Aspecte psihologice ale anxietății la adolescenți [632277]

Aspecte psihologice ale anxietății la adolescenți
Maria Pleșca, conf. univ. , dr.,
UPSC „Ion Creangă”
Summary
In this article we have presented several studies referring to the symptomatology of
anxiety concerning school teenagers . In the first part we have delimited concepts such as fear,
anxiety, anguish, phobia and panic and we have underlined the symptomatological aspects for
each one of these concepts. In the second part we have analysed the main factors which generate
anxiety identified in the specialized literature.
Rezumat
Cercetare a prezentă abordează o problemă de importanță majoră în perioada adolescenței,
cu o arie largă de cuprindere în psihologie, anume anxietatea adolescenților. Am urmărit
următoarele obiective: 1. analiza conceptului de anxietate și a principalelor tendințe î n
conceptualizarea anxietății pe următoarele coordonate: problema terminologiei, definirea,
perspectiva istorică, modelele actuale, manifestarea la diferite etape de vârstă și probleme de
evaluare; 2. determinarea factorilor etiologice incriminați în decla nșarea anxietății la
adolescenți.
Cuvinte -cheie : anxietate, frică, neliniște, nervozitate, panică, insomnie, tensiune,
agitație, simptome, nevrotism, angoasă, tulburări de anxietate, adolescent, adolescență, factori
sociofamiliali, factori școlar i, factori psihologici, factori cognitivi, factori motivaționali, factori
de personalitate, factori biologici, stres.

Anxietatea este un concept complex, vizând multiple manifestări în diferite contexte.
Mulți o gândesc ca pe o stare de spirit, o tulbura re de dispoziție sau o modalitate de manifestare a
stresului, iar alții pun în discuție, preponderent, aspectele ei cognitive, referindu -se foarte puțin la
dispoziție.
Privită ca stare de spirit sau stare sufletească, anxietatea este conexă cu experiența de
frică, neliniște, nervozitate, panică, insomnie, tensiune și agitație (Van Riezen & Segal, 1988).
Printre simptomele manifestate se numără tremuratul, starea de slăbiciune, durerile de cap,
transpirația, posibil creșterea tensiunii arteriale și schimbăr i ale altor indici pshihofiziologici,
precum ritmul cardiac, tonusul muscular și termoreglarea cutanată.
Tulburările de anxietate sunt și ele asociate cu aceste simptome fizice și emoționale, dar
sunt mult mai severe, mai debilitante și au un caracter put ernic de intruziune. Particularitățile
definitorii ale tulburărilor de anxietate (în DSM IV, 2003) sunt simptomele de anxietate și

comportamentul de evitare. Hiperexcitabilitatea este de asemenea un simptom frecvent al acestor
sindroame (tulburarea de pan ică, anxietate generalizată, fobiile).
O înțelegere adecvată și un studiu corect al anxietății necesită îndreptarea atenției asupra
câtorva motive care pot duce la confuzii. Unul dintre principalele motive de confuzie în ceea ce
privește anxietatea este a semănarea ei cu frica. Ambele stări de dispoziție implică un anumit
sentiment de frică și de neliniște, iar frica poate fi trăită ca o ,,parte” a anxietății (Craig, Brown și
Baum, 2000). Întrucât acestea au în comun mai multe caracteristici, este greu să fie delimitate
una de alta; astfel, unii cercetători au sugerat că nu pot fi diferențiate, pe când alții cred că frica și
anxietatea sunt fenomene clar distincte și separate (Barlow, 1988). Primele distincții dintre frică
și anxietate se pare că au apărut în mod accidental, datorită primelor traduceri din studiile lui
Freud, în care termenul Angst , care înseamnă ,,frică”, a fost tradus în mod greșit drept
,,anxietate” (Kaplan, Sadock, 1991, p. 389 – 415) .
S. Freud nu a făcut diferențele între frică și anxi etate pe care le remarcă unii
pshihoterapeuți moderni, în sensul că anxietatea este asociată cu un obiect reprimat inconștient,
iar frica este asociată cu un stimul extern conștient. Cu alte cuvinte, o furtună apropiată va
provoca frică, iar un conflict in tern nerezolvat poate cauza anxietate. Deși pare atractivă această
diferență, ea nu este întotdeauna valabilă, deoarece frica se poate manifesta prin mutarea
(proiectarea) unui gând reprimat asupra unui obiect exterior. În plus, o amenințare externă poate
provoca atât anxietate, cât și frică, în măsura în care aceasta corelează cu o amenințare primară.
D.H. Barlow (1988) consideră că diferențele între frică si anxietate se bazează pe: a)
prezența sau absența amenințării ,,determinate consensual”; b) gradul în care răspunsurile la
amenințare se află sau nu la același nivel cu intensitatea pericolului; c) valoarea potențială de
adaptare pe care o au aceste răspunsuri.
În aceste cazuri, frica se referă la răspunsuri realiste de adaptare, pe când anxietatea se
referă la reacții mai puțin realiste sau mai nepotrivite. Deoarece anxietatea și frica sunt printre
primele modalități de apărare ale ființei împotriva suferinței, ele pot avea în comun anumite
mecanisme; în general, datele psihometrice și fiziologice sug erează că cele două interferează
considerabil.
Pornind de la o privire generală asupra acelor studii, care au „manipulat” anxietatea și
frica prin intermediul leziunilor cerebrale, prin stimulare electrică și „manipulări farmaceutice”,
se pare că atât anx ietatea, cât și frica operează prin activarea căii nonadrenergice ce ia naștere în
locus coeruleus (Gray, J.A, 1982). Rezultatul este o pregătire a răspunsului de tip ,,luptă sau
fugi”, care este reprimat simultan prin căile inhibitorii serotonergice.
Diferitele etiologii, modele de răspuns, desfășurări în timp și intensități ale anxietății și
fricii fac distincția dintre ele justificabilă. Deși ambele sunt semnale de alertă, se pare că ele

