.aspecte Privind Teritoriul In Dreptul International. Regimul Juridic al Frontierei de Stat al Ro

INTRODUCERE

Factor de putere, noțiune complexă, dimensiune spațială a dreptului internațional public și al relațiilor internaționale – teritoriul – a impus și impune o serie de instituții juridice de natură să-l protejeze, să-i confere o stabilitate cât mai mare, să-i scoată în relief importanța care i se acordă. Teritoriul influențează regimul juridic al frontierei de stat prin toate elementele sale componente și anume :

spațiul terestru;

spațiul acvatic;

spațiul aerian.

Astfel regimul juridic al frontierei de stat apare ca o instituție juridică care are menirea să afirme suveranitatea unui stat asupra propriului teritoriu acolo unde acesta este delimitat de teritoriul altui stat, la frontiere, dar totodată și pentru respectarea suveranității altui stat vecin. De aceea această instituție poate fi privită ca un ansamblu de norme juridice interne dar și bilaterale, îmbracă o serie de trăsături distincte dreptului internațional public, o fizionomie proprie, particularizând modalități de manifestare a unor relații de bună vecinătate între două state limitrofe. Și toate acestea au ca nucleu teritoriul.

Considerațiile enunțate conduc la concluzia că Regimul Juridic al Frontierei de Stat a fost creat ca o instituție specifică Teritoriului particularizând prevederi ale Dreptului Internațional Public la nivel național dar și bilateral între două state vecine. În acest context, pentru a răspunde problematicii acestei lucrări am considerat ca necesară structura lucrării în trei capitole care să sintetizeze cel mai bine noțiunea de Teritoriu, Frontiera de stat și regimul său juridic și Regimul juridic al frontierei de stat.

CAPITOLUL I

ASPECTE PRIVIND TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL

SECȚIUNEA 1. NOȚIUNEA ȘI NATURA JURIDICĂ A TERITORIULUI

Spațiul planetei noastre, din puncte de vedere al regimului său juridic se împarte în două categorii principale: teritoriile cu regim internațional, nesupuse suveranității statelor și teritoriul statelor și teritoriile statelor (teritoriul de stat) aflat sub suveranitatea lor.

Teritoriile cu regim internațional sunt acele spații care au un statut internațional , nefiind supuse suveranității unui stat sau unui grup de state, statutul lor juridic fiind reglementat prin principii și norme de drept internațional public. La baza acestui regim stă conceptul potrivit căruia spațiile respective sunt “patrimoniul comun al omenirii”. Aceste spații sunt deschise folosirii lor de către toate statele și popoarele în condiții de egalitate și numai în scopuri pașnice. Astfel de spații sunt: zona internațională a spațiilor marine, spațiul extraatmosferic și corpurile cerești.

În ultima perioadă de timp asistăm însă la aplicarea unui regim internațional unor teritorii aparținând unor state. În acest mod suveranitatea statelor respective este limitată aplicându-se norme de drept internațional ca o măsură de gestionare a conflictelor ce au ca obiect teritoriile respective. teritoriile statelor sau teritoriul de stat sunt supuse suveranității lor, iar în dreptul internațional public, este garantat în primul rând prin principiile: principiul suveranității teritoriale a statului, principiul integrității teritoriale a statelor și principiul instabilității frontierei statelor.

Regimul juridic al teritoriului statelor este reglementat de legislația națională a unui stat, în temeiul suveranității sale teritoriale, cu luarea în considerare a prevederilor dreptului internațional.

În cazul statelor moderne, teritoriile lor prezintă următoarele caracteristici:

este stabil, în sensul că el este folosit de o colectivitate umană permanent;

este bază materială a existenței și activității statului;

este limitat, prin frontierele statului care limitează activitatea de guvernare a statului și competența sa teritorială;

Teritoriul constituie deci, împreună cu populația care-l locuiește premisa necesară a existenței statului ca entitate suverană, de sine stătătoare prezentând totodată și o însemnătate esențială pentru organizarea politică și dezvoltarea social politică a oricărei comunități umane. Teritoriul de stat este condiția indispensabilă a delimitării spațiale și a acțiunii independente în raport de celelalte state, ca subiect suveran al dreptului internațional. O națiune , un popor fără teritoriu nu poate fi recunoscută ca subiect de drept internațional. Astfel, teritoriul apare ca expresie a supremației, independenței și inviolabilității statului și poporului care îl locuiește.

Teritoriul statelor a constituit și constituie o problemă importantă în relațiile internaționale, deoarece el reprezintă baza materială a formării al existenței statelor. Toate statele, fără nici o deosebire, sunt subiecte egale de drept internațional și, din acest punct de vedere, mărimea teritoriului nu are relevanță juridică externă. Totodată, mărimea teritoriului și a populației care-l locuiește, bogățiile și resursele sale naturale, așezarea geografică, ș.a.m.d. sunt tot atâtea aspecte pe fiecare stat le ia în considerare în stabilirea și desfășurarea relațiilor sale politice, economice culturale cu alte state în cadrul sistemului internațional global, regional sau de relații bilaterale.

Elementele naturale care alcătuiesc teritoriul capătă relevanță juridică internă și internațională în cadrul și prin intermediul organizării statal-administrative ca teritoriu de stat. Fiecărui stat îi este propriu dreptul de a stabili sistemul juridic și de organizare politico-administrativă a teritoriului de a utiliza potrivit intereselor sale, resursele naturale în cadrul frontierelor sale de stat.

În determinarea naturii juridice a teritoriului în dreptul internațional este necesar să se pornească de la faptul că teritoriul constituie:

spațiul exercitării puterii suverane exclusive a statului;

spațiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare;

obiectul suveranității permanente asupra resurselor și bogățiilor naturale.

Dincolo de diversitatea formulărilor, noțiunea de teritoriu de stat comportă, în definițiile date de diferiți autori, două aspecte inseparabile:

un spațiu nedeterminat, delimitat de frontiere;

suveranitatea statului asupra acestui spațiu.

Teritoriul de stat este spațiul terestru, acvatic și aerian asupra cărui statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă. El definește limitele spațiale ale existenței și organizării statale suverane, constituind și o noțiune politică-juridică și nu geografică. Mediul geografic, totalitatea elementelor naturale care-l constituie își manifestă influența asupra existenței ăi dezvoltării fiecărui stat, a fiecărui popor. Aceste trăsături sunt determinate de caracterul puterii politice, de natura drepturilor exercitate de fiecare stat ca entitate suverană în limitele spațiului său teritorial și în raport cu celelalte state.

În doctrina de drept internațional cu privire la natura juridică a teritoriului de stat s-au conturat patru teorii principale. Una din aceste teorii este cea care afirmă că teritoriul este un element constitutiv al statului. După cum arată Charles Rousseau ea se întemeiază pe o confuzie între conceptele de “condiție” și cel de “element”. El consideră că această teorie este incapabilă să explice, în mod satisfăcător, numeroasele fenomene sau situații care afectează teritoriul de stat, în dreptul internațional, cum sunt cesiunea teritoriului sau împărțirea de competențe teritoriale.

