Aspecte Procedurale Speciale Privind Cauzele Penale cu Minori

Capitolul I

Considerente generale privind procedura penală

1.Noțiunea de procedură penală

Dreptul procesual penal este o ramură distinctă a sistemului de drept român și cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează procesul penal.

Procedura penală cuprinde normele procesuale și procedurile care reglementează modalitățile prin care dreptul penal este aplicat de către organele judiciare competente, precum și modul în care trebuie să se procedeze la aplicarea normelor dreptului penal.

Normele procesuale sunt regulile care prevăd ce acte trebuie îndeplinite pentru dinamizarea progresivă și coordinativă a procesului penal, în ce condiții trebuie să intervină aceste acte și căror organe le revine dreptul ori obligația de a le îndeplini.

Normele procedurale sunt regulile care prevăd în ce mod trebuie aduse la îndeplinire actele și măsurile procesuale pentru realizarea urmările pe care le poate produce fiecare din acestea, în vederea atingerii scopului activității procesual penale.

2.Definiția și caracterele procesului penal

Procesul penal este definit în art. 1 al Codul de procedură penală și constituie „activitatea desfășurată de organele judiciare în conformitate cu legea, cu participarea activă a părților în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.”

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.

Procesul penal are patru caractere care se pot desprinde chiar și din definiție si anume este o activitate desfășurată de organele judiciare, cu participarea activă a părților.

1.Astfel, activitatea procesuală se desfășoară numai de către subiecții procesuali prevăzuți expres de legiuitor, care sunt titulari de drepturi și obligații, și anume: organele judiciare, părțile și alți participanți la procesul penal.

Organele judiciare care participă la procesul penal sunt: organele de cercetare penală, Ministerul Public și instanțele judecătorești, care au competența și atribuțiile expres prevăzute de lege.

Părțile sunt persoanele fizice sau juridice care participă la procesul penal, unele dintre acestea din proprie inițiativă, iar altele sunt chemate în proces de către organele judiciare. Sunt părți în proces: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

Alte persoane care participă la procesul penal, dar care nu au calitatea de părți în procesul penal sunt apărătorii, martorii, experții, interpreții. Aceștia, deși participă la procesul penal nu au interes în cauză, așa cum au părțile.

2.Procesul penal se desfășoară în conformitate cu legea, ceea ce înseamnă că regulile de desfășurare ale procesului penal sunt stabilite de lege.

Astfel, prin lege sunt stabilite instituțiile procedurale și procesuale, precum și activitatea de ansamblu a întregului proces penal. Tot prin lege sunt stabilite organizarea și competența organelor judiciare, procedeele ce pot fi utilizate de organele judiciare în cercetarea, urmărirea și judecarea infractorilor, drepturile și obligațiile participanților la procesul penal, conținutul actelor procesuale și procedurale. Această caracteristică este reglementată expres și în art. 2 Codul de procedură penală, care prevede că procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penal cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege. „ Procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege. Actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.”

3.procesul penal depinde de constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni.

Scopul imediat al unui proces penal este constatarea infracțiunilor și justa pedepsire a infractorilor. Norma procesual penală prevede că, procesul penal urmează să se desfășoare la timp, prefigurându-se astfel operativitatea ca unul din principiile fundamentale ale activității judiciare și în mod complet, respectiv în așa fel încât faptele să fie cunoscute sub toate aspectele care interesează și se impun în vederea justei soluționări a cauzei.

4.Procesul penal are ca finalitate pedepsirea unei persoane potrivit vinovăției sale, precum și ca nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Pe lângă scopul constatării la timp și în mod complet a infracțiunilor, procesul penal are ce finalitate numai pedepsirea acelor persoane față de care există probe că au comis infracțiuni.

3.Principiile fundamentale ale procesului penal

Principiile fundamentale ale procesului penal sunt regulile cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfășurarea a procesului penal și sunt prevăzute expres în Codul de procedură penală în Constituția României și în Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992.

Aceste principii fundamentale sunt necesare pentru aplicarea corectă a normelor juridice și în conformitate cu scopul procesului penal. Pot fi considerate principii fundamentale doar acele reguli care stau la baza întregii activități procesuale, și nu acelea care reglementează doar o fază a procesului penal.

Astfel, publicitatea ședinței de judecată nu poate fi considerat un principiu fundamental deoarece este aplicabil doar în faza judecății, nu și în faza de urmărire penală ori de punere în executare a unor hotărâri judecătorești, spre deosebire de principiul legalității care se regăsește în toate fazele procesului penal.

Principiile fundamentale ale procesului penal sunt:

legalitatea procesului penal;

oficialitatea procesului penal;

aflarea adevărului;

rolul activ al organelor judiciare;

garantarea libertății persoanei;

respectarea demnității umane;

prezumția de nevinovăție;

garantarea dreptului la apărare;

limba în care se desfășoară procesul penal;

folosirea limbii oficiale prin interpret;

nemijlocirea procesului penal;

egalitatea persoanelor în procesul penal;

operativitatea procesului penal.

1. Legalitatea procesului penal

Potrivit art. 2 Codul de procedură penală „procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege”.

Legalitatea procesului penal impune respectarea de către organele judiciare a competenței stabilite expres de lege, respectarea și asigurarea exercițiului drepturilor procesuale ale părților din proces și ale participanților la procesul penal, respectarea modului de administrare a probelor și de întocmire a actelor procedurale și procesuale.

Aplicarea acestui principiu este garantată prin instituirea unor sancțiuni în caz de nerespectarea legii duce la nulitatea acestora (art. 197 Codul de procedură penală), încălcarea unor obligații de către participanții la procesul penal poate duce la aplicarea unor amenzi judiciare (art. 198 Codul de procedură penală), iar încălcările grave ale legii procesuale penale pot constitui infracțiuni (arestarea nelegală art. 266 C. pen., mărturia mincinoasă art. 260 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare art. 263 C. pen., represiunea nedreaptă art. 268 C. pen., nerespectarea hotărârilor judecătorești art. 277 C. pen., sustragerea de la sechestru art. 244 C. pen., violarea de domiciliu art. 192 C. pen.).

În vederea consolidării acestui principiu, pe lângă sancțiunile expuse legiuitorul a mai prevăzut și numeroase posibilități de control sistematic și eficient prin care pot fi descoperite și înlătura actele procedurale și procesuale nelegale. Astfel, întreaga activitate de urmărire penală este supravegheată de către procuror (art. 216-220 Codul de procedură penală) dar activitatea procurorului poate fi supusă controlului procurorului ierarhic superior (art. 278 Codul de procedură penală). totodată activitatea de urmărire penală este supusă controlului instanței de judecată (art. 330, 332 și 333. Codul de procedură penală) iar activitatea instanței de judecată este supusă controlului instanței ierarhic superioare (art. 378 și 38514 Codul de procedură penală).

2. Oficialitatea procesului penal

Principiul oficialității procesului penal este reglementat de art. 2 alin. 2 Codul de procedură penală, care prevede că „actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege nu se dispune altfel”.

Urmare a comiterii unor fapte penale, organele judiciare competente trebuie să aibă inițiativă în declanșarea procesului penal, nefiind nevoie de intervenția unor persoane fizice sau juridice, deoarece infracțiunile comise prezintă pericol public pentru societate, iar organele judiciare trebuie să reacționeze.

Înscrierea acestui principiu a determinat și stabilirea competențelor pe care le au organele judiciare în legătură cu declanșarea și desfășurarea procesului penal.

Oficialitatea procesului penal în faza urmăririi penale este subliniată prin:

art. 221 Codul de procedură penală care prevede obligația organelor de cercetare penală de a se sesiza din oficiu atunci când a aflat pe orice cale despre comiterea unei infracțiuni;

art. 17 Codul de procedură penală care stabilește că acțiunea civilă în procesul penal se pornește și se exercită din oficiu când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă;

art. 228 Codul de procedură penală care prevede obligația organelor de cercetare penală competente de a începe urmărirea penală din oficiu, act care se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activității de cercetare penală;

art. 235 Codul de procedură penală care prevede obligația de a pune în mișcare acțiunea penal din oficiu dacă sunt întrunite condițiile în acest sens;

art. 236 Codul de procedură penală care prevede posibilitatea procurorului de a propune din oficiu luarea măsurii de arestare preventivă către instanța de judecată, dacă sunt întrunite condițiile în acest sens;

art. 262 Codul de procedură penală care prevede obligația procurorului de a trimite în judecată inculpatul, atunci când sunt întrunite condițiile necesare.

Oficialitatea procesului penal în faza de judecare este reglementată prin următoarele dispoziții:

art. 313 Codul de procedură penală care stabilește obligațiile ce revin instanței de judecată în cadrul măsurilor premergătoare ședinței de judecată;

art. 321-324 Codul de procedură penală privind lămuririle, cererile și excepțiile pe care le solicită din oficiu președintele instanței, ordinea cercetării judecătorești;

art. 345, 346 Codul de procedură penală privind obligația rezolvării acțiunii penale și civile.

Oficialitatea procesului penal în faza executării hotărârilor judecătorești este reglementată prin dispozițiile art. 418 Codul de procedură penală care prevăd obligația primei instanțe de judecată de a pune în executare hotărârea instanței de judecată rămasă definitivă.

Uneori, oficialitatea este înlăturată atât în ceea ce privește declanșarea procesului penal, cât și desfășurarea ulterioară a acestuia, cazuri care constituie excepții de la acest principiu și care sunt expres și limitativ reglementate de legiuitor.

Aceste excepții sunt:

a.În cazul infracțiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă ( în cazul infracțiunilor de insultă, amenințare, viol). Oficialitatea este înlăturată în ceea ce privește începerea procesului penal, întrucât numai inițiativa părții vătămate poate determina declanșarea procesului penal. De asemenea, desfășurarea ulterioară a procesului penal este condiționată de voința părții vătămate, întrucât acesta poate oricând să-și retragă plângerea penală și în acest mod să se înceteze procesul penal.

b.În cazul infracțiunilor pentru care este neori, oficialitatea este înlăturată atât în ceea ce privește declanșarea procesului penal, cât și desfășurarea ulterioară a acestuia, cazuri care constituie excepții de la acest principiu și care sunt expres și limitativ reglementate de legiuitor.

Aceste excepții sunt:

a.În cazul infracțiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă ( în cazul infracțiunilor de insultă, amenințare, viol). Oficialitatea este înlăturată în ceea ce privește începerea procesului penal, întrucât numai inițiativa părții vătămate poate determina declanșarea procesului penal. De asemenea, desfășurarea ulterioară a procesului penal este condiționată de voința părții vătămate, întrucât acesta poate oricând să-și retragă plângerea penală și în acest mod să se înceteze procesul penal.

b.În cazul infracțiunilor pentru care este necesară sesizarea sau autorizarea organului competent. De exemplu, în cazul infracțiunilor contra ordinei și disciplinei militare, este necesară sesizarea comandantului, iar în cazul infracțiunilor comise în afara teritoriului român contra securității statului român pentru începerea urmăririi penale este necesară autorizarea procurorului general. Astfel, în lipsa sesizării comandantului ori a autorizării procurorului general, nu se poate declanșa procesul penal.

c.În cazul comiterii unei infracțiuni contra reprezentantului unui stat străin prevăzute de art. 171 C. pen., potrivit art. 221 alin. 3 Codul de procedură penală urmărirea penală nu poate fi începută fără exprimarea dorinței guvernului străin.

d.În cazul infracțiunilor în care procesul penal poate începe și din oficiu, dar desfășurarea ulterioară este guvernată de principiul disponibilității, persoana vătămată putând să își retragă plângerea prealabilă sau să se împace cu făptuitorul. De exemplu, în cazul infracțiunii de seducție prevăzută de art. 199 C. pen. ori în cazul infracțiunii de lovire exercitată asupra membrilor de familie prevăzută de art. 180 alin. 2 și 4 C. pen., acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu, dar împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

3. Aflarea adevărului

Acest principiu este reglementat de art. 3 Codul de procedură penală care stabilește că „în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului”.

Aflarea adevărului presupune o concordanță între starea de fapt reală și concluzia la care se ajunge în urma administrării de probe în cursul procesului penal.

În vederea aflării adevărului obiectiv organele judiciare trebuie să desfășoare o activitate conformă cu legea, de calitate, astfel încât probele administrate să reflecte în totalitate modul în care s-a comis fapta.

Aflarea adevărului privește nu numai existența faptei și a vinovăției autorului dar și justa apreciere a împrejurărilor în care s-a comis infracțiunea, ca și principalele date care caracterizează persoana inculpatului, elemente asupra cărora organele judiciare trebuie să se edifice profund pentru a fi în măsură sa efectueze o urmărire penală completă și astfel să se pronunțe o hotărâre legală și temeinică.

În practica judiciară s-au considerat încălcări ale acestui principiu următoarele situații:

a.neverificarea, în mod nemijlocit, de către instanța de judecată a probelor administrate de către organele de urmărire penală în vederea stabilirii adevărului, în situația în care, în faza de urmărire penală, inculpatul a recunoscut faptele comise, iar, în faza judecății, procurorul și partea civilă nu au solicitat probe. În acest caz instanța trebuia să verifice dacă recunoașterea inculpatului este expresia adevărului;

b.neaudierea, în cursul judecății, a tuturor martorilor audiați în faza de urmărire penală, chiar dacă prin rechizitoriu nu s-a cerut decât audierea unora dintre ei;

c.nemotivarea de către instanța de judecată a neaudierii martorilor și pronunțarea unei hotărâri judecătorești fără audierea lor;

d.neverificarea de către instanța de judecată a împrejurării că inculpatul nu a comis fapta singur, chiar dacă numai acesta a fost trimis în judecată și nu s-a cerut de către procuror extinderea procesului penal, dar din dezbateri a reieșit că la comiterea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată au participat și alte persoane.

4. Rolul activ

Acest principiu fundamental al procesului penal este reglementat de art. 4 Codul de procedură penală, care prevede că „organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal”.