pregătesc persoana pentru acțiuni diferite. Anxietatea implică fap tul că pericolul poate fi
aproape, iar răspunsul de tip „luptă sau fugi” poate fi necesar, de aici efectul de pregătire
(amorsare) descris de Gray (cf. Craig, Brown, Baum, 2000). Anxietatea este un răspuns
generalizat la o amenințare necunoscută sau la un conflict intern, în timp ce frica se focalizează
pe un pericol extern cunoscut sau necunoscut suficient. Anxietatea se manifestă, de obicei, pe o
perioadă lungă și nu există niciun stimul evident care trebuie evitat, pe când frica se limitează, în
general, la un eveniment concret. Dacă frica reprezintă răspunsul la o eventuală vătămare finită
și bine definită, care poate fi evitată, dacă se acționează într -un anumit fel, anxietatea este
caracterizată prin amenințări mai puțin definite, care nu au o adresă c lară, promptă. Astfel, frica
diferă de anxietate prin faptul că nu este anticipată, este dependentă de caracterul finit al
obiectului amenințător; deseori este intensă și se petrece în episoade singulare, autolimitate.
S. Nuț (2003) consideră că, la copil , ne întâlnim cu o mulțime de frici considerate
normale în dezvoltarea ulterioară a preadolescentului și adolescentului: teama de răni fizice, de
hoți, de a fi pedepsit de părinți sau de profesori, teama de eșec în sarcinile ludice și școlare,
expunerea la situații școlare penibile, de a fi ironizat de colegi etc. Dacă frica copilului este
nejustificată și foarte intensă, atunci putem vorbi de fobie, înțeleasă ca „o frică persistentă de un
obiect, gând sau situație, care, în mod obișnuit, nu justifică teama ” (Holdevici, 1998, p. 8).
Distincția dintre frică și anxietate ne ajută să explicăm diferențele dintre panică și
anxietate prin gânduri distorsionante (despre boală sau moarte), prin manifestări diferite din
punct de vedere fiziologic, față de populația normală (palpitații, transpirație, tremurături, senzație
de sufocare, stare confuză, teama de a -și pierde controlul, frisoane). Ea este o frică alarmantă, ce
vizează dezorganizări ale conduitei, pierderea autocontrolului, de unde și dispoziția subiectului
spre acte impulsive și iraționale. „Atunci când frica este intensă, asociată adesea cu senzația de
moarte iminentă și acompaniată de simptome cum ar fi scurtarea respirației, palpitații, senzații de
sufocare, frica de a nu înnebuni sau de a nu pierde contr olul, avem de -a face cu starea de panică”
(DSM IV, 2003, p. 429). David Barlow (1988) consideră că panica este manifestarea clinică a
fricii.
Pentru unii autori, anxietatea se identifică cu angoasa, aceștia argumentând că anxietatea
este acompaniată de ma nifestări somatice și neurovegetative, iar angoasa se resimte și ea pe plan
psihic. „Definită ca o frică de un pericol iminent, dar nedefinit, un sentiment de perpetuă
insecuritate, anxietății i se mai spune și angoasă” (Cosmovici, A., 1996, p. 206).
Henr i Pièron rezervă, mai degrabă, denumirea de angoasă senzațiilor fizice care însoțesc
anxietatea (constricție toracică, tulburări vasomotorii etc.). În opinia sa, „anxietatea este privită
ca o indispoziție, în același timp fizică și psihică, caracterizată d e o teamă difuză, de un
sentiment de incertitudine, nenorocire iminentă” (Pièron, H., 2001, p. 35).