O altă teorie este a teritoriului-obiect care susține că teritoriul de stat este obiectul puterii statale. Diferiți autori definesc natura juridică a teritoriului de stat folosind noțiunea de dominium (proprietate) și îndeosebi imperium (putere publică). În funcție de caracterul statului (sclavagist, feudal), de forme de proprietate și de relațiile de producție dominante la un moment dat, într-un anumit stat, a fost formulată această teorie cu privire la teritoriul-obiect al proprietății publice sau particulare, teritoriul-obiect al puterii publice sau teritoriul-spațiu de exercitare a puterii suverane acordându-se astfel prioritate fie aspectului de putere, fie celui patrimonial. În acest fel, în evoluția acestei teorii s-au conturat două tendințe diferite: una care afirmă că statul are un drept real de proprietate asupra teritoriului său, iar cealaltă afirmă că statul exercită un drept real de suveranitate asupra teritoriului său.

A treia teorie este a teritoriului-limită care a apărut ca o reacție la teoria statului obiect. Ea susține că teritoriul de stat n-ar fi decât perimetrul în cadrul căruia statul își exercită dreptul său de comandă. Pentru H.Grotius (sec.XVIII), teritoriul aparține puterii suverane și dreptului de proprietate publică, fiind împărțit și particularilor în proprietate (privată) sau în folosință. E.de Vattel (sec.XVIII) afirmă: “teritoriul este spațiul asupra căruia națiunea își exercită puterea sa, îndeplinindu-și atât dreptul de stăpânire atât în interes propriu, cât și puterea sau suveranitatea sau dreptul de conducere suverană”. Duguit spunea că teritoriul de stat “este limita materială de acțiune efectivă a guvernanților”. Această teorie are un caracter negativ, ea afirmând numai aspectul de limită teritorială a competențelor statului.

În prezent, cunoaște o largă acceptare doctrinară teoria competenței, care susține că teritoriul de stat este suprafața terestră pe care sunt aplicate și executate un anumit sistem de reguli juridice, teritoriul statului fiind sfera competenței sale spațiale.

Teoria competenței, apărută încă de la începutul secolului nostru și amplu fundamentată după primul război mondial de juriști ca H.Kelsen, G.Seclle ș.a.m.d. a fost susținută și de profesorul Ch.Rousseau.

Competența teritorială a statului este exclusivă și deplină. Ea se numește suveranitatea teritorială a statului. Prin competența teritorială se înțelege competența statului asupra oamenilor aflați în acel teritoriu de stat, asupra bunurilor și asupra faptelor ce se petrec pe el.

Competența teritorială (suveranitatea teritorială) a statului are două aspecte principale.

Un aspect pozitiv își găsește expresia în două idei esențiale: suveranitatea teritorială, care este o putere juridică dar este și o noțiune funcțională. Suveranitatea teritorială este, în primul rând, un ansamblu de puteri juridice ale statului, care-i permit să exercite într-un spațiu limitat funcțiile statale (acte legislative, administrative și jurisdicționale). Aspectul funcțional al suveranității teritoriale își găsește expresia în exercitarea activității statale pe acel teritoriu. În sentința arbitrară din 4 aprilie 1828 în afacerea insulei Polmos se precizează: “suveranitatea teritorială implică dreptul exclusiv de exercitare a activităților statale”.

Celălalt aspect, negativ, constă în caracterul lui exclusivist. Acesta exclude, în principiu, activitățile altor state pe teritoriul unui stat. Acest exclusivism își găsește expresia în monopolul statului în domeniul constrângerii pe teritoriul său în exercitarea puterii jurisdicționale și de organizare a serviciilor publice.

În practica internațională și în doctrina de drept internațional, de la regula exclusivității suveranității teritoriale ale statului sunt admise anumite excepții. Astfel, există următoarele cazuri:

Condominium, când două state își exercită în condiții de egalitate autoritatea lor politică și jurisdicțională pe un teritoriu determinat. Acest teritoriu este scos de sub competența exclusivă a unui stat. În viața internațională, condominium a fost, în general, o situație provizorie și de multe ori consecința politicii coloniale. Ca exemple de comdominium se pot enumera: condominium ruso-japonez asupra insulei Sahalin (între anii 1835-1875), condominium anglo-egiptean asupra Sudanului (între anii 1893-1935), condominium anglo-francez asupra arhipelagului Noile Hebride (între anii 1906-1980) sau condominium fraco-spaniol asupra Andorei (din anul 1278 până în prezent).

Servituțile internaționale care se caracterizează prin restrângerea indepedenței uzează prin restrângerea indepedenței unui stat pe al cărui teritoriu un alt stat exercită o competență de reglementare legislativă sau administrativă. Servitutea internațională presupune cedarea expresă a unui drept suveran de către un stat altuia.

Cesiunea de teritoriu este operația juridică convențională pe baza căreia un stat renunță la suveranitatea sa asupra unui teritoriu în favoarea altui stat, care își extinde suveranitatea pe acel teritoriu. Astfel de cedări de teritorii între state pot fi prevăzute în tratatele de pace, tratatele de vânzări de teritorii, de schimburi de teritorii, de donații teritoriale sau de retrocedare a unui teritoriu către un stat.

În decizia Colegiului arbitral franco-italian din 1956 se precizează că cesiunea de teritorii implică două acte suverane: abandonarea de către statul care cedează teritoriul a suveranității sale asupra acestuia și stabilirea suveranității statului care anexează acel teritoriu.

SECȚIUNEA 2. ELEMENTELE TERITORIULUI DE STAT

Teritoriul de stat se compune din teritoriul terestru (solul și subsolul), teritoriul acvatic (apele interioare, nemaritime și maritime cuprinse între frontierele statului, inclusiv marea teritorială) și spațiul aerian.

Din teritoriul unor state fac parte și teritoriile polare din Arctica și Antarctica.

În Arctica au sectoare polare statele care au litoral cu Oceanul Înghețat de Nord (Rusia, Norvegia, Danemarca și Canada). Delimitarea se face sub o formă triunghiulară, vârful triunghiului fiind Polul Nord, baza este litoralul statului respectiv la ocean, iar celelalte laturi ale triunghiului anumite meridiane.

În Antarctica, în sec. XX, și-au stabilit sectoare polare mai multe state (Marea Britanie, Noua Zeelandă, Australia, Franța, Norvegia, Chile și Argentina). Prin Tratatul de la Washington din 1 decembrie 1959, Antarcticii i se aplică un regim internațional.

Se mai consideră că fac parte din teritoriul statelor cablurile submarine care leagă părți din teritoriile lor, navele, aeronavele, precum și platformele maritime de petroliere sau de extracție a altor minereuri utile.

O situație specială o constituie enclava, adică o parte din teritoriul unui stat care este izolată de restul teritoriului prin teritoriul altor state. Comunicarea între enclavă și statul de care aparține se face prin teritoriul statelor interpuse, pe baza acordurilor încheiate între statul de care aparține enclava și statul (statele) interpuse. Ce exemple de enclave se pot aminti Pakistanul de Est (până în anul 1871), Berlinul de Vest (până în 1990) etc. Se consideră enclavă și statul care nu are ieșire la mare sau ocean.

Tot o situație specială o are și teritoriul statului arhipelag, format din mai multe insule, apele arhipelagice și marea sa teritorială.

