Aspecte privind utilizarea mijloacelor specifice gimnasticii aerobice in recuperarea traumatismelor [302028]

Licență

Aspecte privind utilizarea mijloacelor specifice gimnasticii aerobice in recuperarea traumatismelor [302028]

Byadmin ianuarie 1, 2024

Aspecte privind utilizarea mijloacelor specifice gimnasticii aerobice in recuperarea traumatismelor

Disertatie Albu Anastasia

Introducere

Gimnastica a fost forma de organizare cea mai veche a educației fizice iar apariția și dezvoltarea acesteia s-a făcut în strânsă legătură cu evoluția societății din cele mai îndepărtate vremuri și până în prezent. [anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat],[anonimizat], gradul de pregătire fizică sau intelectuală.

[anonimizat],[anonimizat] a militarilor și nu în ultimul rând în reabilitarea fizică.

I.1.GIMNASTICA- DEFINIȚIE, SCOP,[anonimizat] a [anonimizat] a executanților,dar si stăpânirea multilaterală a aparatului locomotor în diferite situații. Este o formă de bază a [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], fiziologice, biomecanice, terapeutice cu scopul de a asigura practicanților o [anonimizat].

Gimnastica este definită ca un ,, ansamblu de exerciții fizice care contribuie la dezvoltarea armonioasă a [anonimizat] o ramură sportivă.”

[anonimizat] : formarea, dezvoltarea și perfecționarea pregătirii fizice multilaterale și armonioase a organismului uman.

Acest scop poate fi atins prin îndeplinirea următoarelor obiective (sarcini):

gimnastica contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă și multilaterală a organismului în creștere;

gimnastica contribuie la educarea unei ținute corecte și a [anonimizat] a [anonimizat] a utilizării pozițiilor și mișcărilor incorecte;

[anonimizat], menține și dezvoltă capacitatea fizică până la vârste înaintate;

[anonimizat], dezvoltă coordonarea generală și nivelul tehnic;

gimnastica dezvoltă capacitatea de relaxare pe grupe musculareși a întregului organism.

gimnastica determină prin mijloace specifice însușirea tehnicii de bază a oricărei mișcări folosind bazele generale ale mișcării;

gimnastica asigură o capacitate fizică crescută corespunzătoare practicării altor discipline sportive;

gimnastica contribuie la dezvoltarea capacităților condiționale (forță, viteză,rezistență),a capacităților coordinative ([anonimizat],reacție,ritm,echilibru) și a capacității intermediare (mobilitate articulară și elasticitate musculară) ;

favorizarea integrării sociale.

Caracteristicile gimnasticii rezultă din specificul mijloacelor acesteia, a exercițiilor de gimnastică, rezultă din influențele pe care le produc cât și din modalitățile specifice de aplicare ale acestora.

Gimnastica are un conținut bogat și variat de exerciții, diferit ca grad de dificultate, ceea ce oferă posibilitatea de a alege, adecvat în funcție de acțiune, nivel de pregătire, vârstă, sex.

Exercițiile de gimnastică oferă posibilitatea prelucrării întotalitate a organismului, educând ținuta, prevenind sau corectând deficiențele fizice.

Exercițiile de gimnastică se adresează unei game largi de practicanți, pe categorii diferite de vârstă, sex, nivel de pregătire.

Exercițiile de gimnastică au caracter analitic cu posibilități deacțiune selectivă, permițând gradarea efortului în funcție de practicanți.

Exercițiile de gimnastică se pot adapta în funcție de locul dedesfășurare, în sală, în clasă, afară, în tabere dar și de condiții materiale, libere, cu obiecte, la sau cu aparate.

Exercițiile de gimnastică au o formă de execuție specifică gimnasticii.

Exercițiile de gimnastică contribuie la stăpânirea aparatului locomotor prin exerciții executate în condiții neobișnuite.

Exercițiile de gimnastică contribuie la dezvoltarea unor importante calități psiho motrice și psihice (curaj,stăpânire de sine,perseverență,voință,etc.)

I.2.MIJLOACELE ȘI RAMURILE GIMNASTICII

Mijloacele gimnasticii sunt exercițiile de gimnastică. În prezent, gimnastica dispune de o mare varietate de exercitii cu structuri specifice,exerciții care au fost special elaborate pentru a exercita influente cât mai precise asupra organismului executanților,atât din punct de vedere morfologic cât și functional. Mijloace gimnasticii sunt de o mare varietate și număr,aplicabile cu ușurință la orice vârstă, cu posibilități mari de dozare, transfer și influență localizată. Acestea pot fi împărțite după scop și după acțiune în mai multe grupe:

Exercițiile de front,ordine și formație -se execută individual pe perechi, dar mai ales în grup sub formăde alcătuiri de formații, acțiuni de pe loc și din deplasare,au rol de a forma deprinderi de ordine și disciplină, captează atenția , ordonează și manevrează colectivul.

Exercițiile de prelucrare selectivă-sunt exerciții ce au ca scop dezvoltarea fizică armonioasă, perfecționând nivelul de dezvoltare al calităților motrice și formează bazele generale ale mișcării pot fi exerciții simple de ridicare, coborâre, ducere, arcuire,rotire, balansare, îndoire, întindere, răsucire, aplecare, pentru diferite segmente, sau exerciții compuse brațe-trunchi, brațe- picioare, cu mișcări combinate, sau pot fi exerciții de forță, de întindere sau de relaxare,exercițiile de gimnastică pot fi executate liber, cu obiect, cu partener, la sau cu aparate, dezvoltă forța și mobilitatea,coordonarea generală, fiind executate pe direcții precise, cu amplitudine și viteză, cu un anumit grad de încordare musculară și ritm.Ele au rolul de a pregăti organismul pentru efort prelucrându-l selectiv și contribuind la pregătire fizică generală.

Exercițiile aplicative – sunt exerciții ce au ca scop rezolvarea unor sarcini aplicativ utilitare, formând deprinderi de bază și aplicative, utile în viața cotidiană:mers, alergare, săritură,transport,târâre, echilibru, cățărare, aruncare, prindere, tracțiune-împingere.

Exerciții acrobatice – sunt exerciții concepute special pentru a crea dificultate,urmăresc dezvoltarea coordonării neuro-musculare și educarea calităților psiho-motrice,după caracterul lor,acestea pot fi statice sau dinamice.

Exerciții de gimnastică ritmică sportivă – asigură educarea ritmului,esteticii corporale și a motricității,folosind elemente fundamentale și nonfundamentale de tehnică corporală,executate liber sau cu sau cu obiect, cu acompaniament muzical, având caracter de dans și având rol de adezvolta simțul estetic și muzical, specific feminin. Cuprind o serie de pași de dans, elemente de echilibru, sărituri artistice, valuri, întoarceri și piruete, etc.

Exerciții din gimnastica artistică (la aparatele de concurs) – urmăresc perfecționarea coordonării neuro-musculare prin folosirea unor poziții și mișcări de forță și balans cu structuri complexe.

Gimnastica este o disciplină fundamentală în sistemul de educație fizică și sport, asigurând o pregătire fizică de bază, multilaterală,fiind accesibilă prin unele din ramurile sale, putând fi practicată oriunde, decătre oricine, în același timp, calități care o fac nelipsită din programele deînvățământ de toate gradele,și nu in ultimul rând in recuperare.

Ca disciplină sportivă, gimnastica a avut o evoluție ascendentă ce s-a materializat în noi forme de practicare, iar prin îmbogațirea permanentă a continutului acesteia prin aparitia unor noi exercitii a dus la diversificarea unor ramuri independente în cadrul acestei discipline.

Gimnastica de bază este prima treaptă, fundamentală, de pregătire a celor ce practică gimnastica-oferă cunoștințe, noțiuni despre bazele generale ale mișcării,formează deprinderi motrice de bază și aplicativ utilitare, dar și de ordine și disciplină, având un puternic caracter formativ,influențând dezvoltarea fizică armonioasă,este accesibilă, adresându-se tuturor, indiferent de vârstă, sex,nivel de pregătire, putându-se practica oriunde,ca nivel de practicare este cea mai raspândită ramură, asigurând suportul fizic necesar pregătirii viitoare și se adresează în special

copiilor și tinerilor, constituind mijlocul principal de dezvoltare fizică multilaterală în instituțiile școlare, preșcolare, universități și armată.

Gimnastica de bază, prin mijloacele care dispune,mai este înâlnită și în :gimnastica de inovare și gimnastica igienică.

2.Gimnastica de performanță (competițională) dezvoltă calități fizice și morale și urmărește creșterea permanentă a nivelul tehnic, în vederea atingereii unor performanțe înalte în cadru concursurilor sportive, pe baza unor regulamente și a unui sistem competițional

Subramuri ale gimnasticii de performanță:

a)Gimnastica acrobatică: liberă, la aparate speciale și în grup.

b)Gimnastică ritmică sportivă

c)Gimnastica artistică

d) Gimnastica aerobică

3.Gimnastica aplicată în alte domenii- se aplică altor domenii cu care gimnastica colaborează, ajută,compensează,corectează, completează, contribuind la îmbunătățirea rezultatelor și la recuperarea funcțională în urma unor accidente sau îmbolnaviri.

