Aspecte Psiho Sociale ale Delincventei Juvenile

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I

I. Definirea conceptelor din perspectivă psihologică, socială, legislativă

I.1. Delincventa juvenilă: definire,caracteristici și concepte

I.2. Aspecte psiho-sociale ale delincvenței juvenile

I.3. Aspecte legislative ale sistemului judiciar pentru minori delincvenți

I.4. Cauzele delincvenței juvenile

CAPITOLUL II

II. Conceptii si teorii în evolutia cauzelor delincventei juvenile

II.1.Teorii explicative în domeniul delincventei juvenille

II.1.1.Teorii biologice

II.1.2.Teoriile psihologice

II.2.Factori psiho-sociali implicati în apariția delincventei juvenile

II.3. Trǎsǎturi caracterice ale personalitatii delincvente

CAPITOLUL III

III. 1. Metodologia cercetării

III.1.1. Scopul cercetării
III.1.2. Obiectivele cercetării
III.1.3. Ipotezele cercetării
III.1.4. Descrierea eșantionului
III.1.5. Descrierea instrumentelor de lucru

III.2. Prelucrarea, analiza și interpretarea datelor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ARGUMENT

Comportamentele deviante și delincvente reprezintă o problemă reală în societățile moderne, mulți copii și tineri comit anumite fapte din dorința de a experimenta și din nevoia de aventură, pentru întărirea sentimentului valorii proprii sau pentru a dobândi recunoașterea celorlalți, din protest sau pentru a se detașa de normele lumii adulților. În cazul acestor abateri se poate pleca de la premisa că este vorba de un comportament episodic, specific vârstei, care nu anticipează, în mod clar, un comportament de tip criminal, cert în viața adultă, mai ales dacă, acestor copii și tineri li se explică semnificația comportamentului deviant.

Frecvența de apariție a comportamentului infracțional al copiilor și tinerilor se află, desigur, în corelație evidentă cu situația economică precară a multor familii de origine, precum și cu situația școlară și extrașcolară.

Amploarea fenomenului se intensifică, mai ales atunci când copii, tinerii și părinții lor își dau seama că, datorită situației economice precare a familiei, sunt marginalizați de societate. Marginalizarea, stigmatizarea, etichetarea poate să-i determine pe copii și mai ales pe tineri, în situația de a se asocia și de a reacționa la unison la această lipsă de perspectivă socială, prin adoptarea comportamentelor delincvenționale.

Delincvența juvenilă nu poate fi privită doar ca o expresie a unei crize în procesul de socializare al copiilor și tinerilor, ci este o expresie a situației societății, pe care copii și părinții o găsesc dezolantă.

Copii și tinerii care se maturizează la periferia societății sau în familii cu comportamente deviante, sunt expuși pericolului de a prelua ca modele de comportament pe cele de acțiune violentă oferite de mass-media.

Cauzalitatea diversă a delincvenței juvenile nu poate fi ecranată de invocarea conduitei sociale precare, ale sărăciei, cu efecte din ce în ce mai nebănuite asupra psihismului infantil, asupra calității precare a mediului familial, asupra apariției unor factori cu risc major în chiar inima educației formale-școala. Societatea contemporană plătește, astăzi, un preț foarte ridicat, acela de a avea din ce în ce mai mulți copii și tineri în derivă. Fenomenul delincvențional este generat de marile inegalități economice, de conectarea la crima internațională, de marile aglomerări urbane, de o paletă extrem de variată de formule de viață, cu grad ridicat de frustrare. Frustrarea prin conflictualizare determină punerea în acțiune a fondului latent de agresivitate. De aceea, se impune, orientarea factorilor competenți, spre prevenirea, în perioadă optimă, a comportamentului deviant.

În alegerea acestei teme au existat atât factori interni, cât și externi. Confruntându-mǎ cu aceastǎ problemǎ în multe situații de viață, am hotǎrât sǎ mǎ implic în procesul de prevenire dar și de abilitare/reabilitare al adolescenților, prin programe de intervenție specifică cu accent deosebit pe prevenția delicvenței juvenile.

