. Aspecte Psihologice ALE Conduitei Criminale

CUPRINS

ARGUMENT pag.1

1.MODALITĂȚI DE CUNOAȘTERE SPECIFICE ABORDĂRILOR CRIMINOLOGICE pag. 3

1.1 Cunoașterea descriptivă pag. 3

1.2 Cunoașterea cauzală pag. 3

2. TEORIILE ETIOLOGICE pag. 4

2.1 Teoria bio-psiho-tipologică pag. 4

2.2 Perspectiva inadaptării bio-psihice pag. 4

2.3 Perspectiva constituției psihoindividuale a personalității criminale pag. 6

2.4 Perspectiva genetică pag. 6

2.5 Perspective psiho-sociale pag. 6

2.6. Perspectiva sintezei psihologice diferențiale pag. 6

2.7 Perspectiva anomiei psihosociale pag. 8

2.8 Perspectiva angajamentului psihosocial pag. 9

2.9 Perspectiva presiunii psiho-morale pag. 10

2.10 Perspective psiho-morale de factură psihanalitică pag. 10

2.10.1 Teza criminalului nevrotic pag. 11

2.10.2 Teza personalității antisociale pag. 12

2.10.3 Tezele psiho-morale ,,autonome" pag. 12

2.10.4 Teza pulsiunilor criminale pag. 12

2.10.5 Teza personalității autentic criminale pag. 13

3. CONDUITA DEVIANTĂ DE MODEL CRIMINAL pag. 15

3.1 Devianța și abordarea psihanalitică pulsională pag. 15

4. COORDONATE PSIHOLOGICE CU PRIVIRE LA

CONDUITELE CRIMINALE pag. 19

4.1 Rolul factorilor subiectivi implicați în conduitele criminale pag. 19
4.1.1 Factorii cognitivi pag. 19

4.1.2 Factori motivaționali specifici pag. 22

4.1.3 Raportul mobil – motiv din punct de vedere psihologic pag. 22

4.1.4 Conceptul de motiv pag. 23

4.2 Teorii ale motivației în practica psihologică aplicată domeniului judiciar pag. 24

4.2.1 Confuzia mobil- scop din perspectivă psihologică pag. 26

4.2.2. Distincția mobil-scop din perspectiva psihologică pag. 26

4.2.3 Semnificația psihologică a mobilului pag. 27

4.2.4 Semnificația psihologică a scopului, din perspectiva

disciplinelor judiciare pag. 28

4.2.5 Modele particulare de trecere la act pag. 30

5. PORTRETELE PSIHOINDIVIDUALE ALE UNOR TIPURI DE INFRACTORI DIN PERSPECTIVA CRIMINOLOGIEI pag. 33

5.1. Particularități psihologice ale unor tipuri de infractori pag. 33

5.1.1. Criminalul ocazional pag. 34

5.1.2 Criminalul dezadaptat caracterial pag. 34

5.1.3 Criminalul cu defect de posesie pag. 36

5.1.4 Criminalul cu defect de autocontrol al conduitelor sexuale pag. 38

5.1.5 Criminalul Violent pag. 40

5.1.6. Criminalul profesionist pag. 41

5.1.7. Criminalul alienat pag. 42

5.1.8 Criminalul recidivist pag. 43

5.1.9 Criminalul cu determinare simbolică socială pag. 45

5.1.10 Criminalul deficitar mintal pag. 45

6. STUDIU APLICATIV ASUPRA UNOR MANIFESTĂRI PSHIHOLOGICE ALE PERSOANELOR CU CONDUITE CRIMINALE pag. 47

6.1 Scopul studiului pag. 47

6.1.2 Obiective generate pag. 47

6.1.3 Obiective aplicativ-practice pag. 47

6.1.4 Indici psihologici valorificați în scopul studiului pag. 48

6.1.5 Ipoteze pag. 49

6.2. Strategia realizării studiului pag. 49

6.3. Eșantionarea pag. 49

6.4 Instrumente psihodiagnostice-prezentare generală pag. 52

6.4.1 Proba Heymans-Wiersma pag. 52

6.4.2 Chestionarul 16 factori primari – 16 PF pag. 56

6.4.3 Proba Friedman pag. 61

6.4.4 Testul preferințelor cromatice Luscher pag. 61

6.4.5 Diagnosticul experimental al pulsiunilor Szondy pag. 62

7. PREZENTAREA DATELOR SEMNIFICATIVE ALE REZULTATELOR STUDIULUI PRIVIND MANIFESTĂRI PSIHOLOGICE ALE PERSOANELOR CU CONDUITE CRIMINALE pag. 63

7.1 Modelul particular de recoltare, verificare și valorificare a datelor pag. 73

7.2 Prezentarea unor caracteristici tipologice de model psihodinamic desprinse din studiul privind manifestările psihologice ale persoanelor cu conduite criminale pag. 74

7.3 Elemente privind valorificarea datelor obținute în studiul privind manifestări psihologice ale persoanelor cu conduite criminale pag. 75

7.3.1 Analiza datelor statistice primare (indici primari: modul, mediană, eventual medie) pag. 75

7.3.2 Analiza unor date de corelații pag. 85

7.3.3 Prezentare comparativă între doi indivizi din loturile investigate «A» și «B» pag. 86

8. CONCLUZII pag. 91

9. DIRECȚII POSIBILE DE DEZVOLTARE A STUDIULUI pag. 93

10. ANEXE pag. 95

11. BIBLIOGRAFIE pag.108

=== 1 ===

ARGUMENT

Prin frecvența lor, actele homicidare cunosc un polimorfism al factorilor determinativi care pot să se prezinte în diverse ponderi și roluri: de la cel de predispoziție până la cel incidental sau de hazard de aceea evidențierea importanței cunoașterii aspectelor psihologice ale criminalilor poate duce la asistarea optimă a acestora în penitenciare.

Dinamica privitoare la criminalitate se referă la evoluția și variația acesteia în timp și spațiu. Cunoașterea cauzală sau etiologia criminală vizează, după cum și denumirea o indică, aflarea cauzelor, condițiilor și factorilor care determină sau favorizează fenomenul criminal. În aceste condiții, cercetarea cauzală a scos în evidență existența unor factori de natură extrem de diversă care acționează asupra fenomenului criminal.

Nota dominantă a infractorilor (multirecidiviștilor, a criminalilor prin obișnuință) este aceea că demonstrează incapacitate psihică, în special calități de voință, de a desfășura profesii de utilitate socială. Cariera lor se va situa sub aspect valoric la antipodul profesiilor acceptate de societate; incapacitatea de a desfășura o muncă utilă are drept componentă atitudinală a personalității lor disprețuirea celor ce muncesc, imaginea negativă despre lumea socială din care fac parte, considerată ca un dușman personal, ca principala responsabilă pentru situația în care au ajuns. Aici trebuie căutată sursa principală a multiplelor justificari pentru atitudinile și comportamentele lor antisociale.

Reliefarea particularităților psihologice ale persoanelor ce au comis delicte criminale, determinarea unor aspecte tipologice ale personalității indivizilor ce au săvârșit acte criminale, evidențierea unor forme specifice de dezechilibru psihologic ale nivelului emoțional și a unor invarianți psihologici la nivelul dinamicii psihoindividuale privind săvârșirea actelor de omor este de un real ajutor în scopul prevenirii recidivelor acestor manifestări.

Motivația alegerii acestei teme rezidă din pericolul reprezentat de criminalitatea în continuă creștere ce se manifestă în societatea românească și a necesității de a preveni acest tip de manifestări cu impact negativ în plan social.

În vederea realizării unei aprofundări a personalității indivizilor criminali s-a realizat o anamneză psihologică amănunțită.

În acest scop studiul s-a desfășurat în funcție de condițiile existente în următoarele faze :

determinarea unor caracteristici tipologice ale persoanelor ce au săvârșit infracțiuni de omor, în scopul de surprinde structuri invariante ale personalităților preexistente momentului săvâșirii infracțiunii;

determinarea unor forme de regresie sau dezechilibru emoțional la nivelul infractorilor care pot permite inferențe diagnostice cu privire la nivelul lor de maturitate emoțională;

s-a determinat relaționarea emoțională de bază prin proba Luscher în vederea surprinderii unor indici emoționali de orientare expectativă, defensivă, potențialitate, stare prezentă și problematică actuală, determinate de regimul penitenciar care prin eliminare vor delimita mai bine specificul maturizării lor emoționale investigată la punctul anterior;

determinarea factorilor primari ai personalității, pentru a se putea decela dacă infracțiunea săvârșită a depășit formele de modelare superioară (intelectuală, socială, de status, de rol), secundară formării și cristalizării personalității indivizilor investigați;

s-au determinat factori pulsionali necesari în vederea stabilirii gradului de corespondență cu profilul pulsional al criminalului constituțional propus de Szondy.

Probele psihologice conduc la o cunoaștere mai nuanțată și aprofundată a personalității deținuților, iar această cunoaștere concură pozitiv la realizarea programelor de asistare și reeducare organizate în cadrul penitenciarului .

Prin conținutul său teoretic și aplicativ, lucrarea reprezintă o încercare de operaționalizare a unor variabile psihologice adecvate principiilor teoretice, cerințelor muncii în justiție și valorificarea experienței de profil criminologic într-o manieră interdisciplinară care să conveargă către programe de reeducare eficiente în regim de penitenciar.

1. MODALITĂȚI DE CUNOAȘTERE SPECIFICE ABORDĂRILOR CRIMINOLOGICE

Preocupările cercetării criminologice variază în funcție de epocă, de categoriile de specialiști (medici, sociologi, juriști etc.), de fragmentarea obiectului de studiu (crimă, criminal, criminalitate), ba chiar de conjunctura socio-politică. Din această perspectivă se pot distinge mai multe tipuri de cunoaștere, după cum urmează:

1.1 Cunoașterea descriptivă

Dinamica privitoare la criminalitate se referă la evoluția și variația acesteia în timp și spațiu. Evoluția în timp a criminalității comportă la rândul ei trei tipuri de descriere: tendințele pe termen lung variațiile sezoniere (respectiv, oscilațiile criminalității în funcție de succesiunea anotimpurilor) mișcările accidentale (datorate unor evenimente excepționale, cum ar fi starea de razboi, catastrofele naturale etc).

1.2 Cunoașterea cauzală

Cunoașterea cauzală sau etiologia criminală vizează, după cum și denumirea o indică, aflarea cauzelor, condițiilor și factorilor care determină sau favorizează fenomenul criminal. În aceste condiții, cercetarea cauzală a scos în evidență existența unor factori de natură extrem de diversă care acționează asupra fenomenului criminal, așa cum se va putea constata cu prilejul analizei teoriilor etiologice.

2. TEORIILE ETIOLOGICE

Includem în teoriile etiologice, acele teorii formulate în secolul XX, apărute ulterior explicației prin influențe multifactoriale elaborate de Ferri. Explicațiile etiologice moderne prezintă următoarele caracteristici principale: se admite ideea că delincvența reprezintă un fenomen multifactorial, fără a nega acest caracter multifactorial, diversele teorii etiologice s-au ocupat fiecare în mod prioritar de o anumită categoric de factori, pe care i-au considerat preponderenți (bilologici, morali, sociali); se pleacă de la premisa că și comportamentul criminal, ca și celelate conduite umane, reprezintă un comportament psihologic; de aceea, teoriile etiologice moderne au un element comun – factorul psihologie.

În mod corespunzător celor aratate mai sus, există trei categorii de teorii, ce vor fi tratate în continuare:

Teoriile psiho-biologice;

Teoriile psiho-sociale;

Teoriile psiho-morale.

Se consideră că ceilalți factori, exteriori individului (factori exogeni), au doar un rol indirect, secundar. Din multitudinea teoriilor de acest gen am selectat câteva ce pot fi considerate reprezentative.

2.1 Teoria bio-psiho-tipologică

Această teorie cuprinde mai multe variante, ce au ca element comun susținerea ideii potrivit căreia există o corelație între activitatea criminală și biotip (tipul bilogic). Corelația se stabilește fie în raport cu structura corpului (morfocaracterologice), fie în raport cu somatotipul (tipul corpului avut în vedere, plecând de la embrion), fie în raport cu tipul endocrinian.

2.2 Perspectiva inadaptării bio-psihice

Această teorie a fost formulată de criminologul suedez Olof Kinberg, unul dintre continuatorii școlii lombrosiene. Pentru Kinberg, omul este ființă nu doar biologică, ci și psihologică și socială, caracterizată prin ,,plasticitate", adică prin facultatea de a-și modifica reacția nu numai în funcție de înfluențele fizice și chimice, dar și în funcție de factori psihologici și sociali. Dacă ,,plasticitatea" nu se corelează cu influențele mediului, se crează o stare de inadaptare între organism și mediu. Inadaptarea poate avea surse și forme diverse.

Există două elemente care trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul constituțional și funcția morală.

Nucleul constituțional reprezintă ,,suma tendințelor reacționale ale individului". Se pot distinge patru trăsături psihologice fundamentale (radicali constituționali), ce alcătuiesc nucleul constituțional:

a. capacitatea – respectiv nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligența unui individ, sub influența unor condiții de mediu optim;

b. validitatea – respectiv cantitatea de energie de care dispune individul;

c. stabilitatea – respectiv facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme, fixate prin obiceiuri, durabile, în așa fel încât să poată face același lucru în același fel, economisind forță;

d. soliditatea – trăsătura ce se referă la coeziunea internă a personalității, în opoziție cu disociabilitatea.

Pe de altă parte, este nevoie și de un al doilea element:

Funcția morală: reprezintă, în opinia lui Kinberg, ,,modalitatea și profunzimea asimilării valorilor morale, ce compun atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăiește". Ca fenomen psihologic, funcția morală este compusă din elemente emoționale și elemente cognitive. Dacă se ia în considerare calitatea acestor elemente, se pot distinge patru categorii de subiecți:

a. – indivizi a căror funcție morală se reduce la cunoștințe ale evaluărilor morale, general acceptate, dar cărora le lipsește elementul emoțional aproape complet (aici intră imbecilii, debilii mintal etc);

b. – indivizi care nu numai că posedă cunoștințe despre regulile morale, dar sunt capabili și să reacționeze emoțional la stimuli adecvați;

c. – indivizi a căror funcții morale au suferit modificări în urma unor leziuni patologice ale țesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite etc.); la această categorie se întâlnesc frecvent fapte antisociale; sunt afectate elementele emoționale (afectivitatea);

d.- indivizi care cunosc regulile morale, răspund emoțional la stimuli, însă au o percepție deformată a sensului real al actului; sunt în eroare cu privire la semnificația morală a acestuia.

Din combinația ce rezultă între un anumit tip de nucleu constituțional și o anumită configurație a funcției morale, rezultă indivizi neadaptați. La anumiți stimuli, ei vor reacționa în contradicție cu legea penală (care exprimă evaluările morale acceptate de mediu).

În afara de personalitățile normale, Kinberg studiază și cazurile psiho – patologice (unde există de obicei alterări grave ale funcției morale) și analizează predispozițiile spre delict în aceste cazuri.

Teoria inadaptării nu se referă la indivizi totalmente distincți de ,,tipul normal", deoarece, așa cum preciza Kinberg, complexitatea personalității umane face imposibilă divizarea umanității în două grupe: cei buni și cei răi.

2.3 Perspectiva constituției psihoindividuale a personalității criminale

Reprezentantul acestei teorii este criminologul Italian Benigno di Tullio. Prin constituție criminală autorul înțelege ,,o stare de predispoziție specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiți indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalității oamenilor". Pentru Di Tulllio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci totdeauna biosociologic.

În același timp, biologicul nu poate fi desprins de psihic, deoarece ,,în realitatea organică a corpului uman nu există nici o funcție, în afară de cele pur vegetative, care să se poată detașa de activitatea psihică". Rezultă că personalitatea individului nu poate fi apreciată corect decât după criterii biopsihologice. Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalități criminale (personalitate predispusă spre crimă).

Un prim factor important este ereditatea; cu toată influența sa puternică, aceasta trebuie însă considerată ca o posibiliate sporită, dar nu ca o determinare absolută.

Predispoziția spre crimă poate avea ca sursă și unele disfuncționalități cerebrale, hormonale etc. Vârsta și crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum și procesele involutive ale îmbătrânirii, pot conduce la tulburări de comportament și chiar la crimă.

După analizarea minuțioasă a unor multitudini de factori, Di Tullio conclude: ,,Se poate afirma că predispoziția spre crimă este expresia unui ansamblu de condiții organice și psihice ereditare, congenitale sau dobândite, care, diminuând rezistența individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal". Di Tullio nu ignoră, după cum s-ar putea crede, factorii sociali ori fizici exteriori individului. El face o analiză minuțioasă a acestora, însă conchide că ei nu pot avea o influență reală decât în măsura în care întâlnesc o constituție criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalități: „… De unde convingerea noastră că mediul nu devine un factor criminogen decât dacă, prin grava sa persistență, poate exercita asupra individului o influență peiorativă, degenerativă sau patologică, și să provoace în acest fel un ,,super-eu" imoral, un dezechilibru psihic acompaniat de instigări criminogene, sau dacă operează asupra unor indivizi în mod particular receptivi, ca urmare a constituțiilor biopsihice".

2.4 Perspectiva genetică

Deși repudiat de numeroși oameni de știință, ,,visul" lombrosian de a găsi o dovadă palpabilă, pentru a demonstra substratul biologic al crimei, nu a fost niciodată, și probabil nici nu va fi, total abandonat.

2.5 Perspective psiho-sociale

În cadrul mai larg al criminologiei etiologice, o serie de teorii moderne au acordat o importanță sporită factorilor sociali ai fenomenului criminal. Aceste teorii poartă amprenta unora din școlile criminologice din secolul trecut (interpsihologică, sociologică) și, bineînțeles, nu pot face nici ele abstracție de teoria multifactorială a lui Ferri și de o serie de factori de natură socială pe care acesta i-a evidențiat. În marea lor majoritate, teoriile psiho-sociale încearcă să răspundă la întrebarea: de ce viața socială determină anumiți indivizi să comită fapte penale, în timp ce alți indivizi nu devin delincvenți? Aceste teorii au fost denumite ,,Teoriile factorilor sociali ai delincvenței" . Există și unele excepții, unde întrebarea este pusă dintr-o perspectivă contrară: de ce majoritatea indivizilor se supun legii și nu comit fapte penale? Aceste teorii au fost regrupate sub denumirea ,,Teoriile factorilor sociali ai respectului legii penale".