Din reglementarea acestui principiu rezultă că organele judiciare care participă la realizarea procesului penal trebuie să aibă rol activ atât în inițierea procesului penal dar și în realizarea sarcinilor cerute de urmărirea penală, judecată sau punerea în executare a hotărârilor definitive. Obligațiile și atribuțiile organelor judiciare sunt prevăzute de lege, fiind instituite și sancțiuni în cazul nerespectării lor.

Astfel, rolul activ poate viza administrarea tuturor probelor pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele (din punct de vedere al laturii penale, dar și al laturii civile), examinarea cauzei sub toate aspectele în vederea extinderii urmăririi penale (art. 238 Codul de procedură penală), extinderii procesului cu privire la acte materiale noi, fapte noi, și persoane noi (art. 335-337 Codul de procedură penală) sau obligația de a explica învinuitului sau celorlalte părți din proces drepturile lor procesuale.

Codul de procedură penală cuprinde obligații pe care organele judiciare trebuie să le îndeplinească pentru ca acest principiu să fie respectat.

Astfel organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflare adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia. Organul de urmărire penală administrează probele atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului. Aceste îndatoriri se îndeplinesc chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta.

Organul de urmărire penală este obligat să explice învinuitului sau inculpatului precum și celorlalte părți drepturile lor procesuale.

Organul de urmărire penală este de asemenea obligat să strângă date cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii, precum și orice alte date de natură să servească la soluționarea cauzei (art. 202 Codul de procedură penală).

Instanța de judecată își exercită atribuțiile în mod activ, în vederea aflării adevărului și a realizării rolului educativ al judecății (art. 287 Codul de procedură penală).

În practică, s-a considerat încălcat acest principiu în situațiile în care instanța de judecată nu a verificat:

dacă fapta nu s-a comis și cu participarea altor persoane;

dacă lipsurile din gestiunea inculpatului se datorează și altor cauze decât sustragerii;

care este cuantumul zilelor de îngrijiri medicale cauzate de agresiune, pentru corecta încadrare a infracțiunii de lovire;

dacă inculpatul a fost în stare de ebrietate în momentul comiterii faptei;

care sunt cuvintele insultătoare sau calomnioase rostite de inculpat;

antecedentele penale ale inculpatului pentru stabilirea recidivei;

dacă inculpatul suferă de o boală psihică ce i-ar afecta discernământul;

care sunt pretențiile părții civile;

cu ce sume contribuia victima unei infracțiuni de omor la întreținerea părții civile.

5. Garantarea libertății persoanei

Potrivit art. 5 alin. 1 Codul de procedură penală, în tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei.

Acest principiu fundamental este în concordanță cu dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile persoanei, respectiv cu art. 23 care garantează libertatea individuală.

Astfel, nici o persoană nu poate fi reținută, arestată sau privată de libertate în alt mod și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege (art. 5 alin. 2 Codul de procedură penală).

Condițiile în care se pot dispune măsuri procesual preventive sunt expres și limitativ prevăzute atât de Constituția României, cât și de Codul de procedură penală.

Pentru a fi respectat acest principiu s-au instituit anumite garanții privind libertatea persoanei în procesul penal:

sunt stabilite anumite organe competente să dispună aceste măsuri (de exemplu, arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului poate fi dispusă numai de instanța de judecată);

durata măsurilor preventive este expres stabilită, dar și condițiile în care acestea pot fi prelungite (de exemplu, durata arestării învinuitului nu poate depăși 10 zile, iar durata arestării inculpatului nu poate depăși 30 de zile, în ambele cazuri, prelungirea măsurilor poate fi dispusă numai de instanța de judecată;

cazurile și condițiile în care se pot dispune aceste măsuri (în catul arestării preventiv a inculpatului trebuiesc întrunite condițiile prevăzute expres în art. 148 Codul de procedură penală);

există un control al legalității măsurilor preventive dispuse (împotriva încheierii instanței de judecată prin care s-a dispus arestarea preventivă se poate face recurs în termen de 24 ore).

Dacă acest principiu este încălcat, dacă se constată că reținerea sau arestarea nu a fost legală, atunci subiectul oficial care a dispus măsura va fi tras la răspundere penală în condițiile art. 266 Cod penal privind arestarea nelegală. Totodată, art. 5 alin. 4 Codul de procedură penală stabilește că orice persoană care a fost privată de libertate în cursul procesului penal, în mod ilegal sau pe nedrept are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege.

6. Respectarea demnității persoanei

Acest principiu este consacrat prin dispozițiile art. 51 Codul de procedură penală, care prevede că „orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane sau degradante este pedepsită conform legii”.

Prin intrarea în vigoare a legii nr. 19/1990, România a aderat la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante adoptată la New York în 10 dec. 1948, astfel că principiul respectării demnității umane a fost introdus în legea procesual penală prin Legea 32/1990 de modificare a Codului de procedură penală.

Acest principiu este reglementat și în Constituția româniei la art. 22, iar garantarea respectării lui se realizează prin:

incriminarea infracțiunilor de supunere la rele tratamente prevăzută de art. 267 Cod penal și tortură prevăzută de art. 2671 Cod penal;

instituirea în art. 68 alin. 1 Codul de procedură penală a interzicerii de a întrebuința violențe, amenințări sau alte mijloace de constrângere pentru obținerea de probe;

posibilitatea de a face plângere împotriva măsurilor procesual penale;

posibilitatea suspendării urmăririi penale sau judecății dacă inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la procesul penal (art. 239-241, 303 Codul de procedură penală);

amânarea sau întreruperea executării pedepsei dacă cel condamnat suferă de o boală care îl pune pe acesta în imposibilitatea de a executa pedeapsa (art. 453, 455 Codul de procedură penală).

7. Prezumția de nevinovăție

Prezumția de nevinovăție este consacrată ca principiu fundamental în art. 52 Codul de procedură penală prin care se stabilește că „orice persoană sete considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Acest principiu fundamental se regăsește și în prevederile art. 66 Codul de procedură penală, potrivit căruia învinuitul sau inculpatul nu este să probeze nevinovăția sa, iar în cazul când există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Fiind o prezumție relativă, acesta poate fi răsturnată în cursul procesului penal prin administrarea probelor. Sarcina administrării probelor pentru dovedirea vinovăției în procesul penal revine organului de urmărire penală și instanței de judecată.

La cerea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze.

Dacă, urmare a administrării probelor se ajunge la îndoială asupra vinovăției, iar această îndoială nu poate fi înlăturată după noi probe, prezumția de nevinovăție nu este răsturnată, fiind aplicabil adagiul latin „in dubio pro reo”, conform căreia orice îndoială profită inculpatului.

8. Garantarea dreptului de apărare

Dreptul la apărarea este garantat învinuitului sau inculpatului precum și celorlalte părți în tot cursul procesului penal, în condițiile prevăzute de lege.

În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure părților deplin exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege și să administreze probele necesare în apărare.

Organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii sau exercitării apărării.

Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.

Potrivit art. 6 Codul de procedură penală, organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se în procesul verbal de ascultare. În condițiile și în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acest nu are apărător ales.

Dreptul la apărare are un conținut complex în care sunt cuprinse următoarele aspecte:

posibilitatea părților de a se apăra singure în cursul procesului penal. Această posibilitate este marcată prin existența unor drepturi procesuale largi. Spre exemplu, pentru inculpat, dreptul de a cunoaște învinuirea, dreptul de a fi asistat de un avocat în tot cursul procesului penal, dreptul de a nu face nici o declarație, dreptul de a participa la efectuarea unor acte de urmărire penală, dreptul de a participa la judecată, dreptul de a cunoaște toate probele din dosar cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, dreptul de a avea ultimul cuvânt în fața instanței de judecată, dreptul de a folosi căile de atac. Respectarea acestor drepturi, în situația în care inculpatul nu dorește asistență juridică înseamnă respectarea principiului dreptului la apărare.

Obligația organelor judiciare de a avea în vedere, din oficiu aspectele favorabile părților. În cazurile în care părțile nu acționează pentru valorificarea unor probe care le susțin interesele organele judiciare dispun din oficiu actele probe, în acest fel manifestându-și rolul activ.

Posibilitatea și uneori obligativitatea acordării asistenței juridice în cursul procesului penal. Astfel, asistența juridică este în principiu facultativă, însă legea prevede cazuri în care este obligatorie asistența juridică pentru inculpat în cursul procesului penal. Nerespectarea acestor obligații duce la nulitatea actelor efectuate în lipsa apărătorului.

9. Limba în care se desfășoară procesul penal

Potrivit art. 7 Codul de procedură penală în desfășurarea procesului penal procedura judiciară se desfășoară în limba română.

Acest principiu este consacrat și în Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, care prevede în art. 6 că, „procedura judiciară se desfășoară în limba română”.

Introducerea acestui principiu s-a impus pentru a se respecta atributele statului român de stat național, unitar și suveran, dar și pentru a respecta principii necesare procesului penal, cum ar fi principiul publicității ședinței de judecată și rolul educativ al judecății.

Astfel, procesul penal se desfășoară în limba română, iar în fața organelor judiciare persoanelor care participă la procesul penal, dar care nu cunosc limba română li se asigură folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limba română.

10. Folosirea limbii oficiale prin interpret

Principiu fundamental ce are menirea de a facilita aflarea adevărului, folosirea limbii oficiale prin interpret este reglementat în art. 8 Codul de procedură penală, care statuează că „părțile care nu vorbesc sau nu înțeleg în limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum și dreptul de a pune concluzii în instanță prin interpret”.

Astfel, în cazul în care una dintre părți nu vorbește limba română, i se asigură, în mod obligatoriu un interpret, principiu care dacă este încălcat, atrage nulitatea activităților procesuale desfășurate și obligația de a relua procesul penal cu prezența interpretului.

11. Principiul nemijlocirii

Acest principiu este reglementat în art. 289 Codul de procedură penală, care prevede că „judecarea cauzelor penale se desfășoară nemijlocit”.

Noțiunea de „nemijlocire” se referă la faptul că organele judiciare trebuie să obțină probele pe cât posibil din sursa lor originală și trebuie să ia contact direct cu mijloacele de probă existente.

Organele judiciare iau contact direct cu mijloacele de probă prin respectarea obligațiilor pe care le au în desfășurarea procesului penal. Astfel, organele judiciare ascultă făptuitorii, părțile vătămate, părțile civile, martorii sau efectuează cercetări la fața locului, reconstituiri, în acest mod iau contact direct cu mijloacele de probă.

Excepția de la acest principiu o constituie comisiile rogatorii și delegările, caz în care organul judiciar nu a perceput proba direct, ci prin intermediul altui organ judiciar. Spre exemplu, dacă dispune audierea unei părți vătămate prin comisie rogatorie sau în cazul delegării se dispune ca organul de cercetare penală să ia o probă de scris de la un martor.

12. Egalitatea persoanelor în procesul penal

Acest principiu este reglementat de Constituție, în art. 16 care prevede „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorității publice, fără privilegii și fără discriminări”, precum și de art. 21 arătând că „nimeni nu este mai presus de lege”.

Deși nu are o consacrare expresă ca principiu fundamental al procesului penal român, totuși, prin modul în care este stabilită efectuarea justiției în țara noastră, egalitatea persoanelor în procesul penal se manifestă în mod real. Acest principiu este evidențiat de faptul că tuturor participanților la procesul penal le sunt aplicabile aceleași reguli procesuale, iar părțile au aceleași drepturi, indiferent de limbă, religie, sex, opinie, rasă sau apartenență politică.

13. Operativitatea procesului penal

Principiul operativității nu este reglementat explicit, dar el răspunde scopului procesului penal de a constata la timp faptele ce constituie infracțiuni.

Operativitatea procesului penal presupune rezolvarea rapidă a cauzelor și simplificarea activității procesual penale când este posibil, are efecte asupra calității probelor și creează garanția că termenele prevăzute de lege pentru efectuarea anumitor activități vor fi respectate. De exemplu:

respectarea termenului de 15 zile de către procuror, pentru soluționarea cauzelor penale în care s-a propus trimiterea în judecată (art. 261 Codul de procedură penală);

soluționarea în cel mult 20 zile de la primire a plângerilor formulate împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală (art. 277 Codul de procedură penală);

judecarea se face de urgență și cu precădere în cauzele în care inculpații sunt în arest preventiv, totodată se judecă cu precădere când unii dintre inculpați sunt deținuți în altă cauză (art. 293 Codul de procedură penală);

nerespectarea termenelor duce la decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen (art. 185 Codul de procedură penală).

Capitolul II

Procedura în cauzele cu infractori minori

1.Considerații generale

În cadrul Codului penal, pe planul dreptului penal substanțial, există un sistem special alcătuit din norme și măsuri menite să prevină și să combată criminalitatea juvenilă.

Sistemului special penal pentru minori îi corespund norme procedurale specifice, adecvate, care vin să asigure realizarea scopurilor prevederilor penale, crearea acestui cadru alcătuit din reguli speciale fiind generate de situația specială a minorului, de disponibilitatea sa psihico-fizică.

Trebuie precizat că normele de procedură penală cuprind prevederi speciale referitoare atât la minorul inculpat, cât și la minorul parte vătămată sau cel chemat într-o altă calitate să participe la proces. Întrucât, la un moment dat s-a constat o slabă preocupare în cunoașterea rațiunii creării acestui sistem de norme, având drept rezultat pronunțarea unor hotărâri nelegale, netemeinice chiar și contradictorii, în timp s-a simțit nevoia realizării unei practici judiciare unitare. Pe această linie se încadrează și deciziile de îndrumare ale Tribunalului Suprem nr. 3/1972 și nr. 6/1973. Astfel, decizia de îndrumare nr. 6/1973, pe lângă faptul că clarifică anumite prevederi discutabile, reușește să creeze o imagine cât mai completă a cadrului legal cu reglementări speciale referitoare la minori. Actele normative cuprind dispoziții speciale ce privesc punerea în mișcare și exercitarea acțiunii civile din oficiu când cel vătămat este un minor; luarea în mod obligatoriu a măsurilor asiguratorii pentru acoperirea pagubei, când cel vătămat este un minor; introducerea plângerii, ca act de sesizare a organului de urmărire penală; introducerea plângerii prealabile când cel vătămat este un minor; retragerea apelului și a recursului. Sunt avute în vedere, de asemenea, dispozițiile speciale referitoare la învinuiții și inculpații minori, în ceea ce privește ținerea separată a acestora față de majori, asistența juridică obligatorie, dispoziții obligatorii privind efectuarea anchetei sociale, participarea obligatorie a procurorului în cauzele în care unul din inculpați e minor, neaplicarea procedurii flagrante în cauzele cu infractori minori.