În primul capitol al lucrării am adus în prim plan reperele teoretice care stau la baza studiului delincvenței juvenile, definirea conceptelor atât din punct de verere psihologic, social cât și al cadrului legislativ.

În al doilea capitol al lucrării am prezentat concepții și teorii în evoluția cauzelor delincvenței juvenile.

Partea practică a lucrării evidențiază potențialul delincvent al unui lot de 60 de subiecți delicvenți/non-delicvenți, cu vârsta cuprinsă între 10 și 14 ani, metodele și tehnicile specifice investigației pentru categoria de minori avută în atenție de pe raza municipiului Bîrlad, județul Vaslui, prin care este evidențiată prezența fenomenului la nivelul județului, alături de concluziile și propunerile de rigoare.

CAPITOLUL I

I. Definirea conceptelor din perspectivă psihologică, socială, legislativă

I.1. Delincventa juvenilă: definire, caracteristici și concepte

Delincvența juvenilă este definită, în literatura de specialitate, ca fiind consecința unor forme de devianță morală și penală ce apar în perioada copilăriei și a adolescenței. În Romînia, dar și peste tot în lume, delincvența juvenilă este un fenomen cu o evoluție crescândă, caracterizat, în prezent, de o scădere a vârstei delincvenților minori și de o amplificare a infracțiunilor comise: violuri, furturi săvârșite cu violență, lovituri și răni provocate în mod voit, acte de vandalism.

Dispoziția copiilor și tinerilor spre a comite acte de infracționalitate este determinată de coroborarea unei varietăți de factori pozitivi și negativi, care acționează la nivelul individului, familiei și societății.

Conform Dicționarului Limbii Române (1998), termenul delincvență este definit ca fenomen social care constă în săvârșirea de delicte. Totalitatea delictelor săvârșite, la un moment dat, într-un anumit mediu sau de către persoane de o anumită vârstă. Săvârșirea delictelor ține de totalitatea actelor infracționale, la un moment dat, într-un anumit mediu de către o persoană de o anumită vârstă. Delicventul este persoana care a săvârșit un delict penal. La rândul său delictul penal este fapt nepermis de legea penală, infracțiune care se sancționează cu amendă sau privațiune de libertate.

 Din perspectiva psihologilor, delicvența juvenilă derivă din acele disfuncții ale sistemului nervos central, care, la un moment dat, nu poate controla acțiunile. De asemenea, psihologii evidențiază faptul că delicvența juvenilă rezultă din gradul accentuat al agresivității, care este bazată pe un fond de neacceptare al valorilor sociale promovate de societate. O altă trăsătură de natură psihologică este instabilitatea emotională, aceasta fiind indusă de carențele educaționale și de fragilitatea eului; această fragilitate a eului conduce la inadaptarea socială a individului. Comportamentul delincvent este o consecință a sentimentului de insecuritate: atunci când individului îi este impus, de multe ori, să-și schimbe domiciliul sau să vagabondeze evitând astfel formele de organizare ale vieții și activităților sociale din cadrul mediului în care trăiește.

Termenul de delincvență juvenilă a fost impus de doctrina penală și de teoriile criminologice sau sociologice în cercetările lor, din nevoia de a grupa infracțiunile pe criterii de vârstă. Faptele penale prezintă o serie de particularități specifice gradului de maturitate biologică și mintală a subiectului care comite infracțiunea.

 Din punct de vedere juridic, delincvența juvenilă face referire strictă la încălcarea normelor de conviețuire umană: limitarea libertății personale, adaptarea adecvată la mediul social, concordanța dintre atitudinile individuale și cerințele sociale, respectarea interdicțiilor și prescripțiilor normative. De foarte multe ori, noțiunea de delincvență juvenilă se confundă cu cea de criminalitate, favorizând ambiguități în utilizarea unor termeni: infracțiune, delict, delincvență.