2.1. Spațiul terestru

Cuprinde partea uscată formată din sol și subsol aflată în suveranitatea deplină a statului. Suprafața uscată a teritoriului unui stat poate fi formată din dintr-o singură zonă terestră sau din mai multe părți care pot fi despărțite de teritoriul altor state (cazul enclavei). De asemenea, suprafața uscată a unui stat poate fi formată din mai multe insule despărțite de întinderi de apă maritime, constituind un stat arhipelag (de exemplu Japonia, Filipine, Indonezia etc.).

Uscatul prezintă în cadrul teritoriului de stat o însemnătate deosebită: el constituie baza, suportul desfășurării întregii activități social-politice, culturale, a majorității activităților economice, a organizării statelor suverane a unui anumit popor.

Spațiul terestru al României

România se întinde pe 3 latitudine nordică (circa 500 km), între Zimnicea (4537’07”) și Horodiștea (4815’06”) și pe 10 longitudine estică (circa 650 km), între Beba Veche (2015’44”) și Sulina (2941’24”).

Spațiul terestru al țării noastre cuprinde un relief variat care prezintă câteva atribute ce îi sunt absolut proprii, individualizându-l față de relieful altor state. Între aceste atribute se pot enumera:

Varietate morfologică – relieful României este reprezentat atât prin altitudine – cele trei trepte clasice (munte, deal, câmpie), cât și prin diversitatea sa genetică: relief petrografic, structural, glacial, eolian de abraziune maritimă;

Proporționalitate – fiecare din cele trei trepte ale reliefului ocupă aproximativ o treime din suprafața țării.

Armonie în distribuție – formele de relief dispuse adecvat fac din teritoriul românesc un spațiu aproape unic: o uriașă cetate naturală cu ziduri de apărare constituite de crestele Carpaților, având contraforturile formate din dealurile carpatice, câmpiile, întinse în jurul fortăreței, brăzdate de cursuri de apă, ca niște șanțuri de apărare de odinioară.

Teritoriul României este supus suveranității statului român, fiind stabilit în conformitate cu prevederile acordurilor internaționale în domeniu.

Spațiul acvatic

Acesta este format din toate apele din interiorul frontierelor unui stat, precum și din marea teritorială. Apele interioare cuprind ape curgătoare (fluvii, râuri), lacuri, mări, canale care se află în întregime, cu toate malurile, pe teritoriul aceluiași stat, aparținând pe toată întinderea lor statului respectiv. Apele interioare, făcând parte din teritoriul unui stat, sunt supuse suveranității sale, ceea ce înseamnă că statul exercită asupra acestora jurisdicția sa deplină, având dreptul de a reglementa prin legi interne navigația, exploatarea hidroenergetică și a resurselor naturale, măsurile de protecție a mediului înconjurător și de protecție împotriva inundațiilor.

Apele de frontieră cuprind fluvii, râuri, lacuri, canale care despart teritoriile a două sau mai multe state; fiecare stat își exercită suveranitatea asupra părții de apă cuprinsă între malurile sale și linia de frontieră convenită pe baza acordurilor stabilite între statele riverane.

Apele maritime interioare cuprind apa porturilor, rada lor (zona de apă situată în jurul unui port, de regulă până la o distanță de 2 mile, unde sunt ancorate navele care așteaptă intrarea în port sau ieșirea în largul mării), golfurile interioare, precum și apele maritime situate între țărm și linia exterioară a limita exterioară a mării teritoriale (în cazul în care aceasta nu coincide cu linia țărmului). Apa portului se află sub suveranitatea statului riveran care are dreptul exclusiv de a reglementa accesul navelor străine în porturile sale. Noțiunea de port maritim cuprinde întinderea de apă dintre țărmurile portului, radele acestuia și instalațiile portuare permanente ale acestuia, până la instalația cea mai înaintată în larg. În art.8 al Convenției de la Geneva din 1958 asupra mării teritoriale se arată că instalațiile permanente (făcând parte integrantă din sistemul portuar și care înaintează cel mai mult în larg) sunt considerate ca făcând parte din coastă. Formula este reluată și de Convenția asupra dreptului mării din 1982.

În aceste limite, statul suveran stabilește regulile de intrare și ieșire a navelor străine, determină condițiile accesului, staționării și activității acestora în apa portului și poate institui anumite restricții. Astfel, pot exista porturi închise și porturi deschise navigații maritime. De asemenea, se face deosebirea între navele comerciale și navele militare.

În porturile deschise navigației, statul riveran asigură accesul liber navelor comerciale străine pentru încărcarea și descărcarea mărfurilor și pasagerilor. Aceasta se realizează în temeiul tratatelor bilaterale de comerț, navigație și transport iar, în absența acestora, pe bază de reciprocitate și în cadrul dreptului internațional cutumiar. Convenția de la Geneva din 9 decembrie 1923 și Statutul adoptat prin aceasta asupra regimului internațional al porturilor maritime prevede acordarea, sub condiția reciprocității, de către orice stat a accesului navelor comerciale străine în porturile sale a unui tratament egal cu al navelor sale (regim național) sau al navelor al oricărui stat terț, utilizarea facilităților de navigație și pentru operații comerciale, transportul mărfurilor și pasagerilor. Potrivit art.8 din Statut, principiul egalității de tratament se bazează pe reciprocitate.

Navele comerciale străine trebuie, totuși, să respecte dreptul statului suveran de a stabili, prin legislația internă, regimul portului privind navigația și securitatea națională, controlul sanitar și vamal, taxele și impozitele portuare, măsurile împotriva activităților poluante, protecția resurselor marine ș.a. Articolele 9, 10 și 13 ale Statutului de la Geneva cuprind prevederi în acest sens.

De la libertatea de navigație sunt excluse cabotajul maritim, adică navigația de coastă între porturile aceluiași stat și serviciile publice portuare, pescuitul permise numai navelor statului riveran. Porturile militare sunt închise navelor străine, al căror acces este permis pe baza autorizării și notificării prealabile, în condițiile stabilite de statul riveran.

În afară de porturile militare și de cabotaj, statul riveran poate închide navigației internaționale orice alt port al litoralului său maritim.

În ceea ce privește navele militare străine, statul riveran are dreptul, în cadrul măsurilor de securitate națională, să stabilească condițiile intrării și staționării acestora în porturile sale maritime, inclusiv restricții privind numărul navelor aflate în staționare în apele portului.

Art.13 al Statutului de la Geneva prevede că: “navele militare sunt excluse de la regimul accesului liber în porturile unui stat străin”. Pentru accesul navelor militare, statul riveran condiționează intrarea acestora de o autorizație prealabilă sau, în absența unei astfel de dispoziții legale, de o notificare prealabilă, exceptând situațiile în care nava militară este avariată sau este furtună. Sunt exceptate de la regulă navele militare la bordul cărora se află șeful unui stat străin ori un reprezentant diplomatic acreditat în statul riveran.

O situație similară o au și navele afectate unor scopuri necomerciale: de cercetare științifică și poștă, de control sanitar, vamal și fiscal, de asistență medicală.

