Aspecte Procesuale ale Plangerii Prealabile a Persoanei Vatamate
PLANUL LUCRĂRII
CAP.1.CHESTIUNI INTRODUCTIVE
1.Noțiune
2.Natura juridică a plângerii prealabile
3.Caracterele juridice ale plângerii prealabile
4.Conținutul plângerii prealabile
5.Titularii plângerii prealabile
6.Termenul de introducere a plângerii prealabile
7.Organele competente să soluționeze plângerea prealabilă
A.Organul de urmărire penală
B.Instanța de judecată
CAP.II.ASPECTE SPECIALE PRIVIND PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE
1.Procedura în cazul infracțiunilor flagrante
2.Procedura în cazul schimbării încadrării juridice a faptei
3.Procedura în cazul de indivizibilitate și conexitate
CAP.III.DEOSEBIREA DINTRE PLÂNGEREA PREALABILĂ ȘI ALTE MODURI DE SESIZARE
1.Modul de sesizare a organelor juridice
2.Plângerea prealabilă-plângerea penală
3.Plângerea prealabilă-denunț
4.Plângerea prealabilă-sesizare din oficiu
CAP.IV.SOLUȚIONAREA PLÂNGERII PREALABILE
1.Soluții în faza de urmărire penală
A.Neînceperea urmăririi penale
B.Încetarea urmăririi penale
C.Scoaterea de sub urmărire penală
D.Clasarea
E.Trimiterea în judecată la sfârșitul fazei de urmărire penală
E1.Procedura comună-rechizitoriul procurorului
E2.Procedura specială-plângerea prealabilă directă
2.Soluții în faza de judecată
A.Încetarea procesului penal
B.Achitarea
C.Condamnarea
3.Plângerea prealabilă greșit introdusă
4.Lipsa plângerii prealabile
5.Retragerea plângerii prealabile
6.Înpăcarea părților
7.Importanța plângerii prealabile în sistemul actelor de sesizare
CAP.I.CHESTIUNI INTRODUCTIVE
1.Noțiune
Săvârșirea unei infracțiuni are ca urmare exercitarea de către organele judiciare penale, a dreptului de a trage la răspundere persoanele vinovate de încălcarea a legii, activitate ce se realizează într-un proces penal. În același timp, dispozițiile art.1 din Cod procedură penală prevede că “scopul procesului penal este constatarea la timp și în mod complet a faptelor penale”. Rezultă că organele judiciare au dreptul, dar, în același timp, și obligația de a desfășura activități procesuale ori de câte ori s-a săvârșit o infracțiune.
Operează in acest caz, principiul oficialității înscris în dispozițiile din art.2 cod procedură penală care arată că actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.
Deci, de la principiul oficialității sunt prevăzute, prin lege, unele excepții, recunoscând dreptul de a efectua unele acte procesuale și altor persoane. O astfel de excepție o reprezintă instituția plângerii prealabile, instituție care își are sediul materiei în Partea specială a Codului de procedură penală, în cadrul Titlului I, Capitolul VIII. Instituția plângerii prealabile își află temeiul atât în dispozițiile art.279 Cod procedură penală potrivit cărora “punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere”, în art.10 lit.f, Cod procedură penală potrivit căruia “acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate”, cât și în dispozițiile art.131 Cod penal conform cărora “în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală”. Așadar, legea procedurală condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale, pentru anumite fapte care prezintă un grad mai redus de pericol social, de manifestarea de voință a persoanei vătămate prin infracțiune ca această acțiune să fie pusă în mișcare, exprimată prin intrducerea unei plângeri prealabile la organul judiciar competent a dispune începerea procesului penal.
Codul de procedură penală limitează totuși disponibilitatea acțiunii penale pentru partea vătămată la un număr restrâns de infracțiuni, de o gravitate și un pericol social mai redus, care afectează în principal doar interesele persoanelor lezate prin fapta săvârșită1. (de exemplu: insulta, calomnia, adulterul, etc.). Deci legea procedurală recunoaște acest drept persoanei vătămate numai în cazul săvârșirii anumitor infracțiuni care sunt prevăzute expres în art.279 lit.a, b, c Cod procedură penală, cât și în legi nepenale, dar care conțin dispoziții penale.
Unele dintre infracțiunile prevăzute de legea penală urmăribile la plângerea persoanei vătămate au un grad redus de pericol social, cum ar fi infracțiunile de insultă, calomnie, loviri sau alte violențe, astfel încât s-ar putea susține că statul nu are un interes deosebit în a le sancționa, direct interesată în acest caz fiind persoana care a suferit vătămarea.
Alte infracțiuni, dimpotrivă, prezintă un grad ridicat de pericol social, cum este, de exemplu violul. Dar și în acest caz legiuitorul a lăsat la latitudinea persoanei vătămate dreptul de a se plânge de răul suferit deoarece aceste infracțiuni sunt mult prea legate de viața intimă a victimei, iar eventualitatea de a relata intr-un proces public i-ar putea produce acesteia noi suferințe morale.
În cazul infracțiunilor contra familiei, interesul statului de a ocroti și consolida familia este mai presus decât interesul de a sancționa asemenea fapte; intervenția statului în cazul comiterii unor infracțiuni cum ar fi: adulterul, furtul între soți sau rude apropiate, abandonul de familie, ar putea avea consecințe contrare dând naștere unor conflicte între persoane care fac parte din aceeași familie. De aceea, în asemenea situație persoana vătămată este cea mai în măsură să aprecieze dacă este sau nu necesar să apeleze la forța de constrângere a statului.
Din aceste exemple se poate observa că la baza necesității plăngerii prealabile pentru pornirea procesului penal stau cauze de ordin personal, moral ori social specifice fiecărei categorii de infracțiuni în parte.
S-a susținut în doctrină că necesitatea plângerii prealabile se justifică prin considerente de ordin juridic cum ar fi descongestionarea aparatului de stat de a urmări fapte de o mai mica importanță și care vatămă doar interesele particulare, precum și necesitatea concursului părților la urmărirea penală.
Lipsa de temeinicie a acestui opinii rezultă din faptul că nu lipsa de gravitate a infracțiunii este cauza determinantă în necesitatea existenței plângerii prealabile, se poate observa că o mare parte a acestor infracțiuni prezintă o gravitate sporită ce se reflectă în sancțiunile severe prevăzute de lege pentru comiterea unor astfel de fapte. La fel de nefondat este și cel de-al doilea argument întrucât puține sunt infracțiunile în care nu este necesar concursul părții vătămate în stabilirea exactă a stării de fapt și descoperirea infractorilor.
De asemenea, s-a susținut că în sistemul nostru de drept nu și-ar avea locul instituția plângerii prealabile, deoarece orice încălcare a legii penale trebuie sancționată. Această opinie contravine însă voinței legiuitorului care a reglementat instituția plângerii prealabile într-un capitol aparte arătând, din multitudinea faptelor infracționale doar câteva, a căror urmărire se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Singurul incovenient pe care s-ar putea susține că-l prezintă instituția plângerii prealabile constă în faptul că aceleași fapte prevăzute de legea penală, săvârșite de persoane diferite și împotriva unor victime diferite pot produce consecințe juridice în funcție de voința persoanelor vătămate, în sensul că acestea pot să introducă plângere prealabilă, pot să-și retragă plângerea prealabilă ori pot să se împace cu făptuitorul. În cazul în care persoana vătămată nu dorește să introducă plângere prealabilă, săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală nu produce nici o consecință juridică, creându-se practic o situație de inechitate între persoane care au săvârșit infracțiuni identice și unele au fost sancționate, iar altele nu.
Instituția plângerii prealabile este reglementară atât de Codul de procedură penală în art.10 lit.f și h, art.279-286, art.192 pct.2 lit.c, art.362 lit.c, art.479, cât și de Codul penal în art.131 și art.132.
Plângerea prealabilă constituie atât un act de sesizare a organelor judiciare, cât și o condiție indispensabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.
Deci pornirea procesului penal în cazul infracțiunilor urmăribile la plângerea prealabilă este condiționată de voința și inițiativa persoanei vătămate, pentru pornirea procesului penal fiind necesară aprecierea și consimțământul acesteia. Urmărirea penală nu poate începe în cazul în care pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este necesară plângerea prealabilă, dacă organul de urmărire penală este sesizat prin unul din modurile obișnuite de sesizare: denunț, plângere, sesizare din oficiu, ci numai dacă este sesizat cu plângere prealabilă de către persoana vătămată.
Se numește “plângere”, fiindcă partea vătămată se plânge, reclamă și “prealabilă”, fiindcă trebuie să preceadă inițierea oricărei activități procedurale.
Plângerea prealabilă ar putea fi definită ca fiind actul prin care persoana vătătmată sesizează organele judiciare în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni, manifestându-și astfel voința de a se pune în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunea săvârșită.
2.Natura juridică a plângerii prealabile
În literatura de specialitate s-au purtat numeroase discuții în legătură cu natura juridică a plângerii prealabile, exprimându-se puncte de vedere contrarii.
Unii autori susțin că plângerea prealabilă este, în primul rând, o instituție de drept penal substanțial fiind reglementată de Codul penal, în art.131 texte din partea specială. Însă ca orice instituție de drept penal, plângerea prealabilă este reglementată și de Codul de procedură penală.
Alții consideră că plângerea prealabilă este o instituție ce aparține dreptului procesual penal.
Opinia dominantă este aceea că plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă fiind reglementată atât pe planul dreptului penal material, cât și pe planul procedurii penale. În această opinie, plângerea prealabilă apare astfel ca fiind o condiție de pedepsibilitate și procedibilitate.
Privită prin prisma dreptului penal material, plângerea prealabilă apare ca o condiție de pedepsibilitate fiind necesară pentru tragerea la răspundere a persoanei vinovate de încălcarea legii penale. Această condiție rezultă per a contrario din interpretarea dispozițiilor art.131 Cod penal potrivit căreia lipsa plângerii prealabile în cazul infracțiunilor pentru care este necesară o astfel de plângere, înlătură răspunderea penală. În același timp, în partea specială a Codului penal, sunt arătate infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Unii autori susțin că în lipsa plângerii prealabile fapta nu constituie infracțiune, dar existența faptei în materialitatea ei nu poate fi negată, fapta există, este chiar infracțiune deoarece legea penală o prevede și o incriminează, însă pentru a fi urmărită, judecată și sancționată este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămată în cazurile prevăzute de lege. Ceea ce se înlătură în lipsa plângerii prealabile este răspunderea penală a făptuitorului pentru fapta comisă și nicidecum existența infracțiunii.
De pe poziția dreptului procesual penal, plângerea prealabilă apare ca o condiție de procedibilitate, adică o condiție necesară pentru declanșarea procesului penal în cazul anumitor infracțiuni, lipsa ei reprezentând o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (art.10 lit.f Cod procedură penală).
O problemă care s-a pus în literatura juridică de specialitate a fost aceea de a ști dacă plângerea prealabilă pune în mișcare prin ea însăși acțiunea penală sau creează doar cadrul necesar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Legat de această problemă răspunsurile au fost diferite.
Într-o opinie, plângerea preaerea în mișcare a acțiunii penale.
Deci pornirea procesului penal în cazul infracțiunilor urmăribile la plângerea prealabilă este condiționată de voința și inițiativa persoanei vătămate, pentru pornirea procesului penal fiind necesară aprecierea și consimțământul acesteia. Urmărirea penală nu poate începe în cazul în care pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este necesară plângerea prealabilă, dacă organul de urmărire penală este sesizat prin unul din modurile obișnuite de sesizare: denunț, plângere, sesizare din oficiu, ci numai dacă este sesizat cu plângere prealabilă de către persoana vătămată.
Se numește “plângere”, fiindcă partea vătămată se plânge, reclamă și “prealabilă”, fiindcă trebuie să preceadă inițierea oricărei activități procedurale.
Plângerea prealabilă ar putea fi definită ca fiind actul prin care persoana vătătmată sesizează organele judiciare în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni, manifestându-și astfel voința de a se pune în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunea săvârșită.
2.Natura juridică a plângerii prealabile
În literatura de specialitate s-au purtat numeroase discuții în legătură cu natura juridică a plângerii prealabile, exprimându-se puncte de vedere contrarii.
Unii autori susțin că plângerea prealabilă este, în primul rând, o instituție de drept penal substanțial fiind reglementată de Codul penal, în art.131 texte din partea specială. Însă ca orice instituție de drept penal, plângerea prealabilă este reglementată și de Codul de procedură penală.
Alții consideră că plângerea prealabilă este o instituție ce aparține dreptului procesual penal.
Opinia dominantă este aceea că plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă fiind reglementată atât pe planul dreptului penal material, cât și pe planul procedurii penale. În această opinie, plângerea prealabilă apare astfel ca fiind o condiție de pedepsibilitate și procedibilitate.
Privită prin prisma dreptului penal material, plângerea prealabilă apare ca o condiție de pedepsibilitate fiind necesară pentru tragerea la răspundere a persoanei vinovate de încălcarea legii penale. Această condiție rezultă per a contrario din interpretarea dispozițiilor art.131 Cod penal potrivit căreia lipsa plângerii prealabile în cazul infracțiunilor pentru care este necesară o astfel de plângere, înlătură răspunderea penală. În același timp, în partea specială a Codului penal, sunt arătate infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Unii autori susțin că în lipsa plângerii prealabile fapta nu constituie infracțiune, dar existența faptei în materialitatea ei nu poate fi negată, fapta există, este chiar infracțiune deoarece legea penală o prevede și o incriminează, însă pentru a fi urmărită, judecată și sancționată este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămată în cazurile prevăzute de lege. Ceea ce se înlătură în lipsa plângerii prealabile este răspunderea penală a făptuitorului pentru fapta comisă și nicidecum existența infracțiunii.
De pe poziția dreptului procesual penal, plângerea prealabilă apare ca o condiție de procedibilitate, adică o condiție necesară pentru declanșarea procesului penal în cazul anumitor infracțiuni, lipsa ei reprezentând o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (art.10 lit.f Cod procedură penală).
O problemă care s-a pus în literatura juridică de specialitate a fost aceea de a ști dacă plângerea prealabilă pune în mișcare prin ea însăși acțiunea penală sau creează doar cadrul necesar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Legat de această problemă răspunsurile au fost diferite.
Într-o opinie, plângerea prealabilă, sub aspect formal, a fost considerată ca fiind “o putere de dispozițiune” aparținând persoanei vătămate, fără însă a determina în mod necesar o acțiune penală. Rațiunea acestei opinii ar fi că plângerea prealabilă este un act procesual, deoarece nu determină constituirea raportului procesual, acesta constituindu-se prin punerea în mișcare a acțiunii penale.
Într-o altă opinie se consideră că plângerea prealabilă este din punct de vedere procesual un act de sesizare a organului competent să o primească și nu act de punere în mișcare a acțiunii penale. În această opinie, plângerea prealabilă constituie numai o condiție pentru ca organul judiciar competent să poată proceda la punerea în mișcare a acțiunii penale. Susținerile acestor autori sunt argumentate cu prevederile Codului penal și ale Codului de procedură penală potrivit cărora acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă și nu prin plângerea prealabilă, titular al acțiunii penale ( a dreptului de a o pune în mișcare) fiind tot statul prin organele judiciare și nu persoana vătămată. Astfel plângerea prealabilă este considerată un act procesual care obligă organul judiciar să pornească procesul penal.
Într-o a treia opinie se susține că, plângerea prealabilă constituie nu numai un mod de sesizare a organelor juridice penale de către persoana vătămată cu privirea la săvârșirea unei infracțiuni prin care i s-a cauzat o vătămare fizică, materială sau morală, ci și o condiție sine qua non pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. În această opinie se consideră că momentul procesual al sesizării prin introducerea plângerii prealabile se confundă cu cel al punerii în mișcare a acțiunii penale, deoarece prin sesizare persoana vătămată a înțeles să-și manifeste voința și cu privire la pornirea procesului penal împotriva făptuitorului.
Natura juridică mixtă este un criteriu de diferențiere între plângerea prealabilă și acțiunea civilă, deși ambele sunt instituții de drept procesual penal.
Trăsăturile acțiunii civile în procesul penal sunt foarte aproape de cele ale plângerii prealabile. Ca instituție de drept procesual penal, acțiunea civilă se exercită în cadrul procesului penal, ca accesoriu a acțiunii penale, capătă, datorită acestei împrejurări trăsături de oficialitate, pe care le împrumută de la acțiunea penală. Cu toate trăsăturile sale de oficialitate, acțiunea civilă își păstrează caracterul său divizibil și disponibil.