Vom prezenta în cele ce urmează principalele teorii psiho-sociale, ce aparțin ambelor maniere de a pune problema.

2.6. Perspectiva sintezei psihologice diferențiale

Această teorie aparține criminologului american Edwin Sutherland. Pentru formularea teoriei sale, autorul pleacă de la o premisă foarte clară în plan metodologic: Autorul constată că există două tipuri de explicații științifice ale fenomenului criminal: ,,fie în funcție de elementele care intră în joc în momentul în care infracțiunea este comisă, fie în funcție de elementele care și-au exercitat influența anterior, mai ales în viața delincventului. În primul caz, explicația poate fi calificată ,,mecanistă", ,,situațională" sau ,,dinamică"; în al doilea caz, istorică sau genetică. Sutherland consideră că teoria sa face parte din categoria explicațiilor genetice. El fondează această explicație pe ipoteza că un act criminal se produce atunci când există o situație propice, pentru un individ determinat. Explicația actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune următoarele coordonate:

a. – comportamentul criminal este învățat; el nu este ereditar, iar cel care nu a primit o ,,pregătire" criminală nu inventează crima;

b. – învățarea se realizează în contact cu alte persoane, printr-un proces complex de comunicare;

c. – învățarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane;

d. – procesul de învățare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a infracțiunilor, orientarea mobilurilor, a tendințelor impulsive, a raționamentelor și atitudinilor;

e. – orientarea mobilurilor și a tendințelor impulsive este în funcție de interpretarea favorabilă a dispozițiilor legale;

e – un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii domină interpretările favorabile; ,,acesta constituie principiul asociațiilor diferențiate…"; ,,cei care devin criminali o fac pentru ca sunt în contact cu modele criminale și nu au sub ochi modele anticriminale";

f. – asociațiile diferențiate pot varia în privința duratei, frecvenței, intensității etc.;

– formația criminală prin asociație nu se dobândește doar prin imitație;
i. – comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi și valori, dar nu se explică prin aceasta; (hoțul fură în genere pentru a avea bani, dar tot pentru a avea bani muncesc și oamenii cinstiți).

2.7 Perspectiva anomiei psihosociale

Sociologul american Robert K. Merton formulează o teorie bazată pe conceptul de anomie. Teoria lui Merton prezintă o concepție culturalistă, cu rădăcini în gândirea durhkeimiană și cu unele corespondente în teoria ,,conflictelor de culturi" a lui Sellin. Pe de o parte, Merton își însușește concepția lui Durhkeim, potrivit căreia criminalitatea este o problemă intim legată de structura socială și variază în funcție de această structură.

Anomia este concepută ca o stare socială de absență ori de slăbire a normei, ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii comunității. În explicarea stării de anomie autorul utilizează două concepte: cel de cultură și cel de organizare socială.

Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare între scopurile propuse și mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă.

2.8 Perspectiva angajamentului psihosocial

Această teorie aparține sociologului american Howard S. Becker. Becker este de fapt unul din principalii reprezentanți ai curentului interacționist, ce se înscrie în sfera mai largă a criminologiei ,,reacției sociale", care consideră ca deviantă și implicit, delincvență, reprezintă o creație a structurilor sociale, structuri ce ,,etichetează" individul ca deviant. Cu toate acestea, în lucrarea lui Becker întâl-nim și un ,,model secvențial al delincvenței" ce poate fi înscris foarte bine în cadrul explicațiilor privind ,,trecerea la act" (criminologia dinamică). În plus, așa cum vom vedea imediat, teoria angajamentului reprezintă o explicație de tip etiologic.

,,Termenul angajament trimite la procesele prin care diverse tipuri de interese sunt în mod progresiv investite în adoptarea anumitor linii de conduită cu care nu par să aibă raporturi directe. Individul respectă legea penală pentru a nu pierde avantajele pe care le presupune viața socială în care este ,,angajat".

Pe lângă această variantă ,,clasică", Becker mai admite existența unei a doua căi spre delincvență. Pentru această explicație el se folosește de un concept introdus de alți doi sociologi americani, respectiv ,,tehnicile de neutralizare". Prin aceste tehnici se au în vedere, justificările pe care delincvenții le utilizează pentru a aproba propriile acțiuni infracționale. O primă tehnică de neutralizare apare în situația în care delincventul se consideră el însuși ,,descărcat de responsabilitatea" propriilor acțiuni; el se consideră o ,,minge de biliard" aruncată din situație în situație, într-o totală neputință.

O a doua tehnică se crează în legătură cu prejudiciul comis prin infracțiune și care în viziunea infractorului poate fi socotit uneori inexistent: un furt de mașină poate fi considerat un ,,împrumut" și un scandal între bande poate fi perceput ca o ceartă particulară, o luptă reciproc acceptată, ce nu interesează ansamblul comunității. A treia tehnică de neutralizare este reprezentată de situatia în care delincventul consideră că vătămarea pe care o produce este justă. O a patra tehnică implică o ,,condamnare a celor ce condamnă"; aceștia pot fi considerați de către infractor ipocriți, delicvenți deghizați ori indivizi împinși de o ură personală. În sfârșit, o ultimă tehnică de neutralizare constă în sacrificarea exigențelor sociale generale în schimbul salvării celor ale unui grup social restrâns. Îndepărtarea de normă nu se face în acest caz prin respingerea acesteia, ci prin ,,prioritatea acordată respectului altor norme, care sunt considerate mai presante sau par să ceară o loialitate de un grad superior".

Perspectiva presiunii psiho-morale

În cadrul mai larg al teoriilor etiologice moderne, o ultimă categorie analizată o reprezintă cea a explicațiilor de natură psiho-morală. Teoriile ce fac parte din această categorie își propun în primul rând studierea mentalității criminalului, respectiv mecanismele de formare ale acestei mentalități și a trăsăturilor care o diferențiază de cea a noncriminalului.

Având în vedere precizările de mai sus, vom grupa teoriile psiho-morale în două subcategorii ce vor fi tratate în subsecțiuni distincte:

Teoriile psiho-morale de factură psihanalitică;

Teoriile psiho-morale autonome.

Perspective psiho-morale de factură psihanalitică

Contribuția psihanalizei freudiene la dezvoltarea gândirii criminologice este greu de evaluat, datorită caracterului vast și evolutiv al operei sale. Într-o manieră schematică, se pot distinge trei aspecte mai importante ale acestei contribuții: explicațiile privind structura și funcționarea ,,aparatului" psihic; explicații privind etiologia și tratamentul nevrozelor; referirile la fenomenul criminal;

a) Explicațiile privind structura și funcționarea ,,aparatului" psihic parcurg, în gândirea freudiană, două faze:

b) Explicațiile privind etiologia nevrozelor admit existența a trei factori a căror acțiune intervine la persoanele bolnave: 1) predipozițiile ereditare; 2) influența unor evenimente din prima copilărie; 3) ,,renunțarea reală", adică toate nenorocirile vieții care impun renunțarea la dragoste, care antrenează mizeria, neînțelegerile familiale, căsătoriile rău asortate, fără a mai vorbi de condițiile sociale defavorabile și de ,,rigoarea exigențelor morale a căror presiune o resimțim".

c) Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană, deoarece el nu s-a preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. Analizând câteva tabuuri, dintre care unele cu relevanță criminologică (uciderea, incestul), Freud consideră că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor ,,dorințe refulate" și plecând de la aceasta, ajunge chiar la o interesantă fundamentare a sistemului represiv. Dorința este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuală. La aceeași concluzie ajunsese și un alt cercetător (Frazer), pe care Freud îl citează, arătând că opiniile acestuia intră în acord cu propriile lui argumnete: ,,Legea nu interzice omului decât ceea ce el ar fi capabil să facă sub presiunea unora dintre instinctele sale (…)• Dacă nu ar exista înclinații rele, nu ar exista crime, iar dacă nu ar exista crime, ce nevoie ar fi să le interzicem?"

Într-o explicație directă cu privire la crimă, Freud vede în această o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconștientă și anterior faptei: ,,Constatarea că intensificarea acestui eveniment inconștient de vinovăție poate face dintr-un om un criminal, a constituit o adevărată surpriză. Și totuși, faptul este neîndoielnic; la mulți criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate, anterior și nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. S-ar părea deci că respectivul trăiește posibilitatea legării acestui sentiment de ceva real și actual ca pe o ușurare".

Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază, dacă ținem seama de faptul ca sentimentul vinovăției este consecutiv unor instincte condamnabile.

2.10.1 Teza criminalului nevrotic

Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparține criminologilor Fr.Alexander și H. Staub. În viziunea celor doi cercetători, criminalitatea poate fi clasificată în următoarele trei categorii:

a) Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;

b) Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor și situațiilor în care Supraeul suspendă instanța sa morală, în urma unei vătămari sau amenințări iminente pentru eu (cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui șantaj, unei amenințări ori unei stări apropiate de legitimă apărare etc.);

c) Criminalitatea obișnuită – această categorie cuprinde la rândul ei trei tipuri de criminali:

c-1- criminalii organici, a căror personalitate ține de psihiatria clasică (bolnavii mintal care prezintă alterări ale capacității de discernământ ori lipsa acesteia);

c-2- criminalii normali, caracterizați prin aceea că sunt sănătoși din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali; aceștia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate criminală și se comportă conform moralei acesteia; nu prezintă conflict între Eu și Supraeu;

c-3- criminalii nevrotici, respectiv cei care acționează în funcție de mobiluri inconștiențe; Eul este invins de Sine, care scapă determinării Supraeului, în aceste cazuri, se constată existența unui sentiment de vinovăție, însoțit de angoasa pedepsei; criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o autorizare a recidivei; doar ,,gândul" criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de cupabilitate și nevoia de pedeapsă.

2.10.2 Teza personalității antisociale

Această teorie are la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la ,,evenimentele din prima copilărie", la care se adaugă o serie de rezultate obținute prin cercetările altor specialiști. O variantă a acestei teorii a fost expusă de Kate Friedlander într-o lucrare dedicată delincvenței juvenile. Se consideră, în esență, că la origine copilul este o ființă absolut instinctivă, dominată de principiul plăcerii; el urmează să se conformeze principiului realității care caracterizează adaptarea socială, printr-un proces lent de modificare ori sublimare a instinctelor. Procesul de adaptare parcurge trei etape:

faza primelor relații dintre copil și părinți;

faza formării Supraeului;

faza formării relațiilor de grup în sânul familiei.

S-a pus accentul uneori pe carențele afective materne, care generează o lipsă de afectivitate copilului, ceea ce poate duce ulterior la un comportament criminal. În general însă, mediul infantil precoce, ,,când părinții reprezintă polul semnificativ al unei structuri impersonale", poate deveni un fator criminogen pentru viitorul tinerei ființe". (cit. Perciun, V., Psihanaliza Clinică, Editura Euro Stampa, Timișoara, 2001, p. 208-235)

2.10.3 Tezele psiho-morale ,,autonome"

Reținem aici doar două astfel de teorii, elaborate de către două dintre personalitățile cele mai marcante ale criminologiei acestui secol: E. de Greff și J. Pinatel.

2.10.4 Teza pulsiunilor criminale

Această teorie aparține criminologului belgian Etienne de Greeff, considerat pe bună dreptate fondatorul criminologiei clinice, dar și unul din pionierii criminologiei dinamice, prin formularea unei teorii a trecerii la act. Întreaga doctrină a criminologului belgian se fondează însă pe o anumită concepție asupra personalității delincventului, ceea ce ține de etiologia psiho-morală. Pentru De Greeff, personalitatea delincventului, ca și personalitatea umană în general, este determinată de instincte. Instinctele însă, pe de o parte, nu se opun inteligenței și nu pot fi separate de aceasta. Pe de altă parte, nu se poate identifica la om o manifestare instinctuală pură, în sensul că, de fapt, mai multe instincte, mai multe tendințe acționează și își produc efectele asupra conduitei umane în același timp: ,,acest ansamblu de tendințe instinctive organizate între ele ținând cont de viitor, adică organizate potrivit preocupărilor inteligenței, formează structura afectivă".

În cadrul acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentae de instincte: instinctele de apărare și cele de simpatie. Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcționează sub semnul sentimentului de justiție și de responsabilitate a ,,celuilalt", au la baza agresivitatea, tind spre o reducere progresiva a individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute mecanic. Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcționează sub semnul abandonului de sine și acceptarea totală a ,,celuilalt", au la bază subordonarea și devotamentul față de celălalt, tind spre o valorizare extremă a celuilalt.

Nici una din cele două categorii nu se poate realiza integral; există o opoziție permanentă între instinctele de apărare și cele de simpatie; viața psihică se desfășoară sub semnul conflictului permanent între structurile afective. Tendința de a alege securitatea în dauna afectivității da naștere unui sentiment de vinovăție a cărui lichidare se încearcă prin ,,reîntoarcerea către celălalt". În tot acest conflict se crează un echilibru precar, în aceste condiții tulburările de caracter și insuficiențele inteligenței vor favoriza trecerea la actul criminal. Este de reținut că explicațiile complexe pe care le desfășoară criminologul belgian în legătură cu structurile afective, reprezintă doar ,,terenul pregătitor" pentru dezvoltarea unei teorii a trecerii la act, care depășește sfera preocupărilor de natură etiologică.

2.10.5 Teza personalității autentic criminale

Această ultimă teorie de care ne ocupăm aparține celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri atât în ceea ce privește geneza (etiologia), căt și dinamica actului criminal. Noțiunea de personalitate criminală nu trebuie înțeleasă ca un tip antropologic, o variantă a speciei umane. Ea este un ,,instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional". Pinatel consideră inutilă incercarea de a separa oamenii în buni și răi: nu există o diferență de natură între oameni cu privire la actul criminal: ,,psihanaliza ne-a învățat în acest sens lucruri pe care le știam încă de la Decalog. Orice om, în circumstanțe excepționale, poate deveni delincvent".

Componentele nucleului personalității criminale care comandă condițiile trecerii la act sunt: egocentrism, labilitate, agresivitate, indiferența afectivă.

Egocentrismul reprezintă tendința subiectului de a raporta totul la sine însuși.

Labilitatea (de la labilis, care înseamna a aluneca, a cădea, a atârna) reprezintă o lipsă de prevedere, o ,,deficiență de organizare în timp", o instabilitate.

Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendințe, mergând de la simpla afirmare a eului, până la ostilitate; ea se manifestă printr-un ,,dinamism combativ", care are ca funcție invingerea și eliminarea obstacolelor și dificultăților care barează drumul acțiunilor umane.

Indiferența afectivă (sau insensibilitatea morală) reprezintă acea trăsătură negativă prin care individul este impiedicat de a ,,încerca emoții și inclinații altruiste și simpatice"; el este dominat de egoism și răceală față de aproapele lui.

Cele patru componente nu trebuie analizate în mod individual, reunirea tuturor componentelor, precum și legăturile dintre acestea dau un caracter particular personalității, în ansamblul ei. ,,Nucleul personalității criminale este o structură dinamică, încă o dată reunirea și asocierea acestor componente, dintre care nici una nu este anormală în sine, acțiunea și interacțiunea lor trebuie luate în con-siderație. Nucleul personalității criminale este o rezultantă, și nu un dat".

Teoria personalității criminale reprezintă astfel una dintre ultimele explicații etiologice importante. Totodată ea a constituit o bază de lansare pentru teoriile ,,trecerii la act" ce aparțin criminologiei dinamice, ,,succesoarea" etiologiei criminale.

3. CONDUITA DEVIANTĂ DE MODEL CRIMINAL

3.1 Devianța și abordarea psihanalitică pulsională

În literatura de specialitate psihosociologică, psihojudiciară și criminalistică, predomină două tipuri de abordări; una de tip relațional- interactiv, centrată pe raportul dintre termenii ce compun cuplul conceptual agresor-victimă, una de tip sistemico-normativ, cutumiar sau cel de reglementare a modurilor de comportare permise, și alta centrată pe conceptul de distructivitate, violență, negație, amenințare, pericol ș.a., care generează conduita deviantă definită în general prin termeni negativi (rău, ,,nedorit" etc). Acest ultim aspect este abordat de cele mai multe ori în conformitate cu teoria pulsională asupra personalității prin intermediul cuplului conceptual Eros-Thanatos, abordare devenită tradiționala în psihanaliză.

De aceea, ne rezumăm la a menționa doar câteva aspecte referitoare la cele mai grave aspecte ale orientării Thanatosului:

a) Comportamentul homicidar

Crima în sens clasic – ca ucidere a altor persoane – se manifestă în conformitate cu optica anomică (sociologistă), la indivizii alienați (nu numai maladiv, ci și social sau chiar etnocultural), ajunși în situația unei forme de depersonalizare prin prăbușirea sistemelor atitudinale fundamentale (față de sine, alții, viață, lume), evidențiabilă prin lipsa scopurilor sociale sau insuficienta conștientizare a lor. Dar, uneori, factorii de privațiune, frustrare, stress, tensiune fizică sau morală se pot conjuga astfel încât, în funcție de caracteristicile personalității, pot să determine, prin acțiune cumulativă sau prin acțiune subliminală neobișnuită, diferite dezechilibre atitudinale, care pot deveni contaminate și de natură să determine psihosindroame reactive cu sau fără inducție aberantă asupra grupului social, apartenent.

Gradul de periculozitate a unui comportament aberant, printre care denumim și omorul, ca infracțiune, raportat mediului de existență al infractorului, indiferent de caracteristica de situație dificilă sau de generator de psihosindrom reactiv, este în relație directă cu gradul de disfuncție al personalității, cu degradarea scalei axiologico-etică a persoanei, cu motivațiile profunde ale individului în cauză. Suma acestor factori îi afectează adaptarea socială, adaptarea devenind criteriul pragmatic de evaluare a stării de periculozitate. Ea se inițiază odată cu conceperea actului criminal, continuă cu perioada concretizării (trecerea la act) și se extinde apoi la stadiul consecutiv comiterii acestuia (motivarea, ca demers cognitiv sau poziție conștient-critică față de comportamentul avut).