Orice navă este supusă jurisdicției statului al cărui pavilion îl poartă, naționalitatea sa fiind aceea a statului pavilionului.

În apa portului străin, nava este obligată să respecte regimul juridic stabilit de statul riveran. Jurisdicția penală și civilă a acestuia se exercită în legătură cu navele străine, în raport cu caracterul lor: nave de comerț, militare ori nave afectate unor scopuri necomerciale.

Nava comercială, în apele portuare, este supusă la două jurisdicții: a statului pavilionului și a statului riveran.

Pentru delicte comise între membrii echipajului și fapte care privesc disciplina internă a navei, se aplică jurisdicția penală a statului pavilion, practică larg recunoscută și consacrată încă din 1806 – Avizul Consiliului de Stat francez.

Jurisdicția penală a statului riveran rămâne deplină, aplicându-se în cazurile în care: infracțiunea a fost săvârșită la bordul navei de către sau împotriva unei persoane străine echipajului (de exemplu, de pasageri sau împotriva acestora), delicte comise pe uscat de membrii echipajului, care au tulburat ordinea publică a statului riveran sau chiar dacă delictele au fost comise la bord iar căpitanul navei sau consulul țării căreia îi aparține nava au solicitat sprijinul și competența autorităților locale.

Exercitarea jurisdicției penale a statului riveran constituie un principiu de drept internațional, la aplicarea căruia autoritățile locale pot renunța dacă infracțiunile săvârșite nu afectează interesele locale. În convențiile consulare bilaterale, statele prevăd, de regulă, și exercitarea jurisdicției penale a statului riveran. Astfel România și Franța au încheiat la 18 mai 1968 un acord în care se arată: “autoritățile statului de reședință nu vor interveni în nici o cauză care a survenit la bordul navei, cu excepția dezordinilor de natură să tulbure liniștea și ordinea publică pe uscat sau în port, să aducă prejudicii securității și sănătății publice sau în care ar putea fi implicate persoane străine de echipaj”.

Jurisdicția instanțelor civile locale se exercită în legătură cu prejudiciile cauzate de navele străine în apa portului, navelor sale ori navelor străine ori datorită neexecutării unor obligații contractuale.

Navele de război se bucură de imunitate de jurisdicție penală și civilă în apele portuare ale altui stat. Același regim îl au și navele afectate unor operațiuni necomerciale. Aceasta nu exclude neangajarea răspunderii materiale a statului de pavilion al navelor care au prejudiciat interesele statului riveran în apele sale portuare.

Rămâne la latitudinea statului, în privința imunității de jurisdicție a navelor sale comerciale, să aprecieze dacă este corespunzător să atribuie sau nu navelor comerciale ce-i aparțin, o astfel de imunitate.

Dacă nava încalcă legile și reglementările statului riveran și nu ține seama de avertismentul dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească imediat apele portuare sau marea teritorială iar, în cazul în care interesele statului riveran sunt prejudiciate, este atrasă răspunderea statului de pavilion.

Tot în cadrul spațiului acvatic intră și marea teritorială care reprezintă acea parte a apelor mării în care statul riveran exercită toate drepturile ce decurg din suveranitatea sa în ceea ce privește apele, solul și subsolul, coloana de aer de deasupra, drepturi ce constau în pescuit, jurisdicția și controlul navigației, protecția mediului, precum și obligațiile corespunzătoare acestora.

Pescuitul și exploatarea resurselor minerale revin în exclusivitate statului riveran. Totuși, acesta poate încheia acorduri cu alte state prin care să stabilească modul și condițiile de pescuit în marea sa teritorială pentru alte state, cu sau fără clauza reciprocității.

Marea teritorială cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului, având o lățime de 12 mile marine măsurate de la liniile de bază, considerate ca fiind liniile celui mare reflux de-a lungul țărmului sau liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale țărmului, inclusiv ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice și alte instalații portuare permanente.

În practica statelor, lățimea mării teritoriale a înregistrat valori între 3–200 mile marine. Convenția asupra dreptului mării din 1982 stabilește lățimea mării teritoriale la 12 mile marine, limită pe care o consacră și Legea nr.14/1990 în articolul 1.

În marea teritorială, suveranitatea statului riveran se exercită în conformitate cu legislația internă, cu prevederile convențiilor internaționale la care statul riveran este parte, ținând seama de principiile și normele dreptului internațional. Navele străine afectate unor scopuri comerciale sau necomerciale pot intra și naviga prin marea teritorială a statului riveran prin exercitarea dreptului de trecere inofensivă. Navele de război sunt, de regulă, supuse autorizării sau notificării prealabile.

2.3. Dreptul internațional al mării

Dreptul internațional al mării face parte din dreptul internațional public. El este format din ansamblul normelor de drept internațional (convenționale și cutumiare) care reglementează regimul juridic al spațiilor maritime, raporturile de colaborare între state în folosirea acestor spații și a resurselor lor.

Din dreptul mării fac parte nu numai reglementările de drept internațional public, ci și unele norme de drept intern ale statelor, referitoare la drepturile lor suverane exercitate în anumite spații maritime (de exemplu zona contiguă sau platoul continental), precum și celelalte reglementări interne privind activitatea maritimă a statelor.

Dreptul internațional al mării, ca parte al dreptului internațional public, a apărut și s-a dezvoltat ca o consecință a creșterii interesului omenirii și a statelor pentru folosirea oceanului planetar și a bogățiilor sale.

Codificarea oficială a dreptului mării s-a făcut în cadrul unor conferințe internaționale. În anul 1930 s-a ținut Conferința de la Haga, care s-a preocupat de această codificare, fără însă să obțină rezultate.

După cel de al doilea război mondial, au avut loc trei conferințe internaționale pentru codificarea dreptului mării. Primele două conferințe s-au ținut la Geneva în 1958 și 1960. A treia conferință, sub egida ONU, s-a ținut între anii 1973-1982.

Conferința de la Geneva din 1958 a adoptat patru convenții internaționale pentru codificarea dreptului mării, convenții care sunt în vigoare și în prezent. Ele sunt: “Convenția privind marea teritorială și zona contiguă”, “Convenția cu privire la platoul continental”, “Convenția privind marea liberă” și “Convenția cu privire la pescuit și protejarea resurselor vii ale mării”.

Această conferință nu a reușit să adopte o regulă unitară și universal valabilă cu privire la extinderea mării teritoriale a statelor. Pentru soluționarea acestei probleme a fost convocată a doua Conferință de la Geneva, din anul 1960. Nici această conferință n-a reușit să adopte regula respectivă, însă statele participante au acceptat regula cutumiară conform căreia extinderea mării teritoriale va fi stabilită, în continuare, de către state, prin acte unilaterale și fără să depășească 12 mile marine.

În general, Convențiile de la Geneva, au codificat dreptul mării cu privire la următoarele spații maritime și instituții ale acestui drept: marea teritorială (supusă suveranității statului riveran), zona contiguă (ca o completare a mării teritoriale și unde statul riveran exercită numai anumite drepturi), marea liberă (nesupusă suveranității statelor, ea având un regim internațional), platoul continental (instituție nouă a dreptului mării).

