Aspecte Psihoeconomice ale Personalitatii Tinerilor Ramasi Fara Parinti Care Influenteaza Delicventa Juvenila

Psihologie

Aspecte Psihoeconomice ale Personalitatii Tinerilor Ramasi Fara Parinti Care Influenteaza Delicventa Juvenila

Byadmin ianuarie 1, 2024

ASPECTE PSIHOECONOMICE ALE PERSONALITĂȚII TINERILOR CARE INFLUNȚEAZĂ DELICVENȚA JUVENILĂ

REZUMAT

Cercetareape care am realizat-o a avutdreptscopaflareafactorilorcare au determinataparițiacomportamentuluidelincvent. Rezultatelecercetării au arătatfaptulcătineriisuntinteresați de o carierăde succes, de faptulcăei se simtînprimejdie din cauzaneînțelegerilorapăruteînfamilie, de asemeneaei au nevoie de câtmaimulteinformații cu privire la educațiasexuală, darșifaptulcăceamai mare parte din acteledelincventesuntinfluențate de presiunileexercitate de grupdarcăaparițiaunuicomportamentdelincventesteinfluențat de anturaj.

Înceeacepriveștestudiul de ceanumeinfluențeazăcomportamentuldelincvent, cercetarea a avutdreptscopgăsireafactorilor.

Prinaceastăcercetare am vrutsăaduc o contribuție la factoriideclanșatoriaicomportamentuluidelincvent al tânărului. Datele au fostlucrateînspss, iarprinanalizadatelor, am constatatfaptulcăexistăo corelațieîntremediul familial șiproducereadelictelorși am verificatastfelaplicabilitateaipotezelor.

Metodafolosităfiinduna de naturăcantitativăa permis o realizaremaicorectăa cercetării. De aicideducideeapotrivitcăreia o cercetarecalitativaar fi multmaieficientăpentru o priviremultmaiaprofundataacestuiproces de apariție a unuiasemeneacomportament.

Cași o concluziegeneralăse poateaminticăipotezele formulate la începutulcercetăriisuntconfirmateînurmaanalizeicelordouătesteaplicate. Înacestsens, obiectivelecercetării au fostatinse. Factorii de personalitateprecumagresivitatea, instabilitateaemoțională, extroversia, determinăaparițiacomportamentelorantisociale la delincvenți. Susținemacestfaptdeoarecetoaterezultateleanalizei de maisusaratășiexplicăacestlucru.

Cuvintecheie: delincvent, juvenil, personalitate

ZUSAMMENFASSUNG

Die Forschung, die wireineAnhörungsollenFaktoren, die zudelinquentenVerhaltensgeführt. Die Forschungsergebnissezeigten, dassjunge Menschen sichfüreineKarriereErfolg, dasssiesich in Gefahr, wegenMeinungsverschiedenheiteninnerhalb der Familie, müssensieauch so vieleInformationenüber Sexualerziehung, aber das meistenDelinquentenHandlungenwerden von Gruppendruckbeeinflusst, sondern die Entstehung von straffälligenVerhaltensdurchUmgebungbeeinflusst.

In Bezug auf die Studie von dem, was Einflussbeleidigenden, Forschungbei der SuchenachFaktoren ab.

DurchdieseForschungswolltenwirzu den auslösendenFaktorendelinquentenVerhaltens des jungentragen. Die Datenwurden in SPSS und Datenanalysetätig, fandenwir, dasseseinenZusammenhangzwischenfamiliärenUmfeld und Produktionsbestände und überprüft die AnwendbarkeitsolcherAnnahmen.

Die verwendeteMethodeisteine quantitative erlaubteinegenauereForschung. Von hierstammen die Idee, dass qualitative Forschungwäreeffektiverfüreinevieltiefer auf den Prozess der EntwicklungeinessolchenVerhaltens.

AlsallgemeineSchlussfolgerungesseidaranerinnert, dass die AnnahmenzuBeginn der Forschunggemachtbestätigte die Analyse der beiden Tests angewendet. In dieserHinsichthaben die Forschungszieleerreicht. Persönlichkeitsfaktorenwie Aggression, emotionaleInstabilität, Extraversion, verursachtantisozialesVerhalten auf Straftäter. Wirunterstützen das, weilalleAnalyseobigenErgebnissezeigen und erklären.

Stichwort: delinquent, jugendlich, Persönlichkeit

CAPITOL 1

INTRODUCERE

1.1 Prezentarea problemei

Dinamicapersonalității, așacum reiesedin celeexpusemaisus, estepropulsatădetendințeși, în funcțiedediversitateadecombinațiialeacestora, sedirijeazăspreun obiectiv sau sprealtul, creștesau scadeîn tensiune, seexteriorizeazăprintr-ocromaticăsau alta. Tendințelenu semanifestăîn afaraunor cauzalitățișiaunor factoriobiectiviiar, în consecință, combinațiiledintreelenu pot luaoriceformă.

1.2 Explorarea importantei problemei

În prezenta lucrare, am încercat săprezint tabloul comportamental specific tânărului delincvent și am analizat stadiile evoluției umane ca și expansiunea personalității pe parcursul perioadelor de viațăale individului uman. De asemenea am analizat și problema agresivității ca formăcomportamentală, precum și aspectele legislative ale delincvenței la tineri.

Relația dintre caracteristicile psihoindividuale și expresia comportamentalănu este univocă.

Una și aceeași caracteristicăpoate lua diferite expresii de-a lungul dezvoltării.

În același timp, tipul de comportament nu epuizeazăîntreaga personalitate, ci este numai modul ei de manifestare, la originea personalității dispunând și de o bazăereditară, de particularități neurofiziologice înnăscute, iar ulterior de achiziții și de mecanisme funcționale, de impulsuri interioare care permit și motiveazăformele de comportament.

Caracteristicile personale se elaboreazăși se modificăodatăcu parcurgerea unor etape importante de dezvoltare – copilărie, pubertate, adolescență, adult – pe măsura interiorizării, prin experiențăproprie, a unor comportamente sociale, pe măsura interacțiunii cu ceilalți și a evoluției relațiilor interindividuale și, mai precis, odatăcu asimilarea unor modele pe care le oferăsocietatea.

Poate mult mai mult decât factorii biologici și cei nativi, care în genere nu trebuie minimalizați, condițiile psihologice și cele psihosociale joacăun rol esențial în formarea însușirilor personalității.

Calitatea dezvoltării tânărului nu poate fi gândităsocial astăzi fărăechipamentul esențial pe care îl aduce școala, societatea, familia și educatorul însuși.

De-a lungul timpului au apărut o serie de teorii care trateazăîn maniere particulare comportamentul infracțional. Problemele pe care încearcăsăle soluționeze aceste teorii sunt cât se poate de firești. Etiologia comportamentului infracțional se poate situa în personalitatea infractorului, în situația preinfracționalăsau în îmbinarea celor două(Gassin, 1990). Au fost elaborate, de asemenea, diferite clasificări ale factorilor care favorizeazăun anumit gen de infracțiune și au fost realizate diverse tipologii ale infractorului. În contextul unei amplificări a cercetării științifice în toate domeniile, caracterul uman și social al infracțiunii nu mai putea fi ignorat, cercetarea fenomenului și a comportamentului infracțional devenind inevitabilă.

Fenomenul de devianțăpenală, cunoscut sub denumirea de delincvențăjuvenilă, se manifestăîn prezent, cu o intensitate sporită. Acest fenomen reprezintăo problemăsocialăde o deosebităactualitate, cu atât mai mult, cu cât politica distructivăîndreptatăcontra familiei, instituțiilor educative, a instanțelor cu rol socializator, intreprinsăîn anii epociide aur își dovedesc astăzi cu prisosințăefectele negative, o parte din acestearepercutându-se și la nivelul actelor delincvente comise de minorii și tinerii proveniți din familii caracterizate de condiții materiale deficitare și de carențe educative (Rădulescu și Banciu, 1990).

Adolescența, e însoțităde profunde transformări biologice, sociologice și psihologice. Procesele biologice constau în secreția brutalăde hormoni care declanșeazăun puseu de creștere și tranformarea sexuală. În plan sociologic, adolescența este un subiect social. Violența, șomajul, suicidul, consumul de droguri, SIDA, fiind temele cele mai frecvent aduse în discuție de autoritățile publice atunci când se vorbește de neliniștea legatăde viitorul tinerilor. Iar, din punct de vedere psihologic, adolescentul va trebui săînvețe să-și accepte un corp nou, o nouămodalitate de a gândi, sentimente și dorințe inedite, precum și competențe sexuale necunoscute pânăatunci (Clerget, 2008 p. 14).Toate aceste modificări prezintăaspecte negative, apar unele tensiuni interne (psihice) și externe (conflicte cu familia și cu mediul social). Adolescența este de asemenea, o perioada de fragilitate, favorabilăinstalării unor tulburări psihopatologice grave, cum ar fi depresia, care ocupăun loc central în economia adolescenței, perceputăca o amenințare permanentă. Pulsiunea agresivăcare susține comportamentele violente și actele suicidare este de asemenea, o componenta a organizării depresive. Astfel, din cele menționate, se poate evidenția importanța studierii cauzelor delincvenței juvenile. Cunoscând tranformările prin care trece copilul în perioada adolescenței și factorii implicați în aceasta, putem stabili și diferenția o simplăcrizăadolescentină de un comportament delincvențial propriu-zis.

1.3 Prezentarea literaturii relevante

1.3.1 Aspecte fundamentale privind personalitatea

OntogenezaEu-luicoincidelaînceput cu maturizareafuncțiilor nervoaseși, cu toatecăprimul act al personalizăriinu sepuneîn scenădecât atuncicând subiectul reușeștesăsedetașezedeobiect, personalitateaserealizeazăpeun anumit fond nervos, endocrin șiumoral moștenit doar ereditar delapărințiișistrămoșiisăi.

Literaturasociologicășiantropologicădistinge, în formareapersonalității, douăgarnituridevariabile: culturașisocietatea. Uzual, termenul deculturăvizeazăobiectelecareexprimăvalorile, credințeleșiconcepțiiledesprelume, cunoștințele, legile, obiceiurile, artașilimba. Termenul desocietatesereferălainstituții, larelațiilesociale. Estegreu dedespărțit culturadesocietate, deoareceeleacționeazăîmpreunăasupraindividului.