Pregătirea actului este, de cele mai multe ori, inconștientă la delincvent și constă în acumularea progresivă a unor tensiuni crescânde, cu cauze extrem de clare, ca efect al unor identificări proiective specifice, ce tensioneaza în permanență individul. Pentru că aici e vorba despre identificări proiective particulare (unul omoară pentru bani, altul pentru că apreciază că nu mai există alte soluții valabile pentru anumite situații, alții din ură, ori din gelozie sau criză de invidie, sau criză de afect maladivă, expectanțe demolate etc.). Aceștia nu găsesc soluții defulatorii normale: prin raportare la patternul grupului social prin conduitele de aparare a egoului se realizează psihodinamica ce constitute conduita aberantă, respectiv omorul. Modul în care săvârșește actul va fi expresia homicidară. Ea va fi măsura gradului de agresivitate, activat și acumulat, va da indicii privind locul pe care-1 ocupă obiectul agresiunii în ierarhia valorilor private-intime ale criminalului și va preciza rolul de stimul catalizator sau factor declanșator al situației frustrante, ce se desfășoara în cerc vicios. De aceea, în acest moment, trecerea la act nu mai poate fi cenzurată de Supraeu. În acest context, actul se desfășoară în condițiile dictate de structura ergică, temperamentală, circumstanțe, gradul de estompare a manifestărilor intelective dependente la rândul lor de gradul său de instruire și conduce la o stare de perfectă detensionare subiectivă, de descătușare și eliberare, cu un înalt confort organic și psihic. În acet moment, nu sunt anticipate consecințele și nici nu i se atribuie actului criminal o anumită semnificație negativă din punct de vedere social, etic și uman.

Perioada imediat următoare (mascaj – anchetă – instanță-condamnare – penitenciar) prezintă o psihodinamică structurată conflictual, fiind axată pe problematica pierderii libertății, a ruperii unor relații afective sau de familie și de rudenie, dar nu de culpabilitate stricto-senso.

Mult mai târziu, se va ,,așeza" într-un anumit fel, raportul motivație-cauză (reală)-motivare (suită de demersuri cognitive de explicitare, justificare a comportamentului propriu sau al altora – efectuat prin prisma motivelor – eventual posibile), necesitând un anumit tip de regenerare motivațională, dar și axiologică. În cazul în care acest efect se produce într-un timp și raport adecvat, poate apărea la nivel conștient – stabil și tolerabil – starea de culpabilitate. De aceea, criminalii prezintă o predominantă stare de frustrație care riscă să determine reiterări compulsive (recidive) sau eșuări în alte forme de comportament antisocial sau deformări caracteriale, care consolidează de fapt, o pistă de devenire negativă pe care, în absența unei remodelări majore, riscă să rămână mereu închis.

Efectiv se poate vorbi, de acum, de o constituție particulară a persoanei cu diverse dezordini interioare, care se evidențiază mai ales în condiții de stres. Cel mai adesea, referitor la cele de mai sus, se evidențiază:

– inhibiția anxioasă a activității;

– reacții coleroase, cu descărcări de agresiune;

– regresie comportamentală, evidențiata prin pierderea autocontrolului și dezinhibarea unor maniere simpliste, primare de rezolvare a unor dorințe imediate;

– stereotipie fixată tematic, evidențiată prin comportamente ce conțin unele acțiuni lipsite de necesitate pentru rezolvarea trebuințelor (imperație pseudo-necesară);

– reactivare patoplastică, evidențiată prin conduite de (redeșteptare) a unor manifestări psihopatologice, de regulă psihopatice sau nevrotice.

b) Comportamentul suicidar deviant

Facem precizarea că nici nu vom aborda conduita suicidară ca expresie a suferinței maladive (isterie, depresie, discordanță), deci a unei decompensări de cea mai înaltă gravitate a unui proces psihopatologic. Vom realiza o abordare psihanalitică a actului suicidar ca orientare asupra propriei persoane a thanatosului, din perspectiva lămuririi acestei manifestări în contextul sistemului psihodinamic deviant, în care autorul și victima este una și aceeași persoană, care comite și suferă omorul.

Freud consideră actul suicidar ca apogeu al unei psihodinamici de doliu (depresivă). Dar preciza, în 1917: ,,un nevrotic poate avea motivații suicidare atunci când un impuls criminal îndreptat către alții se întoarce asupra lui însuși". Prin travaliul doliului, obietul pierdut este ,,găsit" fantasmatic (reconstituit) și apoi este distrus în interiorul propriei persoane, care astfel (persoane însăși) își ,,plătește vina", prin moarte; K. Abraham continuă ideea lui Freud și nuanțează, precizând că la persoanele cu tulburări depresive, se determină mai întâi un ,,puternic val de ură" față de obiect (partener de relație obietală). Acest efect pe care psihanaliză genetică atestă că se învață începând cu perioada din jurul vărstei de 4 ani, trebuie contracarat cumva, deoarece persoana afectată nu tolerează pierderea obietului respectiv. În acest context, se pun în joe defensele egoului și regresiile la nivelul modalităților de trăire orală, verbiaj de încorporare și prin raționalizări fantasmatice prin care se introiectează în sine, uneori chiar se încearcă o închidere în ,,propriul somatic" a obietului pierdut. Astfel, în acest prim moment, obietul este integral, ,,înzidit" în egoul subiectului, unde este identificat ca ,,salvat". Atunci, ura, care inițial era concentrată asupra obiectului dorinței, care este partenerul de relație obietală pierdut, se reîntoarce asupra aceluiași obiet, regăsit acum integrat, ,,întrupat" în subiect, orientându-se deci, asupra propriei persoane, cu consecințe autoagresive majore. Mai departe, psihodinamica suicidară nu mai include decât componente factice de ordin instrumental și al oportunităților, printr-o intensitate a conflictualității autopunitive, ce poate deriva sau nu sentimentele de ură și ostilitate, în sentimente de culpă, de anxietate ipohondriacă, angoasă, ș.a..

4. COORDONATE PSIHOLOGICE CU PRIVIRE LA CONDUITELE CRIMINALE

4.1 Rolul factorilor subiectivi implicați în conduitele criminale
4.1.1 Factorii cognitivi

În cea de-a doua categorie de explicații privind comportamentul uman, explicațiile raționale, pot fi incluse numeroase teorii. Acestea au în comun faptul că iau în considerare factorul rațional, fie de o manieră exclusivă, fie în mod preponderent.

Mecanismele explicative diferă însă uneori foarte mult. Se poate spune că explicațiile raționale continuă, la modul general, tradiția curentului filozofic opus empirismului, respectiv nativismul (Socrate, Descartes, Kant) potrivit căruia ,,cunoașterea umană" total sau cel puțin în parte este înnăscută.

Pare logic ca în acest context, primele critici puternice formulate împotriva behaviorismului să fi venit din partea unor psihologi care se situau pe poziții filozofice neokantiene. Acești psihologi de origine germană, reuniți în jurul lui Wolfgang Kohler (1887-1967), elaborează teoria formei (Ghestaltheorie) prin care se încerca transpunerea fenomenologiei pentru stabilirea legilor percepției. Fenomenologia pune accent pe conceptul de intenționalitate (fenomenele psihice sunt dirijate întotdeauna către un obiect), pe importanța percepției, pe conștiența momentului prezent. Dar deplasarea spre explicații de tip rațional este favorizată și de unele cercetări venite din interiorul curentului behaviorist, astfel, cercetătorul american Edward Chace Tolman, care se susținea un ,,behaviorist al intenției", a încercat printr-o serie întreagă de experimente să explice comportamentul prin mecanisme cognitive, în sensul de ,,elaborare a cunoștințelor". Pentru Tolman, comportamentul nu este o secvență automatizată de asociații stabilite prin condiționare, ci un răspuns global, care se referă la o reprezentare mentală a scopului și a locurilor care permit de a ajunge la aceasta, ceea ce el numește o structură-semn (sign-gestalt) sau, în ultimele sale scrieri, harta mentală (cognitive map).

Această utilizare a scopului în teoriile motivaționale, pe care o întâlnim atât la ,,gestaltiști", cât și la Tolman, reprezintă elementul de constanță la teoriile cognitive.

Se admite în general că scopul reprezintă un rezultat anticipat, un obiectiv sau o stare pe care individul încearcă să le atingă. Este vorba deja despre un ,,produs cognitiv" care devine, în dauna mobilului dacă putem spune așa, motorul principal al conduitei.

Noțiunea de scop este intim legată de cea de ,,valoare" cu care se află în interdependență: ,,valoarea reprezintă un determinant important al conduitelor: ea condiționează punerea în practică a acestora, intensitatea și orientarea lor selectivă. Ea se referă în fapt la preferințele persoanelor pentru anumite obiecte-scop". Conduita umană pare astfel a fi determinată în limitele scopurilor și valorilor pe care individul le ia în considerare. Analiza acestor scopuri și valori poate permite o anticipare asupra deliberării pe care urmează să o facă individul în momentul în care anumite alternative i se oferă. Dar tocmai această permanentizare a factorului deliberativ, care apare în orice situație, constituie punctul slab al teoriei scopurilor, căci este greu de admis că: ,,individul se poate dedica unor calcule relativ complexe prin combinarea unor informații multiple (…) mai ales în cazul în care deciziile trebuie să fie luate, fie în situații de rutină, fie cu prilejul unor circumstanțe noi". Sesizând această slăbiciune, unele teorii cognitive, mai recente, prezintă un discurs mai puțin radical. În acest caz se află ,,Teoria motivației umane" concepută de psihologul belgian Joseph Nuttin, asupra căreia se cuvine să facem anumite precizări.

Autorul teoriei sus menționate consideră că motivația privește ,,direcția activă a comportamentului" spre anumite situații sau obiecte asupra cărora se îndreaptă preferințele subiectului. Motivația umană nu poate fi redusă la impulsiuni oarbe și inconștiente, ea este proprie unui subiect care este în permanentă relație cu lumea ce îl înconjoară. ,,Grație funcțiilor cognitive care pătrund dinamismul relațiilor dintre subiect și lume, motivația devine o structură cognitivo-dinamică ce dirijează acțiunea către scopuri concrete". (Nuttin J. – op. Cit., p. 13) Comportamentul fiind în mod esențial ,,o funcție de relație", motivația trebuie înțeleasă ca o problemă de ,,relații preferențiale" între individ și lumea înconjurătoare. Plecând de la aceste premise Nuttin își propune să elaboreze un model în care comportamentul emană de la un ,,subiect în situație"; acest subiect acționează asupra situației în care se găsește în vederea modificării ei ,,în direcția scopului pe care și-l propune".

Astfel, comportamentul uman cuprinde trei faze:

1. Într-un prim moment, toate funcțiile colaborează la construirea – plecând de la mediul fizic – a unei lumi a comportamentului cu subiectul ,,în situație";

2. Într-o a doua fază – faza dinamică sau motivațională – subiectul elaborează scopuri și proiecte care concretizează trebuințele sale;

3. Într-un al treilea timp, comportamentul de execuție sau acțiunea propriu-zisă – subiectul acționează asupra situației actuale așa cum o percepe, în vederea realizării proiectelor sale" (Lazerges Ch., Le concept d'imputabilite dans les doctrines de defense sociale, Revue de Science Criminelle et de Droit Penal Compare,1983, op. Cit., p.325).

În primul rând trebuie observat că, precum și celelalte teorii de orientare cognitivă sau rațională, factorul scop joacă un rol foarte important. Nuttin face o analiză de detaliu a diverselor scopuri pe care le grupează în două categorii generale; a) extrinseci, b) intrinseci.

Autorul constată că individul: ,,nu se mulțumește să atingă scopurile sale imediate și să-și satisfacă anumite trebuințe; nu îi este suficient să fie competent și eficient; el nu se poate impiedica să judece asupra valorii scopurilor urmărite și atinse. Această judecată personală asupra valorii obiective a actelor sale poate fi, pentru om, o sursă de satisfacție foarte profundă sau de serioase tulburări (mustrări de conștiință), ceea ce relevă forța motivației implicate".

Abordarea noțiunii de valoare ocazionează, între altele, și o analiză interesantă în legătură cu ,,deformarea" valorilor normative, în general, și a valorii de justiție, în special, în funcție de trebuințele personale ale subiectului (Nuttin, op. Cit., p. 214-219).

O altă problemă importantă pe care autorul o sesizează este ,,alienația motivaționala" care este definită drept: ,,procesul prin care subiectul, sub presiune socială sau autoritară, este adus, câteodată, în șituația de-a face, și chiar de-a vrea, lucruri care în fond vin împotriva propriilor sale intenții și percepții". Legat de această problemă a alienației motivaționale ajungem la o altă problemă care ne interesează în mod direct, respectiv raportul voință -libertate. Din capul locului, Nuttin precizează că expresia ,,act liber" este improprie în analiza psihologică datorită multiplelor conotații filozofice. El preferă să utilizeze expresia act (comportament) ,,comportament personalizat". ,,Termenul personalizat folosit în legatură cu acte sau comportamente, le opune pe acestea unor relații automate; el caracterizează obiectiv procesul de autoreglare cognitivă și evaluativă care se găsește implicat în aceste acte". Nuttin admite că ,,alături de factorii pe care subiectul îi evaluează în funcție de concepția sa despre sine și de standardele care fac parte din aceasta, alți factori, din contră, își exercită influența lor pe căi care scapă autoreglării subiectului. Acesta poate fi cazul pentru anume influențe inconștiente, ca și pentru impactul unor factori de ordin fizic sau fiziologic", (cit. Nuttin – op. Cit., p. 306), și puțin mai departe adaugă: ,,rezultă că acest caracter personalizat va fi variabil după cum actul este mai mult sau mai puțin efectul unor procese fiziologice (sau inconștiente) sau al unei elaborări cognitive (conștiente).

Ulterior autorul revine în mai multe rânduri asupra acestei posibilități ca anumiți factori să aibă asupra comportamentului un impact care scapă, cel puțin în parte, proceselor de elaborare și evaluare cognitivă (Nuttin, op. Cit.., p. 306, 311, 337). Concluziile autorului vin să reconfirme poziția deschisă dialogului științific, pe care se situează acesta: ,,dincolo de accentul pe care îl pune pe funcțiile cognitive, modelul relațional rezervă un loc mecanismelor non-cognitive și structurilor ereditare, comportamentul fiind conceput ca o parte integrantă a funcționării totale a ființei vii".

Există așadar, din punctul de vedere al teoriilor motivației, în mare două maniere diferite de a concepe comportamentul uman: într-o variantă acesta este determinat de factori afectivi; într-o altă variantă el este supus controlului rațiunii. Absolut schematic putem reduce această diferență la doi factori reprezentativi ai afectivității și ai rațiunii, respectiv: ,,Drive" (sau mobil în sensul clasic) și Scop. Înainte de a putea face o apreciere asupra acestor două principale puncte de vedere exprimate în psihologie, credem că este util să amintim și alte puncte de vedere ale altor oameni de știință, cu privire la factorii care influențează comportamentul.

4.1.2 Factori motivaționali specifici

O primă problemă ce rezultă din examinarea doctrinei psihologice este apariția treptată a noțiunii de mobil, din limbajul științific, și înlocuirea acestuia cu noțiunea de motiv. Analiza acestei metamorfoze este necesară atât pentru înțelegerea celor două noțiuni, cât și pentru înțelegerea conceptului mai larg de motivație. O a doua problemă care trebuie soluționată este de a găsi ,,urma" mobilului printre principalele explicații motivaționale, formulate de la începutul acestui secol și până în zilele noastre.

4.1.3 Raportul mobil – motiv din punct de vedere psihologic:

Conceptul de mobil a fost utilizat în psihologie, ca și în filozofie, cu sensul de factor de natură afectivă, preponderent înconștient, capabil să împingă la acțiune. Această variantă pe care am numit-o clasică, pentru științele umane în general, face distincția dintre mobil și motiv, acesta din urmă constituind un factor conștient și rațional care poate acompania acțiunea umană. Bazată pe introspecție și autoanaliză, psihologia subiectivă acordă un interes deosebit stărilor afective. Raportul afectiv-rațional, și implicit ponderea acordată mobilului, pot fi sintetizate în celebra frază a lui Ribot: ,,Eu vreau, constată o situație, dar nu o crează". (cit. Ribot Th. – Les maladies de la volonte, Ed. Felix Alcan, Paris, 1888).

Trecerea de la psihologia subiectivă, filozofică, la cea experimentală a coincis în mare, termenului mobil, ori de asimilare a acestuia cu motivul și în final cu motivația, nu presupune ignorarea entității psihologice pe care o acoperă sensul clasic al noțiunii. De aceea, problema care se pune în legătură cu această orientare modernă este de a identifica rolul pe care îl are elementul afectiv (și prepondeent inconștient) în conținutul conceptului de motivație, care monopolizează în ultimele decenii aproape toate tipurile de explicații cu privire la comportamentul uman. Operația de identificare nu este ușoară, din cel puțin două puncte de vedere: în primul rând, pentru că există o mare varietate de teorii ale motivației; fiecare dintre acestea se străduiește să ofere explicații cu un grad mare de generalitate, situație în care delimitarea între factorii afectivi și raționali este greu de stabilit.

În al doilea rând, noțiunea de motivație fiind extrem de generală, explicațiile bazate pe aceasta fac apel la o serie de alți termeni, aparent mai punctuali, mai concreți, cum ar fi: reflexe, obișnuință, instinct, tendință, trebuință, afectivitate, sentiment, pasiune etc. Totuși, acești termeni au și ei, la rândul lor, accepțiuni ori conotații diverse, în funcție de autorii care îi utilizează sau chiar de contextul în care sunt utilizați.

4.1.4 Conceptul de motiv

Într-o analiză amănunțită, care pornește de la utilizarea curentă a termenului, se consideră că există trei caracteristici principale ale motivului în sens de concept explicativ:

Acest cuvânt este utilizat în concepte în care conduita este pusă sub semnul întrebării și nu doar explicată, atunci când intervine o ruptură în raport cu așteptările convenționale;

Acest cuvânt este utilizat pentru a se referi la o rațiune directivă și implică o dispoziție directivă la individul a cărui conduită este examinată;

Motivul trebuie să dea rațiunea pentru care o persoană acționează, rațiunea care este operantă în situația de explicat. Motivul acțiunii unui individ poate de asemenea să coincidă cu rațiunea sa, dar trebuie să fie rațiunea pentru care el acționează.

Caracteristicile enunțate sugerează, printre altele, faptul că la o analiză de profunzime, se poate constata că în cadrul acestei categorii generale ale motivului sunt înglobate și alte concepte autonome, iar în unele cazuri o delimitare este absolut necesară. Urmărind această idee autorul se referă la definiția dată în dicționarul Oxford English și constată că dacă se acceptă această definiție, motivele ,,s-ar găsi la jumătatea drumului între rațiuni și cauze" ceea ce presupune, în ultima analiză, o delimitare a factorului afectiv de cel rațional.