Gimnastica aplicată cuprinde :

a)Gimnastica igienică sau profilactică -este forma cea mai accesibilă, întâlnită ca gimnastică de înviorare și gimnastică de întreținere,se adresează tuturor, indiferent de vârstă, sex, nivel de pregătireși se utilizează alături de factorii de călire: jogging și stretching,are rol de întreținere și menținere a formei fizice și a duratei vieții active.Se întâlnește ca gimnastică de înviorare, stretching, gimnastică tip aerobic, gimnastică de întreținere ce folosește îngreunări sau aparate speciale, biciclete, stepper climber, bănci abdominale, benzi elastice, dispozitive cu arc sau hidraulice,greutăți atașabile pentru brațe și picioare, jump rope ( corzi de sărit ) .

b)Gimnastica în producție-este forma de practicare a gimnasticii la locul de muncă.Cuprinde exerciții selecționate în funcție de specificul activității productive cu rol de: angrenare rapidă în muncă, combaterea oboselii, corectarea unor deficiențe de poziție și mișcăriuni laterale.Cuprinde exerciții de angrenare, de relaxare, compensatorii.Asigură perfecționarea calităților motrice generale,compensatoare și specifice,înlătură oboseala, mărește capacitatea de lucru, compenseazăunele poziții vicioase, menține starea de sănătate.

c)Gimnastica pentru alte ramuri sportive- asigură pregătirea fizică a sportivilor din diferite ramuri sportive,astfel este cunoscuta existența gimnasticiiatletului,luptătorului,boxeurului,schiorului.,etc.

d)Gimnastica medicală (kinetoterapia)are conținut bogat și specializat cu scop terapeutic, corectiv și de reeducare funcțională,are ca scop corectarea unor deficiențe fizice și înlăturarea unor atitudini vicioase,refacerea volumului și proprietăților mușchilor,redarea mobilității articulațiilor și recuperarea neuromotorie în cazul unor tulburari de echilibru și coordonare, ajută la recuperarea capacității de muncă în urma unor accidente și îmbolnăviri.Folosește exerciții pasive, active, analitice și globale, iar din gimnastica de bază exerciții executate liber, cu ajutor, la aparate speciale sau cu obiecte. Exercițiile sunt însoțite da masaj, automasaj și alte procedee de recuperare.

Gimnastica medicală cuprinde:

Gimnastica posttraumatică;

Gimnastica postoperatorie;

Gimnastica persoanelor cu nevoi speciale ;

I.3 DELIMITĂRI CONCEPTUALE CU PRIVIRE LA GIMNASTICA AEROBICĂ

Gimnastica aerobică este o disciplină nouă a gimnasticii cu caracter spectacular, folosind elemente atât din gimnastica artistică, ritmică, acrobatică, dans sportiv cât și cei 7 pași de bază: knee, kick, jachs, lunge, march, jog, skip.

Termenul de „aerobic” desemnează ansamblul formelor de practicare a exercițiilor fizice în regim aerob.

Definitie -„Ședința de aerobic” desemnează un complex de exerciții ritmice, ceantrenează principalele grupe musculare, și care este menținut pe o perioadă îndelungată(cel puțin 20-30 min – efort aerob).

În cadrul gimnasticii aerobice se pot distinge două direcții de practicare,și anume :

1. gimnastica aerobică de întreținere;

2. gimnastica aerobică de performanță (sportul aerobic).

Caracteristicile gimnasticii aerobice

• are caracter competitiv;

• este considerat „sport de scenă”;

• prezintă mișcări dinamice de mobilitate, forță, coordonare și ritm muzical;

• mișcările sunt caracterizate prin echilibru și tehnică;

• exercițiile sunt dinamice, momentele de dans aerobic și elementelede dificultate dând un aspect echilibrat și original exercițiului;

• exercițiile se caracterizează prin originalitate, dată de capacitatea de creativitate a sportivilor și antrenorilor;

• are caracter individual și de grup;

• dispune de o gamă specifică de mișcări executate continuu, care trebuie să demonstreze flexibilitate și forță;

• antrenament riguros, ce presupune o muncă de mare intensitate, atât din partea gimnaștilor, cât și din partea antrenorilor.

Obiectivele gimnasticii aerobice

Gimnastica aerobică implică abilitatea de a executa mișcări complexe, de intensitate mare, în mod continuu și urmărește:

• dezvoltarea și perfecționarea aptitudinilor motrice specifice practicării sportului aerobic (forță statică și dinamică, mobilitate articulară,coordonare, orientare în spațiu, echilibru, viteză de reacție, execuție, de deplasare);

• formarea unei ținute corporale armonioase, estetice;

• dezvoltarea calităților psihice și morale (curaj, perseverență, voință,capacitatea de concentrare a atenției, dorința de întrecere și de afirmare, spiritul de disciplină și de echipă);

• prevenirea sau compensarea deficiențelor fizice datorate efortului specific;

• favorizarea integrării sociale.

Mijloacele gimnasticii aerobice

Aceste mijloace pot fi împărțite astfel:

-mijloace specific care cuprind:

pașii aerobici de bază cu variantele lor și mișcările de brațe;

-mijloace nespecifice care cuprind:

elemente tehnice din gimnastica artistică și ritmică adaptate;

elemente tehnice din baletul clasic și modern care stau la baza formării ținutei artistice și a expresivității în mișcare;

exerciții din gimnastica de bază care stau la baza formării și dezvoltării suportului fizic,

exercitii de tip tonifiere, pentru dezvoltarea forței musculare;

exerciții de tip stretching, pilates, zoga pentru îmbunătățirea supleței, elasticității musculare și mobilității articulare.

Cele două ramuri trebuie neapărat diferențiate,astfel gimnastica aerobică de întreținere practicată în scopul îmbunătățirii și menținerii condiției fizice, de sportul aerobic, disciplina sportivă competițională dirijată de către federațiilenaționale și Federația internațională de Gimnastică.

Programele de gimnastică aerobica sunt executate pe muzică.

Ramurile gimnasticii aerobice

În ultima perioadă, datorită evoluției spectaculoase a acestei discipline sportive, se observă că gimnastica aerobică de întreținere se diversifică din punct de vedere al mijloacelor utilizate, evidențiindu-se și o serie de ramuri și metode de lucru proprii și preluate și adaptate specificului aerobic. Printre acestea amintim: fitness, miss fitness, step workout, the power workout, stretch sau stretching, pure cardio, lift it, yogafitnes, pilates, gimnastica senzorială, zumba, tae bo sau taerobik, aquagim sau aquafitness, sportul aerobic și altele.

Fitness-ul este un concept care are multiple înțelesuri reprezentând capacitatea de a accede la o calitate optimă a vieții, determinând executanților o condiție fizică dinamică, ce se bazează pe o stare de sănătate pozitivă.

În viziunea lui G. Dumitru (1997), conceptul de fitness urmărește întărirea și menținerea stării de sănătate a indivizilor și include mai multe componente, cum ar fi: fitness-ul intelectual, social, spiritual și fizic”.

Fitness-ul fizic este o parte a educației fizice, recunoscută ca fiind gimnastica aerobică de întreținere, care la rândul ei este integrată educației generale ce trebuie să devină o preocupare și în același timp o responsabilitate a profesorilor de educație fizică, părinților și copiilor.

Miss fitness este o activitate fizică și sportivă care are ca principal scop prelucrarea aparatului locomotor, obținerea unei linii corporale plastice și armonioase reliefată în formă sportivă (,,body building”) și în spiritul esteticii feminine. Pe sistemul pașilor aerobici au apărut variante de exerciții aerobice cu extensoare, cauciucuri fixate la nivelul gleznelor, baloane de diferite dimensiuni, care solicită suplimentar musculatura în comparație cu exercițiile libere.

Step-workout sau aerobics-steps este o activitate fizică care își are rădăcinile în gimnastica aerobică de întreținere. Programele de step conțin combinații de pași specifici (urcări, coborâri, deplasări, traversări, sărituri pe stepere), combinate cu structuri adaptate din ,,aerobicul clasic” sau din ,,dansul aerobic” susținute de mișcări de brațe, cap, trunchi, în concordanță cu stilul, dificultatea sau complexitatea dorită.

The power workout este alcătuit din mișcări de forță (izometrice combinate cu cele izotonice). Acest sistem se adresează în mod special persoanelor cu un nivel de pregătire fizică ridicat. În finalul acestor lecții se folosesc haltere de 1-2 kg.

Stretching în limba română, se traduce prin „întindere”, însă a dezvoltat o semnificație mai largă, aceea de complex de exerciții de întindere, cu capacitatea de a îmbunătăți flexibilitatea și mobilitatea articulațiilor și grupelor musculare favorizând și sănătatea oamenilor.

Stretching-ul se adresează tuturor, indiferent de vârstă sau sex, nivel de pregătire fizică sau de aptitudini speciale pentru sport. Poate fi practicat oricând și oriunde, nu necesită nici un fel de dotare specială sau echipament, se învață extrem de ușor, iar rezultatele devin evidente după doar câteva ședințe de antrenament.

Utilizarea pozițiilor de tip stretching creează o stare generală „de bine”, au rol în relaxarea fizică și psihică, în reducerea durerilor și a tensiunilor musculare, atât în cazul persoanelor sedentare, cât și după un efort crescut. Exercițiile de întindere au și o serie de calități particulare: ameliorează flexibilitatea țesuturilor, crește abilitatea indivizilor de a învăța sau de a executa diverse mișcări, reduc riscul de apariție al traumatismelor aparatului locomotor și determină un nivel mai ridicat de conștientizare a propriului corp.

Stretching-ul cuprinde toată gama de exerciții de întindere a mușchilor, ligamentelor și tendoanelor, evidențiind dezvoltarea supleței, mobilității, a ușurinței în execuția mișcărilor și totodată cresc capacitatea de relaxare fizică și mentală.

Gimnastica Pilates este o metoda de antrenament care se practică de peste 100 de ani și care se bazează pe „coordonarea completă a corpului și minții”

Aceasta formă de gimnastică cuprinde exerciții care se concentrează pe postură, pe ținută, executate până la detaliu, având grijă ca respirația să fie corectă. In timpul exercițiilor, respirația trebuie să fie amplă, ritmică, maximă, cu expirări în timpul efortului. Această formă de antrenament poate fi practicată de oricine: copii, adulți, persoane în vârstă, fiind recomandată chiar și femeilor însărcinate, dar și după naștere, pentru recăpătarea tonusului muscular.

Gimnastica Pilates se poate executa zilnic între 10 – 60 minute, ca program de întreținere fizică, putând fi executată în mai multe reprize, dimineața sau seara, în funcție de timpul disponibil al fiecăruia. Fiecare exercițiu trebuie să aibă cel puțin 8-10 repetări, adresându-se tuturor grupelor musculare ale corpului.

Gimnastica senzorială este o formă de mișcare agreabilă și relaxantă care presupune întreținerea și îmbogățirea capacităților gestuale, prin mișcarea senzorială a corpului. Gimnastica senzoriala cuprinde exerciții specifice care favorizează eliberarea tensiunilor la nivelul spatelui și al umerilor și dezvoltarea percepției asupra propriei persoane.