Plângerea prealabilă este un mod special de sesizare, pe când acțiunea civilă, în procesul penal, constituie un instrument juridic pentru tragerea la răspundere civilă a celui care a cauzat altuia o pagubă prin comiterea unei infracțiuni.
Acțiunea civilă în procesul penal, care se concretizează prin constituirea de parte civilă este un accesoriu al acțiunii penale, ca neputând fi exrecitată dacă nu există acțiune penală pusă în mișcare, iar soluționarea sa depinde de modul în care este soluționată acțiunea penală.
Există și un element de text din care se pot deduce diferențele de natură juridică și efectele procesuale dintre plângerea prealabilă și constituirea de parte civilă în procesul penal. Este vorba de dipozițiile art.346 alin.4 Cod procedură penală în conformitate cu care instanța penală nu soluționează acțiunea civilă alăturată celei penale, ci dimpotrivă, pronunță încetarea procesului penal și îndreaptă acțiunea civilă la instanța civilă, pentru a o rezolva, atunci când se constată că lipsește plângerea prealabilă.
De asemenea, pentru stabilirea naturii juridice a plângerii prealabile se face distincție între plângerea prealabilă adresată organelor de urmărire penală și plângerea prealabilă adresată instanței de judecată.
Atunci când plângerea prealabilă se introduce la organul de urmărire penală, aceasta constituie o condiție necesară pentru ca organul judiciar să pună în mișcare acțiunea penală; în lipsa plângerii prealabile neputându-se începe nici urmărirea penală. În cazul unor astfel de plângeri, acțiunea penală se pune în mișcare privit procedurii comune, iar rechizitoriul procesului este actul de trimitere în judecată a inculpatului. După introducerea plângerii prealabile toate activitățile necesare pentru desfășurarea procesului penal se îndeplinesc din oficiu. Există posibilitatea ca organul de urmărire penală, chiar dacă plângerea prealabilă a fost introdusă, să nu dispună punerea în mișcare a acțiunii penale dacă din împrejurările concrete ale faptei rezultă vreunul din cazurile de împiedicare de punere în mișcare a acțiunii penale, prevăzute expres de lege.
Prin plângerea prealabilă adresată instanței de judecată se pune direct în mișcare acțiunea penală cu condiția ca în plângere să se ceară expres condamnarea inculpatului, deoarece plângerile prealabile adresate instanței sunt acțiuni penale directe. În această situație chiar dacă se constată ulterior existența vreunui din impedimentele prevăzute de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii penale sau pentru exercitarea acesteia, acțiunea penală a fost pusă în mișcare deja prin plângerea prealabilă.
Natura juridică a plângerii prealabile directe este, spre deosebire de cea a plângerii prealabile adresate organului de urmărire penală, atât act de punere în mișcare a acțiunii penale, cât și act de trimitere în judecată, fiind similară cu cea a rechizitorului procurorului dat în celelalte infracțiuni pentru care plângerea prealabilă se adresează organului de urmărire penală precum și în cele pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Astfel, plângerea prealabilă directă conține toate elementele actului inculpare și de sesizare a instanței.
Dacă în cazul plângerii prealabile adresată organului de urmărire penală, dreptul de a pune în mișcare acțiunea penală, de a trage la răspundere și de a pedepsi aparține statului prin organele sale judiciare competente, în cazul plângerii prealabile directe, dreptul de a pune în mișcare acțiunea penală aparține persoanei vătămate, dar dreptul de a trage la răspundere și de pedepsi aparține în această situație tot statului care îl exercită prin organele sale judiciare. O astfel de distincție rezultă tocmai din dispozițiile Codului de procedură penală care, în cazul infracțiunilor urmăribile la plângerea prealabilă, se face deosebire între infracțiuni ce se urmăresc la plângerea prealabilă adresată organului de urmărire penală și cele urmăribile la plângerea prealabilă adresată instanței.
3.Caracterele juridice al plângerii prealabile
Din examinarea tuturor aspectelor legate de plângerea prealabilă se poate constata existența următoarelor caractere juridice ale plângerii prealabile.
Un prim caracter al plângerii prealabile este caracterul obligatoriu. Plângerea prealabilă este obligatorie ori de câte ori condiționează, portivit legii, punerea în mișcare și exercițiul acțiunii penale. Așadar, în toate cazurile în care legea prevede necesitatea existenței unei plângeri prealabile, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare și exercitată, decât dacă s-a introdus o asemenea plângere. Lipsa sau retragerea ei înlătură răspunderea penală. Deci, în lipsa plângerii prealabile, urmărirea penală nu poate fi începută, neputându-se lua nici o măsură de tragere la răspundere a persoanei vinovate de săvârșirea unei infracțiuni. Caracterul obligatoriu al plângerii prealabile rezultă din dispozițiile art.279 alin.1 Cod procedură penală potrivit căruia “punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere”, precum și din dispozițiile art.131 alin.1 Cod penal care prevede că “lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală”.
Legea prevede o singură excepție de la caracterul obligatoriu al plângerii prealabile, când acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, caz în care retragerea plângerii prealabile nu va atrage înlăturarea răspunderii penale. Excepția se referă la situația când cel vătămat prin infracțiune este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Ca act de sesizare, plângerea prealabilă are un caracter exclusiv, fiind singurul mod de sesizare valabil pentru pornirea procesului penal pentru anumite infracțiuni, aceasta neputând avea loc dacă s-a produs o sesizare obișnuită. Prin caracterul ei exclusiv, cât și prin caracterul ei necesar și indispensabil, pentru pornirea procesului penal, plângerea prealabilă se deosebește de toate celelalte acte de sesizare obișnuită care pot fi înlocuite unele cu altele.
Un alt caracter ce poate fi atribuit plângerii prealabile este cel personal. Potrivit legii, dreptul de a face plângere prealabilă este un drept personal al persoanei vătămate, de aceea numai plângerea acesteia constituie în infracțiunile prevăzute expres de lege condiția punerii în mișcare a acțiunii penale. De la acest caracter personal al plângerii prealabile există excepții prevăzute expres de legea penală. Atfel, în conformitate cu dispozițiile art.284 alin.2 Cod procedură penală și art.132 alin.3 Cod penal în cazul în care persoana vătămată este un minor lipsit de capacitate de exercițiu sau un incapabil, plângerea prealabilă se introduce de reprezentantul lor legal, iar potrivit art.222 Cod procedură penală plângerea prealabilă poate fi introdusă de persoana vătămată prin mandatar special.
Un alt caracter specific plângerii prealabile este caracterul indivizibil. Deoarece plângerea prealabilă produce efecte in rem și nu in personam, se poate vorbi atât de o indivizibilitate activă, cât și de una pasivă. Astfel, în cazul în care prin săvârșirea infracțiunii pentru care se cere plângere prealabilă s-au adus vătămări mai multor persoane, va interveni tragerea la răspundere penală chiar dacă plângerea prealabilă a fost introdusă numai de către una din persoanele vătămate. Plângerea acesteia va produce efecte ca și când toate persoanele vătămate ar fi introdus plângere prealabilă. Plângerea își produce efectul tragerii la răspunderea penală și atunci când ea a fost introdusă de mai multe persoane vătămate, dar numai una și-o menține. În asemenea situații pentru ca lipsa plângerii să-și producă efectele, trebuie ca nici una din persoanele vătămate să nu introducă plângere sau, ca toate cele care au introdus plângere să le retragă. Este ceea ce se desemnează prin noțiunea de indivizibilitate activă.
Când infracțiunea este rezultatul conlucrării mai multor persoane, participanți, tragerea la răspundere penală pentru toți participanții are loc chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menține cu privire la unul sau unii dintre ei. Acțiunea penală este indivizibilă din punct de vedere al dreptului penal material, chiar dacă procesual participanții sunt urmăriți și judecați separat. Și în acest caz retragerea plângerii își produce efecte în măsura în care se referă la toți participanții. De fapt retragerea plângerii prealabile se face cu privire la faptă și nu cu privire la o anumită persoană. Această situație se califică drept indivizibilitate pasivă.
Un ultim caracter atribuit plângerii prealabile este caracterul netransmisibil. Acest caracter decurge din caracterul personal al plângerii prealabile. Astfel, plângerea prealabilă este un drept personal al persoanei vătămate prin infracțiune, iar acest drept nu poate fi transferat altor persoane nici prin acte intre vii și nici prin succesiune. Ca urmare, în cazul în care plângerea prealabilă ar fi introdusă de moștenitorii persoanei vătămate, urmărirea penală încetează, considerându-se că nu există plângere prealabilă.
4.Conținutul plângerii prealabile
Potrivit dispozițiilor art.283 Cod procedură penală “plângerea prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părților și a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă și atunci când este cazul indicarea persoanei responsabile civilmente”.
Comparând conținutul plângerii reglementate prin dispozițiile art.222 alin.2 Cod procedură penală cu conținutul plângerii prealabile între cele două instituții există câteva deosebiri. În conținutul plângerii prealabile trebuie să fie indicate mai multe elemente: adresa părților și a martorilor și precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă, precum și indicarea persoanei responsabile civilmente, dar există și câteva mențiuni care se regăsesc atât în conținutul plângerii prealabile simple, cât și în conținutul plângerii prealabile: descrierea faptei, indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă.
Persoana vătămată, în plângerea pe care o face, are obligația să descrie fapta comisă și care s-a săvârșit astfel încât aceasta să poată fi determinată în concret de către organele judiciare. În caz de pluralitate de fapte, fiecare dintre acestea va fi descrisă separat. Nu este nevoie să se descrie amănunțit toate împrejurările în care a fost săvârșită fapta, ci din expunerea făcută să se determine fapta în concret. Nu este necesar nici să se dea o încadrare juridică faptei. Chiar dacă persoana vătămată face o încadrare juridică a faptei și aceasta este greșită, plângerea nu-și pierde valabilitatea, organul judiciar nefiind ținut de calificarea dată faptei de către victimă.
Dacă alta ar fi în realitate fapta decât cea descrisă în plângere și dacă pentru aceasta este necesară plângerea prealabilă, nu se poate proceda la urmărirea sau la judecarea acelei fapte decât dacă s-a făcut o nouă plângere care să aibă ca obiect fapta săvârșită în realitate.
Dacă se comit mai multe fapte penale, dar care se află în concurs, fiecare faptă trebuie descrisă separat. În cazul în care fapta descrisă în plângere se află în concurs cu alte fapte, de asemenea urmăribile și judecabile la plângerea prealabilă, și plângerea nu privește și aceste fapte, acestea nu pot face obiect de urmărire penală și judecată ca urmare a introducerii plângerii prealabile, deoarece organul căruia i s-a adresat plângerea este investit prin plângerea prealabilă numai cu privire la fapta care formează obiectul plângerii. Această situație nu trebuie confundată cu cazurile de indivizibilitate, când efectul plângerii prealabile introduse împotriva unuia dintre făptuitori se extinde și asupra celorlalți (indivizibilitate pasivă) sau cu situația în care existând mai multe persoane vătămate, plângerea introdusă doar de una dintre ele are efecte și asupra celorlalte care nu au introdus plângerea prealabilă (indivizibilitate activă).
Dacă pentru fapta descrisă nu se cere plângere prealabilă, plângerea făcută va avea valoarea unei simple plângeri sau a unui denunț și deci, dacă a fost introdusă la organul de urmărire penală, acesta se va considera sesizat cu urmărirea acelei fapte, iar dacă plângerea a fost introdusă la instanța de judecată aceasta o va trimite organului de urmărire penală.
Un alt element al plângerii prealabile privește indicarea făptuitorului, adică arătarea persoanei împotriva căreia se face plângerea și care să concretizeze în numele, prenumele și adresa unde locuiește făptuitorul. “Autor al faptei” în acest caz, nu are înțelesul restrâns din art.24 Cod penal, „persoana care săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală”, ci are sensul pe care codul penal îl dă participantului, adică persoana ce are calitatea fie de autor, fie de instigator sau de complice. Nu este necesar însă ca persoana vătămată să specifice această calitate.
În cazul în care la săvârșirea infracțiunii au participat mai multe persoane, este suficient ca în plângere să se indice doar una din ele, plângerea extinzându-și efectul și asupra celorlate persoane datorită solidarității procesuale care este consecință a indivizibilității pasive a răspunderii penale. În cazul plângerii prealabile adresate direct instanței de judecată, dacă făptuitorul nu este cunoscut, obligatoriu persoana vătămată se va adresa organului de cercetare penală pentru identificarea acestuia. Așadar, în situația în care persoana vătămată a adresat plângerea prealabilă instanței de judecată fără a india făptuitorul, sesizarea acestuia nu este legală, deoarece instanța nu poate intreprinde acte de identificare a făptuitorului, o asemenea comptență fiind rezervată organului de cercetare penală.
Indicarea mijloacelor de probă este necesară pentru a vedea dacă plângerea prealabilă este temeinică. În literatura de specialitate s-a arătat că dacă mijloacele de probă, adresa martorilor și a părților nu sunt cunoscute pot fi completate ulterior în fața organului de urmărire penală sau a instanței căreia i-a fost adresată plângerea.
Precizarea, dacă persoana vătămată se constituie parte civilă, este de asemenea necesară întrucât și cu privire la constituirea de parte civilă în procesul penal operează principiul disponibilității. Acțiunea civilă se exercită din oficiu numai în situația în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exrecițiu restrânsă. Pentru rezolvarea rapidă și eficientă a raporturilor juridice de ordin civil, în plângerea prealabilă trebuie indicată, dacă este cazul, și persoana responsabilă civilmente.
Deși legea nu prevede expres, tinând seama de particularitățile plângerii prealabile în raport cu plângerea penală, în sensul art.222 Cod procedură penală pe lângă aceste mențiuni, în mod obligatoriu în plângerea prealabilă se indică numele, prenumele și adresa exactă a persoanei vătămate, precum și cerea expresă de începere a urmăririi penale și de efectuare de cercetări penale împotriva făptuitorului sub aspecul infracțiunii săvârșite. De asemenea, plângerea prealabilă se semnează de către persoana vătămată.
În cuprinsul plângerii prealabile nu este necesar a fi menționată calitatea de parte vătămată întrucăt plângerea prealabilă implică, prin ea însăși, declararea persoanei vătămate ca parte în procesul penal. Dacă plângerea s-a făcut prin mandatar, cu mandat special sau de reprezentantul legal al persoanei vătămate, lipsită de capacitate de exercițiu, se atașează la plângere actul care face dovada acestei calități. Partea vătămată se constituie parte civilă în procesul penal prin precizarea în cuprinsul plângerii a obiectului cererii. Persoana vătămată poate să mai ceară, în cazul în care a suferit și un prejudiciu material, luarea unor măsuri asiguratorii, constând în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile și imobile ale învinuitului sau inculpatului.
Când conținutul plângerii prealabile nu cuprinde toate datele cerute de lege, organul căreia a fost adresată, are datoria să ceară completarea acesteia cu datele lipsă. Rolul activ al organului de cercetare penală, al procurorului sau al instanței, trebuie să se manifeste din plin la introducerea plângerii prealabile.
5. Titularii plângerii prealabile
În conformitate cu dispozițiile art.131 Codul penal și art.279 Codul de procedură penală precum și cu caracterul personal al plângerii prealabile, se poate observa că titularul unei asemenea plângeri este, în principiu, persoana vătămată prin infracțiune.
Prin „persoana vătămată” se înțelege persoana fizică care a suferit o vătămare fizică, morală sau materială prin infracțiune, iar legiuitorul a reglementat instituția plângerii prealabile pentru a ocroti, în primul rând, interesele celui vătămat prin infracțiune.
Cu toate că legea nu face nici o precizare, s-a considerat într-o opinie că plângerea poate fi introdusă și prin mandatar, cu condiția ca mandatul să fie special. Persoana vătămată prin infracțiune poate să fie și un minor fără capacitate de exercițiu sau un interzis judecătoresc, caz în care plângerea prealabilă se va introduce de către reprezentantul legal al acestuia-părinte, tutore, curator. O astfel de concluzie se deduce din interpretarea dispozițiilor art.284 alin.2 Codul de procedură penală care arată că “în cazul în care persoana vătămată este un minor sau incapabil, termenul de 2 luni se socotește de la data când persoana îndreptățită a reclama a știut cine este făptuitorul” coraborat cu art.132 alin.3 Codul penal care prevede că “pentru persoanele lipsite de capacitate de exrecițiu, împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali”. În conformitate cu dispozițiile Codului familiei, pentru copiii minori care nu au împlinit vârsta de 14 ani, reprezentanții lor legali sunt părinții sau tutorele, iar pentru interzișii judecătorești, tutorele sau curatorul numit provizoriu până la rezolvarea cererii de punere sub interdicție.