Etimologic, termenul angoasă vine din latinescu angere („a strânge”), care exprimă
senzația de apăsare toracică, de strângere a stomacului și a gâtului. Ac este manifestări somatice,
care însoțesc trăirea anxietăți, reprezintă criteriul de diferențiere între anxietate și angoasă. Dacă
anxietatea este trăită, cel mai des, la nivel psihic, angoasa se asociază cu manifestări somatice și
neurovegetative.
Una din tre realizările majore în studiul anxietății umane a fost distincția efectuată între
„anxietate -stare” și „anxietate -trăsătură”. Diferențiate inițial de Cattell și Scheier (Craig, Brown,
Baum, 2000), „anxietatea -stare” și „anxietatea -trăsătură” au fost fol osite pentru a indica două
concepte distincte. Spielberger (1979) a propus o definiție conceptuală a anxietății ca stare (S –
anxiety), sugerând că aceasta este constituită din trăiri subiective conștiente, din tensiune,
neîncredere, nervozitate și îngrijora re, însoțite sau asociate cu activarea sistemului nervos
autonom. Anxietatea -trăsătură descrie o dispoziție generală caracterizată prin diferențe
individuale, relativ stabile. A devenit esențial, în studiul anxietății, să se facă distincția între: a)
anxie tatea S, ca stare emoțională tranzitorie, și b) anxietatea T, ca trăsătură a personalității și
dispoziției generale, caracterizată prin diferențe individuale relativ stabile.
Trebuie făcută distincție între anxietate și nevrotism, o trăsătură demonstrată în mod
static ca unitară; în Indexul Universal al factorilor psihologici, distincția a fost atestată în mod
repetat ca o unitate de către Cattell, Dubin, Sanders, Rosenthal, Eysenck și colaboratorii săi
(Mureșan, 1991). Este o trăsătură fundamentală, carac terizabilă în limbaj obișnuit prin defect
general de adaptabilitate, surmenaj, epuizare și rigiditate. Factorul general de anxietate s -a
evidențiat distinct pe parcursul analizei factoriale și se caracterizează prin note ridicate la listele
obiective de t ensiune, instabilitate, lipsa de încredere în propria persoană, rezervă în a -și asuma
un risc, tremurat, diverse semne psihosomatice. Trebuie precizat că nevroticii pot să aibă o cotă
foarte ridicată pentru factorul general de anxietate, într -o situație î n care nevroza este realmente
provocată de anxietate, altfel ar fi o eroare să se confunde anxietatea cu nevroza.
Personalitatea adolescentului trebuie analizată prin prisma dezvoltării ontogenetice, a
întrepătrunderii tuturor factorilor care contribuie l a generarea anxietății. Unii autori accentuează
rolul factorilor endogeni în apariția anxietății, alți autori sunt adepții influenței condițiilor
externe. Având în vedere complexitatea fenomenului anxietății, vom aborda studiul cauzalității
ei prin surprin derea factorilor externi (școlari și sociofamiliali) și a întrepătrunderii acestora cu
factorii interni (biologici și psihologici).
Factorii sociofamiliali. Afirmația că practicile de educare a copiilor sau experiențele
timpurii afectează comportamentul ș i personalitatea nu este ceva nou. Condițiile antecedente ale
educării, asociate cu anxietatea din timpul adolescenței, au fost identificate și includ factori de
mediu (familie destrămată, conflicte familiale), precum și atitudini specifice practicii de ed ucare