Aceasta metodă a apărut la sfârșitul anilor '70 și a fost creată de profesorul Danis Bois (profesor la Universitatea din Lisabona). Metoda Danis Bois se bazează pe percepția, înțelegerea și practica mișcărilor în întreaga lor dimensiune, dar și pe date din domeniul neurofiziologiei mișcării și pe trăirile senzoriale. Această gimnastică este una lentă, blândă, dar și o gimnastică anti-stres.

Efectele sale se orientează asupra coordonarea corpului, în special a spatelui și umerilor, asupra acțiunii picioarelor, obținându-se o mai bună stabilitate și rezistență a membrelor inferioare și asupra gesturilor, care devin mai fluide și cu un grad ridicat de personalitate.

Obiectivele gimnasticii senzoriale sunt de eliberare a tensiunilor psihice și corporale, precum și atenuarea stresului legat de activitatea profesională și relaționarea cu sine.

Zumba este programul perfect pentru întreținerea formei corporale care se realizează pe ritmuri de salsa, merengue, cumbia, reggaeton sau alte genuri muzicale antrenante.

Zumba a luat naștere în SUA, avându-l ca inițiator pe dansatorul Beto Perez, care a folosit la început dansuri latino, iar mai apoi a ajuns să îmbine diverse stiluri muzicale, pentru a obține diverse genuri de mișcare cât mai energice.

Cuvântul zumba provine din Columbia și înseamnă repede, descriind totodată cel mai bine acest tip de antrenament fitness. Ceea ce atrage cel mai mult la acest tip de antrenament este veselia, detașarea și sentimentul de fericire pe care îl induce datorită caracterului colorat al muzicii, dar și datorită mișcărilor pline de viață. Practic, programul „Zumba” propune participanților, prin folosirea diferitelor mișcări specifice, o cale de eliberare, de distracție și, în același timp, un antrenament pentru arderea caloriilor, tonifierea organismului și menținerea sănătății.

Ultima modă în materie de gimnastică de întreținere, o combinație de Tae Kwon Do, aerobic, balet, karate, box, dans hip-hop și antrenament cu greutăți se numește Tae Bo sau Taerobik (Total Awareness Excellent Body Obedience) și a fost dezvoltată în anii '80 de către Billy Blanks (centura neagră în 6 arte marțiale și de 7 ori campion mondial). Regimul de antrenament este aerobic, benefic pentru sistemul cardiovascular, însă cel mai important lucru în legătură cu Tae Bo este pentru majoritatea executanților modul în care se ard caloriile (între 500 – 800 calorii pe oră).

Lecțiile cuprind o coregrafie care combină pașii de gimnastică aerobică cu elementele de conținut ale gimnasticii de bază și lovituri cu pumnul și piciorul alternate cu exerciții de mobilitate. Exercițiile au un grad mai mare de dificultate, care implică flexii, extensii, răsuciri, îndoiri, sărituri cât și diferite acțiuni înalte ale picioarelor caracterizate printr-o mare solicitare a întregului corp. Printre exercițiile propuse în programele de Taerobik, se pot regăsi și foarte multe elemente de arte marțiale, nefiind însă un curs de autoapărare.

Taerobik-ul îmbunătățește echilibrul, coordonarea, mobilitatea, întărește musculatura și chiar sistemul osos. Este foarte popular printre femeile cu vârsta cuprinsă între 20 și 30 ani, dar poate fi practicat de toate categoriile de vârstă.

Aquagim-ul sau aquafitnes-ul – gimnastica în apă este o bună metodă de a face fitness fără a suferi efectele negative asupra articulațiilor și tendoanelor ale impactului cu solul dur. Când o persoană intră în apă până la nivelul gâtului, forța gravitațională este redusă foarte mult deci, prin folosirea antrenamentului în apă în locul unui antrenament tipic de rezistentă (jogging, alergare), accidentările pot scădea în timp ce condiția fizică se păstrează.

Creșterea forței este un alt plus. Rezistența apei fiind mult mai mare decât ceea a aerului (de 12 ori), exercițiile efectuate în mediul acvatic angrenează mai mulți mușchi și totodată sunt mult mai dificile de realizat. Exercițiile în apă, datorită mediului instabil în care se efectuează, impun o participare a tuturor grupelor musculare în încercarea de a ne menține poziția în apă.

Pentru a menține flexibilitatea și a crește gradul de mișcare în articulații, stretching-ul în apă este cea mai bună metodă. Corpul se relaxează cel mai bine în apa caldă a bazinului, iar relaxarea, respirația ritmică, regulată este propice efectuării exercițiilor de stretching.

Aquafitnes-ul stimulează circulația sângelui crescând volumul de sânge în zonele cu leziuni. Spre deosebire de exercițiile efectuate pe uscat, apa este ea însăși un sistem de răcire, lucru care poate să scadă frecvența cardiacă cu până la 10 bătăi/ minut decât în timpul exercițiilor efectuate pe uscat. Studiile arată că aquafitnes-ul stimulează suficient inima, aparatul cardio-vascular. Inima pompează cu 10% mai mult sânge în timpul unei contracții (bătăi) atunci când organismul este scufundat în apă, similar cu debitul cardiac al unui sportiv antrenat.

Pentru a progresa și pentru a-și susține condiția fizică, indivizii trebuie să lucreze de 2-3 ori pe săptămână alternând gimnastica în apă cu cea efectuată în sală. Un program de fitness în apă trebuie să cuprindă aceleași momente ca și ale unui program de fitness desfășurat pe uscat:

încălzire;

20-30 minute activitate aerobică;

mișcări de stretching – revenirea organismului după efort.

Nu trebuie neglijată temperatura apei. O temperatură confortabilă a apei este recomandată a fi de 27-28°C conform studiilor în domeniu. Apa la temperatura de 26,6°C disipă căldura corpului aproximativ de 4 ori mai rapid decât aerul la aceeași temperatură, ajutând astfel în mod natural organismul să-și mențină o temperatură în limite acceptabile prevenind starea de supraîncălzire specifică exercițiilor de aerobic efectuate pe uscat.

Exercițiile acvatice au fost folosite la început ca mijloc de recuperare a sportivilor accidentați. Experții în medicina sportivă au descoperit că plutirea în apă, rezistența apei și masajul terapeutic contribuie la accelerarea procesului de însănătoșire. Datorită calităților curative ale fitnes-ului în apă sportivii aleg deseori exercițiile de gimnastică efectuate în apă. Exercițiile efectuate în apă acoperă necesitățile sportivilor de a evita accidentele sau pentru a grăbi recuperarea după efort, fitnes-ul în apă venind ca un bonus. Apa, acționând ca o pernă gigantică, scade uzura mușchilor, a tendoanelor și protejează articulațiile. Lucrul în apă, folosind doar rezistența apei, este în favoarea executanților pentru că minimalizează riscul leziunilor apărute de obicei în timpul exercițiilor efectuate pe uscat datorită impactului cu suprafețe dure (parchetul sălii clasice de fitness). De asemenea, presiunea apei acționează ca un masaj la nivel muscular, ajutând procesul de eliminare a acidului lactic acumulat în mușchi. Beneficiile exercițiilor aerobice sunt îmbunătățite în apă.

PASII SPECIFICI DIN GIMNASTICA AEROBICĂ

Trebuie mentionat faptul ca pasii si dificultatile se pot realiza:

– cu impact usor sau Low Impact, atunci cand indiferent de actiune un picior se gaseste in contact permanent cu solul;

– cu impact sarit sau Hi Impact, atunci cand miscarile sau combinatiile se realizeaza cu saritura;

– cu impact combinat Hi/Low

1. MARCH – MERS

Constituie elementul de bază pentru învățarea celorlalți pași și elemente tehnice și este folosit ca pas de tranziție fiind mișcarea tradițională de tip low impact, care necesită rularea tălpii de pe vârf.

Se poate executa :

pe loc

din deplasare

– cu fata

– cu spatele

– lateral

– spre inainte

– pe diagonala

– in cerc sau arc de cerc

combinat cu pozitii si/sau miscari de brate sau cu alte segmente corporale

normal, accelerat, incetinit, uniform, inegal, in combinatii

accentuat sau usor

stilizat

cu intoarcere sau fara

Indicatii metodice

se va invata mai intai pe loc, apoi din deplasare

in fata oglinzii pentru control cu maini pe sold, apoi cu miscari diverse de brate

se va executa cu sustinere la bara de perete daca sunt copii mici incepatori

se vor executa mai intai in ritm normal, apoi cu diferite ritmuri, cu schimbari de ritm, cu alternari ale intensitatii si accentuarilor

in combinatii cu alti pasi, pe teme muzicale diferite, cu interpretari diverse in functie de mesajul muzical

Variante

· mers cu picioarele departate

· mers cu departarea si apropierea picioarelor

· mers in „V”

· mers cu genunchii sus

· mers cu picioarele departate si cu genunchii sus

· mers cu pasi incrucisati

· mers cu pasi adaugati

· mers cu pasi arcuiți

· mers cu pasi ascuțiți

2. JOG – ALERGARE

Alergarea, alaturi de mers este actiunea prin care se asigura baza pregatirii corporale si este fundamentala in realizarea altor elemente tehnice din gimnastica aerobica.

Constituie elementul de bază pentru învățarea celorlalți pași și elemente tehnice și este folosit ca pas de tranziție. Este o mișcare alternativă de tip high impact în care genunchii sunt aliniați în spatele sau în fața articulației șoldului.

Se poate executa: la fel ca și la mers.

Indicatii metodice

se invata mai intai pe loc apoi din deplasare

cu sustinere la bara; in fata oglizii

cu diferite miscari de brate

cu alte miscari ale altor segmente corporale

mai intai se va executa alergarea usoara apoi accelerata

se va trece de la uniform la schimbari de ritm, cu frecvente diferite

in combinatii cu alti pasi, pe teme muzicale diferite, cu interpretari diverse in functie de mesajul muzical

Variante:

· alergare cu picioarele departate

· alergare cu departarea si apropierea picioarelor

· alergare cu genunchii sus

· alergare cu pendularea gambelor inapoi

· alergare alergare cu forfecarea picioarelor inainte si inapoi

· alergare cu pendularea picioarelor lateral

3. SKIP-ȘUT

Skip-ul face parte din pasii de baza ai gimnasticii aerobice, este un element placut, util atat in gimnastica aerobica de performanta cat si in gimnastica de intretinere.