Pebazastudiilor aopt culturialeunor triburiprimitive, populațiiîn stareapropiatădeceadenatură, Kardiner atestăcă, în cadrul fiecăruigrupsocial, existăostructurădeconduităcomunăîntreguluilot social, pecareonumeștepersonalitatedebază. Prin personalitatedebazăel înțelegeoconfigurațiepsihologicăspecifică, propriemembrilor unuigrupsocial concret, ceseobiectiveazăîntr-un anumit stil deviață, „matricea”pecaresedezvoltăulterior trăsăturileindividualedecaracter pecareindiviziibrodeazăapoivariantesingulare.

I. Dafinoiu (2002), în lucrareaPersonalitatea. Metodecalitativedeabordare. Observațiașiinterviul (2002), neexplicăproblematicadefiniriipersonalității: termeniipersoanășipersonalitatesunt atât deutilizațiîn limbajul cotidian, încât fiecarearesentimentul întrebuințăriilor corecteîn celemaidiversesituații. În schimb, utilizarealor catermeniaiștiințeipsihologicepuneatâteaproblemeîncât, parafrazându-1 peP. Fraisse, am puteaspunecăistoriapsihologieiseconfundă(întreanumitelimite) cu istoriarăspunsurilor laîntrebarea„Ceestepersonalitatea”?

Pentru psihologie, personalitateaesteocalitatepecareopoatedobândioriceindivid uman, într-oanumităetapăadezvoltăriisale, întrunind anumitenotesau caracteristicidefinitorii. Renumitul personologG. W. Allport defineștepersonalitateacafiind organizareadinamicăîn cadrulindividuluiaacelor sistemepsihofizicecaredeterminăgândireașicomportamentul său caracteristic(Allport, 1991). Deasemenea,acelașiautor considerăcăpersonalitateareprezintăceeaceopersoanăesteîn mod real, indiferent demodul în careceilalțiîipercepcalitățilesau demetodeleprin carelestudiem.

1.3.2 Rolul factorilor demografici, socio-culturali și economici asupra dezvoltării personalității

Factorii economici determinăo structurăa societății și un anumit tip de comportament, infracțional sau nu. Industrializarea reprezintăun factor de progres socio-economic, ce oferănoi locuri de muncăși posibilitatea unui nivel de trai mai bun. Însă, s-a observat faptul căaceastăindustrializare poate duce și la creșterea criminalității prin mobilitatea populației rurale spre cea urbană, prin afectarea echilibrului ecologic al zonelor industrializate și prin posibilitatea apariției situației de șomaj (Nistoreanu et al., 2000).

Factorii demografici influențeazăpersonalitatea umanăși fenomenul de criminalitate prin exploziile în rata natalității, structura demograficăa sexelor și mobilitatea geograficăși socialăa populației. Organizarea familiei, nivelul de instruire școlară, religia, starea civilă, profesia, etnia și modalitățile de petrecere a timpului sunt factori socio-culturali care influențeazăpersonalitatea și comportamentul individului. În cadrul familiei, individul dobândește un anumit standard de valori și atitudini, fiind asiguratăo siguranțăa atingerii maturității intelectuale, sociale și culturale, dar și o identitate proprie în cadrul social restrâns, pentru a se putea efectua, ulterior, treciaacelor sistemepsihofizicecaredeterminăgândireașicomportamentul său caracteristic(Allport, 1991). Deasemenea,acelașiautor considerăcăpersonalitateareprezintăceeaceopersoanăesteîn mod real, indiferent demodul în careceilalțiîipercepcalitățilesau demetodeleprin carelestudiem.

1.3.2 Rolul factorilor demografici, socio-culturali și economici asupra dezvoltării personalității

Factorii economici determinăo structurăa societății și un anumit tip de comportament, infracțional sau nu. Industrializarea reprezintăun factor de progres socio-economic, ce oferănoi locuri de muncăși posibilitatea unui nivel de trai mai bun. Însă, s-a observat faptul căaceastăindustrializare poate duce și la creșterea criminalității prin mobilitatea populației rurale spre cea urbană, prin afectarea echilibrului ecologic al zonelor industrializate și prin posibilitatea apariției situației de șomaj (Nistoreanu et al., 2000).

Factorii demografici influențeazăpersonalitatea umanăși fenomenul de criminalitate prin exploziile în rata natalității, structura demograficăa sexelor și mobilitatea geograficăși socialăa populației. Organizarea familiei, nivelul de instruire școlară, religia, starea civilă, profesia, etnia și modalitățile de petrecere a timpului sunt factori socio-culturali care influențeazăpersonalitatea și comportamentul individului. În cadrul familiei, individul dobândește un anumit standard de valori și atitudini, fiind asiguratăo siguranțăa atingerii maturității intelectuale, sociale și culturale, dar și o identitate proprie în cadrul social restrâns, pentru a se putea efectua, ulterior, trecerea la un cadru social mai larg, la o socializare continuă, într-o nouăsocietate unde sunt impuse imperative noi pe baza celor deja dobândite în familie (Nistoreanu et al., 2000).

1.3.3 Aspecte psihologice privind profilaxia comportamentului deviant

Delincvența juvenilăeste o formăa comportamentului deviant. La nivelulconștiinței comune, comportamentul deviant rezidăîn formele de conduita aflate în discordanțăcu valorile și normele unui anumit sistem socio-uman. Delincvența formeazăuna din speciile fenomenului de devianțăcu mari implicații pentru individ și colectivitate.

Din punct de vedere psihologic, soluția adoptatăde un delincvent, prin caracterul său disocial sau antisocial, reprezintădoar un epilog, pregătit demult, fiind un rezultat al perturbării sau al răsturnării raporturilor obișnuite, socialmente acceptabile, dintre individ și colectivitatea în sânul căreia trăiește. Pentru a întelege și a explica un delict înseamnăa-i determina valoarea necunoscutelor ecuației responsabile de conduita individului în situația delictuoasă(Rădulescu și Banciu, 1990).

Dezvoltarea capacității de autonomie morală, în cadrul adolescenței, poate fi însoțităde o serie de acte care frizeazăimoralitatea – așa cum este ea înțeleasăde către adult. Printre aceste acte pot fi enumerate: violența fizică, agresivitatea limbajului, nonconformismul în ținută, indisciplina, evaziunea din mediul familial sau școlar, fumatul, consumul de alcool, antrenarea în activitatea ilicităa unor anturaje nefaste, etc.

1.3.4 Arhitectura personalității delincventului juvenil

Inadaptarea comportamentalăa unor tineri, vizeazăîn principal, tulburările derelaționare ale acestora cu părinții, profesorii, colegii și încălcarea regulilor colectivității școlare sau extrașcolare. Paleta acestor tulburări este largă, ea cuprinzând modificări comportamentale mai puțin grave sub aspect juridic, dar supărătoare, de tipul: minciună, inconsecvențăcomportamentală, violențe verbale, copiat la ore, fumatul ostentativ, bruscarea fetelor de către băieți, refuzul de a saluta, diferite atitudini non-conformiste; cât și abateri grave de la normele morale și legislația penală, cum ar fi: furtul repetat, vagabondajul, actele de spargere sau tâlhărie, consumul curent de alcool sau droguri, prostituție, etc.

Tuburările de comportament ale minorului apar pe fondul carenței afective (înspecial maternă) asociate cu abuzul de autoritate paternă, determinând apariția indiferenței afective. Pe acest fond de indiferențăafectivă, se structureazălipsa sentimentelor de culpabilitate și implicit a celor de responsabilitate, carențe ce se regăsesc ulterior în psihopatia adultului.

Pornind de la existența a trei categorii de forțe: iraționale, raționale, morale care întotdeauna sunt în disputăpentru asigurarea conduitei, Freud considerăcăorice criminal suferăde o nevoie compulsivăde a fi pedepsit, în vederea ușurării stării de vinovăție datoratăsentimentelor incestuoase, inconștiente de tip ocolipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii și, deci, în vederea purificării de vinovăție. Conform doctrinei freudiene, toți băieții manifestăostilitate fațăde tatăși iubire fațăde mamă, care cuprinde dorința sexuală(Popescu-Neveanu, 2004).

1.3.4.1 Tulburările de conduită

În literatura de specialitate se fac multe comentarii privind comportamentul normal și anormal; tulburarea de conduităeste definităca o conduităantisocialăpersistentălacopil și adolescent (Dobrescu, 2005, p. 203). Copilul considerat a avea o tulburare deconduitădiferăde toți ceilalți prin intensitatea, extinderea și severitatea comportamentelor antisociale. Mulți autori sunt de acord căetiologia în tulburările de conduităeste eterogenăși nu se poate aplica un model comun tuturor formelor de tulburări de conduită.

Modelul Risk-Resilience în tulburările de conduită, gândit de Rolf Loeber, descrisde Dobrescu, (2005, p. 205-207), stabilește existența unei balanțe între factorii de risc și cei protectivi; autorul a gândit existența unui proces de acumulare a riscurilor de apariție a tulburărilor de conduită, cu absența sau slaba prezențăa factorilor protectivi.

1.3.4.2 Tulburări ale personalității

În majoritatea statisticilor criminalitații, delictele de furt, viol, fraudă, escrocherie, vandalism, tulburarea liniștii și ordinii publice, atacuri stradale, etc ocupăprimul loc și ceea ce este mai îngrijorător, au tendința săcreascăvertiginos, mai ales în rândul tinerilor

și adolescenților. Din ceîn ce mai mulți copii între 8 si 15 ani sunt încorporați prin seducție, în aceastăformăprotestatarăde inadaptare socio-morală(Păunescu, 1994).

Maternitatea, ca stareși rol, constituie unul dintre cele mai complexe fenomenepsihologice. Perioada de viațăintrauterinăimprimăanumite modificări funcționale afective, în special, în relațiile mamă-copil. În unele cazuri de traumatisme grave ale sistemului afectiv, existăfărăîndoialămodificări cu efecte de lungăduratăîn afectivitatea copilului. Pentru determinarea coordonatelor personalității delincvențiale trebuie reținut faptul căperioada maternității, ca stare biofiziologică, are influențăasupra echilibrului neuroafectiv al copilului și adolescentului. Făcând corp comun cu mama, copilul merge pânăla o stare de identificare cu ea. Copilul identificămama ca fiind sursăși captatoare de afecțiuni și semnale primare. Astfel, mama devine în subconstient a doua formăa existenței copilului.

