Aspecte Psihologice ALE Personalitatii Delincventilor Minori

Bibliografie

=== Psihologia infractorului minor ===

ASPECTE PSIHOLOGICE ALE PERSONALITĂȚII DELINCVENȚILOR MINORI

CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND PERSONALITATEA PERSOANEI

Secțiunea I Conceptul de personalitate în psihologia judiciară

Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracțional sunt în mod constant pluridisciplinare și nu bidisciplinare, așa cum s-ar putea crede din enunțurile unor lucrări cu această tematică, care utilizează termenul de „psihosociologie a comportamentului deviant”. În realitate există mai degrabă o tendință de cercetare de „tip sinergie” a infracțiunii, atunci când se pune în discuție geneza ei sau, altfel spus, când se determină „criminogeneza”.

O analiză strict psihologică a actului infracțional, fundamentată exclusiv pe cerințele determinării conținutului juridic al infracțiunii, constă în analiza modului în care în pregătirea, săvârșirea și atitudinea post-infracțională se manifestă psihicul autorului, elementele sale: inteligența, afectivitatea și voința.

Dacă o asemenea analiză este indispensabilă pentru stabilirea responsabilității (cu cele două elemente ale sale: discernământul și libertatea) și a culpabilității în formele sale curente de manifestare (intenția în variantele sale sau culpa, de asemenea, în variantele sale), ea nu mai este suficientă pentru criminogeneza și funcțiile sale principale: cunoașterea cauzelor criminalității în general și în mod individual pentru fiecare infracțiune; organizarea socială a prevenirii infracțiunilor; individualizarea pedepsei; tratamentul în penitenciar și tratamentul post-execuțional.

Acestea sunt principalele motive pentru care și în psihologia judiciară ca și în
criminologie se operează cu conceptul de personalitate, concept care obligă la abordări de tip sinergie, transdisciplinar.

Referindu-ne la un autor român, profesorul Virgil Dragomirescu, deși cercetează problemele comportamentului deviant sub genericul „psihosociologia comportamentului deviant” el încearcă, cum de fapt și mărturisește, o abordare de „sinteză”, de fapt o abordare cu pronunțat caracter sinergie. Că este așa rezultă din faptul că în fiecare capitol al lucrării sale, autorul își respectă afirmația din introducere în care spune: „Argumentarea observațiilor și concluziilor noastre, în ansamblu, am făcut-o prin prezentarea rezultatelor cercetărilor personale pentru fiecare din problemele tratate și la fiecare capitol în parte, urmărind în permanență scopul aplicativ al acestor observații în special pentru expertiza largă (psiho-socio-medico-judiciară precum și în cercetarea bio-medicală, sociologică și criminologică”. „Pe baza acestor rezultați am realizat în final o sinteză privind implicațiile complexe ale comportamentului deviant încercând discutarea motivației în psihosociogeneza conduitelor deviante”.

Premisele cercetării comportamentului deviant sunt psihologice atât la nivel substanțial pentru că se cercetează personalitatea infractorului, cât și la nivel metodologic, pentru că st utilizează testele psihologice.

Personalitatea infractorului este studiată din perspectivă sinergică implicând:

– cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor personale și patologice ale subiectului (aici intră și excluderea simulării prin testul de biodetecție);

– examinările paraclinice având ca rol principal probarea și obiectivarea diagnosticului clinic, precum și de aprofundare a etiopatogeniei unor tulburări (aici intră ample investigații de laborator, radiologice, electroencefalografice etc.);

– investigările biogenetice având ca premisă rolul factorilor ereditari în structurarea personalității, iar ca scop identificarea concretă a factorilor de ereditate;

– interpretarea neurofiziopatologică pentru explorarea cauzalității manifestărilor agresive de comportament cu răsunet antisocial, legate de condițiile biopsihologice care le exacerbează sau declanșează;

– cercetarea sociologică care are două obiective: în primul rând, pentru reconstituirea structurii personalității delincventului și a modului în care au fost soluționate și, în al doilea rând, pentru orientarea asupra posibilităților de reechilibrare și reinserție socială;

– rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate (conștiință, discernământ). O asemenea abordare a studierii comportamentelor deviante va permite:

– Aprecierea corectă asupra stării psihice a personalității deviante, prin precizarea diagnosticului și excluderea simulării sub toate formele în care aceasta se poate manifesta (biodetecția este, prin urmare, esențială);

– Determinarea trăsăturilor esențiale ale personalității analizate din perspectiva sinergetică;

– Natura și evoluția tulburărilor care au însoțit sau precedat săvârșirea actului deviant și dacă acesta prezintă riscul de cronicizare sau agravare;

– Aprecieri asupra periculozității trăsăturilor de personalitate și a tulburărilor de comportament care au precedat sau însoțit comportamentul deviant.

– Exactitatea acestor concluzii va permite evitarea unor erori judiciare care s-ar putea plasa în sfera ireparabilului cum ar fi, de pildă, aplicarea unor măsuri punitive în locul unor măsuri medicale sau invers.

– De aceea, conceptul de personalitate este esențial pentru o justiție ce se fundamentează pe adevăr, știință și dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a delincventului.

– Din perspectiva considerațiilor de mai sus, credem că vor putea fi înțelese mai bine definițiile pe care diferiți cercetători (psihologi, medici, criminologi, sociologi), angajați nemijlocit în practica pluridisciplinară a analizei comportamentelor deviante, le dau conceptului de personalitate în legătură cu criminogeneza și psihodiagnosticul comportamentelor deviante, pentru demonstrarea obiectivă a cauzelor și condițiilor determinante, precum și a circumstanțelor bio-psiho-patologice, în situații concrete de ordin social, care motivează declanșarea conduitelor deviante.

Din punct de vedere juridic, actul infracțional este rezultatul comportării negative a ființei umane responsabile, în raport cu cerințele normelor penale pozitive. În orice definiție dată infracțiunii – definiție legală sau doctrinară – vom surprinde aceste condiții minime ce se cer unui act antisocial pentru a fi considerat infracțiune.

Psihologia judiciară nu poate însă opera, pur și simplu, cu conceptul juridic al infracțiunii și nici justiția modernă nu poate judeca și soluționa cauze penale în această manieră. De aceea, justiția își racordează activitatea apelând la serviciile psihologiei judiciare în cvasitotalitatea problemelor sale; în speță fiind vorba de actul infracțional, la autorul acestuia, la personalitatea sa înțeleasă ca sinteză a tuturor elementelor care concură la conformația mintală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică. „Această conformație rezultă din nenumăratele particularități ale constituției sale psihofiziologice, ale componentelor sale instinctiv-afective, ele însele alimentate de aferentele senzitivo-senzoriale și cenestezice, a modului său de a reacționa, de amprentele lăsate, de toate experimentele trăite, care au jalonat istoria sa individuală”.

Personalității i se dau și alte definiții între care menționăm:

Prin personalitate trebuie să înțelegem mai degrabă un larg câmp de investigații asupra ființei umane concepute ca un întreg (Eusenck). Este punctul de vedere al unui medic confruntat cu o bogată cazuistică în domeniul psihodiagnosticului comportamentului deviant, care a lăsat deschisă problema conceptului personalității, subordonând-o posibilităților de creștere a cunoașterii în funcție de perfecționarea metodelor de investigație a ființei umane.

Personalitatea se caracterizează prin următoarele trăsături: unitatea și identitatea sa, care realizează un tot coerent, organizat și rezistent; vitalitatea ca ansamblu însuflețit, ierarhizat, a cărei existență este condiționată de oscilațiile sale endogene și de stimulii exteriori la care răspunde și reacționează; conștientizarea ca proces prin care individul își făurește reprezentarea mentală a tuturor activităților sale fiziologice și psihice; raporturile individului cu mediul ambiant și reacțiile la mediu în vederea reglării comportamentului (Porot și Kam Merer).

Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotipologice a cărei bază este formată de ereditate, cele patru suprafețe fiind formate din amprenta morfologică, de temperament, caracter și inteligență, vârful piramidei constituind sinteza globală a personalității (Pende).

Personalitatea și mediul formează o totalitate funcțională, iar atunci când unul dintre aceste elemente se schimbă, se modifică și această totalitate funcțională (Klineberg).

O amplă teorie asupra personalității criminale a creat Jean Pinatel, care consideră că în comportamentul criminal „trecerea la act” constituie elementul decisiv. Condițiile trecerii la act sunt comandate, la delincvenții care comit acte grave, de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. Nucleul personalității criminale este o structură dinamică; este reunirea și asocierea componentelor amintite, dintre care nici una în sine nu este anormală. J. Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului că nucleul personalității criminale nu este un dat, ci o rezultantă.

J. Pinatel subliniază foarte hotărât, că ceea ce numește el „personalitate criminală” nu este un tip antropologic, vreo variantă a speciei umane. Departe de a avea vreo legătură cu criminalul înnăscut al pozitiviștilor italieni din secolul al XIX-lea, „personalitatea criminală pinateliană – așa cum arată el – este un model de care analiza criminologică se servește în cercetările sale. Este un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional. Este un sistem de referință, o construcție abstractă care se substituie unei realități subiective”.

Ideile avansate de J. Pinatel duc în mod firesc la concluzia că: „în circumstanțe excepționale, orice om poate deveni delincvent”. Dacă așa stau lucrurile, se pune întrebarea unde vede Pinatel diferența între delincvent și nedeliricvent? Răspunsul îl dă singur. Diferența dinre nedelincvenți și delincvenți trebuie căutată în „pragul deiicvențial”, în sensul că unii dintre nedelincvenți au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reacție delicvențială, alții trec la act dintr-o incitație exterioară foarte ușoară. Spre deosebire de aceștia, delincventul format – în opoziție cu nedelincventul – nu așteaptă ivirea unei ocazii propice, unei incitații exterioare, ci provoacă el însuși ocaziile în care apoi operează.

În ultimă analiză – arată mai departe Pinatel – ceea ce permite cert distingerea nedelineventului de delincvent, dar chiar și a delincvenților între ei, este aptitudinea mai mult sau mai puțin pronunțată de trecere la act. „Criminologia fundamentală este știința trecerii la actul delictuos și nimic altceva” conchide Pinatel.

Subliniind apoi că personalitatea este inseparabilă nu numai de organism, dar și de mediu, Pinatel constată că în criminologie este esențial să se studieze personalitatea în situație. Există situații specifice sau periculoase în care ocazie nu trebuie să fie căutată. Actul criminal care rezultă dintr-o situație specifică constituie răspunsul (reacția) unei personalități la această situație. Dar există situații nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie să fie căutată. În asemenea cazuri, personalitatea este aceea care domină situația, iar actul criminal ce rezultă de aici este o consecință directă a activității personalității respective. Din această scurtă analiză rezultă că factorii de mediu influențează atât formarea personalităților, cât și a situațiilor. Aceasta înseamnă – conchide Pinatel – „că mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură, și prin faptul că ușurează structurarea personalităților criminale”.

Demonstrațiile logice pe care le folosește Pinatel – bazate pe o experiență clinică de decenii – constituie cele mai bune argumente modeme cu ajutorul cărora se poate combate nativismul în criminogeneză. Analizând în continuare comportamentul infracțional, Pinatel arată că infractorul nu este reținut în săvârșirea actului său de oprobiul social, deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot așa cum este în stare să depășească obstacolele care apar în calea acțiunii lui criminale, întrucât el este dinamic și eminamente agresiv. În același timp, el reușește să depășească și versiunea față de acte odioase, căci indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutrește sentimente de simpatie față de nimeni și în consecință, poate comite orice crimă.

Secțiunea a II-a Componentele personalității

„Sistemul personalității”, așa cum îl învederează definițiile prezentate, este lipsit de transparență, astfel încât el nu poate fi cunoscut decât prin investigații complexe. Elementele sale constitutive, atât cele simple cât și cele complexe se află într-un sistem de legături multiplu determinate, astfel încât fenomenul personalității este dificil de cunoscut și reclamă utilizarea unor mijloace științifice deosebit de sensibile pentru a efectua o analiză eficientă.

Analiza este posibilă datorită proprietății personalității de a se proiecta în lumea exterioară prin impulsuri, atitudini, conflicte, ceea ce fundamentează și face posibil întregul sistem al științelor comportamentale, inclusiv al psihologiei judiciare.

În analiza personalității, în literatura de specialitate și în practica de investigare pluridisciplinară, se disting două planuri de analiză: planul componentelor personalității și planul tipurilor de personalitate.

Vom analiza personalitatea din perspectiva acestor două planuri:

a) Componentele biopsihologice

Componentele biologice ale personalității cuprind toată zestrea nativă a individului, indiferent dacă unele caracteristici se regăsesc și la predecesori (caracteristici ereditari) sau nu (caracteristici înnăscute). În determinarea comportamentului și mai cu seamă a celui deviant, calitățile sau deficiențele majore ale organismului, caracteristicile temperamentale, precum și constelația aptitudinală a individului constituie forțe adesea determinante.

La calitățile și deficiențele majore ale organismului, cele vizibile, își pun amprenta în mod hotărât asupra personalității. Oamenii cu un organism bine structurat, dublat și de o înfățișare atrăgătoare au o siguranță de sine, comportamentul lor fiind, în mare parte, determinat în mod avantajos de constituția lor fericită. În opoziție cu aceștia, o capacitate redusă de rezistență la greutăți fizice sau deficiențe senzoriale ori locomotorii influențează negativ formarea personalității. Sentimentul de inferioritate generat de structura mică sau de disfuncții organice, potențate și prin disprețul tacit sau exprimat de cei din jur, adesea incită la comportamente compensatorii – „vitejia” lui Napoleon pare să fie ilustrativă – care nu o dată pot duce la comportamente deviante. Sentimentul inferiorității – cunoscut în literatură mai ales după lucrarea psihologului vienez Alfred Adler: „Studiul inferiorității organelor și compensația lor în activitate”(1917) – este una din caracteristicile cele mai generale ale infractorilor, fapt asupra căruia vom insista pe parcursul lucrării.

Temperamentul constă în acele caracteristici formale care se referă la modul cum se desfășoară viața psihică a individului. Termenul românesc cel mai apropiat este „fire”. Astfel, vorbim de fire lentă, fire iute, apoi de oameni la care stările afective sunt durabile sau mai puțin durabile, de ușurința sau dificultatea de a se comuta de la o stare psihică (afectivă) la alta etc.

Înzestrarea aptitudinală a personalității se referă la abilitatea naturală de a dobândi cunoștințe ori îndemânări de ordin general sau special. Inteligența, de pildă, este considerată ca fiind o aptitudine generală, câtă vreme îndemânarea constituie o aptitudine specială. Impactul factorilor sociali asupra aptitudinilor înnăscute este ușor de demonstrat. Oricât de „talentat”, de înzestrat nativ pentru muzică ar fi cineva, nu poate atinge niveluri superioare fără studii de specialitate. Pe de altă parte, nici un desenator, chiar de geniu, nu va deveni un „bun” falsificator de bancnote sau diplome, dacă aptitudinile lui nu vor fi susținute de atitudini antisociale puternice (relația aptitudini-atitudini). Îndeosebi pe acest plan se evidențiază nu numai complexitatea personalității, ci și contradictorialitatea ei. O caracteristică superioară pozitivă – mare talent la desen – devine socialmente negativă prin manifestarea ei pe un tărâm prohibit de societate. Falsificatorii de tablouri fac parte dintre acele talente corupte pe care câștigul ușor le atrage. Tot astfel, inteligența (aptitudine generală), dacă nu este asociată cu onestitatea (atitudinea socială pozitivă), poate să evolueze în direcția formării unei personalități de escroc, șantajist sau de delapidator.

b) Componente sociale

Componentele sociale se referă la efectele acțiunii unor agenți de natură socio-culturală (mediu social, fenomenul învățării ca substrat și mecanism al educației spontane și instituționalizate) traduse în structuri achiziționate (caracter, atitudini), care, pe măsura consolidării lor, devin forțe motrice, chiar motive care modelează comportamentul.

Componente biologice se dezvoltă și acționează în condițiile existenței și ale acțiunii concomitente ale componentelor sociale. Deci, dezvoltarea personalității se realizează în timp, prin interacțiunea celor două blocuri mari de componente. Dacă pe just motiv putem vorbi de o devenire permanentă a personalității, tot așa și criminogeneza trebuie să fie privită ca un proces de durată în care factorii biologici individuali sunt întrețesuți cu cei sociali, ceea ce împrumută fenomenului infracțional nu numai multicauzalitatea, dar și polimorfia specifică.

Prin caracter se înțelege ansamblul trăsăturilor esențiale și calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod relativ stabil și permanent. Activitatea individului însă, se mulează pe „modele” socio-culturale de comportare și, pe măsură ce se interiorizează, sunt trăite sub formă de atitudini față de alți oameni, față de muncă și activitate în general, precum și în atitudinea față de sine însuși. Dacă prin atitudine vom înțelege maniera de a se comporta într-o situație, atunci devine clar că atitudinea față de alții și față de sine constituie acele fundamente ale caracterului care determină, în mare măsură, fie formarea unei personalități echilibrate (om sociabil, activ, exigent față de sine), fie formarea unei personalități deviante (bănuitor, distant și nepăsător față de alții, cu o mare doză de egoism).

Secțiunea a III-a Trăsăturile personalității

Trăsăturile personalității sunt considerate ca fiind variabile. Trăsăturile sunt ale personalității și nu ale comportamentului. Comportamentul poate fi privit numai ca indicator al trăsăturii, căci comportamentul adesea poate fi vizibil, dar trăsătura niciodată. De pildă, asistând la un meci de box și observând că un pugilist luptă până la epuizare (comportament), ajungem la concluzia că el este persistent (trăsătură). Tot așa, când cineva, într-o societate monopolizează toată conversația (comportament), noi conchidem că este vorbăreț (trăsătură). H. J. Eysenck menționează că trăsătura este ceva ce se manifestă la individ într-un mare număr de situații.

Trăsătura este o tendință de reacție largă și relativ permanentă. Putem vorbi de trăsături ale cunoașterii (acuitate perceptivă, gândire superficială etc.), trăsături ale afectivității (ușor emoționabil, sentimente profunde etc), trăsături temperamentale (lent, iute, alert etc), trăsături dinamice care se referă la modul de acțiune și de decizie, dar și la motivații și interes etc.

Trăsăturile de personalitate evoluează în cursul vieții individului, deoarece el este în permanentă interaciune cu mediul social și cu cel fizic, în continuă transformare. În cadrul acestei interacțiuni, ca și în urma retroacțiunii (de la comportament înapoi spre trăsături, ereditate, atitudine etc.) pot apare și trăsături noi sau se accentuează cele formate anterior. Oricare ar fi natura trăsăturilor, ele au o evoluție într-un ritm lent; schimbările radicale, dramatice, profunde ale personalității sunt relativ rare, ele sunt doar excepții care, obișnuit, se produc în condiții cu totul ieșite din comun.

Ar fi greșit să credem că alcătuind o listă de 30-40 de trăsături, noi de fapt am caracterizat un individ. Personalitatea nu este numai suma trăsăturilor, fie ele caracteristice și relativ stabile, ci este o constelație specifică a trăsăturilor, între care una sau câteva dobândesc un caracter dominant, subordonându-le pe celelalte, formând deci o textură specifică, individuală, unică. Cunoașterea reală a personalității, în ultimă analiză, presupune cunoașterea dominantei (dominantelor) specifice și sistemul de subordonare – față de dominantă(e) – a celorlalte trăsături.

Secțiunea a IV-a Tipuri de personalitate

Încă din cele mai vechi timpuri s-a observat că există clase de indivizi care au unele caracteristici comune sau grupuri de astfel de caracteristici, fie pe latura intereselor, a modului de gândire, fie pe cea a temperamentului, a constituției lor fizice etc. Indivizii din respectiva clasă -, în funcție de caracteristica aleasă – aparțin aceluiași tip. Așa, de pildă, dacă un grup de indivizi se caracterizează prin persistență, rigiditate, subiectivitate, timiditate, iritabilitate, spunem că acești indivizi aparțin tipului introvertit. Tipul este deci o noțiune supraordonată noțiunii de trăsătură. După unii autori (R. Stagner, 1961; H. J. Eysenck, 1970), personalitatea este organizată ierarhic pe patru niveluri: nivelul reacțiilor (răspunsurilor) specifice, nivelul reacțiilor de deprindere (habitudinale), nivelul reacțiilor de trăsătură și, în fine, nivelul superior de reacție tipologică.

Cu alte cuvinte, tipul este un stil superior de organizare a personalității. Pornind de la ideea că temperamentul este componenta de bază a personalității – fără a fi exprimat în mod explicit acest pretins adevăr- încă din antichitate, Hipocrat (care a trăit în secolul V î.e.n.), a ales drept criteriu al tipologiei sale predominanța uneia din „cele patru humori ale organismului” uman (sânge, bila neagră, bila galbenă, flegma), stipulând, în consecință, existența a patru tipuri temperamentale fundamentale: sangvinic, melancolic, coleric, flegmatic. Termenii aceștia sunt răspândiți și azi. În limbajul cotidian, afirmă G. W. Alport, coleric înseamnă irascibil, sangvinicul este considerat optimist, melancolicul – trist, iar flegmaticul – apatic.

1. Tipologia lui C. G. Jung.

Axându-se exclusiv pe criterii de natură psihologică, C. G. Jung consideră că există două tipuri extreme: cel introvertit și cel extravertit, între care se plasează tipul intermediar (ambivert), având caracteristici din ambele tipuri extreme.

După concepția lui C. G. Jung, există două orientări majore ale personalității, și anume: fie că avem de-a face cu un om care se orientează cu precădere spre lumea externă, lumea obiectivă (atitudine extravertită), fie că orientarea persoanei merge mai degrabă spre interior, spre lumea subiectivă (atitudine introvertită). Ambele atitudini se regăsesc la fiecare individ, dar în mod obișnuit una din ele este dominantă și conștientă, câtă vreme cealaltă este subordonată și inconștientă.

Extravertitul tipic este sociabil, îi plac petrecerile, are mulți prieteni, mereu simte nevoia să aibă cu cine vorbi, nu-i place nici lectura solitară, nici studiul individual. Mereu tânjește după companie veselă, îi place să riște, acționează sub inspirația momentului, și, în general, în mod impulsiv. Îi plac glumele și păcălelile, mereu este gata de ripostă, nu-și face griji, este deschis, prietenos, optimist, râsul (și veselia) constituie elementul lui. Tot timpul este activ, tinde spre agresivitate și-și pierde cumpătul ușor. Sentimentele sale nu sunt sub un control riguros, iar în genere extravertitul nu este întotdeauna o persoană demnă de încredere.

Introvertitul tipic este o persoană liniștită, retrasă; care prețuiește mai mult cărțile decât oamenii. Față de oameni, cu excepția câtorva prieteni intimi, este foarte rezervat. Își face planuri de viitor și nu-i place să acționeze sub impulsul momentului. Tinde să ia totul în serios și duce o viață ordonată. Își controlează foarte strâns sentimentele, prea rar se comportă în mod agresiv și nu-și pierde ușor cumpătul. Deși înclinat spre pesimism, introvertitul, în general, este un om de încredere care pune mare preț pe valorile etice.

2. Valoarea tipologiilor.

Tipologiile la care ne-am referit, ca și alte feluri de tipologii care au fost elaborate de-a lungul vremii, au în comun faptul că nu reușesc să cuprindă toată varietatea personalităților umane. Dacă luăm, de pildă, categoriile lui C. G. Jung, ele nu pot fi gândite altfel decât că extravertitul „pur” și introvertitul „pur” s-ar afla la polii opuși ai unui continuum, unde însă-statistic vorbind – ar ocupa majoritatea spațiului, tipul ambivert. Tipul intermediar, în orice sistem tipologic, ocupă un loc de faimă, ceea ce aparent ar invalida tipologiile în general „…există grupe de indivizi la care comportamentul criminal derivă din cauze totalmente diferite… așa se pare că ucigașii – cel puțin cei din Europa – ar fi mai mult introvertiți; totuși, poate la asasinii profesioniști să fie altfel…”. După cum se vede, nici chiar un tipolog de talia lui H. J. Eysenck nu ajunge la rezultate concludente în această problemă.).