Tehnica de executie vizeaza realizarea acestui element pe suportul a doua sarituri, in timp ce piciorul pendulant se indoaie spre inapoi si se intinde energic spre inainte-jos, sau spre lateral-jos la 45°. Spatele trebuie sa fie drept, cu umerii jos, abdomenul tras, genunchiul piciorului pendulant este orientat spre inainte jos, iar calcaiul este ridicat la spate la maxim in dreptul sezutei. Se poate executa:

pe loc – inainte

lateral

cu deplasare – inainte, inapoi, lateral

pe diagonala, in cerc sau arc de cerc

combinata cu pozitii si/sau miscari de brate sau cu alte segmente corporale

cu intoarcere

Indicatii metodice:

se va invata pe loc apoi cu deplasare

se va executa mai intai cu sustinere la bara de perete apoi in fata oglinzii pentru control

se vor folosi diferite obiecte suspendate astfel incat sa se realizeze actiunea de lovire, energica la 45°

se va executa la inceput cu maini pe sold apoi cu miscari diverse de brate

va urma combinatia cu diferiti pasi si elemente tehnice

se va trece la executia in ritmuri si tempouri diferite, cu interpretari diferite

· Variante: lateral si cu intoarcere

4. KICK-BALANS

Kick-ul consta intr-o ridicare energica a piciorului liber la diferite inaltimi. Se foloseste atat in gimnastica competitionala cat si in cea de intretinere.

Tehnica de executie se bazeaza pe realizarea unor sarituri pe piciorul de baza urmate de miscari de ridicare energica a piciorului liber la: 45°, 90°, +90°, 180°. Sariturile sunt scurte, miscarea piciorului trebuie sa fie energica, precisa, cu tonus controlat, pozitia trunchiului cat mai dreapta, cu umerii jos, capul ridicat cu barbia sus

Indicatii metodice:

se va invata mai intai miscarea de jette si grand battement la bara de perete

se vor executa si pe un picior si pe celalalt

se pot realiza din deplasare cu sustinere si ajutor din partea profesorului

se executa mai intai la inaltimi mai mici si treptat se ridica piciorul

se va executa cu sustinere la bara de perete pe loc si apoi cu deplasare

se vor executa cu diverse actiuni: batai din palme sub piciorul de balans; trecerea unor obiecte portative pe sub piciorul activ; balansul piciorului activ si lovirea unor obiecte suspendate

5. LUNGE-FANDARE

In general lunge se constituie dintr-o saritura in fandare inainte sau lateral cu revenire.

Tehnica de executie se concretizeaza intr-o saritura in departat cu un picior intins lateral pe varf, celalalt de baza, indoit in semigenuflexiune – pentru lunge side (lateral), iar pentru lunge back (inainte) fandarea se executa in plan sagital, piciorul dinainte fiind in semigenuflexiune, iar celalalt intins inapoi, sprijinit pe talpa. Trunchiul este drept, axul umerilor si al soldurilor este drept, genunchiul piciorului intins lateral este orientat pe directie cu varful acestuia. Se poate executa:

lateral

inainte

Indicatii metodice

se va lucra mai intai pozitia de fandare, cu trunchiul drept, cu sustinere la bara de perete

acelasi exercitiu cu mici sarituri

sarituri alternative pe un picior si pe celalalt

lunge cu deplasare pe directii diferite, spre inainte, spre inapoi, lateral

lunge cu miscari diferite de brate

lunge in legare cu elemente tehnice diferite sau cu alti pasi

6. JUMPING JACK-SĂRITURA ÎN DEPĂRTAT

Jumping Jack este unul din pasii de baza, dar si cei mai atractivi din gimnastica aerobica.

Tehnica de executie se bazeaza pe realizarea unei sarituri in stand departat, cu genunchii usor indoiti, in demi-plie, cu varfurile orientate spre exterior la 45s. In timpul sariturii spatele ramane drept, iar greutatea corpului trebuie sa fie repartizata egal pe ambele picioare. Se poate executa:

cu deplasare inainte

cu deplasare spre inapoi

cu deplasare laterala

cu intoarcere

Indicatii metodice

se vor invata demi-plie-urile la bara de perete

acelasi exercitiu la centru

executie cu sprijin la bara

se va executa cu deplasare si cu diverse miscari de brate

executie cu diferite ritmuri si tempouri

executie cu bataie dubla in sol

Jumping Jack cu intoarceri gradate

Jumping Jack in legare cu alte elemente tehnice sau pasi

7. KNEE UP – GENUNCHI SUS

Tehnica de executie. Acest pas cuprinde doua faze, una de ridicare a genunchiului la 90°, coapsa la orizontala, si una de coborare a lui.

Se poate executa:

cu ridicarea piciorului inainte

cu ridicarea piciorului lateral

cu low sau hight impact

Indicatii metodice

se va invata cu control la oglinda

se va tine cont de pastrarea axei umerilor si a soldurilor

se va invata mai intai pe loc, apoi din deplasare si cu saltare

se va trece la executia pasului insotit de miscari de brate, in ritmuri si tempouri diferite

se va executa in combinatie cu alti pasi si in legare cu diferite elemente de dificultate

8. HEEL UP – CALCAI LA SPATE

Este un pas mult utilizat in gimnastica aerobica, acesta fiind dinamic, atractiv.

Tehnica de executie se refera la realizarea unei sarituri cu indoirea unui picior cu calcaiul la sezuta. Se poate executa din stand sau din stand departat. Flexia gambei pe coapsa trebuie sa fie maxima si executata energic. Pozitia trunchiului trebuie sa ramana dreapta.

Indicatii metodice

mai intai se va invata cu un umar la bara din apropiat, si cu studierea pozitiei piciorului

urmeaza executia din departat

se va executa cu diferite ritmuri si tempouri

se va executa in combinatie cu diferite miscari de brate, cu diferite elemente tehnice

9. STEP TOUCH-PAS CU ATINGERE UȘOARĂ

Tehnica de executie se bazeaza pe realizarea unui pas pe directie inainte, inapoi sau lateral si apropierea celuilalt picior pe pingea, pe varful piciorului, sau pe calcai. Acesta se poate executa cu apropiere la piciorul de baza, departat, incrucisat, fandat, etc.

Indicatii metodice

se va invata mai intai pasul de march

cu fata la oglinda se vor studia pozitiile de echilibru ale pasului, cu mainile pe sold

se vor invata in ordinea urmatoare: cu apropiere pe pingea, pe calcai si pe varf

se vor repeta in ritmuri si tempouri diferite, in combinatii cu miscari de brate sau cu alte elemente de dificultate

10 „V” STEP – PAS IN V

Tehnica de executie. Acest pas se executa in 4 timpi si este asemanator literei „V”.

P.I.- trunchiul este la verticală;

– timpul 1.- pas înainte cu piciorul drept

– timpul 2.- pas încrucișat cu piciorul stâng înaintea piciorului drept

– timpul 3.- pas înapoi cu piciorul drept în afara piciorului stâng

– timpul 4.- apropierea piciorului drept în stând sau stând depărtat

Se poate executa cu impact low sau high/low.

Indicatii metodice

pasii trebuie realizati controlat, cu tonus muscular, cu deplasare egala, fara modificari ale axei umerilor sau soldurilor, cu greutatea repartizata egal pe ambele picioare

se vor invata mai intai mersul normal si step touch

se va invata mai intai cu low impact apoi cu high/low

se va executa mai intai in 8 timpi, apoi in 4t., 2t., 1t.

se va invata mai intai pe loc apoi cu deplasari spre dreapta, spre stanga si cu intoarcere

11. MAMBO

Tehnica de executie : în 4 timpi

– timpul 1. pas înainte cu piciorul drept cu trecere greutății pe el, piciorul stâng se ridică de pe sol, ambele picioare ușor îndoite;

– timpul 2. revenire cu piciorul stâng pe sol

– timpul 3. pas înapoi cu piciorul drept

– timpul 4. apropierea piciorului stâng în stând sau stând depărtat

Indicatii metodice

se va invata rar, desfacut pe faze

la inceput se vor invata pasii de march, march adaugat, incrucisat, step touch, etc.

la inceput se va studia pasul cu mainile pe sold, apoi cu diferite miscari de brate

12. PAS CU INTOARCERE 180°

Tehnica de executie. Acest pas este o varianta a mersului , se poate incepe prin pasire inainte cu piciorul drept, celalalt picior excuta o intoarcere de 180°, sau mai mult; intoarcerea se executa pe pingea, iar pozitia corpului ramane blocata.

Indicatii metodice

se vor invata intoarcerile cu grade mici de 45s, 90s 135s, 180s si apoi cu mai multe grade

se vor invata cu sprijin la bara de perete, apoi cu control la oglinda si la urma la centru

exercitiile se vor complica cu miscari de brate sau cu combinatii diverse de pasi si elemente de dificultate

13. JAZZ SQUARE

Tehnica de executie. Din stand se paseste cu piciorul drept inainte, se executa pas icrucisat cu piciorul stang inaintea piciorului drept, urmat de pas inapoi cu piciorul drept inafara piciorului stang, dupa care, piciorul drept se deplaseaza in stand sau in stand departat.

Indicatii metodice

se va invata lent, pe faze

mai intai cu maini pe sold, apoi cu miscari diverse ale bratelor

repetarile vor fi facute in ritmuri diferite

MIȘCĂRI DE BRAȚE

Mișcările de brațe fiind mult mai variate,doar cateva au fost denumite. Cele mai întrebuințate fiind :

Biceps curl- brațele pe lângă corp ,cu palmele orientate înainte,pumnii strânși : îndoirea și întinderea brațelor.

Triceps kickback (triceps curl)- brațele îndoite pe lângă corp,coatele spre înapoi: întinderea brațelor și ducerea lor cât mai mult spe înapoi.