Practica neunitară înregistrată în unele perioade a determinat intervenția fostului Tribunal Suprem, care, prin decizii de îndrumare, a reușit crearea unei imagini cât mai complete a cadrului juridic ce cuprinde reglementări speciale referitoare la minori. Pe această linie se înscriu deciziile de îndrumare ale Tribunalului Suprem nr. 3/1972 și 6/1973, amintite anterior.

Legiuitorul a prevăzut norme speciale și pentru unele situații în care minorul este chemat în proces într-o altă calitate. De exemplu, prevederile privind calitatea de martor, martor asistent, interdicția de a primi citația adresată inculpatului, de a participa la ședințele de judecată.

Aceste prevederi speciale, pe lângă faptul că instituie garanții procesuale suplimentare, oferă și posibilitatea examinării cât mai aprofundate a cauzelor cu minori.

Un rol important în derulare procesului penal pentru infractorii minori l-au avut Decretul nr. 218/1977 și Legea nr. 59/1968.

După abrogarea acestor acte normative prin Legea nr. 104/1992, concepția referitoare la sancționarea minorilor infractori a revenit la forma consacrată odată cu adoptarea Codului penal din 1969. Totodată, prevederile cuprinse în cele două acte normative încetându-și aplicabilitatea, au devenit din nou aplicabile prevederile speciale cuprinse în capitolul „Proceduri în cauzele cu infractori minori”.

Reglementarea actuală a procedurii în cauzele cu infractori minori este cuprinsă în Capitolul II al Titlului V din Codul de procedură penală, și anume în art. 480-493, care conțin prevederi speciale pentru toate fazele procesului penal.

Astfel, art. 481 și 482 Codul de procedură penală cuprind prevederi referitoare la persoanele chemate la organul de urmărire penală și obligativitatea anchetei sociale (efectuată de organul de urmărire penală sau instanță), art. 483-486 Codul de procedură penală reglementează probleme privind compunerea instanței persoanele chemate la judecarea minorilor, desfășurarea judecății, judecarea cauzelor cu mai mulți inculpați dintre care unii sunt minori.

Articolul 493 Codul de procedură penală cuprinde dispoziții privind apelul și recursul, iar art. 487-492 Codul de procedură penală prevederi privind aplicarea sancțiunilor pronunțate de instanță (executarea mustrării, punerea în executare a libertății supravegheate, revocarea și înlocuirea libertății supravegheate, internarea minorului, schimbări privind măsura internării, revocarea măsurilor luate față de minor).

Articolul 480 Codul de procedură penală intitulat „Dispoziții generale” prevede că urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările din acest capitol.

Referitor la urmărirea penală în cauzele cu minori, aceasta se desfășoară potrivit regulilor de competență și procedurile obișnuite. Prin urmare, dispozițiile comune cuprinse în Codul de procedură penală sunt aplicabile fazei de urmărire penală, derogările fiind doar cele cuprinse în art. 481 și art. 482 Codul de procedură penală.

Pentru calitatea de învinuit sau de inculpat, problemele reglementate în mod derogator sunt cele referitoare la „persoanele chemate la organul de urmărire penală” și „ancheta socială”.

Codul cuprinde prevederi speciale pentru infractorii minori și în materia asistenței juridice și prezentării materialului de urmărire penală.

2.Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori

Persoanele chemate la organul de urmărire penală

Articolul 481. Codul de procedură penală prevede că, atunci când învinuitul sau inculpatul este minor și nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează pe delegatul autorității tutelare, precum și pe părinți, iar este cazul, pe tutore, custode sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul.

Citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1) Codul de procedură penală este obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală. Neprezentarea persoanelor legal citate la efectuarea actelor arătate în art. 481 alin. (1) și (2) nu împiedică efectuarea acelor acte.

Prin urmare, art. 481. alin (1) prevede că, dacă organul de urmărire penală „consideră necesar” citează, pentru a fi prezente la audiere sau confruntare, persoanele indicate (reprezentantul autorității tutelare, precum și părinții, iar când este cazul, pe tutore, custode sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul). Citarea acestor persoane este facultativă, cel care hotărește citarea fiind organul de urmărire penală.

Rațiunea pentru care pot fi chemate persoanele respective o constituie faptul că la ascultare sau confruntare trebuie creat un cadru propice efectuării unor declarații sincere; ori prezența persoanelor respective poate contribui la crearea acestui cadru. Considerăm că citarea persoanelor prevăzute la art. 481. alin. (1) Codul de procedură penală se impune cu atât mai mult cu cât ascultarea și confruntarea, atunci când se fac la sediul organului de urmărire penală, capătă un grad de oficialitate cu care minorul nu este obișnuit, ceea ce ar putea influența negativ calitatea declarațiilor. Totodată, prevederile art. 69-74. Codul de procedură penală privind declarațiile învinuitului și inculpatului, precum și cele ale art. 87-88. Codul de procedură penală referitoare la confruntare, obligă pe minor la respectarea anumitor proceduri. De asemenea, el poate beneficia și de anumite drepturi (dacă cere, i se dă să citească declarația; poate refuza să semneze declarația, dacă nu este de acord cu cele consemnate; poate revenii asupra declarației sau să facă completări) prezența persoanelor respective contribuind atât la respectarea regulilor impuse, cât și a drepturilor prevăzute de lege. Luarea declarațiilor și efectuarea confruntărilor, atunci când este cazul, se face potrivit normelor procedurale obișnuite.

Declarațiile învinuitului și inculpatului constituie mijloc de probă în sensul art. 64. Codul de procedură penală și pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Atenția care trebuie acordată ascultării și confruntării este dată și de funcțiile pe care are ca mijloc de probă, precum și ca mijloc de apărare.

În timpul audierii pot apărea situații legate de starea de moment a minorului care pot compromite operațiunea în sine, rolul persoanelor chemate fiind și de a evita asemenea situații. Modul de ascultare presupune o comunicare din partea învinuitului sau inculpatului minor a ceea ce cunoaște ( potrivit art. 71-72. Codul de procedură penală, acesta este lăsat mai întâi să declare tot ce știe în cauză, după care i s pun întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei și învinuirea care i se aduc. Un moment important îl constituie propunerea de probe, moment la care cei citați îl pot ajuta pe minor). Învinuitul sau inculpatul minor nu este obligat să relateze tot ceea ce știe, acesta având dreptul și nu obligația de a da declarații.

În faza urmăririi penale, învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale (art. 70 și art. 232. Codul de procedură penală), la sfârșitul urmăririi penale (art. 255), iar inculpatul, atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive (art. 236. Codul de procedură penală), continuarea cercetării după punerea în mișcare a acțiunii penale (art. 237. Codul de procedură penală) și cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.

Condiția prevăzută de lege, pentru ca persoanele indicate în art. 481. alin (1) Codul de procedură penală să poată fi chemate de organul de cercetare penală la ascultare sau confruntare este ca învinuitul sau inculpatul minor să nu fi împlinit vârsta de 16 ani.

După cum prevede textul, citarea este facultativă, organul de urmărire penală fiind aceia care, în funcție de datele concrete, va decide, citarea fiind făcută dacă se „consideră necesar”. De exemplu, un argument care poate determina necitarea îl constituie păstrarea secretului privind datele existente în faza urmăririi penale.

De cele mai multe ori, persoanele respective sunt citate întru cât pot oferi organului de urmărire penală date privind cauzele sau condițiile care au determinat sau favorizat comiterea infracțiuniicare ar fi greu de aflat din alte surse. Dacă aceste persoane, deși citate legal, nu se prezintă, ascultarea sau confruntarea se efectuează.

În cazul necitării, chiar dacă instanța consideră că ar fi fost necesară, citarea nu poate sancționa această omisiune deoarece ea poate fi acoperită prin citarea în faza judecății.

Considerăm criticabilă formularea art. 481 alin.(3) Codul de procedură penală potrivit căruia, și în cazul prezentării materialului de urmărire penală, neprezentarea persoanelor citate nu împiedică efectuarea acestui act. Mai ales în cazul părinților sau tutorelui, curatorului ori persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, s-ar impune prezența obligatorie, și numai în situația în care dintr-un motiv întemeiat prezența acestora nu este posibilă prezentarea materialului de urmărire penală să se efectueze în absența lor.

Prevederea din art. 481. alin (3) Codul de procedură penală, și anume că neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică prezentarea materialului de urmărire penală, poate duce la diminuarea importanței acestui moment. Sub acest aspect, sunt criticabile și soluțiile date de instanțe care, în cazul în care au constatat că organul de urmărire penală a efectuat prezentarea materialului urmăririi penale cu ignorarea prevederilor art. 481. alin. (2) Codul de procedură penală, au considerat că această omisiune a fost acoperită de însăși instanța de judecată, care a soluționat cauza cu citarea persoanelor prevăzute la art. 483. alin (1) Codul de procedură penală.

Așa cum prevede art. 250. alin (1) lit. c. ) Codul de procedură penală, la prezentarea materialului de urmărire penală inculpatul poate formula cereri noi sau face cereri suplimentare, moment la care prezența persoanelor a căror citare este obligatorie poate fi foarte importantă. De exemplu, invocarea unor apărări sau formularea unor cereri de către aceste persoane poate influența decisiv soluția dată de procuror în faza urmăririi penale. Or, afirmația că omisiunea citării persoanelor respective de organul de urmărire penală la prezentarea materialului de urmărire penală este acoperită prin citarea lor de instanța de judecată nu poate avea ca obiect și înlăturarea efectelor necitării în faza urmăririi penale.

Pe de altă parte, având în vedere logica instituirii prevederilor privind citarea persoanelor prevăzute la art. 481. alin (1) Codul de procedură penală, și anume de a asigura, a crea un cadru propice desfășurării ascultării și confruntării, ne întrebăm de ce nu s-ar putea prevedea, și în cazul ascultării și confruntării, citarea obligatorie.

3.Prezentarea materialului de urmărire penală

Prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează potrivit procedurii comune reglementată de art. 250-254. Codul de procedură penală, fără a exista reguli derogatorii. Singura precizare, după cum s-a arătat și anterior este prevăzută de art. 481 alin (2) Codul de procedură penală: citarea persoanelor prevăzute la alin (1) (delegatul autorității tutelare, părinții, iar când este cazul tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea cărei se află minorul) este obligatorie. Prin urmare, dacă la ascultare sau confruntare, în funcție de datele concrete și pentru bunul mers al cercetărilor, organul de urmărire penală aprecia că este necesară citarea persoanelor respective, în cazul prezentării materialului de urmărire penală, citarea este obligatorie. Ca și în celălalt caz însă, neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică efectuarea actelor de urmărire, respectiv prezentarea materialului de urmărire penală (art. 481 alin. (3) Codul de procedură penală).

După cum s-a precizat, și în cazul inculpatului minor, prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează conform procedurii comune reglementată de art. 250-254 Codul de procedură penală.

Fiind plasat către sfârșitul urmăririi penale, acest moment reprezintă o importantă garanție a dreptului la apărare, constituind totodată o obligație a organului de cercetare penală de a întâlni direct pe inculpatul minor.

Potrivit art. 250 Codul de procedură penală, după punerea în mișcare a acțiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire, organul de cercetare penală cheamă pe inculpat în fața sa, aducându-i la cunoștință faptul că are dreptul să ia în mod direct cunoștință de materialului de urmărire penală și să cunoască încadrarea juridică a faptei săvârșite. După luarea la cunoștință a materialului de urmărire penală, organul de cercetare penală îl întreabă dacă are cereri de formulat sau dacă voiește să facă declarații suplimentare. Dacă după acest moment s-au efectuat acte noi de urmărire sau se consideră că trebuie schimbată încadrarea juridică, organul de cercetare penală este obligat să prezinte din nou materialul de urmărire penală (art. 253 Codul de procedură penală).

Văzând importanța acestui moment în desfășurarea urmăririi penale se înțelege de ce legiuitorul a instituit obligația, și nu facultatea, pentru organul de urmărire penală de a cita persoanele prevăzute la art. 481 alin.(1) Codul de procedură penală. Legiuitorul a vrut să asigure toate garanțiile pentru ca urmărirea penală să se efectueze cu o grijă deosebită, să fie asigurată o atmosferă cât mai apropriată de cea obișnuită pentru minor, pentru a-l determina pe acesta să facă mărturisiri complete. Pe de altă parte, s-a avut în vedere și faptul că prezența persoanelor respective ar putea duce la lămurirea unor aspecte neevidențiate până atunci, sau că acestea l-ar ajuta pe inculpatul minor în formularea de cereri sau declarații noi în apărare.

Așa cum este formulat textul, enumerarea persoanelor care urmează să fie citate este cumulativă, și nu alternativă (art. 481 alin (1) precizează că organul de cercetare penală citează pe delegatul autorității tutelare, precum și pe părinți).

Referitoare la aplicarea art. 481 alin. (2) Codul de procedură penală au existat discuții în interpretarea acestui text, ceea ce a generat, la un moment dat, și o practică neunitară.