(Perry și Millimet, 1977). Lipsa unor reguli familiale clare, o puternică preocupare pentru
reputația familiei, o relație proastă cu tatăl, criticile și dezaprobărilor frecvente au fost asociate
cu anxietatea. De asemenea, suportul părintesc, stilul de educare, personalitatea autoritară a
mamei și pedepsele maternale au fost toate contingente anxietății din adolescență și din perioada
de maturitate (Krohne și Rogner, 1982). Așadar, ca urmare a prezentării acestor studii, putem
afirma că există legătur ă între educarea copiilor și anxietate. Inconsecvența, atitudinile dure și
rigide, ambiguitatea și conflictul familial par a fi principalii factori care anticipează dezvoltarea
ulterioară a anxietății în cadrul deosebit de dinamic al personalității în form are. Alți autori pun
accent pe perturbarea precoce a relației mamă – copil, atunci când au în vedere originea
anxietății. Dumas ( Nuț, 2003) studiază complexitatea procesului în care părintele și copilul nu se
atașează unul de altul, iar relația lor își pie rde valoarea securizantă. Ca atare, un copil care nu
este atașat de mama sa devine vulnerabil și dominat de anxietate. Această vulnerabilitate a
copilului este produsul dinamicii primare, al sentimentului de trădare pe care copilul l -a trăit în
primele lun i din viață. În acest sens, copilul este dominat de frica de a fi abandonat, deoarece el
nu a trăit experiența încrederii și a lucrurilor sigure.
Unele studii au dovedit că, în cazul copiilor anxioși, avem de -a face cu unele deficiențe în
funcționarea emo țională, în ceea ce privește înțelegerea propriilor experiențe emoționale
(Southam -Gerow&Kendall, 2000) și abilitatea de a ține sub control situațiile evocatoare din
punct de vedere emoțional (Suveg&Zeman, 2004). Aceste cercetări arată că părinții pot etal a
comportamente care contribuie la crearea dificultăților socioemoționale ale copiilor anxioși. Mai
exact, părinții copiilor anxioși par să încurajeze modele greșite (maladaptative) de răspuns la
situațiile sociale sau la alte situații, prin discuții direc te cu copiii lor, să ofere ca model ei înșiși
un comportament anxios, să afișeze comportamente de control excesiv și intruziune (Suveg,
Zeman, Flannery -Schroeder și Cossano, 2005).
Expresivitatea familială sau climatul familial sunt considerate a fi impor tante în
modelarea părerilor copilului despre propria emoționalitate și emoționalitatea altora. Autorii
citați au dovedit că copiii cu tulburări de anxietate și mamele lor au indicat niveluri mai scăzute
de expresivitate familială, decât copiii normali și mamele lor.
Legătura dintre stres și anxietate este sugerată de unele studii asupra evenimentelor vieții,
care arată că experiența schimbării și magnitudinea adaptării cerute au legătură cu o serie de boli.
Mai exact, Johnson și McCutcheon (1980) au prez entat evidența unei relații dintre evenimentele
negative ale vieții și anxietate. Adolescenții care au trăit mai multe schimbări negative în viață au
manifestat mai multă anxietate.
Anxietatea poate fi un produs al nesiguranței. Evenimentele vieții, în s pecial tranzițiile,
sunt deseori stresante și nesiguranța ce însoțește aceste tranziții contribuie la apariția anxietății.