Din cercetările efectuate de Banciu D., Rădulescu S. M. si Voicu M. (1987, p. 86), reiese ideea conform căreia, ”comportamentele predelincvente manifestate de anumiți adolescenți nu reprezintă întotdeauna un debut al comportamentului delincvent, după cum nici acesta nu reprezintă consecința firească a săvârșirii anterioare a unor acte predelincvente. Aceeași autori consideră că predelincvența juvenilă rezultă dintr-o multitudine de manifestări și "delicte", mergând de la rezultate școlare slabe, încălcări ale disciplinei școlare, chiulul, abandonul școlar, până la forme mai grave cum ar fi: fuga de acasă, vagabondajul, agresiunile fizice. Săvârșirea tuturor aceste acte și manifestări are la bază carențele socializării și educația deficitară din mediul familial, școlar și social.”

Sunt legături foarte strânse între devianța școlară și devianța juvenilă, precum și legături puternice între furt și agresiune, toxicomanie și violență care duc la concluzia că la anumiți indivizi există o predispoziție pentru devianță, denumită de cercetătorii care au studiat-o "înclinație pentru devianță".

Predispoziția comportamentului adolescentin pentru devianță este explicată de teoria controlului social, care evidențiază trei tipuri de manifestări care nu fac altceva decât să-1 îndepărteze pe adolescent de starea de conformism, de acceptare și respectare a normelor sociale. Teoria controlului social a lui Travis Hirshi (1969) consideră că oamenii au tendințe antisociale, dar acestea sunt actualizate ori de câte ori controlul social slăbește. Această teorie evidențiază, de asemenea, importanța relațiilor interpersonale în realizarea influenței asupra comportamentelor deviante 

Un prim set de reacții este specific părinților unor delincvenți cronici care se manifestă prin inconstanță, aceștia pedepsind, de regulă, comportamentele pe care le-au întărit frecvent, în mod excesiv, cu explozii de furie, aplicând tratamente dure sau pedepse degradante copilului. Acesta este un tip de reacție inadecvat, impulsiv, imprevizibil.

La polul opus, se află toleranța, ca tip de reacție privind comportamentul delincvent. De cele mai multe ori, părinții acceptă, suportă, tolerează, uneori, încurajează comportamente condamnabile, neconștientizând faptul că a tolera înseamnă a încuraja, a întări un comportament deviant. Niciodată, un comportament deviant tolerat nu va dispărea de la sine, iar delincvența are o frecvență crescută în mediile sociale în care este acceptată, tolerată sau nu este riguros condamnată.

Al treilea set de reacții vis-a vis de comportamentul delincvent îl constiuie stigmatizarea, aceasta are ca rezultat accentuarea comportamentului deviant, deoarece, prin această atitudine, delincventului i se aplică măsuri de excludere din grupul social. Atunci când disprețul și ostilitatea grupului de conformiști față de deviantul noncomformist devin greu de acceptat, acesta se va orienta spre grupurile de indivizi noncomformiști. În aceste grupuri se dezvoltă adevărate subculturi, având un sistem de norme proprii unde este ridicat la rang de normă comportamentul dezaprobat, blamat, incriminat de grupul de referință din care au fost excluși. Individul sigmatizat este acum, expus influenței subculturii deviante și va adopta, în totalitate, normele grupului nonconformist care l-a acceptat și integrat, nemai temându-se de influența conformiștilor.

Există o strânsă legătură între devianța și marginalizare. Comportamentul deviant îl împinge pe adolescent spre periferia grupului conformist. Acolo, la periferia grupului conformist, regulile de conviețuire morală sunt slabe.

Delincvența juvenilă, vizează segmentul de vârstă cuprins între 14 și 18 ani, care a săvârșit cu discernământ o faptă care întrunește toate elementele constitutive ale unei infractiuni și face parte din devianța penală. Devianța penală este una dintre manifestările devianței.