Upright row (shoulder row up)- brațele jos,palmele orientate spre corp,pumnii strânși : îndoirea brațelor cu ducerea mâinilor la piept și a coatelor lateral.

Front arm rise( cu varianta lateral arm raise)- brațele pe lângă corp,palmele orientate spre corp,pumnii strânși : ducerea brațelor înainte (lateral) și revenire la poziția inițială.

Chest press ( cu variant overhead press)-brațele îndoite cu mâinile la piept,pumnii strânși : întinderea brațelor înainte (deasupra capului) și revenire la poziția inițială.

Butterfly – brațele lateral,îndoite cu antebrațele sus,pumnii strânși : ducerea brațelor spre înainte și revenire la poziția inițială.

Toate mișcările brațelor trebuie executate controlat, fără nici o mișcare de rupere în articulația cotului sau a umărului. Mișcările pot fi executate sistematic schimbându-se:

– planul de execuție: frontal, sagital, orizontal, pe direcțiile înainte,

înapoi, lateral stânga, lateral dreapta;

– forma de mișcare: în arc, cerc, opt, forfecări;

– simetria, asimetria mișcării, lungimea pârghiilor, varietatea

articulațiilor;

– mișcările pot fi executate cu brațele îndoite sau întinse, succesiv,

alternativ;

– poziții utilizate: mâini pe șold, la piept, pe umeri, la ceafă, pe creștet,

încrucișate la piept, deasupra capului;

– bătăi din palme: cu palmele pe piept, pe coapse, pe gambă, pe talpă;

– mișcări utilizate: îndoiri, întinderi (flexii, extensii), balansări de brațe

în cerc, în arc, opt, rotări, forfecări, ridicare, coborâre, răsucire

(supinație, pronație), rotări, cu degetele în diverse poziții.

– mișcările trebuie să fie variate și bine echilibrate în exercițiu

I.4. NOȚIUNI TEORETICE PRIVIND TRAUMATOLOGIA SPORTIVĂ

Practicarea sportului competițional, presupune angajare totală în lupta pentru realizarea celor mai bune performanțe, situate deseori la limita posibilităților individuale sau obținute printr-un efort colectiv de maximă solicitare, poate genera, o gamă variată de accidentări.

Gravitatea traumatismelor produse în timpul competițiilor sau antrenamentelor este determinată nu atât de leziunile produse, cât mai ales de faptul că sportivii accidentați sunt obligați să renunțe la activitatea competițională pentru o perioadă îndelungată. Uneori, deși traumatismul în sine nu prezintă gravitate din punct de vedere medical, consecințele tardive obligă la abandonarea definitivă a activității sportive, fapt care determină urmări neplăcute pentru sportiv ca, de pildă: complexe de inferioritate, o pierdere serioasă pentru clubul din care face parte și chiar un grav prejudiciu pe plan național adus mișcării sportive (atunci când sportivul accidentat este de o valoare excepțională) sau scoaterea lui din activitatea socială. Puțini sportivi scapă de accidentări pe parcursul carierei lor. Accidentarea amenință starea de bine a sportivului, sub aspect fizic, emoțional și social.

Traumatologia sportivă este parte a traumatologiei generale ce se ocupă de traumatismele ce survin în timpul practicării diferitelor discipline sportive.

Traumatismul aparut în practica sportivă este definit ca fiind ”rezultatul fortelor externe reprezentate de agenti mecanici (lovituri, presiuni, tractiuni) care produc contuzii, plăgi sau fracturi.

Traumatismul sportiv ” orice traumă intenționată sau neintenționată asupra corpului uman, rezultată în urma participării la orice activitate care necesită efort fizic, efectuată în scop recreațional sau competițional.”

Caracteristicile Traumatismelor Sportive :

cauzele și mecanismele de producere ale traumatismelor sunt specifice practicării sporturilor ,depinzând de sportivi, de antrenor,de greșelile de organizare a competițiilor, de carențe alimentare, defecte de echipament sportiv s.a.

scopul final obligatoriu al tratamentului este refacerea integrală anatomică și funcțională a sportivului spre deosebire de indivizii nesportivi care pot ramâne cu mici deficiențe care să se corecteze în timp.

timpul de vindecare trebuie să fie cât mai scurt ,deoarece orice întrerupere a pregătirii sportive scade simțitor potențialul și capacitatea de efort.

repausul general este indicat numai în cazuri excepționale, folosindu-se frecvent repausul segmentar pentru a putea menține un minimum de pregătire fizică.

mijloacele de tratare și administrarea medicamentelor trebuie să fie eficiente ,cât mai puțin traumatizante organic și mai ales psihic.

diagnosticul trebuie să fie cât mai exact , complex și rapid pentru a se putea aplica un tratament specific ,complex și intensiv în vederea recuperării cât mai rapide a sportivului.

recuperarea funcțională a sportivului implică nu numai vindecarea perfectă a segmentului lezat ci și refacerea intregii capacități de efort, acestea realizandu-se numai printr-o colaborere strânsă între kinetoterapeut și antrenor.

unele traumatisme sportive prezintă forme anatomo-clinice specifice numai sportivilor,neîntâlnindu-se la alți indivizi.

obiectivul principal al Traumatologiei Sportive este nu atât tratarea unor afecțiuni traumatice în stadiul mai ales reversibil ci în special prevenirea producerii lor prin diagnosticarea și aplicarea tratamentului în stadiul preclinic.

Clasificarea traumatismelor

După tipul structurilor afectate traumatismele pot fi clasificate în: contuzii, întinderi și rupturi musculare, dizlocații și fracturi( macrotraumatisme).

După mecanismele implicate în etiologia traumatismului,pot fi clasificate în: traumatice (accidentale) și de stress (de suprasolicitare) .

Dacă macrotraumatismul ( provocat de un factor extern) determină o leziune anatomică evidentă ( fractură, luxatie) ,afecțiunile apărute în urma unor suprasolicitări ,provoacă o serie de leziuni microtraumatice la nivel musculo-scheletic. Cele accidentale sunt de regulă rezultatul unui accident sau o forță externă iar cele de suprasolicitare pot rezulta în urma unei traume cauzată de o suprasolicitare mecanică repetată în zona țesutului afectat când adaptarea la stress în țesutul respectiv este depasită. Acestea reduc treptat capacitatea dinamică a sportivului ducând în unele cazuri la retragerea timpurie a sportivului din activitatea competițională.

Factorii care favorizează apariția traumatismelor sportive se clasifică în :

factori extrinseci, fără legatură cu sportivul,

factori intrinseci legați de caracterele anatomice și biomecanice ale sportivului

(tabel 1).

Tabelul 1. Factorii extrinseci și intrinseci care favorizează apariția traumatismelor.

Factorii exrinseci

Erori de antrenament-condiționare și pregătire

Cele mai frecvente erori de antrenament întâlnite în practica sportivă se datorează în principal antrenorului, fiind vorba de abordarea unei metodici greșite în diferite perioade de pregătire ale sportivului. În ceea ce privește condiționarea și pregătirea este importantă analiza modului de antrenament al sportivului,putând fi vorba de o intensitate crescută sau un volum excesiv sau a unei distanțe prea mari.

Condiții climaterice

Pot avea o influență importantă asupra organismului, în special tipurile extreme de climat, sau în sezonul cald, când agresiunile termice, neînsoțite de o hidratare adecvată, pot deveni stresante pentru competitori.

Kinesiologia sportului

Ținând cont de faptul că fiecare sport realizează stresuri unice kinesiologice și biomecanice asupra lanțului kinetic implicat în mișcările specifice, respectarea metodelor de optimizare a mecanismelor sportului respectiv duce la prevenirea leziunilor ce pot apărea. Este important să fie identificate leziunile specifice pentru o anumită activitate sportivă și să fie amplificată funcția lanțului kinetic legată de parțile corpului cu risc de a fi traumatizate.

Terenul de antrenament sau joc

Calitățile terenului de antrenament sau joc din punct de vedere al compoziției suprafeței, duritatea sau elasticitatea sunt deosebit de importante în anumite discipline sportive în raport cu anumite tipuri de leziuni ce pot fi produse.

Schimbarea bruscă a suprafeței de desfășurarea a antrenamentelor poate duce la traumatisme,aceasta datorându-se nu numai diferenței de impact ci și feedback-lui de la nivelul mușchilor și articulațiilor,care va fi diferit. În acest mod organismul va avea nevoie de o serie de antrenamente pentru a–și putea controla diferența de încărcare și schimbările poziției articulațiilor.

Echipament inadecvat

Utilizarea unui echipament necorespunzător, cum ar fi greutatea prea mare a rachetei sau tensionarea excesivă a corzilor acesteia în tenisul de câmp pot duce la apariția microtraumatismelor de suprasolicitare.

Nutriție incorectă

Poate fi implicată în geneza fracturilor de stress (alimentație săracă în calciu) sau a crampelor musculare. Se datoreazã de obicei unei subalimentații, sau unei alimentații monotone (sandvișuri, produse de patiserie etc.) și sãrace în vitamine hidrosolubile, în special B și C sau deshidratării produsă în urma efortului fizic prin pierderi de apa și electroliți. Un efort de intensitate mare necesită o rată mare de producere a energiei.

Factorii intrinseci

Malaliniamentul

Reprezintă modificări și deviații de la poziția anatomică normală a oaselor și articulațiilor. Malaliniamentul și variatele anatomice cum ar fi pronația excesivă a antepiciorului, piciorul cav, torsiunea excesivă a tibiei, deviațiile în var/valg, diferențele de lungime între membrele inferioare mai mari de 2cm și anteversia excesivă a femurului, pot determina probleme biomecanice ce stau la baza apariției unor leziuni traumatice.

Forța musculară, dezechilibrul muscular, mobilitatea articulară

Aplicarea unui stress suplimentar asupra sportivului, peste limitele fiziologice ale structurilor respective, conduce la traumatisme musculoscheletale. Un efect asemănător il are și prezența unei forțe musculare scăzute sau a dezechilibrelor musculare între membrele inferioare. Aceste dezechilibre musculare sunt adesea sechele ale unor traumatisme mai vechi, nerecuperate corespunzător.