Fără îndoială, nu vom găsi nicăieri vreun „tip pur”, în nici un cadru de referință, în nici un sistem tipologic. Aceasta cu atât mai mult cu cât însăși ideea de tip este o abstracție, este un construct mintal, care corespunde mai degrabă necesităților noastre logice de a „ordona” fenomene naturale care, prin esența lor, nu sunt „ordonate”. În această viziune evident că nu vom căuta tipologii perfecte, ci jaloane, sindromuri, ale căror configurații ne pot orienta în cunoașterea, măcar și superficială a unor indivizi implicați poate în vreo infracțiune.

CAPITOLUL II PARTICULARITĂȚILE PSIHOLOGIEI INFRACTORILOR MINORI

Secțiunea I Aspecte generale

Prima problemă care se ridică privind delincventa juvenilă este legată de necesitatea utilizării acestui termen în loc de- alți termeni consacrați juridic și folosiți pentru adulți care încalcă normele juridico-penale. Acest termen provine de la cuvântul francez delinquance juvenile care, la rândul lui, își are originea în latinescul delinguere, juvenis și el desemnează ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minorii până la 18 ani.

Desigur, este absolut necesar să diferențiem în cadrul categoriei largi de minori câteva subcategorii, distincție făcută clar de către sistemul nostru juridic, Astfel, minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracțiuni. Cei cu vârsta între 14 și 16 ani răspund juridic limitat numai dacă se stabilește existența discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică – art. 99 Codul penal. În sfârșit, minorii eu vârsta între 16 și ÎS ani răspund în fața legii, având discernământ. Cu toate acestea, modul de sancționare și, mai ales, cel de executare a pedepselor se deosebesc de cele folosite pentru infractorii adulți.

Unii autori occidentali consideră că noțiunea do delincventă este; relativ nouă iar delincventa juvenilă este un fenomen social nou. Și aceasta datorită faptului că noțiunea respectivă nu a fost mult utilizată înainte de sec. XIX, iar până la sfârșitul sec. XX nu au fost înființate instanțele speciale pentru minori. Mai exact, arată autorul, deși acte infracționale au fost comise de către minori de-a lungul istoriei, aceste fapte nu au fost întotdeauna considerate ilegale și nu an fost întotdeauna denumite delincvente.

Delincventa, din punct de vedere obiectiv, este veche la fel cu modalitățile de maltratare și victimizare a copilului. Asemenea practici au culminat cu infanticidul – uciderea deliberată a copilului – care era o practică regulată în societățile antice. Fie în civilizațiile din Orientul Mijlociu, în Grecia, la celți sau scandinavieni, copiii nou-născuți erau aruncați în râu, în grămezi de bălegar, lăsați să fie mâncați de păsări sau animale de pradă sau sacrificați în cadrul unor ritualuri religioase. Astfel, oasele copiilor sacrificați sunt încă descoperite în zidurile clădirilor construite pe toată perioada, începând cu anii 7000 B.C. și până în anii 1843 – (A.D.).

Pentru a înțelege mult mai bine fenomenul delincventei juvenile este necesar să se facă o caracterizare psihologică și psiho-comportamentală a minorului, a copilului. În cadrul Dicționarului Webster, de exemplu copilul este definit a fi „persoana tânără ce aparține oricăruia dintre cele două sexe, ce se află ca vârstă între perioada prunciei și cea a tine-reții”. Plecând de la această definiție, se pot departaja cel puțin trei perioade de vârstă pe care le parcurge persoana tânără: 1. perioada prunciei (primii ani de viață); 2. perioada copilăriei (între perioada prunciei și adolescență): 3. tinerețea (perioada dintre sfârșitul pubertății și începutul perioadei adulte).

În toate cele trei perioade de vârstă, deci până la 18 ani (sfârșitul minoratului), persoana nu are vârsta legală a persoanei adulte, de aceea ea trebuie, să fie tratată mai mult ca delincventă (desigur, când comite acte antisociale) decât ca pe o personalitate criminală. Motivul principal îl constituie imposibilitatea asumării responsabilității depline precum în cazul adultului. Între copil și adult sunt o mulțime de deosebiri, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

Copiii parcurg câteva stagii ale dezvoltării care sunt diferite calitativ; aceste stagii sau etape manifestă tendința de a amânai intrarea în perioada maturității (adultă) până la 20 de ani și chiar mai târziu. Și alți autori susțin că perioada adolescenței s-ar prelungi, în ultima perioadă de timp, chiar până la 25 de ani.

Pe tot parcursul acestor stagii sau perioade, copiii prezintă caracteristici, mai ales de ordin calitativ, total diferite față de adulți: în timp ce adulții muncesc și sunt responsabili, copiii se joacă mai mult și sunt iresponsabili; adulții sunt mai raționali și mai controlați, în timp ce copiii sunt mai emotivi și mai iraționali; adulții au o viață sexuală regulată în timp ce copiii nu au o viață sexuală etc.

Până la deplina maturizare fizică, morală, emoțională și a deprinderilor raționale, locul potrivit pentru copii este în casa părintească, în școală, împreună cu colegii și în locurile speciale pentru recreere.

La fel ca și în cazul infractorului adult, cei care s-au ocupat de studiul conduitei delicvente a minorului, au ajuns la evidențierea unui „profil psihologic” al acestuia: a) înclinația către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate; b) instabilitatea emoțională, generată de carențe educaționale și, în ultimă instanță, de fragilitatea eului; c) inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul caută să-l suprime, de exemplu prin schimbarea deasă a domiciliului sau vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate -de viață și activitate; d) duplicitatea conduitei, manifestată în discordanța dintre două planuri – unul, cel al comportamentului tainic, intim în care; se prepară infracțiunea și celălalt, nivelul comportamental de relație cu societatea, prin care își trădează de cele mai multe ori infracțiunea; e) dezechilibru existențial, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, irosire absurdă a banilor etc.

Soții Sheldon și Eleanor Gluck, studiind cu ajutorul unei echipe interdisciplinare un lot de 500 de minori delincvenți și un lot de 500 nedelincvenți (lot martor), care erau corespunzători ca vârstă, sex, statut socio-economic, apartenență etnică etc.) au evidențiat că delincvenții se deosebesc de nedelincvenți prin următoarele trăsături mai importante:

Din punct de vedere fizic, delincvenții sunt cu precădere de constituție mezomorfică (sunt solizi, au forță musculară mare etc.);

Ca temperament sunt: energici, neastâmpărați, impulsivi, extravertiți, agresivi, distructivi (adesea sadici);

Au atitudini ostile, sfidătoare, sunt plini de resentimente, de suspiciuni, sunt încăpățânați, dornici să se afirme în grup, cur spirit de aventură, neconvenționali, nesupuși autorităților;

Din punct de vedere psihologic, tind spre exprimări directe, sociocultural provin, în proporție mult mai mare decât cei din grupul de control, din familii neînțelegătoare, neafective, instabile, lipsite de ținută morală etc.;

J. S. Peters (1957) arată, în urma efectuării unor cercetări empirice, că nevârstinicii și tinerii care au venit în conflict cu normele legal-morale prezintă drept caracteristici distincte: atitudini nefavorabile față de legi și față de muncă; atitudini necorespunzătoare față de ei înșiși, față de părinți și față de-alte persoane. „Delincventul este un individ care aparent are un surplus de experiențe neplăcute și care simte că trăiește într-o lume disconfortantă, amenințătoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau chiar încarcerat. Neavând vreun statut social de apărat, teama de a-l pierde nu-l motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult încă – fie că a avut prea multe contacte neplăcute cu alți oameni, fie că pe toți îi consideră asemănători -, el nu-i apreciază pe alții și din această cauză nici nu pune prea mult preț pe opinia lor. Acest set de atitudini face să fie extrem de dificilă stabilirea de contacte cu el în vederea încercării de a-l reeduca”.

Asemenea concluzii au fost confirmate și de către cercetătorii români, cum ar fi, de exemplu, A. Roșca (1932), T. Bogdan (1957).

Evidențierea caracteristicilor psihice specifice personalității delincventului minor prezintă o mare importanță pentru organizarea activității recuperative, care trebuie să intervină în direcția restructurării și rearmonizării profilului acesteia. Influențele educative și recuperative trebuie să pătrundă adânc în substructurile de personalitate ale minorului delincvent depășindu-se aspectul pur formal prin utilizarea activă și adecvată a unor metode și procedee eficiente terapeutic-suportive și constructiv-compensatorii.

Delincvenții juvenili, la. fel ca și infractorii adulți pot fi clasificați în funcție de o serie de criterii:

– prezența sau absența intenției: acte delincvente spontan-intenționate; acte premeditate;

– absența intenției;

– în funcție de numărul infracțiunilor comise: prima infracțiune; mai multe infracțiuni (recidivism);

– în funcție de gradul de normalitate psihică: anormal (bolnav) mintal); normal;

– gradul de responsabilitate: perfect responsabil, intelect redus, intoxicație, dezorganizare psihică

În funcție de motivația ce stă la bază conduitei delincvente: predominant extrinsecă (interesul principal orientat spre atingerea unor scopuri, cum ar fi intrarea în posesia unor bunuri); predominant intrinseci (interesul este orientat predominant spre aspectele de conținut ale activității antisociale).

O interesantă clasificare a delincventei juvenile o realizează W. W. Wattenberg, care pleacă de la cele 6 structuri de reacție comportamentală așa cum sunt ele înscrise în Manualul statistic si diagnostic al tulburărilor mentale (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), elaborat de către Asociația psihologilor americani:

– reacția hiperkinetică, specifică copiilor ce prezintă afecțiuni neurologice minime;

– reacția de retragere, ce poate să apară atunci când copilului i se oferă prea puțină satisfacție; această situație este specifică copilului cu părinți ce adoptă în raport cu ei o conduită neadecvată (sunt detașați, excesiv de permisivi sau exagerați în aplicarea sancțiunilor;

– reacția superanxioasă, tinde să apară în mod particular în clasa de mijloc, în familiile deosebit de ambițioase în plan educațional în care copiii sunt solicitați să realizeze achiziții comportamentale în baza unor înalte standarde impuse;

– reacția agresivă nesocializată, tinde să apară în cazul respingerii parentale, cuplată cu superprotecția parentală;

– reacția de fugă, de evadare, tinde să apară ca o reacție la respingerea parentală integrală;

– reacția grupului delincvent tinde să apară ca rezultat al rebeliunii de grup din anii adolescenței, în absența supravegherii parentale și, mai ales, a celei paterne.

După cum se observă din această clasificare, cu excepția primului tip de reacție comportamentală, toate celelalte vizează modul de relaționare dintre părinți și copii, existând astfel o tendință accentuată din partea autorului de a explica conduita delincventă a minorului prin intermediul climatului familial si, mai ales, a conduitei parentale. Asemenea încercări unilaterale de explicare a fenomenului delincventei minorilor au mai fost avansate, însă ele nu mai rezistă nici analizei logice nici celei faptice. Astfel, nu mai poate fi susținută ideea conform căreia familiile dezorganizate în sine ar fi neapărat criminogene. Chiar dacă 8.0% dintre minorii delincvenți provin din această categorie de familii, nu se poate trage și susține concluzia că orice familie dezorganizată aduce după sine în mod automat conduita delincventă a copiilor.

O altă teorie abandonată este cea care insistă asupra condițiilor economice, materiale, deoarece realitatea arată că delincvenții minori provin și din mediile și familiile privilegiate. În mod cu totul paradoxal, „infracționismul de necesitate” este tot mai mult înlocuit cu forma „infracționismului de bunăstare” (H. Szewczyk, 1966).

De asemenea, o altă teză care nu-și mai dovedește utilitatea este cea care considera că o mare parte din mass-media (filme polițiste, unele programe de televiziune, romane polițiste sau de aventuri etc) ar fi în sine criminogene. Invalidarea acestui punct de vedere provine din partea minorilor care, deși consumă extrem de mult din aceste produse, nu ajung să comită fapte antisociale.

În urma analizei acestor puncte de vedere, T. Bogdan, ajunge la concluzia că nici filmele și romanele polițiste, nici familiile dezorganizate „în sine nu generează, ei doar alimentează starea infracțională”.

Tot mai mulți autori tind să. acorde mai multă importanță carențelor educative care conduc la adoptarea comportamentului deviant. Astfel, J. D. Lohman consideră că, sul) aspect psihopedagogie, delincventul minor este acel nevârstnic ale cărui necesități biologice, afective, intelectuale, educative si sociale nu au fost satisfăcute la timp și în mod corespunzător normelor culturale existente.

În explicarea acelor cazuri de delincvenți minori care provin din familii organizate si cărora nu le-au lipsit nimic din punct de vedere material și nici grija și preocuparea pe linia asigurării unor condiții educaționale corespunzătoare, H. J. Eysenck consideră că aceștia fac parte din categoria indivizilor greu educabili. Socializarea lor, care trebuie să conducă la internalizarea unor norme sociale este mult îngreunată de predominanța rapidității inhibiției corticale (cortical inhibition rapidly).

Alți autori consideră necesar ca în definirea delincventei să se pornească de la conceptul de maturizare socială. Privit din această perspectivă delincventul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială și cu dificultăți de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul nu reușește să-și ajusteze conduita în mod activ și dinamic la cerințele-relațiilor interpersonale din mediul uman respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio-cultural și a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. Caracterul disonant al maturizării sociale si, deci, al dezvoltării personalității poate apare în mai multe variante precum: decalaje între nivelul maturizării intelectuale și nivelul dezvoltării afectiv-motivaționale și caracterial-acționale; decalaje între dezvoltarea intelectuală și dezvoltarea judecăților și sentimentelor morale; atât o perturbare intelectuală cât și una afectiv-motivațională si caracterială.

Privitor la etiologia insuficientei maturizări sociale a unor persoane, E. Muccbielli (1965) elaborează teoria disocialității, care pune accentul mai mult pe factorii psihosociali în explicarea delincventei juvenile. În viziunea lui, disocialitatea se exprimă în: a) neacceptarea colectivității, a societății; b) falsă percepție socială a celor din jur; c) lipsa aprofundării și evaluării adecvate a consecințelor actelor comise; d) respingerea rolului social ce i s-a, acordat înainte de a deveni delincvent și pe care i-l pretindea colectivitatea.

Secțiunea a II-a Factori implicați în determinarea comportamentului deviant al minorilor

1. Generalități.

Factorii care determină delincventa juvenilă pot fi împărțiți în două mari categorii: a) factori interni, individuali și b) factori externi, nodali. În prima categorie se includ: particularitățile și structura neuro-psihică, particularități ale personalității în formare, particularități care s-au format sub influența unor factori externi, mai ales a celor familiali, în a doua categorie, mai importanți sunt factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi și educaționali din cadrul microgrupurilor și macro-grupurilor umane, în care trebuie să se integreze, treptat, copilul și tânărul, începând cu familia. Tot în categoria factorilor în tenii, un rol deosebit de important îl are, după unii autori, frustrația:

Care este raportul dintre cele două categorii de factori, care este ponderea fiecăruia în determinarea comportamentului delincvent al minorilor sunt întrebări la care nu s-a putut oferi un răspuns unanim acceptat, împărtășim punctul de vedere conform căruia orice încercare de exagerare a rolului factorilor interni sari a celor externi riscă să nu fie validată de practică. Dacă psihologii pun mai mult accentul pe particularitățile psihico în adaptarea minorului la mediu, sociologii acordă, un rol determinant factorilor socioculturali, precum și condițiilor vieții socialo în, general.

În ultima vreme s-a conturat un punct de vedere intermediar referitor la etiologia delincventei juvenile. Este vorba de așa-numita perspectivă a cauzalității „multiple” sau a „factorilor”, care concepe delincventa ea fiind rezultatul unui număr mare și variat de factori. Adepții acestei perspective consideră că fiecare factor, luat în parte, are o anumită importanță, delincvenții apărând fie la intersecția a doi factori majori, fie datorându-se influenței concertate a șapte sau opt factori minori.

Așa după cum am încercat să precizăm în cadrul subcapitolului destinat etiologiei comportamentului infracțional al adulților, considerăm că exagerarea rolului factorului intern sau a celui social, pe de o parte, precum și încercarea de combinare mai mult prin însumare factorială, pe de altă parte, nu rezistă la o analiză serioasă logică și practică. Atâta timp cât nu putem opera cu propoziții logice generale de tipul „Toți cei care (sunt agresivi, au atitudini negative în raport cu …,provin din familii dezorganizate sau. fără posibilități materiale etc.) comit sau vor comite infracțiuni”, nu putem izola și exagera rolul unei categorii de factori. După părerea noastră, înclinarea spre devianță și adoptarea comportamentului infracțional rezultă din „întâlnirea” specifică a diferiților factori pentru fiecare caz în parte. Metode educative considerate eficiente dau rezultate bune cu un frate și eșuează în raport cu altul datorită diferențelor în ceea ce privește caracteristicile psihice. Receptivitatea, capacitatea de interiorizare a unor norme și valori sociale sunt diferite la cei doi copii. Dar și în cazul în care există o identitate în ceea ce privește „echipamentul” psihologic (temperament, afectivitate etc.) între doi minori crescuți și educați în medii diferite, unul poate să se înscrie pe dramul delincventei.

Până aici, lucrurile par a fi foarte clare. Dar pot să existe și cazuri aparent paradoxale și anume – copii cu caracteristici psihice negative și crescuți în medii neprielnice (cum ar fi, familii dezorganizate) care nu comit acte delictuale nici în timpul minoratului, nici atunci când sunt adulți: – copii care, deși cu caracteristici psihice pozitive (ce nu creează nici un fel de problemă celor cu care interacționează) și sunt influențați educativ în medii și cu mijloace corespunzătoare, ajung uneori în posesia statului de delincvent.

Iată așadar, de ce considerăm noi că însumarea simplă a prezenței, factorilor interni și a celor externi nu ne ajută să precizăm și să formulăm judecăți predictive exacte în raport cu comportamentul unui minor. Desigur, nici în cazul tratării separate a celor două categorii de factori. Adevărata cauză a conduitei delincvente este legată de efectele specifice ale „întâlnirii” celor două categorii de factori. Cunoscându-se acest lucru se poate în primul rând, interveni în direcția prevenirii alunecării cât mai pronunțate spre devianță dar aceasta ca urmare a modificării în ambele planuri atât a celui extern (social, educațional, relațional), cât și a celui intern (reorganizare psihică, intervenții corectiv-constructive, terapii suportive ele).

Procesul educațional reușit creează mecanisme de inhibare și autocontrol a conduitei, care, la rândul lor, vor preveni reacția delincventă chiar și atunci când diverse surse îi vor „stimula”: filme și romane polițiste, emisiuni de televiziune cu caracter agresiv ele. Mai mult, la copilul bine educat, asemenea surse pot, prin contrast, să întărească și mai mult mecanismele criminoinhibitive. La cei însă, la care procesul educațional-formativ eșuează, asemenea surse devin un fel de „instigatori ai agresivității”, după cum spunea A. Bandura.

2. Factori neuro-psihici.

Din această categorie fac parte, după cum. afirmă unii autori, următorii factori:

Disfuncții cerebrale, relevate prin BBO. Majoritatea cercetătorilor arată că nu se poate vorbi de o specificitate a traseelor EEG ia delincvenții minori, deși unele anomalii ale acestor trasee bioelectrice care apar la unii delincvenți demonstrează existența unei patologii cerebrale a acestor subiecți. Astfel, cercetătorii japonezi M. Kimura și Y. Nakazawa (1963) studiind traseele bioelectrice ale unui grup de delincvenți minori, evidențiază faptul că undele theta sunt mai frecvent găsite la recidiviști. Autorii francezi G. Verdeaux și J. Verdeaux (1963), în urma comparării traseelor bioelectrice cerebrale ale unui grup de subiecți (delincvenți minori) în vârstă de 14-18 ani (120 subiecți) cu cele ale altui lot de 123 minori nedelincvenți (aceeași vârstă și același sex) au ajuns la concluzia că diferențele găsite între cele două grupe vizează caracteristici funcționale care pot traduce fie o întârziere de câțiva ani în maturizare, fie tulburări de ordin psihologic. În urma cercetărilor efectuate, D. Silverman (1964) consideră că anomaliile bioelectrice cerebrale pot fi mărturia unor situații conflictuale și, de aceea, ele trebuie puse în raport și cu unele cauze psiho-genetice.

În țara noastră, ample cercetări au fost efectuate de către V. Dragomirescu 22. Printre alte obiective, autorul a urmărit si compararea frecventei și aspectelor anomaliilor de traseu BBG la psihopați cu aspectele întâlnite în urma studiului unui lot de 111 minori cu tulburări de comportament, traduse în conduite deviante delictuale. Cei 111 minori examinați EEG, cu vârsta între 12 și 17 ani, au fost reprezentați de 90 băieți și 15 fete, iar analiza traseelor EEG a permis următoarele constatări: a) trasee de aspect normal s-au găsit numai la 20 de cazuri, reprezentând un procent de 18%; b) trasee EEG cu anomalii electro-grafice de diverse tipuri la 91 de cazuri, reprezentând 82%.

Cele 91 de cazuri cu trasee EEG prezentând alterații bioelectrice au fost grupate în raport cu tipul dominant de descărcări patologice în 3 grupe:

a) Trasee EEG constituite în mod predominant din ritmuri lente, cu frecvențe din banda theta, sporadice unde delta si cu aspect disritraie si care s-au constatat la 36 de cazuri (acest tip de descărcări patologice evidențiază o retardare neuropsihică, cu aspect elcctrografic sub vârstă cronologică).

b) Trasee EEG cu ritmuri funcționale, sub forma undelor theta și alfa lent, de 7-8 cicli pe secundă, hipervoltate, ascuțite și nemodulate (constatate la 31 de cazuri). La mai mulți subiecți din acest grup se re marcă în același timp și o mare sensibilitate la hiperpnee. Acest tip de anomalii electrografice denotă o stare de hiperexcitabilitate neuronală, consecutiv unei disfuncții în dinamica cerebrală.

c) La cei 24 de delincvenți minori din acest grup s-au evidențiat anomalii de tip epileptic, din seria petit-mal sau gramd-mal cu elemente de focar electrografic.

În urma acestor cercetări, autorul ajunge la concluzia că numărul cel mai mare de delincvenți este format de cei cu vârsta de 14 și 15 ani .(vârsta pubertății). Din cadrul lotului studiat, 30 de minori aveau 14 ani, 30 aveau 15 ani, 8 aveau 12 ani si 12 minori aveau 17 ani. De aici, rezultă o curba a delincventelor în raport cu vârsta, care” merge ascendent de la 12 la 15 ani și apoi scade treptat la 17 ani.

De asemenea, V. Dragomirescu în baza datelor de cercetare recoltate, face și alte recomandări și anume:

– dată fiind frecvența relativ mare a anomaliilor de traseu EEG la preadolescenți și adolescenți delincvenți, apare necesitatea semnalizării acestora din timp, chiar din momentul descoperirii lor, în scopul dispensa-rizării acestor subiecți a repetării EEG-urilor pentru control, a supravegherii de specialitate si aplicării tratamentului adecvat (medical și psihopedagogie);

– examenul EEG trebuie însoțit și de alte investigații medicale (de exemplu, endocrinologice), precum și de examinări psihologice;

– trebuie studiate antecedentele heredo-colaterale precum și climatul familial în care trăiește subiectul.

În cadrul grupurilor de delincvenți minori si tineri regăsim un număr relativ mare de cazuri ce prezintă carențe serioase în ceea ce privește dezvoltarea lor psiho-intelectuală. Capacitățile intelectuale reduse îi împiedică mai ales în anticiparea consecințelor și implicațiilor acțiunilor întreprinse.