Comportamentele psihosociale ale maternității sunt rezultate ale experienței sociale, deci provin dintr-un proces de învățare socială. Mama îl percepe pe copil ca pe o povară, ca pe o dificultate a existenței sale. Există, de asemenea, cazul mamei solitare, de obicei cu tatăcunoscut sau necunoscut, dar mai întotdeauna neidentificat de către copil. În acest caz, se pun probleme de modelare a personalității destul de dificilă, în special pentru băieți. Se produce un dezechilibru în câmpul de forțe afectiv-relaționale în care se dezvoltăcopilul. Neexistând o contracarare a fluxului afectiv matern, acesta produce o focalizare de mare intensitate asupra propriei persoane a copilului – în special a celui de sex masculin. Aceastăfocalizare tinde săducăla o fixație afectivăreciprocăcare evolueazăspre forme psihopatologice. Fixația afectivăare ca primăconsecințăo imaturitate afectiv-socială, prin lipsa experienței de relaționare cu modele sociale diferite (Păunescu, 1994). Ca stare psihoafectivăși relațională, paternitatea prezintăaspecte care sunt generate – pe de o parte, de specificul structurilor somato-psihice ale sexului masculin, pe de altăparte, de statutul social și rolul de partener pe care l-a avut de-a lungul istoriei.

Nonintervenția se deosebește de abandon prin faptul că, tatăl existăcu prezențafizică, dar ocolește raporturile directe de influențare, de comunicare totalăcu copilul. Fluxul afectiv regulator, care este generat de emotivitatea copilului se întoarce nesatisfăcut, dând sentimentul respingerii afective. Acest fenomen constituie o formăa

frustrației. Prin nonintervenție, tatăl nu-și mai exercităforța modelatoare (Păunescu, 1994).

A doua situație, cea de intervenție intermitentăde tip autoritar, are ca principiu o relație de dominare, de impunere, de forță, iar reacția copilului este una de respingere, de nonacceptare, de refuz, de aici rezultând o situație conflictuală. Criza de autoritate a tatălui care intervine în momente în care se aflăîntr-o stare specială, de tipul enervărilor supraliminare, dupăconsumul de alcool, dupăconflictele din interiorul sau exteriorul familiei – într-o stare proxistică, când nu mai este stăpân pe sine. Aceste comportamente ale tatălui, generatoare de traumatisme la copil, se instaleazăca rutine comportamentale în structurile personalității copilului, pe care acesta le va utiliza în împrejurări similare în viața sa (Păunescu, 1994).

A treia situație estecea caracterizatăprin atitudinea de hiperautoritate cu manifestări de violențăși brutalitate. Atitudinea excesului de autoritate se bazeazăpe falsa reprezentare a sinelui. De aceea autoritatea paternăare drept consecintăo hipertorfie a personalității copilului. Hipertrofia personalității copilului genereazăo modificare a eului acestuia care, în fața tatălui, devine o cantitate veșnic neglijatăși supratutelată(Păunescu, 1994).

Personalitatea morbidă, se contureazăîn funcție de modificările disimulate lanivelul conștiinței. Se face referire la comportamentele neregulate, nesănătoase sau periculoase: curiozități, imaginație perversă, plăceri impulsive, dorințe pentru substanțe (toxice) morbide. Dacăo conștiințăcu un anumit grad de morbiditate nu comportămanifestări obiective, decelabile din afară – datorităcapacității de simulare a adultului, periculozitatea existenței acesteia la genitori este mai acută. În primul rând pentru căea se proiecteazăîn modelul de personalitate pe care îl structureazăprin atitudini, comunicare ectosemantică, directivare axiologică, relații directe cu copilul (Păunescu, 1994).

Un loc deosebit îl ocupăperversitatea afectiv-morală, ca structurăde conștiință, care are o gama largăde manifestări. Pericolul educativ al acestor stări este acela căele reproduc și întrețin situațiile conflictuale care la copil, submineazăechilibrul fundamental al personalității. Forța de reactivare a stărilor afectogene conflictuale produce un fenomen de depersonalizare (Petrescu, 1996).

1.3.4.3 Modificări la nivelul structurilor morale

Procesul de intregrare socialăal persoanei, care se naște incompletă, se structureazăîn cadrul personalității printr-un raport acțional între structurile stimulatorii ale mediului educativ social. Socializarea, ca formăfinalăa procesului educativ, presupune o recepționare, o prelucrare și o investiturăcu forțe operatorii și operaționale a valorilor sociale.

Formarea atitudinilor morale reprezintăstadiul de încorporare a valorilorîn comportament și este de o mare complexitate, abordarea ei prezintădificultăți datorităimposibilității practice de considerare a cantității, forței și rangului factorilor de mediu natural și social. Conștiința morală, este o sintezăa valorilor stabilite de grupul social care regleazăcomportamentele umane fațăde propria persoană, fațăde obiecte, de valori naturale și spirituale, fațăde regulile sociale necesare conviețuirii și fațăde celelalte persoane, purtătoare la rândul lor, a unei conștiințe morale. Ceea ce garanteazăeficiența procesului de integrare socială, este capacitatea de a acționa autonom pe baza valorilor și regulilor morale (Păunescu, 1994).

1.3.4.4 Modificări la nivelul relațiilor afective

Un loc însemnat în gama afectivității preadolescentului, îl ocupăsentimenteleestetice, capacitatea de a trăi valorile artistice, dorința de a realiza frumosul cu propriileforțe. Sentimentele de tovărășieși prietenie, îmbogațesc tabloul afectiv al acestuia. Activitatea sa voluntară, cuprinde toate verigile acestui proces psihologic, făra însăa fi suficient de maturizate. Preadolescentul are multiple ezitări care îi dau o falsăaparențăde lene, îl delibereazăși se decide adesea în baza unor factori emoționali. Mijloacele de realizare a scopurilor sale, nu sunt întotdeauna adecvate. Se constatăadesea o disproporție între dorințele și posibilitățile sale de a le realiza (Bogdan și Stănculescu, 1970).

Forme de relații de acceptare ale adulților s-au detectat în douăsituații: sunt acceptați adulții care se preteazăla manipulare în interesele minorului (procuratori de bani, oferăservicii, acoperire, etc.) și de asemenea, sunt acceptați adulții care acceptăcomplicitatea. Din punct de vedere al educatorului, mecanismele relaționale ale delincventului sunt derutante (Păunescu, 1994).

1.3.4.5 Scăderea pragului de toleranțăla frustrare

Fenomenul de frustrație acționeazădiferențiat, în funcție de distorsiunileinterstructurale ale subiectului. În cazul subiecților cu structurădelincvențială, fenomenul de frustrație este amplificat de însuși structura lor internă.

Egocentrismul polarizeazăcele mai multe dintre procesele psihoafective. El face caorice act care îl determinăpe subiect sărenunțe sau săamâne o satisfacție, săcapete o semnificație de agresiune împotriva persoanei sale. Egocentrismul primar este conservat și amplificat pe un fond de gravăfrustrație. Ca principiu fundamental, adolescenții delincvenți nu pot suporta, în relațiile lor cu instituțiile și cu persoanele adulte, regulile și exigențele sociale, atitudinile prohibitive, autoritare sau punitive ale acestora (Păunescu, 1994).

1.3.4.6 Sentimentul de culpabilitate

Culpabilitatea este interiorizatăși integratăconștiinței delincventului, ea generândforțe care tind sămodifice relațiile sale cu lumea și chiar cu propria sa reprezentare. Dincolo de sentimentul culpabilității, se poate invoca o culpabilitate ca stare de conștiință, care îl face incompatibil cu sine și cu lumea.

Lemay (apud Păunescu, 1994) vorbește despre imposibilitatea delincventului de a suporta sentimentul de culpabilitate și despre încercările disperate de a scăpa de el. Conflictul deschis între delincvent și societate se centreazăîn esențăîn jurul culpabilității sale moral sociale. Specificul conștiinței umane, este căutarea unui echlibru de valori între eu și lume. În acest proces, devalorizarea eului duce la sentimentul de culpabilitate fațăde sine, deci la un conflict grav.

1.3.4.7 Contrarietățile eului

Cercetările evidențiazăprofundele contrarii ale eului delincvent, concretizate în gama foarte extinsăde contrarietăți interne, uneori mult mai puternice decât cele externe. Formula fundamentală, reprezentatăprin contrarietățile interne tensionale ale întreglului edificiu al conștiinței și personalității adolescentului, este cea în care se pot discuta douăforme de contrarietăți ale eului. Prima formulă, este cea care relevăo consistențăslabăa unității și echilibrului fundamental al eului. Manifestările comportamentale ale acestei categorii, sunt oarecum derutante, mascheazătocmai slăbiciunea. Din exterior, ele par a indica forța. Din interior, ele sunt generate de nevoia de echlibru la un eu contrariat prin ample conflicte, care vrea săevite dezorganizarea de tip psihiatric, care prezintă, în fond, o slabărezistențăîn fața factorilor de disoluție a unității eului (Păunescu, 1994).

1.3.4.8Tulburările de cunoaștere

Festinger este de părere căcineva care are în universul său cognitiv douăcogniții ce nu sunt în acord (disonanță), nu va menține acest dezacord, ci va încerca să-l reducă, modificând una dintre cogniții în sensul unei mai bune potriviri cu cealaltă(reducerea disonanței). Astfel, un individ, care are în universul său cognitiv, simultan, cognițiile: nueste bine săfuri și: am furat, va reduce norma la comportament. Pentru el, disonanțaprodusăde dezacordul între douăcogniții e însoțităde o stare psihologicăpenibilă, de o tensiune care va pune în mișcare dinamica cognitivă, ea fiind orientatăspre reducerea disonanței, deci spre instaurarea unui echilibru cognitiv mai bun. Festinger considerăaceastătensiune drept o motivație asemănătoare celor psihologice tradiționale.

Având în vedere forța dinamicii cognitive, aceasta depinde foarte mult de cantitatea globalăde disonanță: cu cât disonanța este mai mare, cu atât munca de reducere va fi mai mare. Cu alte cuvinte, reajustarea a douăcogniții în dezacord va depinde de mărimea disonanței.