Pe de altă parte sportivii care au dezvoltat o masa musculară mai mare vor exercita un stress suplimentar asupra structurilor de susținere, prezentând o predispoziție mai mare la traumatisme.

Aceste dezechilibre musculare pot fi și rezultatul unor greșeli metodice în antrenamentul pentru creșterea forței musculare.

Vârsta

Unii autori susțin că mai predispuși la traumatisme sunt adolescenții si adulții tineri. O explicație poate fi și faptul că rezistența la rupere a mușchilor este de două ori mai mare la copii.

Sexul

Bărbații și femeile sunt implicați în activitatea sportivă de performanță într-un numar aproximativ egal dar bărbații având o tendință mai mare spre agresivitate, practică în general sporturi mai dure și ca urmare expunerea la risc este mai mare.

Controlul motor

Începătorii în comparație cu sportivii experimentați sunt predispuși la traumatisme,deoarece începătorilor le lipsește coordonarea specifică de a realiza anumite tipuri de activități în siguranță. Multe studii au descoperit de asemenea o asociere între timpul de reacție întârziat și creșterea incidenței traumatismelor accidentale.

I.5 STRUCTURILE ARTICULARE ȘI PERIARTICULARE AFECTATE ÎN TRAUMATISMELE SPORTIVE

Principalele structuri articulare afectate de traumatisme:

Ligamentele

– sunt structuri articulare afectate des în practica sportivă .Au forma unor benzi de fibre , paralele ce asigură o rezistență crescută opunandu-se mișcărilor cu amplitudine excesivă sau anormale. Ligamentele sunt formațiuni extrem de elastice datorită conținutului crescut de fibre de elastină.

Leziunile ligamentare sunt rezultatul unor suprasolicitări prin forțe excesive , ce duc la rupturi ale fibrelor.

Exista 3 grade de leziuni :

a) lez de gradul I – întindere fără rupturi, fără instabilitate importantă.

b) lez de gradul II – rupturi parțiale ligamentare și un anumit grad de instabilitate.

c) lez de gradul III – rupturi complete ale structurii ligamentare , ce dermină un grad mai mare de instabilitate ligamentară.

Cele mai frecvente leziuni ligamentare în practica sportivă se întalnesc la nivelul genunchiului, gleznei,cotului, umărului și pumnului.

Leziunile ligamentare ale genunchiului – reprezinta peste 40% din totalul leziunilor traumatice sportive la nivelul acestei articulatii.

Tendoanele

Fascicule subțiri, fibroase, de culoare albă, formate din benzi regulate din fibre de colagen, cu ajutorul căruia mușchii se fixează pe oase.

Cele mai multe leziuni de tendoane în practica sportivă se produc prin :

suprasolicitare , forțe repetate de frecare și tracțiuni ale tendoanelor contribuind la lezarea lor .

Leziunile tendoanelor pot apărea dacă :

– forța se aplică pe tendon rapid și oblic

– tendonul este sub tensiune înainte de aplicarea sarcinii

– grupul musculo-tendinos este întins

– mușchiul atașat este contractat la maximum

– structura tendinoasă este slabă în comparație cu mușchiul

Factorii care favorizează leziunile sunt :

-oboseala musculară reduce eficiența biomecanică și capacitatea tendonului de a absorbi șocurile

– reducerea flexibilității și rezistenței musculare .

– tulburările biomecanice ale articulației

În urma acestor agresiuni apar- inflamația tendonului ( tenosinovita ).

Leziunile tendinoase se manifestă de obicei prin : durere , inflamația redusă a țesuturilor moi , reducerea flexibilității și afecterea stabilității.

Cele mai frecvente leziuni tendinoase la sportivi sunt : coiful rotatorilor , tendoanele cotului la tenis , tendonul patelar la ciclisti și în baschet, tendoanele labei de gâscă , achilian , tendonul gambierului posterior , banda iliotibială , fascia plantară la alergători.

Cartilajul și meniscurile

Suprafețele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin cu rol în facilitarea mișcărilor articulare în preluarea șocurilor și protecția osului subcondral.

Leziunile de cartilaj sunt foarte frecvente la nivelul articulației patelofemurale ( este cea mai frecventă leziune la genunchiul alergătorului )

Clinic se manifestă prin :

– dureri

– efuziune articulară (acumulare excesivă de fluid într-o cavitate articulară)

– crepitații și scăderea mobilității.

Se urmareste :

– combaterea durerii și a hidrartrozei ( medicație antiinflamatoare nesteroidiene )

– imobilizare sau descărcare de greutate

– reducerea stresului articular

Meniscurile – sunt formate din fibrocartilaj

– protejează cartilajul articular de traumatismele repetate

– joacă un rol important în stabilitatea genunchiului, mai ales in flexie de 90°

Leziunile de menisc sunt frecvente în fotbal, handbal ,lupte, gimnastică , volei,reprezentand 50% din totalul leziunilor de genunchi în traumatologia sportivă.

Mecanismul de producere al leziunilor cu ruptura de menisc este în cele mai multe cazuri o combinație între torsiune și stres de impact la nivelul genunchiului, sau se mai pot produce,rupturi ale capsulei meniscale cu fragmentarea cartilajului.

Manifestările clinice:

– dureri

– efuziune articulară

– limitarea miscărilor și uneori blocaj articular la mobilizare

Fig.1 Rupturile de menisc.

Mușchii

– rupturile musculare se produc datorită contuziei directe sau întindere exagerată

Există trei grede de rupturi musculare :

leziunile de gradul I sunt simple întinderi musculare fără rupturi structurale

leziunile de gr II sunt însoțite de rupturi de fibre musculare, muschiul rămânând integru

leziunile de gradul III muschiul este rupt în întregime

Cei mai afectați mușchi în sport sunt ischiogambierii( cea mai frecventă leziune în traumatologia sportivă ) iar la aruncătorii de greutate sunt frecvente ruptura bicepsului și cea a marelui pectoral.

Factori predispozanți:

– încălzirea insuficientă a muschilor la începutul antrenamentului sau competiției , gradul de vasodilatație fiind insuficient.

– temperatura scazuă la nivelul structurilor periarticulare și perimusculare determină reducerea eficienței actului contractil precum și flexibilitatea aparatului mecanic articular.

– oboseala musculară prin suprasolicitare precum și oboseala generală a sportivilor surmenați.

– leziunile musculare pot fi produse fie direct prin traumatism sau prin microtraumatisme repetate (suprasolicitare)

– după procesul de reparare a mușchiului apar modificări ale funcției mușchiului : deficite de forță , dezechilibre de forță între agoniști și antagoniști, în flexibilitate propiocepție.

– în lipsa unor tratamente adecvate sportivul riscă să facă noi leziuni în aceleași structuri sau într-o altă regiune în lanțul kinetic regional .

Osul

– scheletul osos este frecvent sediul unor leziuni în diferite discipline sportive, cele mai frecvente localizări fiind la nivelul falangelor mâinii 16% : metacarpienelor ( 12%) ,metatarsienelor(10%) radiusul și tibia câte (9%).

– la sportivi o incidență crescută o au fracturile de stres ( ex tracțiune cu smulgere a periostului)

– cele mai frecvente fracturi de stres sunt consecințe ale erorilor de antrenament (75%)

– cele mai frecvente localizări ale fracturilor de stres sunt la nivelul claviculei, coastelor și carpienelor.

Tratamentul – se stabilește gradul de imobilizare necesar pentru a asigura vindecarea fracturii.

În fracturile interarticulare vertebrale este necesară imobilizarea cu întreruperea activității pentru 3 luni , în fracturile de stres ale femurului este interzis sprijinul 4-6 săptămâni.

– orice imobilizare sau lipsă de sprijin trebuie însoțită de exerciții pentru menținerea mobilității articulare și a forței musculare a segmentelor indemne și exerciții izometrice sau electrostimulare la nivelul musculaturii din zonă pentru a permite revenirea sportivului cât mai rapid în activitatea sportivă.

Din totalul accidentelor înregistrate la clinicile de specialitate, cele produse în timpul desfășurării activităților sportive însumează aproximativ 20%. Clasificând leziunile traumatice după forma și aspectul lor, s-a constatat că entorsele însumează aproximativ 23% din totalul cazurilor tratate ambulator,contuziile 15%, artrozele posttraumatice 12%, leziunile musculare 10%, leziunile meniscurilor 8%, sechelele posttraumatice dureroase sau cu deficit neuromuscular 6%, fracturile 4% și luxațiile 2%.

Capitolul II

METODOLOGIA CERCETĂRII

II.1 MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Un program kinetoterapeutic trebuie întotdeauna inclus în orice schemă terapeutică a traumatismelor. Însa pentru un sportiv cu atat mai mult este importantă recuperarea, deoarece pe langă recuperarea funcțională implică atât vindecarea perfectă a segmentului lezat, cât și restabilirea capacității de efort la parametrii avuți înaintea accidentării.

Motivarea alegerii temei este legată de importanța redării rapide a sportivilor, în activitatea competițională, iar faptul că mi-am ales ca metodă de recuperare a antrenamentului sportivului prin gimnastică aerobică este deoarece aceasta reprezintă una dintre cele mai eficiente metode de de creștere a capacitatii de efort,astfel sportivul iși poate relua cât mai rapid activitatea sportive.

II.2 SCOPUL LUCRĂRII

Scopul procesului de reabilitare a sportivilor este acela de a avea o stare optimă de sănătate și funcționalitate la potențialul maxim.Timpul de vindecare al unui sportiv trebuie să fie cât mai scurt, datorită faptului că orice întrerupere a pregătirii sportive duce la diminuarea capacității de efort și a potențialului sportiv. Durata procesului de recuperare, care trebuie început imediat după traumatism și după precizarea diagnosticului, va continua până la revenirea sportivului traumatizat la nivelul său de competitive. Existența și întreținerea unei motivații puternice la sportivi pare să fie cheia succesului recuperării optimale în cele mai multe traumatisme sportive.

Astfel principalul scop al acestei lucrări este demonstrarea eficienței unui program de gimnastică aerobică în recuperarea unui sportiv după ce a suferit un traumatism.