A treia Conferință de codificare a dreptului mării a fost inițiată și convocată de ONU, ca urmare a realităților nou apărute în viața comunității internaționale, mai ales după anul 1960 când au apărut un număr mare de noi state independente și care n-au participat la conferințele de la Geneva dar erau direct interesate în reglementările dreptului mării.

A treia Conferință de codificare a dreptului mării s-a încheiat prin adoptarea “Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării” de la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982. Această convenție constituie un adevărat Cod al mării având 320 articole și 9 anexe.

Conferința din 1982 reglementează vechile instituții ale dreptului mării, precum și noi instituții ale sale, cu noi aspecte ale activității statelor în acest domeniu: zona economică exclusivă, zona internațională a spațiilor submarine, cercetarea științifică marină, regimul apelor statelor arhipelag, protecția mediului marin, reglementarea pașnică și instituționalizată a diferendelor cu privire la interpretarea și aplicarea convenției etc.

De asemenea, Convenția din 1982 proclamă și consacră noi dispoziții generale ale dreptului mării: statele părți la convenție trebuie să îndeplinească cu bună-credință obligațiile care le revin din prevederile convenției; statele, în exercitarea drepturilor, competențelor și libertăților recunoscute lor de către convenție, trebuie să vegheze să nu săvârșească un abuz de drept; statele, în exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor ce le revin din aplicarea convenției, trebuie să se abțină de la amenințarea cu forța sau folosirea ei împotriva altui stat.

Principalele instituții, definite sau nou introduse de cele trei conferințe, vor fi prezentate mai detaliat în cele ce urmează.

Zone maritime în care statele riverane își exercită drepturi suverane

Aceste zone nu fac parte din teritoriul statelor riverane. În carul lor, statele riverane exercită numai anumite drepturi suverane. Ele sunt zona contiguă, platoul continental și zona economică exclusivă a mării.

Zona contiguă. Este o instituție mai veche în dreptul mării. Este reprezentată de spațiul maritim care se află dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, adiacentă acesteia și care se întinde în larg până la o anumită distanță. Regimul ei juridic a fost reglementat prin Convenția de la Geneva din 1958 și Convenția asupra dreptului mării din 1982.

Conform “Convenției privind marea teritorială și zona contiguă” de la Geneva, statele pot institui zone contigue numai în cazul în care întinderea mării lor teritoriale este mai mică de 12 mile marine. Ea se instituie prin acte unilaterale ale statelor riverane cu scopul de a preveni anumite infracțiuni care pot fi săvârșite împotriva legilor statului riveran și pentru exercitarea de către acesta, în cadrul zonei, a controlului vamal, sanitar, de imigrare față de navele străine. De asemenea, zona contiguă poate fi instituită și din considerente de securitate a navigației sau a statului riveran (art. 24 al Convenției de la Geneva).

Zona contiguă nu face parte din teritoriul statului riveran, care exercită în cadrul ei numai anumite drepturi suverane de control limitat.

Din punct de vedere fizic și juridic, zona contiguă face parte din marea liberă. Ea se întinde până la 12 mile marine de la linia de bază a mării teritoriale (art.24 al.2). Convenția asupra dreptului mării din 1982 stabilește că zona contiguă se poate întinde până la 24 de mile marine (art.33). Zonele contigue pot fi stabilite de către state și pe baze convenționale.

Platoul continental, ca instituție a dreptului mării, a apărut după cel de al doilea război mondial. Convenția de la Geneva cu privire la platoul continental din 1958 îl definește ca fiind “fundul mării și subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de 200m sau dincolo de această limită, până la punctul unde adâncimea apelor de deasupra permit exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni”. O definiție mai recentă, dată de Convenția din 1982, aduce ca element nou stabilirea întinderii platoului continental nu baza unui criteriu vertical (înălțimea coloanei de apă de deasupra), ci pe baza unui criteriu orizontal, mai exact, că el se poate întinde până la limita externă a marginii continentale, sau până la 200 de mile de la linia de bază a țărmului (art.76 pct.1).

Cele două definiții au ca elemente esențiale următoarele:

platoul continental este solul și subsolul aflat dincolo de limita exterioară a mării teritoriale dar adiacent acesteia. Instituția platoului continental nu cuprinde și apa mării de deasupra lui, adică regimul acestei ape nu este influențat de cel al platoului continental;

platoul continental este limitat în întinderea sa spre largul mării;

statul riveran exercită numai anumite drepturi suverane asupra platoului său continental în vederea exploatării resurselor naturale.

Drepturile statului riveran asupra platoului său continental sunt exclusive, în sensul că un alt stat nu poate exploata acest platou fără consimțământul expres al statului riveran, chiar dacă acesta nu îl exploatează.

Statul riveran are dreptul de a construi și de a pune în funcțiune pe platoul său continental instalații și alte dispozitive necesare exploatării bogățiilor sale. Aceste instalații nu au regim de insule (art. 5).

Zona economică exclusivă a mării (anexele 1 și 2) a apărut și a fost consacrată ca rezultat al acțiunilor și practicii statelor africane și latino-americane fiind reglementată prin Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării din 1982. Zona economică exclusivă a mării este zona situată dincolo de marea teritorială, adiacentă ei, unde drepturile și jurisdicția statului riveran, precum și drepturile și libertățile statelor terțe sunt guvernate de următoarele principii (art.55):

zona economică exclusivă a mării se situează dincolo de marea teritorială, dar este adiacentă ei;

statul riveran exercită în zonă numai anumite drepturi și jurisdicția sa;

celelalte state beneficiază de anumite drepturi dar au și anumite obligații în zonă;

zona economică exclusivă a mării este formată din apa mării, precum și din solul și subsolul marin al ei.

Conform prevederilor Convenției din 1982, statul riveran are în zona economică exclusivă următoarele drepturi:

explorarea, exploatarea, conservarea și administrarea resurselor biologice și nebiologice ale zonei;

exclusivitatea de a construi în zonă sau de a autoriza construcii în zonă;

reglementarea construirii, exploatării și folosirii insulelor artificiale în zonă, care însă nu pot beneficia de mare teritorială;

stabilirea volumului de pescuit în zonă;

jurisdicția asupra instalațiilor și insulelor artificiale, precum și asupra cercetărilor științifice și al apărării mediului marin al zonei.

Statele terțe au următoarele drepturi și obligații față de zonele economice exclusive:

libertatea de navigație pentru navele lor în apele zonei și de survol al spațiului aerian al zonei;

dreptul de a pune cabluri și conducte submarine pe solul zonei;

folosirea zonei în alte scopuri legale;

dreptul de a desfășura cercetări științifice în zonă, cu obligația de a comunica statului riveran unele eșantioane și informațiile obținute, precum și să permită statului riveran participarea la activitatea de cercetare științifică (art.248-249).

Zona economică exclusivă a mării se poate întinde până la 200 de mile marine de la linia de bază a mării teritoriale a statului riveran (art. 57).

Marea liberă este una din cele mai vechi instituții ale dreptului mării. Ea este definită de Convenția de la Geneva din 1958 ca fiind acea parte a mării care nu aparține mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat (art.1). Este o definiție bazată pe eliminarea zonelor care nu fac parte din ea, eliminare care a fost adoptată și de Convenția din 1982. Totuși, convenția din urmă aduce un element nou: obligația statelor de a folosi marea liberă numai în scopuri pașnice (art.88).