De exemplu, Coelho (1980) a studiat adolescenți care prezentau anxietate cu privire la viitorul
lor și a descoperit că anxietatea exp erimentată de subiecții adolescenți era exprimată prin
încercări de a reduce anxietatea și de a -și schimba dispoziția sufletească, la fel ca și în cazul
adaptării la stres. Incertitudinea referitoare la viitor a fost legată de anxietate, care, la rândul ei , a
fost asociată cu comportamentul periculos și îmbolnăviri posibile.
Impactul conflictelor conjugale asupra dezvoltării copiilor este un subiect amplu
dezvoltat în psihologia maltratării. Astfel, patternul de interacțiune conjugală în care tatăl
manifes tă un nivel ridicat de iritabilitate și tendința de a nu comunica este asociat cu apariția
simptomelor anxioase la copil, a problemelor comportamentale și cognitive ale acestuia (Paled și
Edleson, 1922; Rășcanu și Nuț, 1999; Dumas, 1999).
Unele studii rec ente arată că adversitățile timpurii sunt asociate cu probleme de anxietate
în adolescență (Phillips, Hammen, Brennan, Hajman Bor, 2005). Astfel, turbulențele din relațiile
mamelor cu partenerii acestora au arătat asociații semnificative, cu prezentarea de tulburări de
anxietate la copil. Schimbările partenerilor de către mamă înainte ca micuțul să împlinească cinci
ani au fost asociate semnificativ cu tulburări de anxietate. Insatisfacția maritală a mamei, atât
prenatală cât și de -a lungul primelor șase lu ni, a fost, de asemenea, un factor anticipator al
disfuncțiilor de anxietate de mai târziu. Disfuncțiile de anxietate din adolescență sunt
semnificativ anticipate de insatisfacția mamei în perioada când copilul avea șase luni. În plus,
evenimentele stresan te din viața mamei au apărut ca factori anticipatori ai tulburărilor de
anxietate ale copiilor de mai târziu. Astfel, copiii ai căror mame au raportat prezența mai multor
factori de stres, atât în perioada prenatală, cât și postnatală, au avut o posibilita te mai mare de a
dezvolta disfuncții de anxietate până în adolescență.
De asemenea, sărăcia cronică de -a lungul primilor cinci ani ai copilului a fost un factor
anticipator al unei disfuncții de anxietate diagnosticate până la vârsta de cincisprezece ani. S-a
constatat că minorii care au trăit în sărăcie au avut posibilități de două ori mai mari de a prezenta
semne ale disfuncțiilor de anxietate.
În concluzie, menționăm că numărul total al adversităților trăite în copilărie anticipează
semnificativ tulbur ări de anxietate manifestate mai târziu, astfel încât copiii care trec printr -un
număr mare de condiții adverse prezintă un risc mai mare de a dezvolta tulburări de anxietate.
Factorii școlari . În concordanță cu mărimea impactului pe care -l au asupra copi ilor,
experiențele școlare au ocupat un loc important în studiile de specialitate, ca surse potențiale de
anxietate. O parte din atenție a fost focalizată asupra rolului anxietății în fobiile școlare, dar cele
mai multe studii au luat în considerare cauzel e acesteia și efectele pe care ea le are în
performanța școlară. Astfel, Lebovici (1972) descrie fobia școlară ca o nevroză fobică a
copilăriei, având la bază o inhibiție anxioasă ce -l îndepărtează pe copil de școală. Dacă această

teamă de școală este înso țită de dascăli autoritariști și de presiunea familiei, atunci ea poate să se
transforme în anxietate -trăsătură (Kulcsar, 1978).
Alte studii arată că predilecția spre îngrijorare și anxietate a elevilor duce la o slabă
performanță școlară, indiferent de m etodele utilizate de profesori în evaluarea școlară (Bettina
Seip, apud. Goleman, 2001).
Există și studii în care se estimează că părerea proastă despre propria persoană pare a fi
asociată cu anxietatea și pare a fi un produs al felului în care percep cei lalți performanțele la
învățătură ale cuiva: experiențele de viață negative (din școală, grup de prieteni) induc o scădere
a stimei de sine și un sentiment de devalorizare, însoțit de trăiri emoționale negative, de tristețe,
furie, anxietate (Nuț, 2003).
Cauzele și consecințele anxietății în mediul școlar variază de la o vârstă la alta. La copiii
mici, când influențele părinților sunt încă mult mai puternice față de cele ale semenilor,
anxietatea pare a fi legată de îndoielile și temerile cu privire la înv ățătură, de separarea de părinți
și de alte îngrijorări similare (King, N.J., Ollendick, T.H., 1989). Cu cât cresc, copiii devin din ce
în ce mai conștienți de influențele semenilor și, astfel, crește influența acestor noi surse de
anxietate. În acest cont ext, anxietatea poate fi privită ca un complex de experiențe ce includ felul
în care părinții reacționează la realizările școlare timpurii, abilitatea copiilor de a -și interpreta
propriile performanțe și de a le compara cu ale altora, ca și reacțiile lor l a practicile de evaluare
aplicate în școală (Wigfield&Eccles, 1989).
Trebuie remarcat că anxietatea datorată aspectelor particulare ale activității școlare a fost
examinată mai în detaliu. De exemplu, anxietatea față de matematică, legată în mod special d e
performanțele la matematică, nu se generalizează neapărat la alte aspecte ale școlii. În mod
similar, anxietatea față de examene, care are implicații clare foarte mari în viața elevilor, s -a
remarcat prin o atenție deosebită în rândul cercetătorilor; ace stea și alte surse ale anxietății
școlare au fost considerate ca ținte în intervențiile de a îmbunătății performanța școlară.
Factorii psihologici . Anumite mecanisme psihice ocupă un loc important în generarea și
menținerea anxietății. Cele mai recente ab ordări psihologice prezintă modele complexe, care
postulează diferite tipuri de interacțiune între procesele psihice, fenomenele și mecanismele
implicate în etiologia anxietății. Astfel, behaviorismul considera că anxietatea își are originea în
relația per soanei cu evenimentele externe, și nu în conflictualitatea internă. Watson și Morgan
(Edelman, 1992) descriu anxietatea ca răspuns condiționat astfel: un eveniment inițial neutru
(care nu provoacă anxietate), asociat cu o experiență aversivă (stimul necon diționat) ce
determină un răspuns anxios (răspuns necondiționat), devine, prin repetare, stimul condițional și,
astfel, va putea determina ulterior o reacție de anxietate similară celei declanșate de stimulul
necondiționat (apare răspunsul condiționat). Și Zajonc, 1984 ( Radulovici, 2003) considera, la