Cercetările efectuate, atât la nivel mondial cât și cele din țara noastră, au scos în evidență câteva aspecte cu un caracter mai general:

– în rândul delincvenților, procentajul întârziaților mintali crește pe măsură ce ne ridicăm de la delicte ușoare la delicte grave și foarte grave;

– pentru recidiviști, procentajul debililor mintali este mult mai ridicat decât pentru nerecidivisti;

– procentajul infractorilor cu deficiențe intelectuale este aproximativ tot atât de ridicat ca și cel al infractorilor eu tulburări emotiv-active.

De altfel, în legătură cu ultimul aspect, unii autori au subliniat faptul că nivelul mintal scăzut reprezintă o premisă a infracționalității, mai ales dacă este asociat cu perturbări emotiv-active ale personalității și cu condiții, defavorabile de mediu. În concepția autorului, delincventul minor prezintă o serie de' caracteristici specifice:

– trăiește mai mult în prezent, acțiunile sale desfășurându-se în mod precumpănitor sub presiunea tiranică a impulsurilor și trebuințelor prezente;

– criticismul redus al gândirii;

– dificultățile sau imposibilitatea de anticipare pe plan mintal a urmărilor inevitabile ale infracțiunii;

– slaba capacitate de a trăi anticipativ o serie întreagă de stări emotive, strâns legate de aceste urmări ale infracțiunii;

– absența emoțiilor și înclinațiilor altruiste și simpatetice;

– slaba inhibiție;

– lipsa „lianelor condiționate” ce se află la baza incapacității de a-și controla și înfrâna tendințele și impulsurile care-l împing la acte antisociale;

– sugestibilitatea mărită etc.

Nu înseamnă însă că toți minorii care prezintă aceste caracteristici psihice, în mod absolut cert vor comite acte antisociale. De asemenea, prezența unor capacități intelectuale normale nu constituie întotdeauna o garanție sigură a abținerii minorului de a aluneca pe panta delincventei. Adică, în rândul delincventei regăsim și minori cu o inteligență normală sau chiar superioară.

Nivelul de inteligență poate fi determinat cu ajutorul testelor de inteligență, A. Binet fiind recunoscut, la nivel mondial, a fi primul psiholog care, împreună cu Th. Simon (Franța) a construit prima „scară metrică a inteligenței”. În 1912, W. Stern introduce noțiunea de coeficient de inteligență, notat, cu CI sau QI, ce se calculează conform formulei: OI = V.M.N.C, în care V.-M. = vârsta mentală, determinată cu ajutorul testelor psihologice iar V.C. = vârsta cronologică, .exprimată în luni. Rezultatul se înmulțește cu 100. D. Wechsler (1974) stabilește o distribuție a valorilor bateriei sale de teste de inteligență, în raport de categoria mintală, într-o populație (S.U.A.):

Unii autori, emu este cazul lui Murchinson, C., au încercat să evidențieze ce legături există între unele forme ale delincventei și nivelul de dezvoltare intelectuală.

După cum se observă din tabel, unele fapte antisociale simt comise în mai mare măsură de. minori cu un nivel do dezvoltare al inteligenței normal sau chiar superior. Este cazul mai ales a unor furturi și excrocheriilor, care nu pot fi ușor comise de cei cu un accentuat nivel de dezorganizare psihointelectuală.

Afectivitatea joacă un rol deosebit de important în viața și activitatea individului uman și orice abatere de la normal creează probleme, uneori destul de serioase, pe linie adaptativă. În ceea ce-i privește pe delincvenții minori, după cum afirmă majoritatea cercetătorilor, se pare că aceștia se caracterizează fie printr-un nivel insuficient de maturizare afectivă, fie prin diferite stări de dereglare a afectivității.

Insuficienta maturizare afectivă se caracterizează prin:

– lipsa unei autonomii afective, ceea ce duce la creșterea sugestibilității;

– insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, legat de insuficienta cunoaștere și capacitate de stăpânire a reactivității emoționale;

– slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale.

Asemenea caracteristici psihocomportamentale conduc la lipsa unei capacități de autoevaluare și de evaluare adecvată, la lipsa obiectivitătii față de sine și față de alții. Încă din 1936, A. M. Durea, în urma examinării a 316 delincvenți minori în vârstă de 14-18 ani (folosind testele de interese și atitudini Pressey) a ajuns la concluzia că delincvenții prezintă o întârziere a maturității afective de cea 2 ani față de nedelincvenții de aceeași vârstă.

În categoria stărilor de dereglare a afectivității sunt incluse:

– stările de frustrație afectivă și sentimentele de frustrație, conflicte afective; – instabilitatea (labilitatea) afectivă;

– ambivalența afectivă;

– indiferența afectivă;

– absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste și simpatetice. Datorită nivelului crescut al egocentrismului (și al egoismului) si, totodată, datorită existenței unui nivel scăzut al toleranței la frustrație, formularea și atingerea unor obiective acționale se face prin apelul la mijloace ilegale.

Studiind diferite categorii de infractori sub aspectul particularităților lor psihologice, T. Bogdan arată că una din. cele mai frecvente caracteristici psihice alo delincvenților – și în special a delincvenților minori – este instabilitatea emotiv-acțională. Instabilitatea emotiv-activă a delincventului este diferită de stabilitatea emotiv-activă a omului obișnuit. La acesta din urmă, reacțiile emotiv-active, sunt relativ stabile, în sensul că aceste reacții sunt rezultante determinate în parte de ambianță si în parte de sistemul de valori etico-sociale. „Stabilitatea” omului normal (nedelincvent) se realizează prin: – durata reacțiilor sale reglate voit și conștient; – lipsa de oscilații excesive; – constanța acestor reacții care rămân, calitativ și cantitativ, relativ identice în raport cu stimulii declanșatori.

În contrast cu aceștia, datorită experienței negative, a educației deficiențe, deprinderilor și practicilor antisociale, delincventul se prezintă ca: un instabil emotiv-activ, un element care în reacțiile lui trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță în reacții față de stimuli, inconstanță de origine endogenă specifică.

Spre deosebire de alte caracteristici, instabilitatea emotiv-acțională apare ca „o trăsătură emoțională a personalității deformate a delincventului adult sau minor, ea fiind o latură unde traumatizarea personalității se evidențiază mai bine decât pe planul componentei, ei cognitive”. Instabilitatea emotivă, la rândul ei, se asociază destul de frecvent cu agresivitatea, ducând. la scăderea pragului delincvențial si la săvârșirea unor infracțiuni prin acte de violență. T. Bogdan precizează că fenomenul de agresivitate rezidă în acele forme de comportament ofensiv consumat pe plan acționai sau verbal, care obișnuit, dar nu în mod necesar, constituie o reacție disproporționată la o opoziție reală sau imaginară.

Caracterul, în calitatea lui de nucleu al -personalității, se formează și se dezvoltă în ontogeneză, fiind de aceea puternic dependent de ansamblul de condiții și împrejurări în care trăiește individul uman în mod nemijlocit, precum și de ansamblul de factori de ordin socio-cultural, luat într-un sens mai larg, care influențează și modelează procesul dezvoltării ontogenetice. El cuprinde un ansamblu sau un complex, de însușiri relativ stabile și „constante ale individului uman, care asigură caracterului o anumită „formă” sau „coloratură” specifică, cu puternice accente de unicitate și irepetabilitate. Gradul înalt de complexitate al caracterului ca formațiune de personalitate este redat de multitudinea încercărilor de a preciza principalele coordonate de definiție ale acestei noțiuni; Astfel, caracterul a fost definit: ca un. sistem ce dispune de un sector orientativ și do unul efector (IST. Levitov); ca funcție a voinței (W. Stephenson); voință moralicește organizată (L. Klages); o formă a activității intelectuale (F. Paulham); o îmbinare dintre trăsături înnăscute sau dobândite (I. P. Pavlov, W. MeDougall); mijloc de inhibare a instinctelor (A. A. Boback); rezultând dintr-o anumită îmbinare a 3 funcții fundamentale: afectivitatea, intelectul și voința (Th. Eibot, P. Malapert): ca o noțiune morală ce se bazează pe 4 elemente constitutive: tăria voinței claritatea judecății, subtilitatea și răscolirea afectivă (G. Kerschensteiner). Trăsăturile caracteriale îndeplinesc, la nivelul personalității, în special funcții de reglare a caracterului, determinând în general un mod constant de manifestare, chiar dacă în anumite situații, caracterul individului poate suferi „abateri” mai mari sau mai mici de la modelul comportamental „etalon” al individului respectiv. Comportamentul poate îi orientat pozitiv sau negativ, trăsăturile caracteristice prezentându-se în cupluri polare (pozitiv-negative).

Cercetările efectuate asupra delincventului minor au scos iu evidentă faptul că acesta se caracterizează printr-un nivel de imaturizare caracterologică, care se manifestă prin următoarele: autocontrol insuficient; impulsivitate și agresivitate; subestimarea greșelilor și a actelor disociate sau antisociale comise; indolență, indiferență și dispreț față de muncă; opoziție si respingere a normelor social-juridice si morale; tendințe egocentrice; exacerbarea unor motive personale egoiste-a unor trebuințe și tendințe înguste, de nivel redus; absența sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social și a sentimentelor etico-morale; dorința realizării unei vieți „ușoare”, fără muncă.

3. Modele educaționale din familie și comportament deviant.

Una dintre cele mai importante funcții ale familiei constă în educarea și formarea tinerilor în vederea integrării lor optime în viața și activitatea socială. Aici, în cadrul-grupului familial, părinții exercită, direct sau indirect, influențe educațional-formative asupra propriilor lor copii. Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care, fiind de altfel primul în ordinea influențelor din partea modelelor sociale existente, are o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare fi relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.

Pe de altă parte, părinții exercită influențe educațional-modelatorii în cadrul familiei și în mod direct, în baza unei anumite strategii educaționale, folosind mai mult sau mai puțin sistematic și organizat anumite metode și tehnici educaționale. Deoarece cercetările de psihologie și pedagogie au demonstrat că, mai ales, în primii ani de viață („cei șapte ani de-acasă” cum se mai spune), se pun bazele unor importante componente de personalitate, apare imperios necesar ca educația în familie să se desfășoare în mod unitar, pe baza unui ansamblu de principii psiho-pedagogice și a unei metodologii clar conturate. În această privință, constatăm că, deși s-au elaborat multe lucrări, s-au organizat si desfășurat ample acțiuni cu părinții în vederea instruirii lor pentru ca influențele educative exercitate asupra copiilor să corespundă cerințelor si exigențelor sociale, există . Încă unele deosebiri între familii în ceea ce privește „metodologia si tehnologia educațională” adoptată.

Astfel, strategiile educaționale pe care le utilizează unii părinți – și avem în vedere pe cei care sunt bine intenționați, fiind convinși de efectele pozitive ale modalităților lor de relaționare cu proprii copii, precum și a metodelor educative utilizate – nu duc întotdeauna la crearea acelui optimism educațional care să favorizeze „rodirea” fructuoasă la nivelul personalității copilului a influențelor educaționale exercitate.

În cazul în care părinții conștientizează din timp această discrepanță, pot – și dacă solicită specialiștii în problemele muncii educative cu atât mai bine – să-și reorienteze fundamental sistemul lor de acțiuni educative în vederea realizării corecțiilor necesare. Dar. din păcate, există și părinți care, împotriva unor dovezi clare ale evidenței, nu ajuns la conștientizarea efectelor strategiilor educative utilizate și rămân convinși că eventualele necazuri apărute sunt determinate de cauze care le rămân străine și necunoscute.

Climatul educațional familial este o formațiune psihosocială, foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare interpersonală, atitudini etc. ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp. Acest climat, care poate fi pozitiv (bun) sau negativ (rău), se interpune ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți, și achizițiile comportamentale realizate la nivelul personalității copiilor. Drumul de la influență educațională la achiziție comportamentală nu este un drum direct, nemijlocit, ci parcurge „meandrele” climatului educațional familial. O aceeași influență educativă exercitată într-un climat bun va avea cu totul alte efecte (evident pozitive) decât atunci când este exercitată într-un climat educațional rău sau negativ, bazat de exemplu, pe relații conflictuale și pe ignorarea totală a particularităților psiho-individuale ale copiilor. În acest sens, deosebit de interesantă ne apare cercetarea efectuată de M. Gilly, având ca obiectiv stabilirea influenței climatului educativ familial asupra comportamentului elevilor și randamentului școlar. „Ipoteza noastră fundamentală este că școlarul are nevoie acasă de un cadru general de viață în care să se simtă în siguranță. Pentru aceasta el are nevoie de părinți calmi, înțelegători, afectuoși, destul de maleabili în raporturile lor cu copilul, fără a da însă dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinții se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri și la problemele care îl interesează și că nu se dezinteresează de ceea ce se întâmplă la școală. Dar în același timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-și închipuie că libertatea iui e fără margini și, totodată, să știe că părinții săi împărtășesc același nivel de exigență”.

Ca metodă de lucru folosește analiza comparativă a două loturi de elevi (buni si slabi), de aceeași vârstă, provenind din medii asemănătoare și având același nivel intelectual, cu ajutorul căreia scoate în evidență caracteristicile specifice fiecărui lot de subiecți. În felul acesta, ajunge să evidențieze influențele negative exercitate asupra elevilor slabi de climatul familial care, la rândul lui, este determinat de o serie de factori cum ar fi: lipsă de autoritate din partea mamei; lipsa de acord între părinți asupra problemelor de autoritate; lipsa de calm și de stabilitate în comportamentul părinților; intoleranța părinților față de anumite comportamente ale copilului care tulbură atmosfera familială (intoleranța față de zgomot și dezordine, față de nesupunere și lipsa de respect); pedepse corporale și privațiuni; intervenții verbale sub forma ridicării vocii și amenințărilor.

Așadar, climatul educațional familial poate fi analizat după mai mulți indicatori, cei mai importanți fiind următorii:

– modul de raportare interpersonală a părinților (nivelul de apropiere si înțelegere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme etc.);

– sistemul de atitudini parentale în raport cu diferite norme și valori sociale;

– modul în care este perceput și considerat copilul;

– modul de manifestare a autorității părintești (unitar sau diferențiat);

– gradul de acceptare a unor comportamente variate, ale copiilor;

– dinamica apariției unor stări tensionale și conflictuale;

– modul de aplicare a recompenselor și sancțiunilor;

8. gradul de deschidere și sinceritate al copilului în raport cu părinții.

a) Familii dezorganizate.

Mult timp s-a crezut că familia dezorganizată constituie cauza aproape sigură a comportamentului deviant, această convingere fiind susținută și de către diverse statistici care arată că un număr mai mare de delincvenți provin din această categorie de familii (în jur de 80%). În ultimul timp însă. un asemenea punct de vedere a fost depășit, considerându-se că, de fapt, în cazul familiilor dezorganizate nu structura familiei ca atare se face vinovată de apariția conduitelor deviante ci marile ei „lipsuri”: „carența familiei, incapacitatea sa psihologică, pedagogică și morală”. Ce este, de fapt, familia dezorganizată f Este familia care își pierde integritatea ca urmare a separării părinților „datorită unor motive precum: desfacerea căsătoriei prin divorț, decesul unuia dintre părinți etc. W. J. Goode (1961) realizează următoarea clasificare a familiilor dezorganizate: l. familia incomplet unită sau nelegitimă; 2. familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți ca urmare a: anulării, separării, divorțului și părăsirii; 3. familia tip „cămin gol” în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, însă inter-relaționarea ți inter-comunicarea sunt realizate minimal, fără să constituie, unul pentru celălalt, un suport emoțional; 4. familia în criză,. datorită unor cauze ce determină absența temporară sau permanentă a unuia dintre soți: decesul, închisoarea, concentrarea, inundații, război, deprimare; 5. existența, în cadrul familiei, a unor situații care determină fundamental eșecurile comportamentului de rol marital: retardarea mentală severă a copilului, psihoza copilului sau a soțului, or condițiile fizice cronic incurabile.

Studiile asupra- delincventei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității părintești, a controlului precum și a afecțiunii acestora, ca urmare a divorțului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte asociale și antisociale. Astfel, divorțul, care duce la dezorganizarea familiei, poate contura serioase tulburări afective și tulburări comportamentale ce conduc la neadaptarea socială. De asemenea, pot să se contureze si anumite tulburări psihiatrice.

Unii autori, analizând viața unor mari criminali, prezentată de aceștia prin autoanaliză, au ajuns să evidențieze ca principală sursă a agresivității infractorilor modelele comportamentale întâlnite în familia dezorganizată de apartenență. Iată, spre exemplu, ce relatează unul dintre acești infractori: „La mine, viața, și violența erau unul și același lucru; am învățat încă din copilărie că oamenii trebuie să se trateze brutal, văzându-l pe tatăl meu brutalizând-o pe mama, pe mama, la rândul ei, brutalizându-și frații și brutalizându-mă și pe mine. Am înțeles încă de pe atunci că acesta este limbajul normal, prin care se înțeleg oamenii” și m-am mirat ori de câte ori am întâlnit în viața mea oameni care nu m-au atacat și care nu au fost violenți cu mine.

Numeroasele date de anchetă efectuată pe copii delincvenți demonstrează faptul că, în mare măsură, comportamentul delincvențial este determinat de dezorganizarea vieții familiale ca o consecință a divorțului. Iată câteva date oferite de lucrarea lui Rorberto Galii.

În urma unei anchete care a confruntat un grup de 297 minori delincvenți cu un grup de 170 subiecți normali, s-au constatat următoarele: cazul separării de părinți a fost întâlnit la 22, 8% din delincvenți și numai 9,4% din minorii normali; despărțirea părinților a fost întâlnită la 12% din delincvenți și la „5,8% din subiecții normali; imoralitatea mediului familial a fost descoperită la un procent de 58,5% minori din prima categorie și la 9,4% minori din a doua categorie; mediul familial normal a fost întâlnit la 7,7% din primii și 75,2% din cei investigați în grupul do control.

O. Philimon întreprinde un studiu pe un eșantion imens, cuprinzând 18 376 de fete internate și instituții de reeducare din 25 de state și ajunge la concluzia că 81,88% din manifestările antisociale si delincvențiale se datoresc mediului familial deficitar care, la rândul lui, este determinat, în ordine descrescândă, de următorii factori.: divorțul sau separarea părinților (22,3%); orfanismul (18,09%); procrearea din însoțiri nelegitime (16%) alcoolismul părinților-(15,4-9%).

J. J. Piqueiv Jover, examinând documentele a 32.de tribunale spaniole pentru minori, ajunge la constatarea că. 76,38% din cei 10 334 de minori judecați erau victimele unei situații familiale necorespunzătoare. Clasificând familiile în corespunzătoare, deficitare și nocive, autorul stabilește următoarele procente privind răspunderea lor în legătură cu conduita deviantă a copiilor lor: 16,62% – familiile deficitare, (în cadrul cărora configurația disimetrică a atins procentul de 57.4%); 24,47% – familiile nocive si 23,61 % – familiile corespunzătoare.

„Rolul autorității paterne, mai ales la vârsta, prepubertății și pubertății este determinat tot prin compararea copiilor delincvenți cu cei nedelicvenți:

– 84% dintre delincvenți n-au făcut aproape niciodată vreun lucru împreună cu. tatăl lor, în timp ce 21% dintre nedelincvenți asemenea acțiuni au avut loc;

– 54 % dintre delincvenți consideră că tatăl lor trebuie, să-i iubească mai mult, 89% cred că tatălui lor îi vine greu să fie tandru cu ei, în timp ce numai 17% dintre nedelincvenți au această impresie;

– 81% dintre delincvenți cred că le-ar folosi să-și vadă mal des tatăl, față de 13% dintre nedelincvenți.

b) Climat familial conflictual.

Există unele familii care, deși sunt „organizate” se caracterizează prin accentuate stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită și se pot întinde pe perioade diferite de timp (plecând de la forme relativ mai simple, cum ar fi cearta, neînțelegerile, contrazicerea ascuțită, refuzul unor obligații conjugale sau familiale etc. si ajungând la forme mai complexe, grave, cum ar fi, agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu, existența unor relații adulteriene etc).

În situațiile în care intensitatea, conținutul, forma de manifestare și frecvența conflictelor intraconjugale și intrafamiliale cresc semnificativ, acestea capătă valențe dezorganizatoare în microgrupul familial, devenind simptome ale „sindromului disfuncțional” familial. Conflictul conjugal patogen se caracterizează prin capacitatea de penetrație la nivelul personalității consorților, dezorganizând reacțiile, pattern-urile și habitus-urile adaptive și împiedicând realizarea funcțiilor firești ale cuplului conjugal și parental.

Din constatările empirico asupra unei cauzistici extinse de cupluri cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic, cu un partener anormal din punct de vedere psihic (nevrotic, psihopat sau psihotic) și cu ambii parteneri anormali din punct de vedere psihic (nevrotic, psihopat sau psihotic), precum si din observațiile asupra unor cupluri cu un partener bolnav somatic sau somato-psihic, s-au conturat următoarele aspecte ca fiind relevante: – conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent în cuplurile asimetrice din punct de vedere al normalității psihice, respectiv, în cuplurile cu un partener nevrotic, psihopat sau psihotic (în ultimul caz, relația conjugală și atmosfera familială fiind profund distorsionate și angrenând consecutiv tulburări reactive de intensitate nevrotică sau dezvoltări dizarmonice ale personalității celuilalt soț); – în cuplurile conjugale asimetrice, cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic, conflictul conjugal continuă să se manifeste afectând relațiile interpersonale și, în special, realizarea optimă a funcțiilor familiale. Anumite cupluri cu parteneri normali din punct de vedere psihic evoluează după un model interacțional conflictual patogen, ceea ce în decursul timpului facilitează dezvoltarea reacțiilor și comportamentelor nevrotice și psihopatice la unul sau la ambii parteneri, constituind o sursă de stres psihopatogen continuu pentru toți membrii familiei. Aceste cupluri ajung de obicei la divorț; în cuplurile cu ambii parteneri nevrotici se constată o tendință la perpetuarea unui model interacțional nevrotic, care menține în mod paradoxal uniunea conjugală, modalitatea de interacțiune nevrotică mutuală aflându-se într-o relativă simbioză psihopatologică, în interiorul căreia procesele de intercompensare diminuează de cele mai multe ori potențările reciproce patogene; în cuplurile cu ambii parteneri psihopați, gradul de instabilitate si manifestările conflictuale sunt mult mai pregnant reprezentate deși, și în acest caz, existența unor cupluri sudate, menținute pe parcursul unei durate mari de viață, nu permite-o concluzie clară în acest sens. Nucleele familiale constituie în jurul unei diade conjugale cu parteneri-psihopați au efecte din cele mai nocive în dezvoltarea și educarea copiilor, majoritatea acestora evoluând, la rândul lor, psihopatologic; – cuplurile patologice mixte (un partener nevrotic – un partener psihopat sau psihotic) prezintă, de asemenea, o bogată, simptomatologie, conflictele familiale angrenând funcții de profunzime în nucleul psihosocial familial.