Delincventul trăiește la timpul prezent, ca și cum nu ar avea nici un fel de percepție de sine. El trăiește faptele de moment, fărălegăturăși fărăcontinuitate cu experiențele trecute și fărăsăținăseama de consecința actelor sale pentru viitor. El nu se insereazăîn nici un fel într-o continuitate istorică, el se considerăca și cum n-ar avea aceastăistorie. Realitatea, în felul în care esteînțeleasăde către tânăr, este în exclusivitate actualăși în funcție de plăcerea pe care o poate avea sau de exploatarea pe care o poate exercita. Amintirea acestei realități dispare imediat ce satisfacția căutatăfărăefort activ este obținută. Tânărul delincvent, nu poate nici trăi, nici percepe existența saîn interiorul unui oarecare context spațio-temporal. Absența continuității în timpul trăit, atestăabsența conservării legăturilor, a evenimentelor, a obiectelor și a persoanelor (Păunescu, 1994).

1.3.4.9 Perturbările mecanismului de apărare

În opinia lui Laplanche și Pontalis (apud Ionescu, 2007) termenul de mecanismeste utilizat de Freud, pentru a sugera existența unor structuri, a unor combinații de fenomene

care pot fi observate și supuse unei analize științifice, acest tremen presupune, în egalămasură, un mod de funcționare asemănător cu cel al unei mașinării, trimițând prin urmare, la o viziune mecanicistăasupra apărării eului. Caracterul inconștient-automatic, al mecanismelor de apărare, ar fi compatibil cu aceastăviziune. Autorii menționați, subliniazăînsă, importantele diferențe care existăîntre raționalizare (în care intervin mecanisme intelectuale complexe), întoarcere asupra propriei persoane (care constituie undestin al țintei pulsionale), anulare retroactivă(operație compulsivă) și sublimare (în care pulsiunea este deviatăcătre un scop non-sexual, vizând diferite obiecte valorizate social) (Ionescu, Jaquet și Lhote, 2007).

În situația delincvențială, mecanismul de apărare are un singur scop: rămânerea, cu orice preț, pe poziția dată. Cauza unui asemenea sistem de apărare, conform viziunii tridimensionalității psihicului uman din concepția psihologiei abisale, este generatăde relația dintre sine, eu si supraeu. În cazul delincvenței organizate, sinele se aflăîn serviciul eului pentru aînfrânge sau a frâna drectivele supraeului; acesta din urmă, fiind purtătorul valorilor morale trăite. Logodna sinelui cu eul, este dictatăde directivarea egocentricătipicădelincventului (Păunescu, 1994).

1.3.4.10 Tulburările de personalitate antisocială

Tuburarea de personalitate de tip disocial (antisocial) reprezintăun ansamblu de trăsături psihologice și psihopatologice, ilustrate prin: sfidarea și violarea normelor, regulilor și obilgațiilor sociale; conduităinsensibilă, arogantăși disprețuitoare; lipsa de regret, de remușcare sau autoculpabilizare, referitoare la caracterul reproșabil al actelor sale; disponibilitatea de reiterare a actelor indeziravile sau infracționale; iritabilitate, impulsivitate, manifestări clasice și agresivitate; ignorarea expectațiilor negative ale actelor sale; incapacitatea de a învăța din expectațiile negative; incapacitatea de a menține relații autentice și durabile; zone cenușii, neclare, în antecedentele sale personale (în care pot fi regăsite dispariții deliberate de la domiciliu în urma unor acte ilegale, frauduloase sau imorale); tulburarea poate fi asociatăcu: mediul urban și status socioeconomic precar; prevalența este aproximativ estimatăla: 15-16% din populația spitalelor de psihiatrie; 70-75% în mediul penitenciar; rata pe sexe este net superioarăbărbaților; evoluția este continuă, pânăspre jumătatea deceniului patru al existenței, dupăcare se constatăo ameliorare progresivăa comportamentului antisocial și, uneori, remisiuni; tulburarea cunoaște o agregare familială, fiind mai frecventăla rudele biologice de gradul I ale celor cu tulburări antisociale (descriere preluatădin Ionescu, 2005, p. 151).

1.3.5 Factorii determinanți ai comportamentului deviant

Acești factori sunt prezentați, dupăcum urmează:

Disfuncții cerebrale, relevate prin EEG, identificându-se uneleanomalii ale acestor trasee bioelectrice la delincvenți, fapt, care demonstreazăexistența unei patologii cerebrale a acestor subiecți.

Deficiențe intelectuale, în cadrul minorilor delincvențiși tineri seregăsește un număr relativ mare de cazuri, care prezintăcarențe serioase în ceea ce privește dezvoltarea lor psiho-intelectuală.

Tulburări ale afectivității, afectivitatea jucând un rol important înviața și activitatea individului, orice abatere de la normal creând probleme, uneori destul de serioase pe linie adaptativă.

Tulburări caracteriale, caracterul fiind puternic dependent deansablul de condiții și împrejurări în care trăiește individul uma, precum și de factorii de ordin socio-culturali.

1.3.6. Teorii ale comportamentului deviant

Existămai multe teorii care încearcăsăexplice delincvența și infracționalitatea. Unele dintre ele se axeazăpe cauzalitatea acestui fenomen, altele pe comprehensiunea acestuia. Teoriile cauzale iauîn considerare următorii factori: neadaptarea individului, competiția din grupul de egali, scăderea autorității instituțiilor de control, inegalitatea socialăși apărarea dominației într-o ierarhie socială.

Delincvența trebuie explicatănu numai prin înclinațiile determinate de personalitate, ci trebuiesc luate în calcul și influențele determinate de mediul social în care individul se formează. Principalul factor în însușirea deprinderilor ți obișnuințelor este mediul în care crește și evolueazăomul.

Teoriile comprehensive ale devianței încearcăsăînțeleagărațiunile care coordoneazăactivitățile sociale astfel: prin analizarea atât a sensului pe care un individ îl acordăacțiunilor sale și a altora, cât și a tipului de activitate în care se face aceastăatribuire.

Lucrarea Ruxandrei Rășcanu (1994) Psihologia comportamentului deviantîncearcăsăexplice devianțele comportamentale, din perspectivăinterdisciplinară. Concluziile acestui studiu pot fi redate astfel: unele tulburări de comportament au loc pe fondul unor tulburări psihice, iar subiecții investigați au prezentat impulsivitate, agresivitate, rezistențăscăzutăla frustrare, infantilism și instabilitate motorie. Motivația conflictualăeste mai ales de naturăexogenă, iar actele delincvente sunt condiționate socio- afectiv. În cercetarea domniei sale Ruxandra Rășcanu a utilizat teste de atenție și memorie – Boudon-Anfinov, testul auditiv- verbal Ray, testul Herwing, iar ca teste de personalitate chestionarul Woodworth-Mathews-Bontilăși tehnica Szondi.

1.3.7 Modele explicate ale delincvenței juvenile

Existăo vastăliteraturăprivind creșterea delincvenței și a infracționalității în viața socială. Statistic, se pune în evidențăcreșterea și diversificarea formelor de delincvențăîn perioadele de mutații sociale orizontale (dominate de munca necalificată), perioade specifice industrializării timpurii și urbanizării intense (Șchiopu și Verza, 1981).

Statisticile privind infracționalismul și delincvența permit o informare aproximativăprivind incidența acestora. Aproximativă, deoarece cifra delincvenței legale cuprindeși unele erori judiciare, dar si condamnările unice pentru criminalități plurale (deoarece se considerăinfracțiunea cea mai gravă), precum și cazuri de clasare, nonimputare, etc. La aceastăaproximație, se mai pot adăuga și delictele cu autori neidentificați (Șchiopu și Verza, 1981).

1.3.7.1 Modelul rezistenței la frustrare

Devianța reprezintăabaterea de la un anumit set de norme impuse social. Oriceactivitate umanăeste dirijatăde norme spre anumite direcții și finalități, orice normăprescrie indivizilor forme specifice de comportament obligându-i săse comformeze anumitor exigențe și săacționeze într-un mod compatibil cu regulile, interesele și valorile grupului social din care fac parte.

Delincvența juvenilăeste consideratăca un fenomen cu profunde implicații negative pentru structura și coeziunea grupurilor sociale de tineri. Problema identificării cauzelor care genereazăsau condiționeazămanifestări antisociale, rămâne o chestiune de interes pentru o largăcategorie de cercetători. Pentru psihologi, factorii psihologici sunt considerați ca fiind la fel de importanți ca și cei sociali. În consecință, în evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ținut cont de factorul agresivitate sau de cel de frustrare, de instabilitatea afectivăși comportamentală, ca și de egocentrismul și impulsivitatea ce caracterizeazăvârsta adolescenței, factori care influențează, socializarea și integrarea în societatea adultilor (Banciu și Rădulescu, 1990).

1.3.7.2 Modelul asociațiilor diferențiale

Comportamentul delincvent este considerat ca fiind alcătuit atât din elementele careintrăîn joc în momentul comiterii faptei (circumstațeleși împrejurările socioeconomice și culturale) cât și de elementele care au influențat anterior viața delincventului. Sociologul și criminologul E. R. Sutherland, elaboreazăo teorie genetică a delincvenței, denumităa asocierilor diferențiale (differential association), ale cărei principii și ipoteze sunt expuse în celebra sa lucrare Principles of Criminology. El a făcut o criticăseverăconcepției privind delincventul înnăscut sau transmiterea pe cale ereditarăa delincvenței, disociindu-se totodată, de ideile privind explicarea delincvenței prin imitație, introducând teza învățării sociale a comportamentului delincvent. Teoria lui Sutherland, pleacăde la premisa căîn viața socialăindivizii, atât cei adulți, cât si cei tineri, se confruntăcu modele pozitive (conformiste) și negative de conduită, care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se învațăîn cadrul proceselor de comunicare și relaționare socialădintre indivizi și diverse grupuri (Banciu și Rădulescu, 1990).

