.aspecte Psihologice ale Managementului Informatiilor

INTRODUCERE

Apariția și evoluția civilizației umane a fost și este marcată de o multitudine de fenomene care țin, în mod evident, de specificul existenței omului ca specie aparte a regnului animal, dar și de particularitățile cadrului social pe care acesta l-a construit de–a lungul dezvoltării sale. Unul dintre fenomenele care au catalizat procesul desprinderii omului din rândul animalelor și l-au rupt de cadrul natural al existenței sale, proiectându-l întru cadru de evoluție cu totul nou, cel social, a fost comunicarea.

Dacă în timpurile străvechi oamenii comunicau foarte rar și destul de greu, astăzi comunicarea a ajuns elementul central în jurul căruia se organizează viața personală și implicit viața socială. Evoluția societății umane de la origini până în prezent și situarea ei în acest moment în această poziție, nu este decât rezultatul comunicării. Totul s-a bazat și se bazează pe comunicare pe schimbul de opinii, păreri, pe un circuit de mesaje, pe transmitere de informație. Cum comunicarea a fost cea care a adus societatea la nivelul la care se găsește astăzi, informația este cea care o menține și o va propulsa în viitor. Astăzi, o bună comunicare implică o informație suficientă cantitativ și calitativ și bine transmisă și recepționată. Tot ceea ce spunem, tot ceea ce auzim, tot ceea ce citim sau scriem constituie informație. Tot ceea ce ne propunem să realizăm și tot ceea ce realizăm se bazează pe calitatea și cantitatea de informație de care dispunem la momentul respectiv. Cât mai multă și bună informație duce la o cât mai bună finalizare a muncii propuse. După cum se observă, informația a ajuns să fie indispensabilă în zilele noastre și mai ales esențială pentru evoluția în continuare a omenirii.

Dacă comunicarea a ajuns elementul principal la care ne raportăm în mediile în care lucrul înseamnă interacțiunea dintre oameni, tot așa informația ocupă locul central în toate dimensiunile vieții: socială, economică, politică, religioasă, militară.

Dacă de exemplu cadrul religios sau social nu impune nevoia acută de acumulare a unei mari cantități de informație, nu același lucru se întâmplă însă în mediul politic, economic sau militar.

Mediul militar, ținând cont că sistemul militar asigură securitatea unui stat, unei țări, a unui popor, a unei nații, se bazează exclusiv pe transmiterea și receptarea de informații din toate celelalte ramuri ale vieții. Sistemul militar, fiind mijlocul de execuție, mijlocul prin care se duc la îndeplinire ordinele clasei politice se poate deduce simplu cât de importantă este informația în mediul politic.

În era noastră, în care informația a căpătat un rol foarte important și în care noțiunea de management s-a dezvoltat și se desfășoară plenar în orice domeniu era necesar și normal să apară și conceptul de management al informației. Era necesar să apară structuri specializate care să se ocupe și de informații.

Managementul informației, cum era normal, a apărut, s-a dezvoltat și funcționează și în mediul militar. S-au format instituții specializate la nivelul întregii noastre armate cât și la nivelul fiecărui eșalon inferior în parte. În cadrul fiecărei unități militare, există ofițeri, cadre care se ocupă de primirea, căutarea informațiilor, de tratarea lor și de transmiterea lor comandantului unității și eșaloanelor superioare.

Deci, și în cadrul unităților militare de aviație subordonate Statului Major al Forțelor Aeriene, managementul informației ocupă un loc aparte în structura respectivei unități.

În zilele noastre câștigarea unei confruntări armate nu se mai bazează atât de mult pe cantitatea de piese umane și tehnice implicate în confruntarea directă pe câmpul de luptă, cât mai ales pe cantitatea și calitatea informațiilor despre inamic de care dispune eșalonul de comandă.

În condițiile actuale în care aviația militară constituie elementul principal într-o confruntare armată (afirmație demonstrată de războaiele ultimilor 15 ani) se impune ca informațiile vehiculate în ramura militară a aviației să fie punctul central în cadrul managementului informațional militar.

Un deficit, o lacună în sistemul informațional din cadrul managementului informațional militar, duce nu numai la o grea organizare și susținere a acțiunilor militare dar poate duce și la pierderea confruntării.

Un management necorespunzător al informației lasă urme adânci în filele de istorie dar și în psihicul celor implicați direct în confruntare. Lucrarea de față dorește să evidențieze tocmai acest capitol al managementului informației în structurile militare subordonate Statului Major al Forțelor Aeriene: aspectele psihologice.

MOTTO:

“Informația pe care o ai nu este cea pe care o vrei.

Informația pe care o vrei nu este cea de care ai nevoie.

Informația de care ai nevoie nu este cea pe care o poți obține.

Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.”

(MURPHY – Legile informației)

CAPITOLUL 1

INFORMAȚIA – ELEMENT PRIMORDIAL IN ARTA CONDUCERII

Scurtă incursiune în teoria comunicării. Miezul comunicării: atotprezenta informație.

În natură, și firește în societate, ca parte a naturii, întregul comunică cu părțile și invers, în ritmuri, cu intensități și cu mijloace diferite. Apariția și dezvoltarea limbajului la oameni a făcut ca pe baza lui să se înlesnească comunicarea iar societatea umană să ajungă la forma superioară de dezvoltare la care se află astăzi. Limbajul articulat, cuvântul, constituie probabil cel mai uimitor lucru creat de singura ființă rațională existentă în “colțul” nostru de univers. Prin acest limbaj omul dispune de un mijloc de comunicare suplimentar față de celelalte componente ale universului. Esența comunicării se centrează pe limbaj care este determinat de scopul și conținutul acesteia.

Prin comunicare, membrii colectivităților umane își coordonează acțiunile, în principal munca, în vederea atingerii obiectivelor de care depinde, în ultimă instanță, viața lor. Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcționarea optimă a oricărei colectivități umane, indiferent de natura și de mărimea ei. În fond, prin comunicare se realizează coordonarea unitară a comportamentului organizațional eficient.

Paul Wetzlewick, Janet Seavin și Dan Jackson, în lucrarea “Une logique de la communication” au formulat patru axiome ale procesului de comunicare enunțate mai jos:

cât trăim, este imposibil să nu comunicăm cu cei din jur;

comunicarea se realizează prin mijloace verbale și nonverbale, aflate în relație strânsă unele cu altele, dar nu întotdeauna concordante. Uneori gesturile, mimica contrazic mesajul verbal explicit;

comunicarea este un fenomen bilateral continuu, oarecum cu aspect de cerc vicios. Ceea ce transmite emitentul determină reacții ale interlocutorului, iar acestea generează, la rândul lor, reacții ale emitentului de mesaj;

între persoanele care comunică există întotdeauna diferențe de poziție ierarhică, indiferent de natura acesteia: statut social, poziție economică, competență culturală sau profesională, forță fizică, ascendent moral, prestigiu, vârstă, etc.

Prin excelență, comunicarea aparține socialului, fiind pe lângă un domeniu al ontologiei și unul al cunoașterii, al gnoseologiei constând în interrelaționarea umană, având ca suport cuvântul vorbit ori scris sau gestul, iar ca obiectiv de bază transmiterea informațiilor între oameni, în scopul asigurării coeziunii, unității de acțiune și a progresului social.

Comunicarea este un proces complex de utilizare de către doi sau mai mulți interlocutori a unui sistem comun de simboluri, semne și comportamente pentru realizarea schimbului de informații, idei și emoții, în scopul influențării lor reciproce, a cunoașterii a interrelaționării lor grupale sau microgrupale, ori în vederea îndeplinirii unui obiectiv comun. Comunicarea umană este esența legăturilor interumane exprimată prin capacitatea de a descifra, permanent, sensul contactelor sociale realizate cu ajutorul simbolurilor și al semnificațiilor social-generale, în vederea obținerii stabilității ori a unor modificări de comportament individual sau la nivel de grup.

Comunicarea definită ca o relație între persoane, este abordată din punct de vedere psihologic ca o percepție. Ea implică transmiterea intenționată sau nu, de informații destinate să lămurească sau să influențeze un individ sau un grup de indivizi receptori.

Comunicarea o vom înțelege acum drept “ansamblul proceselor fizice și psihologice prin care se efectuează operația punerii în relație cu una sau mai multe persoane în vederea obținerii unor anumite obiective”.

În procesul înțelegerii dintre doi parteneri – așa cum am privit comunicarea- este de cea mai mare importanță codajul și decodajul săvârșit asupra mesajului comunicării. Comunicarea ideală este ceea în care tot ce se emite poate să fie și recepționat. Din punct de vedere tehnic, procesul comunicării se poate realiza integral, “fără rest”, dar acesta este posibil numai pentru mașini, care transmit exact ceea ce primesc, altor mașini, adaptate unor aparate de recepționare adecvate.

Comunicarea umană facilitează nu doar transferul a ceva, de la unul la altul, ci este mai profundă, determinând și însușirea integrală sau parțială a cea ce-i este adresat. În raporturile cu oamenii nu rămânem niciodată simpli spectatori. Evenimentele, trăirile oamenilor devin – funcție de relațiile existente – evenimente ale noastre, după cum reacțiile noastre penetrează în ființa lor. Datorită comunicării umane îl regăsesc pe celălalt în mine, așa cum eu pot fi regăsit în el. Fiecare ne vom completa mereu cu acea parte pe care am preluat-o, fie și inconștient în momentul comunicării cu semenii, chiar dacă în intenție ar fi existat doar actul de “predare – primire”.

Comunicarea este acel mod fundamental de interacțiune psihosocială fără de care oamenii nu ar putea să devină oameni și să cultive valorile proprii. Omul are nevoie de comunicare pentru a ajunge la conștiința propriului său statut. De aceea procesul de formare a conștiinței de sine cere un permanent proces de comunicare, inclusiv de comunicare cu sine. În societate oamenii se confirmă unii pe alții în calitățile și posibilitățile proprii. Societatea însăși poate fi cu adevărat umană în măsura în care membrii ei se confirmă unii pe alții. Societatea umană nu poate exista în afara comunicării. Se observă astfel una din trăsăturile fundamentale ce definesc o colectivitate – comunicarea dintre un parter individual și un grup sau dintre doi indivizi.

În concluzie, a comunica înseamnă “a face cunoscut, a da de știre, a informa, a înștiința, a spune” sau – despre oameni, despre comunități sociale etc. – “a se pune în legătură, în contact cu…”, “a vorbi cu…”. Numind comunicarea umană “esență a legăturii interumane”, avem în vedere că aceasta este singura modalitate a ființei de a exista. Comunicarea dobândește sensul ei profund exprimat de forma latină a verbului care alătură funcției de contact, de legătură și pe aceea de “a face comun ceva, a împărtăși, a pune împreună, a amesteca, a uni”.

Observăm din cele spuse că procesul de comunicare înseamnă a aduce la cunoștință, a spune, a informa și se bazează pe vești, știri, mesaje, informații.

În sensul general și în logica simplă a dicționarelor, cuvântul “informație” trimite către “comunicare, știre, veste”, referindu-se la “fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunoștințele prealabile, cuprinse în semnificația unui simbol sau a unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, grup de imagini, indicație a unui instrument etc.). În același timp, în științele care studiază socialul (sociologia, psihologia socială, etc.) informația este percepută ca vizând “cunoștințe, fapte, semnificații, date rezultate din investigarea realității, din analiza unor documente sociale sau din studiul unor cercetărze un individ sau un grup de indivizi receptori.

Comunicarea o vom înțelege acum drept “ansamblul proceselor fizice și psihologice prin care se efectuează operația punerii în relație cu una sau mai multe persoane în vederea obținerii unor anumite obiective”.

În procesul înțelegerii dintre doi parteneri – așa cum am privit comunicarea- este de cea mai mare importanță codajul și decodajul săvârșit asupra mesajului comunicării. Comunicarea ideală este ceea în care tot ce se emite poate să fie și recepționat. Din punct de vedere tehnic, procesul comunicării se poate realiza integral, “fără rest”, dar acesta este posibil numai pentru mașini, care transmit exact ceea ce primesc, altor mașini, adaptate unor aparate de recepționare adecvate.

Comunicarea umană facilitează nu doar transferul a ceva, de la unul la altul, ci este mai profundă, determinând și însușirea integrală sau parțială a cea ce-i este adresat. În raporturile cu oamenii nu rămânem niciodată simpli spectatori. Evenimentele, trăirile oamenilor devin – funcție de relațiile existente – evenimente ale noastre, după cum reacțiile noastre penetrează în ființa lor. Datorită comunicării umane îl regăsesc pe celălalt în mine, așa cum eu pot fi regăsit în el. Fiecare ne vom completa mereu cu acea parte pe care am preluat-o, fie și inconștient în momentul comunicării cu semenii, chiar dacă în intenție ar fi existat doar actul de “predare – primire”.

Comunicarea este acel mod fundamental de interacțiune psihosocială fără de care oamenii nu ar putea să devină oameni și să cultive valorile proprii. Omul are nevoie de comunicare pentru a ajunge la conștiința propriului său statut. De aceea procesul de formare a conștiinței de sine cere un permanent proces de comunicare, inclusiv de comunicare cu sine. În societate oamenii se confirmă unii pe alții în calitățile și posibilitățile proprii. Societatea însăși poate fi cu adevărat umană în măsura în care membrii ei se confirmă unii pe alții. Societatea umană nu poate exista în afara comunicării. Se observă astfel una din trăsăturile fundamentale ce definesc o colectivitate – comunicarea dintre un parter individual și un grup sau dintre doi indivizi.

În concluzie, a comunica înseamnă “a face cunoscut, a da de știre, a informa, a înștiința, a spune” sau – despre oameni, despre comunități sociale etc. – “a se pune în legătură, în contact cu…”, “a vorbi cu…”. Numind comunicarea umană “esență a legăturii interumane”, avem în vedere că aceasta este singura modalitate a ființei de a exista. Comunicarea dobândește sensul ei profund exprimat de forma latină a verbului care alătură funcției de contact, de legătură și pe aceea de “a face comun ceva, a împărtăși, a pune împreună, a amesteca, a uni”.

Observăm din cele spuse că procesul de comunicare înseamnă a aduce la cunoștință, a spune, a informa și se bazează pe vești, știri, mesaje, informații.

În sensul general și în logica simplă a dicționarelor, cuvântul “informație” trimite către “comunicare, știre, veste”, referindu-se la “fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunoștințele prealabile, cuprinse în semnificația unui simbol sau a unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, grup de imagini, indicație a unui instrument etc.). În același timp, în științele care studiază socialul (sociologia, psihologia socială, etc.) informația este percepută ca vizând “cunoștințe, fapte, semnificații, date rezultate din investigarea realității, din analiza unor documente sociale sau din studiul unor cercetări deja finalizate”.

Se poate anticipa că, în perimetrul complex al comunicării publice și în procesele de influențare socială, rolul informației este hotărâtor. Sub acest unghi, extrem de importante sunt mecanismele prin care informația este asimilată individual și social, modul în care mentalul uman se modelează în universul informațional.

Informația importantă, banală, directă, indirectă și de serviciu

În ziua de astăzi societatea umană se găsește într-un amplu proces de schimbare. Această schimbare se poate observa în toate mediile vieții sociale și la toate nivelurile societății. Nevoia de schimbare este percepută prin intermediul informațiilor din care rezultă care a fost și este situația, ce trebuie făcut pentru ca ea să corespundă așteptărilor. Informațiile parvin direct prin observarea lumii înconjurătoare și prin intermediul mesajelor, ceea ce implică prezența altor persoane. Mesajele circulă pe anumite căi sau canale. Totalitatea acestora, raportate la un eșalon anume, reprezintă sistemul de comunicare sau de legătură.

“ A trăi eficient – scria Norbert Wiener, părintele ciberneticii – înseamnă a poseda informație suficientă”.

“Informația – nota Edgar Morin – este tot ceea ce reduce incertitudinea”.

Informația se poate referi la orice: starea prezentă, trecută sau viitoare a mediului înconjurător, existența, acțiunile, manifestările, gândurile, intențiile, tendințele, posibilitățile, evoluțiile ființelor, obiectelor, fenomenelor și a proceselor din lumea înconjurătoare.

Mesajul în sens informatic înseamnă elementul material, verbal sau vizual, prin care una sau mai multe informații circulă de la emițător spre receptor.

Cunoscând acum cele trei noțiuni – informație, mesaj, comunicare – putem observa foarte ușor relația de legătură dintre ele: comunicarea reprezintă procesul, acțiunea prin care mesajele ce conțin informație circulă între emitent și adresant.

Informația circulă în toate sensurile pe diverse canale informaționale, potrivit nevoilor, folosind o gamă largă de suporturi materiale: voce, hârtie, film, bandă magnetică, dischetă de calculator etc.

Datorită dezvoltării și modernizării sistemelor de organizare a diferitelor instituții din toate mediile societății umane, informația a ajuns elementul pe care se bazează toate acțiunile întreprinse de acestea. Managementul modern relevă convingător că una dintre problemele de esență ale conducerii este aceea a transmiterii informațiilor. Informația reprezintă “materia primă” a procesului de conducere, pe care șeful sau organul de conducere o transformă în decizii, în măsuri prin intermediul cărora asigură îndeplinirea obiectivelor stabilite.

Informația, fără de care nu-i de conceput nici o acțiune organizată, o găsim în activitățile de instruire, de învățământ, precum și în cele educative, de asemenea în organizarea și desfășurarea activităților administrativ – gospodărești, în serviciu, precum și în afara acestuia.

Nu toate informațiile pe care le primim sau percepem prezintă aceeași însemnătate și urgență. Unele sunt importante, altele secundare. Informațiile importante nu se încadrează toate în aceeași categorie: unele sunt importante, altele sunt foarte sau deosebit de importante, altele excepțional de importante.

Importanța informațiilor depinde de semnificație, de context, de urmările pentru cel vizat sau pentru grupul din care face el parte, de amploarea schimbărilor pe care le implică, de data și ora la care sunt primite și la care trebuie declanșate anumite acțiuni cerute de aceste informații, de măsura în care satisfac o necesitate stringentă ori aduc o nouă obligație.

Urgența informațiilor reprezintă o altă caracteristică, exprimând timpul maxim admisibil până la valorificarea știrii respective. Unele informații sunt importante dar nu și foarte presante. Altele sunt și importante și urgente. În general, cele urgente devin chiar prin acest fapt importante, date fiind urmările lor posibile.

Valoarea informațiilor nu se judecă doar după sursă și nici după ordinea sosirii. Din motive lesne de înțeles, oamenii tind să dea prioritate mesajelor primite de la șefi, deși adesea cele sosite de la subordonați pot fi mult mai presante, fenomenul purtând denumirea de estompare a informației. Lucrurile trebuie judecate în context, regula de aur fiind aceea ca tot ce se primește să fie mai întâi citit (ascultat), situat după importanță și urgență și numai după aceasta să se treacă la rezolvarea practică a problemelor pe care le ridică.

Foarte multe părți din mesajele schimbate de comunicator conțin informație nesemnificativă, de care ne putem lipsi ușor, mai ales când timpul ne presează.

În păcatul banalității cad, deopotrivă, șefii și subordonații. Și unii și alții au uneori obiceiul dăunător de a-și sufoca interlocutorii prin cantități mari de informație nesemnificativă în momentul dat. Subalternii fiind mai numeroși, mai puțin competenți, mai dornici de “a ieși în față” cu ceva, vorbesc mai mult. La rândul lor, șefii, devin cu ușurință cronofagi atunci când convoacă toate cadrele pentru comunicări sau “prelucrări” de ordine, care de fapt interesează doar pe unii.

Semnificația unor informații rezultă direct din învelișul lor verbal ori din gesturi, pe când altele trebuie deduse, descifrate cu eforturi considerabile. Există și situații când informațiile directe, explicite sunt fie completate, fie contrazise de altele mai puțin vizibile dar extrem de semnificative. Cel care afirmă, se jură în mod repetat că nu spune decât purul adevăr, dar privește mereu în lături sau alungă cu degetul din timp în timp o ușoară jenă din apropierea nasului, furnizează indicii că sinceritatea lui trebuie privită cu rezerve. Până și ora la care sunăm la telefon pe cineva spune multe, e drept indirect, despre atitudinea noastră față de dânsul, despre importanța pe care o acordăm noi mesajului, precum și despre cultura noastră socială.

Referirile la mesajele orale și la cele scrise nu epuizează nici pe departe problema informațiilor verbale și nonverbale. La o analiză mai atentă, se vede imediat că latura nonverbală a comunicării – mimica, gestica, variația tonului și a intensității vocii, pauzele și altele asemenea – joacă un rol aparte. Și nu numai în nuanțarea mesajului ci și în completarea lui cu ceea ce nu rezultă implicit din conținutul nud. Mijloacele nonverbale au capacitatea de a accentua unele părți, uneori, de a le goli de sensul explicit, chiar de a le anula. O imperceptibilă clipire din ochi, o ușoară tuse simulată, un gest discret făcut cu mâna și altele asemenea emise la momentul potrivit, pot nuanța spusele emitentului, dându-le chiar semnificații opuse.

Referitor la informațiile de serviciu, este esențial ca toți cei implicați să privească datele ce parvin eșalonului sau compartimentului cu aceeași ochi. Aceasta își spune cuvântul asupra atenției ce se acordă mesajelor primite, stabilirii priorităților, onorării atribuțiilor funcționale. Din păcate, cu toate eforturile de reglementare unitară a clasificării informațiilor în raport cu importanța lor, membrii unor grupuri nu le tratează ca atare, irosind adesea timpul de lucru cu schimbul, mai curând cu colportarea de mesaje prea puțin semnificative din unghiul intereselor de serviciu. Situația se explică prin aceea că receptivitatea față de conținutul mesajelor depinde de preocupările de bază și de timp liber, de interesele de moment sau de perspectivă ale persoanei, de aspirațiile sale, de nivelul ei de cultură, de răspunderea cu care tratează atribuțiile de serviciu, cetățenești sau pe cele familiale.

Este fapt stabilit că omul mediu are tendința de a da atenție disproporționată informațiilor de tip cancan, risipind timpul, niciodată suficient, cu lucruri poate plăcute în sine, dar inutile din punctul de vedere al intereselor de serviciu. Pe cale de consecință, culegerea informațiilor, prelucrarea, difuzarea și comentarea lor trebuie gândită în raport cu criteriul importanței și nu după cât sunt de picante ori șocante.