Modul de relaționare intraconjugală diferă desigur de la un cuplu la altul, ceea ce nu i-a împiedicat pe unii autori să încerce să realizeze rinele clasificau ale acestora în funcție de o serie de criterii. Astfel, I. F. Cubei (1965 și 1971) realizează o interesantă tipologie maritală, fiecare din cele 5 tipuri descrise fiind, de fapt, un mori diferit de acomodare maritală, desemnând, totodată, și o anumită concepție, asupra căsătoriei. Este de semnalat faptul că „fizionomia” particulară a relaționalii inter personale se constituie într-o situație-stimul cu efecte puternice asupra psihologiei si personalității copiilor. I. F. Cuber diferențiază următoarele fi tipuri: 1. tipul căsniciei celor obișnuiți cu conflictele, caracterizat prin frecvența conflictelor, rareori ascunse copiilor, dar puțin exteriorizate față de prieteni, rude, vecini. Deși conflictul este oricând potențial și atmosfera do tensiune prezentă, cuplul ajunge rar la disoluție, după trecerea crizei totul reintrând în normal. Unii psihiatri au ajuns atât de departe, încât, sugerează existența unei trebuințe profunde a soților de a se lupta unul cu altul, transformând-o într-un factor coeziv care asigură continuitatea căsătoriei. Oricum, „mânuirea tensiunii”, „înlănțuirea și disimularea ei”, devenită obișnuință a relației și o forță vitală dominantă, asigură acestui ti]) de căsnicie o existență îndelungată; 2. tipul căsniciei devitalizate actualizează problema discrepanței între „primii ani” de conviețuire și cei care urmează. Specific acestui tip este faptul că relațiile de armonie, comunicare și iubire se divitalizează treptat, ajungând să contrasteze sensibil cu imaginea primilor ani (partenerii petrec mai puțin timp împreună, relațiile sexuale sunt mai puțin satisfăcătoare, interesele si activitățile sunt mai puțin împărțite, cel puțin nu în modul profund și semnificativ în care erau odinioară). Îi mai leagă încă interesul comun pentru creșterea și educarea copiilor, pentru evoluția profesională a celuilalt. Lipsită de vibrația dimensiunii emoționale, relația ajunge uneori „un vid dureros”. Deși perechea devine apatică, fără viață, cu o stare de tensiune sublatentă, se ajunge relativ rar la desfacerea căsătoriei. Acest tip este extrem de comun și deși relației maritale ii lipsește vitalitatea, soții persistă în a resimți „ceva” care îi leagă, fie acest ceva „căminul”, „casa” sau numai amintirile; 3. tipul căsniciei pasiv-cordiale (binevoitoare) se deosebește de tipul căsniciei devitalizate, cu care are multe puncte comune, prin faptul că, pasivitatea caracterizează încă de la început relația. Modurile de asociere în aceste cupluri sunt confortabil adecvate, lipsite de tensiune și conflictualitate, deși unii admit un reziduum de resentimente și frustrări subtile. Uneori angajarea într-un astfel de mod de viață se face deliberat, intențional: este vorba de persoane ale căror interese și energii creative sunt direcționate în alte sensuri decât parteneritatea (de exemplu, bărbații dedicați carierei lor, femeile preocupate exclusiv de copii), care, fie că nu pot, fie că nu vor să se investească emoțional și creativ, complet, în relația bărbat femeie; 1. tipul căsniciei se bazează pe o relație empatică, autentică între parteneri, care devine esențială pentru viața lor. Prezența partenerului este indispensabilă pentru sentimentele de satisfacție pe care le asigură acesta. Indiciul că relația este vitală derivă din sentimentul că e importanță, mai curând decât din faptul că exprimă o activitate reunită. Orice activitate e percepută ca fiind plată și neimportantă dacă partenerul nu participă la ea. Satisfacția centrală a partenerilor unui asemenea cuplu este de a trăi unul prin celălalt, acesta dominându-le interesul, gândurile și acțiunile. Persoanele aflate în asemenea relații nu-și pierd propria identitate; ei pot apare în anumite situații în poziții de rivalitate sau competivitate, conflictuale chiar; 5. tipul căsniciei bazate pe relație totală este asemănător relației vitale, cu adăugirea că punctele de mutualitate vitală sunt mai numeroase, toate problemele importante ale vieții sunt vital împărțite. Este cazul căsătoriilor în care, de exemplu, soțul – personalitate științifică cunoscută – conviețuiește de peste 30 de ani cu soția sa, care îi este „prietenă, soție și partener”. Între ei există puține zone de tensiune, iar diferențele de opinie care au putut apărea- au fost dizolvate uneori prin compromis, alteori prin cedarea unuia sau altuia dintre soți, problema principală nefiind „cine are dreptate”, ci „cum poate fi rezolvată mai bine problema fără a strica relația”. Ei nu-și pierd niciodată sentimentul de unitate sau simțul vitalității și centralității relației lor, aceasta fiind izvorul principal al menținerii căsniciei.

Tipologia lui F. Ktinkel (1947), bazată pe analiza conduitelor interacționale ale partenerilor, în procesul acomodărilor mutuale, cuprinde următoarele, tipuri: 1. tipul „căsniciei furtunoase.

Fiecare partener „trece astfel greutățile vieții pe umerii celuilalt, fără a le purta răspunderea”; 3. tipul căsniciei dure, reunește partenerii într-o formulă de parțială angajare, printr-un comportament relațional reciproc rigid, al caracterelor „împietrite”. Comunicarea este redusă în condițiile unei susceptibilități mutuale, care menține distanța între partenerii ce se percep și valorizează ca potențiali „agresori la integritatea celuilalt”. Acest comportament, care lasă impresia unui Eu puternic, ascunde de fapt fragilitatea interioară și frica de angajare în parteneriate, cu riscul unei modificări a propriei personalități. Confuziile generate de gradul scăzut al comunicării conduc de obicei la criză, căsnicia devenind „arena” în care cercul răzbunărilor reciproce se repetă la infinit.

În fiecare din aceste tipuri de familie, copiii, datorită marii lor sensibilități, receptează și trăiesc deosebit de intens orice „eveniment” intervenit între părinții lor. „Coparticiparea” lor mai ales la certurile, neînțelegerile, conflictele, agresivitățile și violențele manifestate în cadrul familiei le este totalmente nefavorabilă. După cam demonstrează diferitele cercetări efectuate, efectul principal al relațiilor interpersonale conflictuale din cadrul familiei asupra personalității copiilor îl constituie devalorizarea modelului parental și, totodată, pierderea posibilității de identificare cu acest model; Mai mult, modelul parental, în asemenea situații, poate fi respins activ do către copii, devenind „model negativ” care, treptat, poate conduce la stimularea și dezvoltarea agresivității și comportamentului antisocial.

Desigur, nu de puține ori, copiii care resimt puternic influențele climatului conflictual familial, fug do acasă și caută să găsească diferite grupuri do apartenență care, la rândul lor, pot fi orientate antisocial. V. Dragomirescu (197642) găsește în cadrul lotului de minori studiați un procent de 62 ce provin din familii. În care existau relații socio-afective neadecvate, caracterizate prin stări tensionale, conflicte repetate și comportament violent. Situația este mult mai dramatică în cazul în care, în. cadrul familiei, sunt cazuri de alcoolism, imoralitate și promiscuitate. Astfel, după unii cercetători, alcoolismul în familie din care provin delincvenții se manifestă într-o proporție de aproape 3 ori mai mare decât în celelalte familii. În studiile sale, B. Zabczqnska (1977) evidențiază faptul că, în cazul delincvenților minori care au săvârșit furturi, părinții acestora erau alcoolici în 70% din cazuri.

Familiile caracterizate printr-un potențial conflictogen ridicat și puternic carențate din punct de vedere psihoafectiv și psihomoral afectează în cea mai mare măsură procesul de maturizare psihologică și psihosocială a personalității copiilor, datorită mai ales dezechilibrelor și dizarmoniilor resimțite în cadrul unor subcomponente ale personalității și anume: atitudinal-relațională și motivațional-afectivă. Fuga de acasă a copiilor, asociată deci cu lipsa de supraveghere parentală, îi determină să adere la unele medii și grupuri extrafamiliale cu un mare potențial delincvențial. Astfel, referindu-se la mediul extrafamilial ales de lotul de delincvenți minori studiat, V. Dragomirescu evidențiază următoarele aspecte:

– structura predominantă a mediului ales este cea de grup constituit (73%);

– în grupul de „prieteni” predomină, aceeași grupă de vârstă și același sex cu al minorilor cercetați, majoritatea elevi;

– preocupările principale sunt vizionările excesive de filme și hoinăreală (75%);

– locul cel mai frecvent ales pentru întâlnire și joacă este strada;

– în grupul de „prieteni” apar foarte frecvent cazuri de infractori majori sau minori (97%).

c) Climat familial hiperautoritar .

Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei poate fi adoptată de unul dintre părinți (cel mai frecvent de către tată) sau de către ambii. Pe de altă parte, trebuie diferențiată situația în care părinții hiperautoritari sunt „bine intenționați”, iu sensul că au o anumită „concepție pedagogică” de cea în care autoritarismul este asociat cu agresivitatea, inclusiv fizică și cu un înalt potențial conflictual/familial.

Severitatea excesivă, cu multe rigidități, cu interdicții nu lipsite uneori de brutalitate, cu comenzi ferme pline de amenințări, cu privațiuni de tot felul își lasă puternic amprenta asupra procesului de formare a personalității copilului. Părinții hiperseveri impun un regim de muncă pentru copiii lor, care depășește limitele de toleranță psihologică și psihofiziologică ale acestora. Copiii sunt puși mereu în fața unui volum mare de sarcini pentru a putea realiza cât mai repede acele achiziții care să corespundă întru totul aspirațiilor părinților. Acești părinți se conduc după formula: „facem totul ca să scoatem din el un om deosebit”, ceea ce nu e rău deloc ca intenție dar, după maniera concretă în care procedează, rezultatele contradictorii nu întârzie să apară. Menținerea copilului într-un climat hipersever determină, treptat, modificări serioase în una dintre cele mai importante dimensiuni ale personalității – este vorba de cea atitudinal-relațională – traduse în fenomene de apatie și indiferență accentuată față de ceea ce trebuie să întreprindă sau în ce privește relaționarea cu cei din jur, atitudini de protest și revoltă chiar față de noile influențe exercitate asupra sa, toate acestea ca urmare a unei suite de frustrații acumulate în timp.

În categoria profilelor de părinți hiperseveri, E. Vincent include următoarele tipuri: tatăl dominator, a cărui autoritate este expresia unei personalități puternice, exigente, care știe să se afirme și să reușească și care se bucură de un prestigiu apreciabil. Este tipul de tată care pretinde ascultare și respect, în ochii căruia soția și copiii sunt ființe slabe care trebuie conduse și protejate. Copiii acestui tip de tată sunt adesea timizi si inhibați, dar se pot manifesta, atunci când caracterul lor prezintă analogii cu caracterul tatălui, și ca ființe rebele și autoritare. Conflictele dintre asemenea personalități pot duce la rupturi brutale ale raporturilor tată-fiu; – tatăl tiran ave o autoritate care operează în compensație si prin salturi, fiind în fond o fire timidă, adesea slabă. Izbucnirile sporadice și aberante de autoritate duc în ultimă instanță la devalorizarea figurii paterne de acest tip. Copilul reacționează la asemenea moduri de comportare prin stări de inhibiție, frică, prin instabilitate. Se pot contura apoi si dezechilibre mai profunde, care pot apărea în momentul când copilul devine conștient de mediocritatea reală a părintelui, a cărui imagine încetează de a se mai constitui ca model. Efecte relativ similare asupra personalității copiilor au și tipul de tată demisionar. Este tatăl care renunță, tatăl veșnic plecat de-acasă, cel care e mereu ocupat și pretinde să nu fie întrerupt din ocupațiile sale. De asemenea, tată demisionar este si cel care, datorită personalității sale, nu se simte capabil să-și controleze și să-și îndrume copiii. Lipsa controlului favorizează, la rândul său, apariția atitudinilor recalcitrante, formând la copii deprinderea de a nu se conforma imperativelor școlare, sociale sau morale.

Interesant este faptul că, în cazul părinților hiperautoritari, aceștia operează cu anumite imagini asupra copiilor, defavorabile acestora și care îi influențează în sens negativ în activitatea lor educațională. Astfel, K. Wolf prezintă următoarele imagini parentale posibile: a) copilul-pitic, considerat ca o ființă nedezvoltată și lipsită de valoare, care trebuie să fie mereu certată; b) copilul-marionetă, care trebuie să fie cât se poate de cuminte și să corespundă în toate privințele dorințelor părinților și exigențelor lor; c) copilul sălbatic, care trebuie dresat și ale cărui porniri, neapărat urâte, trebuie să fie reprimate;

Desigur, în fața părintelui hiperautoritar și hiperagresiv, copilul nu are altă alternativă decât supunerea oarbă, necondiționată în raport cu cerințele și pretențiile acestuia dar efectele negative ale unui asemenea „tratament” în planul dezvoltării și evoluției personalității nu întârzie să apară. La agresivitate și ostilitate, copilul nu răspunde direct în raport cu părintele-agresor, ci indirect, prin atitudinile și chiar acțiunile agresive orientate către alții. Tensiunea acumulată în timp, ca urmare a frecventelor stări de frustrație datorate regimului hiperautoritar și hiperpermisiv impus se va elimina prin descărcări bruște, prin forme de conduită agresivă și explozivă la adresa altora. Și de aici, până la conduita delincventă nu mai este decât un pas. De altfel, cercetările efectuate de către V. Dragomi-rescu arată că 72 % dintre delincvenții minori studiați provin din familii în care se practica rin sistem disciplinar strict sau haotic.

L. Berkowitz arată că un copil care se simte frustrat de dragostea paternă, se simte respins de tatăl său și care adesea este chiar maltratat de acesta, va învăța modul de a reacționa agresiv, dar obiectul agresivității sale va fi nu numai persoana tatălui său, ci toți deținătorii autorității (școlare, ai ordinii publice etc).

d) Climat familial hiperpermisiv.

Dacă hiperautoritarismul reprezintă o exagerare a excitării rolului parental în direcția impunerii totale a voinței părinților și limitării posibilităților de exprimare a inițiativei și independenței copilului, hiperpermisivitatea creează în mod exagerat condiții de „apărare” a acestuia împotriva „pericolelor și prejudiciilor”. Părinții depun mari eforturi de a proteja copilul, de a-l menaja într-o manieră exagerată, grija și activitatea părintească constituind o sferă protectoare cu pereți multipli prin care el nu mai poate singur să iasă către lume, pentru a-și încerca „forțele” proprii, forțe care – în virtutea unei tendințe logice a dezvoltării personalității – trebuie confruntate într-un cadru echilibrat pentru a-și putea contura dimensiunile lor reale și, cel mai important lucru, treptat, în urma confruntării cu lumea, cu alții, a se realiza o concordanță corespunzătoare între” imaginea de sine și ceea ce există și este în continuă formare și devenire (capacități, însușiri, atitudini etc).

Una din consecințele imediate ale exercitării influențelor educative în manieră superprotectoare este detașarea între imaginea de sine și posibilitățile reale ale copiilor. Se pot contura atitudini de îngâmfare, de exacerbare a eului, de supraevaluare a propriilor posibilități cu tendința de a-și impune în fața celorlalți voința și sistemul lor de păreri și opinii acoperire în ce privește ansamblul de capacități și aptitudini, experiența de viață.

În cadrul tipologiei lui R. Vincent, un asemenea model de conduită hiperpermisivă și hiperprotectoare este cel al tatălui-bomboană. Acesta, datorită faptului că tinde să-și însușească atitudini materne, frustrează în fapt copilul, creând astfel o situație disimetrică. Copiii crescuți fără nici o constrângere, avându-i pe amândoi părinții întotdeauna la dispoziție pentru a le satisface cea mai mică dorință, nu vor putea mai târziu să suporte nici o frustrare și nici un cadru în care se cere disciplină. Din punct de vedere caracterial, ei devin mai ales capricioși și încăpățânați.

Părinții hiperpermisivi și hiperprotectori operează cu imagini mentale de tipul copilului idol, înger pur și inocent, trăind într-o lume ireală și adorat pentru perfecțiunea lui. La un asemenea tip, R. Vincent adaugă pe cel al copilului-rege, ale cărui dorințe sunt porunci care necesită toate sacrificiile și care este totdeauna pe primul plan.

Din nefericire și, desigur, spre marea surpriză și nedumerire a unor părinți superprotectori, care au „invadat” pur și simplu copilul cu investiții afective, asemenea „tratament” educațional poate conduce la conduite delincvente explicabile în cea mai mare măsură prin rezistența scăzută la frustrare. Diverse cercetări întreprinse confirmă acest punct do vedere. Astfel, R. Mucchielli găsește un procent ridicat de delincvenți minori care provin din familii cu părinți hiperpermisivi si hiperprotectori. Alți cercetători arată că o asemenea atitudine o manifestă mai frecvent mamele. Astfel, cercetările au găsit o atitudine superprotectoare și excesiv de afectuoasă din partea mamei la cea 40 – 45% dintre delincvenții minori iar din partea tatălui la 30% dintre, aceștia.

d) Eșecurile privind integrarea școlară și delincventa juvenilă.

Chiar dacă nu în totalitate, un mod de validare a strategiilor educaționale utilizate în cadrul familiei îl constituie adaptarea si integrarea școlară. Nivelul de adaptare și integrare școlară, la rândul lui, poate fi analizat în funcție de doi indicatori mai importanți: a) randamentul școlar-(note, medii, rezultate, procedee etc.); b) gradul de satisfacție resimțit de elev (motivație, interese, atitudini pozitive, atracție-preferință în raport cu viața și activitatea școlară. Desigur există mari diferențe interindividuale în ceea ce privește adaptarea și integrarea școlară. Practic aceasta poate fi concepută ca un continuum, ce are la o extremitate, nivelul maxim de integrare (randament școlar crescut si grad înalt de satisfacție) și, la cealaltă extremitate, inadaptarea școlară (randament școlar foarte slab și lipsa nivelului de satisfacție). Copiii inadaptați sau dezadaptați școlar intră în categoria „copiilor problemă” care adoptă o conduită deviantă în raport cu cerințele vieții și activității școlare. Acești copii se caracterizează de obicei prin:

– insubordonare în raport cu regulile și normele școlare;

– lipsă de interes față de cerințele și obligațiile școlare;

– absenteismul, chiulul de la ore;

– repetenția;

– conduită agresivă în raport cu colegii si cadrele didactice etc.

Cercetările-efectuate confirmă faptul că există o corelație între conduita delincventă și nivelul pregătirii școlare în sensul că delincvenții minori, de regulă, prezintă un nivel de pregătire școlară foarte scăzută. Astfel, V. Dragomirescu, în urma analizei lotului de 210 delincvenți minori expertizați medico-legal, a evidențiat următoarea situație privind nivelul de pregătire școlară: 60% din ei au repetat cel puțin o clasă iar majoritatea au frecventat cel puțin două școli; privitor la atitudinea față de învățătură, marea majoritate a delincvenților minori au manifestat indiferență sau chiar repulsie, atitudini evidențiate în 75% din cazuri prin rezultate slabe și foarte slabe la aproape toate obiectele de învățământ.

Tu urma investigării unui lot de 105 subiecți care au săvârșit furturi V. Preda a găsit următoarea situație: 19% erau elevi cu rezultate foarte slabe la învățătură; 32'% erau minori care au abandonat școala și nu erau încadrați în nici o activitate utilă iar .9% aveau doar 1 -8 clase elementare și erau angajați ea muncitori necalificați.

În cadrul unei ample cercetări, E. Zabezynska (1977), în urma examinării unui lot. de minori, care au. săvârșit infracțiunea de furt, a constatat că 50% dintre ei, deci jumătate din lot, prezentau nivele diferite alo întârzierii școlare și anume: 38% erau rămași în urmă cu un an; 11% erau rămași în urmă cu 2 ani; 1% erau întârziați cu 3 ani. În urma testării dotării intelectuale a acestor delincvenți minori, autoarea găsește următoarea situație: inteligență medie sau peste medie – 61%; inteligență normal slabă – 23%; intelect de limită – 8%; ușoară întârziere mentală – 8%. Solicitate să se pronunțe în privința comportamentului acestor copii, cadrele didactice, în procent de 80% i-au calificat drept „copii dificili”, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere comportamental, ei se manifestă astfel: chiulesc de la școală (75%); neastâmpărați și turbulenți (58%); nu lucrează independent, nu-si fac temele acasă niciodată (29%); sunt nesistematici (55%); prezintă un comportament agitat, zgomotos, având conflicte cu colegii. (52%); tendințe agresive, ce au atras dizgrațierea și „excluderea” din grup (36%).

Secțiunea a III-a Aspecte psihologice privind profilaxia comportamentului deviant al minorilor

Dat fiind caracterul multideterminat al delincventei juvenile, activitatea profilactică sau preventivă presupune luarea unor măsuri de intervenție din partea factorilor sociali și social-educaționali care să înlăture cauzele și condițiile ce duc la adoptarea unor conduite delincvente.

Așa după cum s-a putut constata, delincvenții minori prezintă un tablou comportamental specific oare constă, de fapt, în obiectivarea unei structuri de personalitate dizarmonice, neechilibrate, cu o serie de componente serios afectate, cum sunt cele motivațional-afective; atitudinal-relaționale, volitiv-caracteriale. Imaturitatea afectivă ți socială, rezistența căzută la frustrație, valoarea crescută a agresivității și ostilității sunt trăsături ce completează profilul psihocomportamental al delincvenților minori. Asemenea caracteristici, deși pot fi dependente și de factori bio-constituționali, ele se datoresc în .mare măsură climatului socio-educațional în care crește și se dezvoltă minorul, precum si modului de „întâlnire” a sistemului educațional cu caracteristicile individuale. Nediferențierea mijloacelor și procedeelor de influențare .educațională asupra copiilor din același context educațional (cum ar fi familia, de exemplu) și neadaptarea lor la „cerințele” specifice ale acestora, pot conduce la „eșecul” total al acțiunilor educaționale și la apariția conduitei delincvente.

Cauzele delincventei juvenile sunt multiple si cu cât numărul celor care acționează convergent asupra copilului este mai mare, cu atât „șansele” apariției conduitei delincvente sunt mai mari. Dacă în cadrul unei familii sunt prezente din plin și agresivitatea și alcoolismul și promiscuitatea morală și sexuală etc, este foarte puțin probabil ca un copil crescut aici să nu cadă victimă delincventei. Dacă lucrurile stau așa, se pune, problema posibilităților depistării din timp a cauzelor ce acționează convergent în direcția comportamentului delincvent si, în baza evaluării lor a posibilităților de anticipare, de predicție a acestui tip de conduită. În acest sens, mai mulți autori au alcătuit drept instrumente așa-numitele „tabele de predicție” (S. și E. Glueck, W. Kvaraceus etc). Acestea apar în calitate de instrumente sau mijloace de predicție științifică.

În afara acestora există însă și mijloace de predicție empirică, care însă la ora actuală, nu ne mai pot satisface. Astfel, dacă luăm în considerație doi parametri și anume; nivelul socio-economic al familiei (I) și atmosfera educațională și afectivă din familie (II), putem proceda – susține T. Bogdan – la următorul sistem de previziune:

În cazul în care atât condițiile economice oferite de familie, cât și raporturile afective și educaționale din familie sunt pozitive, putem considera că apariția delincventei este foarte puțin probabilă;

În cazul în care fie condiție socio-economice, fie cele afectiv, educaționale din familie tind a fi negative, cel de al doilea parametru fiind pozitiv, apariția devianței este posibilă, întrucât deschide poarta acțiunii unor eventuale influențe externe nocive;

În-cazul în care cei doi parametri prezintă valori negative, alunecarea tânărului înspre delincventă este foarte probabilă, deci îl putem considera ca fiind în pericol moral.

Instrumentele de predicție științifică a delincventei au fost elaborate în S.IJ.A. și în. Anglia. Cel mai cunoscut (clar și cel mai controversat) este cel propus de soții Sheldon si Eleanor Glueck (1950). Studiul reprezintă, în principal, o comparație detaliată a 500 de delincvenți dintr-o instituție corecțională și 500 de nedelincvenți, potriviți ca vârstă, inteligentă generală, origine etnică și rezidența în vecinătăți neprivilegiate. Rezultatele obținute arată că deosebirile dintre cele două loturi sunt de căutat în relațiile socioafective din grupul familial. În felul acesta, ei au construit Tabelul predicției sociale (Social Prediction Table) ce cuprinde 5 factori cu valoare predictivă.