Convenția din 1982 interzice manevrele aeronavale și experiențele nucleare ca urmare a principiului fundamental al nefolosirii forței sau amenințării cu forța în activitatea statelor în marea liberă și principiul libertății de navigație și al apărării mediului marin.

Marea liberă nu este supusă suveranității vreunui stat sau grup de state. În acest sens Convenția din 1958 specifică faptul că nici un stat nu poate supune vreo parte a mării libere suveranității sale (art.2 pct.1) iar Convenția din 1982 declară ca fiind ilegală orice revendicare de suveranitate din partea vreunui stat asupra mării libere (art.83).

În concluzie, regimul juridic al mării libere se întemeiază pe următoarele principii: folosirea mării libere în scopuri pașnice, neadmiterea supunerii ei suveranității statelor și libertatea mării.

SECȚIUNEA 3.. REGIMUL INTERNAȚIONAL DE NAVIGAȚIE PE DUNĂRE

Acest regim a fost stabilit prin mai multe convenții internaționale: Paris (1856 și 1921) și Belgrad (1948).

Convențiile de la Paris din 1856 și 1921 poartă pecetea dominației statelor neriverane, în reglementarea navigației pe Dunăre. Ele au împărțit Dunărea în zona fluvială (de la Ulm la Brăila) și zona maritimă (de la Brăila la Marea Neagră, pe brațul Sulina). Ele au înființat două comisii internaționale de supraveghere. Prima, denumită Comisia Permanentă, a ființat până în anul 1921 când a devenit Comisia Internațională a Dunării (competentă pentru Dunărea fluvială) și Comisia Europeană a Dunării (pentru Dunărea maritimă).

Comisia Europeană a Dunării, constituită în majoritate din state neriverane, a fost un adevărat stat în stat pe teritoriul României. Nicolae Titulescu arăta că această comisie era “anacronismul cel mai de necrezut, controlul teritorial cel mai inadmisibil, organismul internațional răspunzând cel mai puțin scopurilor pentru care a fost creat”.

Statutul definitiv al Dunării, stabilit în 1921, a fost modificat prin Convenția de la Sinaia din 1938 care a transferat principalele atribuții ale Comisiei Europene autorităților românești. Prin acordul de la București din 1938, a fost modificată componența Comisiei Europene a Dunării prin includerea Germaniei.

Tratatele de pace din 1947, încheiate de statele riverane la Dunăre, au reafirmat principiul libertății de navigație pe acest fluviu, pentru navele comerciale ale statelor (de exemplu, Tratatul de pace cu România, art.36). Totodată, s-a stabilit convocarea unei conferințe internaționale pentru stabilirea regimului internațional de navigație pe Dunăre. Această Conferință s-a ținut la Belgrad, unde s-a adoptat în 1948, Convenția privind regimul de navigație pe Dunăre. Convenția este în vigoare și în prezent, vechile reglementări fiind înlocuite. Convenția se aplică în mod unitar asupra întregii –părți navigabile a Dunării.

Convenția de la Belgrad reafirmă libertatea de navigație pe Dunăre, precizând că acest fluviu va fi deschis navigației vapoarelor comerciale și a mărfurilor tuturor statelor, în condiții de egalitate de tratament (art.1).

Navele aflate pe Dunăre au dreptul să intre în porturi, să procedeze acolo la operații de încărcare și descărcare, să îmbarce și debarce călători, să se aprovizioneze cu combustibil și alimente (art.4).

Regulile concrete referitoare la navigația pe Dunăre sunt stabilite de statele riverane, de administrațiile fluviale speciale sau statele vecine, când Dunărea este apă de frontieră între ele.

De la regula generală privind cabotajul ca apanaj al navelor statului riveran, Convenția de la Belgrad admite, ca excepție, efectuarea traficului local între porturile aceluiași stat, și de o navă străină, dar în conformitate cu reglementările naționale ale statului riveran (art.25).

Navele militare, vamale și de poliție ale statelor riverane pot naviga liber numai în apele lor naționale de pe Dunăre. Navele militare ale statelor neriverane nu beneficiază de libertatea de navigație pe Dunăre.

Convenția de la Belgrad stabilește următoarele obligații principale pentru statele riverane ale Dunării (art.3 și 4):

să întrețină navigabilitatea fluviului în sectorul său național;

să îmbunătățească condițiile de navigație;

să coopereze cu Comisia Dunării în aceste probleme.

Convenția de la Belgrad a prevăzut două tipuri de organe internaționale privind circulația pe Dunăre: Comisia Dunării – organ cu competență generală asupra întregului fluviu și Administrațiile fluvială specială, organe cu competență limitată la anumite sectoare de pe fluviu.

Comisia Dunării, cu sediul actual la Budapesta, este compusă din reprezentanții statelor riverane, câte unul din partea fiecăruia (art.5).

Principalele sale atribuții sunt (art.16):

de a veghea asupra modului cum sun executate dispozițiile Convenției de la Belgrad de statele riverane;

să întocmească planul general al marilor lucrări cu privire la navigația pe Dunăre;

să execute unele din aceste lucrări, care nu pot fi realizate de un singur stat riveran;

să dea consultații și să dea recomandări statelor riverane și administrațiilor fluviale speciale;

să stabilească un sistem uniform de amenajare ale căilor navigabile pe tot parcursul Dunării navigabile;

să unifice regulile de supraveghere specială.

Administrațiile fluviale speciale au misiunea de a executa lucrări hidrotehnice pentru îmbunătățirea navigabilității Dunării, în anumite sectoare și de a reglementa navigația în aceste sectoare.

Convenția de la Belgrad prevede instituirea unei Administrații fluviale speciale pentru sectorul “Dunărea de Jos” (de la Brăila la Marea Neagră prin canalul Sulina), formată din reprezentanții României și fostei Uniuni Sovietice. În urma demersurilor întreprinse de România, această Administrație fluvială specială a fost desființată în 1957.

Convenția mai prevede instituirea unei Administrații fluviale speciale pentru sectorul Porților de Fier, compusă din reprezentanții României și Iugoslaviei. Ea funcționează și în prezent și contribuie la îmbunătățirea navigației în acest sector și la folosirea apelor Dunării în scopuri energetice.

Spațiul acvatic al României

Spațiul acvatic al României reflectă, în trăsăturile sale generale, rezultanta interdependenței celorlalți factori fizico-geografici: clima, relieful, vegetația, solurile la care se adaugă și omul, cu activitățile sale directe sau indirecte.

Rețeaua hidrografică a României este formată din:

apele subterane, din care fac parte:

apele suprafreatice;

apele freatice;

apele captive;

izvoarele.

rețeaua fluvială, formată din apele curgătoare afluente Dunării, împărțite în mai multe grupe:

grupa vestică (bazinele Tisei și Crișurilor);

grupa sudică (bazinele Jiului, Oltului și Argeșului);

grupa estica (bazinele Siretului și Prutului);

grupa nordică (reprezentată de Someș, Vișeu și Moldovița).

lacurile, care se impun ca număr (circa 2300 plus peste 1000 de iazuri) dar nu ca suprafață (doar câteva depășesc 50 km2 – Razelm, Sinoe, Golovița, Zmeica – anexa 3).

