atunci când o acțiune are semnificație specială, magică. Motivația inițială pentru un ritual superstițios pare a fi umplerea timpului….

Experiențele anxioase, frica indusă de aceste experiențe, aduc adesea la efectuarea de ritualuri superstițioase. Pentru multe persoane, călătoria cu avionul este o experiență deosebit de anxioasă. Acesta este un prilej de a studia diferitele ritualuri superstițioase în care se angajează aceste persoane.

Este în natura omului să fie extrem de sensibil la coincidențe. Coincidențele ne împing spre angajarea în comportamente bizare și neproductive. Coincidența explică multe ritualuri superstițioase dar superstițiile apar și ca, credințe magice și judecăți greșite. „Capricii ale cogniției colorează percepția noastră asupra lumii și ne conduce spre credințe iraționale și comportamente superstițioase”.13

I.1.4. Studii asupra superstițiilor. Scurt istoric.

1.4.1. Începuturile studierii superstiției și clasificarea superstițiilor

Studiul superstiției a fost în special de domeniul antropologiei pâna în anul 1950. Antropologiștii sau luptat să enumere superstițiile din jurul lumii și au încercat să le găsească originea și să le distingă de religie, pe de-o parte, și de știință, pe de altă parte.

După Vyse (1997), antropologul și sociologul Gustav Jahoda a propus patru categorii de superstiții, care ne oferă o folositoare taxonomie pentru a ne apropia de subiect. Prima clasificare a lui Jahoda a fost numită: superstiția ca bifurcație din cosmologia lumii. Jahoda credea că toate religiile trebuiau incluse în superstiții și categorizate separat. Alte superstiții transmise social au constituit a doua clasificare a lui Jahoda: marea majoritate a superstițiilor ne vin din cultură. Aceste superstiții sunt separate de credințele religioase și, de obicei, centrate în jurul unor importante evenimente umane: naștere, căsătorie, moarte, etc. Experiența cu partea ocultă a constituit alcătuirea unei a treia categorii de superstiții: experiențe paranormale ca: răpirile extratereștrilor, comunicarea cu morții, clarviziunea etc. Jahoda spunea că acest tip de superstiții contrazic înțelegerea noastră științifică și din această cauză trebuiesc introduse în cadrul superstițiilor. Superstițiile personale alcătuiesc ultima categorie a lui Jahoda. Aceasta este alcătuită dintr-un mare grup de credințe și acțiuni care nu sunt legate cultural, în schimb ține de individual: o persoană poate stabili că o anumită piesă de îmbrăcăminte aduce noroc dacă este purtată. Această credință nu este legată nici de religie nici de cultură, dar în schimb este o concluzie personală a individului. Clasificarea lui Jahoda pe scurt:

Religioase – toate religiile

Culturale – centrate pe evenimentele importante din viața unui om: naștere, căsătorie, moarte, etc

Experiențe paranormale – extratereștrii, clarviziune, animale fantastice, etc

Personale – talismane norocoase, obiecte norocoase, numere etc.14

„În concepția și viziunea mitologiei române, ca de altfel a mai tuturor etnomitologiilor, categoriile ontologice de spațiu, timp, cauzalitate și finalitate se impun o dată cu cosmizarea Haosului și se mențin istoricește atâta timp cât oamenii continuă să cugete mitic”. (Vulcănescu, 1987, p.15).

Etnomitologii au alcătuit o clasificare de dată mai recentă care împarte superstițiile în următoarele categorii, fiecare din ele fiind la rândul lor împărțite în mai multe subcategorii :

Superstiții simple

Superstiții comune

Superstiții senzoriale

Irina Nicolau si Carmen Huluța (2000), alcătuiesc o culegere de credințe si superstiții românești dupa Artur Gorovei și Gh. F. Ciaușanu. Autoarele optează, în sistematizarea credințelor si superstițiilor selectate, pentru catalogarea în funcție de cuvintele-cheie din secvențele propuse, prezentarea făcându-se în ordine alfabetică și fiind astfel la îndemâna cititorului. Cartea se înscrie pe linia unui proiect inițiat de Academia Româna în 1908, ce consta în emiterea unei serii de publicații intitulate: “Din viața poporului roman”, proiect materializat în perioada 1908-1931. Autoarele tratează din punct de vedere etnologic și riguros științific, cărțile lui Gorovei și Ciaușanu. Autoarele îi oferă cititorului un inventar de credințe și superstiții legate de anumite obiecte („ac dacă găsești, e semn de sfadă“, „când îmbraci cămașa pe dos, e semn rău“), de sărbători din calendarul popular („În mijlocul Paresimilor (postul Paștelui) numără-ți ouale găinilor, că de nu vei amuți“ sau „De Anul Nou să bei vin roșu, ca să-ți înnoiești sângele“) sau anumite practici („Cînd bei aldămaș, varsă din pahar oleacă ori varsă pe vită, dacă vrei să ai noroc de ea“), propune leacuri tămăduitoare pentru diverse boli („Pentru albeață se suflă la vită scoică arsă și pisată, iar la femei se stoarce țâța la ochi“), sfaturi („Ca să scapi de armată, leacul este să mănânci puiul scăpat de la cioroi“), sau formulări consacrate („De-ți iese-n cale cu desertul, îți merge rău“) și, nu în ultimul rând, explicații cu tentă umoristică a unor îndeletniciri individuale („Cîrciumarii bagă lipitori în vin ca să se lipească oamenii de vin ca lipitoarea“).

Ioan Dupu (1999), alcătuiește și el o culegere de superstiții românești și încearcă să anexeze și explicația lor extrasă din obiceiurile și credințele vechi: Evitarea numerelor ce poartă ghinion; strigătul păsărilor este luat în seamă și interpretat ca o prevestire, dacă cântă, de exemplu, o cioară, cucuvea sau un cuc; chemarea norocului în locuință prin ascunderea de pâine și sare, lemne sau bani, după sobă; prevestiri când trec strada pisici negre; vrăjitoria de orice fel și posedarea cărților de vrăjitorie, a scrierilor ocultiste, a calendarelor astrologice etc; aflarea viitorului printr-o oarecare formă de bilete trase de papagali sau păsări verzi la bâlciuri si spectacole; științe oculte misterioase: francmasoneria, magia neagră și albă, scamatoria, legamântul cu diavolul scris cu sânge, pietrele de sânge pentru a lega duhurile rele; astrologia, întocmirea horoscoapelor sau citirea lor în ziare sau reviste, cititul stelelor; magnetismul de tămăduire sub influența spirituală; ghicirea în cărți; psihografia (transmiterea unui mesaj din lumea duhurilor prin intermediul unui aparat de lemn pe care se pun mâinile sau un pahar de vin); cărți de vise care interpretează viitorul și visele; pendularea siderală (a unui inel sau obiect) deasupra bolnavilor, medicamentelor sau a femeilor însărcinate (pentru a determina sexul copiilor); ghicirea, jocuri de prezicere, ghicirea–n palmă (interpretarea liniilor din palmă), ghicire în zaț de cafea etc.; spiritismul (întrebarea morților), chiar și vizitarea unor asemenea adunări sau permiterea unor asemenea practici în locuință este îndeajuns pentru a ajunge sub o grea legătură satanica. Isus a spus “să nu vă duceți acolo” (Luca 17:23); bătăi în masă sau în lemn, ca să nu se întâmple ceva rău (unii însoțesc aceste bătăi în lemn cu, cuvintele: “Doamne ferește!”).

Se pare că, credința în superstiții e „vie” încă de la începutul secolului 20. Aceste superstiții de toate felurile sunt încurajate de mediul social bogat în credincioși.

Încă de la primele studii, magicul și religia au fost interconectate. Un șaman este uneori un lider spiritual dar și persoana care aduce ploaia când este nevoie. Preoții din anticul Egipt au folosit magicul ca să inspire credința maselor. Ei au făcut statuile să plângă, lămpile să ardă permanent în mormintele oamenilor sfinți.

Studiile antropologice au oferit un excelent punct de plecare pentru investigarea superstițiilor. Frazer a cercetat varietatea credințelor magice. Durkheim a plasat superstițiile în contextul social. Teoria lui Malinowski aduce o viziune din punct de vedere psihologic, motivând superstițiile și magicul ca fiind reducătoare a anxietății, anxietate produsă de condițiile de risc și de incertitudine. (Vyse, 1997).

Epstein (1994) ne spune că dintre toate cercetările ce vizează studiul psihologiei superstiției, două prezintă observația directă, deschisă, în mediul natural al individului:

Roger Bosier , pentru a determina relația dintre conservatorism și comportamentul la superstițiile comune, a proptit o scară înaltă de lemn pe un perete, în mijlocul unei străzi aglomerate. Înainte de a fi început să adune date, Bosier a observat comportamentul pietonilor și a ajustat plasarea scării exact la mijlocul trotuarului. Pietonii având exact aceiași distanță de trecere fie pe sub scară, fie pe lângă ea. Cei care au evitat să treacă pe sub scară au fost considerați superstițioși, pe când cei care au trecut pe sub scară au fost considerați nonsuperstițioși. Desigur, unii dintre indivizii care au evitat să treacă pe sub scară, au făcut acest lucru din alte motive și nu din faptul că sunt superstițioși; precum și cei care au trecut pe sub scară, au putut să o facă din alte motive. Cu toate acestea, Boshier a fost convins că experimentul său a reușit să separe pietonii superstițioși de cei sceptici. După ce au trecut de „proba cu scara”, pietonii au fost opriți și au fost rugați să completeze un chestionar care includea și un test de conservatorism. Chestionarul a fost completat de 108 pietoni (50 superstițioși și 58 nonsuperstițioși). Boshier a găsit diferențe în conservatorism, doar pe anumite grupe de vârstă. Pietonii sub patruzeci de ani, fie superstițioși sau nonsuperstițioși, au arătat același grad de conservatorism. Dar la vârste mai înaintate, superstițioșii fiind cu un grad de conservatorism mai ridicat. Bosier a sugerat că indivizii conservatori pot fi în general mai precauți. Această precauție poate conduce la evitarea trecerii pe sub scară.

Glenn Wilson explică superstiția ca fiind motivată de către amenințarea experiențelor anxioase în fața nesigurului, necunoscutului. Frica ca și emoție motivantă a superstiției. Wilson spune că superstițiile bazate pe frică au sursa în nesiguranța dată de necunoscut. „Astăzi este clar că nu toate superstițiile sunt conduse de către frică. De exemplu, superstițiile jucătorilor de cărți sunt motivate, mai repede de speranța de a câștiga decât de frica de a pierde. Jucătorul care întredevăr se teme de a pierde, va încerca să evite jocul. Dar unele superstiții, spre exemplu tabuu-ul împotriva trecerii pe sub o scară, este într-adevăr motivată de dorința de a evita un sfârșit dezastruos.” (Stuart A. Vyse, 1997, p. 49).

Jerome Tobacyk sugerează că frica de moarte poate să fie o motivație pentru credința în paranormal. Rezultatele lui Tobacyk au fost remarcabil de exacte. În două studii pe studenți el a găsit că tratarea morții a fost pozitiv corelată cu credințele religioase tradiționale, dar necorelată cu credința paranormală. Preocuparea emoțională a morții era în legătură cu credința în paranormal și în superstiții, dar fără legătură cu credința religioasă tradițională. Tobacyk a oferit următoarea interpretare a legăturii dintre tratarea morții și credința religioasă tradițională: „Se pare că, credința religioasă tradițională i-a împiedicat pe indivizi la o interpretare mai rapidă a morții ca o realitate personală și deci să nu se simtă atât de amenințați de ea.”

Cât de împrăștiată este superstiția și credința în fenomenele supranaturale?

Un numar de studii sugerează că majoritatea populației crede în existența a cel puțin unui fenomen paranormal sau a unor combinații de câteva fenomene paranormale.

Messer și Griggs (1989) au descoperit că peste 99% dintre cei 176 de studenți participanți la studiu au exprimat credința în cel puțin o experiență paranormală dintre cele 10 prezentate.