II.3 IPOTEZA ȘI SARCINILE LUCRĂRII

Pentru efectuarea cercetării propuse s-a plecat de la dorința de a face o cât mai bună evaluare a eficacității mijloacelor specifice gimnasticii aerobice în recuperarea traumatismelor la sportivi,în acest sens ipoteza lucrării a fost următoarea:

dacă un program de gimnastică aerobică, judicios alcătuit, ținând seama de

particularitățile sportului, gradului de gravitate al traumatismului, pot asigura o

recuperare integrală a sportivului în activitatea competițională.

Având în vedere acestă ipoteză, vom încerca să răspundem întrebărilor și

să stabilim dacă metodele și tehnicile aplicate sunt eficiente și dacă reintegrarea în activitatea sportivă specifică profesională a persoanelor cu sechele posttraumatice se face într-un timp cât mai scurt.

II.4 METODE DE CERCETARE UTILIZATE

Îndeplinirea integrală a sarcinilor lucrării nu poate fi posibilă fară utilizarea atentă a materialelor de cercetare stiințifică, astfel pentru o desfășurare cât mai eficientă a lucrării de cercetare, am utilizat, următoarele metode :

1. Metoda documentării teoretice, a studierii bibliografiei;

2. Metoda anchetei;

3. Metoda observației;

4. Metoda măsurării(explorarea și evaluarea subiecților);

5. Metoda statistico-matematică.

1. Metoda documentării

O activitate de cercetare presupune că după alegerea temei de cercetare,mai intâi studierea materialelor bibliografiei care tratează tema. Documentarea constituie o etapă indispensabilă care furnizează informații despre fondul de bază al problematicii lucrării și toate datele recent apărute în publicațiile periodice. Informațiile necesare pentru desfășurarea experimentului au fost extrase din publicațiile de specialitate (traumatologie ,gimnastică, kinetoterapie, anatomie și biomecanică).Studiul acestor materiale a ajutat la găsirea unor căi și mijloace utilizate în desfășurarea experimentului, precum și la o mai bună documentare asupra efectelor ginasticii aerobice,ca metodă în recuperarea sportive. Pe baza acestor informații sistematizate și valorificate a fost stabilit întregul proces lucru.

2. Metoda anchetei

Această metodă presupune culegera datelor necesare anamnezei, cu rol foarte important în structurarea programelor de tratare-recuperare. Această metodă a contribuit într-o mare măsură la cunoșterea condițiilor care au generat afecțiunea și sechelele traumatismelor, la culegerea informațiilor despre suferințe direct de la subiecți. S-a discutat cu fiecare pacient în parte, atenția îndreptandu-se asupra următoarelor aspecte: date personale, dinamica evoluției afecțiunii, condițiile și cauzele care au generat-o, precum și mijloacele de tratament administrate pană în momentul luării în observație. Datele obținute au fost inregistrate în fișele individuale din cap.III

3. Metoda observației

Presupune urmărirea organizată si constientă pe baza unui plan a unui subiect, document, fenomen sau proces, în vederea cunoașterii științifice a acestora prin înregistrarea și preluarea datelor obținute. Pe baza unor observații sistematice au fost culese și înregistrate cu privire la:

aspectul fizic al subiecților;

poziția sau atitudinea segmentului;

deformările articulare;

atrofii musculare;

aspectul tegumentelor și țesutului subcutanat: culoarea,troficitatea pielii și fanerelor, venoasă

superficială (varice, tromboflebită, etc), edeme.

Observația in general a stat la baza activității de inregistrare a datelor, a ajutat ca în funcție de particularitățile fiecărui subiect să se poată elabora programe de recuperare individualizate. Această metodă a creat posibilitatea stabilirii programelor deosebite care Ie-a prezentat fiecare subiect in parte, care au fost cauzele care au produs modificări față de parametrii normali, ca și efectele lor asupra datelor investigate. De asemenea, a ajutat la obținerea informațiilor cu privire la modificările care apar in timpul desfășurării programelor de recuperere, la comportamentul subiecților și la răspunsul lor la aplicarea structurii de exerciții etc.

4. Metoda măsurării (explorarea și evaluarea subiecților)

Rezultatele examenului funcțional au fost obținute pe baza: goniometriei, testingului muscular, evaluării locomoției.

Cunoașterea gradului de mobilitate al unei articulații sau a valorii forței unui mușchi de a executa mișcarea unui segment este absolut necesară atât în stabilirea unui diagnostic funcțional cât și în evaluarea eficienței tratamentului.Pe valoarea mobilității articulare s-a realizat prin bilanțul articular. Aceste bilanțuri clinice in perioada inițială sunt bilanțuri analitice care au vizatarticulația genunchiului traumatizat, din punct de vedere al mobilității articulare și forței musculare. Aceste metode de evaluare și explorare au fost utilizate atât pentru aprecierea incapacității funcționale cât și pentru stabilirea obiectivelor de etapă, în programele de recuperare.

5. Metoda înregistrărilor rezultatelor, a prelucrării lor și înregistrării grafice

Această metodă presupune înregistrarea datelor culese cu ajutorul metodelor anterioare în centralizatoare de unde s-au extras elementele pentru analiza statistică și pentru reprezentarea grafică,ulterior pentru a fi prelucrate și comparate. Interpretarea rezultatelor trebuie să fie completată cu informațiile domeniului ca și cu iconografia și imagistica comparativă a diferitelor etape prin care a trecut cercetarea.

II.5 TESTE ȘI MĂSURĂTORI EFECTUATE

Principalele metode de masurare efectuate pentru evaluarea mobilității articulare și a forței musculare ce au fost aplicate în cercetare au fost : bilanțul articular și muscular. Testarea clinică musculo-articulară va reprezenta, așadar modalitatea prin care se va aprecia calitativ și cantitativ capacitatea de “mișcare’’.Tehnica prin care este analizat gradul de mobilitate articulară poartă numele de bilanț articular sau „testing articular”, iar analizarea forței diverselor grupe musculare este denumită bilanț muscular sau „testing muscular”.

II.5.1.Bilanțul articular

În sens strict, bilanțul articular reprezintă măsurarea amplitudinilor de mișcare în articulații pe toate direcțiile de mișcare. În sens mai larg odată cu executarea acestor măsurători se fac și alte aprecieri asupra respectivei articulații (mișcări anormale, temperatură crescută, creșterea de volum etc), observații la care se va adăuga examenul radiologic.

Bilanț articular al genunchiului

Genunchiul cuprinde trei articulații: femurotibială și femurotuliană care participă la mișcările genunchiului și articulația tibioperonieră superioară. Capsula articulară este întărită de șase ligamente :

anterior (ligamentul rotulian), posterior (ligamentul Winslow),colateral intern și extern și două ligamente încrucișate. Aceste ligamente au rol în stabilitatea pasivă a genunchiului și în limitarea unor mișcări.

În articulația genunchiului se realizează mișcări de flexie -extensie, dar și o ușoară rotație internă și externă. Mișcările de lateralitate și de „sertar” sunt foarte reduse, dar acestea nu se pot măsura.

Flexia – mișcarea gambei în plan sagital. Gradul de mobilitate (0° – 140°) cu șoldul extins, (0° -140°) cu șoldul flectat, iar pasiv poate ajunge la 160°.

Poziția de testare – șezând cu genunchiul în afara mesei de testare sau din decubit ventral cu vârful în articulația genunchiului, cu brațul fix așezat pe partea laterală mediană a coapsei și brațul mobil pe gamba spre maleola externă.

Extensia – propriu – zisă nu există. Numai în cazul patologic de genul recurvatum avem o extensie a genunchiului. Ca și la articulația cotului, și la genunchi se măsoară deficitul de extensie.

Rotația internă (0° – 30°) apare în timpul flexiei după 70° și este o mișcare spre interior a labei piciorului în ax vertical ce trece prin tibie.

Poziția de testare: – șezând cu genunchiul în afara marginei banchetei la un unghi de 90°;

– decubit ventral cu genunchiul flectat la 90°. Goniometrul se așează paralel cu fața plantară a piciorului, cu vârful în dreptul calcaneului, brațul fix pe linia mediană a labei piciorului ce trece prin metatars III. Brațul mobil urmărește mișcarea spre interior a labei piciorului.

Rotația externă (0° – 40°) se evidențiază în mișcarea de extensie a genunchiului.

Poziția de testare și tehnica măsurării este aceeași ca în rotația internă, dar mișcarea

va fi în sens opus. Rotațiile interne și externe vor crește în amplitudine cu 5° -10° în cadrul

mobilizărilor pasive.

Lateralitatea – se poate realiza numai când genunchiul este relaxat și în ușoară flexie, dar cu amplitudine foarte mică și nu se măsoară.

II.5.2. Bilanțul muscular

Alături de bilanțul articular, cel muscular face parte din principala “semiologie ”a specialității de medicină fizică și recuperare medicală.Bilanțul muscular (testing muscular) reprezintă un sistem de tehnici de examen manual pentru evaluarea forței fiecărui mușchi sau a unor grupuri musculare. În sistemul de apreciere pe cele 6 trepte (5-0) a forței musculare s-a putut constata că 3 trepte se realizează antigravitațional și 3 cu eliminarea gravitației, după cum urmează:

– antigravitațional (poziția AG) 5;

– normală (N) 4;

– bună (B) 3;

– acceptabilă (A);

– fără gravitație (poziția FG) 2;

– mediocră (M) 1;

– schițată (S);

– zero (Z).

II.5.3 Testarea mișcării genunchiului

1. Flexia genunchiului

Mușchii principali:

> mușchiul biceps femural

> semimembranos

> semitendinos.

Kinetoterapeutul va fixa bazinul și coapsa.

F.G. – decubit homolateral, membrul inferior fiind susținut de kinetoterapeut in ușoară abducție;

F.A. -decubit ventral;

F.O. – Poziția decubit ventral, kinetoterapeutul cu palma așezată posterior deasupra

genunchiului, nu va palpa nici o contracție atunci cand subiectul va simula o flexie a

genunchiului;

F1: palparea se face pe partea posterioară a coapsei, aproape de articulația genunchiului. Semitendinosul se palpează pe partea postero-medială a coapsei, în 1/3 distală.