fel, că experiența emoțională a anxietății poate fi dobândită prin mecanismul condiționării.
Astfel, expunerea copilului la o situație anxiogenă (de exemplu, așteptarea unei vizite la medic)
poate determina l a vârsta adultă o anxietate puternică în situații similare. Ca atare, anxietatea
adultului nu este, în opinia autorului, o trăire rezultată din interpretarea situației actuale, ci este o
reacție emoțională asociată stimulului aversiv din trecut. Deși este confirmat prin studii,
mecanismul condiționării clasice este prea simplist și, ca atare, nu poate surprinde complexitatea
determinismului anxietății în absența unor componente adiționale.
D. Barlow (1988) consideră că la persoanele vulnerabile (biologic ș i psihologic) în
situații de stres crește cota de emoționalitate și probabilitatea apariției unei stări de alarmă
învățată. Autorul diferențiază trei tipuri de alarmă: alarmă adevărată (reacțiile persoanei la o
situație amenințătoare); alarmă falsă (reacți ile persoanei în absența factorilor de pericol); alarmă
învățată (alarme adevărate și false, asociate ca experiențe).
La indivizii vulnerabili biologic și psihologic, stresul va declanșa reacții de alarmă care
pregătesc individul pentru reacția de „luptă sau fugi”.
M. Seligman (1971, Oltmanns și colab., 1998) de la Universitatea Pennsylvania
sugerează că ar exista o pregătire biologică pentru anxietate la anumiți stimuli, care facilitează
supraviețuirea speciei. Organismul este pregătit biologic să învețe anumite tipuri de asociații mai
rapid decât altele. Factorii psihologici și sociali din acest model implică istoria dezvoltării
individuale și experiențele oferite de ambianță, prin care învățăm să asociem frica cu alți stimuli.
Astfel, înțelegem apariția fobiilor pe baza interacțiunii dintre factorii biologici, psihologici și
sociali.
Factorii cognitivi. Unele studii s -au axat, în explicarea anxietății, pe factorii cognitivi.
Astfel, Lazarus Kanner și Folkmen, 1980 (Atkinson, 1990) vorbesc despre evaluar ea
evenimentului, în termenii relevanței sale pentru starea de bine a organismului (evenimentele
stresante sunt cele de rănire, pierdere, amenințare) și evaluarea resurselor personale și de mediu
pentru a face față situației (resursele de coping). Anxietat ea apare ca urmare a evaluării unui
stimul ca fiind amenințător pentru starea de bine a persoanei, pentru scopurile sale și pentru
resursele de coping (dominarea, eliminarea sau evitarea pericolului).
Beck, 1985 (Edelmann, 1992) plasează în centrul determ inismului anxietății scheme
cognitive și gânduri automate. Gânduri negative de tipul „nu pot face față situației”, „mă voi
sufoca” etc. apar automat în momentul trăirii anxietății și constituie o verigă importantă în cercul
vicios al menținerii stării de a nxietate.
Interpretarea catastrofică a unor gânduri neobișnuite și fulgerătoare ca semn al pierderii
iminente a controlului rațiunii sau al senzațiilor corporale normal implicate în starea de anxietate
ca indici ai unui atac de cord este considerată o pr edispoziție pentru trăirea anxietății în forma sa