Gallup și Newport (1991) au gasit că 7% dintre americani nu cred în nici una din cele 18 experiențele paranormale descrise într-un chestionar. Restul cred în cel puțin o descriere.

În ultimele trei decade, câteva importante curente sociale au ajutat la popularizarea câtorva varietăți de superstiții și credințe în paranormal. În mod particular, în anii 1970 și 1980, dar continuând până în zilele noastre, mișcarea New Age a respins știința modernă, tehnologia și religia ortodoxă, dând o nouă viață vechilor superstiții și introducând noi supertiții. 15

1.4.2. Studii pe diferența dintre vârstă și superstiție

Multe studii privind diferența de vârstă au arătat că persoanele mai în vârstă sunt mai sceptice decât persoanele mai tinere, dar altele au arătat exact contrariul.

Seymour Epstein a efectuat un studiu pe trei grupe: copii (9-12ani), studenți (18-22 ani) și adulți (27-65 ani). Aceștia au fost intervievați în legătură cu credința lor în câteva superstiții și credințe în paranormal. Câteva dintre superstițiile folosite de Epstein în studiul său au prezentat mici variații între grupurile de vârstă luate în studiu. Luat ca și întreg, relația dintre vârstă și superstiție pare a fi complicată. „Este mai sigur, în acest moment, a spune că nici o declarație generală nu poate fi făcută în ceea ce privește relația dintre vârstă și credința în superstiție.” (Epstein, pg.709-710)

1.4.3. Studii pe relația dintre sexe și superstiție

Cine este mai superstițios dintre noi?

Diferența dintre sexe

Epstein (1994) precizează că încercările de a descoperi diferențe în ceea ce privește sexul persoanelor și legătura cu superstiția au fost multe, iar un mare număr de cercetări au arătat faptul că femeile sunt mai superstițioase decât bărbații:

Stuart Blum și Lucille Blum (1974) au găsit că femeile sunt semnificativ mai superstițioase decât bărbații. Studiul a fost făcut pe un eșantion de populație din New York alcătuit din 132 de bărbați și femei. Studiul a relevat că cele mai comune superstiții au fost: evitarea mersului pe sub scară și ciocănitul în lemn. Acest rezultat a fost contrazis de un studiu organizat și dus la capăt de către Tobacyk și Milford în anul 1988.

Randal si Desrosiers (1980) au găsit o diferență semnificativă la media scorurilor pentru bărbați și femei în ceea ce privește supernaturalul.

Thalbournne (1981) nu a găsit o diferență semnificativă cu privire la sex, în cazul credinței în fenomenele paranormale.

Jerome Tobacyk și Gary Milford (1983) Au făcut un chestionar pentru a estima credința în paranormal. Ei au împărțit această credință în șapte dimensiuni independente: credința tradițional-religioasă, credința p.s.i., vrajitoria, superstiția, spiritualul, forme de viață extraordinare (fantastice) și precogniția. Chestionarul alcătuit de Tobacyk și Milford este acum știut ca fiind: „The Paranormal Belief Scale”. Ei au constatat că, credința în paranormal pare a avea implicații în funcționarea personalității umane, în special în ceea ce privește locus of control, amenințarea morții, conceptul propriu, modul de a face inferențe, dogmatismul, și credințele iraționale. Cea mai semnificativă descoperire a acestei cercetări este că în loc să fie o singură dimensiune a personalității de tip „credință în paranormal”, sunt mai multe dimensiuni ale credinței în paranormal relativ independente, fiecare având diferite efecte asupra personalității.

Haraldsson (1985) spunea ca există o largă răspândire a credințelor în paranormal la femei. Studiul a fost făcut pe un eșantion reprezentant, reprezentând populația adultă din Marea Britanie. Apoi au urmat încă două studii de aceiași manieră doar că eșantionul era ales din Suedia. Mai departe, Haraldsson a arătat că există o corelație semnificativă între sexul feminin și credința în paranormal în două studii făcute pe eșantioane alese din Irlanda (r568=.22, r196=.30) dar o corelație nesemnificativă (r180=.12) în alt studiu făcut tot pe un eșantion din Irlanda.

Jerome Tobacyk și Gary Milford (1988) au dus la bun sfârșit un studiu în care nu au descoperit diferențe semnificative. Ei au descoperit diferențe semnificative doar la anumite forme de superstiții întâlnite printre studenții de sex feminin, și anume cele legate de precogniție (abilitatea de a prezice viitorul). La studenții de sex masculin, au existat diferențe semnificative față de cei de sex feminin în ceea ce privește credința în forme de viață extraordinare (Bigfoot, monstrul din Loch Ness, etc).

Tobacyk și Tobacyk (1992) au găsit că femeile cred mai puternic în paranormal decât bărbații în trei chestionare diferite legate de credința în paranormal și aplicate pe câteva eșantioane de populație.

Shermer (2000), menționează alte două studii efectuate pe această relație:

Pamela L. Blizzard (1997) a făcut un studiu pentru a releva existența unei eventuale diferențe între sexul masculin și cel feminin în ceea ce privește credința în fenomenele parapsihologice. Eșantionul a fost alcătuit din 23 de subiecți (17 femei și 6 bărbați). A fost utilizat un chestionar de nouă itemi care trata diferite arii ale parapsihologiei: poltergeist, clarviziune, telekinezie, telepatie, experiențele de după moarte, precogniție, canalizarea energiei și propria părere asupra fenomenelor parapsihologice. În urma chestionarului a rezultat că nu există diferențe semnificative între sexul masculin și cel feminin în ceea ce privește credința în fenomenele paranormale decât în două dintre cele noua întrebări: precogniție și propria părere asupra acestor fenomene.

Vitulli și Luper (1998) au făcut studii pe un grup de studenți (N=125), grup în care bărbații prezentau un grad semnificativ mai ridicat decât femeile în ceea ce privește credința în paranormal. Diferențe semnificative au fost descoiperite doar pe anumiți itemi (afirmații):

„Există o diferentă similară în funcție de sexul participantului în cea ce privește afirmația “Femeile sunt inferioare bărbaților în ceea ce privește inteligența.” Această afirmație, nr-ul 9, apare în finalul listei – doar 16% dintre bărbați și 5,7% dintre femei au marcat-o ca fiind adevărată. O altă afirmație la care se poate observa diferența dintre sexe – “Femeile sunt de la natură mai pure și mai bune decât bărbații” – a fost marcată ca fiind adevărată de către 53% dintre femei și 38% dintre bărbați, dar asta nu schimbă faptul că în general femeile au ales mai multe afirmații ca fiind adevărate. Nu am găsit nici o explicație faptului că mai multe femei decât bărbați au bifat ca neadevărate afirmațiile despre credința care vindecă și cea despre oamenii geniali care au fost slabi de minte ca și copii.” (Gustav Jahoda, 1969)

Cu excepția câtorva credințe particulare (forme de viață extraordinare, animale fantastice ca monstrul din Loch Ness sau vizitele extratereștrilor) în general femeile sunt mai superstițioase decât bărbații.

1.4.4. Studii pe relatia dintre factorii de personalitate și superstiție

Există o personalitate a superstițiosului?

Caracteristici ale personalității și relația lor cu superstiția.

„După cum am observat, în decursul ultimelor două decade, au crescut credințele în diverse fenomene paranormale. Aceste variații se reflectă în schimbarea profillului personalității credinciosului. Din rezultatele obținute în urma efectuării anumitor cercetări, a rezultat faptul că relația dintre inteligență și superstiție se schimbă.” (Stuart A. Vyse, 1997, p.47). Curentul New Age a dus la creșterea popularității superstițiilor printre grupuri care înainte erau imuni la superstiții: cei cu inteligență ridicată, cei cu situație economică ridicată sau cei cu un nivel al educației ridicat.

Vyse (1997), ne spune că: „Un număr de studii au relevat faptul că în cazul superstițiilor, indivizii cu inteligență sub medie sunt mai superstițioși decăt indivizii cu inteligență peste medie”:

Un stdudiu efectuat în Georgia (1974) a relevat faptul că studenții cu IQ ridicat sunt semnificativ mai puțin superstițioși decât studenții cu un IQ scăzut. Însă, diferența dintre cele două grupuri de studenți a fost mică.

Wayne Messer și Richard Griggs (1990) au desfășurat un studiu pe un eșantion alcătuit din 176 de studenți din primul an de studiu. Ei au descoperit că majoritatea studenților care credeau în fenomene paranormale au primit note mai mici decât colegii lor sceptici, la un curs de psihologie.

1.4.5. Studii pe relația dintre locus of control si superstiție

Vyse (1997), precizează că investigațiile în legătură cu factorii de personalitate implicați în superstiție au relevat doi factori de personalitate ca fiind mai importanți: locus of control și conservatorismul.

Locus of control se referă la ce rol crede o persoană că au propriile sale acțiuni, în evenimentele de viață. Unii oameni trec prin viață crezînd că ei sunt la mila circumstanțelor. Ei cred că multe din ceea ce li se întâmplă, rău sau bine, nu se întâmplă datorită lor. Alții sunt conducătorii destinului lor, ei crezînd că își pot modela viitorul asumânduși responsabilitatea atât a succeselor lor cât și a eșecurilor. Acei cu un locus of control intern cred că ei sunt cei care controlează propriul viitor modelând evenimentele prin propriile acțiuni. Cei cu un locus of control extern sunt dominați de credința în soartă și predestinare. Ei cred că schimbările din viața lor se datorează condițiilor externe și nu celor interne.

Vyse (1997), continuă documentarea spunând că: „Studiile asupra acestei dimensiuni a personalității au arătat că un mai mare locus of control extern este asociat cu o mai mare anxietate și depresie. Relația dintre locus of control și rezistența la sugestie i-a condus pe mulți cercetători să creadă că indivizii superstițioși sunt niște persoane care au un locus of control extern, persoane care atribuie evenimentele de viață misterului, forțelor incontrolabile. Scepticii se pare că au un locus of control intern, ei împotrivindu-se credinței în superstiții. Majoritatea cercetărilor au descoperit că aceste lucruri sunt adevărate, atât în ceea ce privește superstițiile cât și în ceea ce privește credința în paranormal:

Rotter (1966) a condus un studiu din care a rezultat că participanții cu un locus of control extern cred mai mult în fenomenele supranaturale decât cei cu un locus of control intern.

Scheidt (1973) a condus un studiu din care a adus la același rezultat, și anume: că participanții cu un locus of control extern cred mai mult în superstiții decât cei cu un locus of control intern.

Randall și Desrosiers (1980) au condus un studiu pe un numar mai mare de subiecți (N=746) din care a rezultat că exista o legatură semnificativă între subiecții cu un locus of control exterior și credința în paranormal (r746=.19).

Haraldsson (1981) au raportat o corelație nesemnificativă de r195=.07 dintre credința în paranormal și cei cu un locus of control extern

JeromeTabacyk și Gary Milford (1983) a investigat această relație în cadrul studenților. El a găsit o corelație pozitivă între locus of control extern și credința în superstiții. Având un locus of control extern se pare că și posibilitatea de a crede în superstiții este mai mare.