O concluzie practică: urmărind ce informații rețin în mod prioritar și spontan atenția oamenilor din jurul nostru, ne putem da seama care este profilul lor moral – spiritual, cum înțeleg ei să-și folosească timpul de muncă.

Raportând cele afirmate până acum la mediul militar, rezultă:

armata dispune de structuri speciale, destinate să asigure circulația promptă, sigură și fără distorsiuni a informațiilor: subunitățile și unitățile de transmisiuni; poșta militară face același lucru în domeniul informației scrise cuprinse în documente oficiale și în corespondența personală a militarilor; arhivele, bibliotecile, organele de mânuire și de păstrare a documentelor militare secrete și nesecrete exprimă aceeași prezență masivă a informației în toate momentele și în toate compartimentele vieții militarilor.

pericolul la adresa vieții oamenilor, profilarea unor catastrofe, incendiile depozitelor de muniție, de combustibil, sustragerea de armament, de muniție, accidentele de orice fel, dezertarea au prioritate absolută.

pornind de la rapiditatea schimbării situațiilor în lupta modernă, de la necesitatea intervenției rapide a cadrelor cu funcții importante în mersul lucrurilor, armata acordă o atenție cu totul deosebită aducerii informațiilor importante și urgente la cunoștința celor în cauză.

în câmpul tactic au întâietate mesajele privind pericolul atacurilor cu arme de nimicire în masă, trecerea la inamic, profilarea amenințării unor atacuri prin surprindere, întreruperea legăturii cu eșalonul superior, cu subordonații sau cu vecinii, trecerea obligată (sub presiunea inamicului) la altă formă de luptă, pierderea comandanților, sesizarea unor situații favorabile neașteptate indicate de modificarea comportării inamicului.

din motive de comunicare eficientă, numărul subordonaților direcți este relativ mic. Totodată, armata face tot timpul eforturi de a reglementa în mod riguros ce și câtă informație trebuie să circule, în ce sensuri și pe ce canale, sub ce formă și în ce ritm.

1.3. Data și informația

1.3.1.Notiunea de informatie. Clasificarea informatiilor

Datele și informațiile sunt componentele primare ale sistemului informațional.

În anumite medii de receptare și potrivit opiniilor majorității specialiștilor, data reprezintă descrierea cifrică sau literală a unor acțiuni, procese, fapte sau fenomene specifice mediului la care se referă sau la procese din afara sa care pot influența mediul respectiv. Unele date au caracter de informații.

Din punct de vedere al managementului, prin informații desemnăm acele date care aduc adresantului un spor de cunoaștere privind direct sau indirect mediul respectiv, ce îi furnizează elemente și proprietăți noi legate de cunoașterea mediului.

Informațiile vehiculate în natură sunt clasificate astfel:

1.3.2. Cerințe calitative privind informațiile

Datorită faptului că în continuare nu ne vom putea referi la noțiunea de informație fără a ne raporta la un sistem de referință, am ales acest sistem ca fiind o organizație oarecare dar cu organ sau organe de conducere (cum era și firesc). Astfel, toate referirile la informație și la tot ceea ce derivă din informație se vor raporta la această organizație.

Informația constituie – așa cum am mai precizat – materia primă de bază atât a sistemului informațional cât și, în general, a sistemului de conducere cu multiple dimensiuni. În consecință și cerințele cărora trebuie să le facă față informația sunt multiple pentru a asigura o percepere realistă a proceselor la care se referă.

Respectarea cerințelor calitative ale informației este o necesitate vitală pentru organizație ca și pentru individ. Aceste cerințe sunt următoarele:

a) realismul este reflectarea corectă a proceselor și fenomenelor din interiorul organizației și din mediul exterior al acesteia. Realismul informațiilor condiționează realismul deciziilor și pe această bază realizarea unei eficiențe pe termen lung. În consecință această cerință trebuie îndeplinită chiar cu riscul ca informația să devină indezirabilă pe moment unor șefi.

Implicațiile lipsei de realism sunt următoarele:

problemele fals delimitate;

deciziile incorecte.

b) complexitatea. Întrucât procesele și evenimentele contemporane se caracterizează într-o măsură sporită prin complexitate și informațiile care le reflectă sau care le anticipează trebuie să fie multilaterale. Deosebit de importantă este această calitate a informației pentru laturile strategice și respectiv umane.

Implicațiile lipsei complexității sunt următoarele:

ignorarea unor aspecte cu consecințe în timp;

abordarea secvențială a unor domenii.

c) concizia și claritatea constă în exprimarea sintetică a:

mesajului;

elementelor de noutate;

specificului situațiilor.

Calitățile menționate trebuie asigurate concomitent cu precizia și siguranța informațiilor. Încorporarea la informație cu prioritate a elementelor esențiale noi nu exclude, ci, dimpotrivă, implică surprinderea acestora în mod exact.

Nu de puține ori omiterea unor detalii semnificative generează ambiguități asupra conținutului mesajului, lipsind beneficiarul de siguranță în utilizarea respectivei informații. Pentru asigurarea acestei calități nivelul de pregătire, conștiinciozitatea, spiritul de discernământ și gradul de motivare a personalului care furnizează informațiile sunt decisive.

Implicațiile lipsei de concizie și claritate sunt următoarele:

dificultăți în a sesiza esențialul;

pierderi de timp;

confuzii.

d) fiabilitatea este extragerea și conservarea mesajului informației, semnificativ pentru istoria, prezentul și viitorul organizației.

Implicațiile lipsei de fiabilitate sunt următoarele:

inconsecvența decizională;

lipsa unor repere necesare în analiza și compararea unor situații.

e) oportunitatea este prezentarea informației în volumul, structura și nivelul de prelucrare cerute de un anumit moment. Oricât ar fi fost de importantă la un moment dat, o informație, dacă nu parvine la timp destinatarului, constituie un simplu mesaj redundant.

Implicațiile lipsei de oportunitate sunt următoarele:

decizii premature;

decizii întârziate.

f) dinamismul este reflectarea fenomenelor în evoluția lor. Tendința de comprimare a perioadelor în care se desfășoară atât procesele de conducere cât și cele de execuție, trebuie să se reflecte și în caracterul dinamic al informațiilor. Conceperea informațiilor în mod dinamic se reflectă în sporirea forței lor anticipative, facilitând desfășurarea proceselor de previziune din cadrul organizației.

Implicația lipsei dinamismului conduce la:

– furnizarea unei imagini statice a mediului și organizației.

g) adaptabilitatea este adaptarea:

nivelului de prelucrare;

modului de prezentare;

timpului de furnizare;

la cerințele furnizorilor și emitenților. Orice informație este destinată unui beneficiar, care poate fi cel care a cules-o și înregistrat-o în forma sa primară, fie un alt executant sau conducător. Folosirea informației conform destinației sale este condiționată de parvenirea la beneficiar în timp util. De asemenea, se impune ca informațiile să fie adaptate la specificitatea personalului implicat. Emițătorul de informație este necesar să cunoască și să aibă în vedere acești factori folosindu-i în structurarea și formularea informațiilor. O astfel de procedură asigură receptarea adecvată a mesajului cu minimum de efort, premisă esențială pentru valorificarea sa conform destinației.

Implicațiile lipsei de adaptabilitate sunt:

transmiterea unor mesaje incomplete sau suprasofisticate;

decizii greșit fundamentate.

Referitor la mediul militar, pe lângă aceste cerințe calitative pe care le-am enumerat și prezentat, informațiile mai trebuie să îndeplinească și următoarele:

să răspundă la întrebările acute cu care este confruntat receptorul care a solicitat-o;

să fie sigură și verificată;

să nu fi trecut prin prea multe “mâini”;

să nu amestece, fără a se specifica datele despre realitate cu părerile, ipotezele, presupunerile sau aprecierile furnizorului.

Cea mai mare importanță se acordă totuși oportunității informației. Pe câmpul de luptă, informația trebuie să parvină la timp comandantului pentru elaborarea la timp a deciziilor necesare bunei desfășurări a acțiunilor de luptă.

Totodată informația oportună se cere a fi reală, adică a semnifica realitatea situației și a fi clară pentru a putea fi judecată corespunzător de organul de elaborare a deciziei.

1.4. Circuite, fluxuri și proceduri informaționale. Mijloace de tratare a informațiilor

1.4.1. Circuitul informațional. Caracteristici și clasificare

Utilizarea datelor și a informațiilor implică existența unor circuite informaționale. Circuitul informațional reprezintă traseul pe care îl parcurge o informație sau o categorie de informații între emițător și destinatar.

1) Parametrii care caracterizează un circuit informațional sunt:

a) configurația, adică forma traseului parcurs:

liniară;

ondulatorie;

în zig-zag.

b) lungimea traiectului, funcție de care se stabilește timpul și viteza de deplasare a datelor și informațiilor.

2) Criterii de clasificare a circuitelor informaționale:

După direcția de vehiculare există:

circuite informaționale verticale (stabilite între nivele ierarhice diferite între care există relații de subordonare nemijlocită);

circuite informaționale orizontale (stabilite pe aceleași nivele ierarhice);

circuite informaționale oblice (stabilite între nivele ierarhice diferite între care nu există relații de subordonare nemijlocită).

După frecvența producerii există:

circuite informaționale periodice (se repetă la anumite perioade de timp);

circuite informaționale ocazionale (se stabilesc cu o frecvență aleatoare).

1.4.2. Fluxul informațional. Caracteristici și clasificare

Fluxul informațional reprezintă cantitatea de informații care este vehiculată între emițătorul și beneficiarul circuitului informațional.

1) Parametrii ce caracterizează orice flux informațional sunt:

viteza de deplasare;

conținut;

frecvență;

formă.

2) Criterii de clasificare a fluxurilor informaționale:

După direcția de vehiculare există:

flux informațional vertical;

flux informațional orizontal;

flux informațional oblic.

B. După conținut există:

flux informațional omogen;

flux informațional eterogen;

C. După frecvența producerii există:

flux informațional permanent;

flux informațional temporar;

flux informațional periodic;

flux informațional ocazional.

D. După configurație există:

flux informațional liniar;

flux informațional ondulatoriu;

flux informațional arc;

flux informațional spirală.

1.4.3. Proceduri informaționale. Caracteristici

Procedurile informaționale cuprind ansamblul elementelor prin care se stabilesc modalitățile de culegere, de înregistrare, prelucrare și transmitere a unei categorii de informații, cu precizarea operațiilor de efectuat și succesiunea lor, a suporților, formulelor, modelelor și mijloacelor de tratare a informațiilor folosite.

Caracteristicile procedurilor informaționale sunt următoarele:

numărul, diversitatea și complexitatea, care depind de caracteristicile activității la care se referă;

nivelul ridicat de formalizare care asigură realismul, imparțialitatea și precizia tratării informațiilor;

dinamismul ca număr și conținut, care reflectă schimbările mediului intern și extern al organizației.

1.4.4. Mijloace de tratare a informațiilor. Caracteristici și clasificare

Mijloacele de tratare a informațiilor constau în suportul tehnic al sistemului informațional.

1) Ele au următoarele caracteristici:

folosirea lor eficientă presupune personal cu un anumit nivel de specializare;

constituie componenta cu cele mai vizibile implicații asupra numărului și structurii angajaților dintr-o organizație;

satisfac următoarele cerințe ale sistemului informațional:

o viteză anume de tratare a informațiilor;

o viteză anume de furnizare a informațiilor.

2) După modul cum sunt acționate, mijloacele de prelucrare a informațiilor se clasifică astfel:

1.5. Sistemul informațional

Sistemul informațional reprezintă ansamblul datelor, informațiilor, fluxurilor și circuitelor informaționale, procedurilor și mijloacelor de tratare a informațiilor, menit să contribuie la stabilirea și realizarea sistemului de obiective al organizației.

Observație: trebuie făcută distincția între conceptele de sistem informațional și sistem informatic.

Sistemul informatic constă în culegerea, transmiterea și prelucrarea cu mijloace automatizate a informațiilor. Sistemul informațional include în componența sa sistemul informatic.

1.5.1. Funcțiile sistemului informațional

Sistemul informațional al unei organizații trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele trei funcții:

decizională;

operațională sau de acțiune;

documentară.

Prima funcție exprimă menirea sistemului informațional de a asigura elementele informaționale necesare luării deciziilor.

Funcția operațională înseamnă declanșarea mulțimii de acțiuni necesare realizării obiectivelor organizației.

Funcția de documentare a sistemului informațional exprimă menirea sa gnoseologică, în virtutea căreia se înregistrează o serie de informații ce servesc îmbogățirii cunoștințelor personalului organizației și care, numai ulterior, este posibil să fie utilizate pentru a lua decizii sau pentru efectuarea anumitor operații.

În realizarea acestor funcții, sistemul informațional este confruntat cu probleme foarte complexe, dată fiind tripla dimensiune a informațiilor. Informațiile au o dimensiune individuală, în sensul că ele condiționează într-o proporție apreciabilă potențialul și realizarea aspirațiilor personale. Informațiile au o dimensiune organizațională, în sensul că reprezintă o premisă indispensabilă pentru stabilirea și finalizarea obiectivelor organizației de către conducători. În sfârșit, informațiile au o dimensiune socială ce decurge din rolul lor în exercitarea drepturilor și responsabilităților personalului din cadrul organizației în calitate de cetățeni.

Ca o concluzie de final: fără un sistem informațional care să funcționeze corect, nici o organizație nu este în măsură să acționeze corespunzător pentru a-și îndeplini obiectivele propuse.

1.5.2. Deficiențe majore în sistemul informațional

A. Distorsiunea, prima dintre deficiențele tipice, constă în modificarea parțială, neintenționată a conținutului, a mesajului unei informații pe parcursul culegerii, prelucrării și transmiterii de la emițător la receptor.

Dintre cauzele multiple care generează distorsiunea menționez ca foarte frecvente:

diferențele în pregătirea persoanelor implicate în vehicularea informațiilor;

folosirea de suporți informaționali necorespunzători pentru înregistrarea informațiilor;

manipularea neglijentă a suportului de informații în procesul transmiterii lor beneficiarilor;

utilizarea de mijloace necorespunzătoare pentru înregistrarea și transmiterea informațiilor.

B. Filtrajul se deosebește de distorsiune prin aceea că modificarea parțială sau totală a mesajului sau conținutului informațiilor are loc în mod intenționat.

Cauza filtrajului este una singură:

– intervenția pe parcursul înregistrării, transmiterii și prelucrării informațiilor a unor persoane care au interesul ca beneficiarul informației să primească un mesaj schimbat. Această deficiență cronică a sistemului informațional se manifestă în special când unii conducători sunt incorecți sau nu își exercită integral atribuțiile de control.

Efectul negativ, atât al distorsiunii cât și al filtrajului, este dezinformarea parțială sau integrală a beneficiarilor de informații. Când dezinformarea se produce la nivelul conducătorilor, aceasta se reflectă în diminuarea calității deciziilor. Când dezinformarea se produce la nivelul executanților, efectele imediate se resimt pe planul realizării obiectivelor cu caracter operațional, influențând cantitativ, calitativ și temporal. În ambele situații, efectele pe termen lung sunt scăderea eficienței concomitent cu deteriorarea într-o anumită măsură a climatului de muncă, a relațiilor dintre personalul implicat etc.

C. Redundanța este o altă deficiență majoră tipică a sistemului informațional care constă în înregistrarea, prelucrarea și transmiterea repetată a unor informații.

Cauza majoră a acestei disfuncționalități informaționale o reprezintă absența coordonării sau coordonarea defectuoasă a anumitor segmente ale sistemului de conducere. Redundanța se produce mai ales când nu se respectă principiul unității de decizie și acțiune, când mai mulți conducători se adresează nemijlocit cu cereri de informații unor compartimente, fără ca personalul conducător responsabil nemijlocit de activitatea lor să fie informat și să intervină. Efectele redundanței, care se manifestă adesea sub forma cererii acelorași informații de către diferiți beneficiari, dar sub alte forme, constau într-o serioasă risipă de timp și adesea de mijloace materiale, din partea celor implicați.

D. Supraîncărcarea circuitului informațional desemnează vehicularea prin circuit a unei cantități de informații, ce-i depășește capacitatea de transport, ceea ce duce la blocarea și/sau întârzierea ajungerii unei părți din informații la adresant.

Printre cauzele care o generează menționez, în afara redundanței, nerespectarea caracterului piramidal al sistemului informațional. Prin caracter piramidal al sistemului informațional înțelegem transmiterea și agregarea selectivă a informațiilor pe verticala sistemului de conducere corespunzător sferei obiectivelor, competențelor și responsabilităților circumscrise subdiviziunilor organizatorice. La originea acestei situații se află proiectarea defectuoasă a sistemului informațional, insuficienta pregătire a unor comandanți și executanți, tendința unora de a-și “umfla” realizările, de a-și populariza excesiv acțiunile.

Fără îndoială că elementele menționate nu epuizează gama deficiențelor cronice ale sistemului informațional, dar constituie, de regulă, maladiile cele mai frecvente, a căror cunoaștere, identificare și eliminare constituie o componentă de bază a raționalizării sistemului informațional.

1.6. Sursele de informație

Revenind asupra rolului imens al informației în natură în general și în viața oamenilor, în special, subliniez că nici o acțiune cu scop, cu obiectiv deliberat nu reușește dacă executanții nu posedă date suficiente despre ce și cum trebuie să întreprindă , despre mediul în care se va desfășura acțiunea.

Cum s-a văzut, unele informații de serviciu se primesc de la șefi, altele de la cei cu care se cooperează, iar al treilea grup este format din cele culese din mediul natural, prin mijlocirea propriilor organe de simț.

Am comite o eroare de neiertat dacă nu am sublinia rolul imens al fondului personal de informații dobândite prin învățare organizată (de tip școlar), de asemenea, prin asimilarea mesajelor cotidiene primite de la șefi, de la camarazi, de la subordonați, de la cunoscuți și necunoscuți. Un loc special revine informației obținute prin studiul individual sistematic, neinstituționalizat, neobligator, prin lecturi, prin observarea continuă a vieții, totodată prin intermediul radioului, televizorului, filmului etc.

Fondul personal de informație se îmbogățește sistematic și devine mai eficient dacă atunci când persoana ia cunoștință de lucruri interesante în sine, dar neutilizabile imediat, își propune să le rețină pentru a le valorifica la ivirea împrejurărilor corespunzătoare. Este vorba de așa numita memorare intenționată, mult mai productivă, mai durabilă decât cea spontană.

Altă sursă de informații utile rezidă în prelucrarea mentală a datelor deja întipărite în memorie. De exemplu coroborând ceea ce cunoaștem despre conduita din trecut a unei persoane cu principiile privitoare la legitățile comportamentului uman, putem prevedea, cu o marjă de siguranță acceptabilă, felul cum se va comporta persoana respectivă într-o situație dată. Tot așa, raportând la mediul militar, analizând și sintetizând datele despre acțiunile anterioare ale inamicului și despre valoarea forțelor de care dispune acesta, despre caracterul terenului precum și despre situația trupelor proprii, deducem destul de corect ce va întreprinde adversarul în viitor.

1.7. O scurtă incursiune în trecutul…informațiilor militare

Având ca puncte de referință experiența războaielor trecute, comandanții militari de la diferite niveluri ierarhice ale armatei și-au dat seama și au început să pună accent pe importanța informațiilor, care constituie elementul de bază în câștigarea unui conflict armat. S-a simțit astfel nevoia de a descoperi, de a înțelege, de a organiza și de a folosi un serviciu special care să se ocupe de informații.

În anul 1927 Ministerul de Război, la nivelul Marelui Stat General a editat un Regulament de Informații în care se puneau bazele Serviciului de Informații Militare. Iată ce prevedea acest regulament referitor la informații:

“- prin informație se înțelege orice document, orice întâmplare, orice observație, de orice natură ar fi, dobândite prin orice mijloace și care pot să ajute la cunoașterea inamicului și a teatrului de operație;

cunoașterea inamicului și a teatrului de operații sunt factorii cei mai importanți în judecarea situației și luarea hotărârii. Un comandant, cu cât va fi mai bine și la timp informat, cu atât va avea mai multă libertate în judecată pentru a concepe și mai multă încredere pentru a hotărî;

in fiecare comandament, comandantul trebuie să fie informat în măsura sferei sale de acțiune. Informațiile se întind în toate ramurile de activitate ale inamicului (politic, social, economic, militar etc.) când este vorba de comandamentul suprem. Pe măsură ce coborâm treptele ierarhiei, ele se restrâng și se specializează din ce în ce mai mult, reducându-se numai la cunoașterea situației militare a adversarului.”

În anul 1941 se aduc completări celor cunoscute până atunci despre informații și se introduce un nou concept, acela de contrainformații. Iată ce prevedea A.5-Regulamentul de Informații și Contrainformații:

“- informațiile au ca scop să procure comandantului elementele necesare pentru judecarea situației și luarea hotărârii;

informațiile necesare unui comandament trebuie puse mereu în legătură cu misiunea operativă. Ele sunt cu atât mai ample și se raportează la o zonă cu atât mai adâncă, cu cât eșalonul de comandament este mai înalt;

prin informații se urmărește a se defini nu numai posibilitățile inamicului care trebuie să constituie într-adevăr preocuparea principală a organelor de informare, dar chiar și intențiile lui;

activitatea informativă trebuie să se adapteze ritmului operațiunilor-rezultat al progreselor realizate de tehnica modernă – și în special, posibilităților de intervenție a mijloacelor motorizate și a aviației inamicului. Așadar, factorul viteză va constitui o preocupare esențială în funcționarea întregului serviciu de informații;

Activitatea contrainformativă înglobează totalitatea măsurilor luate în scopul de:

a împiedica acțiunea informativă a inamicului;

a preîntâmpina și împiedica manifestările de orice fel, ale acțiunii subversive.

Acțiunea subversivă se manifestă, în general, prin:

propagandă dăunătoare, urmărind zdruncinarea moralului armatei și națiunii;

diferite curente politice, sociale, religioase etc., urmărind zdruncinarea unității naționale ori a actualei așezări de stat;

acte de sabotaj, urmărind a paraliza sau micșora anumite activități în legătură cu apărarea națională;

acte de terorism, urmărind micșorarea puterii de rezistență – morale sau materiale – a națiunii, prin atentate ori prin distrugerea unor lucrări sau instalații de importanță vitală pentru apărarea națională.