Dacă cel vătămat este o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, aceasta poate introduce personal plângerea prealabilă, dar numai cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Astfel, în practică au fost pronunțate soluții de încetare a procesului penal, în baza art.11 pct.2 lit.b și art.10 lit.f Cod procedură penală, în situația în care plângerea prealabilă a fost introdusă de către mama unui minor de 16 ani și nu de minor cu încuviințarea mamei sale, în acest mod nefiind îndeplinite condițiile pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. S-a hotărât încetarea procesului penal și în situația când plângerea a fost introdusă de bunic pentru un copil minor, lipsit de capacitate de exercițiu, deoarece acestuia îi lipsește calitatea de reprezentant legal al minorului, calitate pe care o au doar părinții sau tutorii.
În literatura de specialitate, s-a exprimat și opinia că plângerea introdusă de reprezentantul legal al minorului cu capacitate de exrecițiu restrânsă este valabilă, dacă minorul consimte în mod expres la plângerea făcută, ratificând-o în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile. Această opinie nu se justifică, minorul poate hotărî asupra introducerii sau nu a plângerii prealabile; chiar dacă a fost introdusă de reprezentantul său legal, plângerea poate fi ratificată sau nu de către minor, caz care echivalează cu lipsa plângerii prealabile.
Reprezentantul legal poate îndruma pe minor să introducă el, personal, plângerea prealabilă, în loc să o introducă ocrotitoriul legal și apoi minorul să o ratifice. Pe de altă parte, plângerea prealabilă introdusă de minor fără încuviințarea reprezentantului legal este lipsită de eficiență. În această situație primează voința minorului care hotărăște dacă introduce sau nu plângerea prealabilă și abia după aceea se pune problema voinței reprezentantului legal. De asemenea, se are în vedere și faptul că plângerea prealabilă este un drept personal al persoanei vătămate și în această situație, persoana vătămată este minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, iar nu ocrotitorul legal. Acordarea posibilității minorului cu capacitate de exrecițiu restrânsă de a-și exercita singur drepturile și de a-și îndeplini obligațiile este reglementată de art.9 alin.2 din Decret nr.31/1954 și art.125 alin.2 Codul familiei.
Argumentul potrivit căruia “dacă actele minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă trebuie încuviințate de ocrotitorul său legal, trebuie în mod simetric să se admită că același ocrotitor legal ar putea să încheie astfel de acte în numele minorului cu capacitate de exrecițiu restrânsă” este lipsit de temei întrucât nici legea de procedură penală și nici legea civilă nu prevăd o asemenea posibilitate. Tot astfel, nu se poate spune că “interpretarea restrictivă a acestor texte de lege ar avea drept rezultat împiedicarea minorului să obțină satisfacție prin justiție”. Ca o garanție a apărării persoanelor vătămate incapabile împotriva infracțiunilor la plângerea prealabilă, legea penală a prevăzut că dacă aceste persoane nu au o capacitate de exercițiu sau o capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu, art.131 alin.5 Cod penal, lipsa plângerii prealabile neânlăturând răspunderea penală. Din cuprinsul dispozițiilor art.131 alin.5 Cod penal, rezultă că în această ipoteză funcționează principiul disponibilității, în principal, și principiul oficialității, în subsidiar, dacă numai în ipoteza în care persoanele îndrituite de lege nu au introdus plângerea prealabilă la organele judiciare competente.
În legătură cu această chestiune, s-au exprimat două opinii diferite în literatura de specialitate.
Într-o primă opinie s-a susținut că exercitarea din oficiu a acțiunii penale reglementate în art.131 alin.5 Cod penal se referă exclusiv la infracțiunile pentru care plângerea prealabilă se introduce la organele de urmărire penală, organul de cercetare penală sau procuror, infracțiuni la care se referă textul art.279 lit.b și lit.c Cod procedură penală, nu și în cazul infracțiunilor pentru care plângerea prealabilă se asdresează direct instanței de judecată, art.279 lit.a Cod procedură penală. Această teză a pornit de la faptul, că, în legislațiile anterioare era obligatoriu parcurgerea procedurii de împăciuire în fața comisiei de judecată pentru unele infracțiuni urmăribile la plângerea prealabilă.
Într-o a doua opinie s-a considerat că dispozițiile art.131 alin.5 Cod penal sunt aplicabile tuturor infracțiunilor pentru care legea reglementează necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate, deoarece nu face nici o distincție sub acest aspect între infracțiunile pentru care legea prevede procedura acțiunii penale direct la instanță și cele pentru care plângerea prealabilă se adresează organelor de urmărire penală.
Într-adevăr, deoarece legea nu prevede situația de expcepție la care se referă textul art.131 alin.5 Cod penal, este aplicabilă tuturor infracțiunilor pentru care legea impune plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă este vorba de o persoană vătămată lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, indiferent de natura organului judiciar căruia i se adresează. Cum sesizarea din oficiu nu se poate dispune decât de către organul de urmărire penală, nu și de către instanța de judecată, numai organul de urmărire penală poate proceda, în principiu, la constatarea acesteia, autosesizându-se și apoi la începerea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale, în cazul în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă adresată organului de urmărire penală. Dacă organul de urmărire penală constată că este vorba de o infracțiune pentru care plângerea prealabilă se adresează indirect instanței de judecată, judecătoriei, acesta, din oficiu, va sesiza instanța competentă care va proceda la judecată, chiar în lipsa unei plângeri prealabile, iar procurorul de ședință va exercita, din oficiu, acțiunea penală după regulile dreptului comun. Singurul caz în care instanța poate să pună în mișcare, din oficiu, acțiunea penală în aceste cazuri, este reglementată de art.336 alin.2 Cod procedură penală și care se referă la extinderea procesului penal pentru alte fapte, dacă procurorul nu participă la judecată.
În literatura de specialitate, unanim s-a decis că plângerea prealabilă nu poate fi introdusă prin substituți procesuali, datorită caracterului ei intuitu personae. Plângerea prealabilă constituie o modalitate specială de sesizare prin derogare de la dispozițiile art.222 alin.5 Cod procedură penală privind plângerea și în același timp o modalitate prin care partea vătămată își exercită dreptul său exclusiv de a cere tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate de săvârșirea infracțiunii. Astfel, plângerea prealabilă introdusă de un soț pentru celălat soț sau de copilul major pentru părinte apare ca fiind făcută de o persoană fără calitate, ceea ce echivalează cu o lipsă a plângerii prealabile, art.10 lit.f Cod procedură penală. În acest caz, soluția care se impune este neînceperea urmăririi penale, dacă situația este descoperită înainte de începerea acesteia, sau încetarea urmăririi penale, dacă urmărirea penală a fost începută și între timp persoana care a suferit vătămarea nu introduce ea însăși o plângere prealabilă.
S-a susținut și opinia, după care, în situația în care unul dintre soți formulează plângerea prealabilă pentru celălat soț, o asemenea plângere este totuși în măsură să pună în mișcare acțiunea penală atunci când soțul pentru care s-a făcut plângerea o notifică în mod expres în termenul prevăzut de art.284 Cod procedură penală sau dacă este făcută de copilul major pentru părinți, este însușită în termenul legal de părintele pentru care s-a făcut plângerea. Această opinie nu se justifică, pentru că plângerea introdusă de copilul major pentru părinte nu este valabilă, echivalând cu inexistența plângerii prealabile, iar pe de altă parte, plângerea prealabilă este un drept personal al persoanei vătămate. Persoana vătămată poate foarte bine să introducă plângerea prealabilă în termenul prevăzut de lege, dacă dorește, în loc să ratifice o plângere făcută pentru ea de o persoană fără calitate. Curtea Supremă de Justiție a statuat într-o speță că plângerea prealabilă facută de fratele părții vătămate, dar însușită de către partea vătămată prin declarația făcută în fața organului de cercetare penală în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile este valabilă și instanța nu poate să înceteze procesul penal din lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate.
Exercitarea dreptului de a introduce plângerea prealabilă poate avea loc atât personal cât și printr-un mandatar special, dispozițiile art.222 Cod procedură penală fiind aplicabile prin analogie. Mandatul trebuie să fie special, să fie dat în cadrul termenului prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile, iar procura rămâne atașată plângerii. În practică au fost date soluții de încetare a procesului penal pe motivul că mandatul formulat era unul general și nu unul special, în temeiul căruia mandatarul ar fi putut introduce acțiune în justiție.
Întrucât infracțiunile pot vătăma atât persoane fizice cât și persoane juridice, s-a pus problema dacă plângerea prealabilă poate fi făcută de ori care din aceste categorii de persoane.
Într-o primă opinie, se admite introducerea plângerii prealabile de orice categorie de persoane vătămate; mai mult se precizează că dacă persoana vătămată este o organizație dintre cele prevăzute în art.145 Cod penal, plângerea prealabilă se face prin reprezentant.
Opus acestei păreri, majoritatea autorilor consideră, în mod just, că plângerea prealabilă nu poate fi introdusă decât de persoana fizică vătămată. Argumentele care se aduc sunt numeroase și țin de temeiurile social-penale ale plângerii prealabile, de natura infracțiunilor avute în vedere în acest regim juridic, de procedura introducerii și retragerii plângerii, de legătura cu alte instituții, cum ar fi împăcarea părților. Un prim argument se referă la sensul noțiunii de persoană vătămată prin care se înțelege numai persoana fizică ce a suferit în urma infracțiunii de vătămare fizică, morală sau materială, cât și la scopul pentru care a fost reglementată plângerea prealabilă: de a ocroti interesele celui vătămat prin infracțiune. Astfel, persoana vătămată, în sensul legii nu poate fi decât o persoană fizică. Acest lucru rezultă și din extinderea cazurilor în care legea pretinde existența unei plângeri prealabile: infracțiuni îndreptate împotriva persoanelor fizice sau împotriva patrimoniului persoanei fizice. De asemenea, se poate observa faptul că infracțiunile pentru care este necesară plângerea prealabilă, prin natura lor, nu pot vătăma decât persoane fizice.
Un alt argument adus în sprijinul acestei opinii se referă la retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților ca instituții strâns legate de instituția plângerii prealabile. Acestea sunt manifestări unilaterale și respectiv bilaterale de voință ale persoanei fizice prin care aceasta pune capăt procesului penal. Astfel, nu s-ar putea concepe niciodată, că împăcarea în procesul penal a intervenit între o persoană fizică și o persoană juridică; de asemenea, nu s-ar putea spune că o persoană juridică și-a retras plângerea prealabilă.
Plângerea prealabilă produce efecte in rem și nu in personam. Dacă infracțiunea a vătămat mai multe persoane, este suficientă plângerea uneia, pentru a subzista răspunderea penală cu privire la integralitatea faptei infracționale, deci și sub aspectul prin care s-au adus vătămări celor care nu au introdus prângerea prealabilă. Este așa numita indivizibilitate activă a răspunderii penale. Există și o indivizibilitate pasivă a răspunderii penale, potrivit căreia, dacă o infracțiune a fost săvârșită de mai mulți participanți și se face plângerea prealabilă numai cu privire la unul din ei, acțiunea penală se exercită împotriva tuturor și contra acelora pe care plângerea nu-i vizează.
Principiul indivizibilității se aplică și în situația în care nu sunt cunoscuți toți participanții, iar plângerea prealabilă se introduce numai împotrivă celor cunoscuți, urmând ca efectele introducerii unei astfel de plângeri să se extindă ope legis și asupra participanților descoperiți ulterior, fără a mai fi necesară o nouă plângere.
Indivizibilitatea activă și pasivă a răspunderii penale produce efecte similare și în cazul retragerii plângerii. În consecință, o retragere parțială a plângerii este lipsită de eficiență nu numai față de restul participanților, dar chiar și în raport cu cel sau cu cei față de care plângerea a fost retrasă. Deci pentru a înlătura răspunderea penală, plângerea prealabilă trebuie să provină de la toate persoanele vătămate și să se refere la toți participanții.
În literatura de specialitate și practica juridică s-a ridicat problema efectului decesului persoanei vătămate intervenit atât înainte de introducerea plângerii prealabile cât și după ce plângerea a fost introdusă, având în vedere că dreptul persoanei vătămate de a face plângere prealabilă este personal și netransmisibil.
În situația când decesul persoanei vătămate intervine înainte de introducerea plângerii prealabile, în literatura de specialitate s-au exprimat două opinii.
Într-o primă opinie s-a susținut posibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale din oficiu în situația în care persoana vătămată a decedat înainte de introducerea unei astfel de plângeri întrucât datorită decesului, aceasta nu a avut posibilitatea să-și manifeste voința. Un argument adus în sprijinul acestei opinii este acela că din moment ce ordinea publică a fost încălcată și voința persoanei vătămate nu se cunoaște, ar fi inechitabil ca făptuitorul să nu mai răspundă pentru infracțiunea săvârșită, având în vedere și faptul că legiuitorul atunci când a reglementat procedura plângerii prealabile s-a referit doar la condițiile normale de începere a urmăriri penale și a punerii în mișcare a acțiunii penale.
Acestei opinii i s-a adus o serioasă critică arătându-se că, dacă în timpul cât a fost în viață persoana vătămată nu a introdus plângerea prealabilă, ea nu a avut intenția să-l tragă la răspundere penală pe făptuitor și, ca atare, nu poate fi depășită voința sa. Mai mult decât atât, prin fapta săvârșită, fiind afectate interesele victimei, odată cu decesul acesteia și interesul persoanei vătămate în condamnarea făptuitorului dispare. S-a mai arătat că în această situație, prin punerea în mișcare a acțiunii penale din oficiu s-ar încălca principiul disponibilității și că dacă legiuitorul ar fi apreciat că în acest caz s-ar fi impus începerea urmăririi penale din oficiu ar fi stipulat aceasta în mod expres. De vreme ce legiuitorul n-a prevăzut o asemenea posibilitate, rezultă că dispozițiile legale existente sunt de strictă aplicabilitate.
O altă problemă privește situația procesului în cazul când intervine decesul părții vătămate după ce acesta a introdus plângerea prealabilă la instanța de judecată.
În literatura juridicăs-a exprimat opinia că într-o astfel de situație se creează un gol procesual, partea vătămată neputând fi înlocuită, întrucât exercită un drept personal, drept care se stinge o dată cu titularul său. Deci, acțiunea penală, în cazul infracțiunilor în care procesul penal se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate, fiind o acțiune personală, aceasta încetează o dată cu decesul titularului care are dreptul să o pornească.
Dimpotrivă, în practica judiciară recentă s-a decis că “dacă instanța a fost legal sesizată prin plângerea prealabilă a părții vătămate, decesul acesteia în cursul procesului nu constituie un motiv de încetare a procesului penal, art.10 lit.f Cod procedură penală, referindu-se la lipsa plângerii prealabile și nu la decesul părții vătămate după ce instanța a fost legal sesizată".
Mai poate fi invocat, ca argument și faptul că, întrucât, după noile modificări ale Codului de procedură penală, participarea procurorului la judecarea infracțiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă este obligatorie, aceasta în virtutea rolului său activ, ar trebui să susțină interesele părții vătămate chiar dacă aceasta a decedat.
Deci, o dată ce a intervenit inițiativa părții vătămate de a declanșa procesul penal, devine aplicabil principiul oficialității, întrucât din acest moment actele necesare desfășurării în continuare a procesului penal se efectuează din oficiu.
În literatura juridică de specialitate s-a pus problema dacă în urma decesului părții vătămate, moștenitorii acesteia au dreptul de a retrage plângerea prealabilă sau de a se împăca cu făptuitorul. Un asemenea drept nu le este recunoscut moștenitorilor părții vătămate, deoarece legea nu prevede o astfel de posibiliate, persoana vătămată fiind singura în drept să dispună asupra continuării sau încetării procesului penal.
S-a susținut, totodată, că decesul victimei ar lipsi pe inculpat de consecințele retragerii plângerii prealabile sau împăcării părților. O asemenea problemă nu se poate pune, deoarece retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților sunt instituții ce au un caracter personal astfel că ele nu reprezintă un drept pentru inculpat, ci o facultate a persoanei vătămate.
6.Termenul de introducere a plângerii prealabile
Potrivit art.284 alin.1 Cod procedură penală, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă la organul de urmărire penală competent într-un termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul. Spre deosebire de plângerea în sensul art.222 Cod procedură penală, pentru care legiuitorul nu a prevăzut un termen special în care aceasta să fie introdusă, introducerea ei trebuind doar să se încadreze în termenul de prescripție a răspunderii penale, plângerea prealabilă trebuie introdusă într-un termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul. Termenul de introducere a plângerii are un caracter peremptoriu a cărui nerespectare atrage decăderea din exercițiul dreptului de a introduce plângerea pentru infracțiunea săvârșită.