Intenția soților Glueck a fost de a realiza o predicție a delincventei încă de la intrarea copiilor în școală. După. publicarea lucrării „Unraveling” în 1950, au fost întreprinse o serie de studii americane în vederea verificării posibilităților de predicție ale acestor tabele. Rezultatele a aproape o duzină de asemenea studii au fost publicate, eșantioanele constând în grupuri de delincvenți între 50 si 150. Procentajul raportat al identificărilor corecte a fost între aproximativ 80 și 90%. Toate aceste eșantioane au fost însă diferite în multe privințe față de cele inițiale în baza cărora s-a construit tabelul (de exemplu, au fost folosite fete, în loc de băieți, sau băieți de alte vârste, altă origine etnică, altă valoare a IQ etc).

Dintre studiile care au evidențiat validitatea acestor tabele, autorul menționează două: a) în New York City; b) în districtul Columbia.

a) în 1953, a fost aplicată tabela într-o arie de delincventă asupra a 301 băieți din clasa I-a între 5 și 1/2 și 6 și 1/2 ani. Copiii au fost urmăriți până la vârsta de 17 ani, tabela de predicție reușind să identifice corect 84,8% din potențialul delincvent și 97,1% în identificarea nondelincvenților. Din eșantion, 130 au fost albi, 130 negri și 41 portoricani, în timp ce eșantionul a cuprins 1.000 de băieți caucazieni. Mai exact, studiul a condus la următoarele rezultate; din 301 băieți, 44 (15'%) au devenit delincvenți și 257 (85%) au fost nondelincvenți. Din cei 44 delincvenți, 28 (64%) au fost corect identificați de tabelă; 25 de băieți, din totalul de 301 nu au putut fi identificați, deoarece tabela a prezis că ei nu au o șansă egală de a deveni delincvenți sau nedelincvenți; 33 de băieți au fost identificați de tabelă ca delincvenți, însă 5 dintre ei (15%) nu au adoptat conduita delincventă.

Aceste două procentaje de 64% identificați corect și 15% nondelincvenți preziși a deveni delincvenți sunt semnificative pentru acest studiu.

b) în 1971, tabela cu 5 factori a fost aplicată pe 151 de copii. Din aceștia, 107 au devenit delincvenți iar 11 au devenit nondelincvenți. Din întregul lot de 151 copii, 102 delincvenți (70%) au fost identificați corect. Totuși, din 131 de copii identificați ca având un potențial delincvențial, 32 (21%) nu au devenit realmente delincvenți. Aceasta înseamnă că, din totalul de 41 nedelincvenți, 32 (73%) -au fost fals selectați ca delincvenți.

Din nefericire, tabela de predicție a soților Glueck, deși a fost mult -folosită și apreciată, nu a fost niciodată validată în întregime. Mai mult, experimentul din New York a evidențiat faptul că dintre cei 5 factori ai tabelei, o mai mare valoare predictivă au primii trei.

Un alt instrument de predicție este scala dezvoltată de W. Kwaraceus din Universitatea din Boston, intitulată „The Kwaraceus Delinquency Pronennes Scale and Check List” (Scala lui Kwaraceus privind înclinarea spre delincventa și lista de control). Ea constă în 75 de itemi, cu multiple răspunsuri la alegere acoperind personalitatea, condițiile de locuit, familiale și experiența școlară. Plecând de la analiza unor cariere infracționale autorul a surprins o serie de factori comuni, care au nu numai o valoare constatativă ci ei apar și în calitate de indicatori cu mare valoare predictivă. Asemenea indicatori sunt:

– absențe frecvente de la școală;

– atitudine indiferentă față de învățătură;

– atitudine rebelă față ele autoritățile școlare și reprezentanții ordinii;

– reacții disproporționate și violente față ele diferite situații și față de colegi;

tendința de a se asocia cu elemente depravate;

utilizarea precoce și frecventă a unui limbaj obscen și violent;

– minciuni și furturi frecvente chiar înainte de vârsta, de 9 ani;

– preocupări sexuale „precoce;

– consum” de literatură pornografică;

– vizionarea foarte frecventă a filmelor cu un conținut necorespunzător din punct de vedere educativ.

Lista de control (The Check List) conține 70'do itemi și este completată do profesor (Kwaraceus, 1945, 1950).

Scala lui Kwaraceus a fost studiată extensiv de către Dr. J. K. Balogh din Universitatea din Ohio (Bowling Green University), folosind grupe do subiecți albi și negri (Balogh and Eumage, 1956; Balogh, 1958; Balogh and Finii, 1961; Balogh, 1901, 1962). Dacă eșantionul lui Kwaraceus. conținea 98.156 de subiecți, cel al lui Balogh și Eumage cuprinde 750 băieți din școli publice, 182 delincvenți din, instituții speciale și 453 băieți din a 3-a categorie, de asemenea utilizată de către Kwaraceus, numită „băieți înalt morali” (de exemplu, cei cu rezultate bune la școală, la învățătură și la purtare).

Această scală pare să discrimineze între delincvenți și nedelincvenți, clar nu a fost făcută nici o tentativă de a discuta validitatea sa în calitate de instrument predictiv în studiile menționate. Singura încercare făcută aparține lui Bordua (1961) care ajunge la concluzia că acest instrument nu are valoare predictivă, deși discriminează între delincvenții cunoscuți si nondelincvenți.

Acest instrument a fost experimentat și la noi în țară cu rezultate mulțumitoare, do către Tiberiu Bogdan și P. Dănculescu, în cursul anului 1973. După cum precizează Tiberiu Bogdan, indicatorii scalei, alături de alții de natură familială, socio-economică etc, pot da un tablou cu suficientă forță de predicție privind delincventa juvenilă, pentru a lua măsurile profilactice necesare.

Alt instrument de predicție îl constituie Scala de socializare („So”) a lui G. II. Gough de la Berkeley University din California. Aceasta este, de fapt, cea de a 8-a scală a testului de personalitate „The California Psychological Inventory” (GPI) care cuprinde 18 scale. Scala de socializare conține 54 de itemi și este orientată să indice, „gradul maturității sociale, probabilitatea și corectitudinea pe care le atinge individul”. Autorul consideră sociabilitatea ca o dimensiune continuă, indivizii plasându-se în diverse puncte ale acestei linii continui. El a aplicat scala „So” pe 41 de eșantioane, totalizând 2 000 de delincvenți de toate categoriile și 18000 de subiecți-martori (nedelincvenți). Concluzia lui este aceea că scorul mediu de socializare distinge neț grupele de delincvenți și nedelincvenți.

Această scală a fost utilizată de „mai multe ori în S.U.A., precum si în alte țări și a oferit în mod consistent diferențe semnificative între mediile scorurilor delincvenților si nedelincventilor. Asemenea studii au fost făcute de către S. Dinitz, W. Eeckless și B. Kay (1957, 1958); F. B, Scarpetti, E. Murray, S. Dinitz și „W. Eeckless (1960). Deși niciunul dintre, aceste studii nu a pornit de la o populație neselecționată, cele mai corecte sunt studiile lui Eeckless și Dinitz, care sunt bazate pe băieți „buni” si „răi” selectați de către profesori.

Plecând de la analiza studiilor efectuate, G. Bare concluzionează: scala „So” din CPI este nedovedită ca fiind un instrument de predicție dar se pare că axe posibilități care trebuie valorificate.

Lista instrumentelor predictive poate fi continuată cu „The Jesness Inventory (Inventarul lui Jesness), dezvoltat în legătură eu studiul asupra lui „California Youth Authority”, adresat înțelegerii personalității delincventului si dezvoltării unor metode mai eficiente pentru reabilitarea acestuia.

Scala a fost construită pe un eșantion (prima validare) de 277 delincvenți si 368 nedelincvenți și apoi pe un eșantion de 145 delincvenți și 300 nedelincvenți. Minorii delincvenți au fost toți dintr-o școală de reeducare iar cei nedelincvenți din școli publice din districte urbane, cu același status socio-economic ca al delincventului. Mai exact, vârsta subiecților a fost între 8 si 14 ani. În continuare, un studiu de validare suplimentară a fost efectuat de Jesness în anii 1960-1963.

Plecând de la acestea (omițând „imaturitatea” și „negativismul”), un index asocial (Asocial Index) a fost construit, care arată a fi promițător. El poate identifica 74% din delincvenți cu 65% cu răspunsuri pozitive în cazul în care rata delincventei este de 20% (rata estimată pentru delincvenții din S:U.A. cu vârsta între 10 – 17 ani)64. Scala merită să fie validată. si în alte țări.

KecMess și Dinitz si asociații lor au dezvoltat o scală („The Self-Concept Scale” – Scala concepției despre sine), care încearcă să măsoare cât de mult se percepe subiectul pe sine însuși a fi un infractor, plecând de la presupunerea că, dacă el se percepe în acest fel, înseamnă că așa este în realitate. Într-o serie de studii efectuate (1955-1960) s-a stabilit că, în urma comparării a două eșantioane de băieți albi de clasa a VI-a dintr-o arie înalt delincvențională selectați de către profesori ca fiind predelincvenți (132) sau nedelincvenți (222) există, diferențe semnificative privind un număr de întrebări în legătură cu concepția despre sine, 16 itemi au apărut ca fiind corelați cu CPI si aceasta este considerată a îi validarea (Donald si Dinitz, 1964).

Un alt studiu ce se ocupă de concepția de sine aparține lui M. Eosen-ber (1965). În care autorul analizează acest concept și construiește o serie de scale care abordează variate aspecte: autoestimarea, stabilitatea imaginii de sine, încrederea în alți oameni, sensibilitatea la critică, sentimentele de fericire, reveria, simptomele psihosomatice, sensibilitatea de a fi amenințați de alții, intensitatea discuției, interesul parental, relația cu tatăl. Aceste scale au fost verificate pe 5 024 elevi de liceu în 10 școli din New York.

Două scale destul de a semănătoare sunt: a) scala lui Mulligan („The Mulligan Scale”); b) scala lui Rutier („The Eutter Scale”).

Scala lui Mulligan a fost dezvoltată pe un eșantion de 5 000 de copii, în 1018 sub direcția Dr. J. W. B. Douglas de la Medical Research Council Social Medicine Unit, London Sehool of Economics. Rezultatele, inclusiv scala, au fost publicate în 1963, deși în toată această perioadă scala a fost utilizată în fapt pe eșantioane de vârstă de 13 si 15 ani. Ea este destinată să măsoare în primul rând inadaptarea și să ofere 3 scoruri indicând pe cei nervoși, agresivi și pe cei cu o combinație între cele două caracteristici. Scala agresivității corelează înalt cu delincventa și ea poate fi completată repede de către un profesor pentru întreaga clasă.

Scala lui Rutier, deși foarte asemănătoare cu cea a lui Mulligan, a fost mult mai bine validată pentru grupul do vârstă de 9-10 ani. Ea constă dintr-o listă scurtă de întrebări la care trebuie să răspundă profesorul. Primele rezultate privind validarea, comparând scorurile cu măsurătorile psihiatrice sunt încurajatoare.

În cadrul măsurilor profilactice unii autori includ următoarele grupe mai importante:

– măsuri psihosociologice și psihopedagogice ce urmăresc, pe baza depistării si înlăturării timpurii a unor factori negativi, disfuncționali, realizarea unor relații interpersonale adecvate pentru realizarea unei inserții sociofamiliale pozitive:

– socioterapia și psihoterapia familiei, acolo unde este cazul;

– suplinirea familiei, în absența fizică a acesteia, când ea este total incompetentă din punct de vedere educativ;

– testarea și depistarea copiilor ce prezintă probleme pe linia adaptării și integrării școlare;

– orientarea școlară și profesională., prin elaborarea unor metode și procedee diagnostice și formative, pentru dezvoltarea capacităților de învățare, a aptitudinilor elevilor;

– formarea noțiunilor si judecăților morale, a sentimentelor si obișnuințelor morale, a trăsăturilor pozitive de caracter;

– măsuri socioprofesionale ce să prevină riscurile de eșec adaptativ, prin alegerea, de exemplu, a unei profesiuni ce nu concordă cu „echipamentul” psihologic al tinerilor sau prin plasarea lor într-o, profesiune pentru care nu manifestă nici interes si nici aptitudini reale. Aceste măsuri sunt strâns legate, de orientarea școlară si profesională;

– măsuri medico-psihologice și psihiatrice ce sunt orientate în direcția depistării și înlăturării sau atenuării unor factori cauzali de natură individuală, organogenă sau neuropsihogenă, eu conținut patologic, care, în anumite condiții, pot favoriza conduita delincventă:

– depistarea precoce a minorilor cu diferite categorii de tulburări (caracteriale și comportamentale, instabilitate emotivă, tendințe agresive, tendințe spre psihopatie sau alte boli neuropsihice) incriminate în delincventa juvenilă de mai multe ori; după depistarea cazurilor se impun măsuri psihopedagogice și diferite forme de tratament medico-psihiatric și psihoterapeutic în vederea prevenirii formării unei personalități dizarmonice cu tendințe antisociale;

– măsuri de educație sanitară și psihopedagogice prin care familia este instructată asupra modului de reacție în raport cu anumite tulburări de conduită precoce ale cornilor;

– dispensarizarea cazurilor mai dificile în vederea diagnozei lor din punct de vedere neuropsihiatric, endocrinologie, psihopedagogie etc.

– măsuri juridico-sociale ce să permită creșterea gradului de influențare socială prin popularizarea legilor si prin propaganda juridică în general.

În urma unor ample cercetări și alți autori au formulat o serie de recomandări privind sporirea măsurilor de prevenție a conduitei delincvente a minorilor și tinerilor. Aceste recomandări, la rândul lor, sânt adresate:

a) aspectului judiciar al intervenției:

– pe linia conducerii judiciare, urmează a fi luate măsuri bine stabilite pentru respectarea cu strictețe a dispozițiilor legale, referitoare la procedura soluționării cauzelor cu infractori minori;

– instanțele judecătorești trebuie să manifeste o mai maro exigență față de anchetele sociale realizate de către organele de autoritate tutelară, spre a se putea elimina, aspectele de formalism și superficialitate, în vederea unei cunoașteri temeinice a minorului și a condițiilor materiale educaționale, culturale și sociale în care acesta a conviețuit:

– în soluționarea cauzelor cu infractorii tineri, pentru care nu este prevăzută o procedură specială, instanțele de judecată ar trebui, în baza rolului lor activ, să asigure o cunoaștere reală nu numai a infracțiunii aflate pe rol, ci si a cauzelor și „condițiilor care au generat-o, a conduitei anterioare a tânărului, respectiv, a aportului acestuia în muncă, a atitudinii sale în familie și în afara acesteia;

– în cazul infracțiunilor de violență se impune-a fi necesară și o caracterizare a victimei, în scopul asigurării unei juste individualizări a pedepsei;

b) aspectelor psihosociale ale faptelor sancționate contravențional sau penal:

– accentuarea formelor de control social și inițierea unor noi metode în educarea grupurilor sociale unde există tineri sau minori cu probleme de comportament;

– executarea unor acțiuni concertate, pentru atingerea scopului propus: menținerea unei evidențe cât mai aproape de realitate, care să înglobeze persoanele minore și tinere ce, dintr-un motiv sau altul, nu sunt încadrate în forma de învățământ sau de activitate; cunoașterea familiilor dezorganizate (divorțate, cu antecedente penale, care prezintă vicii etc.) Și supravegherea foarte atentă a elevilor aparținând acestora, cu o situație slabă sau foarte slabă la învățătură, multe absențe nemotivate etc.;

– repartizarea în profil teritorial a cazurilor constatate ne va permite să orientăm acțiunile de prevenire și educație juridică spre acele zone ce ridică probleme în privința comportamentului unor adolescenți;

Secțiunea a IV-a Dimensiuni psihologice și psihosociale educării și reintegrării sociale a minorilor delincvenți

În cazul în care minorii comit acte antisociale (infracțiuni), se ridică problema reacției sociale organizate în raport cu ei. Această reacție vizează, pe de o parte, sancțiunea aplicată și, pe de altă parte, măsurile de reeducare si reinserție socială.

Date fiind vârsta, si caracteristicile psihofizice specifice minoratului, reacția socială în raport cu persoana celor ce comit, fapte antisociale este și trebuie să fie-diferită față de cazul infractorilor adulți. Cauza principală 6 constituie faptul că minorul este în plin proces de formare și definitivare a profilului personalității, de maturizare socială și psihosocială, ceea ce face ca intervențiile exterioare restructurante și recuperative să fie mult mai adecvate si mai eficiente.

Prin fapta antisocială pe caro o comite, minorul, de fapt, „dovedește” public că modelul său de conduită constituie o abatere de la modelul normal cerut de societate si că acesta constituie exteriorizarea unei structuri de personalitate organizată dizarmonic (de exemplu, predomină agresivitatea ca reactivitate, atitudini antisociale complexe, intoleranță la frustrație, imaturitate socială și emoțională afectivă etc).

Asemenea mod de organizare a personalității nu mai permite minorului o adaptare corectă în raport cu exigențele vieții sociale și social-relaționale, abaterile prin încălcarea acestora fiind foarte frecvente și culminând cu comiterea unor fapte penale (infracțiuni).

Reeducarea lor presupune, de fapt, ca principal obiectiv, restructurarea personalității, reorganizarea și reechilibrarea subcomponentelor ei în vederea apropierii modului de conduită de cel acceptat de către societate. Această activitate nu este deloc simplă Și ușoară, necesitând în permanență o evaluare a eficientei programelor folosite.

Activitatea de reeducare, ca, de altfel, în cea de educare în condiții normale, poate fi analizată, din perspectiva mai multor indicatori: cadre organizatorice, obiective, metodologice, forme de stimulare și recompensare, forme de evaluare etc. În legătură cu fiecare din acești indicatori, activitatea reeducați vă prezintă o serie de caracteristici specifice spre deosebire de activitatea educativă organizată și desfășurată cu minorii nedelincvenți. Astfel, în ceea ce privește cadrele organizatorice, activitatea de reeducare se desfășoară diferențiat în funcție de instituția socială specializată care preia minorul spre reeducare.

În cadrul sistemului nostru juridic (Codul penal, Legea nr. 3/1970 și Decretul 218/1977, aflat încă în vigoare), față de minorii cu comportamente delincvente se aplică următoarele sancțiuni educative:

a) internarea într-o școală de muncă și reeducare (aparținând de Ministerul Muncii și Protecției Sociale), măsură ce se poate lua față de minorul în vârstă de cel puțin 10 ani, pe o durată nedeterminată, atunci când se constată că măsura supravegherii deosebite nu ar fi eficientă pentru îndreptarea acestuia. De regulă, această măsură durează până la împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani, dar, la cererea conducerii școlii de reeducare, în anumite cazuri, comisia pentru ocrotirea minorilor poate hotărî anularea măsurii înainte de împlinirea vârstei majoratului. În cazul în care minorul internat în această scoală nu a dobândit până la majorat o calificare profesională corespunzătoare, care să-i permită o reinserție socială normală, comisia pentru ocrotirea minorilor poate decide – la solicitarea conducerii școlii de reeducare și cu consimțământul minorului în cauză rămânerea acestuia în școală până la obținerea calificării, dar fără a depăși vârsta de 20 de ani;

b) interna/rea într-un institut medical-educativ, măsură adoptată fie minorii delincvenți care, datorită stării fizice sau psihice, au nevoie de un tratament medical de durată și de un regim special de creștere și educație. Această sancțiune vizează, cu precădere, minorii care au săvârșit fapte penale, dar care suferă de. diferite maladii sau boli psihice evidente ce reclamă cu necesitate un tratament îndelungat de specialitate în instituții medicale, dar nu și pe cei care prezintă simple tulburări de comportament determinate de starea de pubertate sau de lipsuri și deficiențe în instruirea și educarea lor;

– încredințarea unui colectiv de muncă sau învățătură, măsură introdusă din Decretul 218/1977, care este adoptată față de minorii ce au comis fapte penale cu un grad. scăzut de pericol social și care, la data comiterii infracțiunii, erau elevi sau încadrați în muncă, având, în general, un comportament corect în societate. Prin aceasta, se dă posibilitate minorului delincvent să-și- continue pregătirea școlară sau profesională, asigurându-i-se, totodată, o supraveghere și un control din partea colectivelor de elevi sau salariați anume determinate în acest scop;

– internarea într-o școală specială de muncă și reeducare (aparținând, de Ministerul de Interne), măsură adoptată față ele minorii care au comis fapte grave și repetate sau au reiterat acte antisociale și pentru care celelalte măsuri educative au fost eficiente. Această măsură se ia pe durata de la 2 la 5 ani și nu poate dura decât până la împlinirea majoratului (totuși, în anumite cazuri, tânărul poate fi eliberat chiar înainte do împlinirea majoratului, dacă timp de cel puțin un an de la internare a dat dovezi temeinice de îndreptare, dovedind sârguință la învățătură și profesiune și având un comportament corect în scoală).

Sancționarea minorilor și tinerilor, repartizarea lor în diferite, instituții specializate, precum si stabilirea modului de executare se fac în funcție de o serie de criterii precum: natura delictului si gravitatea acestuia, vârsta făptuitorului, dezvoltarea lui fizică, și intelectuală, existența sau nu a. discernământului, comportamentul înainte de comiterea faptei etc.

În cadrul instituțiilor specializate, în special în cadrul școlilor speciale de reeducare, sistemul acțiunilor și activităților reeducative este orientat în direcția unor obiective precise, printre care cele mai importante sunt următoarele:

– orientarea școlară și profesională, înțeleasă ca acțiune educativă, prin care minorul este pregătit pentru alegerea și executarea unei meserii sau profesii;

– recuperarea școlară a minorului internat pentru a fi în măsură să învețe o meserie în conformitate cu aptitudinile sale;

– conștientizarea asupra pericolului social al faptelor sale anterioare, sensibilizarea lui la acțiunile de reeducare, înțelegerea necesității de a se reintegra într-o viață socială normală si demnă;

– participarea efectivă la diferite acțiuni și activități (învățătură, calificare, producție, activități gospodărești și „tabere de muncă etc).

Așadar, activitatea reeducativă vizează practic mai multe componente ale structurii personalității minorului: instrumental-aptitudinală, motivațional-afectivă, relațional-atitudinal-valorică. Important este faptul ca acțiunile reeducative să fie integrate într-un sistem care să influențeze personalitatea minorului delincvent prin valorificarea valențelor resocializatoare ale acestora de tip corectiv-constructiv și terapeutic-suportiv.

Reintegrarea minorului trebuie să se realizeze în multiple direcții si anume: a) reintegrarea „personală” psihosocială (reechilibrarea eului, a forțelor psihice ale dezvoltării, prin restructurarea personalității; b) reintegrarea „culturală” (crearea posibilității de calificare profesională a acelor minori și tineri care au săvârșit delicte și nu au reușit, datorită comportamentului lor antisocial, să-și termine școala și să obțină o calificare): c) reintegrarea „culturală” (crearea posibilității fostului delincvent de a avea acces la cultură, să-și exercite și să-și dezvolte inteligența și aptitudinile, să practice schimburi informațional-culturale eu ceilalți membri ai colectivului).

În organizarea și desfășurarea acțiunilor și activităților reeducative (instructive, practico-aplicative, activități obștești și cultural-sportive, activități gospodărești și de autoservire ele.) este necesar să se folosească o metodologie adecvată care să se bazeze pe o serie de principii care stau la baza activității educative desfășurate cu minorii nedelincvenți (accesibilității, legării teoriei cu practica, sistematizării, însușirii conștiente și active etc), la care se adaugă o serie de principii specifice procesului de reintegrare socială a delincvenților:

Principiul reabilitării timpurii (un delincvent „ocazional” se poate reabilita mai ușor decât un delincvent „habitual” sau recidivist);

Principiul individualizării măsurilor, metodelor și procedeelor de reeducare în funcție de particularitățile de vârstă și, mai ales, caracteristicile psiho-comportamentale ale fiecărui minor sau tânăr;

Principiul coordonării și continuității acțiunilor de reeducare.