Una dintre situații a apărut atunci când prezentarea materialului de urmărire penală s-a efectuat fără citarea persoanelor indicate la art. 481 alin. (2) Codul de procedură penală, punându-se, evident, în discuție sancțiunea aplicabilă, față de precizarea ca „obligatorie” a citării, cuprinsă de text.

Unele opinii au fost în sensul atragerii nulității actului de prezentare a materialului de urmărire penală și apoi restituirea cauzei procurorului pentru refacerea urmăririi penale, cu motivația că legea prevede expres obligativitatea efectuării citării.

Cealaltă opinie a considerat că omisiunea citării nu atrage sancțiunea nulității actului, instanța putând acoperi această neregulă prin citarea în faza cercetării judecătorești, în primă instanță. S-a considerat că cea de-a doua soluție este legală, aceasta sprijinindu-se pe interpretarea și coroborarea textelor de lege incidente în materie. Motivarea care a fost dată acestei soluții s-a bazat pe faptul că, la o analiză și interpretare atentă a textelor de lege, neefectuarea citării care, într-adevăr, este „obligatorie”, nu atrage sancțiunea nulității actului, art. 197 alin. (2) Codul de procedură penală necuprinzând această situație. Pe de altă parte, această omisiune poate fi înlăturată sau acoperită în mai multe moduri: în faza urmăririi penale, dacă persoanele interesate care se consideră vătămate în interesele lor legitime, constatând această situație, pot introduce o plângere, potrivit art. 275. și urm. Codul de procedură penală la procurorul care efectuează supravegherea cercetării penale sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Pe această cale, până la finalizarea urmăririi penale omisiunea poate fi înlăturată. Dacă omisiunea nu este înlăturată în faza de urmărire penală și este sesizată în faza de judecată, invocarea ei nu poate atrage nulitatea absolută a actului de prezentare a materialului, întrucât acesta poate fi acoperită de prima instanță; aceasta poate cita persoanele respective, pe care le va audia, obligație pe care, de altfel, o și are conform art. 484 Codul de procedură penală.

În instanță, persoanele respective au dreptul și îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri și să prezinte propuneri în privința măsurilor ce ar urma să fie luate împotriva infractorului minor.

Totuși, nerespectarea dispozițiilor art. 481 alin. (2) Codul de procedură penală poate atrage nulitatea actului, dar numai în condițiile prevăzute de art. 197 alin. (4) Codul de procedură penală, și anume dacă se constată că anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei.

O altă discuție vizând aplicarea art. 481 Codul de procedură penală a apărut în situația în care minorul a împlinit 16 ani până la data prezentării materialului de urmărire penală. S-a decis că în această situație nu mai este necesară citarea persoanelor prevăzute la art. 481 alin. (1), atât în cazul audierii sau confruntării, cât și al prezentării materialului de urmărire penală. Motivația soluției este justificată de însăși logica instituirii citării persoanelor prevăzute de textul de lege: avându-se în vedere dezvoltarea psiho-fizică a învinuitului sau inculpatului minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, prezența acestora reprezintă o garanție în plus a desfășurării în bune condiții a urmăririi penale. Motivația nemaiexistând, minorul depășind vârsta prevăzută chiar în cursul desfășurării urmăririi penale, obligația citării nu mai subzistă.

O altă situație apărută în practica instanțelor, care a primit inițial interpretări diferite, a fost aceea a neprezentării materialului de urmărire penală inculpatului minor în faza urmăririi penale. Potrivit art. 250 Codul de procedură penală, după punerea în mișcare a acțiunii penale, dacă au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de urmărire penală cheamă pe inculpat, prezentându-i materialul de urmărire penală.

Cu privire la prezentarea materialului de urmărire penală, în general, și în cazul inculpatului minor, unele instanțe au considerat că neprezentarea materialului de urmărire penală face necesară restituirea cauzei la procuror, în vederea completării urmăririi penale, în sensul efectuării actului omis. Alte instanțe însă, au considerat că omisiunea organului de urmărire penală nu poate atrage sancțiunea nulității absolute. În motivarea acestei soluții s-a arătat că din procedura prezentării materialului de urmărire penală rezultă importanța și utilitatea acestui act în asigurarea drepturilor procesuale ale inculpatului, însă dispozițiile art. 250-254 Codul de procedură penală, care constituie sediul materiei, nu prevăd faptul că neîndeplinirea acestui act duce la refacerea urmăririi penale. Totodată, nerespectarea acestor dispoziții procedurale nu constituie unul din cazurile de nulitate prevăzute de art. 197 alin. (2) Codul de procedură penală. Pe de altă parte, dispozițiile procedurale proprii fazei judecății permit suplinirea omisiunii organului de urmărire penală. În instanță, inculpatul poate studia dosarul, poate formula cereri și poate face declarații în apărarea sa, permițând realizarea drepturilor inculpatului în aceeași măsură ca și în cazul prezentării materialului de urmărire penală. Totuși, chiar dacă neprezentarea materialului de urmărire penală nu poate fi sancționată cu nulitatea absolută, considerăm că instanța, în baza rolului activ pe care trebuie să-l manifeste, poate să aprecieze repercusiunile pe care le-a avut omisiunea înfăptuirii acestui act.

Chiar dacă dispozițiile procedurale, în faza judecății, permit suplinirea acestei omisiuni, nu se poate susține că efectele administrării unor noi probe, invocate cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, pot fi mereu aceleași cu efectele administrării lor în fața instanței de judecată. Este posibil ca, în urma cererilor noi formulate sau a declarațiilor suplimentare date de inculpat, drept pe care i-l conferă art. 250 alin. 1 lit. c. Codul de procedură penală, procurorul, cu ocazia rezolvării cauzei, să-și formeze o altă părere, nedispunând sesizarea instanței de judecată.

Dacă procurorul este cel care constată neefectuarea procedurii prevăzute de art. 250 Codul de procedură penală, el poate restitui cauza potrivit art. 265 Codul de procedură penală, în vederea completării.

Articolul 257 Codul de procedură penală prevede o situație în care și procurorul poate prezenta materialul de urmărire penală, și anume când urmărirea penală este terminată fără punerea în mișcare a acțiunii penale: după primirea dosarului, dacă consideră necesar, procurorul cheamă pe învinuit să îi prezinte materialul, după procedura prevăzută la art. 250 și urm. Codul de procedură penală. Aceste prevederi procedurale au fost criticate, fiind considerate neconstituționale întrucât contravin dispozițiilor art. 24 din Constituție conform cărora „(1) Dreptul de apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. În conformitatea cu art. 257 Codul de procedură penală, procurorul primind dosarul, cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală numai dacă socotește necesar, ceea ce presupune că trimiterea în judecată se poate efectua legal și fără înștiințarea învinuitului, considerându-se că aducerea la cunoștință a învinuirii de către organele de cercetare penală în temeiul art. 255 Codul de procedură penală ar fi suficientă.

Dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu și obligația chemării învinuitului pentru a-i prezenta materialul de urmărire penală înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale, și anume trimiterea în judecată se poate realiza fără ca învinuitul să fie înștiințat de către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiții, învinuitul nu are posibilitatea să fie asistat de către un apărător și nici să dispună de timpul necesar pentru a-și pregăti apărarea, neavând cunoștință de soluția dată de procuror în urma examinării materialului primit de la organul de cercetare penală.

Față de aceste aspecte, luând în considerare și dispozițiile art. 6 Codul de procedură penală care prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal, dispoziția „dacă socotește necesar” din art. 257 Codul de procedură penală a fost declarată neconstituțională întrucât este de natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravenind prevederilor art. 24 din Constituție.

Cu această motivație au fost modificate dispozițiile art. 257 Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, care impune acum procurorului să participe la prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului, din formularea articolului fiind scoasă sintagma „dacă consideră necesar”.

În cazul prezentării materialului de urmărire penală, după cum s-a arătat, în primă instanță, inculpatul are posibilitatea exercitării drepturilor care, practic, suplinesc neprezentarea materialului, omisiunea putând fi în acest fel acoperită.

Situația este însă alta în cazul inculpaților a căror asistență juridică este obligatorie, în această categorie incluzându-se și inculpatul minor. În aceste cazuri, asistența juridică fiind obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală, neîndeplinirea acestei obligații atrage nulitatea absolută a actului, conform art. 197 alin. 2 și 3. Cu atât mai mult această sancțiune este aplicabilă atunci când procedura de prezentare a materialului de urmărire penală nu a fost îndeplinită.

Interpretarea dată este motivată și de faptul că, dacă ceilalți inculpați au posibilitatea să-și asigure singuri apărarea sau să consulte apărătorul, minorul, din cauza situației sale speciale, este lipsit de posibilitățile de care ar trebui să uzeze.

4. Ancheta sociala

Articolul 482 Codul de procedură penală prevede obligativitatea anchetei sociale: în cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să dispună efectuarea anchetei sociale.

Ancheta socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obișnuit, la starea fizică și mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condițiile în care a crescut și a trăit, la modul în care părinții, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul își îndeplinește îndatoririle sale față de acesta și, în general, cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancțiuni față de minor.

În articolul menționat se precizează și cine efectuează ancheta socială: persoane desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază domiciliază minorul (art.482 alin. 3 Codul de procedură penală).

Din modul de reglementare a conținutului anchetei sociale rezultă că datele pe care aceasta le oferă sunt de o importanță deosebită la luarea unor măsuri sau la aplicarea unei sancțiuni față de minor.

Referitor la natura acestui act, cu toate că este efectuat, așa cum prevede legea, de organe extrajudiciare, s-a considerat că își păstrează totuși natura de act procedural. Acesta natură se explică prin faptul că organele care sunt abilitate să-l efectueze sunt prevăzute în Codul de procedură penală, conținutul este definit tot aici, iar finalitatea sa constă în realizarea scopului procesului penal. Prin urmare, efectuarea, conținutul și finalitatea sunt date de norme procedurale, având caracter obligatoriu pentru cei care o efectuează. Totodată, analiza conținutului este făcută de organele judiciare, servind soluției finale, acesta fiind motivată, printre altele, și de datele oferite de ancheta socială. De asemenea, sancțiunile aplicabile ca urmare a neefectuării sau efectuării necorespunzătoare sunt prevăzute de normele procedurale.

Având în vedere importanța pe care o are ancheta socială în soluționarea cauzelor cu infractori minori, legiuitorul a sancționat sever încălcarea dispozițiilor art. 482 alin. 1 Codul de procedură penală, neefectuarea acesteia atrăgând nulitatea absolută, prevăzută expres de art. 197 alin. 2 și 3 Codul de procedură penală.

În aplicarea art. 482 Codul de procedură penală divergențe au apărut în interpretarea alin. 1, potrivit căruia ancheta socială se efectuează de „organul de urmărire penală sau instanța de judecată”. O primă interpretare constă în faptul că neefectuarea anchetei sociale de organul de urmărire penală nu ar fi sancționată cu nulitatea prevăzută de art. 197 alin. 2 și 3 Codul de procedură penală, întrucât această omisiune poate fi acoperită de instanță, legea prevăzând și pentru aceasta obligativitatea efectuării anchetei sociale. Această interpretare nu a fost împărtășită însă nici de practica judiciară și nici de literatura de specialitate, interpretarea acceptată fiind aceea că obligația de a dispune efectuarea anchetei sociale o are organul de urmărire penală sau instanța, în etapa procesuală în care îi revine sarcina să hotărască asupra soartei minorului.

Indicarea alternativă din text a fost determinată de crearea unei formulări acoperitoare și pentru infracțiunile pentru care plângerea prealabilă se introduce direct la instanța de judecată. În această situația, organul de urmărire penală fiind implicat, instanța este aceea care trebuia să dispună efectuarea anchetei sociale.

Pentru aceste motive, nerespectarea de către organul de urmărire penală a obligației efectuării anchetei sociale este sancționată cu nulitatea absolută, ceea ce are drept consecință anularea actelor procesuale ulterioare, inclusiv a rechizitoriului, instanța urmând a dispune restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale. Prin urmare, sancțiunea prevăzută de art. 197 alin. 2 și 3 vizează și cazul neefectuării anchetei sociale de organul de urmărire penală, fără a-și restrânge efectele la activitatea instanței de judecată, acesta neputând înlătura omisiunea constatată.

Ancheta socială, așa cum este reglementată, constituie un act procesual indispensabil soluționării legale și temeinice a cauzei, întrucât aceasta oferă date despre minor, despre dezvoltarea lui fizică, psihică, intelectuală.

Dispunerea efectuării anchetei sociale, atestată în formă scrisă, revine, în exclusivitate, organului învestit cu instrumentarea cauzei, adică organului de urmărire penală sau instanței de judecată, atunci când a fost sesizată în mod direct prin plângerea prealabilă.

Această rezolvare a fost criticată recent în literatura juridică numai în ceea ce privește aspectul restituirii cauzei la procuror în vederea efectuării anchetei sociale și, deci, a reluării procesului din faza urmăririi penale. S-a arătat, în această privință, că, în general, odată constatată nulitatea unui act de urmărire penală, refacerea actului declarat nul nu incumbă, în afara câtorva excepții limitativ determinate, organului de urmărire penală care l-a efectuat anterior fără respectarea dispozițiilor procedurale, ci instanței de judecată. În sprijinul acestui punct de vedere se invocă faptul că, deși, în principiu, atunci când este necesar, dar și când legea o prevede, cursul procesului se poate întoarce la faze depășite, care vor fi parcurse din nou, regula este că procesul trebuie să se desfășoare fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca soluționarea să se facă cu operativitate. De asemenea, mai trebuie să se țină seama și de principiul competenței generale a instanțelor și de dreptul de cenzură al acestora, ceea ce conduce la concluzia că odată ce instanța este competentă să constate nulitatea unui act efectuat de organele de urmărire penală, normal este ca tot instanței să i se recunoască și competența de a proceda la refacerea acelui act.

Un alt argument adus în sprijinul opiniei sus-menționate s-ar deduce din faptul că normele procedural penale prevăd în mod expres cazurile în care instanța se poate dezînvesti și trimite cauza la procuror. Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printre cazurile expres prevăzute, refacerea sa este de competența instanței.