Aceste descoperiri au continuat și în alte cercetări: Allen și Lester (1994) r51=.35; Groth-Marnat și Pegden (1998) r90=.24 ; Thalbourne (1995) a raportat o mică asociere între scorurile credinței în diferite forme de fenomene paranormale și un locus of control extern; Banziger (1983) nu a găsit nici o asociație semnificativă

Anja S.Göritz și Jörg Schumacher (1997-University of Leipzig, Germany) au demarat un studiu legat de credința în paranormal. Aceștia au colectat informațiile de pe internet, unde, pe o pagină de internet, au fost „publicate” o serie de întrebări legate de credința în paranormal, scala lui Likert despre dimensiunea introversiune-extraversiune și câteva întrebări referitoare la Locus of control. Participanții au fost cei care au vizitat și completat aceste pagini și au fost în număr de 342 femei și 648 bărbați plus încă 8 participanți care nu au precizat sexul. Rezultatele au relevat faptul că există diferențe semnificative în ceea ce privește sexul persoanelor și credința în paranormal, femeile fiind cele care cred semnificativ mai mult decât bărbații. De asemenea participanții clasificați ca având un locus of control extern, cred semnificativ mai mult în paranormal decât cei cu un locus of control intern. Participanții extravertiți cred în paranormal, semnificativ mai mult decât cei introvertiți. Nu sa găsit nici o corelație semnificativă în ceea ce privește credința în paranormal și vârsta, sau între credința în paranormal și sănătatea fizică Analiza descriptivă a arătat că 39,6% dintre cei 929 de participanți cred cu tărie în existența fenomenelor parapsihice, 37,7% cred moderat, 16,8% nu cred moderat, iar 5,9% nu cred deloc în paranormal. Din toți participanții, 29,9% simt că, cursul vieții lor depinde de șansă, soartă sau noroc, sau ei cred că viețile lor sunt determinate de puterea altora.

Gary Groth-Marnath si Julie-Ann Pegden (1998-Curtin University of Technology, Australia) au folosit pentru prima dată o scală: The Paranormal Beliefs Scale (PBS). Ei au folosit și scala lui Rotter: Locus of control și Sensation Seeking Scale. Rezultatele indică că un mai mare locus of control extern a fost asociat cu un mare număr de credințe în paranormal. Contrar așteptărilor celor doi, credința în superstiții a fost asociată cu un mai mare locus of control intern.

CONCLUZIE: Tendința generală este că, cei ce cred în paranormal au și un locus of control extern. Aceasta înseamnă că ei sunt înclinați să creadă în forțe exterioare, dincolo de voința și dincolo de controlul lor. Superstițioșii nu prea sunt adepții unei gândiri critice și logice și adesea posedă un locus of control extern.

1.4.6. Studii pe relația dintre extraversiune și superstiție

Vyse (1997), merge mai departe menționând studiile efectuate până în acel moment pe această relație:

Thalbourne si Haraldsson (1980) au dus la bun sfârșit un studiu care a avut rezultat semnificativ în ceea ce privește corelația dintre credința în percepția extrasenzorială și diverse măsurători ale extraversiunii.

Gallagher, Kumar și Pekala (1994) au avut ca rezultat un nesemnificativ r400.06.

Lester și Monaghan (1995) au avut ca eșantion în studiul lor: elevi de liceu. Nu au găsit nici o asociație între credința în câteva fenomene paranormale și extraversiune.

Thalbourne, Dunbar și Delin (1995) nu au găsit nici o asociație a scorurilor extraversiunii și credința în câteva fenomene paranormale, cu excepția unei slabe corelații pozitive cu credința în tradițiile religioase.

1.4.7. Studii efectuate pe studenți, în ceea ce privește superstiția

„Fiind un profesor care predă regulat studenților la psihologie, am observat că statistica este materia cea mai înspăimântătoare pentru ei. Sunt oarecum conștient de anxietatea pe care o aduce examenele. În orele dinaintea unui examen, în special primul examen din semestru, primesc mai multe telefoane de la studenți decât în orice altă dată din an”. (Stuart A. Vyse, p. 28).

Vyse (1997) ne spune că studenții nu sunt faimoși pentru superstițiile lor. „De fapt, înțelepciunea convențională sugerează că persoanele cu educație înaltă trebuie să fie mai sceptici decât persoanele cu educație scăzută. Cu toate acestea se pare că superstițiile ocupă un loc destul de important în viața studenților, mai ales în perioada examenelor”.

Superstițiile sunt frecvent asociate cu frica de eșec, iar când vine vorba de examene, mulți studenți sunt cu adevărat temători.” (Stuart A. Vyse, pp. 29-30).

Stuart și Lucile Blum nu au găsit nici o relație între gradul de superstiție și anii de educație.

Laura Otis și James Alcock (1982) au publicat un studiu despre câteva tipuri de credințe în superstiții, prezente printre studenți și profesori. În majoritatea cazurilor, profesorii au fost găsiți ca fiind mai sceptici decât studenții. În acest studiu, autorii, au descoperit că anumite centre academice sunt mai sceptice decât altele. Profesorii de engleză sunt cei mai superstițioși, ei crezând mai ales în fantome, citirea viitorului sau a norocului. Dintre științele sociale, cei mai sceptici profesori sunt cei de psihologie.

Adair Kendrick și Craig Wilkinson (1993) au găsit, într-un studiu recent ce a avut loc la colegiul din Connecticut, că mulți studenți folosesc creioane, obiecte de îmbrăcăminte sau alte accesorii care le poartă noroc. Studenții cred că obiectele lor magice au un efect direct în performanța lor la examene.

Daniel și Cheryl Albas au desfășurat o investigație ce a durat peste 13 ani, pe un eșantion de 300 de studenți. Studenții au completat chestionare standardizate și s-au adunat informații cu privire la gânduri relevante, sentimente și comportamente în perioada examenelor. Studenții au fost observați în câteva locații din campus. Au fost utilizate și câteva interviuri cu studenții. Pe baza informațiilor adunate ei au descoperit că superstițiile studenților ce se află în perioada examenelor se pot împărți în două categorii:

1. Folosirea obiectelor magice.

2. Practicarea de ritualuri speciale.

Între 20 și 33 procente dintre studenți folosesc magicul în special pentru a atrage norocul mai de grabă decât să înlăture ghinionul. Una dintre cele mai populare superstiții a studenților este cea legată de îmbrăcăminte. Câțiva studenți folosesc instrumente de scris speciale cu care ei au reușit cu succes la examene precedente. Unii studenți susțin ca doar faptul că văd cărțile aproape în timpul unui examen, le crește performanța la acel examen. Unii studenți folosesc talismane ca : picioruș de iepure, zar, monede, ursuleți de pluș sau alte jucării. Un caz mai special a fost un student de sex masculin care nu intra la examen fără ca înainte să găsească o monedă, acest lucru însemnând pentru el un semn de noroc. Căutarea unei monede prin diverse locuri (stații de autobus, magazine etc.), chiar în ziua examenului, însemna pierderea unui timp care putea fi folosit la a învăța pentru acel examen. Dar comportamentul acestui student continua fără a ține seama de riscul de a întârzia la examen. O altă formă de a atrage norocul înaintea unui examen este rugăciunea. S-a descoperit în acest studiu că, chiar și studenții nonreligioși se rugau înainte de examene. Un ritual observat înaintea unui examen este și acela de a ciocăni de trei ori în ușa de la sala unde are loc examenul, chiar înainte de a intra. Unii studenți, în momentul în care intră în sala de examen, trebuie să o facă neapărat cu piciorul drept înainte. Alții înconjoară clădirea de trei ori fără să țină seama de condițiile meteo.

Jerome Tobacy și Deborah Shrader au examinat relația dintre superstiții și eficacitatea de sine într-un grup de 180 de studenți. Ei au găsit că o mai mare credință în superstiții a fost asociată cu eficacitatea de sine scăzută. Această relație fiind valabilă doar în cazul femeilor, nu și pentru bărbați.

Similar cu alte studii, studenții superstițioși sunt dintre cei care cred că sunt controlați de forțe externe (locus of control extern). Pentru cei ce sunt mai implicați personal, credința în paranormal aduce un fel de control, această credință fiind chiar sănătoasă. Chiar dacă ideile paranormale sau superstițiile nu sunt raționale, ele neavând explicații stiințifice, totuși, adânc înrădăcinate în viziunea unei persoane, aduce o stare de bine acelei persoane.

Discuțiile cele mai intense din psihologie se învârt în jurul unor întrebări legate de telepatie, influența pre-natală, semnele externe ale caracterului și plăcerea. Mai ales proaspeții studenți, chiar dacă își recunosc ignoranța în ceea ce privește întrebarile tehnice, se apropie de psihologie cu anumite concepții destul de puternic fixate despre cauzalitatea din comportamentul uman. Una dintre datoriile de bază ale profesorului / instructorului e de a-i ajuta să aleagă din stocul inițial de idei, să renunțe la unele și să le transforme pe altele într-o formulare mai științifică. Astfel, un sondaj, despre prevalența unor astfel de idei frecvente, poate avea o valoare decisivă pentru psiholog, ca și punct de plecare pentru programul său educațional.(Shermer, 2002).

1.4.8. Studii experimentale pe superstiție

B.F. Skinner (1948) a publicat rezultatele obținute în urma unui experiment efectuat pe porumbei. Psihologul behaviorist B.F.Skinner a pus un grup de porumbei înfometați într-o cușcă prevăzută cu un mecanism automat de servire a mâncării. La intervale regulate fără vre-o legătură cu comportamentul păsării, el a descoperit că porumbeii asociau primirea mâncării cu anumite acțiuni întâmplătoare pe care ei le făceau când mâncarea era servită și că ei continuau să realizeze aceleași acțiuni:

una dintre păsări era condiționată să se învârtească prin cușcă în sensul acelor unui ceasornic făcând două sau trei ture în jurul cuștii în intervalul de timp dintre două mese.

altă pasăre își băga capul în mod repetat în unul dintre colțurile de sus ale cuștii

o a treia se zvârcolea ca și cum și-ar fi introdus capul sub o bară invizibilă și îl ridica în mod repetat

alte două păsări au dezvoltat o mișcare de pendulare a capului și a corpului în care capul era întins înainte și mișcat violent de la dreapta la stânga, mișcare urmată de o întoarcere lentă la poziția inițială

Skinner a sugerat că porumbeii credeau că influențează mecanismul automat prin ritualurile lor și că acest experiment arunca un semn de întrebare și o oarecare asemănare asupra comportamentului uman. Experimentul ar putea demonstra un anumit tip de superstitie. Pasărea se comportă ca și cum ar exista o relație de cauzalitate între comportamentul ei și primirea mâncării, deși o astfel de relație lipsea. Există mai multe analogii cu, comportamentul uman. Ritualul de schimbare a norocului la jocul de cărți ar fi un bun exemplu. Câteva legături accidentale (coincidențe) între un ritual și câteva consecințe favorabile sunt suficiente pentru a înrădăcina și păstra acest comportament în ciuda mai multor cazuri nefavorabile (nereușite). Persoana care joacă popice și care a dat drumul bilei pe pistă, dar care continuă să se comporte ca și cum ar controla-o în continuare prin învârtirea mâinii și a umărului, este un alt caz asemănător. Aceste comportamemnte nu au nici un efect real asupra norocului cuiva sau asupra unei bile aflate deja pe pistă, la fel ca în cazul anterior, cel cu porumbeii, când mâncarea apărea la fel de des și dacă porumbeii nu ar fi făcut nimica, sau chiar dacă ar fi făcut cu totul altceva. La fel ca porumbeii, mulți oameni asociază anumite comportamente (întorsul capului, credința în zei falși) cu un fenomen extern (primirea de mâncare) care nu e deloc legat de comportamentul ritual. Orice nenorocire poate fi astfel interpretată ca un fel de pedeapsă divină, chiar dacă este sau nu responsabilitatea indivizilor care suferă acea nenorocire. Îngrijorare, dubii, credințe superstițioase toate sunt des întâlnite în viața de zi cu zi. Totuși când ele devin exagerate, când se acordă un mare timp acestor ritualuri care nu au nici un sens (condusul unei mașini în jurul unui bloc de mai multe ori pentru a verifica dacă nu s-a produs vreun accident, spălatul pe mâini timp de ore întregi). În acest caz este ca și cum creierul se blochează pe un anumit gând sau o necesitate de care nu se poate desprinde.16