F2: din poziția fără gravitație subiectul execută flexia gambei.

Poziția antigravitațională: subiectul în decubit ventral cu membrele inferioare extinse, picioarele în afara mesei.

F3: din poziția antigravitațională subiectul execută flexia gambei fără rezistență, până la 90°.

F4: Respectând aceeași poziție, se opune o rezistență ușoară, în 1/3 distală a gambei, la jumătatea cursei de mișcare.

F5: Rezistența aplicată în aceeași regiune este mai mare sau excentrică

2. Extensia genunchiului

Mușchii principali:

> mușchiul cvadriceps crural, care este format din patru mușchi:

> mușchiul drept anterior;

> mușchiul crural;

> mușchiul vast intern;

> mușchiul vast extern.

Poziția de testare:

F. G. – decubit homolateral cu piciorul opus susținut de tensor;

A.G – decubit dorsal cu gamba atarnată in afara planului de sprijin;

F.O. – poziția decubit dorsal, cu genunchiul ușor flectat și suținut de kinetoterapeut, cu

palma sub genunchi; subiectul va căuta să efectueze o extensie a gambei, dar

kinetoterapeutul nu va palpa nici o contracție la nivelul mușchiului și tendonului

cvadricepsului;

F1: palparea se face pe fața anterioară a coapsei, în regiunea corespunzătoare fiecărui fascicul în parte, excepție făcând vastul intermediar, care este situat profund.

F2: din poziția fără gravitație subiectul execută extensia gambei.

Poziția antigravitațională: subiectul în șezând cu genunchiul flectat la 90°, gamba atârnând în afara mesei.

F3: din poziția antigravitațională subiectul execută extensia gambei fără rezistență.

F4: Respectând aceeași poziție, se opune o rezistență ușoară în treimea distală a gambei.

F5: Rezistența aplicată în aceeași regiune este mai mare sau

excentrică.

II.5.4 Alte teste

Testul lui Apley

Subiectul stă în decubit ventral cu genunchiul flectat la 90°. Examinatorul fixează coapsa subiectului cu ajutorul genunchiului său (în 1/3 distală), apoi rotează tibia atât intern cât și extern, menținând tracțiunea în ax a tibiei .

Se observă, dacă există limitări, mobilitate excesivă sau durere. Dacă această manevră este mai dureroasă, leziunea este de tip ligamentar.

Testul Helfet

La un genunchi normal tuberozitatea tibială este pe aceași linie cu linia mediană a patelei (genunchiul în flexie de 90°). Când genunchiul se extinde tuberozitatea tibială este aliniată cu marginea laterală a patelei. Dacă aceasta mișcare de rotație a tibiei nu se întîmplă avem de a face fie cu o leziune meniscală, fie cu o leziune la nivelul ligamentelor încrucișate.

Testul “sertarului anterior”

Acest test măsoară gradul de deplasare a tibiei față de femur, anterior.

Subiectul este în decubit dorsal, cu genunchiul și șoldul flectate, astfel încât talpa să fie pe masă.

Examinatorul stabilizează piciorul subiectului așezându-se pe el, cu mâinile cuprinde articulația genunchiului, cele două degete mari fiind de o parte și de alta a tuberozității tibiale.

Din această poziție examinatorul trage înspre el tibia subiectului.

Laxitatea neînsoțită de rotația tibei implică leziuni la nivelul ligamentului încrucișat anterior și posibil la nivelul ligamentelor colaterale.

Laxitatea cu rotație externă a tibiei implică leziuni la nivelul ligamentului colateral medial, ligamentele capsulare și posibil ligamentul încrucișat anterior.Laxitatea cu rotație internă a tibiei, implică leziuni la nivelul ligamentului încrucișat anterior și structurile articulare postero-laterale.

Testul “sertarului posterior”

Acest test măsoară gradul de deplasare a tibiei față de femur, posterior.

Poziția examinatorului și a subiectului sunt aceleași ca la testul anterior.

Examinatorul împinge în spate tibia. Laxitatea acută implică afectarea ligamentului încrucișat

posterior și structurile articulare posterioare.Laxitatea cronică implică ruptura ligamentului încrucișat posterior și o posibilă întindere a elementelor capsulare posterioare.

Capitolul III

PREZENTAREA ȘI ANALIZA DATELOR

III.1 PREZENTAREA CAZULUI

Nume: G.

Prenume: R.

Vârsta:17 ani

Activitate sportivă: handbal, Botosani.

Diagnostic: entorsa de genunchi, sechele algofuncționale.

Istoric: în timpul unui meci de antrenament prin contactul violent cu un adversar este lovită puternic în zona laterală a genunchiului drept.

Diagnosticul s-a stabilit pe baza unui examen clinic, a relatărilor din momentul accidentului si examinarii radiografice și RMN, acestea relevând o enorsă de gr.II,cu afectarea ligamentului încrucișat anterior la genunchiul drept.

Genunchiul este imobilizat în aparat ghipsat timp de 2 săptămâni. Intră în serviciul Cabinetului de Recuperare “RK-MED” pe data de: 06.02.2017. Sub îndrumarea kinetoterapeutului Albu Anastasia.

Tratamente asociate: masaj, electroterapie.

III.2 PROGRAMUL DE RECUPERARE

În faza acută principalele obiective au fost reducerea inflamației și a durerii care sau realizat prin: administrarea de antiinflamatoare,repausul relativ,imobilizare articulară în aparat ghipsat,crioterapia,compresia,elevarea cu ridicarea genunchiului drept deasupra nivelului cordului,exerciții pe celelalte articulații libere.

În faza subacută,după scoaterea ghipsului, se începe aplicarea programului de kinetoterapie pe articulația lezată.

În această faza, tratamentul recuperator a urmărit următoarele obiective:

– recuperarea mobilității și a forței musculare la nivelul genunchiului lezat prin diferite proceduri balneofizioterapeutice și kinetoterapeutice;

– reducerea inflamației;

– creșterea stabilității genunchiului lezat;

– păstrarea mobilității și forței musculare ale tuturor grupelor musculare și articulaților

netraumatizate ale membrelor inferioare;

– prevenirea instalării tulburărilor secundare (gonalgie cronică intermitentă, entorse

recidivante, redoare, nesiguranță articulară la efort etc);

– reeducarea posturii corecte;

– reeducarea și corectarea mersului;

– îmbunătățirea stării fizice și psihice generale.

– reluarea treptată a activităților sportive.

Metodele și mijloacele folosite în această etapă au fost:

electroterapie:

curenți de joasă frecvență (diadinamic perioadă scurtă și diadinamic ritm sincopat)

unde scurte

ultrasunet

masoterapia;

kinetoterapia:

inițial se aplică mșcări pasive executate cu grijă de kinetoterapeut, fiind utile contracțiile statice și tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptive cum sunt contracție-relaxare, contracții ale mușchilor extremității opuse;

ulterior se aplică tehnici active-ajutate, fiind ajutat de kinetoterapeut sau de scripetoterapie,și ȋn cele din urmă mobilizări active, când se atinge limita mobilității normale;

programele de tonifiere utilizează o serie de tehnici de antrenament de forță: izometric, izotonic, cu diferite rezistențe, poliometric.

Programul de kinetoterapie s-a desfășurat pe o perioadă de două săptămâni,cu ședințe de 45 de minute.

În faza initială,primele 2 zile, s-au efectuat exerciții pasive și active asistate.

Pacienta în decubit dorsal,kinetoterapeutul așează priza la nivelul tălpii pacientului,contrapriza la nivelul genunchiulii sau mai sus : execută flexia și extensia genunchiului.

Fig.2 Exercitiul 1

Din aceeași poziție: kinetoterapeutul așează priza la nivelul gleznei,execută flexia și extensia cu alunecarea tălpii pe saltea.

Fig.3 Exercițiul 2

Contracție-relaxare pe mușchiul cvadriceps.

Exerciții active asistate:

Pacienta în decubit dorsal,cu o minge sub călcâie: realizează flexia și extensia genunchilor,la extensia maximă,realizează și flexia dorsală a labei piciorului.

Dozare : 14 repetări

Fig.4 Exercițiul 4

Cu tălpile pe saltea,genunchii flectați,aproximativ 10° : flexia și extensia genunchilor cu tălpile alunecând pe saltea, la extensia maximă,realizează și flexia dorsală a labei piciorului.

Dozare : 14 repetări.

Cu un rulou sub călcâi : extinde genunchiul.

Dozare : 14 repetări

Fig.5 Exercițiul 6

Cu mingea sub genunchi: extinde genunchiul, acest execitiu, într-un stadiu mai avansat se poate face adaugând greutăți pe gleznă.

Dozare : 14 repetări

Fig.6 Exercițiul 7

La spalier,cu piciorul drept așezat pe a 3-a treaptă: flexia și extensia genunchiului.

Dozare : 14 repetări.

Fig.7 Exercițiul 8

De asemenea în această etapă,cât și în viitoarele ședințe se vor aplica exerciții de intindere musculaturii genunchiului,stretchingul se va mentine 30 de sec.

Întinderea tendonului lui Ahile: Așezată cu fața la perete și cu piciorul sănătos îndreptat în față,flectează ușor genunchiul. Ține piciorul afectat în spate și în extensie, cu talpa și degetele ușor îndreptate spre interior, ține ambele tălpi pe podea și împinge coapsele înspre perete.

Dozare : 8 repetări ,30 sec

Întinderea cvadricepsului : cu o mână sprijinită pe spalier,iar cu cealaltă așezată la nivelul gleznei se trage cât mai mult spre corp,flectând cat mai mult genunchiul drept.

Dozare : 8 repetări ,30 sec

Intinderea ischiogambierilor : din decubit dorsal,pacienta flectează șoldul,tragand cu brațele membrul inferior drept cu genunchiul extins cât mai mult spre corp.

Dozare : 8 repetări ,30 sec

Pe parcurs se adaugă exerciții cu rezistentă,la început mai ușoare urmând cu rezistență din ce în ce mai mare, se pot adăuga greutăți la nivelul gleznei.

Din decubit dorsal cu genunchiul extins : flexia șoldului.