Spre deosebire de alte-instituții educative, în cadrul celor specializate trebuie să fie mai mult prezente acțiunile de influențare psihologică, cura ar fi cazul diferitelor forme de terapie psihologică: forme de phiho-terapie individuală și de psihoterapie colectivă, de grup (de exemplu, psihodrama, sociodrama).

Sarcini deosebit de importante si de mare răspundere revin, desigur, cadrelor (profesori, maiștri, asistenți sociali, pedagogi, psihologi etc.) care activează în cadrul instituțiilor, specializate. Această categorie de personal trebuie să fie formată cu multă atenție pentru-ca ei, în acțiunile directe, efective cu minorii delincvenți, să adopte un stil instrucțional și relațional-educativ adecvat „cerințelor” specifice ale contextului în care se desfășoară activitatea reeducativă și, totodată, eficient în raport cu „comanda, socială” referitoare la obiectivele majore ale acestui tip de acțiuni sociale.

Sistemul programelor de .recuperare și resocializare a minorilor, din instituțiile specializate poate fi supus validării prin norme de evaluare specific, pe parcursul „rezidenței”, minorului delincvent în cadrul acestor instituții, dar forma veritabilă de validare o constituie, desigur, evaluarea conduitei după ce minorul reintră în societate. Reintegrarea minorilor fost delincvenți în contextul și structurile activității sociale normale depinde atât de achizițiile psiho-comportamentale realizate pe parcursul procesului de reeducare dar, și de modul în care sunt primiți de către ceilalți membri ai grupurilor sociale în caic reintră aceștia (modul cum sunt percepuți, tratați, integrați etc).

CAPITOLUL III PARTICULARITĂȚILE ȘI EVOLUȚIA SISTEMULUI SANCȚIONATOR PENTRU MINORI

Secțiunea I Răspunderea penală a minorilor

Problema răspunderii penale a minorilor și în genere problema prevenirii și combaterii delicventei juvenile a constituit și continuă să constituie una dintre problemele cele mai grele și mai dramatice care se pun pe planul politicii penale și al dreptului penal. Actualitatea acestei problematici este întreținută de realitatea fenomenului infracțional în rândul tineretului, al adolescenților și tinerilor adulai uneori cu îngrijorătoare recrudescențe, iar dramatismul acestei situații este determinat de însăși natura criminalități juvenile în care se întâlnesc pe de o parte lipsa capacității depline de înțelegere a semnificației sociale a pedepselor și în genere lipsa de experiență, care împinge adesea la fapte necugetate pe un adolescent abia ieșit din copilărie sau chiar pe un tânăr adult, aflat și el în așa-numita post-adolescență, iar pe de altă parte nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a nevârstnicilor, gravitatea uneori deosebită a faptelor săvârșite de aceștia. Pe de o parte societatea se vede grav amenințată prin faptele antisociale săvârșite de adolescenți sau de tineri fără experiență și trebuie să se apere prin orice mijloace corespunzătoare acestui scop, iar pe de altă parte se află în fața unor făptuitori imaturi care, așa cum nu înțeleg, în toată amplitudinea ei, semnificata socială a faptelor pe care le săvârșesc, tot așa nu înțeleg nici semnificația reacției de apărare a societății, a pedepselor ce li se aplică mai ales atunci când reacția societății are loc în mod nediferențiat, fără să se țină seama de particularitățile psiho-fizice ale nevârstnicilor.

Necesitatea obiectivă a apărării sociale a pus deci spre rezolvare problema răspunderii penale a nevârstnicilor, a condițiilor în care aceștia trebuie să răspundă penal pentru faptele antisociale pe care le săvârșesc. Așa cum s-a arătat cu ocazia cercetării condițiilor generale în care persoana fizică poate fi subiect al infracțiunii, este în genere admis că perioada copilăriei se caracterizează prin lipsa de înțelegere a semnificației sociale și de dirijare conștientă a actelor de conduită, ceea ce pune pe copil în afara răspunderii penale. Dificultățile existente și în prezent în stabilirea unei limite precise de vârstă până la care durează perioada copilăriei, au făcut ca această limită până la care răspunderea penală este exclusă, să difere, uneori în mod substanțial, de la o legislație la alta. Sub influența ideilor avansate de criminologie și de psihologia pedagogică, s-a impus în legislațiile penale contemporane tendința de a prelungi etapa copilăriei sub raportul răspunderii penale, pentru a scoate din incidența legii penale țin număr cât mai mare de copii față de care să se ia măsuri educative obișnuite pentru a-i îndruma pe calea muncii și a vieții cinstite. Așa cum s-a arătat, tocmai în acest sens a evoluat legislația penală română. în dreptul penal în vigoare, această problemă a fost rezolvată, așa cum este cunoscut, prin dispozițiile din art. 99 Cp., potrivit cărora minorul care împlinise vârsta de 14 ani în momentul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală, ca și cel de vârstă între 14 și 16 ani care nu au săvârșit fapta cu discernământ, nu răspund penal. Legea noastră penală prevede așadar, de altfel ca toate legislațiile penale contemporane, răspunderea penală a minorilor, condiționată însă de constatarea, pentru cei care aveau 14 ani, dar nu aveau încă 16 ani, a existenței discernământului în momentul săvârșirii faptei, sau fără vreo condiție anume pentru cei care aveau vârsta de 16 ani. în aceste, condiții, fapta săvârșită cu vinovăție de către făptuitorul minor este infracțiune, iar făptuitorul este infractor și trebuie să răspundă penal.

Consecințele răspunderii penale a minorilor. Așa cum se arată în cele ce precedă (vezi supra, Titlul V, secțiunea I), existența răspunderii penale are drept consecință inevitabilă aplicarea pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. În cazul delicvenților minori, problema specială ce se pune spre rezolvare este aceea a sancțiunii în care trebuie să se concretizeze răspunderea penală, având în vedere tocmai particularitățile psihico-fizice ale acestei categorii de subiecți ai răspunderii penale. În istoria dreptului penal, această problemă a fost soluționată în moduri diferite. Dacă încă în dreptul sclavagist și apoi în dreptul feudal, copiii (infantes sau infrantiae proximi) nu răspundeau penal, în schimb cei care depășeau vârsta copilăriei erau asimilați cu vârstnicii și pedepsiți ca și aceștia. Se justifică severitatea fața de infractorii nevârstnici prin afirmația că răutatea pe care au manifestat-o înlocuiește

vârsta lor fragedă (malitia supplet aetatem). Era desigur o tragică eroare, fiindcă pedepsirea severă a adolescenților, mai ales în condicile de atunci, nu puteau avea alt rezultat decât distrugerea fizică sau eșuarea definitivă a tânărului în lumea crimei.

Este de remarcat însă că, chiar în dreptul modern, în perioada de început a acestuia, deși se considera că minoritatea infractorului constituie o scuză atenuantă, minorul era privii ca un fel de delicvent liliputan, față de care se aplică o pedeapsă mai ușoară decât față de infractorul major, dar nu se vedea nici o deosebire între criminalitatea vârstnicului și aceea a minorului. De-abia către sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru, odată cu dezvoltarea cercetărilor de criminologie și de psihologie pedagogică, s-a impus treptat concluzia că adolescentul în general și adolescentul infractor în special, reprezintă o realitate specifică, o personalitate în formare având un orizont psiho-moral propriu și că reacția de apărare socială, față de conduita sa socialmente periculoasă, trebuie să fie adecvată acestui specific pentru a fi eficace. Ținând seama de psiho-criminogeneza conduitei antisociale a minorului, măsura de apărare socială ar trebuie să vizeze mai puțin reeducarea făptuitorului și mai mult refacerea, în condiții schimbate, a educației deficitare pe care a primit-o anterior. Nu pedepsele pot realiza o astfel de finalitate, ci măsurile educative care să asigure formarea morală normală a minorului.

Aceste măsuri nu s-au impus însă nici deodată, și nici în mod complet. Fără să se renunțe la pedepse, a fost creat, pentru minorii infractori, un sistem sancționator mixt alcătuit din pedepse și măsuri educative reglementate sub denumirea de măsuri de siguranță, acordându-se prioritate măsurilor educative, pedepsele aplicându-se numai dacă măsurile educative apăreau ca insuficiente.

În dreptul contemporan sistemul sancționator pentru minori a evoluat pe aceste coordonate. Literatura de specialitate recomandă cu insistență, iar unele legislații consacră explicit, aplicarea cu precădere a măsurilor educative și accentuarea caracterului excepțional al pedepselor aplicate minorilor infractori. Așa cum observă unii autori aplicarea de pedepse față de minori are un caracter mai puțin excepțional decât se spera inițial, scontându-se astfel din ce în ce mai mult pe caracterul coercitiv și intimidam al pedepsei.

Secțiunea a II-a Evoluția sistemului sancționator pentru minori în dreptul român

1. Răspunderea penală a minorilor în primele legiuiri românești.

Primele legiuiri românești care se referă la minori au fost „Cartea Românească de învățătură” sau „Pravila” lui Vasile Lupu editată în Moldova la tiparnița mănăstirii Trei Sfetitelor din lași în 1640 și „îndreptarea legii” a lui Matei Basarab de la 1652 editată la Târgoviște în Muntenia, aceasta din urmă fiind o variantă a primei pravile moldovene.

Aceste izvoare scrise ale dreptului românesc sunt dominate de influența bizantină, în ceea ce privește tehnica de reglementare, respectiv conținutul normelor, fiind redactate însă în românește, aspect demn de semnalat, întrucât în acea epocă existau foarte puține legi scrise în limbile naționale ale unor popoare mult mai vechi decât cel român.

În conținutul lor, legile menționate cuprind primele prevederi despre minor denumit „cocon”, vârsta sub care acesta nu răspunde penal, limite de vârstă diferite în funcție de sex, respectiv pentru bărbați și femei care atrăgeau micșorarea pedepselor pentru anumite fapte, chiar felul sancțiunilor ce puteau fi aplicate minorilor.

Astfel, „cocon să cheamă până al șaptela an de vârstă: tânăr în măsură de vârstă se chiamă parte bărbătească de la zeace ani și jumătate până la 14 ani, iar parte femeiască de la 9 ani și jumătate până la 12 ani” (glava 354 zac 2).

În glava 354 zac 3 se arată că „aceasta (s.n. vârsta) se socotește, când răotatea tinerilor nu va trece pre vârsta lor; pentru că de vor fi tineri foarte răi, până mainte de 10 ani și jumătate atunce se vor socoti mai sus de 25 de ani.”

Copiii (coconii) până la vârsta de 7 ani nu puteau fi pedepsiți „coconii de tot și cu totul se iartă, ori ce greșale ar greși” (glava 355 zac 2), iar de la 7 la 10 ani, de la 10 la 14 ani și de la 14 la 25 ani pentru bărbați, precum și de la 7 la 9 ani, de la 9 la 12 ani și de la 12 la 25 de ani pentru femei existau anumite reguli și excepții care operau ca o scuză atenuantă „ceia, ce sânt mai mici de 25 de ani, aceia mai puțin se vor certa la toate greșalele” (glava 355 zac 1). În glavele 356-357 sunt descrise micșorări de pedepse în cazul păcatelor trupești, uciderii, furtișagului din biserică săvârșite de minori.

Din punct de vedere sancționator, pentru anumite fapte, minorii puteau fi supuși la pedepse cumulate, atât cele corporale (bătaia în târg), cât și întemnițarea, sau bătaia în târg și ocna, ori pedepsiți ca și majorii, cu tăierea capului.

În „Promptuarul” lui Constantin Armenopol (1804) minoritatea reprezenta o cauză de reducere sau de înlocuire a pedepsei chiar și pentru infracțiunea de omor.

Dimpotrivă în „Manualul juridic” al lui Andronache Donici (1814 în Moldova) se prevede că pentru infracțiunea de omor, minorii nu erau scutiți de pedeapsa capitală, căci și „cel de bună voe ucigaș, după leage să pedepseaște cu pedeapsa de cap, ori de ce vrâstă va fi”, (cartea 60, titlurile 27-39). De asemenea și în cazul altor infracțiuni, minorii ce depășeau vârsta de 7 ani erau pedepsiți ca și majorii, în titlul 29 al aceleiași pravile, arătându-se că „pravila ajută pre nevârstnic la toate ceale ce să va amăgi și să va păgubi. Iar la vinovății și la greșalele ceale din cugetată răutate a sufletului și la vicleșuguri nu să poate ajuta, ce numai cei mai mici de șapte ani” (cărțile 10, 60, 7, titlurile 17, 4, 39, capitolele 1, 23, 14 și titlurile 10, 5, capitolele 5, 57).

„Legiuirea lui Caragea care intra în vigoare în Țara Românească în 1818 cuprindea printre alte clasificări a obrazelor și pe aceea „după vârstă și după minte” în vârste mici, nevârstnici, risipitori și fără minte.

În ceea ce privește etapizarea pe vârste, minoritatea păstrează aceeași structură întâlnită în alte legiuiri.

Astfel, se prevede că „vârstnici să se socotească atât bărbați cât și femeile, de la douăzeci și cinci de ani ai vârstei lor și nevârstnici până la două zeci și cinci de ani”.

Cu toate acestea, legiuirea cuprinde și o anumită particularitate, respectiv că nevârstnicii de la 20 la 25 de ani puteau cere domnitorului, în condițiile pe care legea le stabilea, iertarea vârstei.

Această dispoziție a fost ulterior modificată prin Legiuirile din 23 februarie 1833 care cuprindeau mai multe articole referitoare la formalitățile pentru dobândirea iertării de vârstă sau emancipare, în care se prevedea că ascendenții pot ierta pe copil la vârsta de 18 ani, iar sub epitropie se iartă la 21 de ani, astfel realizându-se, din punct de vedere al limitei superioare de vârstă a minorității, o armonizare cu legislațiile europene ale epocii respective.

Sub aspectul felului pedepselor aplicate minorilor, se remarcă înlăturarea cumulului, atenuarea lor, menținându-se, însă, inegalități în aplicare, în sensul că minorii ce proveneau din familii boierești aveau un regim mult mai blând decât ceilalți minori.

Astfel, minorul între 7-14 ani „se osândește după împrejurări, ori la bătaie sau la închisoare în vreo mănăstire, nici mai mult de 5 ani, nici mai puțin de unul”. Pentru fiii de boieri se înlocuia bătaia cu încredințarea lor părinților sau epitropilor (un fel de tutelă). Minorii cu vârste între 14 și 20 de ani care săvârșeau fapte pedepsite cu moartea sau cu „ocna cu soroc” erau trimiși la închisoarea Snagov sau Mărgineni pe o perioadă care nu putea fi mai mare de 10 ani, nici mai mică de 2 ani.

Dacă infracțiunea era pedepsită cu bătaia, cu biciul sau cu toiege, minorului i se dădea a treia parte din loviturile cu nuiele.

În secolul al XlX-lea se accentuează din ce în ce mai mult tendința de modernizare a legislației penale, după modelul codurilor penale europene, în special al codului penal francez de la 1810.

Astfel, primele opere legislative semnificative care marchează un pas important spre codurile penale moderne, sunt „Condica Criminalicească” a lui Ion Sandu Sturdza în 1826 din Moldova având ca sursă de inspirație Codul penal austriac de la 1803 și „Condica criminală” sau „Codul penal” al lui Barbu Știrbei de la 1852 în Țara Românească, după modelul codului penal francez.

Această din urmă reglementare cuprinde o concepție modernă în ceea ce privește minorii. Astfel, în art. 54 se prevedea că limita de vârstă de la care minorul începea să răspundă penal era de 8 ani. Minorii cu vârste între 8 și 15 ani puteau fi pedepsiți cu închisoarea numai cu condiția să fi lucrat cu pricepere. În caz afirmativ, durata pedepsei era de la 3 luni la 3 ani, executându-se într-o mănăstire anume stabilită „după firea și mărimea crimei și vinei” (art. 55). Dacă, dimpotrivă, se dovedea că minorii din categoria de vârstă au lucrat „fără pricepere și fără cugetare” ei erau încredințați părinților pentru îngrijire și supraveghere și sub răspunderea lor civilă. Minorii din cea de-a treia categorie de vârstă (15 -21 de ani) răspundeau penal necondiționat, dar li se aplica o pedeapsă redusă.

Așa după cum observăm, crește vârsta de început a răspunderii penale a minorului de la 7 ani la 8 ani, se marchează incapacitatea relativă a minorilor după cum aceștia au lucrat cu sau fără pricepere. Această condiție evidențiază concepția modernă de inspirație franceză legată de discernământ, și apare pentru prima dată instituția încredințării minorului părinților schimbându-se dispoziția din Legiuirea lui Caragea privind înlocuirea pedepsei cu bătaia numai în cazul fiilor de boieri.

Referitor la problema discernământului, doctrina franceză a recunoscut dificultatea aplicării acestui concept.

Codul penal francez de la 1810 fixa la 16 ani majoratul penal și prevedea judecătorilor din cadrul instanțelor ordinare să stabilească dacă minorul sub 16 ani a comis fapta cu sau fără discernământ. În cazul în care se dovedea că minorul avea discernământ, acesta era condamnat la o scurtă pedeapsă cu închisoarea, care se executa într-o casă de corecție.

De regulă, s-a constatat că judecătorii francezi se grăbeau să declare ca având discernământ pe cei care nu puteau fi reeducați și fără discernământ pe cei care puteau fi salvați.

Astfel, noțiunea de discernământ a fost deformată chiar de practica judiciară, care a considerat-o ca fiind o simplă ficțiune juridică ce nu corespunde nici unei realități psihologice.

Ulterior, prin Legea din 1942 și ordonanța penală din 2 februarie 1945 a fost înlocuită noțiunea de discernământ cu aceea a educării minorilor vinovați de comiterea de infracțiuni, urmată apoi de noțiunea interesului minorului.

Evoluția legislativă de la primele legi scrise și până la reglementările mai complexe de norme cuprinse în condicile criminalicești menționate a evidențiat preocupări în stabilirea unei răspunderi penale a minorilor distinctă în raport cu aceea a majorilor.

Această delimitare a fost marcată de criteriul „vârstei”, concretizat în limite de debut ale răspunderii penale, dar și o limită superioară a acesteia, pentru ca mai târziu să se cristalizeze și o vârstă intermediară condiționată de existența priceperii. Aceste etape au variat relativ sensibil, în ceea ce privește vârsta concretă, de la limite scăzute (7, 8, 9 ani) la limite relative cuprinse între 10 și 14 ani, limitele superioare fiind 18, 20, 21 de ani, ce au coincis cu majoratul, în funcție de nivelul de dezvoltare economico-socială, a mentalităților, a tradițiilor istorice și culturale specifice epocilor respective.

Minoritatea a fost considerată o cauză care apără de pedeapsă sau o micșorează, de reducere sau de înlocuire a pedepsei, tendință însă care a alternat și cu aceea de pedepsire a minorilor infractori la fel ca și majorii.

Această alternativă concepțională privind regimul sancționator aplicabil minorilor s-a atenuat, fiind înlocuită, în accepțiunea modernă a condicilor criminalistice, cu o tendință de ocrotire a minorilor, concretizată chiar prin etapizarea vârstelor, condiția legată de existența sau nu a priceperii, având drept consecință, în lipsa acesteia, încredințarea minorilor părinților.

2. Răspunderea penală a minorilor în Codul penal de la 1864.

Actul Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 a marcat nu numai profunde schimbări politice, social-economice dar și numeroase transformări în plan legislativ, fiind depuse eforturi de unificare a legislațiilor din Moldova și Muntenia.

Primul Cod penai român promulgat de domnitorul Alexandru loan Cuza la 30 octombrie 1864 și intrat în vigoare la 1 mai 1865, ce a avut ca modele de inspirație codurile francez, prusian, german, a înlocuit Cod

penal de la 1826 din Moldova și pe cel de la 1852 din Muntenia, reprezentând o lege unitară în materie penală.

Codul reglementează minoritatea în titlu VI intitulat „despre cauzele care apără de pedeapsă sau micșorează pedeapsa" (art. 61-64), făcând din aceasta, când o cauză de incapacitate penală, când o cauză legală de atenuare a pedepsei.

Astfel, potrivit art. 61, „infracțiunea comisă de un copil mai mic de 8 ani deplini, nu se pedepsește", minorii beneficiind de o cauză absolută de incapacitate penală.

În art. 62 al codului, minoritatea apare reglementată atât ca o cauză de incapacitate penală, când minorul a lucrat fără pricepere, cât și ca o cauză de atenuare a pedepsei când minorul a lucrat cu pricepere.

Astfel, „minorii care au vârsta între 8 și 15 ani și care au săvârșit crime sau delicte nu se vor pedepsi dacă se va dovedi că acuzatul a lucrat fără pricepere; dar după împrejurări acesta se va încredința părinților săi, spre a avea o îngrijire mai de aproape, sau se va pune într-o mănăstire, ce într-adins se va determina pentru corecțiunea unor asemenea copii, unde se va ține într-un timp de ani determinați, prin hotărârea judecății, fără însă ca acești ani să poată covârși vârsta de 20 de ani a culpabilului”.

De aceeași atenuare a pedepsei beneficiază și minorii din cea de-a treia categorie de vârstă 15-20 de ani și care răspund penal necondiționat.

În art. 63 al codului se prevede că „dacă a sa infracțiune va merita pedeapsa de muncă silnică pe viață sau pe timp mărginit, (minorul) se va condamna de la 3 până la 15 ani închisoare. în celelalte cazuri judecătorul este autorizat a aplica pedeapsa închisorii pe un timp egal cel puțin cu a treia parte, sau cel mult cu jumătatea timpului pentru care ar fi putut fi condamnat la una din pedepsele privitoare la acele cazuri.”

Potrivit art. 64 pedeapsa aplicată minorilor ar trebui să fie executată într-un stabiliment anume distinct sau într-o parte separată a închisorii corecționale.

Așadar, Cod penal de la 1864 a preluat concepția codurilor penale anterioare privind răspunderea penală a minorilor, însă a extins-o în mod unitar în Principatele Române.

3. Răspunderea penală a minorilor în Codul penal de la 1936.

Codul penal din 1936 reprezintă o altă operă legislativă importantă, care marchează încheierea procesului de unificare a dreptului penal în țara noastră după Actul Marii Uniri de la 1918.

Concepția legislativă a acestuia îmbină în mod armonios ideile progresiste ale vremii din legislațiile altor țări în materie penală cu realitățile românești, evidențiind prevederi novatoare referitoare la minori.

Minoritatea este reglementată în secțiunea XI, capitolul II intitulat „Cauzele care apără de răspundere sau o micșorează” al titlului VII.

În art. 138 al codului, legiuitorul definește pentru prima dată „minorul”, făcând distincții între copil și adolescent, criteriul vârstei găsindu-și astfel reflectarea și în etapizarea ciclului vieții. Totodată, vârstele au fost modificate, majoratul fiind stabilit la 19 ani, copilăria la 14 ani, iar adolescența între 14 și 19 ani.

Astfel „Minor este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani. Copil este minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Adolescent este minorul între 14 și 19 ani neîmpliniți.”

Răspunderea minorului în funcție de vârstă este stabilită în art. 140, în sensul că sub 14 ani, copilul nu este responsabil pentru faptele comise de el, adolescentul între 14 și 19 ani nu va răspunde pentru infracțiunea săvârșită, afară de cazul când se dovedește că în momentul săvârșirii a lucrat cu discernământ.

Noțiunea de „discernământ” înlocuiește condiția referitoare la „lipsa de pricepere" menționată în codul penal de la 1864, regăsindu-se și ulterior sub această formă în legislația viitoare.

De asemenea, pentru prima dată există referiri la situația și personalitatea minorului, anticipând criteriile conținutului anchetei sociale, precum și la expertiza medicală privind starea fizică sau mentală a minorului (art. 139 al. 3 pct. 1, 2, 3 și al. 4).