O asemenea viziune de profunzime asupra conceptului de motiv se regăsește la psihologul american de orientare eclectică Newcomb: ,,motivul, la fel ca și termenii non-tehnici de dorință și de trebuință, este un termen care se prelungește interior și exterior. Asemenea termeni se referă în același timp la o stare interioară de însatisfacție (sau de tensiune, de dezechilibru) și la ceva din mediul înconjurător (cum ar fi hrana, prezența mamei, rezolvarea unui puzzle) care are rolul de a îndepărta această stare de insatisfacție". Organismul este motivat ,,când – și numai când – este caracterizat în același timp printr-o stare <drive> în direcția unui comportament către un scop care este selecționat în mod preferențial față de toate celelalte scopuri posibile. Motivul este în acest fel un concept care unește drive și scop. (cit. Newcomb T. H. – Social Psycology, Ed. The Dryden Press, New York, 1950, p. 80-81, cf. Peters, op. Cit., p. 39).

Reamintim aici că termenul englezesc drive poate fi, și chiar a fost, echivalat de unii psihologi cu termenul de mobil, de unde rezultă o diferențiere între mobil, motiv și scop. Motivul trebuie să fie rațiunea pentru care o persoană a făcut lucrul pe care l-a făcut.

4.2 Teorii ale motivației în practica psihologică aplicată domeniului judiciar

Ipotezele trebuințelor unor oameni au dat naștere unei ramuri a psihologiei, motivația, al cărui obiect constă în a identifica trebuințele la indivizi și de a explica dezvoltarea și efectele acestora.

În mod tradițional, s-a accentuat caracterul de dezechilibru organic sau psihologic al trebuinței, dezechilibru ce are un rol declanșator într-un comportament mai degrabă afectiv. Astfel, ea a fost denumită ca ,,dezechilibru organic" (pentru trebuințele fiziologice, precum a bea, a mânca…) sau psihologic (precum trebuințele de a fi aprobat de alții, a reuși…) mai mult sau mai puțin mare, trăit la un moment dat de individ și care îl împinge cu mai multă sau mai puțină intensitate să manifeste un comportament sau altul în scopul de a restabili echilibrul și dezechilibrul acestor stări, nu trebuie să li se dea sensul de normal-anormal, ci stare de repaus și stare de tensiune.

O asemenea viziune asupra trebuinței o apropie foarte mult de sensul clasic al mobilului, având ca trăsătură comună proprietatea de a ,,împinge la acțiune".

Într-o accepție mai recentă, asistăm la o ,,spiritualizare" a trebuinței care devine mult mai rațională, apropiindu-se mai mult de sensul clasic al conceptului de motiv (rațional și non-afectiv): ,,…termenul trebuință se referă la faptul constatabil ca anumite relații cu o categoric sau alte de obiecte, nu sunt, pentru individ, simple relații de fapt, ci relații preferate sau chiar cerute în sensul concret că absența lor chiar deranjează, funcționarea – fie fiziologică, fie psihologică – a individului declanșează la acesta o activitate care în mod efectiv se dirijează spre reinstalarea relației preferate. Plecând de la această constatare, se deduce caracterul dinamic al acestor relații care, de acum, se prezintă ca trebuințe, adică niște categorii de relații cerute. Aceste trebuințe care se concretizează în scopuri, dau comportamentului direcția sa activă, organizarea sa structurală și semnificația sa". (cit. Nuttin Joseph – Theorie de la Motivation Humaine – Du besoin au projet d'action, Ed. P.U.F., 1991).

În linii generate, tocmai aceste două viziuni diferite asupra noțiunii de trebuință au adus la separarea diverselor teorii ale motivației. De-a lungul secolului s-au succedat o serie de teorii care au conceput în mod diferit motivația. Aceasta a fost explicată ca: o descărcare de energie; ca manifestare a unor asociații învățate; ca un factor pur fiziologic; ca o activitate spontană a organismului; ca o problemă de adaptare de echilibru intern (homeostazie); ori a fost pusă în legătură cu existența unui rezultat anticipat etc.

În principiu, toate aceste teorii încearcă să explice: declanșarea, direcția, intensitatea și persistența comportamentului, sau altfel spus, termenul general de motivație este utilizat pentru a desemna ansamblul mecanismelor care determină:

– declanșarea comportamentului;

– orientarea comportamentului, atracție către un scop sau, din contră, respingere ori fugă;

– intensitatea mobilizării energetice, emoție, atenție…" (Lieury A. Manual de psihologie generală, Editura Antet, București 2003 – op. Cit., p.20)

Se admite că există trei categorii de explicații cu privire la comportamentul uman: explicațiile de tip cauzal, explicațiile ,,raționale" și explicațiile prin finalitate. Primele răspund la genul ce 1-a împins pe un individ să facă un anumit lucru?; ce 1-a făcut să facă?; Explicațiile ,,raționale" răspund la întrebarea: care este rațiunea (motivul) pentru care individul a acționat într-un anume fel? Cea de-a treia categoric caută să stabilească ,,finalitatea" actului, dar această finalitate nu este văzută în sensul de scop (but) fixat ori anticipat de agent, ci în sensul de fmalizare a unei stări, situații date.

Având în vedere și faptul că o chestiune esențială în studiul motivației este aceea de a ști dacă și în ce fel, comportamentul uman este determinat, adică el este ghidat de anumite legi și care sunt acelea, am putea reduce explicațiile în termeni de motivație la două mari categorii: explicațiile ,,cauzale" sau ,,deterministe" și explicațiile ,,raționale" sau ,,cognitive". (cit. Marțian Iovan, Studii De Psihologie Judiciară, Editura Vasile Goldiș University Press, Arad, 2000.p. 117-121).

4.2.1 Confuzia mobil – scop din perspectivă psihologică

Scopul, mobilul sau motivele infracțiunii nu trebuie confundate cu intenția sau animus deliquendi. Intențiunea e voința de a comite infracțiunea pe care vrea să o comită autorul, pe când scopul ori mobilul este cauza pentru care dorește acest lucru, rezultatul la care ține să ajungă. Scopul sau mobilul este deja cum s-a zis: causa remota delicti, iar intențiunea este cauza proxima.

Dincolo de distincția mobil-intenție se folosesc în mod alternativ termeni: mobil, scop, motiv – între care nu apare nici o deosebire. Totuși, scopul este apreciat drept o varietate distinctă în cadrul mobilurilor, și anume mobilul îndepărtat pe care îl urmărește infractorul: se ajunge la descoperirea unei intenții, cercetând ce a voit să facă infractorul prin actul său, pentru ce a făcut acel act, care este mobilul îndepărtat pe care îl urmărea.

Poziția ezitantă în legătură cu diferențierea mobil-scop, se poate explica prin contradicția din ce în ce mai evidentă dintre principiile școlii clasice a dreptului penal, ce se aflau la baza legislațiilor penale europene, și noile puncte de vedere, deterministe, exprimate în epocă în științele umnae, inclusiv în criminologie. În încercarea de a rămâne fideli orientării școlii clasice, care fundamenta ideea răspunderii penale pe existența liberului arbitru și prezenta, în consecință, un infractor rațional, ghidat pe scop, penaliștii erau din ce în ce mai incomodați de constatările criminologiei (școala pozitivistă în special), care prezenta un infractor împins spre un act de un mobil. Acceptarea unei viziuni în profunzime asupra motivației umane și, pe cale de consecință, separarea mobilului de către scop, presupune implicit reformularea unor concepte fundamentale, ca cele de voință, imputabilitate, răspundere penală.

În aceste condiții, includerea scopului în interiorul noțiunii de mobil reprezenta o soluție de compromis, capabilă să răspundă ambelor categorii de exigențe: mobilul, factorul afectiv generator al actului, ar conține și o latură rațională, mobilul depărtat, sau scopul prin care infractorul ar manifesta liberul său arbitru.

4.2.2. Distincția mobil-scop din perspectiva psihologică

Stefan Laday, pornind de la negarea conceptului abstract de voință liberă, atinge inevitabil și problema mobilului. Cum aceste considerațiuni au luat naștere prin admiterea tezei metafizice a liberului arbitru, juriștii moderni nu mai recunosc că baza pedepsei este libertatea voinței. Ceea ce se numește voință, se naște din fenomenele lumii externe. Starea lucrurilor actuală nu ne mulțumește, vrem deci să o schimbăm. Din această trebuință se naște voința, al cărei scop este să producă aceea schimbare, adică rezultatul. Cu alte cuvinte, de la schimbarea pe care dorim să o producem așteptăm un simțământ de mulțumire pentru noi.

Ideea acestui simțământ se numește motiv sau mobil. În cele mai multe cazuri acțiunea sau inacțiunea poate să mai producă și alte consecințe, care ar fi displăcute pentru agent. Ideea simțământului nemulțumirii pe care l-am avea suferind aceste consecințe, este de asemenea mobil. Voința este totdeauna rezultat al luptei dintre aceste motive.

Noi spunem că voința omului nu este o manifestare a unei libertăți mistice, care nicăieri în lume nu se găsește, ci un rezultat al efectelor pe care lumea externă le are asupra omului. Acțiunea se naște din lupta motivelor. Totuși, în sens mai restrâns, numim motive numai acei factori care au ieșit victorioși din acea luptă, determinând rezoluția.

4.2.3 Semnificația psihologică a mobilului

Mobilul este considerat de regulă drept cauza internă a acțiunii de conduită. Prin mobil sau motiv al infracțiunii se înțelege impulsul intern al făptuitorului la săvârșirea infracțiunii, adică acea dorință, tendință, pasiune, acest sentiment ce a făcut să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârșirii unei anumite activități conștient orientată într-o anumită direcție în vederea satisfacerii acelei dorințe, pasiuni. De aceea mobilul sau motivul este denumit și cauza internă a actului de conduită. În același sens, de ,,cauză internă a actului de conduită", este definit mobilul și de alți autori în doctrina română.

Toate aceste definiții accentuează caracterul afectiv al mobilului, rolul acestuia de ,,impuls " în declanșarea faptei.

Pe lângă preocuparea de definire a noțiunii, se încearcă analizarea în profunzime a mobilului, identificarea proceselor și deslușirea diferitelor categorii de mobil. ,,Uneori, mobilul poate fi egoist, tinzând la satisfacerea anumitor trebuințe personale de ordin material sau spiritual, alteori este altruist generos, când vizează satisfacerea unor nevoi ale grupului social sau ale altor persoane decât subiectul și în care acesta nu este interesat decât moralmente".

Nu pot fi excluse însă nici situațiile în care la baza unor acțiuni ilicite să stea motive altruiste (de exemplu, uciderea unei persoane bolnave incurabil, la rugămintea acesteia spre a-i curma suferințele; furtul săvârșit pentru procurarea unor medicamente familiei în situații disperate etc.).

Indiferent de caracterul mobilului (egoist sau altruist), un asemenea proces psihic va exista întotdeauna la baza unei acțiuni umane.

Dincolo de distinctia între mobilurile egoiste și cele altruiste, precum și de exemplele care facilitează ființei alegerea noțiunii, o remarcă specială merită opinia conform căreia mobilul se află întotdeuna la baza acțiunii umane, a celei criminale, mai ales.

Rezumând, am putea constata că doctrina penală română, după o scurtă perioadă de ezitare, a adoptat și susține și în prezent, concepția ,,clasică" cu privire la mobil, pe care-l deosebește de scop.

Există totuși o oarecare diferență între ele, pe de o parte, ceea ce am denumit concepție ,,clasică" în științele umane și criminologie, iar, pe de altă parte, concepția exprimată în doctrina română. După cum s-a putut observa, concepția clasică, al cărui punct de plecare se află în psihologie, se fondează pe chiar diferența dintre mobil și motiv, primul fiind considerat un factor preponderent inconștient și afectiv, iar cel de-al doilea un factor conștient și rațional. În raport cu această concepție clasică, doctrina penală română s-a oprit oarecum la jumătatea drumului, atâta vreme cât, deși face diferențierea mobil-scop, consideră drept sinonime noțiunile de mobil și motiv. Această optică se reflectă de altfel în definițiile date mobilului (motivului). Astfel, în timp ce definiția clasică se rezumă la accentuarea caracterului irațional și inconștient al mobilului care ,,împinge la acțiune", definițiile din doctrina română adaugă caracterul de ,,impuls intern al mobilului" și calitatea acestuia de a ,,face să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârșirii unei anumite activități conștient orientată într-o anumită direcție", sau de a determina pe infractor să ,,ia o hotărâre infracțională și să o infăptuiască". În acest fel conceput, mobilul depășește sfera irațional – afectivă și patrunde într-o zonă rațională, conștientă, în care intervine o opțiune, o decizie din partea subiectului. Mobilul nu-și pierde principala sa calitate ,,de a împinge la acțiune" dar, între impuls și acțiune, se interpune factorul intelectic-volitiv, rațional, propriu motivului în sens clasic. (Citat Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Studiu de criminologie juridică, Ed. CH Beck, 1999, pag. 82-87).

4.2.4 Semnificația psihologică a scopului, din perspectiva disciplinelor judiciare

Prin scopul infracțiunii se înțelege finalitatea urmărită prin săvârșirea faptei ce constituie elementul material al infracțiunii, obiectivul propus și reprezentat de făptuitor ca rezultat al acțiunii sau inacțiunii sale. Dacă mobilul faptei face să apară în conștiința făptuitorului necesitatea unei anumite activități de natură să ducă la satisfacerea impulsului intern, scopul presupune reprezentarea clară a rezultatului acelei activități.

Diferența între scop și mobil (motiv), este marcată în mod tranșant de majoritatea autorilor. Astfel, spre exemplu, se precizează că: ,,Scopul nu se confundă cu motivul deoarece el aparține momentului fmalizării actului, pe când motivul este legat de momentul adoptării hotărârii".

Direcția clară, din punct de vedere noțional, nu presupune o separație rigidă în planul realității psihice care însoțește declanșarea și realizarea actului criminal. Dimpotrivă, o analiză atentă a scopului, în contextul unei clarificări noționale, permite sesizarea complexității atitudinii psihice a făptuitorului. După cum s-a remarcat în doctrină, scopul poate fi imediat sau îndepărtat, el poate să fie generat de un mobil sau, dimpotrivă, poate să declanșeze un mobil; interferența acestor factori psihici poate să reprezinte o configurație tipică (scop-mobil-infracținue), iar ponderea lor în prepararea, declanșarea și finalizarea actului criminal, diferă de la caz la caz; ,,scopul este schimbarea în lumea obiectivă urmărită de infractor prin săvârșirea faptei; căci infracțiunea nu este niciodată scop în sine, ci aproape întotdeauna mijloc de a ajunge la un rezultat. Un individ otrăvește o persoană pe care urma să o moștenească pentru a intra mai curând în stăpânirea moștenirii; altul pune foc casei sale pentru a încasa o indeminzație de asigurare; un casier delapidează sau un hoț fură o sumă de bani pentru a-și plăti o datorie".

Dar scopul imediat în sensul celor arătate trebuie corelat întotdeauna cu scopurile mai îndepărtate, în ipoteza că ar exista, precum mobilul, deoarece s-ar putea ca el să nu fie suficient pentru a explica geneza infracținii. Revenind pentru o exemplificare la cazul casierului care a delapidat sau al hoțului care a furat pentru a-și plăti o datorie, apare evident ca acest scop imediat, singur, nu explică fapta, căci cei mai mulți datornici nu procedează așa; dacă vom adânci lucrurile, s-ar putea să constatăm că gestionarul sau autorul furtului era supus unei mari presiuni psihice, deoarece, pentru plata datoriei, era urmărit silit asupra casei în care locuia împreună cu familia sa, ceea ce înseamnă că exista un scop și mai îndepărtat: evitarea executării silite (dar și acest scop ar putea fi irelevant, întrucât majoritatea persoanelor urmărite sunt incapabile să delapideze sau să fure pentru a înlătura amenințarea unui asemenea pericol). Pentru a fi capabil de aceasta, trebuie ca scopul să declanșeze un sentiment, un impuls de incorectitudine, poate trecător sau accidental, ori poate aflat în stare latentă în fondul caracterului; dorința puternică de a scăpa de urmărire silită a făcut să izbucnească această idee, acest sentiment de necinste, care a invadat totul și a general infracțiunea. În acest exemplu, scopul a dus la infracțiunea numai pentru că a deșteptat un sentiment, un impuls antisocial, care a pus stăpânire pe psihicul agentului și l-a determinat să recurgă în satisfacerea scopului la mijloace neoneste. Așadar, nu scopul, ci mobilul declanșat de scop – este cauza imediată și psihologică a acțiunii ilicite.

Însă lucrurile se pot petrece și altfel decât în schema de mai sus: scop – mobil – infracțiune. Foarte adesea se întâmplă invers: mobilul este acela care determină scopul atins, iar scopul, (la rândul său), face să apară intenția de a realiza acțiunea incriminată. În cazul individului devenit incendiator pentru a încasa indemnizația de asigurare, de pildă, nu nevoia de a pune mâna pe acești bani a făcut să apară în psihicul său un sentiment de cupiditate; acest sentiment preexista și tocmai el l-a făcut să vrea să-și apropie o sumă de bani, prin săvârșirea unei infracțiuni. La fel este adesea și în caz de furt. Același lucru s-ar putea spune și privitor la infracțiunile de omor în care sunt implicate sentimentul de răzbunare ori inclinații spre cruzime, brutalitate; toate acestea sunt preexistente scopului urmărit, care tinde tocmai să le dea satisfacție. Distincția între ipoteza în care scopul reprezintă o cerință legată de elementul subiectiv și ipoteza în care același scop se referă la o condiție legată de elementul obiectiv, nu este fără importanță. (Citat Pompil Drăghici, Radu Constantin, Mircea Ioniță, Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Editura Tehnică, București, 2000, pag.34-37).