O explicație cuprinzătoare cu privire la agresiunea umanăa fost propusăde Bandura (1971) în teza Teoria învățării sociale a agresiunii. Bandura, fiind primul care a probat învățarea agresiunii prin experiențe directe în concordanțăcu paradigmele de bazăale învățarii. Agresiunea este văzutăca fiind în mare măsurăcontrolatăde posibilitatea consolidării și a pedepsei. În aparență, o mare parte din comportament, inclusiv agresiunea, esteînvățat prin observație – adicăfărăexperiențădirectă. Pedeapsa sau recompensa necorespunzătoare poate provoca ostilitate sau agresiune (Bocancea și Neamțu, 1999). Teoria asociațiilor diferențiale, elaboratăde Sutherland și completatăde D. Cressey, aparținând teoriilor transmisiei cuturale considerăsocializarea, ca factor explicativ fundamental în geneza delincvenței juvenile. În consecință, comportamentul delincvent se învață, ca orice tip de comportament, prin intermediul socializării individului preluând modeleși norme care îi induc o serie de atitudini, deprinderi și comportamente negative.

1.3.7.3 Modelul dezorganizării sociale

O interpretare mai consistentăa delincvenței juvenile, din perspectivăsociologică, aparține Școlii din Chicago, care o avansat o serie de ipoteze și paradigme care încearcăsăsurprindăinfluența proceselor de schimbare și dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare negative declanșate de acestea, asupra fenomenului de delincvență. Conform acestei orientări, geneza și dinamica delincvenței sunt determinate sensibil de marile despresiuni sau crize sociale și economice, de fenomenele de urbanizare și exod rural. Rata delincvenței fiind mai ridicatăîn ariile și zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin de populație, dezintegrare culturală, ceea ce împiedicăexercitarea adecvatăa controlului social al comunității, generând fenomene de dezorganizare socială, marginalizare, devianță(Banciu și Rădulescu, 1990).

O contribuție importantăla fundamentarea acestei teorii au adus-o C. R. Shaw si H. D. McKay, care au evidențiat faptul căîn marile metrople americane, rata delincvenței este mult mai ridicatăcomparativ cu alte zone și orașe care nu au cunoscut schimbări social-economice și cuturale spectaculoase. Utilizând metode statistice și de cartografiere a delictelor constatate de tribunale, ei au ajuns la concluzia cărata delincvenței juvenile sancționate este mult mai ridicatăîn zonele puternic industrializate și urbanizate, fapt veritabil în mod particular prin frecvența și gravitatea delictelor contra persoanei, proprietății si moravurilor (Banciu și Rădulescu, 1990).

Teoria dezorganizării sociale, considerăcăfactorul determinant în mecanismul cauzal al delincvenței juvenile, îl reprezintăscăderea funcțiilor de socializare și control, exercitate de comunitate și vecinătate, destabilirea ordinii sociale și a coeziunii grupurilor datorităeterogenității populației și varietății normelor de conduită, ca și multiplicării fenomenelor aculturative în cadrul orașulului (Banciu și Rădulescu, 1990).

1.3.7.4 Modelul subculturii delincvente și al grupurilor de la marginea străzii

Teoria subculturilor delincventeeste larg răspândităîn rândul specialiștilor, în mod deosebit când se discutădespre delincvența de tip urban. Punctul de plecare îl constituie normele sociale, implicând douăaspecte: prescrierea, implicăexistența unei interdicții; la fel cum și orice interdiție, delimiteazăcâmpul convenționalului; astfel, rolul normelor este sătraseze granița dintre mijloacele legitime și cele nelegitime. Există, însă, varietăți ale gradului în care membri diferitelor grupuri sociale dobândesc valorile, cunoștințele și abilitățile ce le faciliteazăcariera socială(Bocancea și Neamțu, 1999).

Principalii reprezentați ai teoriei subculturilor delincvente (Cohen, Gorgon, M. Yinger, ș.a.) considerăsubcultura, ca fiind o subdiviziune a modelelor culturale la care participăo parte din grupurile sociale. Caracterizate printr-o serie de trăsături specifice (nonutilitarismul, malițiozitatea, versatilitatea, negativismul fiind dintre cele mai seminificative) subculturile delincvente impun membrilor desfăsurarea unor activități ilicite și delincvente (Banciu și Rădulescu, 1990).

Alți autori, printre care F. M. Thrasher, considerăcădelincvența juvenilăare ca sorginte, constituirea unor grupuri de tineri în bande organizate și structurate, care reprezintăîn esență, un mod de supraviețuireși de adaptare a celor marginalizați și frustrați în raport cu modelul normativ și valoric al celor privilegiați. Banda reprezintă, într-un anumit fel, o formăde organizare socială negativăa tinerilor, datorităeșecului acțiunii unor instituții sau corupției și indiferenței fațăde situația tineretului, etc.

O altăvariantăa teoriei subculturilor delincvente, care încearcăsăexplice delincvența juvenilăca fiind rezultatul unui comportament învățat, este cea a grupurilorde la marginea străzii sau a societății de la colțul străzii (corner street society), elaboratăde W. F. Whyte.

1.3.7.5 Modelul etichetării sociale

Teoreticienii etichetării sociale concep delincvența, ca tip special de reacție socială de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri, natura și intensitatea acestei reacții depinzând de o serie de factori, ca de exemplu, puterea, clasa privilegiată, bogăția. De multe ori, cei care dețin puterea sau bogăția, făcând parte din categoriile privilegiate social, au tendința de a eticheta ca deviante actele nonconformiste, ale unor indivizi din clasele de jos sau de mijloc ale societății, care la rândul lor, fie acceptăeticheta, comportându-se în conformitate cu ea, fie o resping, adoptănoi tendințe (Banciu și Rădulescu, 1990).

F. Tannenbaum, explicând mecanismele procesului de etichetare, aratăcăapariția și definirea delincvenței se face prin dramatizarea răului, în orice societate fiind considerați răi, bolnavi sau criminali un număr de indivizi, dar nu în funcție de natura abaterilor comise, ci de intensitatea reacției fațăde acestea, reacție ce influențeazăevoluția carierei lor de viitori delincvenți. Evidențiind roulul agenților de control social, în special al instituțiilor represive, K. T. Erikson, considerăcăîn procesul etichetării, aceștia îl împingpur și simplu pe individ către o carierădelincventă, pe care el o acceptă, în cele din urmă, ca fiind singura alternativăposibilă(Banciu și Rădulescu, 1990).

1.4 Precizarea obiectivului general, specific și al fiecărei ipoteze formulate

Psihometria este unul dintre domeniile din psihologie în care își face simțităcel mai acut nevoia de obiectivitate. Ideea obiectivării unor fapte psihice, precum și elaborarea unor tehnici de măsurare a acestora, persistăîn psihologie încăde la începutul secolului trecut (Wundt). În domeniul psihologiei existăo distincție clarăîntre un aspect cantitativ al cunoașterii și unul calitativ. Distincția aceasta este clarăși în ceea ce privește abordarea personalității (trăsături de personalitate, măsura adaptării personale la diferite situații, atitudini sociale).

Evaluarea în domeniul personalității este un concept cuprinzător, care pe lângămetodele psihometrice de măsurare mai cuprinde și o serie de metode din care se extrag date calitative (de exemplu: studiul și analiza de caz)

Diferențele interindividuale în ceea ce privește comportamentul sau trăsăturile de personalitate nu sunt nici pe departe o descoperire a psihologie moderne. Încădin perioadele preistorice aceste diferențe au fost evidențiate și probabil s-aîncercat explicarea lor prin ceea ce am numit psihologia simțului comun. Studiul psihologiei personalității a parcurs un drum lung de la teoriile intuitive din antichitate pânăla teoriile științifice, moderne asupra personalității (teoriile trăsăturilor) care, printr-un aparat matematico-statistic elaborat, recurg la studiul riguros al trăsăturilor de personalitate. Trecerea de la teoriile simțului comun la teoriile științifice asupra personalității nu s-a realizat printr-un salt brusc, ci printr-o serie de etape intermediare care au aproximat progresiv caracteristicile esențiale ale unei teorii științifice.

Testele de personalitate, am putea spune că, sunt poate cele mai complexe teste psihologice, ele își propun săinvestigheze resorturile profunde ale individului, trăsăturile lui invizibile, deseori mascate, necunoscute sau neacceptate de subiect. Aplicarea lor necesităluarea unor măsuri speciale (cerința adresatăsubiectului de a cumpăni bine pentru a se referi la însușirile dominante din conduita lui, cerința de a fi sincer în răspunsurile formulate, asigurarea caracterului confidențial al răspunsului etc.).

Obiectivul general al acestei cercetări, este de a demonstra căadolescentul delincvent are o personalitate decompensată, comparativ cu adolescentul nondelincvent.

Un scop specific îl constituie identificarea factorilor care determinăaceastăpersonalitate și măsura în care aceștia o influențează(dacăsunt factori de ordin psihopatologic, social sau educațional și la ce nivel se situeazăîn ierarhia personalității adolescentului delincvent).

Ipotezele acestei cercetări sunt următoarele:

HS1. Cu cât nivelul de socializare negativăa adolescentului este mai mare, cu atâte mai probabil ca el săaibăun comportament delincvențial.

HS2. Cu cât nivelul de autocontrol al adolescentului e mai scăzut, cu atât e maiprobabil ca el sa aibăun comportament delincvențial.

HS3. Cu cât nivelul de responsabilitate al adolescentului este mai scăzut, cu atât emai probabil ca el sa aibăun comportament delincvențial.

Variabilele independente sunt reprezentate de nivelul de socializare, nivelulautocontrolului si cel al responsabilității.

Variabila dependentăeste reprezentatăde comportamentul delincvențial.

CAPITOLUL 2

METODĂ

2.1 Designul de cercetare

Designul la care s-a recurs în cadrul acestei cercetări este unul cvasiexperimental.

Variabila dependentăeste reprezentata de comportamentul delincvential.

Variabilele independente sunt reprezentate de nivelul de socializaree,nivelul autocontrolului si cel al responsabilitatii.

2.2 Participanți

Pentru testarea ipotezelor subiecții investigați au fost împărțiți în douăloturi: lotul experimental constituit din 25(N=25) de subiecți, adolescenți delincvenți, internați în Centrul de Reeducare cu vârsta cuprinsăîntre 15-18 ani. Media de vârstăa grupului de vârstăexperimental este de 16 ani.

Al doilea este lotul de control, constituit tot din 25 (N=25) de subiecți de nedelincvenți, elevi ai liceului Nicolae Iorga. Media de vârstăa lotului de control este de 16. 5 ani. Cele douăgrupuri au fost constituite dupăurmătoarele criterii: sexul masculin și dorința de colaborare. Inițial loturile au avut un număr mai mare de subiecți dar în urma validării răspunsurilor la chestionar, numărul lor a rămas la 25.