Codul penal de la 1936 este cunoscut și pentru modernitatea sistemului sancționator aplicabil minorilor, caracterizat prin natura mixtă a sancțiunilor, respectiv măsuri de siguranță educative și pedepse.

Legiuitorul face distincție, între lipsa de discernământ și existența acestuia în săvârșirea faptelor de către minori.

Astfel, în condițiile art. 140, instanța poate lua față de copil sau față de adolescentul lipsit de discernământ, una din următoarele măsuri corective și educative, respectiv încredințarea acestuia familiei spre o deosebită supraveghere, unei rude mai apropiate; în lipsa familiei sau când aceasta nu prezintă și garanții suficiente de moralitate, unei persoane onorabile, unei societăți de patronaj sau unei instituții publice sau private autorizată de stat pentru acest scop, cu acceptul lor. Când nici una din aceste măsuri nu se putea aplica, instanța putea decide ca educația copilului sau adolescentului să fie încredințată institutului de educație corectivă.

Dacă minorul avea discernământ la momentul săvârșirii faptei, față de el puteau fi dispuse măsuri de siguranță, precum libertatea supravegheată și educația corectivă sau pedepse ca mustrarea, închisoarea corecțională sau detențiunea simplă, în condiții mai ușoare și cu limite mai reduse decât pedepsele pentru infractorii majori.

Față de minor nu putea fi pronunțată nici o pedeapsă privativă de drepturi.

Pedeapsa pecuniară se putea lua față de adolescentul mai mare de 15 ani și care avea avere sau profesiune (art. 144).

Dispozițiile cuprinse în art. 145-153 din cod prevedeau amănunțit condițiile de aplicare și executare a măsurilor de siguranță și pedepselor în cazul minorilor.

Totodată legea menționa regula că pedepsele puteau fi aplicate minorilor numai atunci când instanța își făcea convingerea că aplicarea măsurilor de siguranță cu caracter educativ ar fi nesatisfăcătoare.

Cu toate că este criticabilă includerea măsurilor educative în cadrul măsurilor de siguranță, sistemul de sancțiuni pentru minori consacrat de codul penal de la 1936, evidențiază o concepție de protecție a minorului, înscriindu-se într-o tendință modernă, ceea ce a permis menținerea în vigoare a acestui cod până la codul penal din 1 ianuarie 1969.

Revenind însă la codul penal din 1936, ceea ce se impune a fi semnalat, este faptul că la puțin timp după intrarea sa în vigoare a suferit importante modificări și completări în ce privește regimul minorilor.

Astfel, prin Legea din 24 septembrie 1938 s-au coborât limitele de vârstă, atât aceea a majoratului penal de la 19 la 18 ani, cât și aceea a incapacității penale de la 14 la 12 ani.

Între aceste limite (12-18 ani) era menționată și etapa intermediară, 12-15 ani, în care minorul răspunde numai dacă a lucrat cu discernământ,

iar minorul de la 15 la 18 ani care răspundea penal, beneficia de un tratament atenuat în ce privește aplicarea pedepsei.

Totodată au fost înlocuite denumirile de „copil” și „adolescent” cu aceea de „minor”, precum și aceea de „educație corectivă” cu aceea de „reeducare morală.”

Prin legea de la 7 octombrie 1939 de modificare și completare a codului penal, a fost introdusă pedeapsa cu moartea și la minori, pentru infracțiuni privind ordinea publică și siguranța statului (art. 144 alin. ultim și art. 587 alin 5 C. pen.).

4. Răspunderea penală a minorilor în Codul penal de la 1968. Evoluția reglementărilor. Momentul 1977 și momentul 1992.

Codul penal de la 1968, ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, este al treilea din legislația modernă românească, al cărui conținut normativ este expresia unei politici penale bazată pe cele mai noi principii întâlnite în legislațiile penale contemporane, dar și în spiritul tradiției legislative anterioare, prin valorificarea a ceea ce era mai valoros.

În noul cod, minoritatea este reglementată într-un titlu aparte, distinct, respectiv Titlul V al părții generale spre deosebire de Codul penal din 1936 în care dispozițiile referitoare la minoritate erau cuprinse în capitolul intitulat „Cauzele care apără de răspundere penală sau o micșorează”.

Prin abordarea statuată în Codul penal de la 1968, legiuitorul a dat expresie unei alte concepții asupra minorității, respectiv de a nu mai fi privită ca o „scuză atenuantă” legală, susceptibilă doar de reducere a pedepselor prevăzute de textele de incriminare, ci ca o cauză de

diferențiere generală, de natură a conduce la un tratament juridic de-sine-stătător, specific infractorilor minori.

Dispozițiile art. 99 din cod prevăd trei categorii de vârstă.

Astfel, din prima categorie fac parte minorii sub 14 ani, care nu răspund penal, aceștia neavând capacitatea psiho-fizică necesară înțelegerii consecințelor faptelor lor.

Această incapacitate are la bază o stare normală, determinată de stadiul de imaturitate psihică în care se află minorul, de personalitatea acestuia, încă în proces de dezvoltare, constituind o prezumție absolută, de iresponsabilitate, neputând fi înlăturată prin proba contrară, oricât de dezvoltați fizic și psihic s-ar dovedi unii dintre făptuitorii minori care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

Fapta săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu avea vârsta legală pentru a răspunde penal, nu va constitui infracțiune (art. 50 din cod).

Dispoziția referitoare la minoritate ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, din legea română, nu precizează condițiile de vârstă ale răspunderii penale a minorului ci se referă, pentru aceasta, la prevederile speciale, din art. 99, care stabilesc condițiile de vârstă a răspunderii penale. Referitor la condițiile psihice ale răspunderii penale, acestea rezultă, într-o formă negativă a art. 48, și anume că făptuitorul sași dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale și să poată fi stăpân pe ele.

Prin prevederea că minorii, care nu aveau vârsta de 14 ani împliniți la data săvârșirii faptei, nu răspund penal, legea penală scoate din sfera sa de incidență pe copiii sub această vârstă, față de aceștia putând fi luate măsuri de ocrotire extrapenale (Legea nr. 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, înlocuită ulterior prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/1997).

A doua categorie privește minorii în vârstă de la 14 la 16 ani a căror răspundere penală este condiționată de existența discernământului, beneficiind de prezumția relativă legală de incapacitate penală, prezumție care poate fi înlăturată dacă, prin proba contrarie, se demonstrează existența discernământului în momentul comiterii faptei.

A treia categorie cuprinde minorii în vârstă de la 16 la 18 ani, considerați a avea capacitate penală.

Minorii care răspund penal nu beneficiază de cauza specială de înlăturare a caracterului penal al faptei prevăzută de art. 50, însă pot beneficia, când este cazul, la fel cu făptuitorii adulți, de oricare dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de art. 44-49 și art. 51 Cp.

Sub aspect sancționator, codul penal de la 1968 prevede pentru infractorii minori un sistem mixt de sancțiuni, care cuprinde măsuri educative ca mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un institut special de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ. Aceste măsuri se aplică minorilor care răspund penal. Spre deosebire de legislația penală anterioară, codul nu se ocupă de minorii care, deși au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, nu răspund penal, aceștia intrând sub incidența unei legi speciale și nici de minorii predelicvenți.

În ceea ce privește pedepsele, minorilor infractori li se puteau aplica ca pedepsele cu închisoarea și amenda, ale căror limite speciale se reduc cu o treime; pedepsele complimentare nu se puteau aplica minorilor.

Regimul sancționator privind minorii prevăzut de Codul penal de la 1968 a devenit necorespunzător în concepția comunistă, fiind înlocuit prin Decretul nr. 218/17.07.1977 (devenit Legea nr. 47/1977) privind unele măsuri tranzitorii referitoare la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, cu o reglementare nouă referitoare la un regim sancționator, alcătuit, în mod exclusiv din măsuri educative.

Acest nou act normativ nu a adus însă nici o modificare în ceea ce privește limitele răspunderii penale. Este de menționat totuși că în timp ce în art. 50 și 99 din codul penal se făcea o diferențiere între minorii între 14 și 16 ani și minorii care depășeau vârsta de 16 ani, prin art. 2 din Decretul nr. 218/1977 nu se făcea nici o distincție între minorii cu vârste între 14 și 18 ani care au comis fapte prevăzute de legea penală.

Dar această deosebire în reglementare nu permitea a se susține că, din moment ce în decret nu se face nici o referire la minorii între 14 și 16 ani, aceștia ar răspunde, toți, pentru toate faptele prevăzute de legea penală comise de ei, indiferent de existența discernământului. Dacă se are în vedere că răspunderea penală presupune atât o răspundere obiectivă, cât și una subiectivă nu poate exista nici o îndoială că minorii nu pot răspunde penal, atâta timp cât nu au acționat cu discernământ.

în consecință, chiar dacă Decretul nr. 218/1977 nu făcea nici o referire la condiția discernământului, în lipsa acestuia nu putea exista răspundere penală, dispozițiile art. 99 alin. 2 Cod penal și cele din art. 2 din Decretul nr. 218/1977 trebuind a fi aplicate corelat.

În Decretul nr. 218/1977 se prevedea că, față de minorii între 14 și 18 ani care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală pot fi luate două măsuri educative: încredințarea acestora colectivului în care muncesc sau învață și în cazul săvârșirii unor infracțiuni deosebit de grave, trimiterea lor într-o școală specială de muncă și reeducare pe o durată de 2-5 ani (art. 2al.1, art. 3 al. 1).

Din conținutul acestor prevederi a rezultat că odată cu intrarea în vigoare a decretului, minorilor infractori nu li se mai puteau aplica pedepse, ci numai măsuri educative.

Cu toate acestea mai puțin explicite au apărut consecințele cu privire la măsurile educative aplicabile minorilor infractori, aceasta datorându-se împrejurării că decretul nu a abrogat expres dispozițiile art. 100 și urm. din codul penal referitoare tot la măsurile educative ce pot fi luate față de minorii care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală.

Astfel, în mod constant instanța supremă dar și doctrina în general au evidențiat că prin dispozițiile art. 2 și 3 din Decretul nr. 218/1977 au fost abrogate implicit prevederile codului penal referitoare la măsurile educative cu excepția internării într-un institut medical-educativ.

A existat însă și jurisprudență care a decis în sens contrar și anume că minorilor între 14 și 18 ani le sunt aplicabile atât cele două măsuri educative prevăzute de Decretul nr. 218/1997 cât și măsurile educative, respectiv mustrarea și libertatea supravegheată, prevăzute de codul penal.

În motivarea soluției s-a arătat că atât timp cât nu contravin prevederilor normei speciale din decret, normele generale privind minoritatea din codul penal, deci, inclusiv și prevederile art. 101 Cod penal referitoare la măsurile educative își păstrează valabilitatea.

în literatura juridică, fie s-a aprobat soluția mai sus arătată din practica judiciară, fie s-a recunoscut că prin Decretul nr. 218/1977 nu au fost abrogate, nici măcar implicit, prevederile din codul penal referitoare la măsurile educative.

Argumentele aduse au constat în faptul că ambele categorii de dispoziții (atât cele din cod cât și cele din decret) se coroborează și, deci, nu se exclud unele pe altele, întrucât ar fi ilogic să se răpească instanțelor de judecată posibilitățile de adaptare a măsurilor educative pe care le aplică în raport cu situațiile concrete specifice fiecărui caz în parte, potrivit unei scări mai mobile de măsuri ce le stau la dispoziție în acest scop.

În legătură cu măsurile educative din Decretul nr. 218/1977 jurisprudență a evidențiat o serie de probleme legate de aplicarea dispozițiilor referitoare la acestea.

Fără a ne propune menționarea multitudinii aspectelor jurisprudențiale ridicate de aplicarea măsurilor educative cuprinse în Decretul nr. 218/1977 vom semnala, totuși, doar cele mai reprezentative probleme.

Astfel, referitor la aplicarea măsurii educative a încredințării minorului colectivului în care acesta muncește sau învață, aceasta era dată în competența comisiilor de judecată înființate prin Legea nr. 59 / 1968, ce funcționau într-o compunere specială, cu participarea unui judecător.

Se punea problema dacă și instanțele de judecată erau competente să aplice măsura, întrucât așa cum rezulta din decret, dreptul acestora ar fi fost limitat doar la luarea măsurii trimiterii într-o școală specială de muncă și reeducare.

În literatura juridică s-a arătat că aceasta constituie doar o aparență, întrucât instanțele puteau și ele să aplice măsura încredințării minorilor colectivelor de muncă sau învățătură, fie ca efect al indivizibilității sau conexității, cum ar fi cazul, în care minorul a săvârșit infracțiunea împreună cu un major, fie când la săvârșirea unei fapte penale participă mai mulți minori, apreciindu-se că se impunea luarea măsurii trimiterii într-o școală specială de muncă și reeducare numai față de unii dintre ei. În acest din urmă caz, competența revenea instanței de judecată care putea lua și măsura încredințării celorlalți minori colectivelor de muncă sau învățătură din care făceau parte. În același sens a fost și practica judiciară.

Incidența celor două măsuri educative prevăzute de Decretul nr. 218/1977 era determinată de vârsta făptuitorului la data săvârșirii faptei.

Astfel, chiar dacă făptuitorul a devenit major anterior soluționării cauzei, acestuia i se aplica o măsură educativă, iar nu o pedeapsă.

Instituirea sistemului sancționator prevăzut prin Decretul nr. 218/1977 a constituit un pas important în evoluția legislației penale, întrucât a reprezentat o schimbare de concepție în politica penală, înscriindu-se în tendința modernă privind un sistem de sancțiuni față de minori bazat numai pe măsuri educative, considerându-se că aplicarea pedepselor are consecințe nefaste asupra personalității tânărului aflat în plină evoluție.

Cu toate acestea s-a dovedit faptul că sistemul sancționator propus de decret nu a avut eficiența urmărită, instituind un regim prea blând în raport cu faptele foarte grave comise de minori (omoruri, tâlhării, violuri etc).

Totuși decretul menționat a constituit o experiență utilă ce ar putea fi valorificată din perspectiva modificărilor care se vor aduce sistemului sancționator al minorilor.

După revoluția din decembrie 1989 s-a pus în discuție necesitatea modificării sistemului sancționator pentru minori.

Astfel, prin Legea nr. 104/1992 a fost abrogat printre altele și Decretul nr. 218/1977, iar ca urmare a abrogării au reintrat în vigoare dispozițiile din titlul V al părții generale referitoare la minoritate din Codul penal, care prevăd regimul sancționator mixt, alcătuit din măsuri educative și pedepse.

De asemenea au fost modificate limitele pedepselor aplicabile minorilor infractori, prevăzându-se că acestea se reduc la jumătate, în loc de o treime cum se menționa inițial.

După adoptarea Legii nr. 104/1992 au fost necesare anumite clarificări privind rezolvarea situațiilor tranzitorii, care au fost stabilite pe calea jurisprudenței, întrucât legea nouă nu cuprindea nici o dispoziție tranzitorie.

Astfel, s-au ivit asemenea situații, în cazul când minorii au comis infracțiunea sub imperiul Decretului nr. 218/1977, iar judecarea cauzei a avut loc după abrogarea decretului sau când măsurile educative luate în baza decretului erau în curs de executare la data abrogării acestuia.

În ceea ce privește prima problemă s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 13 Cod penal referitoare la legea penală mai favorabilă, dintre cele două reglementări, respectiv Decretul nr. 218/1977, care prevedea numai măsuri educative și dispozițiile codului penal, care cuprindeau pe lângă măsurile educative și pedepse, stabilindu-se că legea veche, respectiv Decretul nr. 218/1977 este legea mai favorabilă.

Așadar, pentru infracțiunile săvârșite de minori, care nu au fost judecate până la 1 octombrie 1992 nu se puteau aplica decât măsuri educative, nu și pedepse, chiar dacă în cazul celor din urmă există posibilitatea coborârii lor sub minimul special sau aplicării modalităților neprivative de libertate.

Potrivit art. 12 alin 2 din Codul penal, măsurile educative se aplică și infractorilor care nu au fost definitiv judecați până la data intrării sale în vigoare. în consecință, legea nouă retroactivează, ceea ce înseamnă că atunci când legea care prevede măsuri educative este ulterioară săvârșirii infracțiunii se aplică legea în vigoare în momentul judecării.

În conformitate cu art. 14 al. 4 Cod penal, măsurile educative neexecutate și neprevăzute de legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de lege.

Astfel, măsura educativă a încredințării minorului colectivului de muncă sau învățătură prevăzută la art. 2 din Decretul nr. 218/1977 luată printr-o hotărâre a comisiei de judecată până la 1 octombrie 1992, înceta de drept pe data intrării în vigoare a legii noi.

În ceea ce privește măsura educativă a trimiterii într-o școală de muncă și reeducare menționată în art. 3 al aceluiași decret, luată față de minorul care nu îndeplinește vârsta de 18 ani, această măsură urma să se execute în condițiile art. 104 Cod penal (internarea într-un centru de reeducare, găsindu-și corespondent în această măsură prevăzută de cod), iar la împlinirea vârstei de 18 ani înceta, existând însă și posibilitatea prelungirii, în condițiile art. 106 al. 2 Cod penal sau eliberării minorului înainte de a deveni major, dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 107 Cod penal.

Dacă, însă, când s-a dispus măsura internării într-o școală de muncă și reeducare minorul devenise major, această măsură continua să fie executată pe durata stabilită de instanță, cel în cauză putând beneficia de încetarea condiționată a executării, în condițiile art. 4 din Decretul nr. 218/1977, așa cum a fost modificat prin Decretul nr. 64/1981,

Ulterior depășirii situațiilor tranzitorii, respectiv când faptele au fost comise de minori sub regimul legii noi, după data de 1 octombrie 1992, le-au fost aplicate prevederile codului penal privind regimul sancționator, adică măsuri educative sau pedepse, în funcție de criteriile prevăzute în art. 100 Cod penal, dându-se primordialitate în luarea măsurilor educative, recurgându-se la pedepse numai când primele nu erau apreciate ca fiind suficiente.

Secțiunea a III-a Sistemul sancționator în vigoare pentru infractorul minor

1. Sistemul sancțiunilor aplicabile minorilor.

Așa cum s-a arătat în secțiunea precedentă, legiuitorul Codului penal român de la 1968 a instituit pentru infractorii minori un sistem mixt de sancțiuni, alcătuit din măsuri educative și pedepse. Trăsătura caracteristică a acestui sistem este dală, în principal, de componenta măsurilor educative, sancțiuni de drept penal cu caracter eminamente educativ, destinate unor personalității în formare și susceptibile de influențare. Aceste sancțiuni sunt adecvate condițiilor fizice, psihice și umane care deosebesc pe infractorii minori de cei adulai. Cadrul sancțiunilor pentru minorii infractori nu poate fi însă redus, în concepția legiuitorului de la 1968, numai la măsuri educative. Pe lângă necesitatea unei reacții prin pedepse față de minorii care săvârșesc infracțiuni deosebit de grave și vădesc o periculozitate deosebită, recurgerea la sancțiuni penale (pedepse) se impune uneori și din rațiuni practice. Astfel, în cazul minorilor care ating vârsta majoratului până în momentul judecății sau a căror faptă a fost descoperită după majoratul infractorului, aplicarea măsurilor educative apare ca lipsită de rațiune. În fine, prevederea în lege a unor pedepse pentru minorii infractori are și un rol preventiv general, descurajând pe cei care ar fi tentați să săvârșească infracțiunile astfel sancționate.

Trebuie menționat totodată, că pedepsele aplicabile minorilor se deosebesc de cele din dreptul comun nu atât prin natura lor, cât mai ales prin modul de aplicare și executare. Datorită acestor particularități, pedepsele aplicabile minorilor, alcătuiesc, alături de măsurile educative, un sistem sancționator special, care funcționează alături de sistemul general, comun, aplicabil adulților. Comparat cu acesta din urmă, sistemul sancționator pentru minori apare evident mai blând. De aceea, în mecanismul individualizării pedepselor, minoritatea constituie, alături de tentativă, o cauză de diferențiere și o stare de atenuare a pedepsei.

2. Cadrul sancțiunilor.

Acesta este alcătuit, pe de o parte, din măsuri educative, iar pe de altă parte din pedepse. Legea prevede 4 măsuri educative: a) mustrarea, b) libertatea supravegheată, c) internarea într-un centru de reeducare și d) internarea într-un institut medical – educativ (ari. 101 C.pen.). Primele trei măsuri sunt prevăzute în ordinea gravității lor, de la simpla dojana până la privarea de libertate. Ultima are un caracter special și complex, având nu numai caracter de măsură educativă privativă de libertate, dar și de măsură de tratament medical. Măsurile educative, oricare ar fi ele, nu trebuie să fie confundate cu măsurile de siguranță, care pot fi luate și față de făptuitorii minori, însă fără nici o legătură cu vârsta acestora, ci exclusiv pentru înlăturarea unor stări de pericol date în vileag prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Ca pedepse aplicabile minorilor, legea prevede închisoarea și amenda, în -limite reduse la jumătate în raport cu cele aplicabile adulților. Nu se aplică minorilor pedeapsa detențiunii pe viață. De asemenea, nu se aplică minorilor pedepsele complementare, iar condamnările pronunțate pentru infracțiunile săvârșite în timpul minorității nu atrag incapacități sau decăderi, o astfel de condamnare neputând constitui prim termen al recidivei.

3. Alegerea categoriei și felului sancțiunii aplicabile infractorului minor.

Întrucât în cazul oricărei infracțiuni săvârșite de un minor trebuie să se aplice acestuia fie o măsură educativă, fie o pedeapsă, instanța este obligată să aleagă mai întâi care dintre cele două categorii de sancțiuni (măsuri educative sau pedepse) este aplicabilă în speță, iar apoi să aleagă care dintre măsurile educative,(sau respectiv care dintre pedepsele aplicabile minorilor urmează să fie luată sau respectiv aplicată. Abia după stabilirea sancțiunii aplicabile se indvidualizează concret aceasta în raport cu datele concrete ale cauzei. Operațiunea de individualizare a sancțiunii are deci, în cazul infractorilor minori, un caracter complex, desfășurându-se în două etape prealabile, finalizate cu stabilirea pedepsei sau măsurii educative aplicabile și apoi în etapa obișnuită, aceea a determinării concrete a pedepsei sau măsurii aplicate. Pentru alegerea sancțiunii aplicabile, prin cele două operațiuni prealabile, de alegere a categoriei și apoi a sancțiunii aplicabile în speță, legea prevede anumite criterii speciale de individualizare pe care instanța de judecată este obligată să le folosească. Astfel, în dispoziția din art. 100 alin. 1 C.pen. se prevede că la alegerea sancțiunii se ține seama că gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică și de dezvoltarea intelectuală și morală a minorului, de comportarea lui, de condițiile în care a fost crescut și în care a trăit precum și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului (de exemplu vârsta concretă la data săvârșirii faptei, antecedente antisociale înainte sau după împlinirea vârstei răspunderii penale etc).

La alegerea categoriei de sancțiuni aplicabile, instanța folosește și criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 72 C.pen., în măsura în care nu sunt incluse în criteriile speciale. Legea prevede însă că instanța trebuie să recurgă la pedepse numai dacă apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. Se subliniază prin această dispoziție deosebit de importantă (art. 100 alin. 2 C.pen.) caracterul excepțional pe care trebuie să-l aibă aplicarea pedepsei față de minorul infractor, deoarece recurgerea-la pedeapsa închisorii, fără suficiente temeiuri pentru aceasta, poate face ca un tânăr să lunece definitiv pe panta criminalității.

În ultima etapă a procesului de individualizare, la determinarea concretă a sancțiunii alese, instanța se folosește în continuare de criteriile speciale de individualizare, care sunt determinate mai ales în situația în care ea a optat pentru una din măsurile educative prevăzute de lege. Dacă a optat pentru o pedeapsă, prioritate vor avea criteriile generale, deoarece cele speciale au fost suficient valorificate prin alegerea pedepsei.