4.2.5 Modele particulare de trecere la act

În această categorie poate fi inclus unul dintre primele modele de trecere la act, ce aparține criminologului belgian Etienne de Greef., E. de Greeff considera că ,,procesul criminogen" trebuie raportat la actul grav. El folosește ca model procesul de convertire parcurs de indivizi aparținând comunităților recivilizate, proces descris de un alt autor (Citat Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală, pag 192; Allie R, La conversion chez les preciviliees, 2 vol, Pazot, Paris; De Greef E, Introduction a la Criminologie, Ed. P.U.F, pag 315)". Aplicând aceași schemă generală la actul criminal (în sens de omor), De Greef considera că sunt parcurse, în principal, de fiecare delincvent, trei etape:

Prima etapă, cea a asentimentului ineficace, reprezintă o perioadă ,,mai degrabă subconștientă susținuta de numeroase elemente inconștiente". În această etapă, la un moment dat, trăirile subterane ce tind spre crimă apar spontan în zona conștientului: apare ideea ,,dispariției" eventualei victime. Această ,,prise de conscience" poate fi declanșată de stimuli exteriori ori interiori multipli, de natură diversă. O asemenea etapă poate fi întâlnită, în principiu, în viața oricui. În general, individul, sub influența factorilor morali afectivi, va îndepărta ,,ideea" criminală. Viitorul infractor va trece însă la cea de a doua etapă. (Citat Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Studiu de criminologie juridică, Ed. All Beck, București,1999, pag 194; De Greff E., Introduction a la criminologie, Ed .P.U.F. op., pag. 316-319).

A doua etapă este denumită: etapa asentimentului formulat. Deși procesele subconștiente nu au dispărut, în această fază ,,lucrurile se petrec în mare parte de o manieră conștientă". Individul acceptă ideea că o anumită persoană trebuie să dispară și oscilează între dorința ca această dispariție să se îndeplinească fără contribuția sa și ideea că ar putea ,,ajuta" la acestă dispariție. Este o etapă contradictorie, de ezitări; ,,Progresia nu se face de o manieră univocă. Există în suflet mișcări pentru și contra. Ideea se conturează în mod lent prin avansări și reculuri. Greșelile victimei au tendința de a fi exagerate, motivele de a o vedea dispărută au tendința de a fi înnobilate. Pericolele și inconveniențele de a face să dispară, decăderea, abjectă, constituie rezistența interioară. Este vorba despre a rupe cu totul trecutul, de a se pune în afara societății…" (Citat De Greef E., Introduction a la Criminologie, Editura P.U.F., op. Cit., pag. 226-229).

Se întâmplă uneori în această etapă, când decizia de a comite crima nu este încă luată, ca un eveniment accidental (spre exemplu beția), să declanșeze totuși actul criminal. În aceste cazuri asistăm la o pregătire deficitară, la o executare imprecisă, la o lipsă totală de precauții pentru asigurarea imunității.

Cea de a treia etapă, criza, presupune ca ,,dispariția să fie decisă" : ,,Principiul morții fiind admis, nu rămâne decât să accepte, să se coboare personal la act, să-i accepte rușinea și riscul (…). Criminalul se găsește în acest moment într-o stare morală și fizică acută. Sensibilitatea sa este exasperată, emotivitatea dezechilibrată, judecată sa este obsedată de starea de criză și de luptă și se întâmplă să fie, pentru un moment dat, delirant. Explozia este iminentă. Poate să fie, eventual, însă impiedicată, dar, cu siguranță, un nimic poate să o elibereze". Drumul spre crimă poate fi oprit în oricare dintre cele trei etape, prin acțiunea forțelor de inhibiție interioare, care pot fi eventual stimulate de împrejurări externe. În același timp, trecerea la act se poate face înainte de a se ajunge la o ,,decizie propriu zisă" și, în acest caz, executarea fiind rău pregătită, crima are toate șansele să eșueze, ori să fie realizată de o manieră impropie. Rezultă că procesul de trecere la act este, în opinia lui De Greef, rezultatul luptei unor tendințe (mobile) opuse, ce pot să apară sau nu, în zona subconștientului, în funcție de etapele ce sunt ori nu parcurse; configurația psiho-morală a individului joacă un rol esențial; în plus, pot să apară anumiți factori conjuncturali care să faciliteze ori să îngreuneze drumul spre crimă.

În sfârșit, trebuie remarcat că în opinia lui De Greef, există și acte criminale ce se realizează total în afara schemei propuse, fără parcurgerea nici uneia din etapele descrise. În asemenea situații, ,,ușurința" de a comite fapta este foarte mare, criminalul fiind cu atât mai periculos cu cât crima este comisă ca și un act banal, lipsit de gravitate.

Pentru J. Pinatel trecerea la act se explică prin acțiunea conjugată a celor patru trăsături psihice esențiale, care alcătuiesc ,,nucleul personalității criminale". Pentru ca un subiect să treacă la act trebuie să nu fie reținut de oprobiul social care este asociat răufăcătorului; acest proces de ,,autolegitimare subiectivă" este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reținut de amenințarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să impiedice executarea crimei sunt invinse prin agresivitate. În ultimă instanță, când subiectul ajunge în situația de a comite crima, este necesar ca el să nu fie reținut de sentimentul că produce rău aproapelui său, atentând la persoană sau la bunurile acesteia. Indiferența afectivă asigură acestă ultimă etapă a trecerii la act. (Citat Pinatel J.Traite de Droit Penal et de la Criminologie, Tome III : Criminologie , Ed.Dalloz, Paris,1963, op., pag. 507).

În ceea ce privește modelul propus de H. Becker, acesta poate fi încadrat în categoria modelelor ,,de analiză a procesului de trecere la act". Aceste modele examinează procesul de trecere la act în sine, adică succesiunea secvențelor care conduc persoana autorului în interacțiune cu situația precriminală până la consumarea actului.

5. PORTRETELE PSIHOINDIVIDUALE ALE UNOR TIPURI DE INFRACTORI DIN PERSPECTIVA CRIMINOLOGIEI

5.1. Particularități psihologice ale unor tipuri de infractori

O notă dominantă a infractorilor (multirecidiviștilor, a criminalilor prin obișnuință) este aceea ca demonstrează incapacitate psihică, în special calități de voință, de a desfășura profesii de utilitate socială. Cariera lor se va situa sub aspect valoric la antipodul profesiilor acceptate de societate; incapacitatea de a desfășura o muncă utilă are drept componentă atitudinală a personalității lor disprețuirea celor ce muncesc, imaginea negativă despre lumea socială din care fac parte, considerată ca un dușman personal, ca principala responsabilă pentru situația în care au ajuns. Aici trebuie căutată sursa principală a multiplelor justificari pentru atitudinile și comportamentele lor antisociale.

Particularități psihologice ale unor tipuri de criminali

5.1.1. Criminalul ocazional

În cadrul tipurilor de criminali este menționat, cu insistență, de majoritatea criminologilor, criminalul ocazional. El este indicat de reprezentanții școlii pozitiviste (Lombroso, Garofajo, Ferri), de reprezentanții școlii sociologice (Lacassagne, Tarde, Pop) și este menționat de criminologii contemporani (J. Pinatel, Seelig, Sutherland, Tullio, de Greef etc.).

O primă chestiune privind pe criminalul de ocazie este aceea a definirii lui, a caracterizarii lui. În această privință s-au dat definiții și s-au invocat elemente de caracterizare. Astfel, E. Ferri spunea că este criminal ocazional cel care, fără a prezenta o tendință înnascută spre delict, comite crime sub influența tentațiilor provocate de factori profesionali sau de mediu exterior. Pinatel spune ca criminalul ocazional este un om adaptat social, cu o conduită conformistă, dar care comite o infracțiune ,,ca urmare a unui concurs particular de circumstanțe". Criminalul ocazional comite o faptă criminală impins fiind de factori exteriori, de ocazii speciale. Este, bunăoară, criminal ocazional cel care, nimerind într-o ambuscadă, într-o încăierare, lovește și el, cel care, lăsându-se antrenat de alții, comite un furt, un uz de fals etc.

Trăsăturile caracteristice ale infractorului ocazional sunt: a) conduită bună, conformă până la comiterea unei crime; b) aceasta se comite ca urmare a unor împrejurări, factori exteriori, ocazionali; c) criminalul ocazional nu recidivează; această ultimă trăsătură ar fi, de asemenea, un criteriu de deosebire a criminalului ocazional de alți criminali, cum este criminalul profesional ori cel din obișnuință; d) în sfârșit, criminalii ocazionali reprezintă, însă, un procent ridicat între criminali, anume 70-80% din totalul criminalilor.

Pe această bază unii criminologi, Seelig etc. susțin că criminalii de ocazie formează ,,armata de rezervă" a criminalității.

Ideea că criminalul ocazional comite fapta datorită unei împrejurări, situații exterioare, unei ocazii, cuprinde mult adevăr, însă ea nu trebuie absolutizată, flindcă nu toți cei care se găsesc într-o împrejurare critică comit infracțiuni, că unii rezistă și se pot stăpâni. Problema s-a discutat în criminologie, în termenii: ,,dacă ocazia-l face pe hoț sau dacă ocazia relevează pe hoț". Unii au susținut că factorii externi sunt decisivi (ocazia face pe hoț), alții că factorii interni sunt decisivi (ocazia descoperă numai pe hoț). Majoritatea cercetătorilor susțin că în cazul criminalului ocazional poate să fie o contribuție a unor factori interni, personali, de exemplu presiunea unei nevoi urgente, lipsa de stăpânire de sine etc., dar că factorii externi sunt predominanți. Există situații, împrejurări excepționale care pot împinge la crimă și pe unii oameni care, în alte împrejurări, n-ar comite fapta.

Criminalul ocazional este de multe feluri și există o gamă întinsă de criminali ocazionali, după felul ocaziilor, după felul crimelor săvârșite și așa mai departe. Astfel, J. Pinatel menționează următoarele feluri de criminali ocazionali: a) delincventul de ocazie comun care, sub presiunea unei nevoi imediate și în prezența unor circumstanțe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică ori, pentru obținerea unor beneficii ilegale, comite acțiuni frauduloase; b) delincventul care comite unele infracțiuni sub presiunea unor stări emotive puternice cărora nu le poate rezista (de exemplu, manie, furie, jignire etc.); c) delincventul care, urmare a unor condiții defavorabile, ridică o sumă de bani din casieria instituției unde lucrează; d) delincventul care comite un delict de neprevedere (de exemplu, automobilistul care încălca semnele de circulație etc.). (Oancea I. – Probleme de criminologie, Editura All Beck, Bucuresti, 1998, p. 107).

5.1.2 Criminalul dezadaptat caracterial

În criminologia contemporană, alături de criminalul agresiv, nervos și alții, se citează și se menționează criminalul caracterial. În psihologie și în criminologie, prin caracter se înțelege o anumită structură a afectivității, o anumită structură a ,,tendințelor de natură afectivă, care dirijează reacțiile și activitatea individului în condițiile mediului". Este vorba deci de organizarea, de așezarea vieții psihice afective, a diferitelor tendințe, impulsuri, sentimente. Aceasta înseamnă că fiecare om, inclusiv criminalul are, mai întâi, un caracter psihologic, în funcție de tendința afectivă dominantă; de exemplu, caracterul egoist, avar, achizitiv (al celui ce adună, achiziționează bani, bunuri în mod exagerat), caracterul agresiv al celui care domină și combate, caracterul erotic la care domină tendința sexuală erotică. Cum omul se dezvoltă în familie, școală, într-un cuvânt, în societate, el învață să cunoască valorile morale, sociale și normele de conduită corespunzătoare, ceea ce are influență și asupra tendințelor și pornirilor lui afective, ceea ce conduce la o domolire și îndiguire a acestor tendințe atunci când sunt prea puternice, la o organizare și ierarhizare în jurul valorilor și sentimentelor sociale. Cu alte cuvinte, se ajunge la un caracter psihologic, la un caracter social și moral, la un caracter modelat după cerințele sociale. Aici, când discutăm criminalii caracteriali ne referim, în primul rănd, la acei criminali care prezintă structuri și tulburări afective și active, pe scurt, tulburări ale caracterului și care se numesc criminali caracteriali.

Exemple de structuri dificile de caracter (sau instabilitate caracterială) sunt cele exprimate în comportările omului încăpățânat, ale omului plin de agresivitate, ale omului stăpânit de anumite temeri ori de anumite pasiuni, pe care omul nu le poate stăpâni. În aceste cazuri, o primă caracteristică constă în aceea că o anumită tendință sau impulsiune afectivă – exemplu, agresivitatea, dorința sexuală etc. – se dezvoltă în mod pronunțat și ,,domină întreaga persoană a omului, iar voința și controlul de sine nu le pot stăpâni și stăvili.

A doua caracteristică constă în aceea că este vorba de o tulburare parțiala a psihicului persoanei (o tendință, un element afectiv) și nu întreaga fiinta psihică, cum este cazul unei psihoze – schizofrenie ; a treia caracteristică este aceea că, din punct de vedere mintal, al conștiinței, omul își dă seama de ceea ce face, este lucid și este responsabil. Prin aceste trăsături, infractorul caracterial se deosebeste de criminalul bolnav mintal (paranoic ori schizofrenic). O alta caracteristică constă prin aceea că tulburarea caracterială plasează persoana respectivă în seria de treceri de la omul normal sănătos psihic anormal, dar nu bolnav psihic. Aici sunt posibile tulburări caracteriale de trecere de la tulburări ușoare, abia perceptibile, la tulburări caracteriale mai grave și vizibile. Pe cale de consecință, tipurile caracteriale ale criminalilor vor fi și ele de la forme ușoare la forme mai grave. Cercetările făcute în această materie arată că tulburările de caracter au o contribuție reală în producerea crimelor.

În literatura de specialitate criminalii caracteriali sunt de mai multe feluri: a) criminali psihopatici care, la rândul lor, sunt: tipul orgolios (paranoic), caracterizat prin orgoliu, vanitate, trufie, încredere oarbă în sine, desconsiderare a altor oameni, revendicativ, suspicios și în conflict cu alți oameni; comite acte de violență etc.; tipul pervers, nemilos, lipsit de afectivitate și în conflict cu alte persoane; comite acte infracționale de cruzime; tipul nervos (hiperemotiv), caracterizat prin multă mișcare, de la agitație la stări depresive; în societate nu inspiră încredere și comite acte de violență ori neglijență; tipul schizoid (introvertit), retras și pasiv (comite acte de imprudență); b) criminali psihonevrotici care, la rândul lor, sunt de mai multe feluri și anume: tipul psihastenic, caracterizat prin stări de îndoială, teamă, inacțiune, omisiuni penale; tipul neurastenic, cunoscut că om sensibil la oboseală, dureri corporale, insomnie, ipohondru; tipul isteric bolnăvicios, crize nervoase etc. (cit. Oancea I., Probleme de criminologie, Editura All Beck, Bucuresti, 1998, P. 103.)

5.1.3 Criminalul cu defect de posesie

În dreptul penal, în legătură cu comiterea diferitelor tipuri de infracțiuni, un loc important îl deține criminalul, mai exact, criminalii care comit crime contra proprietății, contra bunurilor, valorilor bănești etc., după legea penală, grupă sau categorie. Tipul nu reprezintă esența persoanelor din grup, dur, nu reprezintă numai concretul sau cazul singular. El este undeva la mijloc, la nivel intermediar, însă necesar în procesul cunoașterii.

Conceptul de tip

Prin tip, ca noțiune generală, se înțelege o totalitate de trăsături caracteristice, distinctive, ale unui grup social, profesional etc. De exemplu, tipul militarului (om autoritar, disciplinat, organizat, punctual etc.), tipul artistului (om plin de imaginație, iubitor de artă – poezie, plastică – mai puțin organizat, mai puțin ordonat și punctual etc.); tipul criminalului agresiv (om violent, nestăpânit, nemilos), tipul criminalului pasional (pasiune pentru o ființă, pentru politică, pentru bani etc.). Tipul deci presupune: a) o totalitate de trăsături moral-psihologice; b) trăsăturile sunt caracterizante, dând celui ce le întrunește un anumit profil, un fel de a fi; c) trăsăturile sunt comune unui grup de oameni (artiști, militari, criminali etc.).

Pe această linie de cercetare, în istoria criminologiei s-a încercat și s-au dat definiții ale noțiunii de tip criminal. Astfel, bunăoară, Topinard (citat de E. Ferri), spune că prin tip criminal se înțelege ,,un ansamblu de caractere (trăsături) distinctive" oferindu-se o impresie ,,sintetică" asupra criminalului. Broca (citat de Ferri) spune că tipul de criminal este ,,un ansamblu de trăsături…" ale ,,grupului pe care îl caracterizează, trăsături dintre cele mai pronunțate și care se repetă cel mai des".

Autorii mai recenți, încercând să definească, relevă o seamă de laturi, care conturează mai bine această noțiune. Astfel, Seelig susține că tipul constă într-un ,,complex de mai multe caracteristici legate între ele și care se găsesc mereu în corelație". Un tip criminal nu este un individ, ci un grup de indivizi care prezintă un ,,complex de caracteristici proprii acelui grup și care devin reprezentanții tipului".

Autorii amintiți, și alții, mai remarcă, de asemenea, în legătură cu tipul de criminal, că:

tipurile nu reprezintă tipuri pure și complete, dar au unele trăsături mai accentuate, care îi disting de alte tipuri; un criminal nu acumulează toate trăsăturile caracteristice, dar le are pe cele mai importante, încât el constituie un tip; acceptându-se mai multe tipuri de criminali, unde aici este vorba de criminalii care comit diferite furturi (furt simplu, furt calificat), tâlhărie (simplă ori calificată), abuzul de încredere (însușirea, dispunerea ori refuzul de a restitui un bun mobil al altuia), înșelăciunea (inducerea în eroare în scopul obținerii unui folos material), tulburarea de posesie a unui imobil (ocuparea, desființarea ori strămutarea semnelor de hotar) aflat în posesia altuia, delapidarea însușirea, folosirea ori traficarea) de către un funcționar ori salariat de bani, valori sau alte bunuri.

Tot aici cităm și infracțiunile de fals (falsificarea de monede, titluri de credit, cecuri ori alte valori asemănătoare etc.), falsificarea de timbre, mărci, valori străine, deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori. Am putea adăuga aici, de asemenea, crimele (infracțiunile) de fals material în înscrisuri oficiale (falsul, contrafacerea scrierii ori a subscrierii ori alterarea lor), falsul intelectual (atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului), falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată. Menționăm și unele crime (infracțiuni) la regimul stabilit pentru anumite activități economice (specula, înșelăciune la măsurătoare, înșelăciune la calitatea mărfurilor). În sfârșit, aparțin aici unele infracțiuni de serviciu sau în legătura cu serviciul, precum sunt: luarea de mită (fapta funcționarului care pretinde, primește bani ori altfel de foloase) în scopul de a îndeplini ori a nu îndeplini un act de serviciu, darea de mită (promisiunea, oferirea sau darea de bani, foloase, în modurile și scopurile de mai sus).