Legiuitorul a instituit un termen pentru introducerea plângerii prealabile întrucât infracțiunile ce se urmăresc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sunt dintre acelea care, prin natura lor, privesc relații sociale limitate, îndeosebi la interesele părților și este firesc ca legiuitorul să fi reglementat un termen pentru satisfacerea lor.
Caracterul relativ scurt al termenului, mult mai redus decât termenul de prescripție al acțiunii penale se explică prin “interesul de a nu lăsa partea vătămată ca prin voința sa să țină un timp prea îndelungat, pe infractor sub amenințarea plângerii prealabile, ceea ce ar putea da loc la șantaj ori teroare” și prin “prezumția că după trecerea unui termen mai mare, partea vătămată nu voiește și nu mai are motiv serios a face plângere”.
A fost exprimată și opinia că termenul de două luni “răspunde în primul rând finalității comune a termenelor procedurale, aceea de a asigura promtitudinea în judecarea și soluționarea cauzelor”. Însă, termenul de două luni, este prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile și nu pentru soluționarea acesteia.
În ipoteza în care persoana vătămată este minor sau un incapabil, termenul de două luni curge, potrivit dispozițiilor art.284 alin.2 Cod procedură penală, de la data când persoana îndreptățită a reclama a știut cine este făptuitorul. Așadar, momentul cunoașterii făptuitorului de către minor este irelevant, sub aspectul semnificației juridice, de vreme ce legea prevede curgerea acestui termen din momentul cunoașterii făptuitorului de către ocrotitorul legal al minorului.
Dacă persoana vătămată este un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, termenul va curge din momentul cănd acesta a știut cine este făptuitorul, nefiind semnificativă data cunoașterii făptuitorului de către reprezentantul legal al minorului.
În cazul în care făptuitorul nu este cunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală în vederea identificării lui, fără ca această cerere să echivaleze cu o plângere prealabilă. Organul de cercetare penală odată sesizat cu o astfel de cerere, nu are obligația efectuării urmăririi penale, ci e obligat să facă investigații numai pentru identificarea făptuitorului. Organul de cerecetare penală trebuie să comunice persoanei vătămate rezultatul cercetărilor, termenul de două luni, începând în acest caz, să curgă din momentul cunoașterii de către persoana vătămată a identității făptuitorului.
În doctrina și practica judiciară s-au susținut opinii contradictorii în legătură cu natura juridică a termenului de introducere a plângerii. Într-o opinie, în trecut, se considera că termenul de două luni este un termen de prescripție susceptibil de întrerupere și suspendare în condițiile art.123 și art.128 Cod penal. Alții au considerat că acest termen ar fi un termen substanțial. Nu poate fi vorba de un termen substanțial, deoarece Codul de procedură penală reglementează doar o singură categorie de termene substanțiale, și anume, cele privind durata măsurilor preventive. Într-o altă opinie, se susține că termenul de două luni prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile este un termen procedural, deoarece sancțiunea prevăzută pentru suspendarea acestui termen este specifică termenelor peremptorii, și anume, decăderea din exercițiul dreptului. Aceasta nu înseamnă că dacă o presoană vătămată nu a introdus plângerea prealabilă în termenul prevăzut de lege și apoi a fost vătămată din nou printr-o altă infracțiune urmăribilă la plângere prealabilă, aceasta nu-și poate exercita dreptul de a introduce plângere prealabilă pentru ultima infracțiune comisă deoarece în cazul primei infracțiuni a fost decăzută din dreptul de a introduce plângerea prealabilă ca urmare a neexercitării lui în termen de două luni.
Într-o altă opinie se apreciază că natura juridică dublă a instituției plângerii prealabile, atât de drept penal, cât și de procedură penală își pune amprenta asupra naturii termenului respectiv. Deși termenul de două luni prevăzut de art.284 alin.1 și alin.2 este precumpănitor procedural, nu se poate face abstracție nici de conținutul său substanțial constând în limitarea unui drept extraprocesual al părții vătămate, preexistent procesului penal, și în crearea corespunzătoare a îndrituirii pentru făptuitor de a nu fi tras la răspundere penală decât în acest interval.
Întrucât termenul este înscris în legea de procedură penală și codul nu face derogări sau alte precizări, s-a specificat în doctrină că acest termen pe luni trebuie calculat după regulile comune înscrise în art.186 alin.3 și alin.4 Cod procedură penală expirând la sfârșitul zilei corespunzătoare a ultimei luni. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are o zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni, iar când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.
Plângerea prealabilă se consideră făcută în termen, dacă partea vătămată a expediat-o prin poștă cu scrisoare recomandată. În acest caz, împlinirea termenului prevăzut de lege pentru introducerea ei se scoate în raport cu data înscrisă în recipisa poștei și imprimată de sigiliul aplicat pe plicul original, iar nu cu data înregistrării plângerii. O asemenea soluție se corelează cu prevederile art.187 alin.1 Cod procedură penală care admite doar trei excepții de la principiul potrivit căruia un act este considerat a fi fost făcut în termen, dacă s-a înregistrat la organul judiciar înăuntrul termenului prevăzut de lege, și anume: pentru actele depuse la administrația locului de deținere, la unitatea militară sau la oficiul poștal prin scrisoare recomandată.
Instanța supremă a decis că se impune aceeași soluție și în legătură cu plângerea prealabilă trimisă prin scrisoare simplă, arătând că și în acest caz trebuie să se ia în considerare data imprimată pe plic de ștampila poștei și nu de data înregistrării plângerii la instanță. O asemenea soluție nu poate fi acceptată deoarece, pe de o parte, o asemenea ipoteză nu este enumerată printre situațiile de excepție reglementate de art.187 alin.1 Cod procedură penală, iar, pe de altă parte, în acest caz nu există o atestare ori o înregistrare oficială a datei depunerii actului, astfel încât împlinirea termenului va trebui verificată în raport cu data înregistrării la instanța de judecată.
În literatura de specialitate și practica judiciară s-a pus problema determinării momentului din care începe să curgă termenul de două luni în cazul săvârșirii infracțiunii de abuz de încredere, în modalitatea refuzului de restituire a unui bun mobil. Soluția adoptată a fost că, data de la care se calculează termenul prevăzut de art.284 Cod procedură penală este momentul manifestării nejustificate a refuzului de restituire, repetările ulterioare ale refuzului neprezentând semnificație juridică. Refuzul trebuie să fie nejustificat, iar acțiunea privitoare la refuzul restituirii trebuie să fie certă, doarece o simplă amânare de scurtă durată sau o simplă întârziere nu pot fi considerate ca refuz de constituire. În acest sens au fost date și unele soluții de practică judiciară.
În cazul săvârșirii unor infracțiuni flagrante urmăribile la plângerea prealabilă, termenul de introducere a plângerii este mult mai scurt, și anume de 24 de ore de la constatarea săvârșirii lor. Nu va fi însă lipsită de valabilitate și nu va fi respinsă ca tardivă plângerea prealabilă ce nu a fost introdusă în acest termen, dar a fost introdusă înăuntrul termenului de două luni. Prin nerespectarea acestui termen mai scurt, partea vătămată pierde posibilitatea de a-i soluționa pricina conform procedurii speciale pentru infracțiunile flagrante prevăzute de dispozițiile art.465-479 Cod procedură penală, dar poate uzita de procedura obișnuită ordinară.
În situația în care persoana vătămată a fost împiedicată de o cauză temeinică, forța majoră, caz fortuit, să introducă plângerea în termen, legea acordă posibilitatea introducerii plângerii prealabile peste termen.
În literatura de specialitate s-a pus problema consecințelor ce pot rezulta în cazul în care la data schimbării încadrării juridice a faptei, teremenul de două luni prevăzut de art.284 alin.1 Cod procedură penală a expirat. În acest sens au fost exprimate mai multe opinii.
Într-o primă opinie s-a susținut că în acest caz are loc fie o prorogare de drept a termenului de două luni până la data când se schimbă, în cursul urmăririi penale sau al judecății, încadrarea juridică a faptei, fie o repunere în termen din oficiu.
Într-o a doua opinie s-a considerat că depășirea termenului de două luni atrage întotdeauna încetarea urmăririi penale sau a procesului penal, pornindu-se de la ideea că, unei fapte penale îi corespunde o singură încadrare juridică, indiferent dacă aceasta este corect stabilită de către organele judiciare.
Ambelor opinii li s-au adus critici, invocându-se faptul că termenul de două luni, în cazul schimbării încadrării juridice a faptei curge de la data când organul de urmărire penală sau instanța cheamă persoana vătămată și îi pune în vedere noua încadrare juridică, pentru că numai din acest moment persoana vătămată se află în cazul unei infracțiuni la plângerea prealabilă care este necesară pentru punere în mișcare a acțiunii penale.
Astfel, nu i se poate imputa presoanei vătămate că nu a cunoscut, din momentul săvârșirii faptei, încadrarea juridică corectă a acesteia, atâta timp cât organul de urmărire penală neavând de la început toate elementele de fapt care să-i dea posibilitatea exactei carcterizări a faptei,a început procesul penal din oficiu sub o altă încadrare juridică.
După intrarea în vigoare a actualelor coduri de procedură penală și penal s-a decis în caz de tardivitate a plângerii prealabile, procesul încetează în baza art.10 lit.f și nu lit.g, referitor la prescripție.
7.Organele competente să soluționeze plângerea prealabilă
Până la adoptarea Legii nr.104/1992 pentru modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a altor legi, precum și pentru abrogarea Legii nr.59/1968 și a Decretului nr.218/1977, plângerea prealabilă a persoanei vătămate se adresa, în cazul anumitor infracțiuni, comisiilor de judecată, în vederea realizării procedurii de împăcare a părților.
Prin Legea nr.104/1992 s-a stabilit ca pentru infracțiunile pentru care era necesară procedura de împăciuire în fața comisiei de judecată, plângerea prealabilă să se adreseze instanței de judecată.
În același timp, până la adoptarea acestei legi, pentru infracțiunile urmăribile la plângerea prealabilă, persoana vătămată se putea adresa, organelor de cercetare penală, procurorului, precum și instanței de judecată, acesteia din urmă în cazurile în care procedura de încardrare a împăcării părților avea un rezultat negativ.
În prezent, plângerea prealabilă a persoanei vătămate se poate adresa, după caz, organelor de urmărire penală sau direct instanței de judecată.
Această diferențiere în două mari categorii ale procedurii plângerii prealabile are incidență cu privire la aspectele de natură și strucutră interioară a procesului penal, determinând două regimuri judiciare total distincte.
Când plângerea prealabilă sesizează direct instanța de judecată, procesul penal are o formă atipică, lipsindu-i în acest caz, faza de urmărire penală, procedura de judecată declanșându-se nemijlocit odată cu judecarea cauzei penale.
Dimpotrivă, când plângerea se introduce la organele de urmărire penală, procesul penal are formă tipică, fiind organizat în condiții obișnuite.
Partea vătămată nu răspunde penal și nu suportă consecințele procesuale ale plângerii prealabile, de exemplu, cheltuielile judiciare derivate dintr-o culpă procesuală, care ducând la punerea în mișcare a acțiunii prilejuiește achitarea sau scoaterea de sub urmărire penală. O asemenea răspundere subzistă numai dacă prin plângere s-a săvârșit o denunțare calomnioasă.
A.Organul de urmărire penală
Plângerea prealabilă se adresează, fie organului de cercetare penală, poliției sau organului de cercetare special prevăzut de lege, fie procurorului pentru infracțiunile prevăzute de art.279 lit.b și lit.c Cod procedură penală. Despărțirea lor în două cazuri distincte a fost necesară pentru că, în concret, plângerea prealabilă se introduce la organe de cercetare sau procurori diferiți, după cum cauzele penale la care se referă sesizările sunt guvernate de normele de competență materiale comune sau cad sub incidența normelor de competență personală.
Potrivit art.279 alin.2 lit.b Cod procedură penală, plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului în cazul altor infracțiuni decât cele pentru care plângerea prealabilă se introduce la instanța de judecată. Infracțiunile pentru care plângerea prealabilă se introduce la organul de cercetare penală sau procuror sunt: vătămare corporală (art.181 Cod penal), vătămarea corporală din culpă (art.184 alin.3 Cod penal), violare de domiciliu (art.192 alin.1 Cod penal), violarea secretului corespondentei (art.195 Cod penal), divulgarea secretului profesional (art.196 Cod penal), viol (art.197 alin.1 Cod penal), distrugerea (art.217 alin.1 Cod penal), adulter (art.304 Cod penal).
În literatura de specialitate s-a susținut că întrucât nici una dintre infracțiunile la care se referă art.279 alin.2 lit.b Cod procedură penală nu intră în competența de urmărire exclusivă a procurorului, pentru oricare dintre aceste infracțiuni plângerea prealabilă se poate adresa fie organului de cercetare, fie procurorului.
Plângerea prealabilă se adresează numai organelor de cercetare comune ale poliției și organelor de cercetare penală speciale prevăzute de art.208 lit.a și lit.b datorită naturii infracțiunilor pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile și competenței organelor de cercetare penală.
Nu poate fi considerată plângere prealabilă, cererea făcută de persoana vătămată organului de cercetare penală în vederea identificării făptuitorului dacă infracțiunea săvârșită face parte dintre cele pentru care plângerea prealabilă trebuie introdusă la instanța de judecată. Această concluzie se impune datorită faptului că după identificarea făptuitorului, persoana vătămată s-ar putea să nu mai fie de acord cu tragerea acestuia la răspundere.
Procurorul sau organul de cercetare penală, după primirea plângerii prealabile, dispune, după caz, potrivit dispozițiilor art.228, începerea sau neînceperea urmăririi penale. Dacă se dispune începerea urmăririi penale, procesul penal se desfășoară în mod normal, existând însă posibilitatea ca el să înceteze prin retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților.
În literatura de specialitate s-a subliniat că în situația în care plângerea adresată organului de cercetare penală privește o infracțiune pentru care nu este necesară plângerea prealabilă însă această infracțiune este de competența organului de cercetare penală unde a fost introdusă, acesta reține cauza pentru a efectua urmărirea. Dacă organul de cercetare constată că nu este competent să efectueze urmărirea, trimite cauza procurorului. Tot astfel, în cazul în care instanța a fost sesizată cu o plângere prealabilă care, potrivit legii, se adresează organului de urmărire penală, nu va proceda la judecarea cauzei, ci o va trimite procurorului.
Potrivit art.279 alin.2 lit.c Cod procedură penală,când plângerea este îndreptată împotriva unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător și controlor financiar de la Camera de Conturi Județeană sau contra unei persoane arătate la art.29 pct.1, aceasta se introduce la organul competent să efectueze urmărirea penală care este întotdeauna, în acest caz, procurorul.
Parchetul căruia i se adresează plângerea prealabilă, diferă, în funcție de locul unde își desfășoară activitățile judecătorul, procurorul, notarul public sau militarul împotriva căruia se face plângerea.
În cazul militarilor, plângerea prealabilă se adresează parchetelor militare, organul de urmărire penală procedând potrivit regulilor obișnuite, informând pe comandant de îndată ce a început urmărirea penală.
Procurorul, primind plângerea prealabilă a persoanei vătămate, începe sau nu urmărirea penală după cum, din plângerea prealabilă introdusă, precum și din actele premergătoare, reiese sau nu că poate fi declanșat procesul penal.
B. Instanța de judecată
În privința sesizării instanțelor penale cu rezolvarea anumitor cauze, în dreptul nostru, funcționează regula că actul de sesizare îl constituie rechizitorul procurorului. În mod excepțional, legea prevede posibilitatea ca instanța de judecată să fie sesizată prin plângerea prealabilă de către persoana vătămată.
Acest mod de sesizare a instanței poartă denumirea de “acțiune penală directă” și a reintrat în reglementarea procesual-penală română prin Legea nr.104/1992, instituția aceasta existând și în Codul de procedură penală anterior unde se prevedea că partea vătămată se putea adresa direct instanței de judecată pentru anumite infracțiuni. În actualul Cod de procedură penală, infracțiunile pentru care plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată sunt expres și limitativ prevăzute de art.279 alin.2 lit.a modificat prin Legea 104/1992. Aceste infracțiuni sunt: lovirea sau alte violențe (art.180 Cod penal); vătămare corporală din culpă (art.184 alin.1 Cod penal); amenințarea (art.193 Cod penal); insulta (art,205 Cod penal); calomnia (art.206 Cod penal); furtul pedepsit la plângerea prealabilă (art.210 Cod penal); abuzul de încredere (art.213 Cod penal); tulburarea de posesie (art.220 Cod penal).