Comandantul este obligat a lua măsurile contrainformative necesare spre a asigura:

desfășurarea nestânjenită a operațiunilor;

o stare de spirit liniștită și un moral ridicat trupelor și populației civile.

În acest scop, el îndrumă întreaga activitate contrainformativă.

Activitatea contrainformativă cuprinde:

O acțiune de documentare continuă, manifestându-se prin:

culegerea de date și informații;

studiul lor, urmat de propuneri;

răspândirea informațiilor.

Măsuri practice contrainformative spre a preîntâmpina și împiedica activitatea informativă și subversivă a inamicului.

Activitatea contrainformativă se bazează în special pe prevedere. Aceasta se realizează prin preocuparea constantă, încă din timp de pace, asupra tuturor problemelor de ordin contrainformativ și prin promptitudine și hotărâre în luarea măsurilor de ordin contrainformativ.”

Dacă în alte domenii, activitatea se desfășura și fără a accentua importanța anumitor informații, în mediul militar, s-a conștientizat importanța informațiilor încă din timpuri foarte vechi. Chiar și în timpul lui Mihai Viteazu și chiar în timpul lui Decebal armata dispunea de persoane și servicii speciale care se ocupau cu informațiile despre inamic, așa numitele iscoade. Astăzi datorită evoluției societății și mijloacelor de prelucrare a informațiilor s-a dezvoltat corespunzător și sistemul de informații, ajungându-se și până la noțiunea de război informațional.

1.8. Războiul informațional

1.8.1. Condițiile inițiale ale apariției războiului informațional

Este dificil să vorbim despre războiul informațional fără o descriere a condițiilor care au dus la apariția sa. Informația a reușit, în ultimul timp, să câștige o tot mai mare atenție, în așa măsură încât anumiți comentatori au propus ca societatea postindustrială să se numească societate informațională. Perioada de după “războiul rece” a cunoscut o modificare a relațiilor internaționale și, odată cu ele, a numeroase concepte. Strategia nu a rămas la adăpost față de această schimbare: în urma “revoluției americane în afacerile militare”, care, într-o manieră generală, încearcă să pună la dispoziția forțelor armate transformările produse de societatea informațională, s-a dezvoltat conceptul de război informațional. Dezvoltarea acestui concept se face într-o perioadă în care se vorbește tot mai des de societate informațională și în care strategia de descurajare nucleară nu mai reprezintă un instrument credibil pentru a asigura un echilibru al puterilor, în condițiile dispariției sistemului bipolar. Din acest motiv, statele cele mai evoluate, căutând să găsească noi mijloace pentru a-și promova interesele și pentru a asigura un anumit echilibru al sistemului internațional după depășirea paradigmei “războiului rece”, dezvoltă de câtva timp conceptul de război informațional, ca potențial instrument în relațiile interstatale actuale.

Însă, ce reprezintă societatea informațională? Sensul care îi poate fi atribuit a provocat numeroase dezbateri. Pentru unii este vorba de un tip de societate care anunță dezvoltarea unui public foarte educat, cu acces nelimitat la cunoștințe, în timp ce, pentru alții, acest tip de societate poate fi identificat cu un înalt nivel de control al cetățenilor unei societăți care se axează pe banal, pe senzațional și pe propagandă.

Se pot distinge, într-o manieră analitică, cel puțin trei moduri de definire a societății informaționale, fiecare având propria sa perspectivă în a evidenția noutatea pe care o aduce această societate: perspectiva tehnologiei, perspectiva profesiunii și cea a spațiului.

Definiția cea mai utilizată pentru a explica de ce se vorbește de un nou tip de societate pune accentul pe explozia tehnologiilor de vârf care poate determina schimbări importante la nivelul raporturilor de putere, pe scena internațională. Dar, dacă tehnologia este criteriul fundamental pentru a defini această societate, de ce nu s-ar numi simplu, societate tehnologică? Și de la ce cantitate de tehnologie putem vorbi de societate informațională?

O altă perspectivă pentru descrierea apariției societății informaționale este dezvoltată prin raportarea la situația schimbării distribuției profesiilor.

Potrivit argumentelor acestui tip de definiție, se vorbește de societate informațională în momentul în care există o dominație evidentă a profesiilor care au de-a face cu domeniul informației. Dar acest aspect nu surprinde decât un punct asupra problemei în cauză, interesant din punct de vedere sociologic, dar insuficient pentru a putea explica ce este o societate informațională.

Definițiile care utilizează criteriul spațiului ca instrument de clasificare a societăților informaționale pun accentul pe rețelele informaționale care comprimă timpul și spațiul. Globalizarea informațiilor elimină distanțele și reduce timpul. Dar nimeni nu poate cuantifica traficul informațional, concluzie ce naște din nou întrebarea: De la ce punct putem vorbi de societate informațională?

Din cele arătate mai sus se observă că definirea exactă a societății informaționale rămâne o problemă nerezolvată pe deplin. Însă, în spatele acestor puncte de vedere divergente există părerea unanimă că națiunile cele mai evoluate au intrat sau se pregătesc să intre în epoca informațională.

Ideea că informația este crucială în procesul decizional este un truism care nu aparține “societății informaționale” spre care facem pași timizi, dar, cu toate acestea, războiul informațional, prin natura sa, pune accentul pe informație ca instrument indispensabil în realizarea unor scopuri. Conceptul este, cu siguranță, vechi, dar regăsește o a doua tinerețe datorită atenției pe care anumite evenimente au atras-o asupra informației în securitatea națională și asupra potențialului pe care îl au noile tehnologii ale informației și comunicării de a schimba viața.

1.8.2. Ce este războiul informațional?

Războiul informațional este forma de conflict specifică acestui început de secol și mileniu, deoarece el răspunde la unele dintre obiecțiile aduse atât de politicieni cât și de analiștii geo-strategici sau de planificatorii militari, formelor clasice de desfășurare a conflictelor.

În ultimul timp se vehiculează atât noțiunea de război informațional cât și cea de război al erei informaționale. Războiul erei informaționale utilizează tehnologia informațională ca mijloc de realizare a unei economii de timp și forțe și ca mijloc de eficientizare a acțiunilor. Războiul informațional utilizează informația ca armă și/sau obiectiv. Legătura dintre cele două sintagme constă în faptul că tehnologia erei informaționale permite manipularea directă a informației de care dispune adversarul.

Războiul informațional a existat în toate epocile, dar ceea ce este nou și caracteristic acum războiului informațional este posibilitatea de a manipula informația vehiculată în sistemele informaționale și uneltele necesare pentru a forma și orienta această informație. În etapa următoare, războiul informațional va juca un rol determinant în viața politică, economică, militară a statului.

Verbele, care se potrivesc cel mai bine pentru a rezuma conceptul de război informațional sunt: a capta, a transmite, a trata rapid o informație, a împiedica (adversarul să facă același lucru), a denatura, a dezinforma.

1.8.3. Cauzele apariției războiului informațional

Cauza apariției războiului informațional o constituie necesitatea de a se exploata “superioritatea în plan informațional” în cadrul diferitelor forme de acțiune. Pentru a exploata această superioritate în plan informațional, personalul implicat în acțiuni va depinde tot mai mult de informații și de sistemele informaționale atât în acțiuni defensive cât și în cele ofensive.

Pe parcursul ultimilor treizeci de ani, în care prelucrarea automată a datelor s-a realizat cu ajutorul mainframe-urilor, s-a încercat definirea unor responsabilități pentru asigurarea protecției și caracterului confidențial al informațiilor. Aceste tentative au dus la perfecționarea acțiunilor și măsurilor din domeniile:

securității calculatoarelor (COMPUSEC);

securității comunicațiilor (COMSEC);

securității sistemelor informaționale (INFOSEC).

În același interval de timp, îndeplinirea cu succes a funcțiilor de natură economică și legate de securitatea națională a devenit tot mai dependentă de sistemele informaționale automatizate. În aproape toate domeniile s-a automatizat o mare parte din operațiuni, din motive legate de reducerea costurilor, creșterea calității, a vitezei de lucru etc.

Observându-se astfel relația directă dintre cantitatea și calitatea de informații și nivelul de creștere a eficacității într-un anumit domeniu s-a pus bază tot mai mult pe informații, pe sistemele informaționale, pe superioritatea informațională, ceea ce a dus la apariția războiului informațional.

1.8.4. Sfera de cuprindere a războiului informațional

Aceste considerații de natură organizatorică au în vedere acele organizații (structuri) care dețin un rol declarat în domeniul războiului informațional sau în siguranța informației, ori care au misiuni și funcțiuni înrudite cu aceste domenii.

Organizații internaționale;

Organizații naționale:

Din sectorul public

învățământ și educație;

alte organizații de interes public.

Din sectorul privat

societăți comerciale;

asociații, trusturi, corporații.

Organizații ale puterii la nivel central:

Puterea executivă

Ministerul Apărării Naționale;

alte ministere;

organizații interdepartamentale;

comitete consultative.

Puterea legislativă

puterea judecătorească.

1.8.5. Natura războiului informațional

Natura deosebit de complexă a războiului informațional este evidențiată de trăsăturile sale:

dificultatea precizării adversarilor;

absența unor frontiere de natură geografică și/sau temporală;

multitudinea de ținte;

lipsa unor metode rapide de remediere a consecințelor pe care le generează;

utilizarea unei tehnologii relativ simple, ieftine și larg răspândite;

costurile relativ scăzute ale derulării operațiilor informaționale în raport cu rezultatele ce se pot obține;

posibilitățile sporite de manipulare;

ștergerea deosebirilor dintre nivelurile de comandă.

Războiul informațional se manifestă sub două aspecte: ofensiv și defensiv.

Cel ofensiv cuprinde:

operații informaționale ofensive;

sustragerea sau vicierea datelor;

introducerea de informații eronate sau false;

interzicerea accesului adversarului la datele proprii;

distrugerea fizică a elementelor care fac parte din sistemul de stocare și distribuire a datelor.

Cel defensiv cuprinde:

criptarea, autentificarea și certificarea datelor și informațiilor;

controlul accesului;

detectarea și eliminarea software-ului malign;

protejarea informativă și contrainformativă.

Șapte forme ale războiului informațional:

Războiul de comandă și control (formă exclusiv militară a războiului informațional) destinat să analizeze comanda și sistemele de comandă-control ale unui adversar, prin integrarea operațiilor psihologice, a securității operațiilor, a inducerii în eroare (dezinformării), a războiului electronic și distrugerii fizice;

Războiul bazat pe informații constă în proiectarea, protecția și anihilarea sistemelor informaționale pentru a domina un spațiu de conflict. Se constituie într-un adevărat amplificator de forță;

Războiul psihologic utilizează informația pentru a schimba atitudinea adversarilor, aliaților și membrilor;

Războiul hackerilor constă în atacuri pasive și active cu software “malign”, asupra sistemelor informatice;

Războiul în sfera informațiilor economice constă în blocarea sau canalizarea informațiilor, în scopul obținerii supremației economice;

Războiul în spațiul realității virtuale este în prezent un loc de desfășurare a scenariilor futuriste, al cercetării fundamentale și tehnologice;

Războiul electronic, constă în utilizarea tehnologiei electronice și tehnicii criptografice pentru dominația spațiului electromagnetic.

1.8.6. Scopul războiului informațional

Pornind de la numele lui și ținând cont că este totuși un război, scopul central este câștigarea supremației din toate punctele de vedere într-o confruntare.

Scopul războiului informațional se deduce din următoarele definiții.

1.8.7. Definiții ale războiului informațional

Războiul informațional reprezintă totalitatea “acțiunilor la nivel tactic, operativ și strategic pe timp de pace, criză, escaladare a crizei și a conflictului, care folosesc mijloace informaționale pentru atingerea obiectivelor proprii”.

Războiul informațional reprezintă ansamblul “acțiunilor întreprinse în scopul obținerii superiorității informaționale, în sprijinul strategiei militare naționale prin afectarea informației și sistemele informaționale ale adversarului, menținând și protejând propriile sisteme și informații”.

Războiul informațional este “o cale de rezolvare a conflictului între părți opuse. Scopul unei părți este de a câștiga și a menține superioritatea informațională față de cealaltă parte. Acest lucru este realizat prin exercitarea influențelor informațional-psihologice și informațional-tehnice asupra unui sistem de luare a deciziei unei națiuni și asupra structurilor resurselor sale informaționale ca și prin distrugerea sistemului de control al adversarului și a structurilor resurselor sale informaționale cu ajutorul armelor nucleare sau a armelor și produselor electronice”.

Războiul informațional “există la convergența activităților și proceselor informative, activităților de suport a proceselor de bază și a proceselor de comandă și control”.

1.8.8. Obiectivele războiului informațional

La nivel național, centrul de greutate strategic se va muta treptat în domeniile bancar, financiar, energetic și al sistemelor de distribuție. Infrastructura civilă va deveni cel mai important obiectiv, iar apărarea ei cu forțe convenționale va deveni problematică.

Războiul informațional urmărește evitarea conflictelor convenționale, a producerii de victime și pagube, prin utilizarea acestor noi mijloace aflate la granița dintre starea convențională de război și starea convențională de pace. Războiul informațional vizează structuri ale domeniului politic, economic, social sau militar, nu doar pentru a le distruge sau paraliza ci mai ales, pentru a le influența procesele decizionale. Astfel, se face trecerea de la stadiul de violență organizată la stadiul de influențare ostilă.

1.8.9. Armele și țintele războiului informațional

Referitor la tipurile de arme ale războiului informațional pot fi identificate trei clase de arme care pot fi folosite pentru a duce un astfel de război. Clasificarea se bazează pe efectele armelor și nu pe arme în sine. Efectele acestora pot fi fizice, funcționale sau semantice.

Utilizarea armelor din categoria celor fizice are ca rezultat distrugerea obiectivului propus. Armele având efecte funcționale sunt cele utilizate pentru a ataca sistemele informaționale și conducerea acestora. Scopul armelor de tip semantic este de a afecta și exploata atât încrederea utilizatorilor în sistemul informațional pe care îl folosesc, cât și interpretările pe care aceștia le dau informației pe care o primesc.

Principala metodă de clasificare a țintelor se sprijină pe relația fundamentală dintre decidenți și scopuri. Oricare ar fi mărimea adversarului, există o relație esențială între numărul celor care iau decizii și scopurile pe care încearcă să le îndeplinească.

Există trei categorii principale: un decident cu un singur scop de îndeplinit; mai mulți decidenți care urmăresc același scop și mai mulți decidenți cu mai multe scopuri, pe care le partajează sau nu.

În cazul primului exemplu, avem de-a face cu o organizație monolitică, autocrată, însă clasa țintelor se poate extinde și la un proces informatic centralizat. Fiind vorba de un proces decizional unic, cu un scop unic, vorbim de o țintă bine determinată, cu un domeniu bine definit, în care toate funcțiile de control sunt subiecte ale acestui unic decident. Acest tip de țintă este văzut ca fiind foarte vulnerabil și ușor de atacat.

În cazul tipului de țintă mai mulți decidenți / un scop, se poate vorbi de o structură în care există mai multe puncte de control, însă în care toți cei care iau decizii au același scop de îndeplinit. Această structură este mai complexă decât precedenta, deși dinamica sa este ușor de imaginat.

În cazul ultimului exemplu, avem de-a face cu organizații a căror activitate se desfășoară pe mai multe planuri și în mai multe domenii. Această structură foarte complexă implică un efort considerabil din partea celor care urmăresc manipularea informațională deoarece aceasta trebuie aplicată fiecărui compartiment al structurii, în parte. Succesul manipulării la unul din compartimente nu implică eșecul total al întregii structuri. Acest fel de structură constituie ținta cea mai complexă și destul de greu de atacat în cadrul războiului informațional, dar nu imposibil de realizat. Doar că necesită un efort mai mare.

MOTTO:

“Oamenii ce nu vor să știe pun întrebări

oamenilor ce nu pot răspunde.”

(W. A. RALEIGH)

CAPITOLUL 2

MANAGEMENTUL INFORMAȚIILOR

2.1. Introducere în domeniul managementului

În orice domeniu, activitățile de grup necesită o conducere capabilă să pregătească, să declanșeze, să focalizeze și să coordoneze eforturile umane și pe cele materiale în locurile și în momentele potrivite, în vederea îndeplinirii obiectivelor ordonate sau asumate din proprie inițiativă. Dezideratul de mai sus impune existența unei conducerii fără de care obținerea rezultatelor scontate este de neconceput.

Necesitatea conducerii s-a impus oamenilor încă din cele mai vechi timpuri. Succesul vânătorii în colectiv, dar mai ales în ciocnirile cu alte grupuri, depindea de existența unui conducător. În ultimii ani, mai ales în materialele publicistice, apare tot mai frecvent termenul “management”, cu cei doi membri ai familiei sale: “manager” și “managerial”.

Conducerea își îndeplinește menirea, exercitându-se asupra următoarelor resurse: oamenii, priviți ca agenți capabili să conceapă și să realizeze efectiv transformarea sistemelor existente, utilajele și echipamentelor de lucru, diferitele materiale, timpul, banii, informațiile, terenul, construcțiile de orice fel. La cele de mai sus se adaugă bunăvoința, reputația, imaginea, autoritatea, prestigiul persoanelor chemate să conducă.

Pornind de la problematica capitolului de față, un loc de frunte revine cuvântului management și perechii lui, manager.

Managementul are, în general, semnificația de conducere, de administrare a unei organizații productive. În sens strict, managementul cuprinde organizarea și conducerea structurilor economice ( nu a celor politice ).

În sens larg, managementul înseamnă știința și arta conducerii organizațiilor și totodată, activitatea propriu-zisă de conducere, ba chiar și totalitatea managerilor.

Managerul este cel apropiat termen de cuvântul conducător, cu o certă tentă administrativă. În management accentul cade pe îndeplinirea obiectivelor, pe când în administrație problema esențială constă în respectarea regulilor, a procedeelor, pe evitare riscurilor. În literatura de profil managerul este considerat o persoană inventivă cu autoritate și responsabilitate decizională privind folosirea principalelor resurse ale organizației – oameni, mașini și instalații, materiale, bani și timp. De fapt, același lucru se poate spune despre director sau despre comandant.

Liderul, reprezintă un conducător din sfera relațiilor interpersonale (lider de opinie, lider politic, religios, conducătorul unui grup).

Nici manager și nici lider nu constituie termeni militari specifici și nu sunt folosiți în texte oficiale (legi, regulamente, instrucțiuni, manuale) ca înlocuitor ai celor de comandant sau șef. Dacă ne oprim asupra lor o facem pentru că termenii sunt în mare vogă, autorii în cauză având, cumva, senzația că operând cu noi sonorități verbale vor impulsiona schimbări vizibile și mai rapide într-un domeniu care, oricum, nu de cuvinte noi duce lipsă ci de priceperea reală a conducătorilor și de voința lor de a modifica efectiv mersul lucrurilor.

2.2. Specificități ale managementului militar

Pentru societate, organismul militar reprezintă mijlocul, sistemul prin care ea își asigură prevenirea și respingerea unei agresiuni împotriva teritoriului național.

Pornind de la conținutul misiunii sale, de la natura activităților pe care le desfășoară armata constituie o organizație cu anumite particularități sub raportul managementului:

este un sistem birocratic, format din componente înalt specializate, foarte fiabil, stabil din punct de vedere organizatoric, al obiectivelor, al structurii și sub aspectul relațiilor interumane bazate pe unitate de comandă, pe ierarhie strictă și pe reglementări împinse până la cele mai mici detalii;

reglementările sunt atotcuprinzătoare și au caracter extrem de rezistent la schimbare;

are o conducere de tip elitist, bazată pe autoritate formală. Subordonații nu sunt consultați asupra problemelor de fond ale vieții și activității lor de serviciu, ordinele șefilor trebuind să fie îndeplinite la timp, complet, fără discuții sau șovăire, chiar cu riscul sacrificiului suprem ( mai ales în timp de război);

uniformitatea impusă și reglementările detaliate lasă un spațiu redus pentru manifestarea inițiativei, îndeosebi la eșaloanele mici și medii (subunități și unități);

organismul militar este deosebit de intolerant față de stările de incertitudine;

subordonarea față de șef este necondiționată, în limitele stabilite de lege și de regulamente;

absența aproape completă, deocamdată, a mediului concurențial, în probleme esențiale de care depind promovarea în ierarhie;

sistemul este format din diverse categorii de personal cu statut social foarte diferit, ofițeri, maiștri militari și subofițeri, salariați civili, militari angajați pe bază de contract, militari în termen, cu niveluri de pregătire profund diferențiate, de vârste și experiențe de muncă și viață diferite, cu motivații și interese în mare parte noncoincidente;

există un grad înalt de specializare a muncii, de asemenea, un grad ridicat de solicitare fizică și nervoasă iar în luptă aproape totul se desfășoară sub semnul tensiunii și al pericolului, în condițiile existenței unui mare număr de factori aleatori;

deși organizația militară își asumă, practic, toate sarcinile privind satisfacerea nevoilor membrilor săi, ea constituie totuși un sistem destul de puțin sensibil la nevoile particulare ale personalului, tratează toate problemele egalitarist și standardizat (cazare, uniformă, hrană, odihnă, mod de adresare, ritmul mișcărilor etc);

comunicarea dintre șefi și subordonați este în mare măsură unidirecțională (de sus în jos), deosebit de concisă, nenuanțată, folosind un ton imperativ, o terminologie specifică, fiecare noțiune fiind definită cu precizie. Militarul nu se poate adresa unui șef ierarhic, fără aprobarea celui nemijlocit, el nu poate comenta cât de cât liber ceea ce nu-i convine, exercitarea unor drepturi ale omului sau cetățenești este limitată;

asentimentul pentru suportarea greutăților serviciului este considerat ca fiind implicit, din momentul depunerii jurământului, ceea ce în majoritatea cazurilor este o iluzie;

interesele individuale sunt subordonate celor generale într-o măsură mult mai mare ca în mediul civil;

independența decizională este tot mai redusă, pe măsură ce se coboară pe scara ierarhiei;

controlul și supravegherea sunt mult mai strânse ca în viața civilă;

în materie de comportament, accentul cade pe conduitele înalt formalizate, reglementate, cu aspecte de ritual (salutul, formulele de adresare etc.);

comportamentul care se abate de la normele regulamentare este sancționat mult mai riguros ca în organizațiile civile;

recompensele morale ocupă un loc foarte important în sistemul factorilor motivaționali, și aceasta în condițiile satisfacerii incomplete a multor nevoi elementare;

pentru rezolvarea diferendelor se apelează la eșalonul superior;

în general, șefii sunt nerăbdători, mulți par să aibă o slabă reprezentate a timpului necesar pentru îndeplinirea obiectivelor, mai ales cei de la eșaloanele mici exercită presiuni în sensul scurtării termenelor, adesea pretind ca mai totul să se facă “imediat”, atitudine ce se propagă în sens descendent, până la nivelul grupei și al echipei.