În știinta dreptului penal și în practica judiciară penală, ca și in criminologie, autorii acestor crime (infracțiuni), criminalii respectivi, au primit denumiri după numele crimei săvârșite, anume: hoți (pentru furt), tâlhar (pentru tâlhărie), șarlatan (pentru înșelăciune), delapidator (delapidare), falsificator (pentru fals), mituitor, traficant de influență, mituit, speculant etc. (pentru acte de corupție). În criminologie și în psihologie criminală, unii din acești criminali au denumiri și mai detaliate, precum hoți de buzunare, hoț de bijuterii, hoți din hoteluri și altele. Despre unele din aceste tipuri de criminali, în criminologie, s-au făcut studii interesante și meritorii, anume despre tipul hoțului.

Toți autorii acestor crime au câteva trăsături comune, anume: 1) se efectuează acțiuni ce privesc bunurile, valori materiale; 2) acțiunile constau în luarea, însușirea, folosirea acestora; 3) în scop de câștig, de apropiere în folos propriu, acest lucru este valabil și pentru furturi, delapidări, falsificări, cumpărături și așa mai departe. Așa fiind toți criminalii, aceștia trebuie să se caracterizeze nu numai prin obiectul infracțiunii (bun mobil, valori), ci și prin trăsăturile, prin motivele care stau la baza acestor crime. Din acest punct de vedere, toate persoanele care pot fi încadrate în această categoric se aseamănă și formează un tip de criminal, caracterizat prin tendință de luare, de achiziționare de bunuri, valori. Resortul comun și principal la acest tip de criminal este tendința de luare, adunare, însușire de bunuri de tot felul. El se numește criminal achizitiv.

Tendința de a aduna bunuri (alimente, de a avea adăpost etc.) este o tendință biologică importantă și este comună animalelor (cele care adună alimente) și oamenilor (provizii, bani). Deși tendința generală și comună tuturor oamenilor, cinstiți și necinstiți, criminali și necriminali, aceasta diferă în funcție de tipul uman. În timp ce la persoanele cinstite tendința are anumite limite, la criminali ea nu mai respectă aceleași limite (în ceea ce este al altuia), uzitează metode neacceptate de conștiința socială, juridică și de lege (prin înșelăciune, prin violență, tâlhărie, prin abuz de încredere, prin falsificare etc). În această situație putem vorbi de tipul criminalului achizitiv; ca tip comun, ca gen, și de tipuri de tâlhar, hoț, șarlatan, falsificator, mituitor și alte subtipuri, ca specii de criminal achizitiv. (Citat Oancea, I., Probleme de criminologie, Editura All Beck, Bucuresti, 1998, p. 100).

5.1.4 Criminalul cu defect de autocontrol al conduitelor sexuale

Infracțiunile în legatură cu viața sexuală sunt din cele mai periculoase și cu urmări individuale și sociale la fel de periculoase de a se apăra sau de a-si exprima voința, raportul sexual cu o minoră, incestul ori corupția sexuală produc indignare și proteste. Astfel de fapte sunt comise de persoane lipsite de simț moral și grijă față de victimă, de către persoane brutale și lipsite de puterea de stăpânire a impulsului sexual. Ele alcătuiesc un tip special de criminal, denumit ,,Seelig criminal"- lipsit de frâne sexuale. Criminalii care aparțin acestui tip sunt numai aceia care comit acte legate de viața sexuală, de exemplu, un act de viol, de incest, sadism etc. Nu aparține acestei categorii criminalul care comite omor din gelozie sau un ultraj contra bunelor moravuri.Viața sexuală este legată de instinctul, de impulsul sexual, care vizează o persoană de sex opus și care este o necesitate firească și permisă. Dar ea este, într-o societate civilizată, reglementată în așa fel încât să-și îndeplinească funcțiile firești (continuitatea speciei umane). Ea este permisă între bărbat și femeie, pe bază de liber consimțământ.

Criminalii aceștia sunt de mai multe feluri și se caracterizează prin anumite trăsături biologice și psihice specifice. În regula generală, exercitarea funcției sexuale este firească, liberă și permisă. Ea este însă reglementată și i se aduc limite, unele opriri, care sunt de două feluri: unele cu privire la anumite persoane (minori, rude apropiate, persoana de același sex etc.), iar altele cu privire la mijloacele de exercitare a actului sexual (de exemplu, nu este permisă constrângerea, brutalitatea, perversiunea) sau cu privire la obiect (persoane de același sex).

În acest cadru de permisiuni și interdicții de exercitare a trebuinței sexuale, persoanele care încalcă regulile se delimitează, apărând mai multe categorii de infractori sexuali, și anume: cei care săvârșesc fapta față de minore (până la 14 ani), unde este vorba despre o nematurizare completă a minorei, într-o bună măsură încă de copil; infractorul se caracterizează prin violență, brutalitate care, la rândul lor, se datorează unor impulsuri oarbe, unei lipse de afectivitate, a lipsei de milă față de minoră, și, mai ales, a unei lipse de frâne sexuale, de stăpânire de sine și voință. S-ar putea ca exercitarea instinctului sexual față de minore să se datoreze unei tulburări caracteriale privind preferința pentru persoane minore, unei stări patologice în persoana violatorului; cei care săvârșesc fapta față de persoane profitând de imposibilitatea acestora de a se apăra ori de a-și exprima voința; și aici este vorba de lipsa de compasiune, lipsa de frâne sexuale, cumulate cu brutalitate; cei care săvârșesc fapta față de rude apropiate (tatăl cu fiica, frate cu soră), unde explicația poate să consiste în condiții familiale de creștere (în condiții de promiscuitate, dormitul în același pat, condiții de educație negativă etc.), care i-au apropiat pe parteneri și împins la actul sexual. Aici se pot dezvolta unele complexe psihice care să ducă la stări anormale, chiar patologice. În aceste cazuri nu există nici frâne sexuale, nici acte de voință și stăpânire de sine.

O ultimă categoric este formată din criminali care săvârșesc crime contra vieții sexuale prin procedee și mijloace anormale: sadicul, denumire dată individului care poate satisface impulsul lui sexual numai facând pe partenerul lui sexual să sufere (să fie batut, chinuit); ne referim mai întâi la suferințe fizice (bătăi, flagelări), dar și la suferințe morale (umiliri, torturi morale); uneori, sadicul își poate consuma actul sexual prin omorarea partenerei; masochistul, care poate avea raport sexual numai dacă el însuși este chinuit, torturat, dacă este făcut să sufere (să fie rănit, însângerat etc), sau, la instigarea lui, un altul aplică unui terț torturi, răniri. (Citat Oancea, I., Probleme de criminologie, Editura All Beck, Bucuresti, 1998, pag.105).

5.1.5 Criminalul Violent

Un tip de criminal, despre care în criminologie s-a scris și se scrie mult, este criminalul agresiv, autor de crime violente, brutale și cu consecințe individuale și sociale multiple (de exemplu, omoruri simple ori calificate, lovituri cauzatoare de moarte, vătămări corporale simple sau grave etc.). Aparțin acestei categorii și faptele de distrugere de bunuri, cauzatoare de pagube materiale și morale grave (incendieri, inundări intenționate). Se socotesc acte de violență și agresiunile și actele cu carater moral care, lovind în demnitatea omului, lovesc în moralul și conștiința sa profundă (aici se pot încadra calomniile grave, violențele morale susținute și continue, care împing victima spre sinucidere).

Unii autori vorbesc despre un alt tip de criminal, numit criminal pervers. Nu există certitudinea că este unul și același criminal, denumit în moduri diferite. Criminalul agresiv s-ar defini prin acte comise prin agresivitate, pe când criminalul pervers s-ar defini prin acte perverse, care au la bază o perversiune ce poate fi, în unele privințe, de natură anormală, uneori chiar patologică. În această ipoteză există, pe de o parte, criminalul agresiv care este în multe privințe (emotiv-activ, mintal), oarecum un om normal, cu tendințe agresive, violențe și autor de crime șimple și, pe de altă parte, criminalul pervers. Acesta din urmă este, în multe privințe, (emotiv-activ), suferă de tulburări caracteriale, are tendințe perverse, este autor de crime grave și deosebit de grave, cum este omorul prin cruzimi, omor al mai multor persoane deoadată. Pentru cunoașterea tipului agresiv, trebuie făcută legatura cu sistemul instinctelor omului, al trebuințelor și al impulsurilor acestuia. Printre acestea, se numără și instictul conservării de sine, care intervine în situații periculoase și care împinge la acte de respingere, de combatere și protecție de sine.

Alți psihologi numesc acest instinct sau impuls ,,instinctul de combatere", care intervine când apare o piedică, o opoziție, în calea satisfacerii trebuințelor proprii (foame, sete, sexual etc) și prin acest instinct pericolul este combătut, respins. Acest instinct este util și cotribuie la apărarea și conservarea persoanei aflată într-o asemenea situație. În cazul comiterii de infracțiuni, instinctul combaterii este folosit în mod exagerat, în forme ce conduc la acte criminale. Combaterea devine agresivitate, care nu mai poate fi stăpânita de om.

Criminalul agresiv, după Seeling, este criminalul caracterizat prin emotivitate puternică, însoțită de descărcări reactive și motrice la fel de puternice, prin acte de violență, vătămari corporale și altele de același fel. Mai profund din punct de vedere psihic, criminalul agresiv se caracterizează prin sărăcie de sentimente de simpatie față de alți oameni, prin stări de manie care nu pot fi stăpânite de voința proprie și în general, printr-o comportare de agresivitate și ostilitate față de oameni. Când acest tip este și de o construcție corporală puternică, atletică, atunci agresivitatea se manifestă și prin întrebuințarea de mijloace fixe (arme, bastoane, cuțite, topoare etc). Când este vorba de un tip de corpolență slabă, comite acte de agresivitate verbală (insulte, calomnii, amenințări, scrisori anonime, plângeri la autorități-instanțe, politic). Mai mult decât atât, agresivitatea, ca stare de durată la acest tip de criminal, de cele mai multe ori asociată cu abuzul de alcool, care ridică starea emotivă și de ostilitate, slăbește puterea de stăpânire și ușurează trecerea la comiterea de acte agresive, violențe, vătămari corporale etc.

Criminalul agresiv se poate manifesta într-o formă subită, spontană, ivită într-o situație neprevăzută, devenind o reacție izolată, dar el se poate manifesta și într-o formă cronică, sistematică și frecventă. Aceștia sunt cunoscuți în grupul lor social (cartier, sat), ca oameni violenți, certăreți, bătăuși, agresivi (citat Citat Oancea, I., Probleme de criminologie, Editura All Beck, Bucuresti, 1998, pag. 163).

5.1.6. Criminalul profesionist

În societatea zilelor noastre, existența crimei organizate, ca și criminalitatea legată de droguri, cuprind mai mulți criminali profesioniști.

Criminalul profesional este persoana care este refractară muncii în cadru legal, care săvârșește infracțiuni în mod sistematic, în scopul câștigării resurselor de trai. Seeling numește acest tip criminal, criminal refractar muncii. Refuzul muncii cinstite și legale apare ca trăsătură esențială a acestui tip de criminal. Criminalii profesionali sunt de două feluri: criminalul profesional pasiv, sau parazitul social și criminalul profesional activ, dinamic și organizat. Criminalul profesional pasiv este persoana care nu muncește și nu-și câștiga existența din muncă, ci din săvârșirea de infracțiuni, din practicarea unor activități parazitare, precum cerșetoria, vagabondajul, prostituția, jocurile de noroc. Ceea ce caracterizează pe acest infractor, sub aspectele de personalitate, este un nivel de inteligență scăzut, o capacitate redusă de rezolvare a dificultăților cotidiene. Nivelul de inteligență se acordează cu nivelul de instrucție școlară, care se rezumă la școala întreruptă ori la câteva clase elementare. Prezintă o structură caracterială labilă, pronunțată fiind și tendința spre supunere și ascultare față de alte persoane; în plus, o voință slabă și o stăpânire de sine oscilantă.

Criminalul profesional activ și organizat își câștigă, de asemenea, existența din săvârșirea de infracțiuni, dar acestea sunt de natură mult mai complexă: infracțiunea de furt din buzunare, traficul de femei, falsificare de bani sau acte, uz de fals etc.; acești infractori, de cele mai ulte ori, comit infracțiuni în mod organizat, în bandă, în care se cere pricepere și metode tehnice. Ca trăsături de personalitate, acest tip de criminal are un nivel de inteligență normală, sau chiar mai ridicată, dar, din punctul de vedere al laturii afectiv – active, este insensibil și lipsit de milă pentru alții, este egocentric, neîncrezător și chiar pervers, încapabil de renunțare la o satisfacție imediată, insuflciența de control de sine, de judecată, de utilizare a experienței trecute, impulsiv etc. În ceea ce privește abilitatea de a acționa, aptitudinile sale tehnice, el le posedă, le-a învățat și s-a atașat de astfel de activități.

Apucarea însă pe drumul crimei profesionale este ceva ales în mod deliberat, liber, sau poate fi ,,o sfidare, un refugiu ca urmare a unei deziluzii, a unei frustrări, ca dorință de răzbunare".

Personalitatea criminalului profesional activ este și rezultatul unor date ale stucturii sale biologice, abilitate, aptitudini, răceală afectivă, desconsiderare față de alți oameni și a influențelor de mediu. De regulă, criminalul profesional a crescut într-u mediu infracțional sau antisocial, într-un mediu de afaceri ilicite și petreceri. Din îmbinarea acestora, spune Pinatel, se naște acest ,,aliaj" infracțional, care este criminalul profesional (citat Martian Iovan, Studii de psihologie judiciară, Editura Vasile Goldiș University Press, Arad, 2000.pag 155-157).

5.1.7. Criminalul alienat

Unele date privind felurile, categoriile și trăsăturile caracteristice alienaților sunt necesare a fi cunoscute, după cum sunt necesare și unele informații științifice privind cauzele care determină alienarea, felul infracțiunilor pe care alienații le săvârșesc și cauzele acestora etc.

Criminalul alienat se caracterizează în general prin tulburări grave care cuprinde întreaga lor viață psihică, începând cu viața lor emotiv-activă, continuând cu funcțiile de cunoaștere, memorie, gândire, etc. și terminând cu acțiunile, activitatea și condiția socială. Criminalul alienat este stăpânit de temere ori manie pronunțată, de emoții și alte stări afective tulburi și nestăpânite, de gândire haotică, stăpânit de idei fixe, ori lipsă de gândire, de impulsuri și acțiuni străine de realitatea în care trăiește. Pe scurt, infractorul – alienat nu este stăpânul dorințelor și emoțiilor sale, nu este conștient și lucid despre starea lui și despre ceea ce face, nu are control de sine. Din aceste motive el este iresponsabil și nu poate raspunde penal.

Criminalul alienat (pshiotic) se deosebește de criminalul catracterial (psihopatic sau nevropatic) prin aceea ca la ultimul este vorba de o tulburare psihică parțiala, dar el este lucid, conștient de el și de realitatea în care trăiește. Aceștia au responsabilitate și răspund penal.

Criminalul alienat este de mai multe feluri, în funcție de cauza, psihoza sau boala de care suferă și care i-a determinat alienarea. Amintim cele mai importante feluri de alienați: criminalul paranoic (care are la bază psihoza paranoică), criminalul schizofrenic (determinat de boala schizofrenică), criminalul maniaco-depresiv (urmare a psihozei maniaco-depresive), criminalul epileptic (bolnav de epilepsie), criminalul grav alcoolic sau toxicoman (determinat de intoxicație cu alcool sau substanțe toxice, droguri), criminalul infectat (al cărui sistem nervos este atins de sifilis ori altă infecție similară), criminalul traumatizat puternic fizic ori psihic (care are atins sistemul nervos central), criminalul senil (urmare a unei arteroscleroze senile).

La felurile de criminali alienați mentionați mai sus se adăuga o altă categoric, anume criminali alienați din cauze organice, din cauze de infecții foarte puternice, îmbolnăviri grave, toate acestea care aduc atingere, într-un fel sau altul, sistemului nervos, îndeosebi a sistemului nervos central (citat Citat Oancea, I., Probleme de criminologie, Editura All Beck, Bucuresti, 1998, pag. 113-115).

5.1.8 Criminalul recidivist

Criminalul recidivist este caracterizat, în general, prin comiterea în mod repetat a actelor criminale. Acesta nu este oprit, prin descoperire și pedepsire, și devine un fel de profesionist în criminalitate. Fenomenul recidivismului, adică existența unei criminalități săvârșite de persoane care au mai săvârșit înainte alte crime, devine o parte importantă a criminalității generale. Recidivismul constituie partea cea mai periculoasă a criminalității, iar recidiviștii reprezintă partea cea mai periculoasă a criminalilor. Ei constituie, oarecum, o parte permanentă, un fel de ,,armată" permanentă a criminalilor.

Ca și în cazul celorlalte tipuri de criminali, este necesar să indicăm trăsăturile caracteristice ale criminalului recidivist. Prima trăsătură, după care se poate identifica recidivistul, este faptul că infracțiunile sale repetate se pot dovedi cu actul de condamnare, cu înscrierea în registrul de cazier juridiciar sau cu deținere în penitenciar. Dar această trăsătură nu este suficientă; sunt necesare a fi cunoscute și trăsăturile de personalitate și condițiile de dezvoltare ale recidivistului, care să explice cauzele persitenței pe drumul comiterii de crime.

În această privință, criminologia spune că și la recidivist există, ca și la infractorul primar, anumite cauze personale, ereditare ori dobândite, ori cauze sociale, de mediu. Ca și la infractorii primari, și recidiviștii sunt de mai multe tipuri: criminal agresiv, criminal pervers ș.a.m.d. Deci se va ține seama, în explicarea etiologică a recidivistului, de toate aceste aspecte.