Minorii care comit fapte antisociale, dar nu au discernământ, nu răspund penal. Însă, sunt sancționați, într-o formă ușoară, fiind catalogați ca nefiind infractori periculoși, irecuperabili. Sunt priviți, pur și simplu, ca fiind ”copii în derivă”.

În categoria minorilor delincvenți, sunt incluși și copii cu o educație familială carențială. Părinții acestor copii au un stil educativ deficitar. Pe fondul carenței educaționale și eșecului de socializare familială adecvată, copii aparținători acestui tip de familie ajung să săvârșească abateri de la normele de conviețuire socială astfel : pentru a-și satisface nevoia de foame aceștia sunt nevoiți să fure alimente sau să le cerșească; hoinăresc, vagabondează, se prostituează sau cerșesc pentru a scăpa de rigorile unui mediu familial nesecurizant, violent, represiv, lipsit de elementarele responsabilități de subzistență și protecție. Acești minori sunt victime ale unui proces de educație carențial, lipsit de norme morale și sociale, care ajung, într-un final, să execute pedepse ca efect al unei educații deficitare primită în mediul familial.

Actele deviante sau delincvente sunt dependente de stilurile educative defectuoase, carențiale și nu de structurile deficitare ale personalității.

Sub aspect strict juridic, comportamentul delicnvent este definit ca fiind un tip de conduită care încalcă legea. Legea este privită ca ansamblu de reguli normative, editate și aplicate de către autoritatea statal-politică. Însă, trebuie să existe trei trăsături ale comportamentului pentru ca acesta să poată fi catalogat delict: comportamentul să aibă un caracter ilicit, de vinovăție (persoana acționează deliberat, conștient și responsabil), să fie incriminat.

Pornind de la caracteristicile comune ale acestui fenomen particular de devianță, manifestate în orice societate, o serie de autori disting următoarele trăsături ale delicvenței:

violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară etc.) care prescrie sancțiuni punitive împotriva celor care o încalcă;

manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite;

săvârșirea unor acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.

Caracterul nociv și antisocial al delincvenței, respectiv infracționalității, este specificat și în Dreptul Penal Român, de unde reiese că o faptă devine infracțiune numai dacă dobândește anumite trăsături și caracteristici bine reliefate, și anume: să prezinte pericol social, să fie săvârșită cu vinovăție și să fie prevăzută în legea penală. Prima trăsătură a infracțiunii, aceea de pericol social, privește aspectul material sau obiectiv, a doua privește latura morală sau subiectivă în timp ce a treia are în vedere aspectul legal al infracțiunii. Spre deosebire de abateri sau încălcări ale normelor, infracționalitatea atrage după sine o serie de sancțiuni explicite și directe, organizate sistematic în reguli juridice.

Analiza juridică solicită și o analiză sociologică, criminologică și psihologică complementară, cu ajutorul căreia se pot identifica contextul socio-cultural al acestei forme de deviață specifică care este delicnvența și se pot raporta normele de conduită la cele mai de seamă valori și relații sociale.

Atât realitatea practică cât și studiul literaturii de specialitate evidențiază faptul că fenomenele sociale, regăsite în conținutul conceptelor de devianță, delincvență, infracționalitate sau criminalitate, reprezintă o preocupare tot mai intensă nu numai pentru specialiștii în domeniu, ci și pentru factorii politici, guvernamentali, opinia publică, în general, atât pe plan intern cât și internațional.

Preocupările instituțiilor cât și cele ale opiniei publice sunt justificate, în contextul în care efectele fenomenelor infracționale afectează valorile fundamentale ale societății, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, existența și buna funcționalitate a societății democratice.

Delincvența juvenilă este un segment distinct al acestor preocupări, deoarece, din ce în ce mai mulți minorii sunt implicați activ în săvârsirea faptelor antisociale, de la o vârstă tot mai scăzută, generând consecințe nocive atât în plan individual cât și social.