Armata se pregătește din timp de pace, printr-un sistem de activități complexe, formate la rândul lor din nenumărate subsisteme de acțiuni mai simple, la care participă un număr apreciabil de oameni. Toate activitățile sunt conduse de organe specializate, în fruntea cărora se află șefi sau comandanți investiți cu autoritate, respectiv cu dreptul de a da ordine și de a impune îndeplinirea întocmai și la timp a acestora.

Activitatea de conducere, de mare complexitate se întemeiază pe câteva principii de care este necesar să se țină seama în orice act de acest fel: diviziunea muncii, autoritatea și responsabilitatea, ordinea și disciplina, unitatea de comandă, unitatea de conducere, subordonarea intereselor individuale față de cele generale, remunerarea corespunzătoare eforturilor depuse și rezultatelor obținute, înlănțuirea corectă a nivelelor ierarhice, sisteme ierarhice fără verigi de prisos, sistem informațional eficient, cu cât mai puține circuite ocolitoare, stabilitatea cadrului normativ, spațiu rezonabil pentru manifestarea inițiativei, spirit de echipă.

Așadar, comanda semnifică acțiunea complexă prin care comandanții (șefii) investiți cu autoritate oficială, formală îi determină pe subordonați să acționeze, în timp de pace și de război, în conformitate cu misiunile încredințate organismului militar de către conducerea politică a statului.

Autoritate oficială ( formală) înseamnă în ultimă instanță dreptul legal acordat șefului de a decide, de a încredința misiuni și de a folosi, la nevoie, constrângerea împotriva celor care nu-și îndeplinesc obligațiile.

Persoanele investite cu autoritate oficială, în cazul nostru șefii militari (comandanții), reprezintă conducători profesioniști. În timp de pace sau în campanie, dar când eșalonul comandat nu este angajat în acțiuni de luptă misiunea lor este aceea de a menține coeziunea sistemului și de a produce “eficiență militară”, în principal pe calea instruirii și educării subordonaților în vederea învingerii dificultăților câmpului tactic.

Prin felul în care este selecționat și pregătit, cel puțin sub raport profesional și comportamental, comandantul este persoana cea mai competentă din grupul pe care îl conduce. Pentru conducerea directă a specialiștilor de înaltă calificare, comandantul dispune de ajutoare cu o pregătire corespunzătoare ( șefi de servicii și de compartimente, locțiitori pentru arme).

2.3. Informația ca resursă. Managementul resurselor informaționale

Resursa informațională este interpretată în general ca managementul resurselor (de tip sisteme informatice, centre de informații, managementul documentelor, activități reprografice etc.) unei organizații care este dedicată circulației (comercializării) sau colectării, prelucrării, transmisiei, stocării și distribuției informației.

Diferențele cele mai importante față de resursele “tradiționale” se referă la faptul că informația este…

expandabilă

compresibilă

înlocuibilă

transportabilă

difuzabilă

portabilă

intactă și după utilizări repetate.

Managementul este o activitate în general definită în termeni de planificare, organizare, control, direcționare, evaluare și utilizare a resurselor.

Managementul resurselor informaționale este managementul ca resursă, sau cu alte cuvinte, acțiunea asupra informației și utilizarea ei ca atare, mai degrabă decât managementul resurselor utilizate în circulația, producerea sau stocarea informației.

Obiectivele de bază ale managementului resurselor sunt următoarele:

maximizarea valorii și beneficiilor obținute din utilizarea resurselor pentru a atinge obiectivele organizaționale;

minimizarea costului achiziției, prelucrării, utilizării și disponibilizării resurselor;

responsabilitatea bine definită pentru utilizarea eficientă a resurselor;

asigurarea cu o bună aprovizionarea a resurselor în cauză.

Evoluția managementului informațional.

Performanța

globală a

organizației

Funcțiile Funcțiile

operative manageriale

auxiliare strategice

2.4. Principii de concepere și raționalizare a sistemului informațional

Conceperea și implementarea sistemelor informaționale în cadrul unei organizații trebuie să se fundamenteze pe un ansamblu de principii menite să asigure îndeplinirea cu maximum de eficiență a funcțiilor sale specifice. Aceste principii sunt:

A. Subordonarea conceperii și funcționării sistemului informațional cerințelor managementului organizației.

Sistemul informațional constituie, în raport cu sistemul managerial un subsistem, fiind o componentă a acestuia. Rațiunea existenței sistemului informațional în organizație o reprezintă asigurarea bazei informaționale necesare pentru derularea eficientă atât a proceselor de management, cât și a celor de execuție.

În consecință, în conceperea sau raționalizarea sistemului informațional, obiectivele și cerințele sale specifice trebuie să reflecte obiectivele fundamentale, derivate, specifice și individuale ale respectivei organizații. Aceasta implică atât studierea strategiei, politicilor și documentelor organizaționale, cât și discuții și analize comune cu managerii, principalii beneficiari ai sistemului informațional. Numai ulterior este recomandabil ca informaticienii să treacă la stabilirea elementelor structurale și funcționale ale sistemului informațional.

B. Corelarea strânsă a sistemului informațional cu sistemul decizional și cu organizarea structurală.

Acest principiu exprimă necesitatea armonizării structurale și funcționale a sistemului informativ cu celelalte componente majore ale sistemului de management.

Pe plan constructiv sistemul informațional trebuie corelat în special cu structura organizatorică, avându-se în vedere mai ales utilizarea subdiviziunilor organizatorice, îndeosebi posturile și relațiile organizatorice pentru culegerea, înregistrarea, transmiterea și prelucrarea informațiilor.

Din punct de vedere funcțional, sistemul informațional este necesar să se armonizeze îndeosebi cu sistemul decizional, astfel încât conținutul informațiilor și caracteristicile dimensionale ale fluxurilor informaționale să reflecte necesitățile specifice adoptării de decizii raționale de către fiecare manager. Necesitatea armonizării componentelor sistemului informațional cu componentele sistemului decizional decurge din funcția decizională a informațiilor.

C. Principiul unității metodologice a tratării informațiilor

În vederea asigurării compatibilității între toate componentele sistemului informațional, a creării premiselor integrării depline a informațiilor pe verticala sistemului de management este necesar ca modul de culegere și prelucrare a informațiilor să fie unitar din punct de vedere metodologic. O asemenea abordare conferă sistemului informațional un plus de rigurozitate, facilitează schimbările în structura și funcționalitatea sa, precum și controlul managementului asupra funcționării sale. Un alt avantaj sensibil al unității metodologice a tratării informațiilor îl reprezintă ușurarea trecerii la prelucrarea automată a datelor , iar în cazul existenței sale facilitează extinderea folosirii computerelor și a aplicațiilor informatice.

De reținut că implementarea acestui principiu implică apelarea la serviciile unor informaticieni pe tot parcursul procesului de concepere sau de perfecționare a sistemului informațional.

D. Principiul concentrării asupra abaterilor esențiale

Potrivit acestui principiu, pe verticala sistemului managerial, informațiile trebuie transmise ori de câte ori este posibil, nu global ci selectiv, numai cele care reflectă abateri semnificative de la obiective, criterii și mijloace.

Aplicarea acestui principiu determină economie de timp atât pentru executanți cât și pentru manageri datorită reducerii numărului, dimensiunii și frecvenței situațiilor informaționale întocmite, transmise și analizate. Ca urmare, intensitatea fluxurilor informaționale se diminuează se fac economii cu suporții materiali ai informațiilor în general, se determină o simplificare și fluidizare a sistemului informațional.

E. Principiul asigurării unui timp corespunzător de reacție componentelor și ansamblului sistemului managerial

Pornind de la premisa că desfășurarea diverselor procese de muncă în general și, în special de management, prezintă caracteristici temporale diferite, este necesar ca și viteza de reacție a subsistemelor să fie diferită. Ca urmare și timpii de culegere, vehiculare și prelucrare a informațiilor și implicit a deciziilor trebuie diferențiați. Aceasta se asigură mai ales prin utilizarea unei game variate de proceduri și mijloace de tratare a informațiilor.

În consecință, se impune utilizarea de diferite mijloace manuale și automatizate. Referitor la ultima categorie, prin care se pot asigura reacții în timp real, deci concomitent sau foarte apropiate de producerea diverselor evenimente în cadrul organizației este recomandabil ca acestea să fie folosite când respectivele procese de muncă o reclamă realmente, date fiind costurile implicate, precum și numeroasele procese complexe pentru a căror abordare contribuția computerului electronic este realmente indispensabilă.

F. Principiul asigurării de maximum de informații finale din fondul de informații primare

Informațiile primare, al căror volum este de regulă limitat, sunt folosite nemijlocit pentru evidența și controlul desfășurării proceselor, ca și pentru luarea unor decizii, cu caracter local, operativ, de către eșaloanele inferioare ale managementului.

Cele mai importante decizii și acțiuni ale managementului organizației se fundamentează însă pe informații finale. De aici decurge și necesitatea ca fondul de informații primare înregistrat într-o organizație să fie valorificat la maximum, în vederea obținerii celor mai pertinente informații finale. În vederea satisfacerii acestei necesități se trece la aplicarea de proceduri informaționale cât mai rafinate, stabilite și selectate în funcție de cerințele proceselor manageriale, astfel încât informațiile finale să asigure o evaluare multilaterală a proceselor organizației și, concomitent, un temeinic fundament pentru deciziile strategice, tactice și operative (curente).

G. Principiul flexibilității

Menținerea parametrilor sistemului informațional corespunzător necesităților organizației implică adaptarea continuă la condițiile endogene și exogene acesteia, aflate în permanentă schimbare. Cu alte cuvinte, sistemul informațional trebuie să fie suficient de flexibil pentru a permite modificarea caracteristicilor sale, îndeosebi funcționale, conform necesităților. De un mare ajutor în această privință poate fi conceperea sistemului informațional într-o abordare modulară, posibilă îndeosebi în condițiile utilizării echipamentelor electronice de calcul, baze de date și a unor programe performante. Specialiștii subliniază că un sistem modular adică un ansamblu alcătuit din componente bine delimitate, cu autonomie operațională, integrate însă din punct de vedere funcțional, permite operarea rapidă a modificărilor necesare în modulele implicate, fără a necesita, de regulă, schimbări la nivelul concepției de ansamblu.

H. Principiul eficacității și eficienței

Acest principiu este, așa cum se știe, cu valabilitate generală în managementul unei organizații. Aplicat la specificul sistemului informațional, principiul eficacității și eficienței înseamnă, pe de o parte, asigurarea informării complete, corecte și în timp util a întreg personalului organizației și, pe de altă parte, o permanentă evaluare și comparare a efectelor cantitative și calitative ale unui sistem informațional cu costurile necesare realizării și funcționării lui. Deosebit de importantă este luarea în considerare a efectelor propagate, mai ales în mecanismul decizional, mai greu de cuantificat, dar esențiale pentru eficiența organizației.

Principiile prezentate trebuie utilizate concomitent, luând în considerare ansamblul cerințelor implicate în interdependența lor, evitând supra sau subevaluarea unora dintre acestea. Asigurarea unui sistem informațional funcțional, eficace și eficient pentru fiecare organizație este esențială întrucât condiționează decisiv performanțele sale.

Aceste principii, care fundamentează conceperea și raționalizarea sistemului informațional necesar unui management eficient și eficace al unei structuri organizatorice pentru îndeplinirea obiectivului stabilit sunt valabile și foarte importante și în organizația militară. Un management al informației care se bazează și respectă aceste principii își arată rezultatele la nivelul eșalonului sau eșaloanelor de decizie din cadrul armatei în general și a fiecărei structuri subordonate (unități și subunități) în special.

Un management eficient se bazează pe decizii corecte și utile scopului propus. Deciziile unui conducător se bazează pe valoarea informațiilor deținute de el, iar acestea depind de calitatea sistemului informațional.

2.5. Managementul informației în organizația militară – element de importanță majoră în luarea deciziei

Actualul mediu strategic, flexibil și complex, presupune existența unor structuri militare operaționale, capabile să se adapteze și să răspundă rapid și eficient la schimbările care apar permanent în domeniul de manifestare a fenomenului militar. Armatele secolului XXI se vor baza, în egală măsură, pe existența unor structuri de comandă și unități flexibile, structurate în funcție de scopurile misiunilor încredințate, precum și pe infrastructuri de management al informațiilor, capabile să proceseze și să asigure promt și eficace necesarul de date pentru luarea, în timp util, a deciziilor la toate nivelurile ierarhice.

Factorii informație, respectiv cunoaștere ca resurse strategice capătă astăzi o importanță din ce în ce mai mare în obținerea succesului în operațiunile militare. De aceea, instrumentele erei informaționale vor deveni, în scurt timp, componente esențiale ale câmpului de luptă modern, scopul întrebuințării acestora constituindu-l asigurarea supremației informaționale, adică a unui avantaj informațional substanțial față de adversar, prin manipularea, exploatarea și controlul informației. Aceste aspecte vor genera schimbări majore în natura viitoarelor conflicte, ceea ce va determina apariția unor doctrine și strategii, complet noi, care, la rândul lor, vor presupune apariția unor structuri militare capabile să acționeze în acest mediu. În același sens, impactul volumului imens și a vitezei de circulație a datelor din era informațională va revoluționa sistemul de conducere al operațiilor militare.

Informațiile, exploatate și dirijate corespunzător pot contribui decisiv la prevenirea apariției unor crize sau la câștigarea unui război. Acest potențial este însă foarte fragil, existând posibilitatea modificării radicale a raportului de forțe pe câmpul de luptă, în funcție de modul de prelucrare și utilizare a informațiilor aflate la dispoziție: o informație adecvată, dobândită și folosită eficient poate aduce victoria; aceeași informație, interpretată greșit sau blocată la un moment dat, din diferite motive, obiective sau subiective, poate provoca un eșec.

Culegerea de informații, ca acțiune instituționalizată, reprezintă astăzi, din ce în ce mai accentuat, cea mai nouă și cea mai puternică dintre industrii. Majoritatea statelor o folosesc și o instrumentează permanent, la pace, în situații de criză sau la război.

Războaiele clasice erau consumatoare de informații în raport cu ritmul și spațiul în care se desfășura lupta. Informațiile aveau drept scop procurarea, în folosul comandantului, a acelor elemente necesare pentru analiza și aprecierea situației și, în final, pentru luarea deciziei.

Fără îndoială, cunoașterea situației inamicului constituie una dintre condițiile esențiale în obținerea succesului în luptă, aceasta oferindu-i comandantului un mai mare spațiu “ de confort” al gândirii, mai multă libertate în pornirea acțiunilor sale, mai multă îndrăzneală în concepție, permițându-i să ia hotărârea adecvată în raport cu circumstanțele operațiunilor.

Prin urmare, informațiile sunt prioritare și necesare atât pentru analiza situației inițiale, cât și pentru luarea primei hotărâri nu numai pe timpul pregătirii, dar și pe timpul ducerii operației, în vederea adoptării manevrei concepute potrivit situației.

Informațiile necesare decidentului militar și celui politico – militar trebuie puse întotdeauna în acord cu misiunea de luptă. Pentru comunitățile informative, în genere nu există situații de pace, de criză sau de război. Ele sunt permanent acordate pe misiuni de luptă.

Încadrarea informativă a adversarului are ca scop principal atât cunoașterea lui în toate situațiile (tactic, operativ și strategic), cât și pe cea a terților, spre a le ști intențiile în situațiile schimbării conduitelor lor politico-militare, determinate de anumite circumstanțe, prezente sau viitoare, în funcție de care vom construi scenarii de contracarare a posibilelor manevre proiectate. Aceste determinări trebuie să izvorască din studiul atent și obiectiv al tuturor informațiilor colectate, care au fost judicios verificate. Ceea ce contează cel mai mult pentru siguranța interpretării acestora este caracterul verificabil. Această condiție, relativă la aprecierea informației, este fundamentală în activitatea informativ-operativă, în cadrul căreia accentul este pus pe cunoașterea posibilităților reale ale adversarului în toate planurile sale de manifestare, informațiile susținând consistent preocuparea pentru folosirea cu maximă eficiență a mediului și a datelor despre inamic, în sprijinul luării deciziilor.

Una dintre intențiile acestui demers constă în a face câteva referiri la conceperea sistemului de informații și la plasarea activității informative în propriul ei context, dar și în relație cu unele acțiuni de luptă. Conceptele generale care se aplică în cazul unor activități de comandă și control eficiente se întrebuințează și în cazul activității informativ-operative.

Informațiile joacă un rol vital în fiecare etapă a războiului, menirea acestora în sprijinul operațiilor fiind tot mai apreciate. Pe măsură ce forțele militare doresc să obțină ascendentul și dominația informațională, va crește exponențial cererea de informații. Pentru a obține un sistem de informații eficient este necesar să înțelegem, mai întâi, natura fundamentelor, scopurile și caracteristicile sale în același plan cu comanda, controlul și operațiile.

După cum se cunoaște, părțile aflate într-o confruntare militară au adoptat și adoptă, de fiecare dată, forme diferite de angajare a forțelor și mijloacelor pentru a obține succese în lupta armată și victoria în război.

Manevra reprezintă una din formele acțiunilor de luptă hotărâtoare în obținerea succesului în lupta modernă, indiferent că aceasta se desfășoară pe uscat, pe apă, în aer sau în ciberspațiu,și constituie modalitatea cea mai eficientă de întrebuințare în acțiunile armate a forțelor, mijloacelor, precum și a sistemului de informații. Din perspectivă informațională, manevra înseamnă decizie și acțiune bazate pe o foarte bună cunoaștere a situației, o înțelegere ascuțită a intențiilor inamicului, a factorilor esențiali care fac ca fiecare etapă de desfășurare și fiecare condiție să fie unice.

Rolul sistemului de informații este extrem de important mai ales pentru identificarea pregătirilor și așteptărilor adversarului.

Informația precisă, verosimilă, vine în sprijinul aprofundării elementelor de fond și de formă care dau sens aprecierii nedeformate a inamicului și a mediului informațional.

Oricâte judecăți de valoare, chiar geniale, ar emite comandanții / liderii de la toate nivelurile (eșaloanele), acestea nu pot substitui informația bună. Talentul și geniul militar pot să dea sens unei informații într-un mod mai rațional, să o facă disponibilă, să-i dea o utilizare superioară, adică să fie exploatată la maximum și în timp rapid, dar, indiferent de cât de sclipitoare i-ar fi mintea, acesta nu poate opera eficient fără informații bune.

Dintotdeauna, slăbiciunile inamicului, demne de exploatat, au constituit “atracția” structurilor de informații; ca urmare, putem adăuga că acestea din urmă constituie un element important al puterii în luptă.

Activitatea de comandă și control este – la pace, în situații de criză dar, mai cu seamă, în caz de război – foarte importantă, ea exprimându-se, în primul rând, prin funcțiile și operațiunile militare cărora le conferă conținut, greutate, semnificație, punându-le, în mod firesc, într-un ansamblu coerent și echilibrat. Armonizarea logistică și cercetarea, informatica sau managementul acțiunilor nu ar avea sens dacă nu ar fi raportate la comandă și control. Din perspectiva acestor deziderate, triada informație – comandă – control este cheia înțelegerii rolului informațiilor.

În ecuația menționată, principalul obiectiv al promovării corecte și oportune a informațiilor este acela de a constitui un suport consistent în procesul de luare a deciziei, de a-i susține pe decidenții militari prin diminuarea incertitudinilor cu privire la situația adversarilor, la un nivel de cunoaștere relativ bun și, pe această bază, la dirijarea eficientă a acțiunilor militare.

În realizarea obiectivului primar, acela de a susține procesul de luare a deciziei, apreciem că sistemului de informații, în tot registrul – pace, criză, război – îi revin foarte multe misiuni, cele mai importante fiind: identifică, analizează și evaluează spațiul informativ-operativ; contribuie la dezvoltarea și evaluarea metodelor de acțiune ale trupelor proprii; face estimări și avertizări cu privire la căile de acțiune ale inamicului, formulând în plan contrainformativ amenințările la care am putea fi supuși, și, pe această bază, stabilește strategia de contracarare a acțiunilor adverse, asigurând pătrunderea trupelor proprii pe direcțiile vulnerabile ale inamicului.

Informația reprezintă un factor vital în conflictul armat. Aceasta va fi culeasă, analizată, interpretată și exploatată la toate nivelurile acțiunii militare, prin procesarea ei într-un sistem bine pus la punct și foarte eficace. Cu atât mai mult cu cât războiul informațional va angaja forțe tot mai importante, consumând informația, atât ca resursă, cât și ca rezultat, succesul său fiind obținut prin paralizarea capacității inamicului de a exercita comanda și controlul.

Activitatea informativ-operativă are, de asemenea, un rol preponderent, chiar hotărâtor, în planificarea și executarea operațiilor, sistemul de informații creat fiind inseparabil operațiilor.

Componenta informativ-operativă nu reprezintă o activitate absconsă, ea aflându-se într-o certă și permanentă legătură cu factorii de risc pe timp de pace, cu amenințările și pericolele în situații de criză și la război. O bună activitate informativ-operativă începe cu comandanți buni, cerebrali, călăuziți de înalte trăsături morale și de caracter, care dispun de calitatea de “a produce cunoaștere”, reducând în acest fel incertitudinea pe toată verticala decizională.

2.6. Informațiile militare la pace, în situații de criză și de război

Pe timp de pace, importanța managementului informației crește substanțial la nivelul structurilor operaționale. Existența, la momentul oportun, a unor evaluări corecte a evoluției situației internaționale din zona de interes strategic, combinată cu abilitatea liderilor militari de a gestiona situațiile de criză, va permite acestora să decidă și să acționeze mult mai operativ pentru identificarea, localizarea și determinarea factorilor de risc și a amenințărilor la adresa securității naționale, în scopul prevenirii surprinderii și stabilirii măsurilor optime de reacție.