În sfârșit, este invocat și un argument de text dedus din prevederile art. 385^9 alin. 1 pct. 7 Codul de procedură penală (introdus prin legea nr. 45/1993) potrivit cărora hotărârea este supusă casării când „judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori”.

Se arată că din interpretarea art. 385^9 alin. 1 Codul de procedură penală se deduce că în cazul în care procesul penal pornit împotriva inculpatului minor s-a judecat fără ca în cauză să se fi efectuat ancheta socială, obligație ce a fost încălcată, atât de organul de urmărire penală, cât și de instanță, hotărârea pronunțată trebuie casată cu trimitere, pentru efectuarea anchetei sociale, la instanța a cărei hotărâre a fost desființată, și nu la procuror. Se concluzionează că prin efectuarea anchetei sociale în oricare din aceste două faze ale procesului penal, urmărire penală și judecată, cerința legii este îndeplinită.

Fără să minimalizăm argumentele aduse în sprijinul acestui punct de vedere, cărora, într-adevăr, trebuie să li se acorde toată atenția, considerăm totuși că se poate exprima și o altă opinie în legătură cu problema supusă analizei.

Este evident că ancheta socială, în cazul infracțiunilor comise de minori, reprezintă un act indispensabil pentru soluționarea legală și temeinică a cauzelor cu minori întrucât oferă date despre minori, cu privire la dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală.

Acest act, deși efectuat de un organ extrajudiciar, are totuși natura juridică a unui act procedural întrucât, după cum s-a arătat anterior, organele care sunt abilitate să-l efectueze sunt prevăzute de Codul de procedură penală, conținutul său este definit tot aici și contribuie la realizarea scopului procesului penal. Prin urmare, efectuarea, conținutul și finalitatea anchetei sociale sunt date de norme procedurale, având totodată caracter obligatoriu pentru cei desemnați să o efectueze, iar analiza conținutului său este efectuată de organele judiciare, soluția finală fiind motivată , printre altele, și pe datele oferite de el. Este prevăzută și sancțiunea pentru neefectuarea anchetei sociale, și anume nulitatea absolută, conform art. 197 alin. 2 și 3 Codul de procedură penală

Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972, a statuat că nerespectarea de organul de urmărire penală a prevederilor art. 482 alin. 1 Codul de procedură penală duce la anularea actelor procedurale efectuate ulterior, inclusiv a actului de sesizare a instanței; or, nulitatea absolută purtând și asupra actului de sesizare, considerăm că restituirea cauzei la procuror în vederea completării actelor de urmărire penală este absolut necesară, restituirea fiind o consecință a constatării nulității actului respectiv. Așadar, se impune completarea actelor de urmărire penală și întocmirea din nou a actului de sesizare, cu respectarea art. 262-264 Codul de procedură penală, acte procedurale pe care le poate întocmi numai organul de urmărire penală.

Nedispunerea restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale și, deci, reținerea sa de către instanță, ar oferi numai posibilitatea efectuării anchetei sociale, instanța neputându-se pronunța cu privire la refacerea celorlalte acte anulate, inclusiv a actului de sesizare, competența în acest din urmă caz aparținând în exclusivitate procurorului.

Prin interpretarea dată dispozițiilor art. 482 alin. 1 Codul de procedură penală în decizia de îndrumare nr. 3/1972 a Plenului fostului Tribunal Suprem s-a apreciat că obligația de a dispune efectuarea anchetei sociale revine organelor de urmărire penală sau instanței, în funcție de etapa procesuală în care se află cauza și când există obligația de a hotărî asupra situației minorului infractor. Rezolvarea cauzei de către procuror în lipsa anchetei sociale face ca soluția adoptată de acesta să nu fie luată în considerare în condițiile prevăzute de lege (art. 262 Codul de procedură penală prevede că procurorul, înainte de rezolvarea cauzei, trebuie să constate că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului și că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate).

Considerăm că lipsa anchetei sociale în faza de urmărire penală (ca etapă procesuală distinctă) duce la soluționarea cauzei în absența datelor impuse de lege, ceea ce echivalează cu încălcarea normelor legale imperative privind desfășurarea urmăririi penale, motiv pentru care este prevăzută și sancțiunea nulității cuprinsă în art. 197 alin. 2 și 3 Codul de procedură penală

Soluționarea cauzei de către instanță, chiar dacă s-a dispus efectuarea anchetei sociale în această fază, deci fără a se restitui cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale, nu constituie o rezolvare acoperitoare întrucât legea nu permite acest procedeu.

În ceea ce privește interpretarea dată art. 385^9 alin. 1 pct. 7 Codul de procedură penală, atragem atenția că trebuie avute în vedere și prevederile speciale cuprinse în Codul de procedură penală privind cauzele cu infractori minori. Astfel, în art. 493 se precizează că art. 483-489 Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător și la judecata în instanța de apel și de recurs, în cauzele privitoare la infracțiuni săvârșite de minori. Așadar, și după noua reglementare a căilor de atac în procesul penal (ca urmare a adoptării Legii nr. 45/1993) s-a intenționat a fi păstrate vechile reglementări referitoare la aplicarea procedurilor speciale în ceea ce privește desfășurarea judecății, în cauzele cu infractori minori operând în continuare art. 197 alin. 2 și 3 Codul de procedură penală care prevede sancțiunea nulității absolute în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la obligativitatea efectuării anchetei sociale în condițiile art. 482 Codul de procedură penală.

Prin urmare, ancheta socială nu are numai caracterul unei garanții procesuale, în sensul respectării drepturilor procesuale ale minorului, ci constituie un element important, necesar pentru stabilirea vinovăției și sancțiunilor ce trebuie aplicate.

Pentru a corespunde funcțiunilor sale, ancheta trebuie să cuprindă date cât mai complete, chiar de amănunt, folosirea unor termeni cu caracter general sau formulări vagi, gen calificativ (comportare „bună”, este „bun” la învățătură etc.) putând determina organul judiciar să ajungă la concluzii incorecte cu privire la persoana minorului.

Trebuie clarificate mai ales datele referitoare la viața de familie. De multe ori, în cuprinsul anchetei sociale se face precizarea că minorul provine dintr-o familie dezorganizată. Folosirea acestei expresii nu este însă edificatoare, studiile efectuate stabilind că această situație nu constituie mereu o cauză directă a delicvenței minorilor. Pe fondul acestei situații, lipsa legăturilor afective între părinți sau între părinți și copii are drept urmare stabilirea unor relații conflictuale în mediul familial.

Această destructurare familială, la care se adaugă incapacitatea educativă, coroborată cu neîndeplinirea unor roluri educative elementare poate determina comportamentul antisocial al minorului.

Datele prezentate trebuie să ajute organul de cercetare penală și instanța să adopte măsura cea mai potrivită pentru reeducarea minorului. De aceea, cu toate că art. 482 alin. 3 Codul de procedură penală nu precizează decât că ancheta socială se efectuează de persoane desemnate de autoritatea tutelară, o importanță deosebită se acordă pregătirii profesionale a acestor persoane, care să le permită, pe de o parte, înțelegerea la justa ei valoare a activității pe care o desfășoară, iar pe de altă parte, să întocmească anchete sociale complete, folosind un limbaj adecvat, sugestiv, care să reflecte realitatea.

În unele cazuri se constată de instanță că ancheta socială efectuată în timpul urmăririi penale este incompletă iar datele pe care le conține nu sunt suficiente, urmând ca instanța să dispună completarea cu informațiile pe care le consideră necesare. Această situație nu poate fi sancționată cu nulitatea prevăzută de art. 197 alin. 2 și 3, întrucât textul de lege sancționează numai neefectuarea anchetei sociale.

Judecarea cauzei pe baza unor date incomplete, fără verificări serioase, face ca instanța să hotărască în necunoștință de cauză, soluția pronunțată neatingându-și scopul.

Nu poate fi considerată ca valabilă o anchetă socială efectuată anterior săvârșirii faptelor pentru care este cercetat inculpatul minor, cum ar fi, de pildă, ancheta ce a fost efectuată și folosită pentru internarea minorului într-o unitate de ocrotire. De asemenea, nu poate ține loc de anchetă socială fișa individuală ținută de organele de poliție, întrucât nu cuprinde datele prevăzute de lege, ci numai informații despre minor, necesare activității specifice desfășurate de poliție. Nu poate fi primită aceeași anchetă socială ori de câte ori s-a pornit o nouă urmărire penală. Prin urmare, ancheta socială folosită într-o cauză anterioară nu poate fi folosită într-o cauză nouă. Dacă s-ar admite această situație ar însemna că o singură anchetă poate fi folosită pe toată perioada minoratului. În speță s-a depus un „rezumat – anchetă socială” care nu era altceva decât o copie a unei anchete sociale efectuate cu un an în urmă. Evident, această anchetă socială nu conținea date privind schimbările survenite în comportamentul minorului din ultima perioadă.

Obligația de a efectua ancheta socială subzistă și în cazul în care, până la sesizarea instanței, inculpatul a devenit major, rațiunea menținerii obligației fiind justificată de faptul că datele la care se referă art. 482 Codul de procedură penală sunt necesare pentru corecta individualizare a sancțiunii ce se va aplica. Și în această situație, dacă se constată neefectuarea anchetei sociale de instanță se impune restituirea cauzei la organul de urmărire penală pentru completarea urmăririi penale.

5. Asistența juridică

Dreptul de apărare în cadrul procesului penal, prin conținutul său, apare ca un drept fundamental, caracterizat printr-o poziție firească, normală a învinuitului sau inculpatului de a se disculpa față de învinuirile care i se aduc, de a se opune sau de a-și menține punctul de vedere față de pretențiile ce se ridică împotriva se, de a arăta adevărul și a cere respectarea sau restabilirea drepturilor și intereselor sale legale și de a invoca protecția legii.

Realizarea acestui drept trebuie garantată întrucât simpla lui prevedere nu duce automat la respectarea lui.

În această materie, s-a ajuns la concluzia că dreptul la apărare este cu atât mai bine asigurat cu cât părților li se recunosc drepturile procesuale necesare pentru a putea acționa cu eficiență în fața organelor judiciare.

Garantarea dreptului de apărare se face, deci, prin mijloace care să asigure realizarea acestui drept, mijloace denumite garanții procesual penale. Garanțiile procesual penale sunt definite ca mijloace procesuale prevăzute de lege care asigură ca drepturile acordate părților să fie pe deplin exercitate în vederea apărării intereselor legale ale acestora. Constituie mijloace de garantare a drepturilor acordate părților în proces, impunerea obligației pentru organele judiciare de a face cunoscute părților drepturile procesuale pe care le au și de a le ajuta în exercitarea lor, respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea unor acte procesuale, pentru a evita încălcarea drepturilor procesuale ale părților.

Totodată, trebuie create premisele exercitării unui control integral și eficient în vederea descoperirii încălcării drepturilor procesuale ale părților pe parcursul întregului proces penal. Astfel, în activitatea lui de supraveghere a efectuării urmăririi penale, procurorul poate infirma actele sau măsurile procesuale nelegale (art. 220 Codul de procedură penală) și poate da dispoziții în scris, motivat, pentru îndreptarea ilegalităților constatate. De asemenea , ca urmare a exercitării dreptului la plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, procurorul sau, după caz, procurorul ierarhic superior celui care a luat măsura sau a dat dispoziția, rezolvă plângerea cu luarea măsurilor pe care legea le prevede, înlăturând vătămarea adusă intereselor petentului. Cu ocazia exercitării căilor ordinare și extraordinare de atac se examinează și măsurile luate de instanța de fond, privind respectarea dispozițiilor legale care asigură realizarea drepturilor procesual penale ale părților.

Eficiența acestui control este posibilă grație existenței unor prevederi legale care instituie sancțiuni în caz de încălcare a drepturilor procesuale acordate părților.

Pe lângă sancțiunile disciplinare sau chiar penale care pot fi aplicate persoanelor vinovate pentru încălcările grave constatate, sunt prevăzute sancțiuni care constau în nulitatea actelor efectuate cu încălcarea drepturilor procesuale. Astfel, art. 197 alin. 1 Codul de procedură penală prevede că încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, deci inclusiv cele care asigură realizarea drepturilor procesuale ale părților, atrage nulitatea actului atunci când s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

Această prevedere este o garanție deosebit de importantă, întrucât părțile, ca urmare a încălcării drepturilor pe care legea le recunoaște, pot obține anularea actului care le-a vătămat interesul legitim.

Garantarea dreptului de apărare, ca principiu fundamental al procesului penal, este reglementată în art. 6 Codul de procedură penală care, în urma ultimei modificări aduse prin Legea nr. 281/2003, are următorul cuprins:

„ 1. Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți în tot cursul procesului penal.

2. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege și să administreze probele necesare în apărare.

3. Organele judiciare au obligația să-l încunoștințeze, de îndată și mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării.

4. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.

5. Organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condițiile și în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.”

De remarcat însă că dreptul de apărare a dobândit o legitimitate deosebită prin prevederea sa în Constituției adoptată în 1991. în cuprinsul art. 24 se prevede că „Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”

Fiecare activitate care se desfășoară în cadrul procesului penal este reglementată de norme procedurale, care conțin și prevederi concrete privind garantarea dreptului de apărare.

Reglementarea actuală oferă posibilitatea exercitării dreptului de apărare sub mai multe forme, și anume posibilitatea părților de a se apăra singure în cursul procesului penal, obligația organelor judiciare ca din oficiu să aibă în vedere aspecte favorabile părților implicate în cauza respectivă, precum și posibilitatea, iar uneori obligația, acordării asistenței juridice.