Întrucât plîngerea prealabilă adresată de partea vătămată, nemijlocit, instanței pune în mișcare acțiunea penală și determină judecarea cauzei penale în absența unei urmăriri penale efectuate anterior, această formă de sesizare a instanței este cunoscută în doctrină sub denumirea de acțiune penală directă.
Spre deosebire de prevederile actuale, în reglementarea anterioară, instanța de judecată nu putea fi sesizată, în mod direct, cu plângere prealabilă,fiind obligatorie parcurgerea unei proceduri de încadrare a împăcării în fața comisiei de judecată și numai după efectuarea acestei proceduri, persoana vătămată, în anumite condiții, se putea adresa cu plângere prealabilă instanței de judecată.
Acest mod de seizare a instanței nu poate fi considerat ca o acțiune penală directă, deoarece plângerea prealabilă trebuia să fie însoțită de o dovadă prin care se atesta parcurgerea procedurii de încercare a împăcării părților în fața comisiei de judecată. Astfel, plângerea prealabilă adresată instanței de judecată, în reglementarea anterioară, constituia doar o sesizare subsidiară, nu și o acțiune penală directă.
Din dispozițiile art.279 alin.2 lit.a Cod procedură penală rezultă că pentru a introduce plângerea prealabilă la instanța de judecată trebuie să fie îndeplinite două condiții, deși acestea nu sunt prevăzute expres de lege.
În primul rând, din descrierea faptei penale făcută de către persoana vătămată, să rezulte că plângerea prealabilă a acesteia se referă la una din infracțiunile enumerate limitativ de art.279 alin.2 lit.a Cod procedură penală.
În al doilea rând, plângerea prealabilă trebuie să cuprindă indicarea autorului faptei, fără o asemenea mențiune, plângerea nefiind legal adresată instanței. Această condiție se desprinde din partea finală a art.279 alin.2 lit.a care arată că în cazul în care făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui.
Constatând că sunt îndeplinite aceste două condiții, președintele instanței primind plângerea prealabilă, fixează termen de judecată și dă dispoziții pentru citarea persoanelor care trebuie să participe la judecarea cauzei. După ce acțiunea penală a fost pusă în mișcare, judecata se desfășoară potrivit normelor care reglementează desfășurarea judecării cauzelor penale în primă instanță.
În concluzie, se poate observa că pentru infracțiunile cu un grad mai redus de pericol social, plângerea prealabilă se introduve direct la instanța de judecată. Pentru infracțiunile cu un grad de pericol social mai ridicat, plângerea prealabilă se adresează fie organului de cercetare penală, fie procurorului.
De asemenea, se poate observa, că în timp ce în cazurile reglementate de art.279 alin.2 lit.a și lit.b, sesizarea se face cu respectarea regulilor de competență materială, în cazurile prevăzute de art.279 alin.2 lit.c Cod procedură penală, sesizarea se face conform regulilor de competență personală.
=== lucrare222 ===
CAP.II. ASPECTE SPECIALE PRIVIND PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE
1.Procedura în cazul infracțiunilor flagrante
Având în vedere pericolul social sporit pe care îl reprezintă săvârșirea infracțiunilor flagrante, precum și necesitatea culegerii probelor, legiuitorul a prevăzut obligația organelor de urmărire penală de a constata săvârșirea unor asemenea infracțiuni chiar în lipsa plângerii prealabile (art.280 alin.1 Cod procedură penală).
Conform legii, este considerată flagrantă, acea infracțiune descoperită în momentul săvârșirii ei sau imediat după săvârșire, precum și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărită de persoana vătămată, de martori oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.
În literatura de specialitate s-a remarcat că dacă infracțiunea cu plângere prealabilă este flagrantă, în momentele inițiale ale procesului penal se manifestă o revenire către principiul oficialității, organul de urmărire penală fiind obligat să constate săvârșirea faptei, chiar dacă nu s-a introdus plângerea prealabilă (art.280 Cod procedură penală). Însă, organul de urmărire penală trebuie să se limiteze doar la constatarea săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, nefiind îndreptățit să desfășoare, în continuare, activități specifice fazei de urmărire penală, întrucât, după constatarea infracțiunii flagrante devine incident principiul disponibilității.
Cu ocazia constatării infracțiunii, organul de urmărire penală întocmește un proces verbal care cuprinde informații cu privire la împrejurările în care a fost comisă fapta și este semnat de către organul constatator, de către învinuit și de către persoanele ascultate (art.467 Cod procedură penală), proces verbal care reprezintă actul de începere a urmăririi penale.
Potrivit dispozițiilor art.280 alin.2 Cod procedură penală, dacă infracțiunea flagrantă este dintre cele arătate în art.279 alin.2 lit.a, constatările făcute vor fi trimise, la cerere, instanței sesizate prin plângerea prealabilă.
Dacă infracțiunea flagrantă este dintre cele arătate în art.279 lit.b și lit.c Cod procedură penală, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, atunci, după caz, continuă urmărirea penală sau trimite cauza organului competent.
Organul de urmărire penală continuă urmărirea penală în cazul infracțiunilor prevăzute în art.279 lit.b Cod procedură penală și trimite cauza organului competent în cazurile referitoare la infracțiunile prevăzute în art.279 lit.c Cod procedură penală.
Procedura de urmărire și judecare a unor infracțiuni flagrante se aplică în cazul infracțiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă, numai dacă persoana vătămată a introdus în termen de 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii flagrante plângerea prealabilă la organul de urmărire penală. În acest scop, persoana vătămată este chemată și întrebată de organul de urmărire penală dacă înțelege să facă plângere în termenul mai sus arătat.
Dacă persoana vătămată face plângere prealabilă după ce au trecut 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii, dar nu mai târziu de două luni din ziua în care a știut cine este făptuitorul, se va trece la tragerea la răspunderea penală a făptuitorului aplicându-se procedura obișnuită de urmărire și judecată.
2.Procedura în caz de conexitate sau de indivizibilitate
Conexitatea și indivizibilitatea sunt instituții procesuale care au rezonanță în cadrul competenței organelor judiciare în sensul modificării fizionomiei normale a competenței, prin prorogarea acesteia.
Codul de procedură penală reglementează procedura de judecată a infracțiunilor în caz de conexitate sau de indivizibilitate, în sensul că potrivit art.281 alin.1 Cod procedură penală în caz de conexitate sau indivizibilitate între infracțiunile arătate în art.279 lit.a-c, dacă disjungerea nu este posibilă, se aplică procedura prevăzută în art.35 Cod procedură penală.
Astfel, organul sesizat cu soluționarea unor cauze privind infracțiuni pentru care plângerea prealabilă se adresează unor organe diferite, verifică dacă infracțiunile respective pot fi dispuse și dacă acest lucru nu este posibil, să procedeze conform art.35 Cod procedură penală, trimițând întreaga cauză organului competent, ca urmare a prevederilor regulatorului de competență.
Legăturile mai strânse, în sensul indivizibilității sau mai puțin strânse, în cazul conexității între participanții la săvârșirea aceleiași infracțiuni, între anumite infracțiuni sau între acele materiale care alcătuiesc latura obiectivă a unei infracțiuni impun, în vederea bunei rezolvări, reunirea cauzelor.
În cazul conexității sau indivizibilității, regula este reunirea cauzelor, iar disjungerea, soluționarea separată a cauzelor, constituie excepția.
Deci, în cazul infracțiunilor pentu care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă acestea sunt în stare de conexitate sau indivizibilitate, regula este disjungerea cauzelor. Cu alte cuvinte, reglementarea este diametral opusă cu aceea din cadrul prorogării de competență. Aceasta se explică prin faptul că în art.279 lit.a-c Cod procedură penală sunt prevăzute infracțiuni dintre care unele se caracterizează prin existența fazei de urmărire penală, altele cad în competența de urmărire și judecată a unor organe speciale (instanțe militare, Curtea Supremă de Justiție), altele se caracterizează printr-o procedură obișnuită de urmărire și judecată, iar pentru reunirea cauzelor e necesară îndeplinirea anumitor condiții, cum sunt: cauzele să se afle în aceeași fază și etapă procesuală, cauzele să poată fi reunite în fața aceluiași organ judiciar. Dacă, de exemplu, există două infracțiuni conexe dintre care una se află în faza de urmărire penală, iar cealaltă se află în curs de soluționare în fața instanței de judecată, reunirea acestor cauze nu este posibilă deoarece nu se află în faze procesuale diferite.
Potrivit art.281 alin.2, procedura prevăzută în art.281 alin.1 se aplică și în cazul când conexitatea sau indivizibilitatea privește o infracțiune pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă și o altă infracțiune pentru care nu se cere plângerea prealabilă, dacă disjungerea nu e posibilă.
Dispozițiile art.281 alin.2 impun ca ori de câte ori o infracțiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă, este conexă cu o infracțiune pentru care operează oficialitatea și disjungerea nu este posibilă, competența revine organului care are competența de a urmării infracțiunea supusă regimului oficialității. Astfel, în cazul în care instanța este sesizată, în aceeași cauză, pentru o infracțiune la care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă și pentru o infracțiune la care acțiunea se pune în mișcare din oficiu, cauza trebuie trimisă la procuror în vederea efectuării urmăririi penale pentru ambele infracțiuni, urmând ca, în conformitate cu prevederile art.281 alin.2, instanța să fie sesizată din rechizitoriu.
În același mod se procedează în cazul indivizibilității, când mai multe persoane au participat la săvârșirea aceleiași infracțiuni și numai pentru unii dintre participanți este necesară plângerea prealabilă.
Într-o speță, prima instanță a dispus în mod greșit încetarea procesului penal datorită lipsei nejustificate a părții la două termene consecutive de judecată (art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.h și art.284 Cod procedură penală), în cauză fiind trei infracțiuni conexe dintre care una se urmărea din oficiu, iar celelalte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, deoarece în acest caz, sesizarea instanței de judecată trebuie făcută prin rechizitoriu, competența revenind organului însărcinat cu urmărirea infracțiunii supusă regimului oficialității. Instanța trebuie să trimită cauza procurorului în vederea efectuării urmăririi penale, în speță neaplicându-se dispozițiile art.284 Cod procedură penală referitoare la lipsa nejustificată a părții vătămate la două termene consecutive de judecată.
3. Procedura în cazul schimbării încadrării juridice a faptei
În dispozițiile legii s-a prevăzut posibilitatea ca, într-o cauză penală, să se decopere, în urma cercetărilor, că fapta urmează să primească o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă.
Legislațiile anterioare nu rezolvau asemenea situații și practic organul de urmărire penală înceta procesul penal, iar instanța de judecată, anula urmărirea.
Art.286 Cod procedură penală reglementează situația juridică, atât pentru faza de urmărire penală, cât și pentu faza de judecată, a infracțiunilor care inițial se urmărea din oficiu, iar prin schimbarea încadrării juridice devin urmăribile la plângerea prealabilă.
În dispozițiile art.286 alin.1 se arată că dacă într-o cauză, în care s-au făcut acte de cercetare penală, se constată, ulterior, că fapta urmează a primi o încadrare juridcă pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângerea. În caz afirmativ, organul de cercetare penală, după caz, continuă cercetarea sau trimite dosarul instanței de judecată competente. În caz contrar, transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale în termeiul art.11 pct.1 lit.c, combinat cu art.10 lit.f..
Noua încadrare juridică a faptei atrage competența oricărui organ judiciar prevăzut în art.279 lit.a-c, organului de cercetare penală revenindu-i obligația ca, în cazul în care persoana vătămată, fiind chemată, a făcut plângerea prealabilă, să continue cercetarea, când infracțiunea face parte dintre acelea pentru care plângerea prealabilă i se adresează chiar acestuia, sau să trimită dosarul instanței de judecată, când noua încadrare juridică atrage competența acesteia.
În situația în care persoana vătămată, chemată în fața organului de cercetare penală, declară că nu face plângere prealabilă, organul de cercetare penală trimite dosarul procurorului în vederea încetării urmăririi penale.
Art.286 alin.2 Cod procedură penală reglementează procedura care trebuie aplicată în situația în care schimbarea încadrării juridice a faptei se face în fața instanței de judecată. Astfel, instanța cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere pentru infracțiunea respectivă și, după caz, continuă sau încetează procesul penal.
În cazul în care la dosarul cauzei există plângerea persoanei vătămate sau dacă aceasta, fiind chemată, declară că face plângere, instanța continuă judecata, indiferent dacă infracțiunea este dintre acelea menționate în art.279 alin.2 lit.a-c, deoarece prevederile alin.2 din art.286 Cod procedură penală nu face nici o deosebire în acest sens.
O problemă care s-a pus în literatura de specialitate a fost soluționarea acțiunii civile în cazul în care partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal și instanța a dispus încetarea procesului penal. Rezolvarea acestei probleme este consacrată în art.364 alin.4 Cod procedură penală unde se arată că în astfel de cazuri, instanța nu mai poate soluționa acțiunea civilă.
Dacă în timpul judecății, după terminarea cercetării judecătorești se schimbă încadrarea juridică a faptei într-o infracțiune cu acțiune penală directă, instanța nu poate considera că plângerea a fost greșit îndreptată și continuă rezolvarea cauzei. În schimb, plângerea prealabilă se consideră greșit îndreptată, în cazul în care în faza de urmărire penală se schimbă încadrarea juridică a faptei într-o infracțiune care se urmărește la plângerea prealabilă adresată direct instanței. În acest caz organul de urmărire penală dispune încetarea urmăririi penale și trimite dosarul instanței de judecată competente.
Art.286 Cod procedură penală reglementează doar situația în care organele judiciare sunt sesizate cu o infracțiune pentru care urmărirea și judecata se desfășoară din oficiu, iar prin schimbarea încadrării juridice, această infracțiune devine urmăribilă la plângerea prealabilă fără a se referi și la situația inversă când o infracțiune urmăribilă la plângerea prealabilă prin schimbarea încadrării juridice se transformă într-o infracțiune pentru care nu e necesară plângerea prealabilă. Într-o asemenea situație soluțiile diferă în funcție de faza procesuală. Astfel, dacă, în faza de urmărire penală, acțiunea penală a fost pusă în mișcare la plângerea prealabilă, iar ulterior, prin schimbarea încadrării juridice pentru acea faptă nu mai este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală continuă cercetarea, plângerea prealabilă fiind considerată o plângere simplă. Dacă o asemenea situație are loc în faza de judecată în sensul că instanța este sesizată legal cu o plângere prealabilă, iar în cursul cercetării judecătorești se constată că sesizarea instanței se face prin rechizitoriul procurorului, instanța va proceda conform art.334 Cod procedură penală va pune în discuție părților noua încadrare juridică și va trimite cauza procurorului conform art.332 alin.1 Cod procedură penală. Dacă schimbarea încadrării juridice are loc după terminarea cercetării judecătorești, cauza nu se mai restituie.
=== lucrare333 ===
CAP.III. DEOSEBIREA DINTRE PLÂNGEREA PREALABILĂ ȘI ALTE MODURI DE SESIZARE
1.Moduri de sesizare a organelor judiciare
Pentru declanșarea activităților procesuale și procedurale ce caracterizează procesul penal este necesar ca organul judiciar penal competent să fie încunoștiințat despre săvârșirea unei infracțiuni. Fără această încunoștiințare nu se poate vorbi de proces penal. Este indispensabil ca organul judiciar penal competent să afle mai întâi că s-a săvârșit o infracțiune și numai după aceea să declanșeze activitatea de urmărire și judecată în vederea tragerii la răspundere penală a persoanei vinovate și aplicării uneia din sancțiunile prevăzute de lege pentru fapta comisă.
Organele judiciare penale (fie organele de urmărire penală, fie instanța de judecată, în cazurile de acțiune penală directă) pot afla despre săvârșirea unei infracțiuni print-unul din modurile de sesizare prevăzut de lege.
Sesizarea reprezintă aducerea la cunoștință organelor judiciare penale competente a împrejurării săvârșirii unei infracțiuni în vederea luării măsurilor procesuale și procedurale prevăzute de lege.
Sesizarea conține atât elementul de informare cât și temeiul legal de desfășurare a activității de cercetare. Sesizarea reprezintă punctul de plecare al urmării penale.