În acest sens, la nivelul Statului Major General, Centrul Operațional de Conducere Militară (COCMIL) reprezintă structura operațională care conduce ansamblul de măsuri de asigurare strategică și care monitorizează, în permanență, evoluția situației politico-militare, sociale, economice etc. din spațiul de interes strategic al României, în scopul sesizării apariției factorilor de risc și a amenințărilor la adresa securității naționale și prevenirii surprinderii, prin executarea avertizării și înștiințării oportune a sistemului militar, precum și prin propunerea primelor măsuri de prevenire, limitare și soluționare a unor situații de criză.

Structura de specialitate în domeniul managementului informațional existentă în cadrul COCMIL are, în principal, următoarele responsabilități: centralizarea, filtrarea, analiza și evaluarea informațiilor cu caracter politico-militar din zona de interes strategic a României; determinarea indiciilor privind apariția factorilor de risc și a amenințărilor la adresa securității naționale, ca și elaborarea de prognoze, pe termen scurt și mediu, relativ la evoluția situației politico-militare internaționale; asigurarea elementelor de analiză, evaluare și prognoză necesare factorilor de decizie din Statul Major General, pentru luarea deciziilor în domeniile gestionării crizelor, realizării măsurilor de asigurare strategică la pace și pentru conducerea acțiunilor militare în situații de criză.

2.7. Aspecte ale managementului informației în structurile militare aflate în subordinea SMFA

Pentru a analiza sistemul informațional al acestor tipuri de subunități militare este nevoie de a ne raporta la situația în care se află întreaga armată: poate fi în situația de război, în situația de criză sau la pace.

Întrucât misiunea de bază a armatei este aceea de a apăra teritoriul și populația unei țări de diferitele atacuri sau operațiuni ale altei țări sau ale unui inamic vom începe cu analiza sistemului informațional al subunităților militare subordonate SMFA în situația în care armata se află în război.

Trebuie precizat încă de la început scopul major al acestui subcapitol.

Unitățile militare subordonate SMFA sunt unitățile în care activitatea de bază este legată de aviație, de zborul aeronavelor, de zborul personalului navigant cu aceste aeronave. Așadar, scopul este acela de a reliefa importanța informațiilor în cadrul activităților de zbor în special și necesitatea funcționării corecte a sistemului informațional în cadrul acestor unități de aviație.

Este adevărat că într-o astfel unitate nu există numai și numai personal navigant și personal aflat în legătură directă cu aviația. Pe lângă cei implicați direct în desfășurarea activității de zbor se mai găsește și personal militar aparținând altor arme și categorii de forțe armate. Cei implicați direct în activitatea de zbor fac parte din următoarele categorii de arme și personal:

personalul navigant, piloții, cei implicați în comanda aeronavelor și în zborul propriu-zis;

personalul nenavigant, care prin activitatea sa de a observa și conduce zborul de la sol reprezintă a doua categorie de persoane aflate în legătură directă cu aviația. Inginerii și personalul tehnic care se ocupă cu menținerea și buna funcționare a aeronavelor sunt și ei incluși în această categorie;

personalul din cadrul armei meteorologie reprezintă și el un pilon important la care se raportează zborul aeronavelor în condiții normale. Deși experiența proprie își spune cuvântul – există piloți care pot prognoza evoluția vremii cu o mare exactitate – totuși arma meteorologie există și are un cuvânt important de spus în ceea ce privește zborul;

personalul din cadrul armei radiolocație sau radiolocatoriștii sunt cei care urmăresc “de jos” tot timpul evoluția aeronavelor “acolo sus” și cei care contribuie în caz de război la ghidarea aeronavelor pentru buna desfășurare a misiunilor lor și în plus și a subunităților de artilerie antiaeriană situate pe aerodromurile militare.

Aceste arme au legătură directă cu cea a aviației. Dar acestea nu constituie totalul personalului unei unități militare de aviație. Întâlnim și personal militar aparținând armelor artilerie și rachete antiaeriene, personal de geniu, personal medical, chir și personal din arma infanterie și implicit personal civil. Aceste categorii de arme au o tangență mai mică cu activitate de zbor, la pace uneori chiar nici nu știu unii de alții, dar în caz de război activitățile lor se bazează unele pe altele.

Datorită faptului ca activitatea de bază a unei unități militare aflate în subordinea SMFA este aviația, voi analiza sistemul informațional al unei astfel de unități, cel axat în principal pe informațiile provenite de la și pentru armele: aviație, cu cele două categorii de personal, navigant și nenavigant, meteorologia implicată și ea direct (deși în caz de război numai fenomenele meteo prea periculoase pot duce la anularea unei misiuni), radiolocația și subunitățile de rachete antiaeriene.

Persoana cu funcție de comandă într-o astfel de unitate militară nunumai că trebuie să fie bine pregătită teoretic și cu un dezvoltat simț practic dar trebuie să-și formeze un comandament și șefi de compartimente cu care să conlucreze fără nici un fel de obstacole.

Comandamentul unei unități de aviație, în caz de război, constituie elementul de bază în desfășurarea operațiunilor militare și a activități întregului personal implicat în luptă. Comandamentul trebuie să fie permanent informat asupra situației câmpului de luptă, de fapt, cunoașterea situației câmpului de luptă în orice moment de către întregul comandament se impune a fi cheia întregii activități de luptă ulterioare.

Cunoașterea situației constituie o obligație permanentă a comandantului, a statului major și, în general, a fiecărui ofițer din structura comandamentului.

Comandamentul unei unități militare realizează cunoașterea situației prin studierea informațiilor referitoare la aceasta. Informațiile despre situație sunt centralizate pe trei domenii:

informații despre zona de acțiune a trupelor (zona de conflict);

informații despre inamic;

informații despre forțele proprii.

Informațiile despre zona de acțiune cuprind acele caracteristici ale zonei și terenului în care au loc sau vor avea acțiunile armate. Acestea se referă la elementele topografice, ale terenului, la climă (precipitații, temperatură, umiditate, mișcări ale aerului, vizibilitate) și la alte date care caracterizează zona (politico – economice, demografice, sociale, religioase, psihologice, sanitar – veterinare etc). În cadrul acestei acțiuni de informare referitoare la zonă, arma meteo și serviciul de informații și contrainformații existent în orice unitate militară din subordinea oricărui Stat Major reprezintă elementele cheie ale bunei informări a comandantului.

Informațiile despre inamic și despre trupele proprii se referă la: compunerea acestora (identitatea, tehnica militară și tipul de organizare); capacitățile speciale; dispunerea forțelor și mijloacelor; acțiunile recente și cele în curs de desfășurare; gradul de suport logistic; particularitățile care vor influența eficiența acțiunilor acestora. Serviciul de informații și contrainformații va fi și aici pe primul plan.

Pentru cunoașterea situației forțelor și mijloacelor proprii este nevoie ca sistemul informațional al fiecărei unități în parte (destul de identificabil cu al alteia, în general, dar special și specific fiecăreia în parte) să funcționeze impecabil.

Informațiile despre zona de acțiune și despre inamic, care prezintă interes, trebuie să ajungă în timp oportun la compartimentul informații, indiferent de compartimentul, arma, specialitatea sau sursele de informare care au intrat în posesia acestora.

Informațiile despre forțele proprii precum și concluziile rezultate din analiza zonei de acțiune și a inamicului se centralizează la compartimentul operații.

Informațiile despre situație sunt folosite de către comandamente pentru analiza situației și efectuarea estimărilor de stat major. Din analiza situației trebuie să rezulte concluzii necesare stabilirii cursurilor acțiunilor militare, luării deciziei, elaborării planului și a ordinului de acțiune, precum și măsurile urgente ce se impun, în special, pe timpul desfășurării acțiunilor militare.

Natura și ponderea informațiilor precum și timpul în care trebuie procurate, prelucrate, și difuzate comandamentului sunt determinate de forma și procedeele de acțiune militară ce urmează să se desfășoare.

Pentru a cunoaște situația comandamentul desfășoară următoarele activități: procurarea, prelucrarea și difuzarea informațiilor.

Procurarea informațiilor:

În cadrul statului major al fiecărei unități în parte, sunt stabilite proceduri specifice fiecărei arme și fiecărui ofițer dintr-un compartiment, responsabil cu informarea, privind procurare de informații. Pe baza acestor proceduri se aduc apoi la cunoștința comandantului și întregului comandament.

Principalele proceduri folosite de comandament pentru procurarea de informații sunt: rapoartele de informare, informările și procedeele de cercetare specifice structurilor specializate și fiecărui compartiment în parte. Fiecare compartiment al comandamentului stabilește un plan de procurare al informațiilor pe baza necesităților proprii.

La nivelul unităților militare de aviație, pentru procurarea informațiilor referitoare la zona de acțiune și a celor legate de inamic, există aeronave și personal navigant special pregătit pentru astfel de operațiuni. Cu toate că acționează pentru culegerea de informații, acțiunea lor se bazează tot pe informații, pe deținere de informații, dar altfel de informații decât cele care urmează a fi strânse, procurate. Aici intervin celelalte categorii de arme, cele terestre, cele care în caz de război devin indispensabile: meteo, radiolocația, artileria și rachetele antiaeriene, geniul, logistica.

Îndeplinirea cu succes a operațiunilor aviației militare constă în calitatea informațiilor și serviciilor aduse de celelalte arme.

B) Prelucrarea informațiilor

Presupune următoarele activități: procesarea și centralizarea, analiza și evidența acestora.

Procesarea și centralizarea informațiilor se realizează prin prelucrarea primară (decodarea, traducerea, evaluarea etc.) și gruparea acestora pe domenii. În cazul aviației, culegerea de informații înseamnă observarea cu ochiul liber, de către pilot sau de către un observator specializat în informare, care îl însoțește sau fotografierea cu aparate speciale de la bordul aeronavei. Odată ajunși la sol, prelucrarea acestor informații se face rapid și fără eforturi prea mari.

Analiza informațiilor presupune studierea și interpretarea acestora, în scopul stabilirii gradului de autenticitate și a semnificației lor reale. Aici intervin în mod primordial cerințele pe care trebuie să le îndeplinească informația și pe care le-am evidențiat în capitolul I.

Informațiile analizate se iau în evidența comandamentului și se rețin atât cele semnificative pentru situația și momentul respectiv, cât și cele nesemnificative. Ceea ce este nesemnificativ pentru o anumită situație poate fi relevant în alte condiții și invers.

În activitatea de prelucrare a informațiilor un loc important îl ocupă mijloacele de prelucrarea și suporturile de păstrare a informațiilor. Informațiile trebuie să ajungă la comandant în stare perfectă, astfel încât deciziile rezultate de pe urma lor să fie corecte, concise, clare și să conducă la rezolvarea cu bine a activității impuse.

C) Difuzarea informațiilor

Se face prin rapoarte de informare, informări sau alte proceduri de stat major ordonate de comandant.

Rapoartele de informare se prezintă de regulă comandanților și eșaloanelor superioare, iar informările se fac de către eșaloanele superioare către cele inferioare, eșaloanele vecine și între cele care cooperează pentru îndeplinirea unei misiuni, precum și între compartimentele comandamentului.

Informarea se face prin proceduri stabilite de către șeful de stat major în conformitate cu relațiile organizatorice existente. Fiecare ofițer din comandament trebui să cunoască tipul de informații de care au nevoie compartimentele și să fie în măsură să prezinte informări din domeniul său de responsabilitate.

Informarea comandamentelor subordonate, a celor cu care se cooperează și a celor vecine se realizează ori de câte ori este nevoie. Între structurile amintite trebuie să existe o cooperare permanentă pe linia unei informări reciproce, sistematice și oportune.

Comandamentele subordonate, cele cu care se cooperează și cele vecine sunt informate imediat când se descoperă despre inamic elemente surprinzătoare care ar periclita în vreun fel situația.

Compartimentele comandamentului trebuie să-l informeze pe comandant ori de câte ori este necesar pentru a-l pune la curent cu situația și evoluția acesteia în timp și spațiu. La primirea misiunii de către comandant, compartimentul trebuie să fie în măsură să-i prezinte acestuia imediat o estimare a situației curente. Comandantul trebuie să fie informat despre orice schimbare care ar putea influența decizia. Conform acesteia, compartimentele comandamentului comunică comandantului informațiile semnificative despre situație.

Din cele relatate până acum despre importanța informației și a sistemului informațional în cadrul unităților militare de aviație, în caz de război, desprindem următoarea concluzie: circuitul informațional are două sensuri; comandantul ia decizii, dă ordine poate tocmai personalului care i-a pus la bază un fond primar de informații, pe baza cărora, el împreună cu întreg comandamentul și șefii fiecărui compartiment în parte elaborează aceste decizii, în fond tot informații, informații finale.

Ținând cont că în acest început de mileniu și secol aviația este cea care deschide războiul și cea care determină în cea mai mare măsură evoluția lui și precizează în mod indirect învingătorul, trebuie să subliniez rolul major al unui corespunzător sistem informațional și al informației de orice natură din mediul aviatic militar.

Pentru a fi în măsura de a face unui război, armata se pregătește și în timp de pace tot pentru război. Putem afirma astfel, că armata nu cunoaște noțiunea de pace decât în mod relativ. Îndeplinirea cu succes a misiunilor din timpul unui război se bazează pe un antrenament specific încă din timp de pace. Un bun pilot înseamnă practică continuă și o experiență de zbor adunată în sute și mii de ore de zbor. Aducându-ne aminte că zborul nu înseamnă numai implicarea personalului navigant ci conlucrarea și altor categorii de arme, atunci personalul aparținând acestor arme va acumula și el luni și ani de experiență. Experiența în muncă se răsfrânge și asupra sistemului informațional dintr-o unitate militară și asupra relațiilor dintre cei implicați în activitate. Vor deveni mai apropiați, se vor cunoaște mai bine, vor avea încredere mai mare unul în celălalt, vor face schimb de informații mai mult, vor îmbunătății calitatea sistemului informațional din unitate. Își vor da seama din experiența proprie și nu din auzite sau din spusele altora despre însemnătatea informației în viața lor și în unitatea din care fac parte și astfel vor conștientiza rolul comunicării și a informării continue.

În timp de pace, informațiile circulă pe canale ascendente și descendente dar mai ales orizontale. Acest fapt nu poate duce decât la un lucru bun: conștientizarea importanței informației în sistemul militar și a locului central pe care trebuie să-l ocupe sistemul informațional pentru buna desfășurare a activităților din organismele militare. Personalul militar va conștientiza necesitatea organizării și funcționării corecte a managementului informațiilor. Și aceasta mai ales în cadrul structurilor militare aflate în subordinea SMFA.

Referitor la personalul cu funcții de conducere, ei trebuie să fie capabili să acorde însemnătatea cuvenită oricărei informații, de orice natură ar fi ea și de la orice sursă ar proveni. Întâi trebuie aflate, culese, procurate apoi analizate și clasificate și, abia după aceea, trecerea la elaborarea deciziilor privind rezolvarea situației impuse.

D) Documente pentru informare

Sunt acele acte elaborate și folosite de către comandament pentru a raporta eșalonului superior, a documenta comandantul și personalul din comandament și a informa subordonații și pe cei cu care se cooperează în vederea desfășurării unei acțiuni militare.

Din această categorie de documente fac parte: raportul de informare, informarea, jurnalul acțiunilor militare și alte documente diverse.

1. Raportul de informare este documentul prin care se realizează informarea eșalonului superior și a comandantului asupra problemelor specifice pregătirii și desfășurării acțiunilor militare. Raportul de informare care se transmite eșalonului superior se elaborează, de regulă, de către compartimentul operații, sub formă de text, la care se pot anexa hărți, scheme sau alte documente. Acesta se transmite la sfârșitul fiecărei zile, după finalizarea unei acțiuni importante, la cerere sau când intervin modificări ale situației și ale acțiunilor care trebuie cunoscute.

Raportul de informare al comandantului se întocmește de către șefii de compartimente sau de către alți ofițeri numiși de comandant și conține, de regulă, date și estimări (concluzii, propuneri) care se prezintă verbal, în scris sau prin alte forme la termenul stabilit. Estimările elaborate trebuie să faciliteze decizia comandantului printr-o prezentare clară, scurtă și concisă.

Raportul de informare, de regulă, cuprinde: situația și estimarea acțiunilor inamicului din punct de vedere al structurii care elaborează raportul; situația unității sau a unui compartiment din cadrul unității și estimarea acțiunilor desfășurate de aceasta sau de respectivul compartiment; concluzii și măsuri sau activități ce se impun pentru continuarea și finalizarea acțiunii; cereri pentru sprijinul acțiunilor; alte elemente, apreciate ca fiind necesare de către persoana care întocmește raportul.

Raportul de informare se poate referi și la o singură problemă atunci când conținutul acesteia impune cunoașterea imediată de către comandant sau eșalonul superior.

Informarea este documentul prin care se transmit diferite informații subordonaților, vecinilor sau celor cu care se cooperează. Se elaborează de către compartimentele sau ofițerii comandamentului atunci când situația o cere, sub formă de text la care se pot anexa hărți, scheme sau alte documente. Informările asupra problemelor urgente se fac imediat, celelalte informări pot fi grupate și transmise periodic, respectându-se principiul adresării acestora către unitățile, compartimentele sau persoanele strict implicate în rezolvarea situațiilor la care se referă informarea.

Jurnalul acțiunilor militare este destinat evidenței acțiunilor și documentării asupra acestora. Se întocmește sub formă de text, la care se pot anexa hărți, scheme, fotografii sau alte documente purtătoare de informații. Acesta se completează pe măsura desfășurării acțiunilor militare, de către un ofițer din compartimentul operații. El este ajutat de ofițeri din celelalte compartimente ale comandamentului, numiți de șefii acestora, care îi vor pune la dispoziție datele specifice activității lor. Șeful de stat major verifică autenticitatea datelor înscrise în jurnalul acțiunilor militare, iar la terminarea unor acțiuni mai importante le prezintă comandantului.

Jurnalul cuprinde: încadrarea nominală, cu funcții, cu personal a unității; structura unității; concluziile despre situația politico-militară; misiunea unității; prezentarea pe scurt a planului de acțiune; relatarea acțiunilor desfășurate; situația unității și a forțelor subordonate, după îndeplinirea fiecărei misiuni, evidențiindu-se faptele mai importante; schimbările care au avut loc în structura unității; cererile adresate eșalonului superior sau primite de la subordonați, de la vecini și de la cei cu care se cooperează, precum și modul de rezolvare a lor; cauzele succeselor sau insucceselor în acțiunile de luptă; recompensele propuse a fi acordate celor care s-au distins în acțiunile de luptă.

4. Documentele diverse sunt cele care se folosesc pentru documentarea comandamentului și care se referă la cunoașterea situației, zonei a actelor normative. Acestea nu au o formă prestabilită și pot fi tabele, scheme, hărți, fotografii, alți suporți purtători de informații.

2.8. Ce așteptăm de la serviciul de informații?

Toți decidenții militari și politico-militari doresc să aibă la dispoziție servicii de informații care să atingă perfecțiunea și, ajunse la cele mai înalte standarde de evaluare a calității informațiilor, să dispună de abilitatea și capacitatea de a executa recunoașteri ori supravegheri în orice clipă, să poată detecta și urmării manevrele forțelor terestre și aeriene, în anumite situații chiar furnizând imagini în timp real, relativ la activitățile inamicului. Acestea vor fi completate cu analize și sinteze efectuate de cei mai iscusiți experți, care să poată asigura înțelegerea profundă atât a capacităților inamicului, cât mai ales a intențiilor acestuia.

Prețul eșecului în activitatea informativ-operativă constă, implicit, în pierderea de vieți omenești, în distrugerea echipamentelor și a bazelor de pregătire, în insuccesul misiunii sau chiar în înfrângere, riscându-se astfel pierderea păcii.

Serviciile de informații sunt puse uneori în situația să furnizeze mai degrabă estimări decât certitudini, informații incorecte uneori sau incomplete în alte cazuri, adesea scăpându-se din vedere gradul dorit al detaliului și al încrederii.

Toate aceste lipsuri în cunoaștere, altminteri previzionate, câteodată foarte mari, sunt o caracteristică naturală și inevitabilă a luptei cu un inamic aflat într-o atitudine independentă, dar foarte ostilă.

Serviciile de informații trebuie să se gândească, întotdeauna, la ce este nefast pentru securitatea națională, iar dacă nu sunt în măsură să dispună de informații, capacitatea lor de estimare și de avertizare scade vertiginos.

În psihologia structurii militare de informații este prezentă “imaginea inamicului”, astfel încât există tendința ca ofițerii operativi și analiști să fie considerați cei care avertizează asupra pericolelor și care îi scot din apatie pe decidenți, solicitându-le atenția.

Problema cheie a serviciilor de informații pentru apărare o constituie, în prezent, profesionalismul membrilor ce le compun atât din perspectiva competenței calitative, cât și a celei cantitative. Se ignoră uneori un principiu destul de cunoscut, și anume acela că “reducerea efectivelor combatante dintr-o structură militară determină o creștere în rândul celor din munca de informații cu scopul evident de a avea sub un control de specialitate toată plaja factorilor de risc și a tuturor amenințărilor la adresa securității apărării și siguranței naționale atât din interior, cât și din exterior”.

Necesitatea asigurării informative a acțiunilor militare într-un război este tot mai evidentă ca urmare a creșterii deosebite a importanței resursei informaționale într-o confruntare deschisă.

Serviciile de informații militare sunt angajate tot mai strâns pe timpul derulării stării de tensiune și de criză, stare ce poate genera conflictul armat.

Ducerea războiului este fenomenul cel mai complex și ridică întotdeauna probleme noi, creează situații neprevăzute, solicitând din partea strategiei, și nu numai, o mare capacitate de adaptare și de asigurare.

Serviciile de informații își vor dezvolta forme și procedee de ducere a războiului informațional prin adoptarea unor tactici și strategii adecvate, care vizează contracararea pericolelor ce ar împieta modul de întrebuințare a forțelor și mijloacelor scopurilor strategice ale războiului.

Deosebit de importantă pentru structurile de informații este asigurarea de către acestea a formelor principale ale acțiunilor militare în etapa dată a desfășurării războiului, acțiuni ce se realizează prin operații strategice.

Eficacitatea serviciilor de informații este cu atât mai mare cu cât mijloacele de securitate ale adversarului sunt mai puțin performante. Războiul, așa cum se cunoaște, se poartă în toate mediile, iar nevoia de informații a acestuia este extraordinar de mare, astfel încât nimic nu începe, nu se desfășoară și nu se termină fără informații și contrainformații.