2.3 Instrumente de măsurare

Pentru investigarea personalității și pentru testarea ipotezelor‚celor douăloturi de subiecți li s-a aplicat Inventarul de Personalitate California (C.P.I). C.P.I este un chestionar creion–hârtie cu autoadministrare și a fost publicat de către directorul departamentului de psihologie din Berkely, Harrisson. G. Gough.

Chestionarul este compus din 480 de itemi, afirmații (folk concepts) pe care subiectul trebuie săle marcheze dacădin punctul lor de vedere le considerăadevărate sau false. C. P. I evalueazătrăsăturile de personalitate în context de normalitate, pune inevidența comportamentul persoanei în relațiile interpersonale cotidiene (Googh, 1990),el cautăsăevalueze mai curând aspectele favorabile decât cele morbide sau patologice. Forma folosităîn aceastăcercetare este cea cotatăpe 18 scale grupate în 4 domenii al căror scop este săfaciliteze interpretarea clinicăa profilului.

Cele 4 domenii de grupare a scalelor și semnificația lor sunt: eficacitateainterpersonală(cuprindeșase scale, care indicămai ales dimensiunile personalității ceintervin în afirmarea persoanei și anume: dominanța (Do), capacitatea de statut (Cs), sociabilitatea (Sy), prezența socială(Sp), acceptarea de sine(Sa) și sănătatea (Wb)); control, valori, stil, încredere interpersonală(cuprindeșase scale care indicăopțiunilevalorice și maturitatea interrelaționalăastfel: responsabilitatea (Re), socializarea (So), autocontrol, (Sc), toleranța (To), impresia bună(Gi), comunalitatea (Cm)); măsurareaeficienței intelectuale sau eficienței academice (cuprinde trei scale care indicănivelulmotivațional în sensul potențialului de realizare personalăși al focalizării pe valorile intelectuale; aceste scale sunt: realizarea prin conformism (Ac), realizarea prin independență(Ai), și eficiența intelectuală(Ie); măsurarea expresiei intelectuluiși azonelor de interes (conține trei scale care surprind unele modalități intelectuale, cemodeleazăun stil personal, astfel: scala de intuiție psihologică(Py), scala de flexibilitate (Fx), și scala de feminitate /masculinitate (F/M)).

În ceea ce privește modul de aplicare al testului trebuie precizat cătestul a fost utilizat prin aplicare colectivă. S-a prezentat subiecților testul, apoi s-a prezentat modul de completare al foii de răspuns, rugându-i săîntrebe tot ceea ce au neclar. De remarcat a fost faptul căelevii de liceu au cerut mai multe lămuriri suplimentare.

2.4 Procedura de lucru

Prima operațiune făcutăîn cadrul analizei și prelucrării datelor a fost aceea de a se valida răspunsurile fiecărui subiect. (s-au eliminat foile de răspuns care aveau mai multe întrebări fărărăspuns, cele care aveau bifate ambele răspunsuri, cele care au avut aceeași opțiune-adevărat sau fals). Dupăaceea, pentru fiecare subiect în parte pe fiecare scalăs-a calculat scorul brut. Dupăaceastăetapăs-a calculat media și abaterea standard a cotelor brute, pe fiecare scalăîn parte separat pentru fiecare lot. Pe baza acestor valori s-au stabilit cotele standard care au fost transpuse pe foaia de profil obținându-se un profil pentru fiecare grupăîn parte. Apoi s-a recurs la compararea profilelor între ele pe baza analizei mediilor obținute de pe fiecare scalăa C.P.I. Compararea diferenței dintre medii s-a făcut prin „testul t”, pentru eșantioane independente.

CAPITOLUL 3

REZULTATE

3.1 Rezultate scotate si semnificatia psihologica a acestora

În tabelul următor se pot vedea mediile și abaterile standard (în paranteză) obținute de cele douăgrupuri de subiecți pe fiecare scalăa testului:

Tabelul nr. 1. Mediile și abaterile standard pe cele 18 scale ale testului:

Un prim demers de cercetare se poate realiza pornind de la gruparea scalelor conform tipurilor de conținuturi, gruparea constituităde autor conform a numeroase studii ce au avut ca obiect intercorelările scalelor și evidențiatăde foaia de profil..

Prima grupăde scale de la Do (dominanța) panăla Wb (sănătate) evidențiazăeficiența interpersonală, siguranța de sine

Dominanța(Do) este scala care identificăpersoanele dominante, puternice, scoateîn evidențăîncrederea, echilibrul, asumarea responsabilităților, persuasivitatea și fluența verbală, tendința de a privi lucrurile în față, de a se confrunta cu realitatea chiar dacăacest lucru este neplăcut. Dupăcum se poate observa, aceastădimensiune psihologicăeste relativ scăzută, dar în limite aproape normale –sunt încrezători, dar le lipsește echilibrul, au tendința de a conduce, dar nu-și asumăresponsabilitatea, exerseazăpersuasiunea, dar le lipsește fluența verbală, datorităcarențelor educaționale și un anumit simțal datoriei, datorie care se interiorizeazădefectuos așa cum o concepe elși nu datoria dezirabilăsocială. Scorul obținut de cele douăgrupuri indicăsubiecți cu înclinație spre agresivitate (nu prea mult însă), sugestionabili, nesiguri, cu tendința de a evita situații de decizii. Diferența dintre medii este una semnificativăt(48)=2, 53 ; p<0, 05.

Tabelul nr. 2 Diferența dintre medii la scala agresivitate Independent Samples Test

A doua scalăa acestui grupaj de scale, capacitatea de statut (Cs), aratăgradul deconștiințăsocială, interesul de a participa la viața socialăa grupului. Se poate observa că aceastădimensiune este relativ scăzută, aceasta înseamnăcăadolescenții delincvenți au încredere în sine destul de redusă(mai redusădecât nondelincvenții) cu un sentiment de siguranțădiminuat, iar interesul de a participa la viața socialăeste dat doar de grupși în nici un caz nu se poate nega absența temerilor și a anxietății. Faptul căambele grupuri (atât cel experimental cât și cel de control) se situeazăîn partea inferioarăa normalității creioneazăun subiect destul de stângaciși puțin penibil în situații sociale cu care nu este familiarizat. Compararea diferenței dintre medii indicăo diferențăsemnificativăt(48)=3.06; p>0, 01 între grupul de nedelincvenți și cel de delincvenți.

Tabelul nr. 3. Diferența dintre medii la scala gradul de conștiințăsocială

Sociabilitatea (Sy) aratăplăcerea pentru activități sociale, spiritul deschis,atitudini aerisite fațăde regulile și prohibițiile sociale, paralel cu accentul pus pe moderație, conformism, îndatorire. Sociabilitatea este datăde plăcerea pentru interacțiuni sociale, sentimentul de echilibru și de încredere în sine, în relațiile cu ceilalți, toleranțăfațăde ceilalți, dar se pare cătotul este raportat doar la grupul de apartenență(adesea delictogen). Tendința permanentăde a reclama ceva, instabilitatea și interesele limitate scad cota acestei scale. Adolescenții delincvenți au un nivel aproape normal de toleranță (19, 80) fațăde ceilalți (22, 08) asociat cu standardele nu foarte stricte fața de sine: acești adolescenți sunt mai ușor sugestibili și influențabili de reacțiile și opiniile altora decât ceilalți. Rezultatele la testul t indicăo diferențăsemnificativăt(48)=2. 04;p>0,05 între lotul de adolescenți nedelincvenți și cei delincvenți

31

Tabelul nr. 4. Diferența dintre medii la scala gradul de sociabilitate

Prezența socială(Sp) indicăplăcerea pentru acțiuni sociale, spirit deschis,atitudini aerisite fațăde regulile sociale paralel cu accentul pus pe îndatorire, conformism. Se poate observa căcele douăgrupuri au valori apropiate, ceea ce indicăun spirit ascuțit, schimbător, neconvențional, neinhibat, dar și nesiguri pe decizii. Rezultatul la „testul t”indicăo diferențănesemnificativăt(48)=0, 61;p<0, 05 între cele douăgrupuri de subiecți.

Tabelul nr. 5. Diferența dintre medii la scala de prezențăsocială

Acceptarea de sine (Sa) denotăsimțul valorii personale, comportamentul lorsocial va exprima fie activ, fie pasiv aceastăsiguranță.

Scorul obținut relevăo limităaproape de normalitate, acest lucru datorându-se unei atitudini lipsite de rigiditate, fațăde prohibițiilor sociale și de acceptarea slăbiciunilor umane.

Grupul experimental are o micăinclinație spre sentimente de culpabilitate și autoblamare.

Rezultatele obținute la testul t indica o diferența nesemnificativă, t(48)=0, 97 ;P<0, 05

Tabelul nr. 6. Diferența dintre medii la scala de acceptare de sine

Sentimentul de bunăstare personal (Wb) este o scalăde disimulare. Mediileobținute de cele douăgrupuri de subiecți (23, 96 pentru delincvenți și 33, 72 pentru nedelincvenți) relevăo diferențăfoarte mare. Aceastădiferențămare poate fi pusă, pe de o parte pe seama mediului de proveniență, dar și a celui din centrul de reeducare care își pune puternic amprenta asupra acestui lucru;sunt bine știute afirmarea unor simptome fizice și mentale în rândul adolescenților internați în cadrul acestor școli de reeducare: probleme familiale majore; conflictele și preocupările sexuale refulate; starea de tensiune, anxietate și teamă; lipsa încrederii în viitor

Compararea diferenței dintre medii indicăo diferența semnificativăt(48)=5, 09;p>0,01 între cele douăloturi de subiecți.

Tabelul nr. 7. Diferența dintre medii la scala stare de bine

A doua grupăde scale constituităde autor sunt scalele care indicăopțiuni valorice și maturitatea interrelațională.