Marea Neagră, care revine României în limita apelor sale teritoriale pe o lungime de 245 km și o lățime de 12 mile marine (22.224 km – prezentată în anexa 4).

Apele maritime interioare, lacurile, rețeaua fluvială, apele subterane de pe teritoriul României fac parte din teritoriul său. În aceste spații, România își exercită suveranitatea, în conformitate cu legislația sa internă, cu prevederile convențiilor internaționale la care este parte, ținând seama de principiile și normele dreptului internațional.

2.4. Spațiul aerian

Spațiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului și spațiului acvatic al statului, fiind delimitat orizontal de frontierele terestre, fluviale și maritime iar vertical se întinde până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic, considerată că ar putea fi 100-110 km deasupra nivelului mării.

Problema regimului juridic al spațiului aerian al statelor s-a pus de mai mult timp, această problemă fiind cunoscută încă din vremea Imperiului roman. Din punct de vedere practic, problema spațiului aerian al statelor s-a impus abia la începutul secolului XX, odată cu începerea navigației aeriene.

În doctrina juridică s-au conturat două teorii referitoare la regimul spațiului aerian al statelor. Prima a susținut principiul libertății aerului, adoptată și de Institutul de Drept Internațional, în cadrul sesiunilor sale de la Gand (1906) și Madrid (1911).

A doua teorie susține că suveranitatea statului se extinde și asupra spațiului aerian, cu rezerva recunoașterii dreptului de trecere prin acest spațiu a aeronavelor civile ale altor state. Această teorie a suveranității statelor asupra spațiului lor aerian a fost consacrată în dreptul internațional public prin “Convenția internațională asupra navigației aeriene” de la Paris din 1919, în vigoare din 11 iulie 1922.

Convenția este un act internațional cu caracter general (de universalitate). Principiul de bază al convenției este afirmarea suveranității statelor asupra spațiului lor aerian. Convenția prevede: “înaltele Părți contractante recunosc că fiecare putere are suveranitatea completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său” (art.1). Regimul juridic al spațiului aerian este determinat de cel al spațiului subadiacent.

În cazul statelor, spațiul lor aerian face parte din teritoriul de stat. Spațiul aerian de deasupra mării libere are un regim de spațiu liber pentru aeronavele tuturor statelor, civile sau militare, în timp de pace ori în timp de război.

Convenția de la Paris din 1919 aduce unele limitări suveranității statelor asupra spațiului lor aerian, necesar traficului internațional. Aceste limitări decurg din două principii:

libertatea de trecere a aeronavelor civile străine prin spațiul aerian al unui stat. Trecerea aeronavelor civile străine trebuie să fie inofensivă. Ea este admisă numai pe baza unei autorizații prealabile din partea statului. Această autorizație se atribuie prin acorduri speciale, încheiate între state pe bază de reciprocitate.

egalitatea de tratament, un corolar al principiului libertății de trecere al aeronavelor străine prin spațiul aerian al unui stat. Statele n-au dreptul la practici discriminatorii față de aeronavele străine care trec prin spațiul lor aerian.

Convenția de la Paris cere ca fiecare avion să aibă o naționalitate, determinată de înmatricularea sa într-un stat și de naționalitatea proprietarului aeronavei (art.5-10).

Pe baza prevederilor Convenției de la Paris a fost înființată “Comisia internațională pentru navigație aeriană” în scopul aplicării prevederilor convenției.

2.5. Dreptul internațional aerian

Această ramură a dreptului s-a dezvoltat mai ales după cel de al doilea război mondial ca urmare a intensificării navigației aeriene internaționale, ce a determinat adoptarea unor reglementări noi referitoare la această activitate care să înlocuiască prevederile Convenției de la Paris din 1919, depășite de noile realități din acest domeniu.

Dreptul internațional aerian cuprinde normele juridice care reglementează folosirea de către oameni a spațiului aerian, statutul juridic al aeronavelor și circulația aeriană.

Pentru dezvoltarea dreptului aerian internațional, un moment important l-a marcat Conferința internațională de la Chicago din anul 1944. Această conferință a adoptat mai multe acte internaționale printre care, un loc deosebit îl ocupă “Convenția de la Chicago” care cuprinde reglementări referitoare la navigația aeriană, organizarea și funcționarea unor organizații speciale în acest domeniu și cu privire la transportul aerian internațional.

Convenția de la Chicago se aplică numai aeronavelor civile, care nu sunt proprietate de stat. Ea nu se aplică aeronavelor fără pilot.

Convenția de la Chicago din 1944 reafirmă principiul suveranității statale asupra spațiului lor aerian (art.1). De asemenea, ea prevede principiul nediscriminării, în sensul că numele statului subadiacent trebuie aplicat, deopotrivă, tuturor aeronavelor străine aflate în spațiul său aerian (art.110); principiul uniformizării reglementărilor statelor în domeniul tehnic, juridic, economic și al aeronavigației internaționale și amplificarea lor.

Convenția de la Chicago consacră dreptul statelor de a interzice zborul aeronavelor străine prin anumite zone ale spațiului lor aerian (art.3).

Un element nou adus de Convenția de la Chicago în dreptul internațional aerian îl constituie cele cinci libertăți ale aerului prevăzute de ea, libertăți destinate ușurării aeronavigației internaționale:

dreptul de survol al aeronavelor străine prin spațiul aerian al statelor, ceea ce semnifică trecerea lor inofensivă prin acest spațiu, fără să aterizeze;

dreptul aeronavelor străine de escală tehnică pe teritoriul unui stat, în vederea aprovizionării cu carburanți sau pentru reparații;

dreptul aeronavelor străine de a debarca pasageri, corespondență și mărfuri provenind din statul al cărei naționalitate o are aeronava, pe teritoriul oricărei părți contractante la convenție;

dreptul unei aeronave străine de a îmbarca pasageri, corespondență și mărfuri cu destinația statului ei de înmatriculare;

dreptul aeronavei străine de a îmbarca și debarca pasageri, corespondență și mărfuri pe teritoriul oricărui stat parte contractantă a convenției.

Regimul juridic instituit prin Convenția de la Chicago din 1944 nu exclude încheierea de acorduri bilaterale între state cu privire la aeronavigația internațională.

Convenția de la Chicago a prevăzut înființarea unei organizații speciale “Organizația Aviației Civile Internaționale” care a devenit instituția specializată a ONU. Această organizație are trei funcții principale: de reglementare și administrare; funcția legislativă, de studiere și pregătire a proiectelor de convenții privind aeronavigația internațională; funcția jurisdicțională și de arbitraj pentru soluționarea diferendelor ivite statelor membre în domeniul aeronavigației, precum și cele referitoare la interpretarea și aplicarea convenției și a altor acorduri privind aeronavigația internațională, funcție care revine Consiliului Organizației.