Informația sub diferite forme a fost proprie tuturor conflictelor militare desfășurate în decursul istoriei. În prezent și în viitor mai ales, așa cum se poate prognoza, va căpăta un conținut determinant. Analiștii militari consideră că informațiile în război sunt “mai prezente decât cele mai puternice bombe”.

MOTTO:

“Războiul se poate desfășura în moduri diferite. Cele mai nefericite situații se întâmplă îndeobște atunci când o Putere crede că-și poate atinge obiectivele fie fără război sau fie numai printr-o confruntare armată limitată ce poate fi câștigată cu ușurință – o astfel de putere își face calcule greșite.

În consecință, elaborarea unei politici de securitate rotunde și coerente pune accentul atât pe oțelul rece cât și pe psihologie.”

(Margaret Thatcher)

CAPITOLUL 3

IMPLICAȚII PSIHOLOGICE ALE MANAGEMENTULUI INFORMAȚIILOR

3.1. Importanța informațiilor în războiul psihoinformațional și în procesul deciziei inițiale la nivelul conducerii strategice.

În capitolul I am definit, reliefat și caracterizat noțiunea de război informațional ca fiind o formă de conflict care urmărește evitarea producerii de victime umane și pagube materiale și cu urmări mai puțin drastice decât forma de conflict armat. Prin război informațional se urmărește câștigarea dominației informaționale, a superiorității informaționale față de adversar. Dar cest fapt nu implică neapărat și ca adversarul să se recunoască învins și să capituleze, lăsându-se sub stăpânirea și conducerea celui mai bine informat. La aceasta se ajunge tot prin intermediul conflictului armat. Acest război clasic, cu arme și ființe umane în rolul principal, se poate câștiga mai ușor sau mai greu, în funcție de cantitatea și calitatea de informații deținute și în funcție de capacitatea de decizie a eșaloanelor de conducere a operațiunilor armate. Războiul informațional presupune așadar câștigarea superiorității informaționale pe care se bazează războiul armat, confruntarea propriu-zisă.

Un element de legătură a celor două aspecte ale războiului, cel informațional și cel armat îl constituie războiul psihologic. Acest tip de război se bazează exclusiv pe informații (pe informații de orice natură). Războiul psihologic determină implicit modul de câștigare a confruntării armate.

În continuare voi evidenția importanța dobândirii și utilizării informației în războiul psihologic și voi insista asupra conținutului și a ipostazelor deciziei necesare la nivelul de conducere strategic al unui stat.

Datorită importanței informației în acțiunile războiului psihologic, se va folosi în continuare noțiunea de război psihoinformațional.

Se apreciază că într-o confruntare psihoinformațională, calitatea deciziei factorului de conducere strategică este direct proporțională cu calitatea informației pe care se bazează actul decizional.

O strategie de securitate “rotundă și coerentă” se fundamentează prin angrenarea de către puterea de stat – într-o concepție unitară, în mod echilibrat și integrat, a patru instrumente fundamentale care stau la îndemâna sa – economic, diplomatic, militar și cel psihoinformațional. În funcție de obiectivele urmărite de către puterea de stat în cadrul strategiilor de securitate națională, ponderea operațională a instrumentelor angajate este variabilă în funcție de o anumită scară de importanță și în corelație cu o anumită tipologie situațională (pace, criză sau război).

Se poate spune că amploarea dimensiunii economice sau a celei militare a unei strategii de securitate națională, la un moment dat, are precădere, de exemplu, față de dimensiunea diplomatică și militară sau față de cea psihoinformațională și invers. Corespunzător acestora putem vorbi de confruntarea în domeniul economic, militar, psihoinformațional etc.

Stadiul actual al cercetărilor face posibilă proiectarea unei dimensiuni informaționale a strategiilor de securitate națională prin punerea în acțiune de către puterea de stat a celui de-al patrulea instrument în cadrul activității pentru promovarea intereselor naționale.

Din această perspectivă, unele state au conștientizat faptul că printr-o confruntare psihoinformațională se poate obține, menține și exercita puterea asupra altora.

Dacă puterea este definită ca “posibilitatea și hotărârea de administra disparitățile dintre ceea ce un stat deține și ceea ce alt stat vrea”, iar pentru că administrarea acestei disparități constituie un proces continuu, atunci dinamica acestei relații, sub impactul confruntării psihoinformaționale, face ca pacea, situația de criză și războiul să fie numai trei intervale ale unui continuum conflictual. De aici rezultă că instrumentul psihoinformațional este liantul (coagulantul) celor trei, prin care puterea de stat își realizează obiectivele strategiei de securitate națională. În acest sens, instrumentul psihoinformațional este distinct față de celelalte trei, recunoscute în mod tradițional, separabil în mod analitic, dar inseparabil în mod operațional (de exemplu, instrumentul diplomatic de cel militar).

Pentru înțelegerea naturii și a importanței instrumentului psihoinformațional al activității de stat trebuie reținută diferența dintre lumea reală, cea materială și lumea aparentă, precum și faptul că acestea nu se identifică întru totul. Această subliniere ne ajută să observăm că instrumentul economic, militar și cel diplomatic implică modificarea directă a lumii materiale, pe când cel psihoinformațional implică manipularea lumii aparente.

Dacă se dorește elaborarea unui plan de acțiune pentru a influența sau a schimba comportamentul unui alt stat, trebuie să ne facem o idee despre ceea ce determină acel comportament. Politologul R.C.Snyder arată că, pentru a influența comportamentul unui stat, este necesară elaborarea unei strategii destinate să afecteze maniera în care factorii săi de conducere “definesc o anume situație de fapt “.

În mod tradițional, strategiile care au angajat instrumentul economic și pe cel militar ale puterii de stat au încercat să influențeze “definirea situației” de către factorii de conducere ai altui stat prin schimbarea materială a acelei situații. Astfel cheltuielile militare pot fi mărite, o grupare de forțe poate fi dislocată la o frontieră în dispută, un embargou poate fi impus asupra importurilor și exporturilor, negocierile diplomatice pot duce la realizarea unor noi alianțe etc.

În cazul în care se angajează instrumentul psihoinformațional, atunci trebuie răspuns la întrebarea: “A cui lume aparentă trebuie modificată?”. În cadrul confruntării psihoinformaționale este vorba, în principal, despre lumea aparentă a factorilor de conducere ai unui stat, adică ceea ce am denumit “ definirea situației interne și internaționale” de către aceștia. Modificarea “definirii situației” poate fi realizată în mod direct și indirect. De exemplu, diferitele forme de propagandă adresate populației altui stat ar putea face ca mulți indivizi să-și schimbe atitudinea față de politica propriului guvern. Această situație, care poate fi instrumentală pentru estimările factorilor de conducere cu privire la sprijinul pe care îl au din partea opiniei publice interne, va determina o schimbare în politica guvernului respectiv.

În toate situațiile în care o operație implică o încercare de modificare – manipulare a modului în care oamenii văd lumea, și nu a obiectelor materiale și a evenimentelor, se poate spune că se apelează la instrumentul psihoinformațional al activității și puterii de stat. Sintetic se poate spune că operațiile din cadrul confruntării psihoinformaționale își propun să modifice atitudinea și comportamentul indivizilor, populației, statelor, respectiv a celor care creează evenimentele, iar nu evenimentele sau obiectele însele, adică lumea materială.

Cu toate că sunt necesare mai multe elaborări teoretice, voi transpune o definiție, care mi se pare cât se poate de completă, a confruntării psihoinformaționale: “confruntarea psihoinformațională este un ansamblu foarte complex și extrem de mobil, de măsuri, activități și acțiuni organizate și desfășurate de către structuri cu grade diferite de specializare, utilizând forme și procedee adecvate, în vederea dobândirii și folosirii cantitativ-calitative a informațiilor în relație amicală sau inamicală cu un partener ori grup de parteneri, în scopul realizării unor obiective de interes național”.

Dacă reținem numai două elemente din această definiție, adică “dobândirea și folosirea cantitativ-calitativă a informațiilor” și “în scopul realizării unor obiective de interes național”, vom observa că ne putem plasa în sfera diagnozei și prognozei ca atribute ale conducerii strategice, respectiv și prin extrapolare în ceea ce denumeam mai înainte “definirea situației interne și internaționale de către factorii de conducere”.

Definirea situației de către factorii de putere ai unui stat reprezintă un moment în cadrul procesului de decizie la nivel strategic, care poate fi încadrat în ceea ce se numește decizia inițială.

Înainte de a determina conținutul și ipostazele deciziei inițiale ca rezultat al confruntării psihoinformaționale, este necesară menționarea unor aspecte legate de categoriile de informații folosite și semnificația acestora în cadrul confruntării. În cazul în care amploarea confruntării informaționale este mare, pentru ca instrumentul psihoinformațional să poată opera corespunzător acesteia, în planificarea operațiilor de război psihologic sunt necesare informații care să aibă capacitatea de a influența factorii de conducere politică din alte state.

Specialiști de profil au căzut de acord privind categoriile de informații necesare. În acest sens au fost evidențiate trei categorii de informații, aflate într-o strânsă interrelație, care, în cadrul procesului decizional, trebuie să răspundă următoarelor întrebări:

“A cui lume aparentă trebuie modificată pentru a influența comportamentul unui alt stat în maniera dorită?” și

“ Care este probabilitatea de succes a operației, corespunzător diferitelor ei grade de intensitate?”.

Răspunsurile la asemenea întrebări duc la o selecție a audiențelor și la estimare a magnitudinii operației de război informațional reclamate de obținerea unui rezultat corespunzător. În acest caz avem de-a face cu informații de bază sau de fundamentare (concretizate în studii de fundamentare a operațiilor de război psihologic).

După efectuarea selecției audiențelor, se dă răspunsul la ce trebuie spus, comunicat unei anume audiențe, astfel încât să răspundă unor stimuli și mesajelor comunicării cu aceasta și să adopte reacția așteptată din partea generatorului operației. Pentru aceasta se apelează la informații de ieșire.

Pe măsură ce operația se desfășoară, este necesar să se urmărească, în mod constant, și să se evalueze raporturile dintre informațiile de bază și cele de ieșire, pentru a se face ajustările corespunzătoare. Aceste informații sunt denumite informații de evaluare /corectare sau feedback.

Toate aceste informații stabilesc audiențele cu contribuție esențială în procesul de decizie și în îndeplinirea obiectivelor operațiilor. Pentru aceasta sunt necesare unele criterii în funcție de care trebuie analizate audiențele. Aceste criterii sunt:

criteriul susceptibilității, care indică predispoziția diferitelor audiențe la o anumită influențare vizată, într-o anume manieră, prin operațiile de război psihologic;

criteriul importanței audienței, prin care se identifică rolul și locul unei anumite audiențe în cadrul procesului de decizie politică.

Pentru a evidenția și mai mult natura informațiilor reclamate de operațiile de război psihologic, faptul că “nimic din ceea ce este omenesc nu ne este străin”, precum și rolul fundamental al serviciilor de informații, subliniez că o informație aparent nevinovată, ar putea hotărî aspectele majore ale unei operații dedicate unui asemenea război.

La punctul 12 dintr-un ghid privind natura informațiilor ce se solicită a fi culese, Grupul 7 de Război Psihologic al S.U.A. își propune ca serviciile de informații să obțină date despre igiena personală. La prima vedere pare ridicol ca un serviciu de informații militare să se preocupe de modul în care unii indivizi dintr-o anumită zonă folosesc, de exemplu, parfumurile sau o anumită cantitate de săpun, dar, dacă aceste informații sunt prelucrate de către specialiști în sociopsihologie și psihologie, pot fi formulate concluzii relevante pentru “fișa psihologică” a grupului respectiv, pentru procesul de planificare a operațiilor de război psihologic, pentru selecția audienței-țintă, precum și a căilor de abordare a acesteia prin formele și modalitățile specifice acestor operații.

În cadrul confruntării psihoinformaționale, un rol esențial îl au serviciile de informații, a căror activitate constă atât în culegerea unor informații din domenii cât mai diversificate, cât și în desfășurarea unor operații specializate, astfel încât impactul acestora în formularea deciziilor inițiale la nivelul conducerii statelor vizate să fie în conformitate cu obiectivele confruntării și să ofere posibilitatea de a genera acțiuni strategice corespunzătoare intereselor care se urmăresc.

Din enunțarea categoriilor de informații, a semnificației, a conținutului și a destinației acestora în cadrul confruntării psihoinformaționale se poate aprecia că, la nivel strategic, decizia inițială are o componentă politică, una militară și anumite ipostaze. În funcție de ponderea instrumentelor angajate de către puterea de stat, o primă ipostază a decizie inițiale ar impune, de exemplu, un studiu prealabil al deciziei militare, respectiv elaborarea unor scenarii strategice ca argument pentru sugestionarea deciziei politice care, sub impactul confruntării informaționale trebuie să fie oportună și fermă. La rândul ei, decizia politică poate și trebuie să determine o decizie de strategie militară în contextul în care a fost luată în prima ipostază.

Excepția, care, în condițiile confruntării psihoinformaționale actuale definită mai sus, poate întări regula, este dată de concomitența decizie politice și militare, solicitând compararea și armonizarea lor, caz în care avem de a face cu decizia inițială politico-militară.

Aspectele legate de valorificarea rezultatelor confruntării psihoinformaționale nu pot fi epuizate dacă nu se face trimitere la existența unor structuri specifice și dedicate, care, prin funcțiile pe care le îndeplinesc în cadrul procesului decizional, să facă posibilă procesarea și furnizarea informațiilor celor mai potrivite pentru elaborarea la nivel strategic a unor decizii primare necesare inițierii unor măsuri, activități și, în final, a unor acțiuni strategice de anvergură.

Așa, după cum s-a demonstrat, ca urmare a dezvoltării și perfecționării formelor, procedeelor și mijloacelor de desfășurare a confruntării psihoinformaționale, actualmente este dificilă solicitarea unei anumite specializări a activității de culegere de informații, precum și a informației însăși. Aceasta pentru că domeniile de confruntare se întrepătrund (o informație de ordin economic poate fi de foarte mare relevanță pentru domeniul militar sau invers), presupunând în același timp un mare volum de informații, o activitate complexă de procesare și, nu în ultimul rând, de utilizare oportună a rezultatului procesării. Explicația acestui fapt constă în strategia securității naționale, care presupune angajarea integrată a celor patru instrumente la îndemâna puterii de stat, iar procesul decizional, prin decizia inițială, în cele trei ipostaze ale sale, trebuie să genereze o acțiune strategică, într-o cât mai strictă conformitate cu cerințele formulate la definirea interesului național.

3.2.Informația in acțiunea de luptă armată

Coborând scara ierarhică a conducerii operațiunilor militare să ne oprim la structurile și organele militare de execuție a ordinelor eșaloanelor superioare. Să ne oprim la ultima ramură descendentă a organismului militar: unitățile și subunitățile care în cazul unui război sunt implicate direct în luptă. Să ne oprim asupra ființelor umane care își pun în mod direct viața în primejdie pentru ducerea la bun sfârșit a unor ordine menite să asigure victoria în luptă. Să analizăm deci situația psihică și morală a militarului aflat în “linia întâi”, care își vede “fără mijloace ajutătoare” inamicul față în față.

Acțiunea militară generează trăiri și comportamente deosebite. Conținutul informațiilor rezultate din contactul cu mediul, fiind într-o alcătuire specifică, aduce modificări în structura și funcțiile unor procese, generează calități și facultăți psihice caracteristice numai acțiunii militare.

Ca rezultat al unor asemenea succesive restructurări, psihismul și calitățile morale ale militarului îi conferă prin instrucție și experiență capacitatea de a intui, de “a vedea în viitor” desfășurarea evenimentelor și de a lua hotărâri pentru luptă. Acțiunea pe câmpul de luptă se desfășoară “dinspre viitor spre prezent”, în sensul că la început se prevede, se intuiește desfășurarea evenimentelor și apoi se acționează.

Intuiția posibilităților de desfășurare a luptei înseamnă prelucrarea unui mare număr de date, parte primite prin misiuni de la eșalonul superior, parte culese și prelucrate din activitate. A prevedea lupta nu înseamnă din nimic cum se va desfășura ea. Sclipirile geniilor militare care au elaborat hotărâri reținute în egală măsură de istorie ca și de literatură, sunt rezultatul analizei unei mari cantități de informații, cunoașterii profunde a unor realități, al intuiției, capabile să mobilizeze gândirea, să analizeze într-un timp scurt o mulțime de factori permanent schimbători, să localizeze în timp și spațiu evenimente ce se vor petrece peste ore sau zile.

Intuiția posibilităților inamicului este posibilă pe fondul cunoașterii, organizării și dotării lui, a modului în care își concepe doctrinar acțiunile, a experienței de război și a posibilităților pe care le are. Acest set de date mereu schimbătoare se obține foarte greu. Din totalul datelor pe care ar trebui să le cunoaștem precis se reușește atingerea unei proporții de 40-50% și aceasta numai în condițiile cele mai favorabile. Totuși, sunt situații când ajungem să acționăm împotriva unui inamic despre care avem vagi indicii. Altădată, însă, un plus de date despre inamic reprezintă o adevărată sursă de fermitate și precizie atât în elaborarea hotărârii, cât și în acțiunea propriu-zisă. Datele furnizate au rolul unui aparat de vedere pe timp de noapte.

Posesia unor date despre intențiile inamicului, îndeosebi a pregătirilor pe care le face și a momentului ales pentru retragere, ne poate determina să atacăm “prematur” (față de calculul inamicului), să-l surprindem tocmai în momentul încercării de a se desprinde de noi și să-l obligăm să renunțe la această formă de luptă înainte de a o adopta. De altfel și această cunoaștere a inamicului trebuie circumscrisă facultății de a intui și aprecia realitățile.

Desigur, între timp, știința conducerii a teoretizat și avansat termenul de “capacitate de prevedere” cu finalitate în domeniul planificării, al organizării științifice și conducerii. S-a schimbat enorm baza informațională a prevederii. Există o diferențiere netă între prevederea bazată pe prelucrarea datelor furnizate de câțiva prizonieri capturați sau a celor dobândite prin observare vizuală și cele oferite de sistemul fotografierii aeriene, al cercetării radioelectronice.

Apreciind corect realitatea creată de situația tactică în care se desfășoară un exercițiu, conferind o semnificație cât mai reală fiecărui indiciu propus de comandant sau de particularitățile terenului, militarul dobândește capacitatea de a intui posibilitățile luptei reale.

3.3. Elemente de psihologie a individului

3.3.1. Aspecte ale psihologiei individuale

Ceea ce îndreptățește alegerea individului ca element primar logic al analizei sociologice este faptul că întreaga activitate din cadrul societății (spre deosebire de masele amorfe de oameni) se desfășoară, în mod obligatoriu, prin intermediul sistemului nervos, sistem fundamental – caracteristic al individualității. Receptorii senzitivi, efectorii motori, rețelele modulare ale căilor nervoase asociative delimitează mult mai bine decât morfologia somatică un sistem funcțional autonom, foarte structurat în intimitatea sa, net diferențiat în raport cu mediul înconjurător și perfect organizat pentru a interacționa cu semenii săi și cu lumea înconjurătoare în conformitate cu trei niveluri asociate în proporții variabile:

ceea ce subiectul acceptă ca informație mai mult sau mai puțin selecționată, provenind din mediul ambiant, dar și din experiențele memorizate anterior. Acestea sunt receptate în mod diferențiat, în funcție de vigilență sau atenție;

ceea ce subiectul desfășoară ca acțiune, înțelegând prin aceasta că el poate acționa intenționat asupra informației primite, dar că actul efectiv dus la bun sfârșit este rațional în totalitate numai în cazuri foarte rare. Această situație introduce noțiuni cum ar fi automatismul și liberul arbitru.

Modul în care subiectul ia în considerare informațiile propuse la realizarea efectivă a acțiunilor sale, ceea ce ne face să vorbim de sentimente, emoții, stare psihică, dispoziție.

Dispoziții și atitudini

Organizarea sistemului nervos caracterizează perfect noțiunea de individ, bine delimitat, ca un ansamblu cu funcționare proprie, intimă, care poate totuși “comunica” cu lumea înconjurătoare. Formarea individului ca persoană socială este supusă unor numeroase influențe de natură genetică, educațională, culturală, unele dintre ele, cum sunt cele genetice, acționând chiar înainte de naștere. Copilul, atunci când devine cetățean, nu reprezintă o personalitate virgină; el acționează sub impulsul dispoziției psihice de moment, a presiunilor afective sau emoționale, într-un anumit cadru de cunoștințe și experiențe; toate acestea îl fac să fie diferit de alții, îi întăresc individualitatea, însă, în cele mai multe cazuri, copilul nu este autorizat să aleagă. Transpusă în schemă, situația se prezintă astfel: relația cu evenimentele, persoanele sau obiectele înconjurătoare depinde nu atât de hazard cât mai ales de sentimentul atracție – repulsie. Apare astfel un concept foarte important al sociologiei: atitudinea.

Pentru Jean Stoetzel atitudinea desemnează în psihosociologie “modul în care o persoană se situează în raport cu obiectivele valorice”. Este un fel de dispoziție prealabilă pentru a face față unei situații date. Ea va apare ca o probabilitate de intenție “nedecurgând nici din logica formală, nici dintr-o simplă condiționare și exprimând o orientare selectivă, proprie subiectului”. Diversele atitudini ale unui subiect sunt, cel puțin în parte, comandate de determinanți genetici, însă experiența dobândită joacă un rol principal, ca de altfel și concordanța cu un exemplu furnizat de un model.

Atitudinea comportă teoretic trei elemente:

componenta cognitivă, răspunzând unei informări asimilate într-o formă sau alta;

componenta afectivă, ieșind într-o oarecare măsură de sub incidența aprecierii raționale;

componenta genetică sau dispoziția spre acțiune reflectă cel mai mult temperamentul subiectului în cauză.

Atitudinile sunt adesea rezultatul unei formații lente și repetate. Atitudinile au bunul obicei de a fi relativ stabile, rămânând mai mult sau mai puțin accesibile la acțiunea psihologică în fiecare din cele trei componente.

Într-o foarte mare diversitate de condiții se constată un decalaj între atitudine și comportament.