Din cauza dificultăților pe care le presupune exercitarea dreptului de apărare, care este, în multe cazuri, o activitate complexă ce impune cunoașterea și folosirea garanțiilor prevăzute de lege, este necesar ca părțile să apeleze la asistență juridică calificată. În acest context, asistența juridică constituie calea prin care se asigură realizarea deplină și de bună calitate a drepturilor procesuale ale părților, drepturile fiind exercitate în locul părților de specialiști în domeniul juridic. De aceea, privită sub acest aspect, ca instituție care dă contur real dreptului de apărare, asistența juridică este considerată o garanție fundamentală de prim rang a dreptului de apărare.

Regula constă în faptul că asistența juridică este facultativă, adică partea beneficiază de serviciile apărătorului numai dacă dorește și numai acolo unde legea prevede în mod expres că asistența este obligatorie.

Asistența juridică în cadrul procesului penal este asigurată de persoane calificate, care își desfășoară activitatea în baza Legii nr. 51/1995, potrivit cu care, în exercitarea profesiei, avocatul este independent și se supune numai legii, promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului (art. 2).

Legea prevede și modalitatea de realizare a avocaturii: prin consultații și cereri cu caracter juridic, asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești. A organelor de urmărire penală, a autorităților cu atribuții jurisdicționale, a notarilor publici și a executorilor judecătorești, a organelor administrației publice și a instituțiilor, precum și a altor persoane juridice, în condițiile legii (art. 3).

Capitolul V din lege, intitulat „Asistența judiciară”, indică modul concret de acordare: baroul acordă asistență juridică în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii, precum și la cererea instanțelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor administrației publice locale în cazul în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitatea vădită de a plăti onorariul. În cazuri de excepție, dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate, decanul baroului poate aproba acordarea de asistență juridică gratuită (art. 68).

Dacă principiul garantării dreptului de apărare este legiferat în Codul de procedură penală în art. 6, asistența juridică își are reglementarea în Titlul V, Capitolul I, intitulat „Asistența juridică și reprezentarea”.

Având în vedere că o garantare reală a dreptului de apărare nu poate fi realizată decât prin instituirea unor obligații clare pentru organele judiciare, prin care să se impună respectarea acestui drept, modificările intervenite au acționat mai ales în acest sens. Astfel, organele judiciare sunt obligate să asigure părților deplina exercitare a dreptului procesual, având obligația să-i aducă la cunoștință învinuitului sau inculpatului, înainte de a i se lua prima declarație, dreptul de a fi asistat de un apărător, fapt care se consemnează în procesul-verbal de ascultare.

Pe lângă Legea nr. 51/1995 care definește practic locul și rolul avocatului în procesul penal, astfel de reglementări cuprinde și Codul de procedură penală (art. 171-174), Constituția (art. 24) și Legea nr. 302/2004.

Dacă art. 171 alin. 1 Codul de procedură penală prevede că învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penal și al judecății, alin. 2 cuprinde referiri exprese privind asistența obligatorie, precizând că acesta este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, când este arestat, chiar în altă cauză, ori când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

Pentru faza judecății, la aceste cazuri se mai adaugă încă unul, și anume în cazul în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Este precizată și poziția apărătorului în cadrul urmăririi penale: el are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală și poate formula cereri și depune memorii (art. 172 alin. 1 Codul de procedură penală).

Aplicarea acestor prevederi în cazul minorului pentru care asistența juridică este obligatorie a generat întrebarea dacă organele de urmărire penală trebuie să efectueze orice act de urmărire penală numai în prezența apărătorului. În caz afirmativ, efectuarea unui act, indiferent care ar fi acesta, de organele de urmărire penală fără prezența apărătorului ar atrage nulitatea absolută. Plecând de aici, desfășurarea urmăririi penale ar fi foarte mult stânjenită. Spre deosebire de faza de judecată, unde prezența apărătorului este posibilă, practic, la efectuarea tuturor actelor (fixarea de termene cunoscute cu mult timp înainte, ce permite asigurarea prezenței efective), urmărirea penală nu poate avea o desfășurare întru-totul prestabilită, chiar din cauze obiective.

Considerăm că această interpretare este motivată și de precizarea din finalul alin. 1 al art. 172 Codul de procedură penală, coroborată cu alin. 2 al aceluiași articol: în art. 172 alin. 1 teza finală Codul de procedură penală se arată că lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoștințat de data și ora efectuării actului, iar alin. 2 prevede că atunci când asistența juridică este obligatorie, ca în cazul învinuitului sau inculpatului minor, organul de urmărire penală va asigura prezența apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului.

Pe lângă cazul prevăzut de art. 172 alin. 2 Codul de procedură penală, organul de urmărire penală trebuie să asigure prezența apărătorului la prezentarea materialului de urmărire penală, când contactul cu inculpatul este obligatorie.

În literatura de specialitate, asistența juridică obligatorie este tratată ca un drept procesual al inculpatului ce funcționează ca o garanție procesuală. În cazul minorului, motivația a constituit-o lipsa de experiență, ocrotirea acestuia fiind pe primul plan, asistența juridică obligatorie fiind o garanție a preîntâmpinării unor erori judiciare.

O problemă apărută după adoptarea Codului de procedură penală actual a fost generată de aplicarea dispozițiilor art. 197 alin. 2 Codul de procedură penală, respectiv care este sancțiunea juridică a neîndeplinirii obligației asistenței juridice în faza de urmărire penală.

Întrucât inițial practica a fost neunitară, considerându-se de unele instanțe că asistența juridică obligatorie este prevăzută numai pentru faza de judecată, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972 a fostului Tribunal Suprem s-a statuat că nerespectarea dispozițiilor procedurale referitoare la asistența inculpatului minor, la prezentarea materialului de urmărire penală, este sancționată întotdeauna cu nulitatea absolută și atrage restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii actelor procesuale efectuate cu încâlcarea legii.

Motivarea este însă dată într-o altă decizie a instanței supreme, nr. 29/1970, în care se precizează că dispozițiile art. 197 alin. 2 nu face nici o discriminare, sub aspectul sancționării cu nulitatea absolută, între faza urmăririi penale și cea a judecății, iar pe de altă parte, nerespectarea dispozițiilor procesuale privind asigurarea asistenței juridice obligatorii în cursul urmăririi penale produce prejudicii care nu pot fi acoperite, ulterior, în fața instanței.

Potrivit art. 172 alin1 teza finală Codul de procedură penală, „lipsa apărătorului nu împi4edică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoștințat de data și ora efectuării actului”. În conținutul textului nu se fac precizări cu privire la conținutul termenului de „dovadă”, sau a modalității de „încunoștințare”, lăsând astfel loc la interpretări diferite mai ales în cazul existenței unor divergențe pe tema realizării acestor acte.

Termenul de „încunoștințare”, ca modalitate a asigurării prezenței părților sau a altor persoane la activitatea procesuală, mai este folosit în Codul de procedură penală (art. 58 alin. 1 și 2, art. 129 alin. 2, art. 402 alin. 2). Însă față de citare, în ceea ce privește sancționarea neprezentării, dacă în cazul citării lipsa nejustificată poate fi sancționată, neprezentarea, în cazul încunoștințării, nu este sancționată de lege.

În ceea ce privește „dovada” încunoștințării, nu se indică o anumită modalitate, motiv pentru care considerăm că se poate face sub orice formă, de preferat scrisă, în care să se arate clar, fără echivoc, cum s-a realizat încunoștințarea.

Considerăm că se impun unele precizări mai clare, în ceea ce privește atât încunoștințarea, cât și dovada efectuării ei, tocmai în ideea realizării unor interpretări diferite. Acesta precizări se impun și în ideea realizării unei egalități în abordarea pe care legiuitorul a dat-o asigurării asistenței juridice obligatorii în faza urmăririi penale și a judecății.

Remarca este îndreptățită de faptul că, în faza judecății, dacă apărătorul lipsește și nu poate fi înlocuit, cauza se amână. În faza urmăririi penale efectuarea actelor de urmărire penală, este drept, cu excepții, ca în cazul ascultării inculpatului, poate fi realizată și în cazul absenței avocatului dacă există dovada încunoștințării sale.

6.Arestarea preventivă

Referitor la măsura arestării preventive în faza de urmărire penală, aceasta poate fi luată și față de infractorul minor, în sistemul actual nefăcându-se nicio deosebire între învinuiții sau inculpații minori și cei majori.

Urmare a modificărilor aduse la Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, după Secțiunea a IV-a intitulată „Arestarea preventivă” a fost introdusă o secțiune nouă IV1 care cuprinde dispozițiile speciale aplicabile minorilor față de care s-a dispus măsura reținerii sau arestării. Astfel, potrivit art. 160f, minorilor reținuți sau arestați preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deținuții preventiv majori, drepturi proprii și un regim special de detenție preventivă, în raport cu particularitățile vârstei, de natură să asigure buna desfășurare a procesului penal și să împiedice sustragerea acestora de la urmărire penală, judecată ori de la executarea pedepsei, fără a prejudicia însă dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală.

În toate situațiile, învinuiților sau inculpaților minori, reținuți sau arestați preventiv li se asigură asistență juridică obligatorie, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri în vederea unui apărător din oficiu dacă minorul nu are un apărător ales.

Ori de câte ori se dispune reținerea ori arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor se încunștințează despre această măsură imediat, respectiv în 24 de ore în cazul luării măsurii de arestare, părinții, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, precum și, în cazul arestării, serviciul de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanța căreia i-ar reveni competența să judece în primă instanță cauza.

În timpul reținerii sau arestării preventive, minorii se țin separat de majori, în locuri anume destinate minorilor arestați preventiv.

Respectarea drepturilor și a regimului special prevăzute de lege pentru minori se verifică periodic, prin intermediul controlului exercitat de judecătorul anume desemnat de președintele instanței, prin vizitarea de către procuror a locurilor de deținere preventivă, precum și prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deținuții preventivi.

Prin excepție de la regulile aplicabile dispunerii măsurii reținerii, minorul între 14 și 16 ani care răspunde penal, poate fi reținut la dispoziția procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înștiințarea și sub controlul procurorului, pentru o durată care nu poate depăși 10 ore, și numai dacă există date certe că minorul a comis o infracțiune pedepsită de lege cu detențiunea pe viață sau închisoare de 10 ani ori mai mare.

Prelungirea reținerii poate fi dispusă de procuror, prin ordonanță motivată, pe o perioadă ce nu poate depăși 10 ore.

De asemenea, minorul între 14 și 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detențiune pe viață sau închisoare de 10 ani ori mai mare iar o altă măsură preventivă nu este suficientă.

În ceea ce privește durata arestării inculpatului minor între 14 și 16 ani, aceasta este în cursul urmăririi penale sau în ipoteza menținerii ei în cursul judecății, în cursul urmăririi penale, de cel mult 15 zile, verificarea legalității și temeiniciei ei realizându-se în cursul judecății periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea măsurii nu poate fi dispusă decât în mod excepțional, fiecare prelungire neputând depăși 15 zile. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil de 60 de zile. În mod excepțional, durata totală a arestării preventive a inculpatului minor între 14 și 16 ani va putea fi prelungită la maxim 180 de zile dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă este detențiunea pe viață sau închisoarea de 20 ani sau mai mare (art. 160h alin. 2 Codul de procedură penală).

În cazul infractorului minor mai mare de 16 ani, arestarea preventivă pe parcursul urmăririi penale nu poate depăși 20 de zile, măsura putând fi prelungită, fără ca însă prelungirea să depășească 20 de zile. Durata totală a arestării inculpatului minor în acest caz nu poate depăși un termen rezonabil, și nu mai mult de 90 de zile, cu excepția situației în care pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă este detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, caz în care măsura arestării preventive poate fi prelungită până la 180 de zile.

Verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile.

Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile (art. 160h alin. 3 Codul de procedură penală).

Se pune problema aplicării pedepselor prevăzute de art. 100 Codul de procedură penală atunci când deja, în cadrul urmăririi penale, s-a dispus arestarea preventivă.

Potrivit art. 100 Codul de procedură penală, față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancțiunii se ține seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală, de comportarea lui, de condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.

Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.

În cazul în care instanța aplică pedeapsa închisorii, urmează să se deducă din cuantumul pedepsei perioada arestării preventive, prin aplicarea pedepsei cu închisoarea, confirmându-se, totodată, și că măsura arestării preventive a fost bine luată.

Problema apare atunci când instanța dispune luarea unei măsuri educative, ceea ce dă naștere la o incompatibilitate între luarea măsurii arestării preventive și aplicarea în final a unei măsuri educative infractorului minor. În această situație, se pune întrebarea ce caracter poate avea privarea de libertate față de măsura educativă.

Atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive împotriva minorului pare nepotrivită finalizarea procesului prin aplicarea unei sancțiuni neprivative de libertate, de aici rezultând și o neconcordanță între viziunea organului judiciar asupra măsurilor luate pe parcursul procesului și sancțiunea aplicată.

Pentru acest motiv, s-a făcut propunerea ca, atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive, aceasta să fie adusă la îndeplinire prin încredințarea minorului unei instituții speciale, cu sarcina de a-l supraveghea pe minor, și obligația să-l prezinte de câte ori este nevoie organelor judiciare.

Luarea măsurii arestării preventive ar putea fi interpretată ca o anticipare a sancțiunii ce se va lua, adică aplicarea unei pedepse.

Dacă se acceptă această idee, în cazul luării acestei măsuri, aplicarea în final a unei măsuri educative ar încălca regula stabilită prin art. 100 C. pen., potrivit căreia pedeapsa se aplică minorului numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului

7. Judecata infractorilor minori

7.1 Compunerea instanței

Potrivit unei formulări dintr-o lege anterioară privind organizarea judecătorească (Legea nr. 58/1968), judecarea cauzelor în care inculpatul era minor se efectua de judecători și, atunci când era cazul, de asesori populari care aveau în mod deosebit posibilitatea să aprecieze starea morală și dezvoltarea minorului și să aleagă, dintre măsurile sau sancțiunile prevăzute de lege, pe cele mai potrivite pentru inculpatul minor.