Ea nu trebuie confundată cu investirea, care este actul intern al organului judiciar (fie a organului de urmărire penală, fie a instanței), prin care acesta, considerându-se legal sesizat, primește sesizarea (o înregistrează), având, din acest moment, obligația desfășurării activităților prevăzute de lege în vederea realizării urmăririi penale (art.200 Cod de procedură penală) sau al judecății în cazurile prevăzute de art.279 alin.2 lit.a Cod procedură penală.
Modurile de sesizare a organelor judiciare sunt prevăzute în Codul de procedură penală, în capitolul IV într-o secțiune aparte intitulată “sesizarea organelor de urmărire penală”. Sesizarea organelor judiciare privește, însă, atât organele de urmărire penală cât și instanța de judecată, între cele două moduri de sesizare existând deosebiri fundamentale. O primă distincție privește subiecții care pot face sesizarea. Astfel, sesizarea organului de urmărire penală se poate face de orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă a fost sau nu lezată, pe când în cazul sesizării de judecată, aceasta nu se poate face de cât de procuror sau de către persoana vătămată în situațiile prevăzute expres prevăzute de lege.
Deosebire există și în ceea ce privește modalitățile de sesizare: organele de urmărire penală pot fi sesizate de exemplu prin plângere, denunț, sesizare din oficiu, plângere prealabilă a persoanei vătămate, etc., iar instanțele de judecată numai prin rechizitoriul procurorului sau plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Deosebiri se pot remarca și în ceea ce privește conținutul drepturilor și obligațiilor procesuale ale organelor judiciare penale, stabilite potrivit legii în urma sesizării.
Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală pot fi clasificate după mai multe criterii. Astfel, în funcție de persoanele sau organele care fac sesizarea, modurile de sesizare pot fi externe și interne. Modurile de sesizare externe sunt cele în care sesizarea este făcută de către o persoană fizică sau juridică din afara organelor de urmărire penală. Astfel de sesizări pot fi făcute prin plângere, denunț, sesizarea sau autorizarea organului prevăzut de lege, plângere prealabilă, etc. Modurile se sesizare internă există atunci când organul de urmărire penală se sesizează în baza propriilor sale investigații ori a celor efectuate de către organele operative ale Ministerului de Interne. Un astfel de mod de sesizare este sesizarea din oficiu. Distincția dintre cele două moduri de sesizare prezintă interes practic, deoarece începerea urmăririi penale se dispune în mod diferit, după cum sesizarea este internă sau externă.
Din punct de vedere al efectelor produse, modurile de sesizare pot fi generale și speciale. Modurile de sesizare generale sunt cele care au ca și efect doar încunoștiințarea organului de urmărire penală despre săvârșirea unei infracțiuni, însă nu sunt indispensabile, putând fi înlocuite cu sesizarea din oficiu. Sunt moduri generale de sesizare: plângerea, denunțul, sesizările persoanelor cu funcții de conducere sau angajate în muncă. Modurile de sesizare speciale au ca și efect nu numai încunoștiințarea organelor de urmărire penală, ci și condiționarea de existența acestora a însuși actului de începere a urmăririi penale și respectiv a punerii în mișcare a acțiunii penale și a exercitării acesteia.
Între cele două categorii de moduri de sesizare există deosebiri. Primele pot fi intentate de persoane fără o calitate specială, pe când sesizările speciale pot fi utilizate numai de persoane anume desemnate, cu o calitate specială. De exemplu, plângerea prealabilă poate fi făcută, în principiu, numai de către persoana vătămată. Sesizările generale duc la începerea urmăririi penale pe când cele speciale condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale, respectiv începerea urmăririi penale.
Modurile generale de sesizare se referă la orice infracțiune, modurile speciale la anumite infracțiuni prevăzute de lege.
În funcție de organul de urmărire penală sesizat, modurile de sesizare pot fi: moduri de sesizare primare și moduri de sesizare complementare. Sesizarea este primară atunci când încunoștiințarea despre săvârșirea unei infracțiuni a ajuns prima dată în fața unui organ de urmărire penală, nefiind sesizat anterior un alt organ de urmărire penală. Sesizarea primară poate avea loc prin una din următoarele modalități de sesizare: plângere, denunț, modurile speciale de sesizare, sesizare din oficiu. Sesizarea este complementară în situația în care cauza a trecut anterior în fața unui alt organ de urmărire penală. Sesizarea complementară este posibilă în cazul în care un organ de urmărire penală își declină competența în favoarea altui organ.
În raport de numărul sesizărilor, sesizarea poate fi principală sau secundară. Sesizarea este principală când există o singură sesizare și secundară când sesizarea inițială este urmată de una sau mai multe subsesizări subsecvente. Sesizarea principală există întotdeauna când există și o sesizare primară. Sesizarea secundară există atunci când instanța restituie dosarul procurorului pentru refacerea sau completarea urmăririi penale, când însuși procurorul restituie dosarul organului de cercetare penală pentru refacerea sau completarea cercetării penale sau în situațiile prevăzute de art.336 și art.337 Cod procedură penală de extindere a acțiunii penale cu privire la alte fapte sau la alte persoane.
Cea mai importantă și complexă clasificare a modurilor de sesizare a organelor de urmărire penală este cea în moduri generale și moduri speciale de sesizare.
Sesizarea organelor de urmărire penale nu are semnificația declanșării procesului penal, deși s-a susținut acest lucru în literatura de specialitate, ci ea reprezintă o etapă ce face parte din faza urmăririi penale.
Sesizarea este o legitimatio ad procesum în sensul că în lipsa unei sesizări, organele juridice penale nu pot desfășura nici una din activitățile procesuale și procedurale prevăzute de lege.
2.Plângerea prealabilă-Plângerea penală
Este necesar a se face deosebirea între plângerea simplă, ca modalitate ordinară, comună, de sesizare a organelor juridice penale, și plângerea prealabilă, ca mod de sesizare exclusiv, întrucât aceasta din urmă are un tratament juridic aparte. Natura juridică și efectele pe care le produce plângerea prealabilă sunt cu totul altele decât cele ale plângerii simple.
În conformitate cu prevederile art.222 Cod procedură penală, plângerea este încunoștiințarea făcută de o persoană sau de o unitate la care se referă art.145 Cod penal (autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public) căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracțiune.
Cele două instituții prezintă unele trăsături care le aseamănă, dar și unele particularități prin care se deosebesc.
O asemănare între cele două instituții decurge din faptul că atât plângerea prealabilă, cât și plângerea simplă sunt moduri de sesizare a organelor judiciare despre săvârșirea unei infracțiuni în vederea tragerii la răspundere a celui vinovat. Însă plângerea prealabilă reprezintă un mod special de sesizare a organelor judiciare, pe când plângerea penală este un mod general de sesizare a organelor de urmărire penală. De asemenea, plângerea prealabilă fiind un mod special de sesizare nu poate fi înlocuită cu nici un alt mod de sesizare așa că în lipsa acesteia urmărirea penală nu poate începe, iar acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau exercitată. În schimb, plângerea penală fiind un mod general de sesizare a organelor de urmărire penală poate fi înlocuită cu oricare din modurile generale de sesizare (denunț, sesizare din oficiu).
O deosebire importantă între cele două instituții se poate remarca în ceea ce privește natura lor juridică. Plângerea reprezintă numai un act de sesizare a organelor judiciare prevăzute de art.222 Cod procedură penală, câtă vreme plângerea prealabilă, pe lângă faptul că este o modalitate specială de sesizare a organelor judiciare, este, în același timp, și o condiție de pedepsibilitate și procedibilitate, plângerea prealabilă având o natură juridică complexă.
Sub aspectul formei, plângerea, în sensul art.222 Cod procedură penală poate îmbrăca atât forma scrisă, cât și forma orală; plângerea prealabilă nu poate fi făcută decât în scris.
O altă distincție privește titularii dreptului de a introduce plângerea penală, respectiv plângerea prealabilă. Ambele plângeri pot fi introduse de persoana vătămată prin infracțiune, dar în timp ce plângerea penală poate fi făcută de o persoană fizică, cât și de o persoană juridică, în cazul plângerii prealabile dreptul de a face plângere aparține doar persoanelor fizice. Tot din punct de vedere al titularilor, se mai poate remarca o deosebire și anume, posibilitatea substituiților procesuali de a introduce plângere. Astfel, plângerea penală poate fi făcută de un soț pentru celălalt soț și de către copilul major pentru oricare din părinți, pe când plângerea prealabilă, datorită caracterului ei personal, nu poate fi introdusă de substituiți procesuali.
Dispozițiile art.222 alin.3 Cod procedură penală privind posibilitatea introducerii plângerii penale de către mandatar se aplică în egală măsură și plângerii prealabile; în ambele cazuri se cere ca mandatul să fie special. Pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu (minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și persoana pusă sub interdicție), atât plângerea penală cât și plângerea prealabilă se face de către reprezentantul său legal, iar pentru persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă (minor între 14 și 18 ani) plângerile se fac personal, însă cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă (părinte, tutore, curator).
Comparând plângerea prealabilă și plângerea penală sub aspectul conținutului se poate observa că între ele există câteva deosebiri în sensul că, în conținutul plângerii prealabile sunt trecute mai multe elemente decât în conținutul plângerii penale. Aceste date suplimentare cerute pentru conținutul plângerii prealabile privesc: adresa părților și a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă și, când este cazul, indicarea persoanei civilmente. Precizarea acestor elemente în conținutul plângerii prealabile este explicată în literatura de specialitate prin aceea că în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede plângere prealabilă, persoana vătămată este întotdeauna o persoană fizică pentru care funcționează în principiu, regula disponibilității acțiunii civile, astfel încât pentru o rapidă rezolvare a raporturilor juridice civile se impune inserarea în plângere a acestor chestiuni.
Deosebiri se mai pot remarca și în ceea ce privește incidența principiului oficialității. În cazul plăngerii penale, principiul oficialității procesului penal prevăzut în art.2 Cod procedură penală funcționează din plin, pe când în cazul plângerii prealabile, principiul oficialității este limitat. Plângerea prealabilă reprezintă o excepție de la principiul oficialității constituind un drept personal al persoanei vătămate, dar odată intodusă plângerea prealabilă, principiul oficialității se aplică în deplinătatea lui, în sensul că derularea în continuare a activității specifice procesului penal se desfășoară din oficiu.
În cazul plângerii, aceasta, depusă la organul judiciar nu mai poate fi retrasă, informația adusă la cunoștința organului de urmărire penală neputând fi anulată, pe când în situația plângerii prealabile, principiul oficialității nu-și are aplicabilitate existând în această situație posibilitatea pe care o are persoana vătămată de a opera cu cele două instituții, retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților.
Alte deosebiri se mai pot observa în privința organelor competente să rezolve plângerea penală și respectiv plângerea prealabilă, cât și în privința infracțiunilor care se urmăresc la plângerea persoanei vătămate, respectiv la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În timp ce plângerea în sensul art.222 Cod procedură se poate introduce, doar la organul de urmărire penală pentru orice fel de infracțiune, plângerea prealabilă poate fi adresată după caz, fie organului de urmărire penală, fie instanței de judecată, iar infracțiunile pentru care se cere plângerea prealabilă sunt expres prevăzute de lege.
3.Plângerea prealabilă- Denunțul
Potrivit art.223 Cod procedură penală, “denunțul este încunoștiințarea pe care o face o persoană sau o unitate din cele prevăzute în art.145 Cod penal despre săvârșirea unei infracțiuni”. Deci, denunțul este un mod general de sesizare a organelor judiciare și reprezintă incunoștiințarea despre săvârșirea unei infracțiuni făcută de orice persoană fizică sau juridică.
Și între plângerea prealabilă și denunț se pot remarca unele deosebiri cu privire la titularii dreptului de a sesiza organele judiciare. Astfel, spre deosebire de plângerea prealabilă ce trebuie făcută de persoana vătămată, denunțul va putea fi făcut de orice persoană care a luat cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Singura condiție cerută persoanei care face denunțul este să nu fie persoana vătămată prin infracțiune sau un substituit procesual al acesteia, deoarece într-o asemenea situație, sesizarea făcută de aceste persoane constituie o plângere și nu un denunț.
Spre deosebire de plângerea prealabilă care nu poate fi făcută decât de către o persoană care are capacitate de exercițiu, în cazul denunțului această limitare nu mai operează, fiind vorba de un interes general acela de a fi aduse la cunoștința organelor de urmărire penală faptele antisociale. Aceasta nu înseamnă că la primirea denunțului, organul de urmărire penală nu va avea în vedere capacitatea celui care l-a făcut, precum și seriozitatea acestuia, fiind obligate, ca la primirea denunțului să verifice exactitatea datelor ce le cuprinde.
Denunțul se poate face atât în formă scrisă, cât și oral. În cazul în care denunțul se face oral, se va întocmi un proces verbal de consemnare a denunțului oral de către organul de urmărire penală care îl primește. Spre deosebire de acesta, plângerea prealabilă nu se poate face decât în scris.
O altă deosebire privește lipsa semnării denunțului de către denunțător și respectiv a plângerii prealabile de către persoana vătămată. În ipoteza în care denunțul nu este semnat ori se face de către o persoană care nu-și dezvăluie identitatea, suntem în prezența unui denunț anonim, iar organul de urmărire penală va putea folosi informațiile cuprinse în denunț. În cazul în care plângerea prealabilă nu este semnată de către titularul ei, aceasta echivalează cu însăși lipsa plângerii, organele judiciare urmând să înceteze urmărirea penală sau procesul penal.
La fel ca și plângerea prealabilă, și denunțul are caracter facultativ. În cazul plângerii prealabile, caracterul facultativ este de esența sa în sensul că persoana vătămată prin infracțiune nu va putea fi nici odată obligată să introducă plângerea prealabilă. În cazul denunțului, caracterul facultativ e de natura sa, deoarece în mod excepțional, denunțul poate fi obligatoriu în situația în care nedenunțarea infracțiunii este o infracțiune imcriminată de Codul penal (de pildă în cazul nedenunțării prevăzute de art.170 Cod penal sau a denunțării unor infracțiuni prevăzute de art.262 Cod penal).
O altă distincție dintre cele două moduri de sesizare privește organele la care pot fi introduse plângerea prealabilă, respectiv denunțul. Astfel, în timp ce plângerea prealabilă poate fi introdusă, după caz, atât la organul de urmărire penală, cât și la instanță, denunțul nu poate fi depus decât la organul de urmărire penală.
4. Plângerea prealabilă- Sesizarea din oficiu
Sesizarea din oficiu constă în posibilitatea , dreptul și obligația, organului de urmărire penală de a se autosesiza ori de câte ori a luat cunoștință, prin orice mijloc, fără vreo intervenție din afară, că s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (art.221 alin.1, parte finală Cod procedură penală).
Plângerea prealabilă și sesizarea din oficiu au ca și trăsătură comună faptul că ambele sunt moduri de sesizare. Dar se deosebesc prin faptul că plângerea prealabilă e un mod de sesizare extern și special, iar sesizarea din oficiu este un mod de sesizare intern și general.
O altă distincție se remarcă în ceea ce privește caracterul facultativ sau obligatoriu al acestor moduri de sesizare. În timp ce plângerea prealabilă are un caracter facultativ în sensul că persoana vătămată decide să introducă sau nu plângerea prealabilă, în cazul sesizării din oficiu, organul de urmărire penală este obligat să se sesizeze din oficiu dacă află pe orice cale despre săvârșirea unei infracțiuni. Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu, când, deși au luat cunoștință prin mijloce proprii de informare, despre săvârșirea unei infracțiuni, este necesară totuși plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau o altă sesizare specială prevăzută anume de lege.
Cea mai importantă deosebire între cele două moduri de sesizare constă în faptul că, în timp ce plângerea prealabilă poate fi introdusă numai de persoana vătămată prin infracțiune, în cazul sesizării din oficiu, organul de urmărire penală se autosesizează ori de câte ori află că s-a comis o infracțiune.
Deosebit de instanță, care nu se poate autosesiza aplicându-se princiul nemo judecs sine actore, organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu. Plângerea prealabilă însă se poate introduce atât la instanță, cât și la organul de urmărire penală.
În concluzie, plângerea prealabilă, ca act de sesizare, se deosebește de celelalte acte de sesizare (plângerea penală, denunț, sesizare din oficiu) prin caracterul ei necesar și indispensabil de condiție pentru pornirea procesului penal, ca și prin caracterul exclusiv, plângerea prealabilă fiind singurul mod de sesizare valabil pentru pornirea procesului penal pentru anumite infracțiuni aceasta neputând avea loc dacă s-a produs o sesizare obișnuită.