B) Comportamente și conduite

Termenul de “comportament” desemnează manifestările obiective și observabile din activitatea unui individ. A fost introdus în Franța ca traducere a termenului englez “behaviour”. La început, preocuparea principală a constat în a nu descrie decât ceea ce se vedea, adică activitatea motrică, fără a se face considerații asupra proceselor nervoase care au determinat-o și care erau lăsate voit în “cutia neagră”, considerată tabu. Psihologii nu s-au împăcat cu această situația deoarece simpla descriere a comportamentelor punea o serie de întrebări:

Comportamentul observat se datorează unui stimul sau este spontan, deliberat?

Este vorba de o activitate ineluctabilă, stereotipă sau de una adaptabilă unui scop, unei finalități?

Comportamentele se traduc, în principiu, în practică printr-o activitate “efectoare”, motrică: gest, mimică, cuvânt etc. Însă ce este un “nonrăspuns” la un stimul? Nu este cumva un comportament de refuz?

Gestul, mimica, cuvântul sunt manifestări simbolice; căror reguli li se supune alegerea uneia sau alteia dintre acestea?

Comportamentele complexe și elaborate pe care le observăm se supun toate acelorași reguli generale?

Comportamentul reprezintă mai mult un răspuns la stimuli și ar cuprinde toate reacțiile globale ale organismului, atât cele comune întregii specii cât și cele proprii individului.

Conduita corespunde mai mult activității desfășurate pentru îndeplinirea unui proiect, determinată de o motivație; ea ar rezulta dintr-o decizie luată în funcție de un stimul viitor, comportând în același timp ideea controlului și adaptării pe parcursul întregii acțiuni. Uneori, este definită prin formula: conduita este un comportament nestereotip.

Nu este lipsit de interes să ne punem întrebări asupra acestor activități complexe, în condițiile în care ele sunt mai mult sau mai puțin deliberate: există conduite intenționate sau comportamente automatizate?

Trebuie reținută ideea că o parte a comportamentelor automatizate sunt rezultatul învățării, proces al cărui scop îl constituie ajungerea la efectuarea unui program adaptat unui scop, fără a mai exista necesitatea controlului atent, adică programul respectiv este automatizat, disponibil și fiabil.

C) Judecăți și opinii

O opinie reprezintă o judecată exprimată în legătură cu un anumit subiect, care însă nu este în mod obligatoriu obiectivă. Opiniile, ca și atitudinile, acționează puternic asupra orientării conduitelor și comportamentelor. De altfel există o strânsă corelație între ele. J. Stoetzel și Girard scriau: “la originea conduitelor concrete sau a comportamentelor individuale, luate în mod izolat sau în cadrul maselor, observarea poate descoperi anumite forme de pregătire a acțiunilor, așa numitele “atitudini”, a căror expresie verbală nu este altceva decât opinia. Un ansamblu de valori, o reprezentare generală a lucrurilor și a lumii, receptate în cadrul unui mediu social definit (acceptată sau respinsă), îl face pe fiecare individ să reacționeze de o manieră specifică față de un eveniment, să emită despre acesta o opinie conformă atitudinii sale”. Și mai departe: ”o persoană este definită prin atitudinile sale; nimic nu este deci, mai înrădăcinat în conștiință decât atitudinea, ceea ce lasă să se întrevadă marea dificultate a încercărilor de modificare a opiniilor”.

S-a constatat că atitudinile, care corespund în parte trăsăturilor personale de caracter, sunt mai puțin maleabile decât opiniile, mai dependente de forma de exprimare.

O judecată poate fi intuitivă, puternic influențată de afectivitate sau de subiectivism. De asemenea, judecata poate fi rodul unei argumentații raționale. Ceea ce contează este faptul că o judecată nu este posibilă decât în măsura în care individul dispune în prealabil de puncte de referință. Acestea, într-un fel sau altul, sunt organizate într-un sistem de valori exprimând, mai mult sau mai puțin adeziunea sau refuzul.

Orice eveniment, orice idee, nu este însușită de o persoană dată decât cu condiția de a găsi o corespondență adecvată în registrul propriu de gândire. Acest registru reprezintă o colecție de imagini, cuvinte, programe motorii, ca niște repertoare în care sunt înmagazinate toate cunoștințele de care dispune un individ. Or, bogăția acestor repertoare și corespondențele dintre ele variază mult, în funcție de persoană.

3.3.2. Aspecte ale psihologiei individului în cadrul grupului

Extrapolarea directă (fără corecții) a psihologiei individuale la cea de grupo este neraționlă deoarece, îndată ce un grup este efectiv constituit, adică din momentul în care dobândește o structură și reguli de funcționare interumane proprii, ia naștere un soi de influențare reciprocă între indivizi și colectivitatea ce o formează.

Pe de altă parte, omul a fost dintotdeauna o ființă socială. Singuraticul constituie aproape întotdeauna o excepție.

Locul individului în cadrul grupului

Noțiunile de rol și statut

Grupul nu este niciodată o sumă de constituenți echivalenți; indivizii care îl formează își împart sarcinile; fiecare se specializează, mai mult sau mai puțin, încredințând altora “funcțiile” pe care nu le îndeplinește el însuși. Această repartiție se face în conformitate cu aptitudinile fiecăruia, deoarece ceea ce îi interesează pe toți este ca sarcinile grupului să fie în mod convenabil asigurate. Într-o mare măsură, satisfacerea nevoilor grupului se reflectă în satisfacția produsă de lucrul bine făcut al fiecărui individ. În mod necesar, grupul se organizează, stabilindu-se în majoritatea cazurilor o ierarhizare a competențelor, a responsabilităților și bineînțeles, a puterii.

Se constată cu ușurință că dinamica grupurilor constituie pentru membrii acestora o permanentă sursă de probleme care le solicită atât gândirea cât și afectivitatea. Așa se explică faptul că, în afara personalităților foarte puternice, cel care modelează în mod durabil individul este mediul social și nu invers.

Grupul este considerat de către fiecare dintre membrii săi, în special, ca un mediu care oferă securitate. Individul are sentimentul libertății deoarece deciziile colective sau individuale nu sunt decât în mod excepțional clar determinate, totul rămânând la aprecierea sa.

Conflictul individ – grup

Sentimentele care declanșează revolta individului împotriva grupului său de apartenență sunt mai ales decepția și frustrarea și mai puțin dezacordul de idei sau luările de poziție. Pentru a-și manifesta decepția, individul are posibilitatea fie să abandoneze cauza, fie să protesteze.

Abandonarea cauzei nu este întotdeauna o soluție simplă și ușoară. Adesea, individul preferă metodele pasive, căutând să se facă exclus dintr-un alt motiv decât acela pentru care vrea el să părăsească grupul, sau încearcă să se distanțeze sau să se facă uitat.

3. 4. Războiul generează teamă.

Amenințarea și pericolul produc o stare neplăcută, pe care o numim teamă. Formele specifice ale fenomenului teamă sunt frica și spaima. Despre frică se poate vorbi atunci când amenințarea este perceptibilă, determinabilă, iar despre spaimă atunci când pericolul survine în mod neașteptat, brusc.

Teama provenită ca urmare a pericolului, este , în primul rând, un semnal de alarmă conștient, un indiciu că omul trebuie să se pregătească în vederea amenințării, o somație în sensul de a renunța la activitatea lipsită de griji de până atunci și a se dedica înlăturării pericolului.

În situațiile de pericol obișnuite, instinctul de autoconservare și de salvare, dar și propria gândire, sunt acelea care îl determină, de cele mai multe ori, pe om să evite pericolul. Sunt rare cazurile în care oamenii angajați în diferite domenii ale vieții civile se văd nevoiți să înfrunte un anumit pericol.

În luptă însă – și aceasta constituie o trăsătură caracteristică a comportamentului militarilor – pericolul trebuie prevenit, înfruntat, învins. Soldatul acționează, însă, nemijlocit în miezul pericolului.

Situația de război este, așadar, marcată de pericole deosebit de dese și de puternice, ca și de necesitatea de a le opune rezistență și de a le învinge. De aceea, în timp de război, teama provocată de pericole are o greutate mult mai mare decât în viața civilă.

La început, omul percepe teama ca pe o sufocare, ca pe o apăsare, ca pe o stare generală proastă. Teama modifică și starea fizică și psihică: pot apărea palpitații, tremur, transpirație rece, senzație de gură uscată, necesitatea urgentă de satisfacere a nevoilor fiziologice, senzație de vomă, spasme etc.

Dereglările psihice sunt la fel de importante: stare de agitație, neliniște, limbuție, lipsa capacității de concentrare, derută, irascibilitate sau indiferență.

Dacă aceste tulburări fizice și psihice sunt neînsemnate, atunci sunt receptate doar ca ceva incomod, inoportun, care va fi depășit printr-un efort deosebit, și individul va putea să-și desfășoare, în continuare, activitatea. În astfel de situații se spune că individul domină teama.

Dacă asemenea tulburări survin în măsură mai mare, teama nu mai acționează doar ca un semnal de alarmă, ci are efect perturbator, prejudiciind modul de a gândi și a acționa al individului. Astfel, tremurul mâinilor, îngreunează sau împiedică, spre exemplu luarea liniei de miră sau pilotarea corectă a aeronavei, iar starea de agitație și lipsa capacității de concentrare întârzie sau falsifică luarea hotărârii.

Dacă teama crește în intensitate, atunci nu mai există controlul asupra gândirii și acțiunilor. Se ajunge în situația că individul nu mai poate stăpâni starea de teamă, ci, invers, este dominat de ea. În acest caz nu se mai poate acționa în mod conștient, rațional asupra pericolului. În locul acțiunilor gândite și conforme cu situația apar cele din instinct, care decurg schematic și fără un scop anume: fuga fără sens, furia oarbă, zelul absurd, alergătura de colo până colo, rămânerea în centrul pericolului sunt tot atâtea forme de acționare din instinct.

Este de reținut, deci, că teama, deși un util semnal de alarmă, poate – în funcție de intensitate – fi incomodă, deveni un obstacol sau determina absoluta incapacitate a individului de a acționa.

Să transferăm cum aceste cunoștințe despre teamă și urmările ei în domeniul militar: pentru cel ce luptă, teama este o povară care îi secătuiește forțele atâta vreme cât el vrea și poate să și le stăpânească. Dacă, însă, teama îl copleșește, individul nu numai că va deveni incapabil de a lupta, dar își va pune în pericol și camarazii, din cauza acțiunilor sale necontrolate.

Și pentru că în război teama îi va cuprinde pe toți, nu se poate lăsa de o parte această problemă și afirma că teama ar fi doar apanajul celor fricoși și lași; teama îi afectează pe toți.

Trebuie, deci, să se recunoască că, în război, teama este o problemă care îi privește și pe comandanți și pe soldații de rând. Numai recunoscând că teama aparține de război la fel cum aparține focul inamicului se poate aprecia în mod just importanța acesteia în timpul războiului.

Generalul Patton afirma: “Dacă ar fi să definim curajul, așa cum se obișnuiește, drept lipsă de frică, atunci pot spune că nu am văzut până acum nici un om curajos. Toți oamenii simt că le este frică. Cu cât cineva este mai inteligent, cu atât este mai temător. Viteaz este cel care, în ciuda fricii care îl stăpânește, se constrânge să rămână pe poziții, să nu cedeze”.

Surprinde, poate, faptul că noțiunea de curaj este folosită abia acum. Există convingerea că curajul nu poate fi înțeles decât în corelație cu teama. Curajul este tocmai teama stăpânită; lipsa de teamă nu duce la curaj, ci la cutezanță (îndrăzneală, temeritate), adică la acțiuni care sfidează pericolul, pericol asupra căruia însăși teama este aceea care vrea să ne prevină.

Important este, așadar, să se analizeze fenomenul teamă fără a-l eticheta. Teama nu este nici un lucru de rușine, nici nenatural, ci, pur și simplu decurge din situațiile de pericol specifice războiului. Efectele sale pot fi însă catastrofale; de aceea trebuie făcut totul pentru ca teama să poată fi ținută sub control, dominată. Acest imperativ este valabil nu numai pentru fiecare individ în parte, cât mai ales pentru comandanții care au în subordinea lor alte persoane.

3.5.Războiul si informația – influențe psihologice in subunitățile SMFA

Războiul și lupta au avut dintotdeauna scopul de a-l supune pe inamic voinței proprii. În timpul confruntărilor dincolo de întrebuințarea mijloacelor de sprijin de ordin material, s-a pus mereu problema impunerii cu forța a propriei voințe.

Inamicul vrea să se impună, în primul rând, sub aspect psihic. Aceasta înseamnă că nu nimicirea inamicului este scopul războiului, ci faptul că el trebuie determinat, în toate etapele și în toate situațiile, să creadă că este inferior, că a pierdut, că rezistența opusă nu-și are sensul. Resemnându-se el cedează. Dezinformarea constituie aici principalul mijloc de influențare pe plan psihic.

Un prim factor psihic rezultat din dezinformare este stresul.

Acesta este definit ca “starea de tensiune, încordare și disconfort determinată de agenți afectogeni cu semnificații negative de frustrare și reprimare a unor stări de motivație (trebuințe, dorințe, aspirații), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unei probleme”. Totodată stresul mai este cunoscut și ca “reacție fiziologică și psihologică de alarmă, de mobilizare și de apărare a organismului față de o agresiune, o amenințare sau chiar față de o situație trăită sau neobișnuită”.

Multitudinea conceptelor despre stres ale specialiștilor din domeniul au dat naștere unei diversități a formelor de stres care pot fi grupate după următoarele criterii:

după felul efectului asupra organismului există:

eustres (stresul pozitiv) caracterizat prin faptul că:

acționează ca factor energizant, mobilizator;

permite focalizarea forțelor fizice și psihice pentru realizarea performanței.

distres (stresul negativ) caracterizat prin faptul că:

determină suprasolicitarea organismului care refuză să revină curând la starea normală;

se manifestă prin faptul că persoana este nervoasă, are reacții, gesturi, manifestări necontrolate, având tensiunea arterială modificată (mărită) și musculatura încordată.

Dacă distresul este dăunător organismului în orice procent, eustresul poate deveni dăunător dacă se menține un timp îndelungat.

după frecvența manifestărilor agenților stresori există:

stres acut (episodic) – care încetează simultan cu dispariția agentului stresor;

stres cronic – care este provocat de un agent stresor ce apare cu regularitate și conduce la fenomene de autoagravare, iar datorită fenomenului de anticipație a stresului poate conduce la situații stresante;

după natura agenților stresori există:

stres psihic (datorat factorilor: teama de eșec, solicitarea intensă în timpul misiunilor etc.);

stres fizic (produs de factorii: fizici, chimici, traumatici – mutilări);

Referitor la categoriile eustres și distres să prezentăm câteva caracteristici ale acestor două forme de stres:

Stresul indiferent de formă sau categorie implică în desfășurarea lui, atât adaptare, stimulare cât și uzura organismului.

Stresul apare atunci când individul se simte amenințat în existența sa fizică sau psihică. Zgomotul, lipsa de informații, deficiențele ce periclitează viața însăși sau amenințarea directă stimulează stresul.

În situații de stres, hipofiza guvernează suprarenalele, care pot elimina hormonii de stres, adrenalina și noradrenalina. Prin eliminarea hormonilor de stres circulația sanguină se accelerează de a spori considerabil capacitatea de supraviețuire a individului, pentru a-l “înarma” pe acesta fie pentru continuarea luptei, fie pentru renunțarea la luptă. Organismul dispune brusc de o vitalitate mai mare. În felul acesta, stresul poate fi de un veritabil ajutor. Este vorba aici de eustres. Dar în cazul existenței pe termen mai lung chiar și a eustresului, acesta va degenera și se va transforma în distres, ceea ce este nefast pentru organism.

Distresul nu este indicat să apară la un pilot și mai ales în cazul în care el se află cu aeronava în zbor pentru îndeplinirea unei misiuni. Acțiunile lui care se impun exactității și rigurozității vor deveni mișcări necontrolate, crispate, controlul și stăpânirea aeronavei va deveni dificil de menținut iar misiunea greu va fi dusă la bun sfârșit dacă nu chiar se va solda cu un eșec, eșecul putând consta în chiar pierderea vieții pilotului.

Se spune că mișcările suplimentare pot diminua stresul. Dacă la alte categorii de arme această metodă de combatere a stresului dă roade, la piloții aflați deja în misiune, nu se mai poate aplica. Pentru un pilot aflat deja în zbor nu există metode de combatere a stresului. În cel mai bun caz se poate acționa în vederea stopării apariției lui, încă de la sol, iar acest fapt constă în informarea corectă și completă a pilotului despre misiunea încredințată lui spre a fi îndeplinită. Totodată trebuie conștientizat importanța misiunii și rolul său în îndeplinirea ei cu succes. Trebuie astfel, ridicat moralul navigantului și mărirea încrederii în forțele proprii. Comunicarea și informarea sunt esențiale în activitatea de combatere a stresului la personalul navigant.

Panica este un alt factor de natură psihică ce poate apare ca urmare a efectului câmpului de luptă și implicit a războiului. Se manifestă în general, prin comportament necontrolat. Acest comportament necontrolat poate dura până la epuizarea fizică.

Apariția fenomenului de panică la personalul navigant constituie un semnal de alarmă în ceea ce privește buna desfășurare a misiunii încredințate. Pilotul aflat în starea de panică nu mai este în măsură să ducă la bun sfârșit misiunea. Nu se știe dacă mai este în stare să se întoarcă și la sol, existând posibilitatea mare, de altfel, de a-și pierde chiar viața, dacă se află în vizorul inamicului.

Dacă se află încă la sol și starea de panică și-a făcut apariția, trebuie oprit de la executarea misiunii și readus la starea lui normală.

Simptomele de panică i-au preocupat dintotdeauna pe psihologi. De cele mai multe ori, este vorba nu atât de “pierderea autocontrolului”, cât mai mult, de deficiențe în informare. Informațiile juste, deci credibile, contează foarte mult. Lipsa de informații, nesiguranța sau dovedit întotdeauna provocatoare de panică.

Un alt factor psihic este teama. În situația unui război, toți cei implicați sunt chinuiți de teamă. Paleta sentimentului de teama este însă diferită de la om la om. Tot ceea ce este necunoscut, neașteptat trezește până și în viața civilă, teamă. Nesiguranța, amenințările neprevăzute sunt situații de teamă pe care cei implicați în luptă le trăiesc mult mai intens. Sunt, în definitiv, în joc viețile lor. Persoanele implicate în luptă sunt pline de griji și temeri. Li se pare că sunt complet singure și părăsite. Viitorul le este absolut nesigur. În cazul unui pilot, care nu se poate bizui decât pe aeronava cu care zboară și pe experiența proprie, termenii de singur și neajutorat sunt și mai presanți.

Teama influențează psihicul, îl face pe cel vizat ușor de manipulat. Ar trebui cercetate cu mai multă atenție studiile care arată cât de mulți militari de pe front au ieșit din luptă din motive medicale, suferind de cazuri de psihiatrie (și alte boli) ce trebuie raportate la cauze de ordin psihosomatic.

Simptomele sentimentului de teamă sunt: uscăciunea gurii, transpirație rece, palpitații, zgomote în urechi, nervozitate, înmuierea genunchilor, amețeli, incapacitate trecătoare de a gândi clar (blocare), confuzie, vomă, slăbirea puterii de concentrare, dureri de cap, de dinți, tulburării digestive, greutăți în respirație, lipsă de poftă de mâncare, scaune necontrolate, dureri și contracții musculare, oboseală, insomnie, stări depresive.

Teama influențează randamentul, sănătatea și puterea de decizie. O dată cu epuizarea survin o crescândă sensibilizare și irascibilitate; acestea se pot materializa în slăbirea memoriei, accese de râs sau plâns, tirade interminabile sau, dimpotrivă, tăcere, bâlbâit, timiditate etc.

Ceea ce ar trebui să știe persoanele cu funcții de conducere, legat de psihiatrie sunt date importante despre învingerea tulburărilor în contextul problemelor ce le ridică teama. Deosebit de periculoase sunt izolarea, despărțirea, singurătatea. Acest lucru este valabil și în război.

Aceste aspecte psihologice ce pot apărea la personalul militar, indiferent de armă, în caz de război, țin de capacitatea de a contracara acțiunea de dezinformare executată de către inamic și de calitatea sistemului informațional propriu.

Cea mai larg răspândită operațiune de influențare pe plan psihologic a adversarului, bazată pe cantitatea și calitatea de informații, o constituie dezinformarea și inducerea în eroare. Unul din efectele urmărite prin aceasta este acela de a realiza surprinderea. Efectul psihologic al surprinderii se distribuie pe o paletă foarte largă de manifestări. Un pilot aflat în zbor pentru îndeplinirea unei misiuni intră în derută când ajuns în situația să acționeze, constată infirmarea celor știute și pregătite de el în acest scop. Căutările de a elabora un nou plan, o nouă concepție în raport cu situația prezentă sunt greoaie, uneori acest lucru ne mai fiind posibil. Surprinderea se transmite cu repeziciune planului psihic al pilotului producând teama. În cazul în care el este și șef de patrulă, grupare, starea lui psihică se poate transmite și celor aflați în subordinea lui iar șansele ca succesul misiunii să se transforme într-un eșec, chiar total, sunt mari.

Combaterea fenomenului surprinderii este acela de a acționa prin surprindere. Acționării prin surprindere trebuie să-i corespundă existența unei mari cantități de informații, de orice natură, despre inamic. Acest lucru este greu de realizat dar nu imposibil.

Contactul cu inamicul surprins, derutat, ritmul rapid de desfășurare a misiunii, pierderile proprii mici în raport cu cele cauzate inamicului sunt factori mobilizatori care aduc mai aproape succesul. Iar succesul creează o stare psihomorală pozitivă, sporește încrederea fiecăruia în forțele proprii, “în echipă” și în comandanți, sunt uitate mai ușor greutățile cu care la un moment dat s-au confruntat.

Trebuie recunoscut și că cine să surprindă își asumă și riscul de a fi surprins.

Ce efecte psihologice trebuie contracarate, ce reorganizări se produc pentru a limita efectele negative ale surprinderii?

Cea mai bună măsură de a contracara efectele negative ale surprinderii este ofensiva și efectuarea surprinderii. Trebuie să fii cel care supune și nu cel supus, oricum pentru cei aflați în ofensivă posibilitatea de a fi surprinși este mai redusă.

La efectuarea surprinderii participă numai și numai buna informare despre inamic și capacitatea de decizie a organelor de conducere ale forțelor proprii.