I.2. Aspecte psiho-sociale ale delincvenței juvenile

Transformările structurale pe care le-a înregistrat societatea românească, pe toate planurile: social, moral, economic în direcția creării statului de drept, al unei societăți civile democratice au fost și sunt încă însoțite de amplificarea unor fenomene negative, concretizate în creșterea numărului de persoane ce comit fapte de natură penală, multe dintre acestea fiind comise de minori.

Din studiul datelor statistice, a cazurilor instrumentate de poliție, se evidențiază faptul ponderea importantă o au minorii care au săvârșit fapte penale în dauna vieții, integrității și sănătății persoanelor, a proprietății private sau publice, comparativ cu celelalte categorii de populație.

Fenomenul infracțional în rândul minorilor a cunoscut, în ultimii ani, creșteri semnificative, delincvența manifestându-se variat ca intensitate și răspândire.

Concomitent cu creșterea numărului de minori delincvenți și a faptelor penale săvârșite de aceștia se constată scăderea vârstei la care aceștia încep activitatea infracțională, tendințele de organizare în grupuri, accentuarea agresivității și premeditarea unor infracțini grave, cu consecințe ireparabile. Alaturi de formele clasice ale delincvenței juvenile: vagabondaj, furt, prostituție s-a intensificat furtul calificat prin efracție din unitățile comerciale private, furtul de și din autovehicole, tâlhăriile, omorurile săvârșite cu cruzime, violurile în grup, consumul de substanțe ceea ce constituie o realitate cu implicații grave în viața socială.

Rădulescu, S. M. și Banciu, D.  (1990, p. 67), evidențiază factorii psihologici și sociali care sunt implicați în fenomenul delincvență juvenilă. Ei susțin ideea conform căreia delincvența juvenilă se caracterizează printr-o serie de trăsături și note specifice, distincte pentru o societate sau alta, care derivă atât din condițiile socio-economice și culturale ale societății respective, cât și din modalitatea de concepere, sancționare și tratare a delictelor comise de adolescenți și tineri.

Peste tot în lume, studiile și cercetările efectuate au evidențiat faptul că aceeași structură socială și culturală poate genera atât comportamente normale, cât și conduite deviante și delincvente în rândul copiilor și tinerilor, acceptând ideea că manifestările antisociale juvenile nu pot fi înțelese și explicate în funcție de un singur factor (societatea sau individul), ci în funcție de un complex de factori aflați în interactiune reciprocă. De asemenea, atât factorii psihologici cât și cei sociali sunt considerați la fel de importanți, iar reducerea fenomenului de delincvență juvenilă la o singură perspectivă de abordare sărăcește și unilateralizează analiza etiologică. Din această cauză, în evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ținut cont de factorul "agresivitate" sau de cel de "frustrare", de instabilitate afectivă și comportamentală, precum și de egocentrismul și impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenței, factori care influențează, în mare măsură socializarea și integrarea în societatea adulților.

Totodată, psihologii pun accentul pe particularitățile psihice la vârsta adolescenței și scot în evidență rolul factorilor individuali și psihosomatici în adaptarea tânărului la mediu.