=== lucrare444 ===
CAP.IV. SOLUȚIONAREA PLÂNGERII PREALABILE
1.Soluții în faza de urmărire penală
A.Neînceperea urmăririi penale
Deși nereglementată de Codul de procedură penală, neînceperea urmăririi penale este considerată într-o opinie o soluție procesuală alături de celelalte soluții prevăzute de lege pentru urmărire penală.
Într-o altă opinie, neînceperea urmăririi penale nu reprezintă o soluție procesuală nefiind prevăzută nici printre soluțiile care pot fi date de către procuror în urma urmăririi penale și nici printre soluțiile pe care instanța le pronunță în cursul judecății, dispoziția de neîncepere a urmăririi penale având natura juridică de act premergător și caracter extraprocesual.
Neînceperea urmăririi penale este o consecință a intervenției cazurilor în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. Asemenea cazuri sunt prevăzute în art.10 Cod procedură penală și ca urmare, existența oricărui caz dintre cele prevăzute în acest articol, cu excepția celui care se referă la împrejurarea că fapta nu prezintă gradul de pericol social, împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
Procedura de neîncepere a urmăririi penale este declanșată de propunerea organului de cercetare penală care în situația în care din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare constată intervenția vreunuia din cazurile prevăzute de art.10 Cod procedură penală, ori a vreunui caz de nepedepsire, propune procurorului care supraveghează cercetarea, neînceperea urmăririi penale. Dacă procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin rezoluție motivată. În caz contrar restituie organului de urmărire penală actele primite cu dispoziția de a începe urmărirea penală sau dispune el însuși începerea urmăririi penale.
Din examinarea cuprinsului art.10 Cod procedură penală rezultă că unele din cauzele de împiedicare a punerii în mișcare sau exercitarea acțiunii penale sunt legate de plângerea prealabilă. Astfel, conform art.10 lit.f Cod procedură penală “acțiunea penală nu poate să fie pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate”. Deci, în cazul în care organul de cercetare penală efectuând acte premergătoare constată că fapta cercetată este dintre cele care se urmăresc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și că persoana vătămată nu a depus nici o plângere sau plângerea depusă nu respectă condițiile prevăzute de lege, propune procurorului neînceperea urmăririi penale întrucât lipsește plângerea prealabilă. Dacă ulterior se întrunesc condițiile cerute de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, aceasta va putea fi pusă în mișcare deoarece art.10 alin.2 Cod procedură penală permite în mod expres acest lucru: “în cazul prevăzut la lit.f acțiunea penală poate fi pusă în mișcare ulterior în condițiile legale”.
Potrivit art.10 lit.h Cod procedură penală “acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală”. Dacă retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părților are loc în etapa actelor premergătoare, înainte deci de începerea urmăririi penale, procurorul fie dispune el însuși începerea urmăririi penale chiar dacă s-au efectuat acte premergătoare datorită retragerii plângerii prealabile de către persoana vătămată, fie confirmă propunerea organului de cercetare penală de neînceperea a urmăririi penale având la bază același motiv, și anume retragerea plângerii prealabile.
Neînceperea urmăririi penale poate fi dispusă de către procuror și în situația în care persoana vătămată se adresează cu o plângere prealabilă organului de urmărire penală în cazul săvârșirii unei infracțiuni pentru care plângerea prealabilă trebuie adresată diret instanței de judecată, deoarece în această situație procesul penal se caracterizează prin inexistența fazei de urmărire penală.
B. Încetarea urmăririi penale
Încetarea urmăririi penale este acea instituție de drept procesual penal caracteristică fazei de urmărire penală ce are loc confrom art.242 alin.1 Cod procedură penală modificat prin Legea nr.141/1996, când se constată existența vreunuia din cazurile prevăzute în art.10 lit.f-j Cod procedură penală și există învinuit sau inculpat în cauză. Această soluție se dispune și când există o cauză de nepedepsire prevăzută de codul de procedură penală sau de o lege specială.
Conform acestei reglementări, încetarea urmăririi penale se poate dispune când sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: să existe învinuit sau inculpat în cauză și să fie dovedită existența vreunuia din cazurile prevăzute în art.10 lit.f-i Cod procedură penală sau a unei cauze de nepedepsire prevăzute de legea penală.
Procurorul primind dosaul împreună cu propunerea organului de cercetare penală se pronunță cu privire la încetarea urmăririi penale prin ordonanță motivată, când activitatea penală a fost pusă în mișcare și prin rezoluție motivată când nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Procurorul se poate pronunța și prin rechizitoriul cu privire la încetarea urmăririi penale, atunci când aceasta intervine la terminarea urmăririi penale.
Dând această soluție, procurorul recunoaște că începerea urmăririi penale era justificată întrucât s-a săvârșit o infracțiune, dar continuarea ei nu mai are temei deoarece este înlăturată răspunderea penală și acțiunea penală este lipsită de obiect.
Această soluție poate fi dispusă în cauzele cu plângerea prealabilă când de exemplu, în cursul urmăririi penale persoana vătămată își retrage plângerea sau se împacă cu făptuitorul ori când se constată că lipsește plângerea prealabilă. Și această soluție procesuală poate fi dispusă numai în cauzele în care plângerea prealabilă se adresează organului de urmărire penală deoarece este o soluție specifică fazei de urmărire penală.
Odată cu dispunerea încetării urmăririi penale, procurorul trebuie să înștiințeze persoana vătămată care a introdus plângerea prealabilă despre soluția procesuală dispusă.
C. Scoaterea de sub urmărire penală
În temeiul art.249 alin.1 Cod procedură penală scoaterea de sub urmărire penală se poate dispune dacă se constată vreunul din cazurile prevăzute în art.10 lit.a-e Cod procedură penală și există învinuit sau inculpat în cauză. Ea este corespunzătoare soluției de achitare, pronunțată de instanță în faza de judecată a procesului penal.
Deci condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune scoaterea de sub urmărire penală sunt următoarele: să existe învinuit sau inculpat în cauze și să se constate existența vreunuia din cazurile prevăzute în art.10 lit.a-e.
Procedura scoaterii de sub urmărire penală este similară cu cea care se aplică la încetarea urmăririi penale.
Dând această soluție procurorul recunoaște inexistența infracțiunii sau nevinovăția infractorului.
Această soluție poate fi dispusă și în cazul unor infracțiuni ce se urmăresc la plângerea prealabilă, dacă cu ocazia efectuării urmăririi penale se constată existența vreunuia din cazurile prevăzute la art.10 lit.a-e Cod procedură penală și făptuitorul este cunoscut. Scoaterea de sub urmărire penală nu poate fi însă dispusă în cazul infracțiunilor pentru care plângerea prealabilă se adresează direct instanței de judecată întrucât procesul penal în asemenea cazuri se caracterizează prin inexistența fazei de urmărire penală, iar scoaterea de sub urmărire penală e o soluție caracteristică fazei de urmărire penală.
D. Clasarea
Potrivit art.11 pct.1 lit.a Cod procedură penală, clasarea se dispune dacă nu există învinuit în cauză și este prezent vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale din art.10 Cod procedură penală.
În literatura de specialitate au fost exprimate opinii diferite cu privire la inexistența învinuitului, ca o primă condiție necesară pentru a se dispune clasarea.
Într-o opinie, s-a susținut că prin expresia “nu există învinuit în cauză” trebuie să se înțeleagă faptul că persoana făptuitorului nu este cunoscută, nu i se cunosc datele de identitate, iar într-o altă opinie s-a considerat că nu există învinuit în cauză nici atunci când urmarea rezultată nu este imputabilă unei persoane.
În cazul infracțiunilor ce se urmăresc la plângerea prealabilă, clasarea ca și soluție procesuală nu poate fi dispusă deoarece prezența învinuitului este întotdeauna necesară, iar urmărirea penală în aceste cazuri, se desfășoară nu numai in rem, ci și in personam. În plângerea prealabilă trebuie să se identifice întotdeauna persoana făptuitorului; când aceasta nu este cunoscută, persoana vătămată are posibilitatea de a se adresa cu o cerere organului de cercetare penală având ca obiect identificarea făptuitorului care însă nu echivalează cu o plângere prealabilă.
E. Trimiterea în judecată la sfârșitul fazei de urmărire penală
E1 Procedura comună- Rechizitoriul procurorului
Rechizitoriul reprezintă actul de sesizare a instanței de judecată în toate infracțiunile pentru care legea prevede obligativitatea urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal care precede fazei de judecată.
El reprezintă ultimul act de urmărire penală, deoarece marchează sfârșitul fazei procesuale a urmăririi penale și cuprinde actul de dispoziție prin care procurorul îl trimite pe inculpat în fața instanței de judecată. De regulă, rechizitoriul cuprinde o singură dispoziție, și anume trimiterea în judecată.De îndată ce se realizează trimiterea în judecată, urmărirea este complet epuizată, iar procurorul nu mai poate exercita nici unul din prerogativele pe care le-a avut în timpul fazei de urmărire penală.
Rechizitoriul are un caracter complex, dat de faptul că pe lângă dispoziția de trimitere în judecată poate conține și punerea în mișcare a acțiunii penale dacă aceasta nu a fost dispusă în cursul urmăririi penale și chiar dispoziția de arestare preventivă a inculpatului.
Trimiterea în judecată prin rechizitoriu reprezintă procedura comună, obișnuită de la care există o singură excepție, plângerea prealabilă adresată direct instanței de judecată în cazurile prevăzute de art.279lit.a Cod procedură penală. Astfel, sesizarea instanței se face prin rechizitoriu, după efectuarea urmăririi penale și nu prin plângere prealabilă directă, atunci când una din infracțiunile conexe sau indivizibile este cela pentru care sesizarea instanței se face prin rechizitoriu, urmărirea penală fiind obligatorie, iar alta dintre ele pentru care sesizarea se face direct prin plângere prealabilă.
E2. Procedură specială- Plângerea prealabilă directă
Art.279 lit.a Cod procedură penală prevede o serie de infracțiuni pentru care plângerea prealabilă se adresează direct instanței de judecată competentă să judece cauza în fond, instanță care este judecătoria.
Natura juridică a plângerii prealabile directe este, spre deosebire de cea a plângerii prealabile adresate organului de urmărire penală, atât de act de punere în mișcare a acțiunii penale, cât și de act de trimitere în judecată, fiind, practic similară cu cea a rechizitoriului procurorului dat în celelalte infracțiuni pentru care plângerea prealabilă se adresează organului de urmărire penală, precum și cele pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Astfel, plângerea prealabilă directă conține toate elementele actului de inculpare și de sesizare a instanței. În același timp, în afara datelor pe care le cuprinde orice plângere penală conform art.222 Cod procedură penală, date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit, eventual juridică a acesteia și manifestarea de voință expresă de punere în mișcare a acțiunii penale și de trimitere în judecată.
Procesele penale privind plângerile prealabile directe se particularizează prin inexistența fazei de urmărire penală și prin faptul că judecata se realizează de un singur judecător. În aceste situații, cercetările penale din cursul urmăririi penale sunt înlocuite cu o cercetare efectuată de judecător.
Pentru sesizarea directă a instanței cu plângere prealabilă, în afară de celelalte condiții pe care trebuie să le îndeplinească orice plângere prealabilă se mai cere ca făptuitorul să fie cunoscut, adică persoana vătămată să cunoască în momentul introducerii plângerii prealabile un minim de date referitoare la persoana făptuitorului. Această cerință rezultă din cuprinsul art.279 lit.a Cod procedură penală care prevede că atunci când făptuitorul este necunoscut, plângerea prealabilă se va adresa organului de cercetare penală în vederea identificării lui.
Primind plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată este obligată să judece și să soluționeze acțiunea penală cu privire la faptele și persoanelor arătate în această plângere. Ca urmare modul de exprimare a legiuitorului în termenii după care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă și nu prin plângere prealabilă nu contrazice teza conform căreia plângerea penală adresată direct instanței, acest act este suficient prin el însuși ca făptuitorul să fie adus în fața instanței pentru a fi judecat, iar, pe de altă parte, legea nu cuprinde, pentru această situație specială, o altă procedură de punere în mișcare acțiunii penale, derogările de la procedura de drept comun.
Plângerii prealabile directe îi sunt aplicabile toate celelalte reguli privind titularii, conținutul, termenul de introducere ce îi sunt aplicabile și plângerii prealabile adresate organului de urmărire penală.
2.Soluții în faza de judecată
A. Încetarea procesului penal
Încetarea procesului penal se dispune de către judecător în cazul în care constată existența vreunuia din cazurile prevăzute în art.10 lit.f-j Cod procedură penală sau unul din cazurile de nepedepsire.
În cazurile infracțiunilor urmăribile la plângerea prealabilă, soluția încetării procesului penal e mai des întâlnită având în vedere că art.10 lit.f și h reglementează două cazuri strâns legate de plângerea prealabilă: lipsa plângerii prealabile (lit.f) și retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților (lit.h).
Se poate dispune încetarea procesului penal în cazul în care instanța constată că plângerea a fost introdusă de o persoană fără calitate, sau în cazul în care partea vătămată în cursul procesului declară că își retrage plângerea prealabilă făcută împotriva inculpaților. Procesul penal mai poate înceta atunci când după schimbarea încadrării juridice a faptei, persoana vătămată nu mai dorește plângere. Încetarea procesului penal se poate dispune și ca urmare a împăcării părților în cursul judecății și ca urmare a tardivității introducerii plângerii.
B. Achitarea
Achitarea se pronunță portivit art.11 pct.2 lit.a Cod procedură penală când instanța constată intervenirea unei situații din cele prevăzute în art.10 lit.a-e Cod procedură penală.
Astfel, soluției de scoatere de sub urmărire penală îi corespunde în faza de judecată hotărârea de achitare pronunțată de instanță.
Soluția procesuală a achitării este specifică fazei de judecată și poate fi dispusă în cauzele cu plângere prealabilă dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege. S-a dispus achitarea ca urmare a lipsei intenției de săvârșire a infracțiunii sau pentru necertitudinea săvârșirii faptei, prezumția de nevinovăție fiind răsturnată.
C. Condamnarea
Potrivit art.345 alin.2 Cod procedură penală, condamnarea se pronunță dacă instanța de judecată constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.
Deși neconsacrată expres ca și soluție procesuală alături de achitare și încetarea procesului penal, condamnarea este reglementată ca și modalitate de rezolvare a acțiunii penale.
3.Plângerea prealabilă greșit introdusă
Potrivit art.285 Cod procedură penală “plângerea prealabilă greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite organului competent. În aceste cazuri, plângerea se consideră valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent”.
Legiuitorul a reglementat o astfel de dispoziție având în vedere faptul că persoana vătămată necunoscând suficient dispozițiile legale e posibil să introducă plângerea la un organ necompetent. Se înlătură, astfel, posibilitatea anulării plângerii prealabile, cum se proceda în vechea legislație procesual penală, pe considerentul că ea a fost adresată greșit altui organ decât celui competent.
Însă, pentru a fi valabilă o astfel de plângere este necesar să fie introdusă la organul necompetent în termenul de două luni prevăzut de lege. Depășirea acestui termen atrage tardivitatea plângerii. Este însă irelevant dacă plângerea ajunge la organul competent după expirarea termenului de două luni, esențial este ca persoana vătămată să respecte acest termen în privința introducerii plângerii.
Trimiterea plângerii prealabile greșit introduse nu poate fi considerată act de dezinvestire pentru că prin sesizarea inițială, greșit făcută, organul nu s-a investit.
În literatura de specialitate s-a arătat că dispozițiile art.285 Cod procedură penală se referă numai la organe cărora li se pot adresa plângeri prealabile în mod obișnuit, organe de urmărire penală și instanțe de judecată, nu și altor organe de stat. Ca urmare, adresarea plângerii prealabile acestor ultime organe nu mai atrage beneficiul legal prevăzut de art.285 Cod procedură penală în sensul că ea nu mai poate fi considerată valabil introdusă întrucât ele nu sunt organe de jurisdicție.
4.Lipsa plângerii prealabile
Prin lipsa plângerii prealabile se înțelege neefectuarea sau inexistența declamației (plângerii) pe care partea vătămată are dreptul să o facă în cazul unor infracțiuni, în condițiile prevăzute de lege în scopul tragerii la răspundere penală a infractorului.
Plângerea prealabilă lipsește, în primul rând, atunci când persoana vătămată, care are dreptul să facă plângere, nu a exercitat acest drept. Neintroducerea plângerii prealabile înseamnă lipsa manifestării de voință a persoanei vătămate cu privire la tragerea la răspundere penală a făptuitorului.