paroxistică de atac de panică (Clark, 1991). „Nu este însă mai puțin adevărat nici faptul că
interpretarea situației ca fiind amenințătoare sau nu, ca și activarea sistemului biologic de alarmă,
ține în mul t mai mare măsură de concursul unor factori de natură psihologică, socială și
culturală, decât de determinanții biologici” (Dafinoiu și Varga, 2003, p. 211).
Oltmanns și Emery (1998) afirmă că persoanele care suferă de panică experimentează și
în timpul s omnului aceste stări, când nu este prezentă interpretarea catastrofică a situației.
Autorii au stabilit că există, în consecință, și alți factori generatori de anxietate.
Factorii motivaționali . Alături de factorii cognitivi, factorii motivaționali sunt ș i ei
generatori de anxietate. De exemplu, anxietatea poate fi un rezultat al confruntării dintre
trebuințe, motive și datele reale prezumtive ale unui cadru obiectiv la un moment dat. Astfel,
situațiile care împiedică satisfacerea trebuințelor, mai ales a celor de autorealizare, de
autocunoaștere și autoevaluare, menținând astfel individul într -o stare de incertitudine cu privire
la capacitățile și valoarea personală, sunt anticipate ca fiind periculoase și trăite cu anxietate
(Leary, 1997).
Factorii de pe rsonalitate . Anxietatea poate fi contingentă și cu unele particularități
structurale ale personalității. De exemplu, neuroticismul reprezintă un „teren” predispozant
pentru trăirea anxietății, vulnerabilitatea la trăirea anxietății determinată de neurotici sm are
inserții în biologic, în responsivitatea crescută a sistemului nervos, în reactivitatea crescută a
sistemului de inhibiție comportamentală (Gray, 1982) .
Factorii biologici. Referitor la influențele genetice asupra tulburărilor de anxietate,
studii le familiilor sugerează că predispoziția la dezordini de anxietate este, într -o anumită
măsură, ereditară. Harris ș.a. (1993) au arătat că rudele de gradul I ale oamenilor cu agorafobie
prezintă risc crescut pentru aceasta sau una dintre celelalte dezordin i de anxietate. Rezultate
similare au fost obținute și în studiile familiilor cu dezordini obsesiv -compulsive (Lenane ș.a.,
1990). Numai că aceste rezultate sunt echivoce. Deși rudele apropiate au gene comune, ele au și
oportunitatea considerabilă să se in fluențeze una pe cealaltă. De exemplu, faptul că o fiică și
mama sa se tem de înălțimi poate indica nu o componentă genetică, ci, mai degrabă, modelarea
directă a comportamentului fiicei după cel al mamei sau, în aceeași măsură, pot fi implicați ambii
factori.
Kendler și colaboratorii săi (1992) au evidențiat, de asemenea, o agregare a factorilor
genetici și de mediu familial în generarea atacului de panică. Cauzele acestor modele familiale
nu sunt clare. Predispozițiile genetice sunt indicate ca mecanisme potențiale, acționând fie ca
tendințe directe de a dezvolta simptome de anxietate, fie ca predispoziții fiziologice sau
biochimice de a răspunde la evenimentele mediului în moduri particulare.