Boshier (1973) a organizat un experiment pentru a investiga relația dintre conservatorism și credința în superstiție. El a sprijinit o scară de lemn de un perete, pe o stradă foarte aglomerată din New Zealand. Boshier a numit pe cei care ocoleau scara ca fiind cei superstițioși și pe cei care treceau pe sub scară ca fiind sceptici. După ce au trecut de proba cu scara, indivizii au fost chestionați cu ajutorul a mai multe întrebări de personalitate ce sunt în legătură cu, conservatorismul. Boshier a observat o relație între măsura conservatorismului și observațiile din experimentul cu scara. Cei ce au ocolit scara au fost semnificativ mai conservatori. Acest rezultat a fost obținut și în multe alte cercetări legate de personalitate. 17

Gregory Wagner și Edward Morris (1987) de la Universitatea din Kansas au observat copiii care intrau pe rând într-o cameră în care un perete era dotat cu o oglindă prin care se vede din afară. Pe un perete al camerei, experimentatorii au pus o cutie de plastic pentru ținerea unor bile colorate și un clovn mecanic de marimea unui copil numit Bobo. La începutul experimentului fiecare copil a fost lăsat să-și aleagă o jucărie pe care dorește să o câștige. Când copilul a intrat în camera experimentală i s-a făcut cunoștință cu clovnul și i s-a spus că din când în când clovnul va elibera o bilă colorată pe care el va trebui să o pună în cutia de plastic. Dacă vor fi colectate destule bile colorate atunci copilul va câștiga jucăria aleasă. La sfârșitul experimentului fiecare copil va câștiga jucăria însă ei nu știu acest lucru. Rezultatele obținute la acest experiment au fost destul de asemănătoare cu cele obținute de Skinner în experimentul său. 75% dintre copii au dezvoltat un comportament superstițios. Câțiva copii au stat în fața lui Bobo și sau strâmbat la el; alții au atins fața sau nasul clovnului; o fetiță i-a zâmbit clovnului iar alta i-a sărutat nasul. În fiecare caz, copiii au expus aceste comportamente în mod repetat. Ca și porumbeii lui Skinner, fiecare copil a dezvoltat un răspuns distinctiv, ca și cînd acțiunile (comportamentele) lor au făcut ca, clovnul Bobo să elibereze bilele colorate. 18

Koichi Ono de la Universitatea Komazava din Tokio, Japonia, a repetat acest experiment însă pe adulți. Studenți voluntari au participat la acest experiment. Ei au fost puși în fața unui tablou de comandă prevăzut cu trei manete și cu un ecran luminos pe care erau contorizate punctele. Subiecților li s-a spus că nu trebuie să facă ceva în mod particular însă ei trebuie să câștige cât mai multe puncte posibile. Punctele apăreau pe ecran în momente diferite. Uneori la intervale egale, uneori la intervale foarte diferite. Un echipament electronic înregistra orice mișcare a manetelor de pe tabloul de comandă și fiecare subiect a fost observat printr-un geam negru. Din nou a apărut un număr mare de comportamente. Unele au apărut în fiecare caz, altele au fost doar tranzitorii apărând pentru scurte perioade de timp. Cum era de așteptat majoritatea comportamentelor implicau și manipularea manetelor de pe tabloul de comandă. Manipularea manetelor nu a avut nici un efect asupra decernării de puncte de pe ecran. Majoritatea studenților din acest experiment au dezvoltat comportamente superstițioase. Acest experiment a arătat că și adulții pot fi la fel de susceptibili la superstiții ca și porumbeii și preșcolarii. 19

Charles Catania și David Cutts au recrutat 42 de studenți voluntari, de ambele sexe, care au fost observați pe o perioadă de timp. Concluzia a fost următoarea: „Studenții inteligenți pot fi condiționați să construiască foarte complicate și cu adevărat superstițioase soluții la o simplă problemă”. (Heltyer and Vyse, 1994). 20

Richard Wiesman (2002) a demonstrat că amuletele poartă cu adevărat noroc. Wiesman studiază profilul psihologic al celor care se consideră „norocoși” și al celor care se consideră „ghinioniști”. El a condus un studiu la Universitatea Hertfordshire, potrivit căruia, orice obiect considerat purtător de noroc chiar aduce noroc celui care-l poartă, cu condiția ca acesta să creadă în acțiunea sa benefică. Și aceasta nu pentru că respectivul obiect are puterea de a schimba cursul evenimentelor, ci pentru că simpla lui prezență acționează asupra creierului stimulându-l pozitiv, dând astfel persoanei siguranța de sine necesară reușitei. În cadrul experimentului efectuat asupra unui număr de 100 de persoane, li s-a cerut acestora să poarte asupra lor, ca mascotă, o monedă de 1 penny. S-a demonstrat astfel cum o simplă monedă a crescut cu 50% probabilitatea ca aceia care au purtat-o să fie mai norocoși. La sfârșitul experimentului, 70% dintre indivizii studiați, la început sceptici, au declarat că vor purta în continuare asupra lor moneda de 1 penny, iar 30% au declarat că viața lor s-a îmbunătățit în mod real. Concluzia studiului: mascota nu are nici un efect dacă este folosită pentru evenimente exclusiv întâmplătoare: nu folosește celor care vor să ghicească numere câștigătoare la loto, însă ajută la înfruntarea vieții cu mai multă pozitivitate. 21

1.4.9. Concluzie generală asupra studiilor efectuate pe superstiții

Seymour Epstein, psiholog la Universitatea din Massachusetts, a dezvoltat o teorie asupra personalității umane, teorie ce se numește: „cognitive-experențial self theory”(CEST). Premiza de bază a acestei teorii este aceea că oamenii au două moduri de gândire primară: sistemul experențial, care este emoțional și intuitiv; și sistemul rațional, care este logic și analitic. Aceste două moduri de gândire lucrează, funcționează simultan, la același individ, adesea influențându-se unul pe celălalt. „Teoria lui Epstein reprezintă o reactualizare a conflictului clasic dintre creier și inimă”. (Stuart A. Vyse, 1997, p. 53).

Într-un mare număr de studii, Epstein și colegii săi au găsit un suport considerabil pentru acest aranjament dihotomic al gândirii umane. Epstein presupune că gândirea superstițioasă izvorăște din sistemul intuitiv, experențial. El sugerează că multe dintre erorile cognitive și dintre credințele în superstiții sau în paranormal sunt rezultatul părții noastre de personalitate mai experențială și mai emoțională.

Epstein (1991) merge mai departe și efectuează un număr de cercetări privind legătura dintre superstiții și câteva dimensiuni ale personalității. Utilizând o varietate de probe de personalitate, probe de măsurare a emoției și a gândirii superstițioase, a fost investigat un grup de 250 de studenți. Ceea ce a descoperit Epstein este sumarizat în următorul tabel:

Tabelul 0.2 Dimensiuni ale personalității asociate cu, credința în superstiții

(Sursa: Epstein, 1991)

Epstein a descoperit că cei care au arătat un grad mai ridicat de credință în superstiții, se pare că, au avut un tată care a fost hiperprotectiv. Epstein a găsit că acei ce cred puternic în superstițiile comune, prezintă o oarecare instabilitate emoțională.

„Dacă luăm toate acestea împreună, se pare că cercetarea lui Epstein alcătuiește ceea ce se cheamă tabloul persoanei superstițioase. Acest tablou este următorul: persoana superstițioasă este mai pasivă, mai izolată, mai anxioasă și mai săracă în sănătatea mentală decât o persoană nonsuperstițioasă”. (Stuart A. Vyse, 1997, p. 54)

Stuart A.Vyse (1997) construiește un profil ideal al persoanei superstițioase: mai puțin inteligent, mai conservativ, cu teamă de moarte, mai ușor de a fi hipnotizat, mai anxios, mai izolat, mai pasiv, mai instabil emoțional decât o persoană nesuperstițioasă.

Mai multe caracteristici sunt asociate cu un nivel ridicat al superstiției, dar combinate la aceeași persoană, așa cum sunt prezentate în tabel, ele vor produce o persoană nonsuperstițioasă. Bazat pe investigații paralele, Vyse concluzionează spunând că aceste variabile, luate împreună, pot produce un individ sceptic. El spune că acest lucru se întâmplă atunci când două variabile combinate interacționează. „Noi nu vom ști cum interacționează aceste caracteristici între ele până când nu vor fi conduse studii care să examineze două sau mai multe variabile la același grup de participanți” (Stuart A. Vyse, 1997, p. 56).

I.2. PERSONALITATEA UMANĂ

I.2.1. Locus of control (Locus de control).

Băban (1998), descrie în amănunt conceptul de locus of control: „Conceptul de locus de control (LOC) este introdus de Rotter (1966). Autorul argumenteaza că atitudinile și convingerile privind relația cauzală dintre comportament și efect se conturează ca o caracteristică de personalitate globală și relativ stabilă. Conceptul își are originea în teoria învățării sociale și definește modul în care o persoană își explică succesul sau eșecul prin cauze de tip intern sau extern, controlabile sau necontrolabile. Locusul de control intern implică convingerea că puterea și controlul personal pot influența evenimentele, că succesele proprii se datorează aptitudinilor și muncii depuse. Locusul de control extern se referă la convingerea că puterea personală are un efect minim asupra evenimentelor, acestea fiind cauzate de destin, șansă sau puterea altora. Rotter relaționează conceptul de LOC cu alte variabile din psihologia personalității cum sunt: alienarea, autonomia, nevoia de succes, atribuirea ș.a.

Diferențele individuale în control se manifestă la trei nivele distincte: (a) cognitiv – convingerea privind posibilitatea de a exercita control asupra evenimentelor; (b) preferința și nevoia controlului; și (C) comportamental – efortul depus pentru a obține controlul (Syme, 1989).

Rotter (1975) consideră că dezvoltarea unei tendințe interne sau externe a LOC depinde de situațiile obiective și de tipul de cultură și societate.

În prezent există conceptualizări diferite a LOC. Rotter descrie LOC ca o trăsătură unidimensională, privind controlul personal asupra unei arii largi de domenii ale vieții. (Lecfcourt, 1981, 1983).

Studii recente susțin modelul bidimensional, făcând totodată distincția între controlul în situații specifice și controlul generalizat. În cadrul aceluiași model, Folkman (1984) distinge influența dintre cele două tipuri de control în stres: controlul situațional afectează evaluarea secundară, iar controlul generalizat evaluarea primară. Externalitatea poate fi defensivă (când persoana atribuie eșecul factorilor externi, protejându-se astfel pe sine). Internalitatea se poate manifesta în două arii: responsabilă (exprimând dorința de a-și asuma controlul și responsabilitatea pentru succes și eșec) și culpabilizantă (subiectul blamându-se pentru eșecuri, dar în același timp neacordând importanță succeselor). (Băban, 1998, p. 93-96).

DESCRIEREA Scalei lui Rotter – Locus Of Control:

Locus de control a fost măsurat cu ajutorul chestionarului lui Rotter (1966). Chestionarul a fost elaborat într-o primă variantă în 1964, conținând 60 de itemi. Prin corelarea rezultatelor de la scala de LOC cu cele de la Scala de Dezirabilitate Socială Marlowe-Cowe, au fost eliminați itemii care corelau semnificativ. Varianta finală a chestionarului cuprinde 29 de itemi, dintre care 23 vizează direct LOC, iar 6 itemi au fost incluși de autor pentru a face mai ambiguu scopul testului (1, 8, 14, 19, 27). Fiecare item conține două afirmații, unul referindu-se la internalitate, celălalt la externalitate. Subiectului i se cere să indice care dintre cele două afirmații exprimă mai bine convingerea sa. Variantele de răspuns pentru externalitate sunt: 2a, 3b, 4b, 5b, 6a, 7a, 9a, 10b, 11b, 12b, 13b, 15b, 16a, 17a, 18a, 20a, 21a, 22b, 23a, 25a, 26b, 29a.

Conținutul itemilor se referă la domenii variate ale vieții (ex: succes academic și profesional, relații interpersonale, politică). Scorul care se obține din cumularea opțiunilor pentru LOC extern poate varia între 0 și 23. Cu cât scorul este mai mare, cu atât indică convingerea subiectului că efectele sunt cauzate de factori externi. Un punctaj egal sau mai mare de 13 relevă orientarea externă a subiectului. Scorurile medii și abaterile standard la scala LOC – Rotter variază în funcție de investigație, ele fiind cuprinse între 7.73 (3.82) și 9.22 (3.88), ambele loturi fiind alcătuite din studenți. În general diferențele de scor între sexe sunt nesemnificative.