Un rol important îl acordă sociologii elementelor cu caracter socio-cultural și condițiilor vieții sociale în general. Nu există explicații monocauzale, care să atribuie întreaga responsabilitate disfuncțiilor psihice ale copiilor sau unor factori sociali izolați. Astfel, nu putem privi delincvența juvenilă ca o tulburare a personalității sau o incapacitate a tânărului de a se adapta condițiilor în care trăiește, ci ca un efect implicit al deficiențelor și disfuncțiilor structurii sociale, al conflictelor existente în cadrul sistemului social. În acest context, se pune accentul pe tensiunea existentă între conformitate și devianță, cooperare și conflict, schimbare și stababilitate socială, delincvența juvenilă reprezentând o formă de protest apolitic al tinerilor contra inegalităților și barierelor sociale din societatea adulților. Fără îndoială, cel dintâi spațiu social care îl înzestrează pe copil cu capacitatea de a-și structura viața, fără încălcarea normelor, este familia. O singură privire aruncată asupra condițiilor social-structurale de maturizare a copiilor și tinerilor face de necontestat faptul că o mai mare responsabilitate în plan educațional al părinților ar putea diminua problema, însă nu pe deplin. Familiile aflate în situații de viață dificile, care trăiesc la limita subzistenței au nevoie de sprijin din partea autorităților locale dar și din partea direcțiilor generale de asistență socială și protecție a drepturilor copilului, a serviciilor publice specializate, etc. Familiile și copii lor au nevoie de siguranță în plan material și de o perspectivă de viitor, idee valabilă și pentru familiile monoparentale. Sărăcia înseamnă pentru copii o îngrădire severă a posibilităților de a acumula experiență corespunzătoare vârstei pentru dezvoltare și învățare, cu alte cuvinte, sărăcia reprezintă o diminuare a șanselor copilului de a-și etala propriile aspirații și de a le impune în societatea în care trăiește. Copiii și tinerii săraci tind, pe de o parte, să adopte reacții de genul stări de spirit depresive, angoase și sentimente de neputință și, pe de altă parte, să adopte reacții agresive și de încălcare a normelor de conviețuire socială.

I.3. Aspecte legislative ale sistemului judiciar pentru minori delincvenți

În ultimii ani, se observă o preocupare din ce în ce mai mare, a statelor moderne de a găsi resurse și mijloace eficiente de prevenire și combatere a infracțiunilor comise de minori. În România, cadrul legislativ, precizează clar, în ce condiții minorul trebuie să răspundă penal, pentru faptele antisociale comise. Totodată, cadrul legislativ românesc respectiv, Noul Cod de Procedură Penală, stipulează clar care este regimul răspunderii penale a minorului, prin Legea de aplicare 187/2012, ce cuprinde dispozitiile privind punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal, în care se prevăd dispoziții speciale privind regimul sancționator aplicabil minorilor ce răspund penal. Conform art. 113- limitele răspunderii penale sunt:

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.

Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.

În ceea ce privește discernămîntul, Dr. Străchinaru, I., (1969, p. 114-122), arată că acesta ”este un act de gândire, prin care subiectul reflectă realitatea, dar nu pe cale directă, senzorială, ci prin mijlocirea proceselor psihice superioare. În cazul unui act infracțional, discernământul reprezintă acea parte mintală a actului prin care subiectul se adaptează la situația dată, adaptare mintală care se efectuează în direcție disocială sau net antisocială. Pentru că discernământul să aibă loc trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: subiectul să fie în posesia normală a tuturor facultăților sale senzoriale; subiectul să aibă suficiente elemente de experiență anterioară pentru a înțelege datele situației conflictuale; să fie capabil să anticipeze prin reprezentare rezultatele acțiunilor sale, să fie în stare să identifice cel puțin două posibilități de rezolvare a situației conflictuale; să aibă gândirea logică suficient de dezvoltată pentru a fi capabil să emită judecăți și raționamente simple asupra acțiunilor reprezentate cu anticipație; să fie suficient de evoluat mintal spre a înțelege nuanțat esența etică a unor relații sociale, în baza cărora să judece situația conflictuală dată. Existența discernământului în momentul săvârșirii faptei se stabilește ulterior, de aceea problema este mai dificilă, deoarece este posibil că minorul care prezintă discernământ în momentul anchetei să nu fi avut acest discernământ în momentul comiterii delictului sau infracțiunii.”

Totodată, Legea 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, stipulează în capitolul V, cum se realizează protecția copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal, cum vor fi asigurate servicii specializate, pentru a-i asista pe copii în procesul de reintegrare în societate.