Formularea textului care reglementa compunerea instanței în cauzele cu infractori minori din Legea nr. 92/1992 a fost rezultatul unor modificări impuse, pe de o parte, de apariția altor acte normative care reglementau probleme de principiu sau referitoare direct la constituirea completului de judecată în cauzele cu infractori minori. Faptul că numai anumiți judecători participau la soluționarea cauzelor cu minori însemna că la desemnarea lor s-a avut în vedere o anume specializare și, pe lângă aceasta, anumite calități, legate de pregătirea profesională și experiență. Aceste aspecte îi recomandau față de ceilalți judecători, pentru a alcătui respectivele complete de judecată.

Totodată, experiența dobândită în acest gen de cauze a demonstrat că desemnarea altor judecători la intervale scurte de timp nu poate fi benefică fiind de dorit ca orientarea să se îndrepte către cei care au cunoștințe mai vaste în domeniul sociologiei, psihologiei sau care, datorită anumitor împrejurări, au avut legături strânse cu minorii.

Aceștia sunt de preferat întrucât, în cursul cercetării judecătorești și apoi al deliberării, vin să solicite și apoi să interpreteze: anchete sociale, expertize psihiatrice care necesită, pe lângă cunoștințe în materie, și un grad mai mare de înțelegere a problemelor cu care se confruntă minorii.

Codul de procedură penală din 1936 prevedea, în art. 556 alin. 1, că procedura pentru judecarea infracțiunilor comise de minori era aceea prevăzută pentru instanțele de drept comun, în afară de cazurile în care legea dispune altfel. Infracțiunile comise de minori se judecau de instanțe speciale numite „instanțe pentru minori”, care funcționau pe lângă tribunale și pe lângă acele judecătorii din comunele urbane reședințe sau comunele rurale învestite cu aceste atribuții de ministerul justiției. Instanțele pentru minori de pe lângă tribunale se compuneau dintr-un singur judecător, delegat de ministrul justiției pe o perioadă de trei ani, la recomandarea președintelui tribunalului, dintre judecătorii tribunalului. Delegația se putea reînnoi, putându-se totodată delega mai mulți judecători. La judecătorii atribuțiile instanței speciale pentru minori erau îndeplinite de judecător, iar în cazul în care erau mai mulți, de judecătorul șef.

Aceste atribuții puteau fi îndeplinite și de către ajutorul de judecător, însă numai în anumite condiții: lipsa motivată a judecătorului delegat și autorizarea ministrului de justiție. Se făcea și precizarea că delegarea de judecată a minorilor nu dispensa pe magistrat să ia parte la lucrările instanței.

Din formularea textului reiese că, în primul rând, judecătorul delegat se ocupa cu soluționarea cauzelor cu minori, aceasta fiind principala sa preocupare, după care, în limita posibilităților, lua parte și la lucrările instanței.

Formularea inițială din Codul de procedură penală, adoptat în 1968 prevedea că judecătorii care soluționează cauzele cu minorii erau desemnați de ministrul justiției.

Faptul că judecătorul era desemnat pentru fiecare instanță de o anumită persoană, cu o poziție anume în aparatul judecătoresc oferea un grad mai nare de stabilitate în îndeplinirea acestor atribuții, precum și un caracter oficial mai pronunțat, la desemnarea judecătorului urmând a fi avute în vedere anumite calități care-l recomandau ca fiind cel mai nimerit în alegerea tratamentului cel mai potrivit pentru recuperarea minorului.

Sediul materiei privind compunerea instanței în cauzele cu infractori minori este art. 483 Codul de procedură penală, care în urma modificării prin Legea nr. 281/2003 are următorul cuprins:

„Cauzele în care inculpatul este minor se judecă, potrivit regulilor de competență obișnuite, de către judecători anume desemnați potrivit legii.

Instanța compusă potrivit dispozițiilor alineatului precedent rămâne competentă să judece și face aplicarea dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani. Inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii obișnuite, dacă la data sesizării instanței împlinise vârsta de 18 ani”.

În varianta inițială, textul de lege – art. 483 alin. 1 Codul de procedură penală – folosea noțiunea de „judecători anume desemnați”, fără a mai face însă alte precizări cu privire la durata în timp sau a modalității practice de desemnare.

Întrucât legea nu prevedea și o măsură privind asigurarea publicității actului de desemnare, realizarea condiției prevăzută de lege era dificil de verificat.

Au existat propuneri ca ordinul de desemnare să fie publicat în Monitorul Oficial sau lista judecătorilor desemnați să fie afișată la sediul fiecărei instanțe de judecată.

Importanța respectării prevederilor art. 483 alin. 1 Codul de procedură penală este dată de faptul că, dacă se constantă încălcarea acestui text, hotărârea este lovită de nulitate absolută, întrucât potrivit art. 197 alin. 2 Codul de procedură penală, încălcarea dispozițiilor relative la compunerea instanței atrage nulitatea, sancțiune care nu poate fi înlăturată în nici un mod și care poate fi invocată în orice stare a procesului.

În practica de până acum s-a considerat de unele instanțe că participarea la judecată a unui alt judecător decât cel desemnat sau chiar a unui judecător stagiar nu ar atrage nulitatea hotărârii, întrucât și acesta, datorită pregătirii profesionale pe care o are, precum și competenței materiale, poate să soluționeze cauza respectivă

Pentru uniformizarea practicii judiciare pe această problemă, prin decizia de îndrumare nr. 6/1973 a fostului Tribunal Suprem s-a decis că soluțiile instanțelor care nu au luat în considerare prevederile art. 483 alin. 1 Codul de procedură penală sunt nelegale.

Soluția s-a motivat pe faptul că opinia potrivit căreia în alcătuirea completelor de judecată pot intra și alți judecători decât cei desemnați este rezultatul unei confuzii făcute între „compunerea” și „competența” instanței de judecată.

Dacă „compunerea” instanței se referă la alcătuirea completului de judecată cu anumiți judecători, „competența” instanței vizează aptitudinea pe care o are o anumită instanță, în baza legii, să rezolve anumite cauze.

Interpretând dispozițiile art. 483 alin. 1 Codul de procedură penală cu luarea în considerare a celor arătate, se observă că judecarea cauzelor cu minori de judecători desemnați potrivit legii ține de compunerea instanței, și nu de competența materială a acesteia, motiv pentru care neîndeplinirea acestei obligații atrage aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege pentru compunerea instanței, respectiv a dispozițiilor art. 197 alin. 2 Codul de procedură penală.

Art. 483 alin. 2 Codul de procedură penală prevede că instanța compusă potrivit dispozițiilor art. 483 alin. 1 Codul de procedură penală, rămâne competentă să judece și face aplicarea dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori chiar dacă, între timp, inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.

S-a motivat că această prevedere procesuală care menține competența instanței în compunerea prevăzută de art. 481 alin. 1 ar asigura, pe de o parte, continuitatea și apoi rezolvarea cauzei fără întârziere.

După intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală au existat comentarii cu privire la interpretarea expresiei „între timp” cuprinsă în textul art. 483 alin. 2 Codul de procedură penală.

Din formularea textului – „chiar dacă între timp inculpatul a împlinit 18 ani” – se desprinde concluzia că se are în vedere situația în care, în timpul cât cauza se află pe rolul primei instanțe, inculpatul devine major. În acest caz, judecata continuă, în aceeași compunere a instanței, cu respectarea regulilor procedurale speciale prevăzute pentru cauzele cu minori.

De asemenea, în cazul în care inculpatul devine major în timp ce cauza se rejudecă în fond, în urma admiterii unei căi de atac, se respectă dispozițiile speciale privind judecarea infractorilor minori.

Alta este însă situația în cazul în care infractorul minor a împlinit vârsta de 18 ani înainte de sesizarea instanței. Art. 483 alin. 3 Codul de procedură penală prevede că inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul cât era minor este judecat potrivit procedurii obișnuite (deci fără completările și derogările prevăzute la Capitolul II „procedura în cauzele cu minori”), dacă la data sesizării instanței împlinise vârsta de 18 ani. Prin urmare, s-a ales drept criteriu pentru demarcație între efectuarea judecății potrivit regulilor speciale și procedura obișnuită, vârsta minorului.

Așadar, în cazul în care minorul a comis o infracțiune, urmărirea penală efectuându-se cu completările și derogările prevăzute la art. 481-482 Codul de procedură penală, dacă, până la sesizarea instanței de către procuror, acesta a îndeplinit 18 ani, judecata se efectuează conform procedurii obișnuite. Considerăm că soluția este justă întrucât o dată cu înaintarea în vârstă se dobândesc și acele calități psihofizice, proprii unei persoane majore, ceea ce nu mai justifică prevederile de protecție pentru faza de judecată.

Reglementările privind compunerea completului de judecată cuprindea și Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, care, în forma sa inițială, prevedea la art. 16 alin. 2: „cauzele penale privind pe minori se judecă de judecători anume desemnați de ministrul justiției”.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul în ultima modificare adusă Legii nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească (art. 15 alin. 2), potrivit căreia desemnarea judecătorilor în cauzele cu minori se făcea de președintele instanței de judecată, față de reglementarea anterioară, unde judecătorul era desemnat de ministrul justiției, este criticabilă. Astfel, desemnarea judecătorului de ministrul justiției, pe lângă faptul că oferă o mai mare stabilitate, este și un aspect care mărește gradul de apreciere în alegerea persoanei respective, pe când desemnarea de către președintele instanței de judecată poate fi influențată uneori și de alte criterii decât cele care ar trebui să-l recomande în mod normal (astfel, volumul de activitate raportat la numărul de judecători sau problemele cotidiene pot influența desemnarea judecătorului pentru infractorii minori).

În forma republicată a legii s-a renunțat la acest mod de desemnare a judecătorilor și s-a revenit la o mai veche reglementare, art. 15 alin.2 dispunând că în cauzele cu minori participă judecători anume desemnați de președintele instanței. Dispozițiile acestui articol au fost abrogate însă prin recent adoptata Lege nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care amintește, la art. 35 alin. 1, printre tribunalele specializate, tribunalele pentru minori și familie. Potrivit art. 41, tribunalele pentru minori și familie judecă în primă instanță următoarele categorii de cauze:

în materie civilă, cauzele referitoare la drepturile, obligațiile și interesele legitime privind persoana minorilor, decăderea din drepturile părintești, cererile privind nulitatea sau desfacerea căsătoriei, cererile pentru încuviințate, nulitatea sau desfacerea adopției, precum și cauzele privind raporturile de familie;

în materie penală, infracțiuni săvârșite de minori sau asupra minorilor.

Conform art. 42, când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, unii minori și alții majori, și nu este posibilă disjungerea, competența aparține tribunalului pentru minori și familie.

Legea 304/2004 a intrat în vigoare, potrivit dispozițiilor art. 130 alin. 1 la 29 octombrie 2004. Potrivit art. 130 alin. 2, tribunalele specializate vor începe să funcționeze cel mai târziu la data de 1 ianuarie 2008 iar alin, 3 dispune că tribunalele pentru minori și familie, care se vor înființa până la 1 ianuarie 2008, vor judeca numai cauzele prevăzute la art. 41 și art. 42 care sunt în competența de primă instanță a tribunalului.

Până la înființarea tribunalelor specializate în toate județele și în municipiul București, în cadrul tribunalelor de drept comun vor funcționa secții sau complete specializate.

7.2 Dispoziții privind apelul și recursul

Art. 493 C.pr.pen. prevede că dispozițiile speciale privind judecarea minorilor se aplică și la judecata în apel și recurs. Așadar, prevederile referitoare la compunerea instan-ței, chemarea  unor persoane la judecat minorilor, desfășurarea judecății și judecarea incul-paților minori împreună cu inculpații majori se aplică și la judecata înapel și recurs. Regula se aplică și în cazul rejudecării fondului după desființarea sau casarea hotărârii atacate în apel sau în recurs.

În aceste condiții, în practica judiciară s-a decis că, în măsura în care instanța de apel a judecat cauza la primul termen de judecată, în condițiile lipsei inculpatului minor și a nedove-dirii sustragerii acestuia de la judecată, hotărârea pronunțată este lovită denulitate absolută și supusă casării. Dispozițiile derogatorii sunt aplicabile dacă, la data sesizării instanței de apel sau derecurs, inculpatul este încă minor, chiar dacă în cursul judecății în aceste căi de atac adevenit major . Participarea procurorului este obligatorie la judecarea cauzelor cu infractori minoriîn primă instanță, în apel și în recurs, potrivit art. 315, 376 și 385 alin. (4) C.pr.pen.

8. Punerea în executare a hotărârilor privind pe minori

Potrivit art. 100 C. pen., față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancțiunii se ține seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală, de comportamentul lui, de condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și deorice alte elemen-te de natură să caracterizeze persoana minorului. Pedeapsa se aplicănumai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.

Măsurile educative care pot fi luate față de minor sunt:

mustrarea,

libertatea supravegheată,

 internarea într-un centru de reeducare

internarea într-un institut medical-educativ.

În doctrină s-a subliniat că pedepsele și măsurile de siguranță aplicate minorilor sunt puse în executare potrivit procedurii obișnuite, ca în cazul condamnaților majori; în schimb, punerea în executare a măsurilor educative față de minori este reglementată de norme speciale.

8.1. Executarea mustrării

Potrivit art. 487 C.pr.pen., în cazul în care față de minor s-a luat măsura educativă a mustrării, aceasta se execută de îndată, în ședința în care s-a pronunțat hotărârea[ alin.(1)]. Când din orice împrejurări măsura mustrării nu poate fi executată îndată după pronunțare, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea minorului, citându-se, totodată părinții, ori dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul[ alin. (2)]. Apreciem că , de lege ferenda, se impune modificarea art. 487 alin. (2) C.pr.pen. însensul citării pentru termenul la care se execută mustrarea și a Serviciului de probațiune, în condițiile în care această instituție participă activ și semnificativ la desfășu-rarea procesului penal, atât prin redactarea referatului de evaluare a minorului, cât și prin  participarea nemijlocită la urmărirea penală și la judecarea cauzei.