În dezbaterea ideii de surprindere am pornit de la fenomenul de dezinformare și inducere în eroare. Combaterea acestei activități constă în:

obligativitatea permanentă de a denunța o astfel de operațiune de dezinformare de către toți cei implicați direct. Aceasta se referă la prelucrarea foarte atentă și din mai multe puncte de vedere și perspective a informațiilor procurate sau primite despre inamic;

existența permanentă într-o stare de apărare față de informații, adică nu tot ceea ce auzim este corect și veridic și nu tot ceea ce vedem trebuie luat de bun;

a face munca de dezinformare nerentabilă. Acest lucru este posibil dacă se reușește exploatarea efectului “bumerang”, deturnând către agresor propria mașinațiune;

separarea netă între ceea ce reiese din lupta pe planul informațiilor și misiunile normale ale serviciilor de securitate;

riposta, corespunde alegerii deliberate a modalităților de a se opune agresorului, de a-l stopa în acțiune și de a-l respinge;

replica, constă în a răspunde agresiunii contracarând inamicul în locul și cu mijloacele considerate cele mai favorabile de către cel atacat.

3.6.Implicațiile psihologice ale informațiilor în subunitățile SMFA în situația de pace

Informațiile vehiculate într-o unitate militară subordonată SMFA pe timp de pace sunt menite pentru desfășurarea în bune condiții a activităților specifice unității. Aceste informații pot veni pa canale descendente, adică de la eșaloanele superioare sau pe canale informaționale orizontale în interiorul structurii respectivei unități.

Pe timp de pace, în subunitățile subordonate SMFA și de altfel în orice structură militară subordonată oricărui stat major, informațiile nu prezintă implicații atât de presante sau acute asupra psihicului personalului ca în cazul războiului. Informațiile influențează psihicul sunt informațiile care reflectă sau ating aspecte ale vieții din cadrul unității. Acestea sunt cele referitoare la posibilitatea pierderii locului de muncă și scoaterii din “sistem”, la posibilitatea schimbării dintr-o funcție în alta, sau dintr-un compartiment în cadrul altuia, a mutării sau dislocării într-o nouă garnizoană, la evenimente sau situații care impun întârzierea atribuirii drepturilor personale. Toate aceste informații reflectă existența sau apariția în sistemul militar a unor crize de moment sau de durată, crize provocate de necesitatea restructurării mediului sau organismului, crize privind înzestrarea cu tehnică militară sau chiar crize provocate de apariția unui viitor conflict cu un alt stat.

Managementul informațiilor afectează latura existenței sociale a individului, referitoare la rolul și statutul său în cadrul organismului militar din care face parte și nu latura exclusiv existențială a vieții sale, ca în timp de război (viață sau moarte).

Referitor la personalul navigant din cadrul unităților militare subordonate SMFA interesează în special informațiile legate de tehnica din dotare, de siguranța sau securitatea în desfășurarea activității ce implică zborul, de posibilitatea trecerii la altă categorie de arme ce nu implică efort fizic sau psihic așa mare ca în cazul activității de zbor, de posibilitatea neexecutării misiunilor de zbor și antrenamentelor specifice atât de necesare pentru menținerea deprinderilor necesare zborului.

Toate informațiile referitoare la aceste situații tratate necorespunzător și nici la timpul potrivit, provoacă tot sentimente de teamă, de stres dar caracterul lor presant nu mai este așa de acut ca în timpul luptei sau a misiunii de luptă.

Informațiile pozitive, în conformitate cu așteptările personalului, influențează pozitiv starea de spirit și de muncă și relațiile interpersonale din unitățile militare. Astfel crește încrederea în sistemul de conducere, în sistemul informațional, în colaboratori și duce efectiv la desfășurarea în bune condiții a activității în cadrul unității.

Ceea ce contribuie la apariția influențelor negative în psihologicul personalului sunt așa numitele informații negativiste, cele care vin contrar sensului de așteptare al personalului.

Informațiile negative parvenite de la eșaloanele superioare, sub formă de ordine, extrase de ordine sunt acceptate ca atare datorită regulilor obligatorii ale sistemului militar. Până a intra în funcțiune ordinele și cele transmise de eșaloanele superioare acționează informațiile, nu tot timpul adevărate despre respectivul ordin și situația sau schimbarea care o impune, vehiculate în propria unitate. Este vorba de zvonuri, zvonurile iscate pe marginea situației.

Zvonul provine la început din mediile de informare neoficiale: circulă prin rețele de afinități personale și de proximitate.

Iscarea uni zvon este legată de circumstanțele de moment: ceea ce este plauzibil astăzi nu era plauzibil ieri și nu va mai fi plauzibil mâine. Zvonul rămâne plauzibil atâta timp cât situația ( legată de iscarea lui) rămâne, și atâta timp cât nu este infirmat. Când un zvon este confirmat devine certitudine.

Pe măsură ce se amplifică zvonul devine din ce în ce mai convingător. Colportat la început poate numai din amuzament, devine certitudine. Într-adevăr, convingerea se formează atunci când primim aceeași informație de la mai multe persoane: dacă mai multe persoane care nu se cunosc spun același lucru, înseamnă că este adevărat.

Pentru ca o informație relatată să fie crezută, indiferent de dorința noastră, trebuie ca măcar să pară plauzibilă celor ce o aud. Comentariile obișnuite asupra zvonurilor neîntemeiate nu scapă niciodată ocazia de a-i arăta moralizator cu degetul p cei ce au putut crede imposibilul. Zvonurile se pot dezvolta tocmai pentru că sunt percepute drept credibile. Orice zvon este neapărat realist în cadrul grupului în care circulă.

Acceptarea unei informații drept adevărate depinde de sistemul referință folosit de fiecare pentru a o evalua. Dacă informația corespunde cu sistemul de referință folosit, în mod foarte probabil va dobândi caracter de adevăr.

În cele din urmă, zvonul nu convinge, seduce. Totul se petrece ca și când ne-am agăța de el ca de un fel de revelație pe care ne grăbim să o împărtășim și celor apropiați. Acest fenomen nu ține de nici o putere malefică sau hipnotică a zvonului: pur și simplu zvonul justifică și exprimă cu voce tare ceea ce gândeam în sinea noastră sau nu îndrăzneam să sperăm. Astfel, dintre toate formele de mesaj, zvonul este singurul ce se bucură de o caracteristică aparte: justifică opinia publică, dar în același timp o revelează, operând o raționalizare și oferind totodată satisfacții. Înainte de zvon “bănuiam”, de pildă, despre o anumită situație ce va urma să se producă. Odată cu zvonul “știm” acest lucru. De fiecare dată apare un fapt care vine să justifice sentimentele profunde ale publicului: faptul în cauză legitimează aceste sentimente și autorizează exprimarea lor liberă și comunicativă.

Pe lângă zvonuri, un alt fenomen ce influențează starea situației și totodată psihicul personalului îl constituie atitudinea pasivă a organelor de conducere față de situație și mai ales față de zvonuri. Acest lucru conduce la scăderea încrederii în organul și sistemul de conducere, la apariția fenomenului de delăsare și sustragere de la îndeplinirea anumitor activități sau la amânarea lor. Toate acestea contribuie la destrămarea echilibrului interior al unității, inclusiv a relațiilor șefi – subordonați, a relațiilor dintre persoane aflate chiar pe același nivel ierarhic.

Pentru combaterea influențelor negative ale zvonului trebuie ca, comandanții să infirme sau să confirme bănuielile publicului (personalului).

La nivelul personalului navigant aceste aspecte ale informației conduc, ținând cont că este categoria de arme care implică cel mai mare grad de risc, la demoralizare, la lipsa încrederii în sistem, chiar lipsa încrederii în forțele proprii și nu în ultimul rând chiar la ieșirea din sistem.

3.7. Informația – obiectivul principal in activitatea comandantului

Literatura de specialitate din ultima vreme semnalizează foarte multe cazuri în care datorită personalității puternice a conducătorului, organismul subordonat a obținut, și lucru important, a menținut succese importante în activitate. S-a concluzionat că un conducător, pentru a deveni o personalitate în sensul obiectiv al acestei noțiuni, trebuie să îndeplinească anumite cerințe care derivă din principiile conducerii științifice, conținutul acestor cerințe fiind determinat de necesitatea îndeplinirii obiectivelor și sarcinilor ce decurg din strategia de dezvoltare specifică fiecărui domeniu de activitate la nivel macrosocial. Cerințele pot fi grupate în trei categorii: legate de pregătirea cadrelor; privitoare la procesul de conducere; comportamentul cotidian.

Particularizând aceste aspecte la activitățile specifice, din armată, voi dezvolta pentru comandantul militar aceste cerințe.

Comandantul răspunde pentru buna desfășurare a activității în unitatea sa. El transmite subordonaților cunoștințe militare, tactice, tehnice, de specialitate, îi pregătește ca executanți desăvârșiți ai misiunilor. Totodată, comandantul ajută subordonații să înțeleagă rolul lor în cadrul unității în special și al armatei în general.

Informarea curentă exercitată de fiecare comandant în cadrul eșalonului său contribuie la formarea unor luptători neînfricați, la afirmarea multilaterală a personalității subordonaților. Comandantul acționează concomitent atât în direcția cunoașterii temeinice a procedeelor, principiilor și metodelor de purtare a luptei de apărare cât și pentru dezvoltarea capacității de angajare socială. Informarea pe care o desfășoară comandantul urmărește să formeze caractere integre și demne, oameni capabili să acționeze în cele mai diverse situații.

În esență este vorba de a preciza ce trebuie să știe și cum trebuie să procedeze un conducător care își înțelege rolul și este animat de dorința de a obține rezultate bune în activitatea sa.

El trebuie să știe că abia contactul direct cu realitățile din unitate îi va permite să le cunoască cu adevărat și în măsura necesară pentru exercitarea funcției, că față de aceste realități nu trebuie să adopte o atitudine preconcepută, nici în bine, nici în rău, trebuind ca distincția între aspectele pozitive și negative să o facă numai în urma bunei cunoașteri în profunzime a unității.

Stilul de conducere depinde în primul rând de personalitatea și temperamentul conducătorului, dar ar fi total greșit dacă acesta ar încerca să transpună aidoma stilul său în unitate, independent de realitățile ei. Referitor la temperamentul comandantului, acesta este dat de acele particularități individuale distinctive, care se referă la manifestările dinamice, la modul de a reacționa afectiv, emoțional, la rapiditatea mișcărilor și acțiunilor, la viteza înlocuirii unei stări psihice cu alta.

Una dintre primele prevederi ale planului său de conducere trebuie să constea în cunoașterea sarcinilor generale și speciale ale unității. Este cunoscut faptul că un comandant nu ar putea să își conducă unitatea dacă nu cunoaște cu precizie, care sunt sarcinile ei.

În continuare comandantul trebuie să își propună o amplă acțiune de cunoaștere a oamenilor care alcătuiesc colectivul unității. Activitatea de conducere constă într-o măsură însemnată în lucrul cu oamenii.

Mai întâi comandantul va trebui să cunoască oamenii ca indivizi, deci ca entități izolate. Desigur, în unitățile cu colective mari această cunoaștere nu poate fi extinsă până la ultimul individ, dar în orice caz ea trebuie să capete o arie din ce în ce mai largă, începând de la subordonații nemijlociți. Printre obiectivele cunoașterii trebuie să figureze: însușirile temperamentale, capacitatea intelectuală, caracteristicile emoțional – afective, însușirile voliționale, anumite dexterități sau abilități, trăsăturile de caracter și de personalitate, sfera intereselor și a aspirațiilor etc.

În unitățile militare aflate în subordinea SMFA această cunoaștere se impune a se aplica cu obligativitate cel puțin asupra personalului navigant. De asemenea pregătirea generală și de specialitate, evoluția profesională, evenimentele deosebite din viața personală sau de familie trebuie să ocupe locul central al cunoștințelor despre personal în agenda comandantului. Cunoașterea nu trebuie să aibă un caracter static, ci unul dinamic. Mai precis individul trebuie considerat, ca o săgeată deplasându-se de-a lungul unei traiectorii. Conducătorul trebuie să știe: de unde vine, ce este și ce face, precum și spre ce tinde individul respectiv, în cazul nostru pilotul. În plus cunoașterea trebuie să includă și date privind relațiile sociale ale individului, abia acestea dezvăluind aspectele sale cele mai caracteristice.

Pe baza unei atare cunoașteri a indivizilor, orientarea și selecția lor pentru anumite sarcini se vor face mai judicios, mărindu-se astfel șansele de a se obține un randament ridicat în activitate.

În al doilea în cadrul punctului referitor la cunoașterea oamenilor trebuie inclusă cunoașterea fenomenelor de grup. Orice grup dispune de o anumită dinamică interioară, în care se recunosc forțe cu caracter integrator, asigurând coeziunea sa, sau forțe cu caracter dizolvant ce frânează procesul de consolidare a coeziunii. Aceste forțe sunt “materializate” prin relațiile de afinitate sau respingere dintre indivizii care alcătuiesc grupul. Identificarea acestor relații și în genere și a tuturor fenomenelor care constituie dinamica grupului și de care depinde coeziunea acestuia prezintă o mare importanță pentru comandant, deoarece ele influențează în mod considerabil randamentul fiecărui individ și implicit al grupului în ansamblu. Printre fenomenele de grup care trebuie cunoscute de comandant figurează: relațiile interpersonale în cadrul grupurilor; relațiile dintre indivizi și grupuri; așa numitele formațiuni neoficiale din cadrul grupurilor, normele de randament și comportare din interiorul formațiunilor neoficiale; centrii de coeziune și factorii dizolvanți din grupuri. În strânsă legătură cu dinamica și coeziunea grupurilor se mai impun atenției comandantului moralul și “morala” subordonaților, starea disciplinară, diversele curente de opinie cu privire la evenimentele și activitatea unității sau la problemele de ordin economic, social și politic ale societății.

Acțiunea comandantului nu trebuie să se limiteze la cunoașterea caracteristicilor individuale sau ale fenomenelor de grup, ci ea trebuie și măsuri menite să perfecționeze activitatea indivizilor izolați, să consolideze coeziunea grupurilor, să îmbunătățească “morala” și moralul subordonaților. Toate acestea ridică probleme de metodă. Observăm astfel că după ce a reflectat la “ce trebuie să știe?” comandantul începe să fie preocupat de întrebarea “cum trebuie să procedeze?”.

Optimizarea raportului comandant – subordonați care contribuie la creșterea calității actului de conducere este asigurată dacă se acceptă următoarele principii:

acceptarea oamenilor (subordonaților) pornind de la realitățile pe care aceștia le reprezintă din toate punctele de vedere și nu de la o imagine schematică prestabilită;

acționarea cu tact în vederea creșterii nivelului de performanță al subordonaților nemijlociți, manifestarea interesului sincer pentru fiecare din membrii grupului, ceea ce presupune o cunoaștere și o înțelegere individuală;

transformarea comandamentului într-o echipă, în sensul comunității de acțiune și interese, menținerea unei rigori în problemele de principiu și adoptarea unei atitudini suple în aspectele neesențiale care vizează îndeosebi partea formală a problemelor;

situarea subordonaților la un nivel de considerație care să reprezinte respectarea personalității fiecăruia;

acordarea unei atenții speciale pregătirii ( în comun) și luării hotărârii;

situarea pe poziții ferme față de realizarea cantitativă și calitativă a sarcinilor, manifestare exigentă față de abaterile de la linia de disciplină stabilită regulamentar și intervenția la momentul potrivit cu măsuri educative;

autoaprecierea contribuției personale în situații în care nu s-au înregistrat rezultatele prevăzute și evitarea trecerii în mod automat a răspunderii integrale pe seama subordonaților;

folosirea rațională a autocriticii ierarhice.

Informațiilor primite, comandantul trebuie să le dea o întrebuințare. Informațiile nu se transformă singure în decizii. Pentru Aceasta ele vor parcurge un proces complex de elaborare de-a lungul unor faze ca: analiza datelor, stabilirea concluziilor, elaborarea deciziilor propriu-zise. În legătură cu aceasta se pun probleme importante cum ar fi: asigurarea condițiilor pentru circulația și analiza optimă a informațiilor în cadrul sistemului pe care îl constituie unitatea, stabilirea unei ierarhii precise a atribuțiilor organelor subordonate în privința luării deciziilor, stabilirea modului de elaborare a deciziilor importante care privesc fie unitatea în ansamblu, fie situații de o însemnătate deosebită. Reflectând asupra acestor probleme comandantul trebuie să își propună să aibă în vedere permanent și aspectele de ordin psihologic și social pe care le implică luarea deciziilor, cu efecte asupra operativității și eficienței lor. Pe de altă parte trebuie să se ia în considerare efectele de ordin psihologic și social ale deciziilor. Acestea trebuie să contribuie la stimularea interesului, a inițiativei și a participării subordonaților. Fără a se recurge la acte susceptibile de a crea o popularitate ieftină, este necesar totuși a se evita deciziile care ar putea provoca dezinteres, demobilizare, urmate de scăderea participării la activitatea comună.

În sfârșit se pun probleme de tehnică psihologică în luarea deciziilor. Fără a avansa până la nivelul unui specialist în teoria deciziei, este necesar totuși ca șeful, comandantul, să cunoască principiile, condițiile și momentele principale ale procesului de elaborare a deciziilor. Astfel de cunoștințe sunt în măsură să contribuie la prevenirea unor greșeli de „tehnică” și, implicit, la creșterea eficienței deciziilor.

În continuare preocupările comandantului au drept obiect aspectele concrete ale activității sale viitoare. El știe că aproape ¾ din activitatea sa va consta în contacte cu oamenii, cu scopuri diferite și de o mare varietate de forme: primirea de informări sau rapoarte, consfătuiri, emiteri de ordine, convorbiri directe, convorbiri telefonice, comunicări scrise, contacte cu indivizi izolați, cu grupuri, rapoarte sau informări către organele superioare, rezolvarea unor doleanțe sau probleme personale ale subordonaților etc. Deși numeroasele contacte și relații umane pe car le presupune această activitate nu pot fi sistematizate în mod rigid, ele sunt susceptibile de a fi clasificate în câteva grupe mari, în funcție de forma, conținutul și scopul lor. Fără a anticipa aici această clasificare trebuie spus că obținerea unei eficiențe ridicate în activitatea de conducere depinde de măsura în care acțiunile concrete ale comandantului și în special contactele sale cu oamenii respectă o serie de norme psihologice. De pildă efectul uni ordin depinde în mare măsură și de felul în care este redactat, de momentul în care este dat. într-un fel se formulează ordinul verbal, în alt fel ordinul scris. Există, cel puțin teoretic, un model optim de comportare în relațiile cu individul izolat, sensibil diferit de comportarea în fața unui grup.

Aspectele psihologice ale conducerii nu se opresc însă aici. Din cele de mai sus am putut desprinde câteva dintre problemele importante, de ordin psihologic, cu care este confruntat conducătorul unei unități militare și a căror rezolvare depinde în mare măsură de el și de informațiile parvenite din mediul unității sale și ajunse la el. Dincolo de acestea există însă și alte probleme, cu un cadru mai larg, reflectând influența directă pe care o exercită asupra procesului conducerii factorilor de ordin social, politic, administrativ.

Din această categorie o primă problemă o constituie aceea a selecționării și formării cadrelor de conducere din domeniul militar. Este vorba deci de criteriile de selecționare și metodele de formare a comandanților militari. În legătură cu aceasta se impun discuției probleme ca: aptitudinile de conducere, factorii de personalitate în activitatea de conducere și nu în ultimă instanță noțiunea de autoritate. Astfel de probleme nu pot fi lăsate de-o parte atunci când se discută despre psihologia conducerii, atât pentru faptul că optica generală asupra lor se repercutează și asupra actelor particulare, concrete de conducere, cât și din cosiderentul că rezolvarea lor corectă constituie un important mijloc de optimizare a procesului de conducere în general.

La fel ca în oricare alt domeniu și în materie de conducere a putea înseamnă în primul rând a ști. În înțelesul ei cel mai autentic, puterea izvorăște din cunoaștere, din capacitatea de a gândi. Acest lucru este valabil pentru conducătorii de orice gen: ei trebuie să justifice și totodată să-și întărească autoritatea prin cunoștințe ideologice, tehnice și psihologice.

CONCLUZII

După cum rezultă și din studiile și lucrările specialiștilor în domeniul informațional și după cum am evidențiat și în lucrarea de față, societatea noastră se mai poate numi, pe bună dreptate, și societate informațională iar timpurile în care trăim se încadrează perfect în noul concept de eră informațională.

Informația a devenit în era noastră, această eră informațională, resursa indispensabilă în buna desfășurare a vieții în toate domeniile și extinderile ei. Apariția și dezvoltarea științei managementului și importanța cunoscută de informație în ultimul timp a dus la conștientizarea faptului că o conducere eficientă la orice nivel și în orice structură (organizație) a mediului civil nu se poate face decât cu decizii bune, clare și concise elaborate în baza unei însemnate cantități de informații calitative.

Deși în mediul militar, noțiunea pură de management sau manager nu există, rolul și însemnătatea informației ocupă și aici locul central în buna organizare și desfășurare a activității de conducere.

Constituind o componentă de bază în alcătuirea sistemului militar, în general, dar și componentă a procesului de desfășurare a activităților în fiecare unitate și subunitate militară în parte, informația trebuie să stea în obiectivul comandanților tuturor structurilor militare, dar și în atenția fiecărei persoane din cadrul acestor unități.

O informare corectă și completă conduce spre buna desfășurare a activităților și acțiunilor militare și îndeplinirea cu succes a misiunilor.

În caz de război, o informare corectă și completă aduce mult mai aproape succesul unei operațiuni sau unei acțiuni. O informare eronată, întârziată, necompletă și un sistem informațional deficitar nu numai că îngreunează procesul de conducere, dar sporește șansele și cauzele unui eșec.

Aceeași problemă se pune și pe timp de pace: lacunele sistemului informațional dintr-o unitate militară contribuie la desfășurarea greoaie a activităților și chiar la nerealizarea activităților propuse.

Implicațiile reale ale informațiilor nu se opresc însă aici: informația acționează până și la nivelul psihicului celor implicați în respectivele activități.

Managementul informațiilor în subunitățile SMFA se impune a fi veriga forte în dezvoltarea unui climat corespunzător de desfășurare a activităților și cea care influențează la nivel psihologic, personalul pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor.

BIBLIOGRAFIE