În cazul în care fapta prevazută de legea penală, săvârșită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol social, precum și în cazul în care copilul pentru care s-au stabilit măsurile prevăzute de art. 55 lit. a și c din Legea nr. 272/2004 săvârșeste în continuare fapte penale, comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța judecătorească dispune, pe perioada determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat.

Conform art.114, Cod Penal, consecințele răspunderii penale sunt:

față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.

față de minorul prevăzut în alin.1 se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:

dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat măsura educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;

atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

Potrivit art.115, Cod Penal, măsurile educative sunt:

măsurile educative neprivative de libertate sau privative de libertate

1. Măsuri educative neprivative de libertate:

a. stagiul de formare civică;

b. supravegherea;

c. consemnarea la sfârșit de săptămână;

d. asistarea zilnică.

2. Măsuri educative privative de libertate sunt:

a. internarea într-un centru educativ;

b. internarea într-un centru de detenție.

alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor se face în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.

I.4. Cauzele delincvenței juvenile

Delincvența juvenilă reprezintă o realitate concretă și dramatică, ce trebuie să preocupe toți factorii educaționali: familia, școala, poliția, justiția, procuratura, ONG-urile, instituțiile de abilitare/reabilitare, care sunt chemate să contribuie la educare copiilor și tinerilor și în sprijinirea lor de a se adapta condițiilor de mediu în care trăiesc, de a-și îmbunătăți calitatea vieții.

Cauzele care sunt implicate în determinarea comportamentului deviant al minorului sunt: cauze sociale și cauze individuale.

Cauzele sociale.

În prezent, este știut faptul că, în societatea în care trăim a crescut numărul de minori inadaptați social, cu grave carențe educaționale din care derivă conduite deviante. Mediul social în care trăiește minorul, implicit climatul familial carențial din familia sa de origine, în care sunt evidente:

lipsa de coeziune familială, relațiile afective defectuoase dintre părinți și copii, care reduc posibilitatea de supraveghere a minorilor;

existența unor modele familiale negative, contrare normelor impuse de societate. Cea mai mare parte din comportamentul uman se formează și se dezvoltă prin observarea și reproducerea lor în cadrul unui raport care se stabilește între model și observator, fenomen cunoscut sub numele de imitație. Acest fapte ne indică necesitatea unei intervenții nu numai asupra minorului ci și asupra modelului său;

creșterea și educarea minorului în familii dezorganizate: părinți alcoolici, vicioși, infractori, sau cu părinți ”invizibili”(încadrați în muncă și lipsind toată ziua de acasă sau plecați cu anii la muncă în străinătate);

neimplicarea unuia dintre părinți în creșterea și educarea copiilor;

neînțelegerile dintre părinți asupra stilului educational (laise-fair sau autoritar). Indiferența, toleranța versus abuzul emotional, fizic și/sau economic asupra minorilor. Toate aceste aspecte conduc la atitudini de respingere a familiei de origine de către minor inducând fuga de la domiciliu;

nivelul scăzut de conștientizare și informare al părinților în probleme pedagogice, psihologice și psiho-sociologice. În ceea ce privește școala, ca micromediu socializator, aceasta se confruntă și ea cu numeroase dificultăți:

diminuarea autorității dascălului în fața grupei de elevi. Dezinteres în recuperarea copiilor problemă. Ignorarea minorilor aflați în situație de abandon școlar;

lipsa măsurilor eficiente față de minorii cu comportament deviant;

lipsa educației juridice și de pregătire antiinfracțională în școli. 2

Anturajul minorului:

existența unui anturaj ce adoptă comportamente negative, vicioase, infracționale. Dacă cea mai mare parte a timpului liber, minorul și-o petrece în astfel de anturaje, fie că anturajul îi impune acest tip de comportament, fie că minorul imită comportamente cu tente infracționale;

orice grup are un lider care impune componenților grupului un anumit tip de comportament;

libertinismul, lipsa de supraveghere, tentațiile, nevoia de a fi acceptat în cadrul unui grup a minorului influențează hotărâtor comportamentul acestuia.3

Cauzele individuale. Aceste cauze țin de natura umană a minorului, de însușirile sale individuale, de structura sa psihică, de particularitățile temperamentale.