Responsabilitatea (Re) ajutăla a se vedea dacăviața este guvernatăde rațiune.Dacăținem cont de vârsta subiecților aceste manifestații sunt aproape normale deoarece acum adolescenții oscileazăîn cadrul normelor sociale și morale, își stabilesc limitele în care se vor încadra pe viitor. Așa cum se poate observa din inspectarea profilelor se poate observa căgrupul experimental (adolescenți nedelincvenți) au obținut o medie mult mai micădecât grupul de control(adolescenți delincvenți), lucru care ne aratăcăresponsabilitatea, obligațiile luate în serios, sunt non-caracteristice delincvenților și de aici provenind: lipsa preocupărilor pentru obligațiile sociale, morale; lipsa disciplinei de sine; lipsa dezaprobării pentru privilegii și favoritisme; lipsa acutăa echilibrului

Compararea diferenței dintre medii între cele douăloturi indicăo diferențăsemnificativăt(48)=5, 32 ;p>0, 01. Datele obținute la aceastădimensiune sunt în sprijinul ipotezei formulate în cadrul acestei cercetări, In sensul căaceastădimensiune a personalității, atunci când se aflăla un nivel scăzut poate contribui la apariția comportamentului delincvențial.

Socializarea (So) reflectăgradul de maturitate socială, integritateși corectitudine. Și la aceastădimensiune s-au înregistrat diferențe semnificative între grupul de control (34, 35) și grupul experimental (26, 00), ceea ce confirmăprima ipotezăa acestei cercetări.

Elevii de liceu sunt mai aproape de normalitate indicând o acomodare când formală, când informalăla normele societății, ceea ce este specific vârstei adolescentine.

Minorii din grupul experimental redau un nivel foarte redus de maturitate socialăși de integrare, capacitatea de a judeca, de a respecta normele morale, este un predictor dovedit al delincvenței și recidivei. Conținutul itemilor acestei dimensiuni ilustreazăcel mai bine teoriile psihologice privind delincvența: lipsa de coeziune, de satisfacție, resentimentul, disperarea, dezadaptarea familialăși școlară, vagabondajul, opozanța fațăde norme toate fiind caracteristice acestor adolescenți, îi putem considera ca factori decisivi pentru comportamentul delincvențial. Aceste persoane cu grad scăzut de socializare au fost descrise ca încăpățânate, refractare, dificile rebele, de neîncredere, viclene, ipocrite, cu exces în a se da în spectacol și ostentative în comportament.

Rezultatele obținute în urma comparării diferenței dintre medii realizate cu testult indicăo diferențăsemnificativă, t(48)=4, 68 ;p>0,01 între media scorurilor obținute denedelincvenți fațăde media scorurilor obținute de delincvenți.

Diferența dintre cele douăgrupuri este semnificativăla aceastădimensiune a personalității, lucru care ne-ar putea face săconsiderăm acest lucru ca unul favorizant pentru comportamentul delincvențial.

Autocontrolul (Sc) măsoarăgradul de libertate al individului fațăde impulsivitaten și centrarea pe sine. La aceastădimensiune grupul experimental are o valoare de 20. 44 iar grupul de control a obtinut o valoare de 30, 04, ceea ce înseamnăcăipoteza a doua a acestei cercetări s-a confirmat și ea. Rezultatele la „testul t”, indicăde asemenea, și pentru aceastăscală, o diferențăsemnificativă, t(48)=4, 43;p>0. 01. Deci, se poate considera căși un nivel scăzut al autocontrolului poate fi un alt factor decisiv pentru comportamentul delincvențial.

Interpretând aceastădimensiune trebuie săținem seama de faptul căadolescența este denumităși vârsta rebelăîn care autocontrolul este slab și impulsivitatea dominăcomportamentul. Este clar căscorul la aceastădimensiune a grupului experimental indicăo amplificare a manifestărilor iraționale și a agresivității, rațiunea și logica nu sunt considerate ca cele mai adecvate soluții în situațiile problematice, nu sunt evitate conduitele antisociale și agresive. Rămâne de văzut cărui factor se datoreazăneadecvarea autoreglării, neameliorarea impulsivității și incapacitatea de autodisciplină.

Toleranța (To) definește atitudinile sociale permisive, lipsite de prejudecăți,deschise care îi acceptăpe ceilalți așa cum sunt.

Elevii de liceu se aflămai aproape de limita inferioarăa normalității, arătând o înclinare spre suspiciune și criticism. La adolescenții delincvenți, toleranța scăzutăeste implicatăși ea în comportamentul greșit. prejudecățileși dogmatismul, lipsa scopurilor și ostilitatea, anxietatea și izolarea, lipsa echilibrului și siguranței de sine sunt tot atâtea fațete ale intoleranței care conduc spre agresiune și violența și asupra cărora trebuie intervenit prin mijloace educative

Rezultatele obținute la testul t, indicăo diferențăde t(48)= -3,14; p>0.01, media adolescenților nedelincvenți fațăde cea a delincvenților

Impresia bună(Gi) ajutăla identificarea persoanelor care doresc săfacăimpresiefavorabilăși pe care le intereseazăfelul cum gândesc alții despre ele. La aceastăscală, adolescenții delincvenți au obținut o medie de 15. 64 iar cei nedelincvenți de 20, 60 ;se poate vedea căaceastădimensiune este mai scăzutăatât la elevi cât și la minorii delincvenți (este o scalăde disimulare). Scala se referăla aprecieri asupra unei funcționări, a virtuților, negarea conduitelor antisociale, afirmarea stabilității. Se poate observa că, adolescenții delincvenți se situeazămult mai bine în comparație cu alte dimensiuni.

Rezultatele la testul t, pe aceastăscalăindicăo diferențăsemnificativăt (48=2, 88);p>0,01, între media lotului de nedelincvenți fațăde cea a delincvenților.

Comunalitatea este a treia scalăde control a chestionarului, indicând gradul încare reacțiile și răspunsurile individului corespund unui modul comun stabilit empiric.

Rezultatele testului t indicăo diferențăsemnificativăt(48 = 2,86); p>0,01.Elevii de liceu mult mai aproape de limita inferioarăa normalității sugerând o înclinație spre intoleranță, schimbare, fantezie(atribute specifice vârstei în mare măsură). Adolescenții delincvenți au un punctaj mai redus ceea ce scoate la ivealăun adolescent cu probleme și conflicte interioare, frământat și confuz, prefăcut și mincinos.

Al treilea grupaj de scale este cel al potențialului de realizare personalăși al focalizării pe valorile intelectuale. Rezultatele la acest grupaj de scale sunt analizate prin următoarele scale: realizarea prin independență(Ai); realizarea prin conformism (Ac); interesul pentru valori intelectuale (Ie).

Realizarea prin conformism (Ac) este o scalămotivaționalăși face o evaluare arealizării academice. Rezultatele testului t indicăo diferențăsemnificativăt (48) = 5,19 p>0.01 între media lotului de nedelincvenți și cei delincvenți.

Realizarea prin independență(Ai) măsoarăinteresul subiectului pentru acelesituații în care se cere independențăîn gândire, creativitate. Aceste valori sunt mai scăzute la grupul experimental. Se poate observa cărealizarea prin independențăeste superioarărealizării prin conformism și relevătoleranța crescută, ambiguitate și refuzul atitudinilor autoritare, susținerea unor opinii controversate, plăcerea pentru activități independente chiar dacănu sunt utilitare și mai puțin sau deloc o gândire pozitivăfațăde alții și afirmarea unor valori morale bine dezvoltate. Rezultatele la testul t indicăo diferențăsemnificativăt(48)=3, 27; p>0,01 între media lotului de nedelincvenți și cei delincvenți.

Interesul pentru activități intelectuale este o scalăcare indicăinteresul pentruvalori intelectuale opus celui pentru valori practice. Comparația diferenței dintre medii între cele douăloturi indicăo diferențăsemnificativăt(48)= 6,68 ; p>0.01.

Elevii de liceu prezintăinteres pentru activități intelectuale intr-un grad mult mai ridicat decât delincvenții, au plăcerea de a face planuri de viitor, au uncomportament flexibil. Pentru grupul experimental (nivelul este mai scăzut), eșecul școlar și cultural nu puteau face ca valoarea scalarăa acestei dimensiuni săse încadreze în normal. Aceastădimensiune este un indicator prețios pentru a selecta indivizii cu care se poate lucra fiind și o cerințăa programelor psihoterapeutice speciale. Confuzia, superficialitatea și lipsa ambiției dau o notăproastăacestei dimensiuni. Lipsa disciplinei de sine face dificil lucrul cu acești subiecți.

Al patrulea grupaj de scale sunt cele care surprind unele modalități intelectuale ce modeleazăun stil personal. Acest lucru este analizat cu ajutorul următoarelor dimensiuni: înclinația psihologică(Py); flexibilitatea (Fx); feminitatea (Fe).

Înclinația psihologică(Py) cu o variație foarte mare, media tinde săse apropie denormal, este asemănătoare empatiei și singura concluzie este căindivizii agresivi au un scor mai mic la aceastădimensiune. Compararea rezultatelor cu testul t indicăo diferențăsemnificativăt (48) = -4, 09;p>0. 01 între lotul de nedelincvenți și lotul de delincvenți.

Flexibilitatea (Fx) este constituităpentru identificarea persoanelor flexibile,adaptabile, capabile de schimbare în gândire, conduită. Rezultatele la testul t aratăo diferențăsemnificativăt (48)=-2, 37; p>0.05 între lotul de nedelincvenți si cel de delincvenți

Feminitatea (Fe) evalueazăfeminitatea sau masculinitatea interesului subiectului.Este normalăfiind dimensiunea cea mai normalăa delincventului adolescent. Rezultatultestului t indicăo diferențănesemnificativăt(48)=0,53; p<0.05.

CAPITOLUL 4

DISCUTII

Delincvența juvenilăconstituie o problemăsocialăcomplexă, rezultatădin interacțiunea unor cauze sociale și individuale și a unor condiții favorizante, a căror cunoaștere și explicare științificătrebuie săstea la baza măsurilor de politicăpenalăși socială, menite săconducăla prevenirea și delimitarea treptatăa infracțiunilor comise de minori și tineri.

Analiza evoluției sancțiunilor adaptate fațăde minorii delincvenți relevăfaptul că, spre deosebire de alte sisteme penale europene sau americane -unde se constatăo prevalențăa sancțiunilor neprivative de libertate aplicate minorilor delincvenți și, implicit, o diminuare a celor privative de libertate -în România situația este exact inversă, observându-se o creștere sensibilăa pedepsei cu închisoarea aplicatăfațăde minorii delincvenți.