Coeficientul de consistență internă a chestionarului cuprins între 65 și 79, în funcție de cercetarea care o raportează. Coeficientul de fidelitate test-retest pentru o lună este .72. Coeficientul de corelație cu Scala de Dezirabilitate Socială Marlowe-Crowe este cuprins între -.07 și -.35. Validitatea discriminativă a chestionarului indică o relație scăzută cu inteligența și orientarea politică. Rotter conideră că scala LOC oferă predicții semnificative valide mai ales atunci când subiecții se situează sub, sau deasupra mediei chestionarului”. (Băban, 1998, pp.113-115)

I.2.2. Controlul intern/extern ca dimensiune a personalității 22

Explicația conceptuală

Rotter (1966) consideră că dimensiunea fundamentală a personalității care influențează comportamentele cotidiene este modul în care persoana percepe sursa unor recompense (întărire pozitivă), sau sancțiuni (întărire negativă), adică modul în care stabilește legătura dintre acest sistem și propriul său comportament. El arată că există două categorii de indivizi:

– cei care cred că întăririle pozitive sau negative decurg direct din ceea ce sunt sau din acțiunile proprii;

– cei care cred că întăririle pozitive sau negative depind de forțe exterioare, independente de ceea ce sunt, sau de modul în care au acționat până în momentul aplicării întăririi

Prima categorie de subiecți din care fac parte persoanele care se consideră responsabile de tot ceea ce li se întâmplă, dezirabil sau indezirabil, au un locus intern al controlului (L.O.C. intern sau internii); cea de-a doua categorie, reunind persoanele care identifică sursa evenimentelor ca fiind exterioară lor au un locus extern al controlului (L.O.C. extern sau externii). Astfel, Rotter face din cuplul internalitate/externalitate o dimensiune fundamentală a personalității, o variabilă semnificativă a comportamentului unei persoane.

Monteil arată că dimeniunea internalitate/externalitate a personalității va influența modul în care subiectul atribuie cauzele succeselor și eșecurilor sale fie unor factori interni (atribuire dispozițională), fie unor factori externi (atribuire situațională).

Dacă persoana crede că întărirea (recompensa sau pedeapsa) ține de acțiunea unor factori externi (persoane exterioare, ghinion, hazard), cercetările arată că această probabilitate nu este afectată. De exemplu, o persoană care consideră că succesul sau eșecul acțiunilor sale, în diferite planuri sociale, se datorează propriei persoane dispune de un control intern, asumându-și responsabilitatea acțiunilor și consecințelor acestora, la nivel personal și social. O astfel de persoană va manifesta tendința de a repeta acest comportament, în situații similare. Pe de altă parte, o persoană care atribuie cauzele succeselor sau eșecurilor sale unor aspecte exterioare dispune de un control extern, având o responsabilitate mai scăzută a propriilor acțiuni. Cercetările demonstrează existența unor diferențe interpersonale privind dimensiunea controlului extern sau intern al personalității, datorate unor modalități diferite de atribuitre a cauzelor propriului comportament sau comportamentului altora.

LePoultier (1986) susține că, datorită notelor sale caracteristice (responsabilitate, asumarea riscului, autonomie decizională), norma de internalitate trebuie valorizată în dezvoltarea personalității, deoarece este un vector care asigură o mai bună adaptare la solicitările mediului decât norma de externalitate.

Metode de cercetare

Pentru măsurarea dimensiunii fundamentale a personalității – controlul extern și intern – Rotter a elaborat chestionarul pentru evaluarea locusului controlului („Locus of Control Questionnaire”). Proba conține 29 de itemi, fiecare item având două afirmații, a și b, care surprind varianta internalității controlului și pe cea a externalității. Sarcina subiectului este de a alege una dintre cele două afirmații, în funcție de acordul sau dezacordul cu conținutul acestora. În urma aplicării acestei probe, fiecare subiect investigat va aparține unei anumite clase, cea a internilor sau clasa externilor.

Diferențe interpersonale

Controlul extern și intern al personalității se dovedește a fi un diferențiator valid în cadrul unei populații, majoritatea persoanelor situându-se într-o zonă centrală a continuum-ului polarizat. Principalele diferențe interpersonale surprinse pe baza acestei dimensiuni se situează la următoarele niveluri:

Nivelul atribuirii cauzelor unui comportament

Cercetările lui James și Nisnett (1972) demonstrează existența unor diferențe interindviduale între actor și observator, privind modul de tratare a informației despre comportamentul propriu sau al celorlalți. Rezultatele cercetărilor arată că actorul (inițiatorul comportamentului) are tendința de a realiza atribuiri situaționale propriului comportament (locus extern), pe când observatorul manifestă mai puternic tendința unei atribuiri dispoziționale comportamentului altei persoane (locus intern).

Schopler și Layton (1975) studiază un caz particular al fenomenului de atribuire, și anume atribuirea succesului și eșecului unui comportament, în mediul școlar. Rezultatele cercetărilor lor demonstrează că profesorii au tendința de a explica eșecul școlar prin factori dispoziționali, interni mai degrabă decât prin factori situaționali, externi.

Monteil și colaboratorii (1989) arată că există diferențe între profesori, privind evaluarea comportamentului școlar. Dacă profesorul are predominant un L.O.C. intern, va avea tendința să realizeze o atribuire de cauze interne comportamentului elevului, pe când profesorii cu L.O.C. extern au tendința de a atribui cauze externe comportamentului școlar. Această cercetare atrage atenția asupra legăturii dintre situarea controlului personal și modul de evaluare a comportamentului celuilalt, evidențiind diferite stiluri pedagogice.

Nivelul performanței în sarcină

Cercetările lui Lefcourt (1976) demonstrează că există diferențe între persoanele cu locus intern și extern al controlului, pe planul performanțelor într-o anumită activitate. Astfel, internii obțin, în general, performanțe superioare comparabil cu externii. O explicație dată acestui fapt este că posibilitățile de analiză și reflectare asupra propriilor dispoziții, ca și cauze ale performanțelor, specifice internilor îi ajută pe aceștia în ajustarea permanentă la tipul și calitatea diferitelor sarcini.

Nivelul clasei sociale de apartenență

Numeroase cercetări și studii (Rabinowitz, 1978; Claes, 1981, 1982) demonstrează că subiecții din clasele sociale defavorizate au tendința de a atribui cauzele comportamentului unor factori externi (locus extern al controlului), comparativ cu cei din clasele favorizate la care predomină locusul intern al controlului. Alte cercetări infirmă, însă, această ipoteză, considerând că problematica este mult prea complexă, depinzând și de experiența personală și structura de ansamblu a personalității.

Nivelul încrederii în sine

Cercetările lui Feather (1968, 1970) arată existența unor diferențe între interni și externi, manifestate la nivelul încrederii în sine. Rezultatele acestor cercetări demonstrează că:

nivelul încrederii în sine al externilor crește, în general, după un eșec și scade după un succes;

nivelul încrederii în sine a internilor are tendința de a crește după un succes, respectiv de a scădea după un eșec.

În concluzie, în funcție de poziția pe care fiecare o ocupă pe axa internalitate – externalitate, se evidențiază diferențe interpersonale, la nivelul diverselor segmente comportamentale ale individului uman.

II.METODOLOGIA

II.1. Probe

II.1.1.Chestionarul lui Rotter „Locus of control” cuprinde 29 de itemi, dintre care 23 vizează direct LOC, iar 6 itemi au fost incluși de autor pentru a face mai ambiguu scopul testului (1, 8, 14, 19, 27). Fiecare item conține două afirmații, unul referindu-se la internalitate, celălalt la externalitate. Subiectului i se cere să indice care dintre cele două afirmații exprimă mai bine convingerea sa. Variantele de răspuns pentru externalitate sunt: 2a, 3b, 4b, 5b, 6a, 7a, 9a, 10b, 11b, 12b, 13b, 15b, 16a, 17a, 18a, 20a, 21a, 22b, 23a, 25a, 26b, 29a.

Conținutul itemilor se referă la domenii variate ale vieții (ex: succes academic și profesional, relații interpersonale, politică). Scorul care se obține din cumularea opțiunilor pentru LOC extern poate varia între 0 și 23. Cu cât scorul este mai mare, cu atât indică convingerea subiectului că efectele sunt cauzate de factori externi. Un punctaj egal sau mai mare de 13 relevă orientarea externă a subiectului. Scorurile medii și abaterile standard la scala LOC – Rotter variază în funcție de investigație, ele fiind cuprinse între 7.73(3.82) și 9.22(3.88), ambele loturi fiind alcătuite din studenți. În general diferențele de scor între sexe sunt nesemnificative.

Coeficientul de consistență internă a chestionarului cuprins între 65 și 79, în funcție de cercetarea care o raportează. Coeficientul de fidelitate test-retest pentru o lună este .72. Coeficientul de corelație cu Scala de Dezirabilitate Socială Marlowe-Crowe este cuprins între -.07 și -.35. Validitatea discriminativă a chestionarului indică o relație scăzută cu inteligența și orientarea politică. Rotter conideră că scala LOC oferă predicții semnificative valide mai ales atunci când subiecții se situează sub sau deasupra mediei chestionarului. (Băban, 1998, pg.113-115)

II.1.2.Chestionarul Sperstiții și Ritual superstițios (CSRs) elaborat de candidat este de tipul cu răspunsuri multiple, pentru fiecare afirmație subiectului cerându-i-se să-și exprime gradul de acord/dezacord.

Chestionarul cuprinde un număr de 90 de afirmații, grupate în 14 categorii funcție de subiectul la care se referă afirmațiile. Fiecare categorie cuprinde un număr egal de afirmații (5).

Cele 14 categorii includ:

Superstiții ce țin de timp

Superstiții ce țin de căsătorie/nuntă/graviditate

Superstiții ce țin de moarte/înmormântare

Superstiții ce țin de sărbători

Superstiții ce țin de casă

Superstiții ce țin de alimente

Superstiții ce țin de îmbrăcăminte

Superstiții ce țin de plante

Superstiții ce țin de animale

Superstiții ce țin de obiecte

Superstiții ce țin de corpul omenesc

Superstiții ce țin de talismane de noroc

Superstiții ce țin de examene

Superstiții diverse.

Un număr de alte 8 întrebări se referă la:

Ocaziile cu care subiectul a îndeplinit un ritual superstițios și timpul acordat de subiect îndepliniri ritualului respectiv;

Respectarea de către subiect a unor obiceiuri ce implică credințe superstițioase;

Credința în influențe oculte și în destin, soartă.

Chestionarul se adresează exclusiv studenților, cu vârsta de peste 18 ani. Am ales această limită plecând de la considerentul că trăsăturile stabile ale personalității se cristalizează în jurul acestei perioade de dezvoltare.

Instructajul a fost scris la începutul fiecărui exemplar al chestionarului. Pentru eliminarea oricăror neclarități, subiecților li s-a comunicat de la început că pot adresa întrebări suplimentare. În elaborarea instructajului, investigatorul a urmărit să sublinieze faptul că ceea ce contează este sinceritatea răspunsurilor, pentru că nu se încercă categorisirea comportamentele oamenilor drept bune sau rele.