Jeffrey Gray, 1982 (S. Nuț, 2003) propune ca precursori ai an xietății frica și iritabilitatea
persoanei. El a formulat teoria extraversiunii, în care a postulat existența a două sisteme de
control în plan comportamental: 1. The Behavioral Approach System (BAS), care este activat de
stimuli condiționați la recompensă și absența pedepsei; 2. The Behavioral Inhibition System
(BIS), ce este activat de stimuli condiționați la pedeapsă. Conform autorului, la persoanele
introvertite, Sistemul de Inhibiție Comportamentală este mai sensibil și activează în condiții
nesigure d e explorare sau atunci când lipsește întărirea; spre deosebire de persoanele extravertite,
la care BAS este mai sensibil la nivel fiziologic printr -un ritm cardiac și prin creșterea ritmului
respirator, în prezența noilor stimuli sau a acelor stimuli care necesită un efort deosebit pentru a
fi asimilați. Conduita copilului diferă în funcție de vârstă. La adolescenți, constatăm evitarea
contactului cu persoanele necunoscute, în timp ce la vârstele mici reacția motrice și afectivă este
foarte puternică în sit uații de stres.
Gail Bernstein ș.a. (1996) consideră că inhibiția comportamentală la copiii mici,
caracterizată ca un comportament evitant, temător, persistent, oferit ca răspuns la stimuli noi și
stimuli neașteptați, mărește șansele unei dezvoltări ulter ioare a tulburărilor de anxietate, în
special a fobiei specifice adolescenței.
Majoritatea studiilor actuale privind anxietatea se concentrează pe sistemul gabaergic
(GABA). Acesta răspunde de reglarea serotoninei, implicată, la rândul ei, în controlul
condiționărilor evitative. Cote scăzute ale neurotransmițătorilor GABA se asociază cu niveluri
ridicate de anxietate (Pinel, 2000).
Anxietatea mai poate fi generată de mecanisme fiziologice și ca efect direct al condiției
medicale generale a organismului (a numite tulburări endocrine hiper – și hipotiroidism,
cardiovasculare, respiratorii, metabolice, neurologice etc.) sau al unor substanțe inductoare de
anxietate (DSM IV, 2003).
Concluzii. Numeroase reacții anxioase declanșate de factorii stresori (situație de examen,
boală, doliu, prezența unui pericol real) sunt normale. Ele ar putea să aibă un rol protector,
inhibând o acțiune imprevizibilă a subiectului. În aceste condiții, anxietatea normală este un
răspuns adaptativ la o situație ce ar putea pune în per icol integritatea și echilibrul ființei umane.
Anxietatea devine patologică atunci când componentele sale (cognitive și comportamentale) sunt
exacerbate și pot căpăta un caracter mai durabil. Anxietatea patologică, prin intensitate și durată,
este un răsp uns inadecvat la o anumită situație sau la un eveniment existențial.
Anxietatea își are originea într -o interacțiune complexă a factorilor endogeni și exogeni.
Trăirea anxietății de către o anumită persoană, care are un tip constituțional și o structură d e
personalitate unice, aflată într -o anumită situație existențială, într -un anumit context de relații
sociale și integrată unui anumit mediu macrosocial, poate fi explicată doar prin surprinderea

conjuncției subtile și totodată unice a tuturor acestor fact ori. Indiferent de natura acestora, ca
factori intrinseci dinamicii funcționale a sistemului psihic uman (biologici sau psihologici) sau
ca factori extrinseci (factori școlari sau sociofamiliali), sursele anxietății, prin repetiție,
cronicitate și particul aritatea efectelor lor, pot afecta persoana într -un mod tranzitiv sau durabil,
cu diferite manifestări de exprimare, discrete, difuze, accentuate sau chiar simptomatice.

Bibliografie
1. Goleman, D., Inteligența emoțională , București, Curtea Veche Publishing , 2001.
2. Holdevici, I., Psihoterapia tulburărilor anxioase , București, Ceres, 1998.
3. Kulcsar, T., Factorii psihologici ai reușitei școlare , București, Editura Didactică
și Pedagogică, 1978.
4. Mureșan, P. (coord.), Inventare multifazice de personalitate , Buc urești, Institutul
de Științe ale Educației, 1991.
5. Nuț, S., Anxietate și performanță la tineri , Timișoara, Eurostampa, 2003.
6. Pièron, H., Vocabularul psihologiei , București, Univers Enciclopedic, 2001.
7. Radulovici, I., Studiul anxietății în practica medic ală și în viața socială ,
București, Universitatea București, 2003.
8. Rășcanu, R., Nuț, S., „Anxietate, depresie în perioada de tranziție”, în Revistă de
Psihologie , nr.1 -2, 2010, p. 75−91.

Asigurare a parteneriatului familie – grădiniță și calitatea educației preșcolarului

Natalia Carabet, dr., conf univ.,
UPSC „Ion Creangă”

Summary
Article emphasizes the importance of partnership with family issues related to
development and preschool education are proposed various methods of working with parents to
approach the kindergarten , that children. Meeting with parents is detail -based form of
organization of parents team.
Rezumat

Articolul abordează problema parteneriatului grădinița de copii – famili e, propun ând
forma de bază prin care se realizează acesta: ședințele cu părinții. În articol se descriu mai
multe tipuri de ședințe, diferite după scop și intenții educative. Paralel , se analizează metode de
atragere a părinților în educația copiilor, care încep în grădiniță și pot fi continuate acasă.

Cuvinte -cheie : educație, parteneriat, metodă, succes, calitate .
Arta dificilă de educație a copilului aparține în primul rând familiei. Una dintre cele
mai provocatoare și grele sarcini în viață este să iei un copil, o ființă mică, total