Fărăa pune în discuție legitimitatea și eficiența activității instanțelor de judecatăîn individualizarea și scalarea diverselor pedepse și măsuri educative pronunțate fațăde minorii delincvenți, considerăm căutilizarea cu preponderențăa sancțiunii închisorii s-ar datora următoarelor cauze: încercarea instanțelor de a combate efectele fenomenului și nu cauzele reale ale acestuia, printr-o politicăpenalădusădincolo de limitele ce ar putea justifica atitudinea severăși durăfațăde fenomenul delincvenței juvenile; menținerea unei atitudini intolerante și neînțelegătoare a unor instanțe care pun sub semnul echivalenței fapte comise de minori cu cele comise de persoane adulte, ignorând astfel substratul cauzal diferit al infracțiunilor în perioada adolescenței de cele comise de către adulți; considerarea de către instanțe ca fiind mult mai grave și periculoase faptele penale comise de minori care merităun regim sancționar privativ de libertate.

Doresc săatrag atenția căpentru unele comportamente delincvente evaluarea și sancțiunea juridicăsunt uneori inadecvate și căa sancționa conduita unui minor aflat în derivăla fel cum sancționăm conduita delincventului adult înseamnăa face uneori dinminori victimele propriilor lor educatori, riscând astfel să-i împingem spre o viitoare carierădelincventă.

Elaborarea programului de recuperare a copilului vulnerabil are la bază, cum susțin specialiștii, unproiect personalizat.

Aceasta este modalitatea spre care putem concepe metode de intervenție educativăplauzibile, eficiente, adecvate vârstei și mediului familial de proveniență.

În acest sens, este necesarăo schimbare importantăîn privința modului de prevenire și tratament a criminalității juvenile în societatea româneascăprin diversificarea modalităților de prevenție, intervenție și postvenție desfășurate de instituțiile cu rolul de adaptare și control social al tinerilor, în care un rol important avându-l: înființarea și funcționarea unor instanțe speciale pentru cauzele cu minori infractori și organizarea unei justiții pentru delincvenți minori în conformitate cu standardele justiției pentru minori existente în alte țări europene și americane; diversificarea actualului sistem de măsuri juridice aplicate minorilor infractori, prin creșterea ponderii de sancțiuni neprivative de libertate, diminuarea celor bazate pe arest și privative de libertate, în funcție de natura și gravitatea infracțiunilor, dar și de antecedentele minorului și personalitatea acestuia; sistemul de probațiuni trebuie săfuncționeze în cazul justiției pentru minori, dupămodelele existente în alte legislații penale străine; creșterea rolului comunității în procesul de reinserție socialăa minorilor infractori în scopul de a-i proteja de contactul cu legea penalăși de a beneficia de un tratament eficient, echitabil și uman; derularea unor programe de asistare socialăși juridicăa minorilor în perioada adolescenței, când sunt expuși cel mai mult la un comportament deviant, specific acestei perioade de vârstă; implicarea tinerilor în serviciile comunitare, organizarea timpului liber al acestora prin activități atractive și accesibile la nivelul școlii, rezolvarea unor probleme familiale prin măsuri de protecție familială, suport financiar, suport juridic, consiliere, la nivelul școlii prin programe mai bune de educație; instituțiile însărcinate cu supravegherea și formarea noilor generații ar trebui săpunămai mult accent pe latura educativă, preventivă, de dezvoltare și stimulare a tinerilor.

CAPITOLUL 5

CONCLUZII ALE CERCETĂRII

Ne așteptăm ca ipotezele avansate în cadrul proiectului nostru să se confirme, respectiv:

HS1. Cu cât nivelul de socializare negativăa adolescentului este mai mare, cu atâte mai probabil ca el săaibăun comportament delincvențial.

HS2. Cu cât nivelul de autocontrol al adolescentului e mai scăzut, cu atât e maiprobabil ca el sa aibăun comportament delincvențial.

HS3. Cu cât nivelul de responsabilitate al adolescentului este mai scăzut, cu atât emai probabil ca el sa aibăun comportament delincvențial.

Prima ipoteza se confirma deoarece rezultatele testelor aplicate releva acest lucru. Diferentele dintre valorile celor doua medii populate sunt semnificativ diferite, valorile pentru esationul delicvenților fiind mai mari, putem afirma astfel că populația delicventă cercetată se caracterizează prin tendințe de agresivitate, egocetrism, comportament antisocial, tulburări de comportament, tendințe de a acționa impulsiv, necontrolat.

Ipoteza a doua se confirmă, deoarece cei mai reprezentați doi indicatori ce susțin această ipoteză sunt scala de introversie-extraversie și tendințele antisocial și perversiuni relevă diferențe semnificative.

În urma analizelor realizate și a interpretărilor făcute se ajunge la concluzia căși ipoteza a treia se confirmă deși,în cazul unuia dintre indicatori rezultatul nu este semnificativ, aceasta putând fi pus pe seama vârstei adolescenței.

Ca și o concluzie generală se poate aminti că ipotezele formulate la începutul cercetării sunt confirmate în urma analizei celor două teste aplicate.

În acest sens obiectivele cercetării au fost atinse și susținem acest fapt, deoarece toate rezultatele analizei aratăși explică acest lucru.

ANEXE

ANEXA 1

GRAFICUL SCALELOR

ANEXA 2

STATISTICI PRIVIND DELINCVENȚA JUVENILĂ

BIBLIOGRAFIE

Albu, E. (2002). Manifestări tipice ale devierilor de comportament la eleviipreadolescenți. Prevenire și terapia. București.Ed. Aramis Print.

Allport, G. W. (1991). Structurașidezvoltareapersonalității.București. Ed. DidacticășiPedagogică.

Banciu, Dan, Sorin M. Rădulescu (2002). Evoluții ale delincvenței juvenile în România. București. Ed. Lumina Lex.

Banciu, Dan, Sorin M. Rădulescu, Marian Voicu (1986). Probleme actuale ale preveniriiși combaterii delincvenței juvenile. București. Ed.Științificăși Enciclopedică.

Bădina, Ovidiu, George Basiliade (1970). Cunoașterea personalității infractorului minorși strategia cercetării delincvenței juvenile. București. Ed. Ministerului de Interne.

Bogdan, T. (1999). Probleme de psihologie judiciară. București. Ed. Științifică.

Boncu, Ș. (2000). Devianța tolerată. Iași. Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza.

Buș, Ioan (1999). Intervenție psihologicăîn practica judiciară. Cluj Napoca. Ed. Presa UniversitarăClujeană.

Buș, Ioan (2004). Noi tendințe în psihologia personalității. vol. 2. Cluj-Napoca. Ed. ASCR.

Buș, Ioan (2000). Psihologie educațională. Cluj-Napoca. Ed. U.T. Pres.

Buș, Ioan (1997). Psihologie judiciară., Cluj-Napoca. Ed. Presa UniversitarăClujeană.

Buș, Ioan (2005). Cluj-Napoca. Psihologieși infracționalitate: Fundamente teoretice, vol. 1, Ed. A.S.C.R.

Butoi, T., Ioana Teodora Butoi (2001). Psihologie judiciară, vol. 2. Cluj-Napoca. Ed. Fundația România de Mâine.

Chelcea, S. (1988). Dicționar depsihosociologie.București. Ed. InstitutuluiNațional deInformație.

Ciuchi, O. (2011). Devianțăși criminalitatea într-o societate în tranziție. Iași. Ed. Lumen.

Coopersmith, S. (1984) Inventaired’estimedesoi. Manuel. Paris. Édition du CentredePsychologieAppliquée.

Crăciun, A. (1998).„Stimadesine- vector al schimbărilor adaptative”, AnuarulUniversității„PetreAndrei”. Iasi. FundațiaAcademică PetreAndrei.

Dafinoiu, I. (2002). Personalitatea.Metodecalitativedeabordare.Observațiașiinterviul. Iași.Ed. Polirom.

Dragomirescu, Virgil (1976). Psihologia comportamentului deviant. București. Ed. Științificăși Enciclopedică.

Golu, M. (1993). Dinamicapersonalității.București. Ed. Geneze.

Grecu, F., S. M. Rădulescu (2003). Delincvența juvenilăîn societatea contemporană. București. Ed. Lumina Lex.

Ionescu, G. (1997). Tulburări ale personalității. București. Ed. Asklepios.

Luca, M. R. (2004). Curs de psihologia personalității. Partea I. Teoriile personalității. Sibiu. Ed. Psihomedia.

Marica, Mircea Adrian (2007). Introducere în problematica delincvenței juvenile. Constanța. Ed. Ovidius University Press.

Mitrofan, N. V. Zdrenghea, T. Butoi (1997). Psihologia judiciară. Constanța, București. Casa de Editurăși PresăȘansa S.R.L.

Munteanu, A. (1998). Psihologiacopiluluișiadolescentului.Timișoara. Ed. Augusta.

Neculau, A. (coordonator) (1996). Psihologie socială. Iași. Ed. Polirom.

Petcu, Mărioara (1999). Delincvența. Repere psihosociale. Cluj. Ed. Dacia.

Popa, Marian (2008). Statistica pentru psihologie, Iași. Ed. Polirom.

Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicționar depsihologie.București. Ed. Albatros.

Preda, V. (1981). Profilaxia delincvențeiși reintegrarea socială.București. Ed. Științificăși Enciclopedică.

Prună, T. (1994). Psihologia judiciară. Iași. Ed. Fundația Chemarea.

Radu, I. (coord.) (1991). Introducereîn psihologiacontemporană.Cluj-Napoca. Ed. Sincron.

Rășcanu, Ruxandra (1999). Neuropsihofiziologia devianței la adolescențiși tineri. București. Ed. Actami.

Roșca, Al. (1996). Psihologia generală. București. Ed. Didacticăși Pedagogică.

Sillamy, N. (1996). Dictionar depsihologie. București. Ed. Univers Enciclopedic.

Șchiopu, Ursula (coord.) (1997). Dicționar depsihologie. București. Ed. Babel.

Șchiopu, Ursula, E. Verza (1989). Adolescență, personalitateșilimbaj. București. Ed. Albatros.

Teodorescu, Vasile (2000). Delincvența juvenilăîn perioada 1989-1999. București. Biroul de Criminologie.

Turliuc. M. N. (2007). Psihosociologia comportamentului deviant. Iași. Institutul European.