Colectarea itemilor pentru întocmirea chestionarului s-a făcut utilizând următoarele metode: observația, convorbirea, interviul, cât și bibliografia.1 Sa avut în vedere colectarea a cât mai multe superstiții în care studenții cred, sau pentru care ei acordă un anumit timp mai mic sau mai mare pentru îndeplinirea anumitor ritualuri. Investigatorul a folosit întrebari de genul: „Credeți în anumite superstiții sau credințe non religioase?” „Cunoasteți persoane din familia dumneavoastră sau din anturajul dumneavoastră, care cred în anumite superstiții?” „Puteți enumera câteva superstiții mai des auzite sau întâlnite de dumneavoastră?” etc. Au fost colectate multe afirmații în ceea ce privește superstițiile alcătuind banca de itemi. După colectare, utilizând metoda analizei de conținut investigatorul a generat și grupat itemii în următoarele 14 dimensiuni: superstiții ce țin de timp, superstiții ce țin de căsătorie/nuntă/graviditate, superstiții ce țin de moarte/înmormântare, superstiții ce țin de sărbători, superstiții ce țin de casă, superstiții ce țin de alimente, superstiții ce țin de îmbrăcăminte, superstiții ce țin de plante, superstiții ce țin de animale, superstiții ce țin de obiecte, superstiții ce țin de corpul omenesc, superstiții ce țin de talismane de noroc, superstiții ce țin de examene, superstiții diverse.

Având în vedere multitudinea de superstiții care există, investigatorul a selectat pentru fiecare categorie un număr de 5 astfel de credințe, prin aplicarea unui chestionar-proiect la un număr redus de experți (20) și identificarea celor mai cunoscute astfel de credințe.

II.2.Validitatea chestionarului (CSRs) elaborat de candidat.

Din perspectiva modernă a cercetărilor evaluative, criteriile validității unui instrument de măsurare sunt:

concordanța cu datele obținute în cercetările anterioare care măsurau același concept;

concordanța instrumentului de măsurare cu măsurătorile alternative sau concordante cu el;

consistența internă a instrumentului de măsurare;

capacitatea predictivă a instrumentului de măsurare.

Fidelitatea influențează puternic validitatea instrumentului de măsurare, adică utilitatea științifică a instrumentului de măsurare.

Fidelitatea unui instrument de măsurare este dată de acordul sau stabilitatea așteptată a măsurătorilor analoge și se poate constata prin:

utilizarea unor forme paralele ale instrumentul de cercetare (chestionar, interviu);

metoda prin înjumătățire (split-half reliability) în care testul aplicat se împarte aleator în două grupe aproximativ egale;

repetarea aceluiași test pe același eșantion, după scurgerea unei anumite perioade de timp, adică metoda test-retest.

aplicarea unei singure probe, când se cercetează consistența inter-itemi.

Din cauza limitărilor impuse de lipsa de finanțare și a faptului că nu există instrumente asemănătoare validate pe populația românească, s-a optat pentru aplicarea unei singure probe și cercetarea consistenței inter-itemi.

Fidelitatea internă sau consistența (omogenitatea) unui instrument de măsurare în cazul aplicării unei singure probe se calculează cu ajutorul coeficientului a lui Cronbach. Se apreciază că acesta este și cea mai performantă metodă pentru estimarea fidelității (preciziei măsurării) unui instrument de cercetare sociologică ori psihologică Coeficientul pune în lumină gradul de congruență al răspunsurilor date de către subiecți la diferite întrebări dintr-un instrument de măsurare care explorează o anumită problemă. Valorile acestui coeficient sunt cuprinse între 0 și 1, în care 1 reprezintă maximul de consistență internă. În general, consistența internă a unui chestionar depinde de numărul de itemi din care se compune.

Rezultatele obținute pentru fidelitatea (consistența) internă a chestionarului realizat pot fi văzute în detaliu în anexe, aici fiind menționate numai cele semnificative.

Pe ansamblul chestionarului, consistența internă indicată de coeficientul Cronbach este = 0.877, adică o consistență internă bună. Analiza pe itemi a indicat că cel mai important pentru realizarea consistenței interne este itemul VIII 2 (afirmația „busuiocul protejează de gânduri și spirite rele”). Cel mai puțin important item s-a dovedit a fi itemul II 4 (afirmația „cel care îl calcă pe celălalt pe picior în timpul ritualului bisericesc din timpul cununiei va fi conducătorul în cuplu”) a cărui excludere ar duce la creșterea consistenței interne a chestionarului.

Dintre întrebările suplimentare, cea mai importantă pentru consistența internă a chestionarului este cea referitoare la timpul acordat îndeplinirii ritualurilor, iar cea mai puțin importantă (a cărei excludere ar duce la creșterea consistenței interne a chestionarului) este cea referitoare la obiceiul de a spune „noroc” când cineva strănută.

Dupa calcularea coeficientului Alpha s-au obtinut valorile urmatoare:

II.3.Cotarea și cuantificarea datelor.

Având în vedere modul de concepere al chestionarului, s-a realizat o cotare a răspunsurilor fiecărui subiect pe baza gradului de acord manifestat față de fiecare din cele 90 de afirmații din chestionar, respectiv a răspunsurilor la cele 8 întrebări adiționale. Astfel:

Pentru întrebările din cele 14 categorii, fiecare răspuns indică gradul de acord al subiectului cu adevărul afirmației, respectiv reprezintă gradul de credință al subiectului în „adevărul intern” al afirmației.

Un subiect care consideră o afirmație ca fiind „falsă” este deci considerat a nu manifesta credință superstițioasă în respectiva afirmație: de exemplu, un subiect care indică faptul că superstiția privind „marțea aduce ghinion datorită celor 3 ceasuri rele din ziua de marți” este falsă este un subiect care nu manifestă credință superstițioasă în (specific) respectiva afirmație; un subiect care răspunde „nu sunt sigur” față de adevărul/falsitatea afirmației este un subiect care nu exclude posibilitatea ca afirmația să fie adevărată, și, în consecință este considerat a avea parțial credință superstițioasă în adevărul afirmației respective; un subiect care consideră afirmația adevărată este un subiect care crede în respectiva superstiție.

În consecință, pentru fiecare afirmație gradul de încredere/credință superstițioasă a subiectului a fost cotat:

cu 1 pentru răspunsul „fals”;

cu 2 pentru răspunsul „nu sunt sigur”

cu 3 pentru răspunsul „adevărat”.

Acest mod de cotare a permis calculul unor scoruri pentru fiecare din cele 14 categorii, permițând astfel identificarea categoriilor care se bucură de cel mai mare „grad de încredere” din partea subiecților, precum și a unui scor general, care reprezintă, pentru fiecare subiect în parte, gradul său de credință în adevărul superstițiilor.

Cu cât scorul total obținut de un subiect este mai mare cu atât încrederea sa în superstiții este mai mare.

Pentru cele 8 întrebări suplimentare, cotarea s-a făcut:

Pentru întrebarea „ai îndeplinit un anumit ritual superstițios în vederea:”, răspunsurile au fost cotate conform ordinii în care apar în chestionar, răspunsul „nu am îndeplinit” care indică faptul că subiectul nu a îndeplinit nici un fel de ritual superstițios fiind cotat cu 0. Astfel:

Răspunsul „atragerea norocului” a fost cotat cu 1

Răspunsul „îndepărtării ghinionului” a fost cotat cu 2

Răspunsul „reușitei la un examen” a fost cotat cu 3

Răspunsul „inițierii unei relații amoroase” a fost cotat cu 4

Pentru fiecare subiect a existat posibilitatea alegerii a mai multor răspunsuri concomitente la această întrebare, fiecare răspuns fiind cuantificat separat.

Pentru întrebarea „cât timp ai acordat îndeplinirii acestui ritual ?”, răspunsurile au fost cotate crescător, de la 1 la 4, considerându-se că cu cât timpul acordat efectuării ritualului a fost mai mare cu atât credința subiectului în eficacitatea acestuia trebuie să fi fost mai mare. Astfel, răspunsurile:

„sub un minut” au fost cotate cu 1

„între 1 și 5 minute” au fost cotate cu 2

„între 5 și 10 minute” au fost cotate cu 3

„peste 10 minute” au fost cotate cu 4

La întrebările referitoare la obiceiuri și credințe oculte (nu neapărat superstițioase) la care subiectului i s-a cerut să-și manifeste gradul de încredere în adevărul/falsitatea acestora, răspunsurile:

„adevărat” au fost cotate întotdeauna cu 2

„fals” au fost cotate cu 1.

Dată fiind eterogenitatea modurilor de gândire implicate în aceste afirmații (parapsihologie + obiceiuri cu tentă de politețe + gândire magică etc.) pentru aceste întrebări nu s-a calculat un scor total, iar scorul lor nu a fost adăugat la scorurile (totale sau parțiale) de la cele 14 categorii de credințe superstițioase precedente.

Rezultatele aplicării testului de determinare a locusului au fost împărțite în două categorii: subiecți cu locus extern (credința în faptul că influențe exterioare ne decid cursul vieții) și locus intern (credința că numai propriile fapte și puteri ne decid cursul vieții).

III.CERCETARE

III.1.Obiectivele cercetării.

1. Obiectiv general

Determinarea proprietăților psihometrice a unui chestionar, mai precis, construirea și validarea unei probe pentru identificarea nivelului și a tipului de superstiție prezent în cogniția studentului.

Determinarea gradului de credință superstițioasă prezentă la studenți din cadrul a două facultăți cu profil diferit al Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad.

2. Obiective specifice

2.1. Identificarea celor mai frecvente credințe superstițioase în rândul studenților.

2.2. Analizarea gradului în care diverse ritualuri sau credințe superstițioase influențează viața de zi cu zi a subiecților, ce fel de ritual superstițios se inițiază mai des cât și timpul acordat acestui ritual.

2.3. Determinarea legăturii dintre credința superstițioasă și locusul de control specific subiectului.

2.4. Determinarea tipului de superstiții cel mai prezent la sexul feminin.

III.2. Ipotezele studiului.

2.1. Ipoteză generală.

În rândul studențiilor există încă un mare număr de persoane care manifestă credință în diverse superstiții și care îndeplinesc diverse ritualuri superstițioase.

Determinarea proprietăților psihometrice a unui chestionar, mai precis, construirea și validarea unei probe pentru identificarea nivelului și a tipului de superstiție prezent în cogniția studentului; cât și a tipului ritualului superstițios și timpului acordat desfășurării acestuia.

2.2. Ipoteze specifice.

2.2.1. Există o corelație pozitivă între nivelul superstiției și timpul acordat îndeplinirii ritualului superstițios. (ipoteza nr.1)

2.2.2. Superstițiile legate de examene reprezintă categoria de superstiții cea mai pregnantă în viața studentului. (ipoteza nr.2)

2.2.3. Cele mai des îndeplinite ritualuri printre subiecți sunt cele privind reușita la examene. (ipoteza nr.3)

2.2.4. Subiecții de sex feminin acordă mai mult timp îndeplinirii ritualurilor superstițioase decât cei de sex masculin. (ipoteza nr.4)

2.2.5. Studenții la profilul psihologie sunt mai puțin superstițioși decât cei de la alte secții. (ipoteza nr.5)

2.2.6. Subiecții având drept caracteristică a personalității locus extern sunt mai superstițioși decât cei cu locus intern. (ipoteza nr.6)

III.3. Eșantionare.

Eșantionarea este procesul de selectare a unităților din populația de interes (universul cercetării), astfel încât prin studierea eșantionului să putem generaliza rezultatele la populația din care l-am ales.

Eșantionarea probabilistică este orice metodă de eșantionare care utilizează una din formele de selecție întâmplătoare. După Trochim (1990), metodele de selecție întâmplătoare sunt: (1) eșantionarea întâmplătoare simplă; (2) eșantionarea întâmplătoare stratificată; (3) eșantionarea întâmplătoare sistematizată; (4) eșantionarea întâmplătoare grupată; și (5) eșantionarea întâmplătoare multi-stadială, aceasta din urmă folosind combinații ale primelor patru.

Având în vedere limitele acestui studiu, au fost selectați un număr de 120 de subiecți – studenți din populația municipiului Arad, utilizându-se metoda de eșantionare întâmplătoare simplă. A fost selectat un număr de 120 de subiecți, egal împărțiți pe profilul studiilor (60 de studenți la Psihologie și 60 de studenți la Facultatea de Litere, secția Limbă și literatură engleză) și sexe (30 femei și 30 bărbați din cadrul fiecărei facultăți).