În literatura de specialitate se face corelația între recidivă și crimă din obișnuiță, considerându-se că obișnuința are un mare rol în formarea recidivistului. Laignel Evastine susține că ,,în recidiva obișnuița este decisivă". Unii autori vorbesc chiar de un tip special de criminal, anume criminalul din obișnuință. Nu sunt argumente suficiente pentru delimitarea unui tip aparte, însă în cazul recidivistului, chiar dacă obișnuința nu are un rol decisiv, cu șiguranță deține un rol important. La acest tip de criminal nu este vorba de o tendință ereditară spre crimă, ci de o tendință dobândită. Teoria și practica criminologică recunoaște că unii oameni ajung să săvârșeasca infracțiuni prin formarea unei asemenea obișnuințe. Existența infractorului recidivist confirmă formarea obișnuinței criminale. Aceasta nu se confundă cu deprinderea, deși au unele elemente comune; deprinderea este o formă de activitate mai simplă, mai restrânsă, iar obișnuința este o formă de activitate mai complexă (ea cuprinde zone psihofizice mai largi și mai profunde cum ar fi obișnuința de a munci, de a nu munci, de a fura etc). Ca și în cazul deprinderii, în cazul obișnuinței este vorba de o activitate care, la început, se efectuează în mod conștient și controlat, prin exercițiu, prin practicare, devenind apoi o activitate ce se desfășoara de la sine, aproape automat și fără controlul conștiinței; aceasta atât în cazul obișnuințelor utile, sociale, cât și în cazul obișnuințelor infracționale. În continuare obișnuința are la bază și o necesitate interioară, aceea de satisface prin mijlocire o trebuință, o dorință (foame, trai etc.); necesitatea respectivă ia forma unei motivații psihice, care este izvor de activitate atât pentru partea socială, cât și pentru cea infracțională. Apoi, obișnuința se formează și se consolidează prin exercițiu repetat; săvârșirea repetată a infracțiunii crează o obișnuință infractională serioasă; în sfârșit, obișnuința odată formată, capătă o anumită stabilitate și durată, ceea ce se întâmplă și la recidiviști. În lumina celor de mai sus tipul criminalului recidivist are o existență la care trebuie să se țină seama și de obișnuință. (Citat Oancea I., Probleme de criminologie, Editura All Beck, Bucuresti, 1998, pag. 115-117).

5.1.9 Criminalul cu determinare simbolică socială

Criminalul ideologic este persoana care, având anumite idei și convingeri politice, științifice ori religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingerea legilor existente într-un stat, inclusiv legilor penale, și i se aplică o pedeapsă penală. (cit. Marțian, Iovan – Studii de Psihologie Judiciară, Editura Vasile Goldiș University Press, Arad, 2000, pag. 168).

5.1.10 Criminalul deficitar mintal

După cum o demonstrează știința psihologiei, nivelul de dezvoltare a capacității mintale este de trei feluri: normal, subnormal și peste normal sau superior. Psihologia experimentală a reușit să măsoare, cu mijloace științifice, testele psihologice ale acestor niveluri și să le exprime numeric, prin coeficienți de inteligență. Tot știința psihologică și criminologică au mai stabilit că procentul debililor mintali este ridicat în populația penală, motiv pentru care aceasta este o cauză la producerea criminalității și totodată, au stabilit existența unui tip special – tipul debilului mintal.

Debilitatea mintală este de mai multe feluri sau grade: debilitatea gravă, unde se plasează debilii mintali cu gradul cel mai jos de inteligență (idioții și imbecilii), cu un coeficient de inteligență până la 50, adică egal cu nivelul de inteligență al unui copil până la vârsta de 10 ani; debilitatea mintală ușoară (mărginiții și submediocrii), cu un coeficient de inteligență până la 90, în vecinătatea inteligenței normale egal cu nivelul de inteligență al unui copil până la vârsta de 12-13 ani. Potrivit numeroaselor date statistice, se dovedește că între criminali este un procent mai mare de debili mintali decât între necriminali.

Pentru înțelegerea infracționalității debililor mintali trebuie să se țină seama și de alte aspecte ale personalității lor, nu numai de latura mintală. Astfel, într-o cercetare mai veche în Belgia, se arăta că sunt mai multe feluri de debili mintali, în funcție de caracter (emotiv, instabil), de stăpânire de sine (ponderat, măsurat), de felul activității (tip activ, dinamic) și de alte elemente. Instabilul, dinamicul ajunge mai ușor în conflict cu alții și comite infracțiuni, o trăsătură specifică debilului constă în limitele restrânse de a ține seama de alți oameni, de reacțiile acestora. El nu prevede că alții pot gândi mai bine, că pot reacționa mai prompt, motiv pentru care el nu se poate adapta. Infractorul debil, odată prins asupra infracțiunii, neagă realitatea, neputându-și da seama ca alții știu și înțeleg mai mult. El judecă lumea după nivelul lui de înțelegere, după cum omul normal o judecă după nivelul lui mai ridicat.

O altă caracteristică este lipsa capacității de prevedere a debilului asupra săvârșirii și urmărilor săvârșirii crimei, lipsa ce izvorăște și din lipsa noțiunii de durată în timp a faptei, noțiune care la el este restrânsă; cum s-a spus, el are ,,un orizont temporal" restrâns, el lucrând pe durate scurte, pe zile, săptămâni, nu pe ani. Din această cauză el nu prevede exact consecințele faptelor sale. Văzut mai de aproape, el are, în bună măsură, o gândire infantilă, concretă; el se descurcă greu în activitatea sa și are nevoie de sprijin; viața lui afectivă, de asemenea, este restrânsă, limitată. El este redus ca viață mintală, la el predomină ,,achiziția" de cunoștințe, dar nu prelucrarea și elaborarea de soluții proprii în diferitele situații noi și complicate ale vieții. El este egocentric, vede totul prin prisma proprie, nu se poate transpune în situația altuia și nu poate gândi în situația altuia. Apoi, nu este conștient de sine, nu-și dă seama de limitele restrânse ale judecății proprii. Atenția, memoria, reprezentarea sunt sărace, limitate; nu are control de sine, este credul și sugestibil. Pentru toate acestea nu se poate adapta ușor la viața socială. De regulă, la aceste deficiențe mintale se adaugă deficiențe caracteriale – instabilitate emotivă și slabă stăpânire de sine. De aceea el devine mai ușor un infractor. (cit. Oprean H. Popovici, P., Oprean, Lucia – Criminologie, Editura Servo – SAT, Arad 1996., p.119-123).

6. STUDIU APLICATIV ASUPRA

UNOR MANIFESTĂRI PSHIHOLOGICE ALE PERSOANELOR CU CONDUITE CRIMINALE

6.1 Scopul studiului

Prin frecvența lor, actele homicidare cunosc un polimorfism al factorilor determinativi care pot să se prezinte în diverse ponderi și roluri: de la cel de predispoziție până la cel incidental sau de hazard. Pentru tema studiată în această lucrare s-au stabilit următoarele categorii de obiective:

6.1.2 Obiective generale

Evidențierea importanței cunoașterii aspectelor psihologice ale criminalilor, pentru asistarea optimă a acestora în penitenciare.

Reliefarea particularităților psihologice ale persoanelor ce au comis delicte criminale pentru a se putea infera asupra factorilor determinanți ai conduitei deviante specifice momentului săvârșirii infracțiunii.

Evidențierea unor invarianți psihologici la nivelul dinamicii psihoindividuale privind săvârșirea actelor de omor în scopul prevenirii recidivelor acestor manifestări.

6.1.3 Obiective aplicativ-practice

Determinarea unor aspecte tipologice ale personalității indivizilor ce au săvârșit acte criminale.

Evidențierea unor manifestări psihodinamice la nivelul personalității acestor indivizi.

Evidențierea unor forme specifice de dezechilibru psihologic ale nivelului emoțional.

6.1.5 Ipoteze :

1. Personalitatea are o influență în apariția și manifestarea conduitelor criminale .

Pentru realizarea obiectivelor propuse s-a folosit un ansamblu instrumental și un mod de eșantionare adecvat după cum urmează :

6.2. Strategia realizării studiului :

În vederea realizării unei aprofundări a personalității indivizilor criminali s-a realizat o anamneză psihologică amănunțită a căror date esențiale sunt prezentate în centralizatorul de date medicale.

Studiul aplicativ din prezenta lucrare s-a putut realiza datorită posibilităților de colaborare și sprijinul acordat de compartimentul psihologic al penitenciarului din Arad, coordonat de ofițer L.Jurcă. În acest scop studiul s-a desfășurat în funcție de condițiile existente în următoarele faze :

determinarea unor caracteristici tipologice ale persoanelor ce au săvârșit infracțiuni de omor, în scopul de surprinde structuri invariante ale personalităților preexistente momentului săvâșirii infracțiunii.

determinarea unor forme de regresie sau dezechilibru emoțional la nivelul infractorilor care pot permite inferențe diagnostice cu privire la nivelul lor de maturitate emoțională.

s-a determinat relaționarea emoțională de bază prin proba Luscher în vederea surprinderii unor indici emoționali de orientare expectativă, defensivă, potențialitate, stare prezentă și problematică actuală, determinate de regimul penitenciar care prin eliminare vor delimita mai bine specificul maturizării lor emoționale investigată la punctul anterior.

determinarea factorilor primari ai personalității, pentru a se putea decela dacă infracțiunea săvârșită a depășit formele de modelare superioară (intelectuală, socială, de status, de rol), secundară formării și cristalizării personalității indivizilor investigați.

s-au determinat factori pulsionali necesari în vederea stabilirii gradului de corespondență cu profilul pulsional al criminalului constituțional propus de Szondy.

6.3. Eșantionarea :

În scopul decelării elementelor semnificative legate de studiul manifestărilor psihologice ale persoanelor ce au săvârșit delicte criminale, și în conformitate cu condițiile specifice socio-administrative ale realizării acestei investigații s-a preferat un mod de eșantionare realizat după următoarele criterii :

S-a folosit un eșantion de indivizi normali lot „A”, fără delicte săvârșite. Acesta fiind un lot

compus din 15 persoane. Lotul investigat lot „B” l-a reprezentat un număr de 15 infractori aflați în Penitenciarul Arad, în vederea ispășirii pedepsei privative de libertate, administrată pentru crimă.

În afară de acțiunea criminală aceștia au fost grupați după criteriile de mai jos, criterii ce s-au respectat și la eșantionul anterior. Acestea sunt :

6.3.1 Modul particular de eșantionare necesar investigării (cercetării)

Tabel Nr. II

N.P. = nume, prenume

Nr.crt. = numar curent

V. = varsta

Sx. = sexul

P. = nivelul de pregatire

O.B. = ocupatia de baza

M.A. = mediul de apartenenta (rural, urban)

S.P.C. = specificitati constitutionale S.P.S = specificitati situationale

-lipsa +obisnuite

+deosebite

++de risc

T

=== 3 ===

FACTORUL C – Instabilitate emoțională vs. stabilitate emoțională. Polul caracterizat prin instabilitate reprezintă în acest sens caracteristici ale unui eu slab: emotivitate, imaturitate afectivă, instabilitate, individul reacționează la frustrare într-o manieră emoțională, este inconstant în atitudini și interese, este excitabil și hiperreactiv, fuge de responsabilități, abandonează ușor, este neliniștit, implicat în conflicte, agitat, visător; poate fi implicat și în accidente. La polul opus apar caracteristicile unui eu puternic, matur, calm. Individul este stabil, constant în interese, calm chiar flegmatic sau placid; realist, se adaptează faptelor; nu se manifestă ușor oboseala nervoasă, nu se amesteca în conflicte.

Persoana cu un eu slab, tinde să fie cu ușurință contrariată de lucruri și oameni, trăind un sentiment de insatisfacție în familie, școala sau profesie și are dificultăți în păstrarea calmului, să se bucure; se descurajează lesne. În acest sens, la acest pol apar mai des reacțiile nevrotice generalizate sub forma unor tulburări psiho-somatice (tulburări digestive, de somn) sau temeri iraționale și comportamente obsesive. Pe de altă parte, în multe cazuri de tulburări de personalitate și de nevroze se întâlnesc cote scăzute ale factorului C.

FACTORUL G – Threctia vs. parmia

Cele două denumiri ascund manifestările opuse ale dimensiunii responsabile de timiditate și sensibilitate la amenințare pe de o parte, vs. curaj și lipsă de sensibilitate pe de alte. Polul threctia indică un comportament dominat de tendința de repliere asupra propriei persoane. Polul parmia indică o sociabilitate gregară, o persoană îndrazneață, căreia îi place să întâlnească oameni, este activ, curajos, cu interes pentru sexul opus, impulsiv, frivol, neliniștit, nu vede ușor semnele pericolului, cu interese artistice și cu o bogată rezonanță emoțională.

La nivelul acestui factor puternic dominat de ereditate, întâlnim ceea ce Cattell considera a fi un temperament constitutional schizotim, leptosom (G scăzut). Replierea pe propria persoană, grija pentru o bună conduită poate fi la schizoizi prepsihotici o trasătură diferențială.

FACTORUL H – Harria vs. premsia

Polul harria indică un comportament realist, dar dur; tipul de persoană care nu se așteaptă la lucruri extraordinare de la ceilalți; se bazează pe sine, are spirit practic și relativă insensibilitate față de ceilalți; matur emoțional, aspru chiar cinic, fără simț artistic, reacționează prea puțin la aspecte estetice, fără ca în mod necesar să fie și lipsit de gust și nu ia în seamă incomoditățile fizice.

Polul premsia indică un comportament sensibil la estetic, exigent dar nerăbdător, relativ imatur emoțional; insul caută ajutorul și simpatia altora, este prietenos, blând, indulgent cu sine și ceilalți, dificil de satisfăcut în probleme de artă, introspectiv, imaginativ și cu o bogată viață interioară, acționează prin intuiție sensibilă; în plan social manifestă o relativă frivolitate, dornic să atragă atenția, este neliniștit, chiar ipohondru.

FACTORUL F – Supraeu slab vs. forța supraeului

Există doar o asemănare superficială cu factorul C pentru că factorul F este legat în principal de energie și perseverență. La polul unui supraeu slab, caracteristică pentru comportament este lipsa de toleranță la frustrare; un individ schimbător, influențabil, cu o emotivitate generalizată, oboseală nervoasă, inconstanță și nesiguranță, care neglijează obligațiile sociale și un general dezinteres față de normele morale colective.. Polul opus atrage după sine atitudini de conștiinciozitate, perseverență, responsabilitate personală; insul e ordonat, consecvent, atent la oamenii și lucrurile din jur.

Persoana cu un F ridicat se manifestă ca respectuoasă, metodică, cu o bună capacitate de concentrare, reflectând înainte de a vorbi, preferând de asemenea compania celor eficienți. Acest pol indică reușita în activități variate, dar care impun perseverență, regularitate și o bună organizare mentală, fiind în genere un prognostic bun pentru succesul profesional, aptitudinea pentru rolurile de lider, popularitate. Polul scăzut se asociază cu tendința spre disimulare, vagabondaj, distrugere și încălcare a legii, spre accese de furie nestăpânite.

FACTORUL N – Naivitate vs. subtilitate

Polul naivității, respectiv al cotelor joase, indică un comportament direct, naiv, sentimental, natural, uneori stângaci și neîndemanatic; se interesează de alții și este ușor de satisfăcut. Polul opus indică perspicacitate și luciditate în opinii, un mod de a fi în general, rafinat, civilizat și subtil, dar rece, indiferent față de alții și dificil de satisfăcut. Aspectele caracteristice polului opus indică lipsă de afectare, naturalețe și spontaneitate, uneori stângace și bruschețea reacțiilor.

FACTORUL Q2 – Dependența de grup vs. independența personală. Nu este un factor clar stabilit în variațiile comportamentale, manifestându-se mai ales la nivelul atitudinilor interioare. Factorul Q2 contribuie la factorul secund introversie. Persoana cu cote Q2 ridicate este rațională, capabilă să se decidă singură. La polul opus, este tipul de individ care merge odată cu grupul, caută aprobarea socială, urmează moda. Datele de cercetare indică corelarea comportamentului Q2 scăzut cu profesii din sfera cercetării, cadrelor de conducere și decizie, în general indivizi care gândesc mult pentru ei.

Semnificația lor statistică prelucrată la nivel de rang, luând de asemenea în calcul și calificativul legat de maturitatea emoțională (Friedman), se prezintă ca în tabelul următor:

TABEL Nr. XVIII

Există modele multiple. Cea mai mică valoare este indicată.

Studiind acest tabel observăm că indicii semnificativi de ordin afectiv ca manifestare infantilă sau cea de dezechilibru emoțional flgurează doar la indivizii criminali, însă având în vedere ca eșantionul este mic (N=15 cazuri) și ca situația comparativă se realizează doar în conformitate cu criteriul variabilei operațional statistice a modulului putem spune că acestea sunt motivele suficiente care explică incidența cu valori relativ comune a acestora și în lotul cumulativ (A+B) persoane cu sau fără comportament criminal.

Valoarea de încredere a acestor indici statistici rezultă doar din analiza rolului factorilor structurali de personalitate ale căror date statistice se referă la chestionarul 16 P.F. și în care testul T prezintă valorile:

One -Sample Statistics

TABEL Nr. XIX

Aceste rezultate reies și din analiza tabelelor anterioare

Dintre acestea cele referitoare la psihodinamica dependentă de maturitate emoțională sunt selectate și prezentate prin analiză comparativă a frecvențelor pe grupări procentuale, acestea oferind următoarea distribuție grafică și numerică:

TABEL Nr. XX.

FRIEDPFT

Histogram

12.0 14.0 16.0 18.0

FRIEOCR

20.0 22.0

Dintre acestea corelația dintre note standard și calificativul apreciativ al echilibrului emoțional se va realiza conform exigențelor prelucrărilor statistice neparametrice și au rezultat următoarele valori ale testului T:

TABEL Nr. XXI.

T-Test

One-Sample Statistics

TABEL Nr. XXII.

One-Sample Test

TABEL Nr. XXIII.

Corelații nonparametrice

Correlations

7.3.2 Analiza unor date de corelații

Având în vedere eșantionul N=15, pe care s-a făcut acest studiu investigativ, s-a recurs la studiul unor corelații realizate prin metoda rangurilor (calcularea coeficientului de corelație – Sperman).

Analizând datele obținute, corelațiile cele mai interesante au fost date de combinațiile de factori psihologici oferiți de metoda Cattell 16 P.F. Corelațiile aces-tora cu metoda Friedman= maturitate emoțională s-a făcut în comentariile anterioare. De aceea, de importanța psihodiagnostică au fost indicii referitori la modul de structurare și combinare a factorilor primari de personalitate care inter-vin în conduitele adaptiv-integrative ale personalităților indivizilor studiați. Din această perspectivă au reieșit semnificative următoarele corelații, observăm că indicele de corelație este înalt semnificativ la un prag de probabilitate p=0.01, după cum urmează:

TABEL Nr. XXIV.