Este considerată ca lipsă a plângerii prealabile și plângerea făcută fără respectarea condițiilor legale. Pentru a fi valabilă, plângerea prealabilă trebuie să respecte anumite condiții legale de termenul de introducere, organul la care este introdusă, persoana făptuitorului (nume și prenume), persoana vătămată care face plângerea (nume, prenume), fapta infracțională, forma pe care trebuie să o îmbrace plângerea. Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la condițiile de formă și de fond echivalează cu însăși lipsa plângerii prealabile. De exemplu, nu sunt întrunite condițiile legale dacă plângerea e introdusă după expirarea termenului de două luni de la data cunoașterii de către persoana vătămată a făptuitorului; sau nu este valabilă plângerea prealabilă introdusă pentru minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă de către reprezentantul legal. Plângerea, în acest caz, trebuie introdusă de minor cu încuviințarea reprezentantului legal. De asemenea, nu poate fi considerată plângerea prealabilă, declarația luată părții vătămate de către organul de cercetare penală în finalul căreia se face mențiunea că aceasta se constituie parte civilă în procesul penal. Prin simplul fapt al constituirii de parte civilă în procesul penal nu se poate concluziona că persoana vătămată a înțeles să ceară tragerea la răspundere penală a celui care a cauzat prejudiciul prin infracțiune. În practică au fost pronunțate în acest sens unele soluții.
Efectele juridice ale lipsei plângerii sunt prevăzute de art.131 Cod penal potrivit căruia “în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către partea vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală”. Lipsa plângerii prealabile anulează dreptul statului de trage la răspundere penală și stinge obligația infractorului de a răspunde penal.
Deși consacrată expres în Codul penal ca și cauză de înlăturare a răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile este prevăzută și în Codul de procedură penală în art.221 alin.2 ca și cauză de împiedicare a începerii urmăririi penale, și în art.10 lit.f, ca o cauză care stinge acțiunea penală.
Plângerea greșit îndreptată este valabilă, astfel încât aceasta nu poate fi considerată ca o lipsă a plângerii prealabile.
Având în vedere caracterul indivizibil al acțiunii penale, în cazul în care o acțiune urmăribilă, la plângerea prealabilă este săvârșită de mai multe persoane, lipsa plângerii prealabile pentru unul din făptuitorii nu echivalează cu lipsa plângerii prealabile pentru infracțiunea săvârșită.
5. Retragerea plângerii prealabile
Retragerea plângerii prealabile este reglementată pe planul dreptului penal ca fiind o clauză de înlăturare a răspunderii penale, iar pe plan procesual, retragerea plângerii prealabile constituie o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale.
Prin retragerea plângerii prealabile se înțelege manifestarea unilaterală de voință din partea persoanei vătămate, care a făcut plângerea prealabilă, de a-și retrage, în condițiile legii penale, plângerea prelabilă făcută.
Pentru a înlătura răspunderea penală, retragerea plângerii prealabile trebuie să fie făcută de persoana vătămată care a făcut plângerea prealabilă.
În cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu ori are capacitate de exercițiu restrânsă și acțiunea penală a fost declanșată de procuror, lipsa plângerii prealabile nu poate constituii un impediment în calea exercitării acțiunii.
De asemenea, retragerea plângerii prealabile, pentru a fi valabilă, trebuie să fie explicată, să fie făcută printr-o declarație scrisă dată de persoana vătămată care se anexează la dosar.
Totodată, retragerea plângerii prealabile, pentru a înlătura răspunderea penală trebuie să fie totală și necondiționată, adică trebuie să privească atât latura penală, cât și pe cea civilă. Astfel, în situația în care partea vătămată își retrage plângerea prealabilă, nu poate obliga inculpatul la despăgubiri, ci poate să se adreseze separat, instanței civile, pentru repararea prejudiciului.
Pentru a-și produce efecte juridice, retragerea plângerii prealabile trebuie să se refere la toți participanții la infracțiune sau să provină de la toate persoanele vătămate.
Conform dispozițiilor art.284’ Cod procedură penală “în cazul infracțiunilor arătate în art.279 alin.2 lit.a, lipsa nejustificată a părții la două termene consecutive în fața primei instanțe este considerată drept retragere a plângerii prealabile”. Pentru a primi aplicare acest articol, lipsa părții vătămate trebuie să fie nejustificată numai în cazul în care în cursul cercetării judecătorești partea vătămată, deși legal citată, lipsește nejustificat la două termene de judecată consecutive se poate considera că acesta și-a retras plângerea prealabilă și se dispune încetarea procesului penal. Dacă partea vătămată, deși lipsește la două termene consecutive, dar avocatul ei este prezent, aceasta nu constituie motiv de aplicare a art.284’ Cod procedură penală. Dimpotrivă, angajarea unui apărător de către partea vătămată demonstrează că ea a insistat în continuarea judecății.
Dispozițiile art.13 Cod procedură penală care permit inculpatului să ceară continuarea procesului penal sunt aplicabile și în cazul retragerii plângerii prealabile. Însă, ca urmare a continuării procesului penal, inculpatul nu mai poate fi condamnat dacă plângerea prealabilă a fost retrasă. Astfel, unele instanțe în mod greșit, au dispus condamnarea inculpatului ca urmare a cererii sale de a se continua procesul penal după retragerea plângerii prealabile.
Retragerea plângerii prealabile echivalează cu lipsa plângerii prealabile și produce același efect juridic, anume înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârșită. Pe plan procesual, aceasta înseamnă că acțiunea penală nu mai poate fi continuată și se dispune încetarea procesului penal.
Temeiurile admiterii retragerii plângerii prealabile, ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sunt aceleași ca și la lipsa plângerii prealabile: fapta săvârșită prezintă un pericol social, fapta săvârșită privește unele relații de familie sau unele interese personale și persoana vătămată nu are interes să facă publicitate, inerentă tragerii la răspundere penală în cadrul unui proces penal, fapta săvârșită este de minimă importanță, iar un proces penal și o tragere la răspundere penală pot fi generatoare de alte conflicte.
6. Împăcarea părților
La fel ca și retragerea plângerii prealabile, împăcarea părților, pe planul dreptului material este reglementată ca o cauză care înlătură răspunderea penală (art.132), iar pe plan procesual ca și o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale.
Împăcarea părților înseamnă înțelegerea intervenită între persoana vătămată și infractor de a pune capăt conflictului născut din săvârșirea infracțiunii, înlăturând astfel consecințele sale penale și civile și de a împiedica astfel punerea în mișcare a acțiunii penale sau dacă procesul penal a început, a-l face să înceteze.
Atât retragerea plângerii prealabile, cât și împăcarea părților înlătură răspunderea penală, dar între cele două instituții există deosebiri semnificative. Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care este un act unilateral, împăcarea părților este un act bilateral deoarece înfăptuirea lui se realizează prin voința ambilor subiecți ai raportului juridic. Pentru a fi valabilă, împăcarea părților trebuie să se desfășoare în fața organului judiciar pentru ca instanța să poată lua act de declarația unilaterală a persoanei vătămate că s-a împăcat cu inculpatul și să confirme că a existat acordul ambelor părți. De la aceasta există o derogare prevăzută de art.132 alin.3 cod penal care privește persoanele lipsite de capacitate de exercițiu; în cazul acestora împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali. Cei cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca primind încuviințarea reprezentanților legali. Împăcarea între persoana vătămată și învinuit sau inculpat trebuie să fie explicată, și nu dedusă din anumite împrejurări care ar presupune împăcarea.
Împăcarea părților poate avea loc numai în cazul pentru care legea admite o astfel de posibilitate și produce efecte in personam, în sensul că înlătură răspunderea penală numai cu privire la acel inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat. Totodată, împăcarea părților trebuie să fie totală, necondiționată și definitivă. Caracterul total și necondiționat al împăcării părților se menține și atunci când o dată cu împăcarea asupra laturii penale, părțile au convenit asupra modului de rezolvare a acțiunii civile
Împăcarea este necondiționată când stingerea conflictului nu este subordonată nici unei condiții. O împăcare supusă unei condiții ar implica ținerea procesului penal în suspensie până la data când urmează a se împlini acea condiție, ceea ce nu se poate admite.
Împăcarea este definitivă atunci când părțile nu mai pot reveni asupra ei, declarând-o irevocabilă, independent de îndeplinirea obligațiilor luate prin actul de împăcare.
Potrivit art.132 alin.2 Cod penal “împăcarea produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii”. Astfel, părțile au deschisă posibilitatea pănâ la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești, putându-se astfel împăca oricând, atât în faza de urmărire penală cât și în cursul judecății în fond sau chiar în exercitarea căilor de atac.
Împăcarea părților are ca efect juridic atât înlăturarea răspunderii penale, cât și stingerea acțiunii civile. Această dispoziție se justifică prin aceea că acțiunea civilă în procesul penal este un accesoriu al acțiunii penale și deci, din moment e părțile s-au împăcat, nu are rost să continue acțiunea civilă. Așadar, ca urmare a împăcării părților se stinge atât acțiunea penală cât și acțiunea civilă. Însă, trebuie precizat că nu partea stinge acțiunea și prin împăcarea cu făptuitorul sau prin retragerea plângerii prealabile, ci stingerea acțiunii penale se dispune și în aceste cazuri tot de către organele judiciare penale care pot dispune în această situație, fie încetarea urmăririi penale (în faza de urmărire penală), fie încetarea procesului penal (în faza de judecată).
Împăcarea părților având loc între învinuit sau inculpat, pe de o parte, și partea vătămată sau persoana inculpată, pe de altă parte, soluția clasării nu este posibilă, deoarece nu se poate pune problema lipsei învinuitului în cauza penală.
7. Importanța plângerii prealabile în sistemul actelor de sesizare
Plângerea prealabilă ocupă un loc important în sistemul actelor de sesizare deoarece se poate adresa atât organelor de urmărire penală cât și instanțelor de judecată.
Prin plângerea prealabilă adresată și introdusă la organul de urmărire penală, acesta ia cunoștință despre săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și, totodată, va decide dacă începe sau nu urmărirea penală. Astfel, organul de urmărire penală are obligația de a dispune începerea urmăririi penale și efectuarea cercetărilor dacă plângerea prealabilă este introdusă conform dispozițiilor legale și dacă din cuprinsul ei nu rezultă nici unul din impedimentele prevăzute de art.10 Cod procedură penală.
În cazul plângerii prealabile introduse direct la instanța de judecată, faza urmăririi penale nu mai există și are ca efect punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva făptuitorului. În această situație, plângerea prealabilă se aseamănă cu rechizitoriul procurorului-act de inculpare, cu condiția ca persoana vătămată să ceară expres prin formularea plângerii, condamnarea făptuitorului pentru infracțiunea ce formează obiectul plângerii.
Plângerea prealabilă se deosebește de oricare din modurile generale de sesizare, întrucât nu poate fi înlocuită cu nici un alt mod de sesizare.
În situația comiterii unor infracțiuni urmăribile la plângere prealabilă, persoana vătămată nu are obligația, ci facultatea de a hotărî dacă cel vinovat trebuie tras sau nu la răspundere penală.
ANEXA 1
Model de plângere prealabilă adresată organului de urmărire penală
Domnule prim-procuror
Subsemnatul………….domiciliat în………………….în calitate de………………prin avocat………………cu împuternicirea avocațială nr…………………formulez prezenta
PLĂNGEREA PREALABILĂ
Împotriva făptuitorului………………….domiciliat în ……………… pentru săvârșirea infracțiunii……………..prevăzută și pedepsită de art.181 Cod penal, comisă la data de………………..
De asemenea, cer obligarea făptuitorului la plata despăgubirilor civile în sumă de……………….lei, cât și la cheltuielile judiciare pe care le voi efectua.
În fapt, la data de…………………, făptuitorul m-a lovit cu………..
cauzându-mi leziuni, pentru a căror vindecare am avut nevoie de………. zile îngrijiri medicale, așa cum rezultă din certificatul medico-legal anexat, perioadă în care datorită incapacității de a munci, am suferit un prejudiciu în sumă de………………….lei, reprezentând veniturile pe care le puteam realiza dacă nu eram victima agresiunii făptuitorului.
În drept, fapta constituie infracțiune de vătămare corporală prevăzut de art.181 Cod penal.
Dovada plângerii prealabile o fac cu certificatul medico-legal nr……..din…………….eliberat de………….și cu declarațiile martorilor: …………………………………………..
Data depunerii
Semnătura
DOMNULUI PRIM PROCUROR AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA………………………..
JUDEȚUL………………………………
ANEXA 2
Model de plângere prealabilă adresată instanței de judecată
Domnule președinte,
Subsemnatul………………domiciliat în………………………….în calitate de………………..prin avocat……………cu împuternicirea avocațială nr……………………….formulez prezenta
PLÂNGERE PREALABILĂ
Împotriva inculpatului……………………fiul lui……………………și a…………….. născut la data de……………………….în……………………… domiciliat în…………………, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art.180 alin.2 Codul penal comisă la data de………………..
De asemenea cer obligarea inculpatului la plata sumei de……………….lei, despăgubiri civile și a sumei de…………………..lei, cheltuieli judiciare.
În fapt, la data de……………………., inculpatul m-a lovit cu…………….., cauzându-mi leziuni pentru a căror vindecare am avut nevoie de…………………….zile îngrijiri medicale, perioadă în care am suferit un prejudiciu în sumă de…………………..lei, reprezentând veniturile pe care le puteam realiza dacă nu eram victima agresiunii inculpatului.
Dovada plângerii o fac cu certificatul medico-legal nr……….. din…………………eliberat de…………și cu declarațiile martorilor: …………………………………………………………..
În drept, fapta inculpatului constituie infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzute și pedepsite de art.180 alin.2 Cod penal, tot în baza căruia cer condamnarea inculpatului și obligarea la plata sumei de……………………..lei, reprezentând prejudiciul material pe care l-am suferit și……………..lei, cheltuieli judiciare compuse din onorariu apărător, taxă certificat medico-legal și cheltuieli cu deplasarea mea și a martorilor la instanță.
Anexez certificatul medico-legal.
Data depunerii Semnătura
DOMNULUI PREȘEDINTE AL JUDECĂTORIEI……..
BIBLIOGRAFIE
1.G.ANTONIU, N.VOLONCIU, N.ZAHARIA
– Dicționar de procedură penală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988
2.MATEI BASARAB
– Drept procesual penal, Tipografia Universității Babeș Bolyai, Cluj Napoca, 1973
3.V.DONGOROZ, S.KAHENE, G.ANTONIU, C.BULAI, N.ILIESCU, R.STĂNOIU
– Procedura plângerii prealabile, Editura Academiei, București, 1976, Vol.II
4.V.DONGOROZ, S.KAHENE, I.OANCEA, I.FODOR, N.ILIESCU, C.BULAI, R.STĂNOIU
– Explicații teoretice ale Codului de procedură român, Editura Academiei, București, 1975
5.ION GH.GORGĂNEANU
– Acțiunea penală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977
6.EUGEN IONĂȘEANU
– Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară, București, 1985
7.N.IONESCU, D.CIUNCAN
– Sesizarea organelor judiciare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979
8.I.IONESCU-Dolj
– Curs de procedură penală română, București, 1926
9.GH.MATEUȚ
– Procedură penală, Editura Lumina Lex, București, 1997, partea specială, Vol.I
10.GH.MATEUȚ
– Procedură penală, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1994
11.I.NEAGU
– Tratat de procedură penală, Editura Pro, București, 1997
12.I.NEAGU
– Drept procesual penal, București, 1980
13.I.NEAGU, L.MOLDOVAN
– Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982
14.GH.NISTOREANU
– Drept procesual penal, Editura Europa Nova, București, 1996
15.I.OANCEA
– Tratat de drept penal, Editura All, București, 1994
16.TRAIAN POP
– Drept procesual penal, Tipografia Națională Cluj Napoca, Vol.IV, 1948
17.TRAIAN POP
– Drept penal, Cluj, 1924, Vol.III
18.Revista Română De Drept, Nr.1/1972, Nr.5/1972, Nr.8/1972,
Nr.5/1973, Nr.11/1983, Nr.9-12/1989
19.Revista Dreptul Nr.9/1991, Nr.7/1992, Nr.3/1993, Nr.4/1994,
Nr.8/1994, Nr.10-11/1994, Nr.2/1995, Nr.7/1996, Nr.3/1997, Nr.5/1997
20.GRIGORE GR.THEODORU, L.MOLDOVAN
– Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979
21.N.VOLONCIU
– Tratat de procedură penală, Editura Paideia, București, 1996
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Procesuale ale Plangerii Prealabile a Persoanei Vatamate (ID: 124990)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.