Subiecții au fost selectați aleator, pe baza disponibilității de a colabora cu investigatorul.

III.4. Instrumente utilizate.

Chestionarul lui Rotter „Locus of control” ce cuprinde 29 de itemi

Chestionarul Sperstiții și Ritual superstițios (CSRs) elaborat de candidat ce cuprinde un număr de 90 de afirmații, grupate în 14 categorii, fiecare categorie cuprinde un număr egal de afirmații (5).

Instrumentele sunt descrise pe larg la primul subcapitol: „II.1.Probe” din capitolul „II. Metodologie”; iar cele două chestionare, conținând atât instructajul cât și grila de răspuns, se găsesc la „Anexe”.

III.5. Procedura

Au fost luați în studiu un număr de 120 de subiecți selecționați dintre studenții a două facultăți cu profil diferit (Psihologie și Secția Engleză) a Universității de Vest „Vasile Goldiș”.

Acestora le-a fost aplicat un chestionar elaborat de autor, care cuprinde un număr de 90 de afirmații privind diverse credințe superstițioase existente la români (și nu numai) grupate în 14 categorii, precum și alte 8 întrebări ce investighează gradul în care subiectul pune în practica de zi cu zi convingerile sale în acest domeniu.

Chestionarul a fost aplicat de investigator o singură dată fiecărui subiect, în cursul unei singure ședințe.

De asemenea, în cadrul aceleiași ședințe fiecărui subiect i-a fost aplicat chestionarul lui Rotter „Locus of control” ce cuprinde 29 de itemi, dintre care 23 vizează direct LOC, iar 6 itemi au fost incluși de autor pentru a face mai ambiguu scopul testului (1, 8, 14, 19, 27). Fiecare item conține două afirmații, unul referindu-se la internalitate, celălalt la externalitate. Subiecții au fost rugați să încercuiască varianta pe care o consideră ca fiind adevărată.

IV.PREZENTAREA SI INTERPRETAREA DATELOR

IV.1. Prelucrarea statistică a datelor.

Prelucrarea datelor a inclus verificarea gradului de validitate a chestionarului elaborat de candidat, urmat de verificarea corelațiilor și diferențelor existente între răspunsuri. Astfel:

– Validitatea internă a chestionarului s-a verificat utilizând metoda calculului coeficientului Cronbach (), ca fiind singura metodă disponibilă. Verificarea validității unui chestionar implică de obicei compararea rezultatelor obținute prin aplicarea chestionarului în studiu cu rezultatele obținute la aplicarea unui chestionar similar deja validat la aceiași subiecți. Deoarece investigatorul nu a avut la dispoziție un chestionar similar validat pe populația studiată (sau pe orice populație românească, de fapt) s-a limitat la aexamina validitatea internă a chestionarului.

– Prelucrarea datelor obținute prin aplicarea chestionarului a început prin verificarea modului de distribuție a datelor cu ajutorul unui test de normalitate (Liliefors). Deoarece datele au rezultat a avea distribuție normală, s-a optat în continuare pentru utilizarea testelor statistice de tip parametric, respectiv:

Testul de corelație Pearson (R);

Testul de diferență a mediilor T (Student) pentru loturi independente, cu variabile de grupare pentru diferențierea între grupuri după sex, profilul studiilor și locusul determinat al subiectului (extern/intern).

Detaliile prelucrărilor statistice pot fi văzute în anexă.

Rezultatele au fost considerate statistic semnificative la un prag de semnificație statistică p< 0.05.

IV.2. Rezultate și discuții.

2.1. Credințele superstițioase. Prezentarea frecventei întâlnite la loturile studiate.

Credințele superstițioase cele mai frecvent întâlnite în cazul subiecților investigați sunt:

Credințele superstițioase pe care cei mai mulți subiecți investigați nu le consideră adevărate sunt:

Afirmația față de care cei mai mulți subiecți afirmă că „nu sunt siguri” dacă e adevărată sau falsă este „un cer senin de Crăciun anunță un an roditor” (80 de subiecți).

Categoria care include cele mai multe răspunsuri afirmative este cea referitoare la superstițiile ce țin de plante (VIII – cu 260 de răspunsuri afirmativ pozitive) urmată de cea referitoare la superstiții ce țin de obiecte (X cu 235 de răspunsuri afirmativ pozitive) și cea referitoare la corpul omenesc (XI – 233 răspunsuri pozitive).

2.2. Testul de corelație Pearson a indicat existența unor corelații statistic semnificative între scorul total la toate categoriile și timpul acordat efectuării ritualurilor: cu cât o persoană este mai superstițioasă (per total) cu atât ea va acorda mai mult timp efectuării ritualurilor (R = 0.280, p<0.01). (ipoteza nr.1)

2.3. Dacă ne referim la categoria ce interesează direct subiecții luați în studiu (studenți) adică cea referitoare la superstiții legate de examene (XIII) (ipoteza nr.2), observăm că :

Superstiția privind călcatul cu piciorul drept înainte în sala de examen este cea mai frecvent întâlnită, pe când cea privind statul pe un anumit loc este considerată falsă de cei mai mulți subiecți. Pe ansamblu, subiecții dovedesc a nu avea prea multe superstiții legate de examene, cele mai multe afirmații fiind considerate false.

2.4. Ritualurile cele mai des efectuate de subiecți. (ipoteza nr.3)

Cele mai des îndeplinite ritualuri se referă la atragerea norocului și respectiv la reușita la un examen. Cele mai rar îndeplinite ritualuri sunt cele pentru inițierea unei relații amoroase.

Aplicarea testului de corelație Pearson a dus la determinarea faptului că există corelații statistic semnificative între scorurile totale la toate categoriile, ceea ce indică că superstițiozitatea este o caracteristică generală a unui subiect și nu se limitează la o anumită categorie de superstiții: cu alte cuvinte, cu cât o persoană este mai superstițioasă în general, cu atât credința sa în superstiții acoperă mai multe categorii de credințe superstițioase.

Testul de corelație Pearson a indicat existența unor corelații statistic semnificative între:

scorurile totale la categoria I și scorul total la întrebarea Q 2 (timpul acordat pentru efectuarea unui ritual): cu cât credințele superstițioase legate de timp ale unei persoane sunt mai puternice, cu atât ea va acorda mai mult timp efectuării ritualurilor superstițioase (R = 0.265, p<0.01)

scorurile totale la categoria IV (superstiții legate de sărbători) și timpul acordat pentru efectuarea unui ritual: cu cât credințele superstițioase legate de perioadele de sărbători ale unei persoane sunt mai puternice, cu atât ea va acorda mai mult timp efectuării ritualurilor magico-superstițioase (R = 0.198, p<0.05)

Este interesant de observat că există o legătură între credința între influența planetelor asupra caracterului omenesc și credința în faptul că oamenii au fost creați la fel în ceea ce privește capacitatea de a realiza ceva (R = 0.307, p<0.01):

Afirmațiile par la prima vedere contradictorii, dar este posibil ca înțelesul să fie mai degrabă acela „fiecare om este destinat a realiza ceva anume, și este născut sub influența unor planete care indică ce anume trebuie să realizeze”. În acest sens, subiecții ar indica o puternică credință în destin.

Aceeași corelație puternic semnificativ statistic (R=0.272, p<0.001) există și între:

De asemenea, cu cât o persoană este mai superstițioasa (în general) cu atât ea va acorda mai multă importanță aspectului exterior al altor persoane, după cum indică corelația între scorul total (la toate categoriile) și credința în afirmația că „o frunte înaltă indică superioritate intelectuală” (R = 0.199, p<0.05) și în afirmația „anumite linii din palma unei persoane îi prezic viitorul” (R = 0.339, p<0.01).

Afirmații considerate adevărate/false:

Aproape toți subiecții (94.1%) spun „noroc” când cineva strănută (ceea ce ține mai curând de politețe decât de superstiție). Cea mai mare parte a subiecților (80.8%) arată că au încredere în puterile omului considerând că afirmația „Nici un defect/handicap al minții sau al corpului nu ne poate reține de la nimic dacă avem suficientă putere a voinței” este adevărată, iar 95 de subiecți (79.1%) cred în influența planetelor asupra caracterului omului.

Afirmația privind faptul că o frunte înaltă ar indica superioritate intelectuală este cea cu care cei mai mulți subiecți (75%) nu sunt de acord.

2.5. Pentru a vedea dacă există diferențe între scorurile obținute de subiecți funcție de anumite caracteristici demografice, sociale sau psihologice, s-a aplicat testul T (Student) de diferență a mediilor.

Diferențe funcție de sex. (ipoteza nr.4)

Femeile s-au dovedit a fi mai superstițioase în ceea ce privește superstițiile ce țin de animale (scor total la categoria IX: bărbați = 8.3, femei = 9.08, p=0.045).

De asemenea, femeile tind să acorde mai mult timp realizării unor ritualuri (media timpului acordat îndeplinirii ritualurilor la bărbați tinde spre „sub un minut” iar pentru femei „între 1 minut și 5 minute”).

Diferențe funcție de profilul studiilor: (ipoteza nr.5)

Pe total, studenții la Engleză se dovedesc a fi mai superstițioși decât studenții la Psihologie. Cele mai mari diferențe privesc superstițiile referitoare la: moarte și înmormantare; sărbători. Cele mai mici diferențe se înregistrează în ceea ce privește superstițiile referitoare la căsătorie și examene.

Putem extrapola, spunând că studenții la Psihologie dobândesc o înțelegere mai profundă a fenomenelor legate de gândirea și ciclul vieții omenesc, care îi ajută să depășească concepțiile magico-superstițioase dobândite prin educația specific culturală. Pe de altă parte, în ceea ce privește problemele vieții care au cel mai mare impact emoțional în actualul ciclu de dezvoltare (cele legate de examene și căsătorie) studenții tind să dea o atenție crescută superstițiilor.

Diferențe funcție de locus of control (intern/extern). (ipoteza nr.6)

Subiecții cu locus of control extern (deci care consideră că forțe exterioare ne influențează/decid cursul vieții și acțiunile) sunt mai superstițioși decât cei cu locus intern, pe total și la toate categoriile luate separat. Cele mai mari diferențe se înregistrează la superstițiile referitoare la diverse probleme (XIV) și la cele referitoare la obiecte (X), iar cele mai mici la superstițiile referitoare la casă (V) și îmbrăcăminte (VII). De asemenea subiecții cu locus extern dedică semnificativ mai mult timp efectuării ritualurilor decât cei cu locus intern (media timpului alocat realizării ritualurilor de către studenții cu locus extern tinde spre „de la un minut la 5 minute” și peste, iar cel al studenților cu locus intern spre „sub un minut”).

Ipoteza generală confirmată:

În rândul studențiilor există încă un mare număr de persoane care manifestă credință în diverse ritualuri sau convingeri, superstițioase.

Ipoteze specifice:

– Existența unor corelații statistic semnificative între scorul total (nivelul superstiției) și timpul acordat efectuării ritualurilor superstițioase (cu cât o persoană este mai superstițioasă, cu atât ea va acorda mai mult timp efectuării ritualurilor) duce la confirmarea ipotezei de lucru. (ipoteza nr.1)

– Ipoteza conform căreia: „Superstițiile legate de examene reprezintă categoria de superstiții cea mai pregnantă în viața studentului” se infirmă. (ipoteza nr.2)

– Ipoteza conform căreia: „Cele mai des îndeplinite ritualuri printre subiecți sunt cele privind reușita la examene”, se confirmă. (ipoteza nr.3)

– Ipoteza conform căreia: „Subiecții de sex feminin acordă mai mult timp îndeplinirii ritualurilor superstițioase decât cei de sex masculin” se confirmă. (ipoteza nr.4)

– Existența unor corelații statistic semnificative între scorul total (nivelul superstiției) la studenții la Engleză și scorul total la studenții la Psihologie, duce la confirmarea ipotezei de lucru. Studenții la Engleză se dovedesc a fi mai superstițioși decât studenții la Psihologie. (ipoteza nr.5)

– Subiecții cu locus of control extern sunt mai superstițioși decât cei cu locus intern, pe total și la toate categoriile luate separat; prin urmare ipoteza de lucru se confirma. (ipoteza nr.6)

CONCLUZII

Au fost luate în studiu două loturi de studenți, egale ca număr și cu distribuție uniformă pe sexe: 30 de studenți de sex masculin din cadrul Facultății de Psihologie a Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad și 30 de studenți de sex feminin din aceeași facultate; 60 de studenți ai Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad, secția Engleză (30 bărbați, 30 femei).