Potrivit art. 102 C.pen., mustrarea constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, în sfătuirea minorului să se poarte în așa fel încât sădea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenția că, dacă va săvârși din nou o infracțiune, se va lua față de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă. Această „dojenire” a minorului nu trebuie să se reducă la o atenționare sau o simplă admonestare, instanța urmărind să-l facă să înțeleagă repercusiunile faptei sale, răul provocat și că nu trebuie să persiste în acest comportament, întrucât, în acest caz, i se vaaplica o sancțiune mai gravă .În ceea ce privește pronunțarea și executarea măsurii educative a mustrării, seconsideră că reprezintă activități distincte și fac parte din faze diferite ale procesului penal, respectiv faza de judecată și cea de punere în executare a hotărârii judecătorești.Astfel, o executare a mustrării nu face corp comun cu hotărârea pronunțată și dacăexecutare nu s-ar face în condițiile art. 487 C.pr. pen., ar fi afectate temeinicia șilegalitatea hotărârii pronunțate, care să justifice folosirea căilor de atac împotriva ei.Prin urmare, nu ar fi posibilă invocarea unei căi de atac împotriva hotărârii pe aspectelegate de punerea ei în executare, aspecte care nu țin de activitatea de judecată.

8.2. Punerea în executare a libertății supravegheate

În art. 103 C.pen. se prevede că măsura educativă alibertății supravegheate constă în lăsarea minorului în libertate pe termen de un an, sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredințată, după caz, părinților minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța dispune încredințarea supravegherii minorului, pe același interval de timp, unei  persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, oriunei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor.Instanța pune în vedere, celui căruia i s-a încredințat supravegherea, îndatorirea de aveghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui. 

De asemenea, i se pune în vedere că are obligația să înștiințeze instanța de  îndată, da-că minorul se sustrage dela supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori a  săvârșit din nou o faptă prevăzută de legea penală. Instanța poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora dinurmătoarele obligații:

a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;

c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță, cu o durată între 50 și 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță. 

Instanța atrage atenția minorului asupra consecințelor comportării sale. După luarea măsurii libertății supravegheate, instanța încunoștințează școala unde minorul învață sau unitatea la care este angajat și, după caz, instituția la care prestează activitatea stabilită de instanță.

Dacă în interiorul termenului prevăzut în alin. (1) minorul se sustrage de  la suprave-gherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele, ori săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, instanța revocă libertatea supravegheată și ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea penalăconstituie infracțiune, instanța ia măsura internării sau aplică o pedeapsă.

Termenul de un an prevăzut în alin. 1 curge de la data punerii în executare a libertă-ții supravegheate.Potrivit art. 488 C.pr.pen., când instanța a luat față de minor măsura libertă-ții supravegheate, măsura se pune în executare în ședința în care este pronunțată, dacăminorul și persoana sau reprezentantul instituției sau unității speciale căreia i s-aîncredințat suprave-gherea sunt de față[ alin. (1).Când punerea în executare nu se poate face în aceeași ședință, se fixează un termen  pentru  care  se  va  dispune  aducerea  minorului  și  chemarea  persoanei  căreia i s-aîncredințat supravegherea acestuia[ alin. (2)]. Art. 489 C.pr.pen. prevede că revoca-rea măsurii libertății supravegheate pentruvreuna din cauzele prevăzute în art. 108 C.pen., cu excepția cazului când minorul a  săvârșit din nou o infracțiune, precum și înlocuirea libertății supravegheate se dispun deinstanța care a pronunțat această măsură.

8.3 Internarea minorului într-un centru de reeducare sau institut medical-educativ

Potrivit art. 104 C.pen., măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se dispune în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învățătu-ra necesară și o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. Această măsură se ia față de minorul în privința căruia celelalte măsuri sunt neîndestulătoare. Față de mustrare și liber-tatea supravegheată, măsura internării într-un centru dereeducare este cea mai severă, execu-tându-se în regim de privare de libertate, fiind afectată deci libertatea minorului. Durata inter-nării într-un centru de reeducare, rezultă din cuprinsul art. 106 alin. (1)C.pen., care prevede că măsura se ia pe perioadă nedeterminată, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani, în mod excepțional, măsura putând fi prelungită pentru o perioadă de cel mult doi ani, însă numai dacă prelungirea estenecesară pentru realizarea scopului internării.

Potrivit dispozițiilor art. 490 C.pr.pen.,în cazul în care s-a luat față de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, instanța poate dispune, prin aceeași hotă-râre,  punerea în executare de îndată a măsurii luate.

Punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de po-liție de la locul unde se află minorul[ alin. (1)]. În alin. (2) al art. 490 C.pr.pen. se prevede că organul de poliție ia măsuri pentruinternarea minorului. Potrivit noilor dispoziții ale art. 490 C.pr.pen., introduse prin Legea nr. 356/2006, în vederea punerii în executare a măsurii educa-tive a internării într-un centru dereeducare, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără  învoirea  acesteia,  precum  și  în  sediul  unei  persoane  juridice  fără învoirea reprezentantului legal al acesteia[ alin. (2¹)]. Dacă persoana față de care s-a luat  măsura  educativă  a internării într-un centru de reeducare nu este găsită, organul de poliție constată aceasta printr-un proces-verbal și iamăsuri pentru darea în urmărire, precum și pentru darea în consemn la punctele detrecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimi-te centrului de reeducareîn care se va face internarea[ alin. (2²)]. – alin. (2¹) si (2²) ale art. 490 au fost introduse prin art.I pct.28 din O.U.G. nr. 60/2006. 

Dacă persoana este găsită, copia de pe hotărâre se predă centrului de reeducare în care minorul este internat[ alin. (3)]. Centrul de reeducare comunică instanței efectuarea internării [ alin. (4)]. Executarea măsurii internării într-un centru de reeducare, are loc în intervalul de timp cât minorul se află internat în centru de reeducare, internarea putând fi amânată sau în-treruptă în cazurile și în condițiile prevăzute de art. 453 și art. 455 C.pr.pen. ( art. 491¹ C.pr. pen.).

 Amânarea executării internării într-un centru de reeducare se acordă de către instanța de executare, iar întreruperea executării acestei măsuri de instanța corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află centrul de reeducare . Instanța care a judecat minorul în primă instanță, urmare a unei sesizări sau din oficiu, poate dispune, potrivit art. 491 C.pr.pen., liberarea minorului din centrul de reeducare înainte de a deveni major, revocarea liberării înainte de a deveni major  precum și ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare.

Măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ, potrivit art. 105C.pen., se ia față de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical și de un regim special de educație. Această măsură are un caracter dublu, medical și educativ, presupunând ca și încazul internării într-un centru de reeducare, limitarea libertății fizice a celui internat.Măsura se poate lua față de minorii infractori care răspund penal, și nu față de cei iresponsabili.Internarea într-un institut medical educativ se poate dispune de către instanța care-l judecă pe inculpatul minor, pe baza expertizei medico- legale  care  recomandă tratamentul medical și un regim de educație .În ceea ce privește punerea în executare a hotă-rârii prin care s-a dispus luareaacestei măsuri, legea nu prevede nicio dispoziție specială în acest sens, sugerându-seaplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 432 C.pr.pen., referitoare la punerea în executare a măsurii de siguranță a internării medicale. Astfel, măsura se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii și a unei copii de pe rapor-tul medico-legal direcției sanitare din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat măsura.

Măsura urmează a fi ridicată de îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea ei, instanța având posibilitatea, dacă consideră necesar, să ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare[ art. 106 alin. (2) C. pen.]. Instanța care l-a judecat în primă instanță pe minor, are competența să dispună ridicarea,  prelungirea sau înlocuirea măsurii internării într-un institut medical-educativ[ art. 491 alin. (2) C.pr.pen.].

Potrivit art. 492 C.pr. pen., revocarea sau menținerea măsurilor educative, precum și a măsurii liberării minorului dintr-un centru de reeducare înainte de a deveni major,sau dintr-un institut medical-educativ, când minorul a săvârșit din nou o infracțiune, se dispune de instanța competentă să judece acea infracțiune.

Concluzii

Problema personalității umane constituie, actualmente, obiectul a numeroase cercetări științifice în preocuparea de a descifra procesele psihice care explică conduita umană, inclusiv comportamentul minorului infractor. Ideea după care în centrul preocupărilor organelor judi-ciare trebuie să stea nu minorul ca infractor, ci ca om, ca personalitate supusă transformării spre a identifica pe baza unei asemenea analize căilecele mai eficiente de influențare și recu-perare a acestuia, este cu atât mai valoroasă cu cât delicvenții minori se află încă în faza de formare și, deci, sunt deosebit de receptiviși sensibili la acțiunile factorilor din mediul social. 

Necesitatea cunoașterii personalității subiectului asupra căruia se acționează reeduca-tiv are, în pedagogie, o lungă tradiție. Dar, dacă ar fi justificat să se țină seama de particula-ritățile personalității minorului (legate de vârstă, nivel de dezvoltare fizică și psihică), în ce privește individualizarea legală și judiciară a sancțiunilor de drept penal, în egală măsură ar trebui avute în vedere și atunci când se desfășoară procesul demodelare a delicventului minor și de pregătire a acestuia pentru a fi redat societății ca element util. Reeducarea și reintegrarea socială pot fi privite ca două faze ale aceluiași proces de cunoaștere,  puse  în relații  de  inte-racțiune  la  nivelul  personalității în perspectiva orientării acestuia  în  direcția în  care  șan-sele  ei de realizare sunt mai mari, iar dimensiunile de valorificare a posibilităților de care dis-pune minorul sunt optime.Instituția minorității cunoaște în dreptul penal o reglementare pro-prie, deoarece printragerea la răspundere penală a minorilor – având în vedere capacitatea psi-hică a acestor – se urmărește mai mult decât în cazul celorlalte categorii de infractori,  reedu-carea lor și prevenirea săvârșirii de fapte antisociale. Potrivit art. 99 C.pen., minorii sub 14 ani nu răspund penal, cei care au vârste între14-16 ani răspund penal numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ,iar minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal.

Reglementării penale privind instituția minorității îi corespunde și o reglementare pe plan procesual penal, prin instituirea unei proceduri speciale de urmărire și judecare a infractorilor minori. Aceste dispoziții speciale se justifică prin faptul că minorul nu are matu-ritatea psihică, dezvoltarea intelectuală și experiența necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege. Prin instituirea acestei proceduri, s-a urmărit să se asigure minorilor un plus degaranții procesuale care să-și dovedească eficiența în îmbinarea laturii represive culatura educativă a procesului penal.

Conform art. 480 C.pr.pen., urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia, se efectuează potrivit  procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în art. 481-493 și din Secțiunea IV a Capitolului I din Titlul IV al părții generale.Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori se desfășoară după proceduraobișnuită, completată cu două dispoziții speciale, prevăzute în art. 481 și art. 482C.pr.pen. 

De asemenea, judecarea infractorilor minori se face de către instanțele judecătorești cu aplicarea procedurii obișnuite, care se completează cu dispozițiile din procedura specială cu-prinsă în art. 483-486 C.pr.pen. Punerea în executare a hotărârilor privind pe minori se face în conformitate cudispozițiile art. 487 – 492 C.pr.pen., prin individualizarea executării fiecărei măsuri educative aplicabile minorilor, și anume:

mustrarea( art. 487 C.pr.pen.),

libertatea supravegheată (art. 488 C.pr.pen.),

internarea într-un centru de reeducare( art. 490 C.pr. pen.),

internarea într-un institut medical-educativ(art. 105 C. pen. coroborat cu art. 432 C.pr. pen.).

În considerația celor expuse, se poate spune că tema prezentată reprezintă un interes deosebit, în contextul în care delincvența juvenilă constituie un fenomen social complex și grav, prin consecințele sale grave atât asupra minorilor, cât și asupra societății în ansamblul ei, problematica minorilor infractori rămânând un domeniu de actualitate deschis investigării sociale și științifice.

Bibliografie

I.Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Global Lex, 2004.

Ion Poiană, Laura Codruța Kövesi: Procedură penală. Note de curs, Ed. „Alma Mater” Sibiu, 2004.

Ioan Lascu, Laura Codruța Kövesi: Drept penal. Partea specială vol. I-II, Ed. „Alma Mater” Sibiu, 2005.

Ioan Lascu: Culegere de spețe, vol. I-II, Ed. „Alma Mater” Sibiu, 2005.

Alexandru Vasiuliu: Nulitățile în procesul penal. Practică judiciară. . Editura Hamangiu, 2006, București.

Constituția Romăniei

Codul de procedură penală, republicat

Boroi, Ș.-G. Ungureanu, N. Jidovu, I. Măgureanu, Drept procesual penal, Ed. AllBeck, București, 2001.

Crișu, Drept procesual penal. Partea specială, Ediția a II-a, Ed.Hamangiu, București, 2009.

C-tin Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român.Partea generală,Ediția a VII-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

G. Salontai, A. Salontai , Unele aspecte teoretice privinddrepturile infractorilor minori, Dreptul nr. 2/2005.

G. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu,București, 2007.

 I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed.Universul Juridic, București, 2009

I. Poiană, Drept procesual penal, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2009.

M. Iordache, Incidența art. 385 alin. 1 pct. 14 din Codul de procedură penală în cazul sancțiunilor aplicabile minorilor ce răspund penal, atât cu privire la măsuri educative, cât și referitor la pedepse,Dreptul, nr. 10/2009

 R.D. Lupașcu, Poate constitui temei de desființare sau casare a hotărârii  neaducerea  la  îndeplinire a dispozițiilor art. 487 C.pr.pen.?,Dreptul, nr.10-11/1995.

V. Gal , Discuții în legătură cu unele modificări legislativereferitoare la procedura în cauzele cu infractori minori cuprinse în Legeanr. 356/2006, Dreptul nr. 9/2007.

V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea specială, Ed.Lumina Lex, București, 2002.