CAPITOLUL IV MINORUL DELINVENT ÎN DOCUMENTELE ONU ȘI ALE CONSILIULUI EUROPEI

Considerațiile care urmează reprezintă prima parte dintr-un studiu amplu cu privire la justiția penală pentru minori – studiu integrat în Programul general de cercetare al Academiei Române pentru anul 2003.

Scopul acestui demers vizează, în esență, identificarea actualelor modele de reacție socială la delincventa juvenilă în țările Uniunii Europene – modele care. implicând în general direcțiile principale și tendințele politicii penale europene – pot contribui, cel puțin ca sursă de informație și ca sursă de inspirație. În procesul de reformă a justiției pentru minori, aflat în curs de desfășurare în țara noastră.

De altfel, procesul de compatibilizare a legislațiilor naționale la cerințele ce decurg din exigențele Uniunii Europene în domeniu, implică sistematizarea și actualizarea instituțiilor de control, prevenire și tratament juridic și social a delincventei juvenile, la condițiile, nevoile și aspirațiile moderne – mai bine zis post-moderne.

În această ordine de idei se impune a fi reținut și faptul că instrumentele juridice ale O.N.U., ale Consiliului Europei și ale Uniunii Europene, care au luat forma rezoluțiilor. Convențiilor ori a recomandărilor, sunt construite într-o terminologie care permite statelor interesate să le aplice într-o manieră compatibilă cu sistemul și concepțiile juridice proprii (Regulile de la Beijing, de exemplu, 2.2) și în funcție de condițiile economice, social-culturale și științifice de care acestea dispun.

Cu alte cuvinte, documentele internaționale în materie – și ca atare cerințele – constituie cadrul general de reflectare și orientare pentru statele antrenate în procesul de reformă a justiției pentru minori, iar multitudinea și diversitatea modelelor de reacție socială la delincventa juvenilă – a tipurilor instituționale de răspuns, astfel spus, cu multiplele lor variante pe care le întâlnim, atât în țările din Europa, cât și în alte state de pe glob – reprezintă particularitățile sistemelor de intervenție statală și socială față de fenomenul delincvent – a cadrului instituțional general într-un context juridic și socio-economic dat.

La o analiză mai profundă s-ar putea spune că asemenea cerințe decurg dintr-un proces unic însă complex generat, pe de o parte de starea criminalității, care prin volum și forme de manifestare reclamă în planul politicii penale soluții, acțiuni și măsuri diversificate de control și prevenire, în raport cu particularitățile pe care le reflectă fenomenul în faza actuală, când procesul de tranziție în țara noastră tinde să se încheie, iar pe de altă parte, în strânsă legătură cu elementele enunțate de răspunderile ce ni le-am asumat sau ne revin în domeniu, atât ca țară membră a O.N.U., cât și ca țară candidată la aderarea în Uniunea Europeană.

Este important să reținem, în acest sens și faptul că semnarea (la 7.X.1993) și ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale (Decret 40/1994), inclusiv a dispozițiilor facultative ale Curții – și, bineînțeles – a altor Convenții și Documente prin care Consiliul își realizează scopurile în domeniul penai – impun cu necesitate toate activitățile la care ne-am referit mai sus. De altfel, Convenția Europeană în discuție, reprezentând instrumentul juridic și politic prin care Consiliul Europei acționează în direcția apărării drepturilor omului și a libertăților lui fundamentale, are implicații profunde asupra reglementărilor penale și a sistemului de justiție penală în general – implicații, ce dau conținut și direcționează până la urmă politica penală.

Cât despre exigențele și importanța cerințelor internaționale și mai ales a posibilităților pe care le deschid și imprimă acestea demersurilor practice în materie, este suficient să menționăm că, la ora actuală s-a realizat – prin introducerea de către Uniunea Europeană într-o Cartă proprie, pe lângă drepturile sale specifice (economice și sociale) cuprinse și într-un alt instrument european și principalele prevederi din Convenția pentru Drepturile Omului (îndeosebi art. 2-14) – un sistem coerent de protecție a drepturilor omului în toate statele europene care sunt membre ale Consiliului Europei ori ale Uniunii Europene.

Lărgind, întrucâtva, sfera discuției de față, nu putem să nu observăm că ideea valorificării de către Uniunea Europeană a acquis-ului Consiliului Europei – după 50 de ani de jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului – ca și a propriei experiențe în domeniu, vizează evitarea riscului ca prin două serii diferite de drepturi fundamentale să se ajungă la o împărțire a cetățenilor în două categorii, după cum aceștia sunt afiliați la un organism sau altul.

Pentru politica penală contemporană aspectele ce preced – care, gradate procesual, constituie momente ale evoluției concrete ale preocupărilor pentru rezolvarea celei mai delicate probleme, am spune, ale umanității – criminalitatea – constituie suportul principiilor și direcțiilor sale de intervenție și, totodată, garanția unui echilibru al acțiunilor și măsurilor pe care le întreprinde în toate demersurile sale științifice și practice.

Privită din această perspectivă, politica penală se înscrie ca unul dintre obiectivele majore ale politicii generale a statului. Includem în acest obiectiv și perfecționarea legislației penale prin optimizarea și adecvarea sistematică a soluțiilor juridice la cerințele sociale obiective și subiective actuale și de perspectivă ale societății noastre, precum și armonizarea acesteia la reglementările din țările comunitare.

Importanța și necesitatea luării în considerare a aspectelor enunțate mai sus sunt în strânsă legătură cu faptul că nevoia de justiție, care s-a făcut tot mai simțită – am spune în lume – în contextul universal actual, dar mai ales în țările care fac drumul invers de la ceea ce au însemnat regimurile totalitare la capitalism, pe fondul unei crize care o traversează dreptul în general, și dreptul penal în special, în procesul de reformă, reclamă nevoia de competență, de responsabilitate socială, individuală și colectivă. Într-un cuvânt, de specialiști capabili să discearnă cerințele momentului în materie de drept și dreptate.

În aceeași ordine de idei trebuie reținut și faptul că progresele științifice și tehnice, care marchează acest început de mileniu, au generat în contextul unor transformări rapide politice, economice și sociale, înregistrate în lume și mai ales în țările care se mai confruntă încă cu tranziția – cum este și țara noastră – noi forme de criminalitate (criminalitatea organizată, criminalitatea informatică, criminalitatea economică națională și transnațională, criminalitatea afacerilor, traficul de droguri, dar și de ființe umane – în rândul cărora un loc deosebit îl ocupă tinerii etc.) care nu mai pot fi descoperite, instrumentate, judecate și finalizate prin procedurile fundamentale clasice, obișnuite și nici prin aceleași metode și tehnici pe care le vehiculăm de cel puțin un secol.

În acest context. însuși modul de abordare a criminalității s-ar cere cel puțin revizuit dacă nu restructurat în întregime.

Criminalitatea ar trebui văzută, după părerea noastră, mai întâi prin prisma naturii, complexității și mai ales a violenței unora dintre formele prin care aceasta antrenează sentimente de insecuritate și de teamă, declanșând reacții pe măsură – chiar și atunci când este vorba de minori și tineri – și a persistenței infracționale.

În cazul unor infractori și numai după aceea prin rata dimensiunilor sale. care nu este nici mai mare decât cea înregistrată în multe din țările bogate și cu tradiție democratică (S.U.A., de exemplu) și nici mai mică decât ne permit la ora actuală condițiile obiective și subiective de prevenire și control ai fenomenului.

Ar fi interesant să aflăm unde ne găsim noi față de țările comunitare în materie de pedepsire a criminalității, după 10 ani de armonizare a legislației noastre la legislația acestor țări, O analiză a întregului cod penal din perspectiva în care se desfășoară reformele structurale la noi în țară, de exemplu, ar aduce informații importante în acest sens.

Realitatea tribunalelor și a închisorilor (suprapopulația din aceste așezăminte) asociată cu creșterea tendințelor punitive în general, confirmă caracteristicile criminalității și demonstrează greutățile cu care s-a confruntat aparatul judiciar în ultimii ani, ca și neputința acestuia de a urmări și concretiza în întregime comandamentele legislative.

Performanțele specialiștilor implică așadar, un înalt grad de pregătire nu numai juridică, ci și economică, financiar-bancară, informatică, sociologică și chiar pedagogică etc, încât aceștia să aibă capacitatea profesională și intelectuală de a reacționa prompt și în cunoștință de cauză, prin mijloace și metode adecvate la formele prin care se manifestă fenomenul infracțional, în vederea atingerii acelui echilibru pe care o societate democratică îl realizează și prin administrarea corespunzătoare a justiției penale.

În acest sens ar fi de reflectat, după opinia noastră, asupra posibilității de adâncire a specializării magistraților, al cărui debut evident este Parchetul Național de Anticorupție (P.N.A) cu perspectiva de a se putea realiza instanțe speciale, profilate pe judecarea unor cauze ce pretind cunoștințe de specialitate în domenii de genul celor enumerate mai sus.

O asemenea soluție ar fi de natură să prevină contactul neproductiv, dintre incompetență și criminalitate – să-i spunem specializată – și în același timp, să prevină unele imperfecțiuni în activitatea autorității judiciare de natură să aducă atingere celor două principii fundamentale: individualizarea sancțiunilor de drept penal, mergând până la personalizarea lor și celeritatea procesului penal.

Pentru un stat de drept ale cărui valori pot și trebuie să se reflecte și în fiecare din circuitele juridice specifice, este normal să se judece după cele mai stricte principii de legalitate, cu toate garanțiile pe care le comportă, și de a stabili, prin urmare, forme diferențiate de executare ori neexecutare a pedepselor, de către cei care încalcă legea penală.

De altfel, numai prin strategii de intervenție energice (tactice și psihologice) și cu politici penale și legislative judicioase, sistemul de justiție românesc și-ar putea transforma obiectivele Programului de reformă ce și le-a propus într-o realitate corespunzătoare cerințelor ritmurilor de progres al societății, iar puterea judecătorească va putea ajunge prin conținutul și trăsăturile sale la nivelul cerințelor celei de a III-a puteri în stat.

Justiția are nevoie de un cadru legal organic și funcțional, pentru a-și concretiza principiile fundamentale prin care să protejeze valorile societății, dar și drepturile individuale și demnitatea umană. Deci trebuie pregătiți, construiți, termenii acestui nou spațiu operațional.

În acest nou spațiu, și-ar putea găsi concretizarea și o justiție specială pentru minori – o justiție juvenilă, mai bine zis – care, înlocuind toate încercările și soluțiile timide de până acum, dar valorificând experiența acumulată în materie, să aibă aptitudinea unei deschideri reale spre modele de politică penală și de reacție socială pentru ca soluțiile alternative, de care nu uităm să amintim ori de câte ori avem prilejul, să fie într-adevăr posibile.

Legislația recentă care vizează întrucâtva măsuri protectoare, cum ar fi instituția probațiunii, activitatea în folosul comunității sau organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate – sancțiuni, care nici pe departe nu ating numărul celor privative de libertate – deși necesare ele nu sunt și suficiente, deoarece rămân dispersate fără prea mare coerență între ele și vizează doar unele segmente dintr-o activitate complexă, care s-ar cere să facă parte dintr-un sistem bine închegat și cu posibilități de coordonare și control inclusiv posibilități materiale.

Cât privește tendința de a se aplica frecvent închisoarea pentru faptele săvârșite de minori, nu numai că este prezentă în sistemul nostru judiciar. În ciuda numeroaselor rezerve exprimate în doctrină și în Documentele internaționale în materie în legătură cu pedepsele privative de libertate în general, iar în cazul minorului în special, dar s-a și amplificat în ultimii ani, atrăgând riscuri majore pe linia reintegrării lor în societate.

Nu este mai puțin adevărat că încercările de reformă a dreptului penal în general și a justiției pentru minori îndeosebi, sunt marcate în mai toate țările și de o anumită inerție a sistemului represiv, care cel mai adesea include închisoarea, încât cu greu își fac loc soluții prin care sistemul punitiv să devină mai nuanțat și mai corespunzător realității.

În această ordine de idei, nu este de neglijat nici faptul că, soluțiile moderne au nevoie și de un sistem de asistență socială solid, ca și de alte condiții materiale, care să permită ca prevenirea delincventei juvenile, sancționarea și recuperarea delincventului minor să se facă prin modalități cât mai adecvate vârstei acestuia – soluții care să fie în acord cu complexitatea personalității umane, în general și a celei aflate în stadiul de formare, în special.

În perspectiva realizării unei reale și adecvate justiții juvenile, sugerăm crearea unor tribunale pentru minori – în a căror structură să fie integrați și agenții de probațiune – cu o jurisdicție dublă: să judece, atât cauzele penale, cât și pe cele de ocrotire a copilului – cum se întâmplă în sistemul judiciar englez -mergând până la a lua măsuri și cu privire la părinții care nu-și îndeplinesc obligațiile legale față de proprii lor copii, așa cum procedează Tribunalul Tineretului reglementat în Belgia. De menționat că în această țară funcționează, încă din 1965, un sistem dublu de protecție a minorului delincvent: unul social, în cadrul căruia acționează comitetele de protecție a tineretului din subordinea unui organism social destinat a lua măsuri de ajutorare a persoanelor sub 21 de ani, și altul judiciar, destinat minorilor sub 18 ani (limita răspunderii penale). Prin ambele sisteme se acționează inclusiv în direcția plasării minorilor în muncă sau într-o instituție socială – atunci când situația o impune.

Pentru a reveni la ceea ce tocmai am sugerat (tribunale pentru minori, credem că asemenea structuri – integrate într-o strategie globală de protecție generală, socială, morală, educativă și materială, a minorilor, a tineretului în general – strategie, ce prinde contur în țara noastră în prezent, ar asigura, pe lângă coerența intervențiilor în contextul impactului, uneori puternic al delincventei juvenile, atât asupra justiției penale, cât și asupra societății civile, și mijloacele necesare realizării unui echilibru corect între drepturile individuale și interesele colectivității, pe fondul respectării drepturilor fundamentale ale omului și soluționarea cauzelor cu minori. Ar fi de reflectat, în același scop, și asupra posibilității scoaterii instituțiilor pentru minori infractori clin subordinea sistemului de justiție.

În același context, ar putea opera și instituția unui avocat al minorilor și al tinerilor, care să se ocupe de protecția drepturilor acestora, cu servicii analoage instituției Ombudsman-ului (avocatul poporului), instituție existentă și în țara noastră.

Această instituție ar putea facilita inclusiv unele măsuri și proceduri de reconciliere între minori și tineri delincvenți și victimele lor.

Ideea unei politici penale care să asigure integrarea minorilor în societate este susținută și într-o operă științifică relativ recentă, ce încearcă să depășească. În cadrul unei teorii integratoare, contradicțiile apărute pe fondul crizei sistemului penal referitor la minori. Autorul propune un program global de intervenție, care să cuprindă măsuri de luptă contra precarității materiale și culturale, măsuri de prevenire a manifestărilor antisociale prin intervenții pedagogice și psihologice, concrete și realiste, orientate spre dezvoltarea pozitivă a tinerilor și, în fine. măsuri cu caracter judiciar, care să evidențieze clar limitele toleranței sociale față de acțiunile dăunătoare.

Cum perfecționarea legislației privitoare la minori reprezintă în acest context, o cerință care se adresează nu numai organelor legislative, ci și întregit societăți, suntem de părere că și armonizarea legislației – la care ne-am referit încă în debutul demersului nostru – ar trebui asigurată mai întâi în interiorul societății (pe plan intern), încât reglementările juridice să se coreleze între ele și să se complinească reciproc, atât în interesul realizării dezideratului în speță, cât și în consolidarea statului de drept, ca expresie și sinteză a intereselor, voinței și aspirațiilor generale ale comunității – și – în context – a accelerării reformei în domeniile de care ne ocupăm.

De altminteri, chiar Consiliul Europei, al cărui scop este – cum se cunoaște -unul politic și juridic (și nu economic) privește armonizarea legislațiilor și practicilor naționale ca un mijloc de apropiere dintre state în vederea fondării unui patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice, de respectare a libertății dreptului și nicidecum ca un mijloc de unificare a lor fără a se ține cont de diversitatea istorică a moravurilor, credințelor, politicilor naționale și, nu în ultimul rând, de resursele de care dispune fiecare țară. însăși faptele sunt variate și nu se lasă modelate în oricâte regulamente s-ar statua acest lucru.

Și la reuniunea interregională de la Beijing din 14-18 mai 1984 ca și la cea de la Tokio organizată cu 5 ani mai târziu, care s-au ocupat de pregătirea celui de al VII-lea Congres al Națiunilor Unite, pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților și, respectiv al IX-lea Congres, s-a subliniat că sistemul de justiție criminală, atât pentru minori, cât și pentru adulți este legat de istoria și cultura fiecărei țări.

Asemenea aspecte nu exclud însă existența unor posibilități de unificare europeană a legislației penale, unificare ce vizează – între altele – o mai bună cooperare internațională în lupta contra infracțiunilor.

Fără a mai lărgi discuția, se poate spune că în activitățile și prioritățile pe care le-am enunțat în cele ce preced, se găsesc și elementele reale ale unei imagini așteptate de către justiție – și nu numai – fiindcă nu întotdeauna o imagine bună care poate fi realizată cu ușurință de către agenți de presă cu înaltă calificare, are la bază acea realitate cu care intră în contact justițiabilul necunoscător în ale dreptului – care nu cunoaște mecanismele și rețelele de control social care pun în scenă politica penală – după cum, nu întotdeauna o imagine proastă reflectă realitatea din interiorul sistemului. A se reține, în această ordine de idei și faptul că măsurile legislative sunt aplicate, de multe ori, în altă etapă decât aceea când au fost adoptate și astfel alte interese pot interveni chiar prin jocul democratic în desfășurarea evenimentelor, sau altele pot fi interesele sociale ale societății în general sau ale unor grupuri sociale (de genul celor interesate de privatizare, case naționalizate, chiriași de exemplu etc.) în cadrul acesteia.

Privite în ansamblu ca și în trăsăturile lor specifice, aspectele ce preced reflectă însăși particularitățile crizei economico-sociale, cu impact foarte mare asupra criminalității dar și a politicii penale și a sistemului normativ pe care o cunosc, am spune, toate țările implicate în procesul inedit de trecere de la socialism la capitalism – proces care a intrat în al doilea deceniu de la declanșare.

Evoluția recentă a tendințelor în materie de reacție la criminalitate și mai ales, la faptele săvârșite cu violență, – la violență, în general – după atacul S.U.A. de către terorismul internațional, influențează, se înțelege și politica penală, atât prin reacția autorităților, cât și prin atitudinile populației, a comunității, a societății chiar, privită în ansamblul ei.

De aceea, oricât de mult s-ar insista pe ideile umanitare în sfera reformei dreptului penal și a aplicării acestuia, vor apărea din ce în ce tot mai multe voci în direcția dezvoltării laturii represive a dreptului penal, punând astfel la grea încercare înseși principiile de politică penală despre care am vorbit în cuprinsul demersului nostru. Faptul că și acum, sau mai ales acum, se reiterează – chiar în mass-media din țara noastră sugestiile de reintroducere a pedepsei cu moartea în codul nostru penal, cei puțin pentru fapte penale deosebite, este o dovadă a acestei evoluții.

De altfel, escaladarea violenței, prin actele excepționale, despre care am amintit mai sus, trebuie să dea într-adevăr de gândit, fiindcă umanizarea sistemului sancționator nu înseamnă după părerea noastră, nici pe departe, lipsa de umanism față de victime sau posibile victime și nici ignorarea sentimentului de insecuritate pe care-l pot genera insistențele de a se aplica acte de clemență sau măsuri și sancțiuni mai blânde, doar pentru a se evita reproșurile în privința respectării drepturilor omului.

Aceasta, cu atât mai mult, cu cât însăși viața ne atrage atenția că respectarea necondiționată a drepturilor omului are și efecte perverse.

Sigur, ideile de protecție și tratament trebuie să fie avute în vedere, cu prioritate, mai ales atunci când este vorba de minori și tineri, inclusiv sub raport financiar și material, pentru a putea fi și aplicate înainte ca unii dintre aceștia să ajungă să-și continue activitatea infracțională ca adulți.

Bibliografie

A. Roșea, Delincventul minor, Ed. Institutului de psihologie, Cluj, 1932;

A. Chircev, Psihologia atitudinilor sociale, Cluj, 1941;

Al. Roșea și alții: Psihologia generală, Ed. Didactică și Pedagogică, Cluj, 1975;

Buș, I. – Psihologie judiciară, Presa Universitară Cluj, 1997;

C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Ed. All, 1997;

C. Lombroso, Omul delincvent (L'omo delinguente), vol. I, Editura „Măiastră”, București, 1992;

C. Păunescu, Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București, 1994;

Corneliu Turianu, Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, Editura Continent XXI, București 1995;

E. Altavilla: Qui sont les delinquents caracteriets et comment la societe doit-elle se defendre contre leur periculosite (Revue internaționale de droit penal – 1954);

F. Louwage, Psychologie et criminalile, Ed. Annessens.Nimove, Belgique, 1993;

G. Antoniu și colectivul, Practica judiciară penală, vol. II, Editura Academiei Române, București 1990;

G. Heuyer, Delinquence et troubles de caractere chez les adolescents (Revue de l'education surveillee, 1946);

Gh. Oancea Ursu, Ereditatea și mediul în formarea personalității, Ed. Facla, Timișoara, 1985;

G. Ștefani, G. Levasseur, R. Jambu-Merlin – Criminologie el science penitenciaire, Dalloz, Paris, 1970;

Ion Alexandrescu, Persoană, personalitate, personaj, Ed. Humanitas, București 1995;

Ion Oancea, Criminologie, Ed. All Beck, București 1998;

I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Ed. All Beck, București, 2003;

M. Alexander, Questions de palhologie criminelle, Bruxelles, 1948;

M. Golu, Dinamica personalității, Editura Geneze, București,1993;

M. Lamy, J. Grouchy, L'heredite, Hachcttc, Paris, 1967;

M. Laignel-Lavastine, V. V. Stanciu, Precis de criminologie, Payot, Paris, 1956;

M. Roșea, „Infractorul minor”, Psihologia deficienților mintali; Ed. didactică și pedagogică, București 1967;

N. Mitrofan și colab., Psihologie judiciară, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1994;

Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, București 1997;

Ortansa Brezeanu, Justiția pentru minori în context european, în Studii de Drept Românesc, nr. 1-2/2004;

P. Bovet, L'instinct combatif, Flammarion, Paris, 1928;

P. Popescu-Neveanu: Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1978;

Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei, 1989;

R. Vincent, Cunoașterea copilului, București, Ed. didactică și pedagogică, 1972;

S. Freud, Un souvenird'enfance de Leonard de Vinci, Gallimard, 1982;

S. and E. Glueck, Ventures în Criminology, Tavistock, 1964, London;

S. Rădulescu, D. Banciu, Introducere în sociologia delincventei juvenile, Ed. medicală, București, 1990;

T. Bogdan și colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, S.E.C. București, 1983;

T. Bogdan, Introducere în psihologia judiciară, Ed. Învățământului, București, 1957;

Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, Ed. Phobos, București 2003;

T. L., Empey, American Delinquency. The meaning and construction, The Dorscy Press, Chicago, Illinois, 1982;

T. Bogdan, și colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, M. I., Serviciul editorial și cinematografic, București, 1983;

U. Șchiopu, B. Verza, Psihologia vârstelor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981;

V. Dragomirescu, Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediției 1939);

V. Preda, Profilaxia delincventei și reintegrarea socială, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1981;

W. W. Wattenberg, The Juvenile Delinquent, în H., Toch, Psychology of Crime and Criminal Justice, Waveland Press Prospect „Heights, Illinois, 1986;