Caracterul este nucleul personalității. G.Kerschensteiner, prezintă caracterul ca o noțiune morală care are la bază patru elemente constitutive: tăria voinței, claritatea judecății, subtilitatea și răscolirea afectivă. Mitrofan, N., Zdrenghea, V. și Butoi, T (2000, p. 358), precizează că cercetările asupra delincventului minor au scos în evidență faptul că acestea se caracterizează printr-un nivel de imaturizare caracterologică, care se manifestă prin următoarele: autocontrol insuficient; impulsivitate și agresivitate; subestimarea greșelilor și actelor disociale sau antisociale comise; indolență, indiferență și dispreț față de muncă; opoziție și respingere a normelor social-juridice și morale; tendințe egocentrice; exacerbarea unor motive personale egoiste, a unor trebuințe și tendințe înguste, de nivel redus; absența sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social și a sentimentelor etico-morale; dorința realizării unei vieți ”ușoare”, fără muncă.

Nivelul de dezvoltare intelectuală. Mitrofan, N., Zdrenghea, V. și Butoi, T. (2000, p. 353-356), evidențiază legăturile ce există între unele forme ale delincvenței și nivelul de dezvoltare intelectuală. Autorii precizează că unele fapte antisociale sunt comise în mai mare măsură de minori cu un nivel de dezvoltare al inteligenței normal sau chiar superior. Este cazul, mai ales, a unor furturi și excrocheriilor, care nu pot fi comise de cei cu un accentuat nivel de dezorganizare intelectuală.

Tulburări ale afectivității. Orice copil lipsit de afectivitatea maternă sau de căldura unui familii va dezvolta o imaturitate afectivă destul de accentuată, conturându-se astfel, o personalitate egocentrică, cu reacții instinctive primare. Preda, V. (1981, p. 26-38), subliniază faptul că:”afectivitatea joacă un rol deosebit de important în viața și activitatea individului uman și orice abatere de la normal crează problem, uneori destul de serioase, pe linia adaptativă. În ceea ce îi privește pe delincvenții minori, după cum afirmă majoritatea cercetătorilor, se pare că aceștia se caracterizează fie printr-un nivel insuficient de maturitate afectivă, fie prin diferite stări de dereglare a afectivității” Scripcaru, Gh. și Astărăstoae, V (2003, p.157-161), precizează că ”afectivitatea, în special carența ei, precum și lipsa modelelor parentale vor fi suplinite de stradă, de grupul delincvent, de bandă, motiv pentru care, într-un scop profilactic privind inadaptarea la viața adultă, Declarația Drepturilor Copilului include aceste realități științifice, afirmând că ” pentru dezvoltarea deplină și armonioasă a personalității sale, copilul are nevoie de dragoste și înțelegere. Oriunde este posibil, el va crește sub grija și răspunderea părinților săi și, în orice caz, într-o atmosferă de afecțiune și securitate morală și materială.”

Factoro:

Literatura de specialitate evidențiază două categorii de cauze care generează comiterea infracțiunilor sau săvârșirea altor fapte antisociale de către minori. Mitrofan, N., Zdrenghea, V. și Butoi, T. (2000, p. 351), evidențiază faptul că ”psihologii pun mai mult accent pe particularitățile psihice în adaptarea minorului la mediu, sociologii acordă un rol determinant factorilor socio-culturali, precum și condițiilor vieții sociale în general.” Aceeași autori mai precizează faptul că:”în ultima vreme s-a conturat un punct de vedere intermediar referitor la etiologia delincvenței juvenile. Este vorba de așa-numita perspectivă a cauzalității multiple sau a factorilor, care concepe delincvența ca fiind rezultatul unui număr mare și variat de factori.”