Nu se pot face inferențe cauzale de covariație ANOVA. Se desprind următoarele aspecte de ordin psihodiagnostic:

Q4 = tensiune ergică slabă – tensiune ergică slabă; relaxat, liniștit, fără frustrări, calm vs. tensionat, frustrat, neliniștit;

Ql= conservator în idei – subtil; respectă ideile tradiționale vs. experimentează, liberal, gândește;

G= supraeu slab – supraeu puternic; expeditiv, nu ia în seamă regulile vs. conștiincios, persistent, moralist, așezat;

N= naivitate – subtilitate; are o tendință de creștere mai semnificativă de la 15 la 23 de ani;

MN= praxemia – autiția; practic, interese practice vs. imaginativ, boem, visător;

Q= adaptare, încredere – tendință spre culpabilizare; placid, sigur, senin, îndrăzneț vs. aprehensiv, își face singur reproșuri, se îngrijorează, nesigur, tulburat;

L= alexia – protension; încrezător, acceptă condițiile vs. suspicios, greu de prostit.

7.3.3 Prezentare comparativă între doi indivizi din loturile investigate « A » și « B »

STUDIU DE CAZ –Persoană care a săvârșit infracțiunea de omor

NUMELE: CA.

VÂRSTA: 24

MEDIUL DE PROVENIENȚĂ: urban – localitatea Salonta

OCUPAȚIA: fără ocupație

PREGĂTIREA: 11 clase

INFRACȚIUNEA SĂVÂRȘITĂ:

Omor și tâlhărie nefavorizat te împrejurări oportune la o persoană cu înclinații spre comportamente deviante, irascibile în antecedente fiind cunoscut ca fiind o persoană obișnuită fără tendințe la comportamente deviante.

DURATA PEDEPSEI: 14 ani.

STAREA PREZENTĂ: Nivelul de culpabilitate major, anxietate crescută, stres secundar readaptării. Introversie cu blocaje succesive care în stările inter-critice determină modificări psihosomatice și comportament dezorganizat.

REZULTATELE OBȚINUTE LA INVESTIGAȚIILE PSIHOLOGICE:

În scopul realizării unor distincții psihologice, pentru discuția anamnestică preliminară m-am sprijinit pe centralizatorul de date psihomedicale util furnizat de unitatea medicală de la nivelul penitenciarului.

Din acesta rezultă că a prezentat repetate internări în spitalul penitenciar cu suspiciunea de crize comițiale, dar nu i s-a administrat tratament medicamentos din raționamente biomedicale.

Rezultatele psihologice clinico-testologice

La proba Luscher care vizează relația generică a persoanei cu lumea interpretarea particulară atestă că aspirațiile și dorințele persoanei sunt activate primar de trebuințe demonstrative (5. I) și impulsivitate (6.M), iar starea prezentă atestă momente de oboseală, uzură (0.) ținută sub un control voluntar de mascaj (2. V).

Tendințele sale defensive ( -7. N, – 4. G.) sunt prin crize bruște de comportament și încăpățânare. Datorită factorilor situaționali în care a avut loc investigația respectivă, rezultatele sale la aceiaș probă au evoluat convergent astfel încât tendințele demonstrative (5. V.) vizau posibilitatea de a fi ținute prin control voluntar (2.V.).

Sfera manifestărilor prezentate nu a putut anula momentul de epuizare (+0. C) care se manifesta prin momente coleroase impulsive, difuze (+0, C +6.M.), necorelate cu discursul (+6. M.) sau relaționarea cu personalul.

Potențilalul său denotă aspecte psihosomatice organice (=3. R.) iar aspirația spre odihnă (1. A.) și evitarea stresului se interferează cu sfera defensivă într-un tablou clinic marcat de deprimare (7. N.) și culpabilitate secundară stresului situațional (-1. A. -7. N). Se păstrează în sfera defensivă ascunderea sau mascajul de autopro- tecție a formulelor de satisfacere personală (4. G. care se distorsionează contra propriei persoane în modalități de culpabilitate secundară menționată anterior.

Din punct de vedere pulsional(Szondy), s-au investigat relația conștient inconștient în scopul surprinderii unor factori sau vectori care ar putea conduce la tendințe comportamental criminale (deviante).

Aspectele esențiale atestă pulsiuni libidinale ( S. = -0) active reformatoare specifice unei sexualități cu o masculinitate accentuată în dauna manifestării de tandrețe. Vectorul paroximal de surpriză ( P = –) atestă momente de mare panică marcate de reflexul morții, egoul său (-+-) cunoaște momente cu note de depersonalizare datorită unor fenomene de gelozie și impresia că este abandonat, care îl face să fie avid de răzbunare. Aceasta îl face să fie regresat, proiectiv la analiza ruminativă a unor a unor detalii multiple și incoerente (legate de situație), de conflicte banale astfel încât el nu are o imagine globală a semnificațiilor și consecințelor conduitei sale delictuale.

Contactul actual este de tipul unor relații nefericite (0+-) în care viața în comun este fără bucurie și îl regresează la amintiri cu diverși parteneri, deși este conștient că se află complet detașat de aceștia, astfel încât relațiile sale pozitive se consumă fictiv.

Constituția psihoindividuală Heymans (nE nAP) atestă un profil amorf blocat în dorința de a fi netulburat, de a căuta liniștea și neschimbarea persoanei sale. Raportarea la această probă este regresivă și condiționată de starea prezentă deoarece la reluarea amănunțită se atestă un profil sangvinic (nE Ap) atestă elemente ale profilului sangvin, preocupat de adaptare conform criterilor de succes și de utilitate. Se menționează din această probp, stabilitatea manifestărilor caracteristice pentru repercusivitatea primară (p) și emotivitatea ca o accentuare a manifestărilor afective individuale în situații comune, obișnuite ( E). Din acest motiv, echilibrul său emoțional are o stabilizare medie (Friedman 18,16) mai ales că acesta tinde să se manifeste pe o lungă durată a ispășirii pedepsei când putem să suspicionăm momente de criză afectivă în situații deosebite.

Profilul factorial al personalității 16. P.F. are în vedere manifestări anticipabile (stabilizate) pe următoarele direcții (A – F1) foarte redusă adaptarea datorită unei anxietăți circumstanțiale care perturbă F2 (3,2 M) indică un nivel mediu al introversiei explicabile C=F3 echilibrul emoțional slab atestând un dinamism lăuntric dominat puternic de frustrație și regresie. În asemenea situație trecerea la act primează față de momentul de reflexie (D=F4=5,5). Datorită stării lăuntrice se atestă un comportament excesiv de obedient (de supus) față de cei care îi pot acorda protecție , susținere chiar dacă conformismul său ar presupune și aspecte în general intolerabile.

Aceasta se explică conform investigației noastre cu răspunsuri aproape nule oarecum schizoide la factor (A=2/S), ce explică răceala afectivă și rigiditatea. El este în situație de surpriză care-l face confuz depășind abilitatea sa rezolutivă generală, probabil datorită situației de examinare psihologică. (Factor FB=1/FS).

Aceasta explică și de ce factorul (F=2/S) –nonexpansiv atestă un comportament taciturn, orientat spre deprimare sau reverie.

De asemenea forța supraeului (G=6/N) este medie denotând o precaritate mascată de conduită respectoasă simulând perseverența și convenționalismul dublat de reacții de apărare a egoului față de tendințe distructive deviante. În fond factorul (N=1/FS), denotă o cotă de naivitate manifestată prin preponderența unor stări sentimentale când se manifestă stângaci, neândemânatic și nepretențios. Acesta îl face să fie foarte brusc în reacții (intempestiv sau imprevizibil), nu manifestă tendințe spre culpabilitate, dar putem suspecta o lipsă de respect pentru convenții (Q=7/R ) și Q1=6/MS.

Concluziile invesigației psihodiagnostice :

Personalitate în curs de formare și maturizare cu ample momente regresive susținute de factori favorizanți situaționali.

Momente dec decompensare psihosomatică care se află la interferența tulburărilor psihice și organice ce pot determina decompensări nmaladive.

Eșafodajul caracterial problematic atât pe linia exsersării sociale față de sine și față de alte persoane se edifică sub semnul unei conflictualități intrapsihice majore.

Nivelul personalității sale, egoul se află întrun stadiude reedificare majoră pendulând între stări de alienare și orientări ale slăbiciunii supraegoului ce ar putea corela cu culpabilitatea.

STUDIU DE CAZ Persoană care nu a săvârșit infracțiunea de omor

NUMELE: R.B.

VÂRSTA:21

MEDIUL DE PROVENIENȚĂ: Rural

OCUPAȚIA: Șomer

PREGĂTIREA: 12 Clase

INFRACȚIUNEA SĂVÂRSTĂ: –

Rezultatele psihologice clinico-testologice

La proba Luscher care vizează relația generică a persoanei cu lumea, interpretarea particulară atestă că obiectivele dorite sunt acelea de a căuta o relație afectuoasă care să-i ofere împlinire și fericire (4.G) fiind capabil de un puternic entuziasm emoțional (3.R), oferinu-și ajutorul său. Starea prezentă atestă solicitări a tot ceea ce simte că i se cuvine (5.I), străduindu-se să-și mențină poziția intactă (2.V.).

Muncește pentru a-și îmbunătăți propria imagine în ochii altora cu scopul de a le obține înțelegerea și apropierea pentru satifacerea trebuințelor sale (6.M.). Sfera manifestărilor prezente nu a putut să-i anuleze satrea tensionată care-l forțează la compromisuri și la o renunțare la unele plăceri pentru moment (0.C). Este capabil să obțină satisfacere din activitatea sexuală.

Potențilalul său denotă aspecte de evitare a stresului (1.A) de unde apare o agitație reprimată, rezultată din încercarea de a se opune orcărei forme de stimulare (7.N.i anuleze satrea tensionată care-l forțează la compromisuri și la o renunțare la unel). Se păstrează în sfera defensivă datorită epuizării vitlității, încearcă să scape prin abandonul luptei și căutarea unor condiții mai liniștite și calme care să-l recupereze(1.A.).

Din punct de vedere pulsional(Szondy), s-a investigat relația conștient inconștient în scopul surprinderii unor factori sau vectori care ar putea conduce la tendințe comportamental criminale (deviante).

Aspectele esențiale atestă faptul că este o persoană sentimentală (++) și în același timp mulțumită și împăcată cu sine (++). Este un individ realist (++) contactul actual fiind de tipul unor relații proiectate către conformism (–).

Constituția psihoindividuală Heymans (nEAP) atestă un profil cu un remarcabil simț practic, iar în relațiile cu semenii se arată spiritual, politicos. Este o persoană abilă și care manifestă inițiativă fiind foarte greu de tulburat.

Maturizarea emoțională este bună, atestată prin punctajul obținut la proba Friedman 21,6.

Profilul factorial al personalității 16. P.F. are în vedere manifestări anticipabile (stabilizate) pe următoarele direcții: factorul (A= 0/FS) care denotă un comportament rece, suspicios, opozant având un accentuat spirit critic; factorul (F=5M) indică un comportament vesel, expresiv, plin de viață și extrovertit.

Este o persoană care se bazează pe sine, are un spirit practic fiind matur emoțional, caracteristici care reies din factorul I (I=2/FS ). În ceea ce privește sentimentul de sine, individul investigat este o persoană cu voința dezvoltată ce vizează menținerea unei imagini de sine adecvate (Q3=4/FM).

Concluziile invesigației psihodiagnostice :

Personalitate cristalizată fără momente regresive.

Maturizare emoțională corespunzătoare.

Pe linia integrării sociale și a stimei față de sine și față de alte persoane prezintă o bună integrare.

8. CONCLUZII

Pe baza analizei cantitative și calitative a datelor rezultă ca indivizii care au săvârșit acte criminale din punct de vedere al actelor de conduită prezintă un indice de repercursivitate Heymans primar mai crescut decât indivizii din lotul de comparație reprezentat de persoane care nu au săvârșit acte infracționale.

Dacă această situație se corelează cu fișa psihomedicală privind parametrii de stare ai persoanelor deținute în penitenciar se constată că aproape toți prezintă stări de suferință maladivă înregistrate ca atare în registrul de consultații medicale al serviciului de profil aferent al penitenciarului și poate atesta o posibilă decompensare a acestor factori constituționali psihoindividuali primari.

Din analiza datelor Luscher se demonstrează și că expresivitatea de fundal a manifestărilor lor emoționale cuprinde indici simptomatici în comparație cu persoanele din lotul B studiate. Corelațiile respective au fost posibile în conformitate cu exigențele legate de strategia de realizare a studiului care atestă următoarele:

– nu există indici suficienți pentru a afirma că manifestările de ordin maladiv (psihomedical) intervin în determinarea actelor de devianță majoră.

– nu se poate afirma nici că aceste acte de devianță ar determina stări maladive consecutive săvârșirii lor care să necesite tratament medicamentos. Se înregistrează în schimb o puternică stare reactivă psihoindividuală a deținuților din penitenciar caracterizată în manifestările intrapsihice de tip conflictual prin stări regresive sau prin stări de modificare a echilibrului emoțional.

Datele concrete obținute atestă că acestea nu reprezintă un element de intercondiționare specific unor corelații ce ar putea să apară între compartimentele psihologice investigate:

– sfera pulsionala (testul Szondy);

– orientarea specifică a opțiunilor bazale (proba preferințelor cromatice Luscher);

– echilibrul sau dezechilibrul emoțional (proba Friedman). Corelațiile semnificative atestă existența unor structuri de personalitate care se autoreglează prin adecvări reciproce stabile într-o configurație autoreglatorie a unor factori primari.

Profilul unei persoane ce a săvârșit acte criminale este dat de următoarele structuri: Q4, Ql, G, N, NM, Q și R. În acest context observăm că s-au confirmat ipotezele 1 și 2 în totalitate. Problema rămâne deschisă în ipoteza 3, adică:

– se presupune că autoreglarea sistemului de personalitate a acestor indivizi cunoaște momente de dificultate majoră întrucât sunt implicate manifestări pulsionale de model agresiv, deoarece:

– configurația nivelului pulsional de obicei corelează cu configurația tipologică (Heymans) și configurația structural factorială Cattell 16 P.F., însă aceasta corelație nu este liniară, se realizează prin intermediul unor medieri psihodinamice care aparțin sferei motivaționale sau a unor instanțe majore de reglare a personalității.

– mediatorul psihodinamic de tipul echilibrului emoțional (Friedman) și al orientării bazale a personalității (preferințe cromatice Luscher) nu au confirmat rezultate concludente din următoarele considerente posibile: vârsta subiecților din cele două eșatioane permite un autocontrol voluntar major de tip convențional sau de tipul simulărilor expresivității manifestărilor de conduită afectivă. Numărul de subiecți intervenit în eșantionare este insuficient pentru prelucrări statistice de tipul indicilor de regresie, indicilor de convergență, procedurilor rotaționale, pentru analize factoriale Hotteling sau analizelor de clusteri; deoarece instrumentele folosite nu beneficiază de o omogenitate specifică, codificarea rezultatelor în unități valabile de lucru prin mijloace statistico-matematice adecvate nu poate fi făcută; bateria de teste folosite validează obiectivitatea unei strategii de investigare în privința studiului privind manifestările psihologice ale persoanelor cu conduită criminală și permite o utilizare de probe suplimentare și de variante ale ipotezelor intermediare, în cazul în care, așa cum reiese din lucrarea de față, obiectivele
pragmatice și aplicative ale cercetării au fost atinse.

Probele psihologice conduc la o cunoaștere mai nuanțată și aprofundată a personalității deținuților, iar această cunoaștere concură pozitiv la realizarea programelor de asistare și reeducare organizate în cadrul penitenciarului .

9.DIRECȚII POSIBILE DE DEZVOLTARE A STUDIULUI

Rezultatele obținute evidențiază aspecte surprinzătoare legate de fapta penală dar ridică un semn de întrebare privind explicația psihologică a acestor fapte care nu poate fi pusă doar pe diferențele psihoindividuale existente între subiecții infractori și cei ce nu s-au concretizat în acte infracționale.

1.Totuși diferențele legate de mecanismul psihologic depind de structurările de bază psihoindividuale, de aspectele legate de supraeu și egou, de maturizarea afectivă și de autonomia personală ce presupune absența regresiilor și a modurilor particulare de trecere la actul infracțional care nu s-au conturat elocvent prin studiul efectuat ci doar prin unii parametrii ai analizei cazuistice.

2.Nu s-au evidențiat nici componentele majore ale culpabilității, utile pentru reeducarea persoanelor în regim de penitenciar, deoarece aceasta apare după o perioadă relativ lungă de timp la persoanele cu predispoziții evidente spre criminalitate. De aceea în studiul nostru nici nu am surprins profilul pulsional standard al criminalului ci date din profilul rivalității, nefericirii sau al abandonului care pot corobora la activarea unui comportament specific tipului menționat.

3. Nu s-au evidențiat rolul factorilor primari de personalitate care se înscriu în normalitate și care ar trebui să echilibreze influența altor factori primari specifici frecvenți în profilul personalității criminalilor. Totuși bilanțul general al acestor factori converge către direcții (F1, F2, F3, F,4) dezadaptate și diferențiate la aceste persoane.

4. Explicația acestei abordări factoriale nu a fost investigată decât pe linia echilibrului și dezechilibrului emoțional, ce nu pune în evidență statistic semnificații majore. Și pe linia stării circumstanțiale (în regim de penitenciar) proba Luscher are o valoare orientativă.

5. Profilul pulsional realizat prin analiza factorilor și vectorilor pulsionali datorită complexității probei și exigențelor de abordare statistică nu e suficient de relevant în lucrarea noastră, fiind utilă lărgirea eșantionului și forme metodologice deosebite prin stabilirea claselor pulsionale a profilului de fațadă și culise sau de analiză a egoului.

DIRECȚIILE DE CERCETARE NECESITĂ:

1. Selectarea unui eșantion reprezentativ

2. Operaționalizarea unor variabile psihologice adecvate principiilor teoretice, cerințelor muncii în justiție și valorificarea experienței de profil criminologic într-o manieră interdisciplinară care să conveargă către programe de reeducare eficiente în regim de penitenciar. Se impune lărgirea paletei de instrumente psihodiagnostice.

3. Valorificarea unor principii legate de manifestarea și cultivarea personalității în armonie cu cerințele comunitare de respectare ale drepturilor omului și ale egalității de șansă în manifestările de tip constructiv prosocial și individual fără ansamblul factorilor ce concură la comportamentul antisocial.