Afirmațiile cu care cei mai mulți subiecți sunt de acord ca fiind adevărate sunt:

„Găsirea unui trifoi cu 4 foi e semn de mare noroc”

„E semn norocos să întâlnești un coșar”

„Busuiocul protejează de gânduri și spirite rele”

„O dorință pusă la miezul nopții de Revelion are toate șansele să se împlinească”

„Aduce ghinion să intri în noul an fără nici un ban în buzunar”

Afirmațiile considerate de cei mai mulți subiecți ca fiind false sunt:

„Dacă te încalți cu pantoful stâng în piciorul drept sau invers aduce ghinion”

„Cel care este măturat din greșeală nu se va mai căsători”

„Cel care este așezat la colțul unei mese nu se va mai căsători”

„Menta așezată sub pernă în timpul somnului induce mesaje în vis care dau răspunsuri legate de viitor”

„Aduce ghinion să tai pâinea la ambele capete odată”

„Aduce ghinion dacă felia de pâine unsă cu ceva cade cu untul în jos”

Categoria care include cele mai multe răspunsuri afirmative este cea referitoare la superstițiile ce țin de plante (VIII – cu 260 de răspunsuri afirmativ pozitive) urmată de cea referitoare la superstiții ce țin de obiecte (X cu 235 de răspunsuri afirmativ pozitive) și cea referitoare la corpul omenesc (XI – 233 răspunsuri pozitive).

Superstiția privind călcatul cu piciorul drept înainte în sala de examen este cea mai frecvent întâlnită, pe când cea privind statul pe un anumit loc este considerată falsă de cei mai mulți subiecți. Pe ansamblu, subiecții dovedesc a nu avea prea multe superstiții legate de examene, cele mai multe afirmații fiind considerate false.

Superstițiozitatea este o caracteristică generală a unui subiect și nu se limitează la o anumită categorie de superstiții.

Cu cât o persoană este mai superstițioasă (per total) cu atât ea va acorda mai mult timp efectuării ritualurilor.

De asemenea, cu cât o persoană este mai superstițioasa (în general) cu atât ea va acorda mai multă importanță aspectului exterior al altor persoane.

Aproape toți subiecții (94.1%) spun „noroc” când cineva strănută (ceea ce ține mai curând de politețe decât de superstiție). Cea mai mare parte a subiecților (80.8%) arată că au încredere în puterile omului considerând că afirmația „Nici un defect/handicap al minții sau al corpului nu ne poate reține de la nimic dacă avem suficientă putere a voinței” este adevărată, iar 95 de subiecți (79.1%) cred în influența planetelor asupra caracterului omului.

Afirmația privind faptul că o frunte înaltă ar indica superioritate intelectuală este cea cu care cei mai mulți subiecți (75%) nu sunt de acord.

Cele mai des îndeplinite ritualuri se referă la atragerea norocului și respectiv la reușita la un examen. Cele mai rar îndeplinite ritualuri sunt cele pentru inițierea unei relații amoroase.

Femeile s-au dovedit a fi mai superstițioase în ceea ce privește superstițiile ce țin de animale. De asemenea, femeile tind să acorde mai mult timp realizării unor ritualuri (media timpului acordat îndeplinirii ritualurilor la bărbați tinde spre „sub un minut” iar pentru femei „între 1 minut și 5 minute”).

Studenții la Engleză se dovedesc a fi mai superstițioși decât studenții la Psihologie. Cele mai mari diferențe privesc superstițiile referitoare la: moarte și înmormantare; sărbători. Cele mai mici diferențe se înregistrează în ceea ce privește superstițiile referitoare la căsătorie și examene.

Putem extrapola, spunând că studenții la Psihologie dobândesc o înțelegere mai profundă a fenomenelor legate de gândirea și ciclul vieții omenesc, care îi ajută să depășească concepțiile magico-superstițioase dobândite prin educația specific culturală. Pe de altă parte, în ceea ce privește problemele vieții care au cel mai mare impact emoțional în actualul ciclu de dezvoltare (cele legate de examene și căsătorie) studenții tind să dea o atenție crescută superstițiilor.

Subiecții cu locus extern (deci care consideră că forțe exterioare ne influențează/decid cursul vieții și acțiunile) sunt mai superstițioși decât cei cu locus intern, pe total și la toate categoriile luate separat.

De asemenea subiecții cu locus extern dedică semnificativ mai mult timp efectuării ritualurilor decât cei cu locus intern (media timpului alocat realizării ritualurilor de către studenții cu locus extern tinde spre „de la un minut la 5 minute” și peste, iar cel al studenților cu locus intern spre „sub un minut”).

NOTE

I.INTRODUCERE

1. Stuart, A.Vyse. (1997), Believing in magic. The psychology of superstition,pp. 6-12

II.DELIMITARI CONCEPTUALE

1. Mielu Zlate, (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iasi, pp211-214

2. Mihai Golu, (2002), Fundamentele Psihologiei, Editura Fundației România de mâine, București, pp. 291-301

3. Ana Bogdan-Tucicov, Septimiu Chelcea, Mihai Golu, Pantelimon Golu, Catalin Mamali, Petru Pânzaru, (1981) Dicționar de psihologie socială – Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti

4. Dumitru Cristea, Tratat de psihologie socială, Editura ProTransilvania, pp.56-60

5. Adrian Neculau, (1997) Psihologia câmpului social: Reprezentările sociale, Editura Polirom, , Iași

6. RevistaPsihologia, Anul X, nr. 5-6/2000 (57-58) Revistă editată în colaborare cu asociația psihologilor din România. Societatea Știință & Tehnică, pp3-4

7. Camille Tarot , De la Durkheim la Mauss, Inventarea simbolicului , editura Amacord , Timișoara 2001 , pp 517-518

8. Raymond Boudon, (1992), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucuresti

9. Mic dicționar enciclopedic, Editura Științifică și enciclopedică București, 1986

10. Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan” Dicționar Explicativ al limbii Române,editura Univers Enciclopedic, București, 1996

11. www.sciencedaily.com/encyclopedia/Superstition

12. Epstein, S. (1994). Integration of the cognitive and the psychodynamic unconscious. American Psychologist 49, p. 710

13. Stuart A.Vyse, (1997), Believing in magic. The psychology of superstition, p. 92

14. rezumat din două surse: Stuart A.Vyse, (1997), „Believing in magic. The psychology of superstition” și de la adresa de internet: http://www.usi.edu/libarts/psychology/bloom/prelim.htm

15. http://www.nous.org.uk/belief.html

16. rezumat din două surse: Stuart A.Vyse, (1997), „Believing in magic. The psychology of superstition” și de la adresa de internet: http://psychclassics.yorku.ca/Skinner/Pigeon/. „Superstition in the pigeon” de B. F. Skinner (Indiana University) a fost publicat pentru prima dată în: ”Journal of Experimental Psychology”,nr. 38, 168-172.

17, 18, 19, 20, 21. s-au folosit mai multe surse: Stuart A.Vyse, (1997), „Believing in magic. The psychology of superstition”; http://cognitilist.blogspot.com/2003_05_01_cognitilist_archive.html (studiul lui Koichi Ono); http://www.nous.org.uk/belief.html; Jahoda, G. (1969), „The Psichology of superstițion”

22. Macsinga, I. (2000), „Psihologia diferențială a personalități”

II.METODOLOGIA

1. s-au folosit mai multe surse: Opie, I. , Tatem, M. (1989), A dictionary of superstitions, Ed. Oxford University Press, Oxford; Nicolau, I. , Huluță, C. (2000), Credințe și superstiții românești după Artur Gorovei și Gh.F. Ciaușanu, Ed. Humanitas, București.

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

ALBU, M. (1998), Construirea și utilizarea testelor psihologice, Ed. Clusium, Cluj-Napoca.

BĂBAN, A. (1998), Stres și personalitate, Ed.Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

BOGDAN-TUCICOV, A. et all. (1981), Dicționar de psihologie socială, Ed. Științifică și enciclopedică, București.

BOUDON, R. (1992), Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucuresti.

CHIHAIA, L. et. all (2001), Dicționar enciclopedic, Ed. Cartier, București.

COTEANU, I.(coordonator). (1996). Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționar Explicativ al limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, București.

CRAMER, D. (1994), Introducing statistics for social research. Step-by-step calculation and computer techniques using SPSS, Routledge, London, and N.Y.

CRISTEA, D. (2001), Tratat de psihologie socială, Ed. ProTransilvania, Cluj-Napoca.

DAFINOIU, I. (2002), Personalitatea: metode de abordare clinică-observația și interviul, Ed. Polirom, Iași.

DUPU, I. (1999), Revista editata de Fundatia "Dunamis mission" numarul 3 din 6 noiembrie 1999, Iași.

EPSTEIN, S. (1994), Integration of the cognitive and the psychodynamic unconscious, American Psychologist, Washington DC.

GOLU, M. (2002), Fundamentele Psihologiei, Ed. Fundației România de mâine, București.

JAHODA, G. (1969), The Psichology of superstițion, Ed. Penguin, London.

MACSINGA, I. (2000), Psihologia diferențială a personalității – curs, Tipografia Universității de Vest din Timișoara.

NECULAU, A. (1997), Psihologia câmpului social: Reprezentările sociale,Ed. Polirom, Iași.

NICOLAU, I. , HULUȚĂ, C. (2000), Credințe și superstiții românești după Artur Gorovei și Gh.F. Ciaușanu, Ed. Humanitas, București.

OPIE, I. , Tatem, M. (1989), A dictionary of superstitions, Ed. Oxford University Press, Oxford.

PITARIU, H. (1991), Introducere în statistica psiohlogică și educațională, Tipografia Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.

NECULAU, A. (2000), Revista Psihologia, Anul X, nr. 5-6/2000 (57-58) Ed. Știință & Tehnică, București.

SHERMER, M. (2002), Why People Believe Weird Things: Pseudoscience, Superstition, and Other Confusions of Our Time, New Zork.

SPENCE, J., et all. (1992), Elementary Statistics, 4th ed., Englewood Cliffs, N.J, Prentice Hall.

STAN, A. (2002), Testul psihologic: evoluție, construcție, aplicații, Ed. Polirom, Iași.

STUART, A.Vyse (1997), Believing in magic. The psychology of superstition, Oxford University Press, Oxford.

TAROT, C. (2001), De la Durkheim la Mauss – Inventarea simbolicului, Ed. Amacord, Timișoara.

TIM, M. (1993), Social research: issues, methods and process, Open University Press, Bickingham and Philadeplphia.

VULCĂNESCU, R. (1987), Mitologie Română, Ed. Academiei Republicii Socialiste România.

VÎRGĂ, D. (1998), Caiet de psihologie Nr.1/1998-Testarea și testele psihologice, Timișoara.

ZLATE, M. (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Ed. Polirom, Iasi.

XXX. (1986), Mic dicționar enciclopedic, Ed. Științifică și enciclopedică, București.

www.cognitilist.blogspot.com/2003_05_01_cognitilist_archive.html

www.dict.org

www.en.wikipedia.org/wiki/superstition

www.nous.org.uk/belief.html

www.psychclassics.yorku.ca/Skinner/Pigeon/

www.sciencedaily.com/encyclopedia/superstition

www.usi.edu/libarts/psychology/bloom/prelim.htm