SECȚIUNEA 4. PROBLEMA MODIFICĂRILOR TERITORIALE

3.1. Dobândirea originară

Dintr-o perspectivă istorică, termenul de dobândire de teritorii se referă la modurile prin care, în trecut, anumite state și-au mărit teritoriul, fără ca prin aceasta să se micșoreze corespunzător teritoriul altui stat. S-a vorbit în aceste cazuri despre o dobândire originară de teritorii care se referea la așa-zisele teritorii fără stăpân – terrae nullius.

Conform teoriilor eurocentriste tradiționale, teritoriul neorganizat în stat este echivalent cu teritoriul fără stăpân. Astfel, pentru dobândirea de teritorii, erau cucerite teritorii ocupate de o colectivitate umană neorganizată în formațiunile statele cunoscute de civilizația europeană.

În legătură cu aceste modalități de dobândire de teritorii, Curtea Internațională de Justiție, în avizul consultativ privind Sahara Occidentală (1975) a ținut să precizeze distincția între teritoriu fără stăpân și teritoriu neorganizat în stat. La întrebarea dacă Sahara Occidentală era, la momentul colonizării ei de către spanioli, un teritoriu fără stăpân, Curtea a formulat următorul răspuns: “oricare au fost divergențele de opinii între juriști, din practica statelor din perioada avută în vedere, reiese că teritoriile locuite de triburi sau de popoare având o organizare socială și politică nu erau considerate teritorii fără stăpân. În lumina acestei precizări, doar teritoriile nelocuite puteau fi calificate ca terrae nullius, nu și acelea locuite, de exemplu, de nomazi.

În timpurile moderne nu mai există, practic, spațiu terestru nesupus autorității unui stat (cu excepția Antarcticii care are un regim internațional stabilit convențional și Arcticii), astfel încât nu mai pot avea loc decât modificări ale teritoriilor statelor.

În acest fel, atunci când un stat dobândește un anumit teritoriu, acestei dobândiri îi corespunde o pierdere de teritoriu de către alt stat.

Din punct de vedere politic și juridic are loc o înlocuire a suveranității teritoriale a unui stat cu aceea a altui stat.

Concepțiile juridice referitoare la modalitățile de dobândire sau modificare a teritoriului au evoluat în decursul timpului, au înregistrat o transformare radicală în cursul secolului XX, prin excluderea forței și a amenințării cu forța din relațiile internaționale.

Cele mai multe dintre modalitățile de dobândire ori de modificare a teritoriului practicate în trecut, sunt astăzi căzute în desuetitudine, fiind considerate, pe bună dreptate, chiar încălcări flagrante ale dreptului internațional contemporan. Studierea acestora prezintă totuși un anumit interes, întrucât în cazul a numeroase diferende teritoriale, pentru aprecierea “justului titlu” cu care este revendicat un anumit teritoriu, se au în vedere modalitățile de dobândire sau modificare admise în perioada în care se plasează originea diferendului.

Modalități de dobândire și modificare a teritoriului aplicate în trecut

În plin Ev Mediu, perioada de constituire a statelor europene, modalitățile de dobândire de teritorii erau marcate de lipsa unei distincții clare între dreptul public și dreptul privat, ceea ce a condus la o largă răspândire a unor concepții patrimonialiste, atât în ceea ce privește natura juridică a teritoriului, cât și a modalităților de dobândire ori de transmitere a acestuia. Teritoriul statului era considerat un dominium, proprietatea monarhului, iar suveranitatea teritorială se conferea cu acest titlu juridic. Erau astfel frecvent considerate drept titluri juridice, pentru modificarea teritoriilor unor state, căsătoriile între familiile regale ca și partajele succesorale.

Alte modalități de dobândire ori de modificare a teritoriului își puteau avea originea în deciziile capului bisericii catolice – bulele papale. Dintre acestea, cea mai cunoscută a fost dată de Papa Alexandru al V-lea în 1493, prin care teritoriile nou descoperite în America de Sud erau împărțite între Spania și Portugalia.

Ocupația sau descoperirea originară erau, de asemenea, considerate ca titluri legale de dobândire de noi teritorii. Ocupația era calificată ca o modalitate originară, dacă teritoriile respective puteau fi considerate bunuri fără stăpân sau abandonate.

Un asemenea titlu juridic de dobândire de teritorii a fost mai ales invocat de către statele europene în America, Africa și Asia.

În interpretările doctrinare de mai târziu, mai ales în jurul unor contestări ale titlului juridic cu care fuseseră dobândite anumite teritorii, a fost formulată condiția efectivității ocupației. Ocupația era astfel un titlu juridic a cărei temeinicie era apreciată după criterii diferite. Pentru teritoriile ale căror condiții de climă și relief erau puțin favorabile locuirii, ocupația putea să se rezume la acte simbolice de luare în posesie, cum ar fi abordarea drapelului, anumite înscrisuri sau declarații și comunicate oficiale. Pentru celelalte teritorii, ocupația, pentru a fi efectivă și, deci a constitui un just titlu, trebuia să constea în măsuri de organizare administrativă, ca și în prezența continuă pe teritoriul respectiv a autorității statului care îl revendică.

Alte două modalități invocate în trecut ca just titlu pentru dobândirea de noi teritorii au fost continuitatea și contiguitatea.

În cazul continuității, în numele suveranității exercitate asupra anumitor zone ale unui teritoriu, aceasta era extinsă (continuată) și la alte zone alăturate, uneori mult mai extinse decât primele. Continuitatea a fost invocată ca titlu juridic, de exemplu, de Germania, metodă prin care și-a extins posesiunile coloniale în Africa, inițial existând doar unele puncte ori zone limitate, pe coastele continentului.

Contiguitatea a fost invocată, de asemenea, ca titlu legal pentru extinderea dominației. În numele acesteia, ocuparea unor insule conferea dreptul de a revendica întregul arhipelag din care aceste insule făceau parte. De asemenea, suveranitatea exercitată asupra țărmului mării conferea un just titlu de a dobândi și insulele din proximitatea coastelor.

O altă serie de modalități, considerate legale în trecut, aveau în vedere nu o dobândire originară, ci trecerea unor teritorii de sub suveranitatea unui stat către alt stat.

Dintre acestea, cea mai răspândită modalitate era cucerirea de teritorii ca urmare a unor războaie. Prin cucerire, treceau sub suveranitatea statului învingător, fie ansamblul teritoriului unui stat, care astfel dispărea ca entitate, fie doar anumite părți din teritoriul altui stat.

În afară de cuceririle teritoriale ca urmare a războaielor, o altă modalitate legală de trecere a unor teritorii de la un stat la alt stat era cesiunea de teritorii. Aceasta avea, de regulă, un caracter convențional și putea să se materializeze într-un schimb de teritorii sau în transmiterea unor teritorii cu titlu oneros (vânzare). De exemplu, aceasta a fost modalitatea prin care SUA a dobândit Louisiana de la Franța și Alaska de la Rusia.

3.2. Modalități de modificare a teritoriilor admise de dreptul internațional contemporan

Ca urmare a procesului de decolonizare, respectiv a exercitării dreptului la autodeterminare, au avut loc după primul război mondial și, mai ales, în a doua jumătate a acestui secol, numeroase modificări teritoriale, în sensul constituirii de noi state independente prin desprinderea lor din marile imperii coloniale.

După unii autori, în toate aceste cazuri, modificările teritoriale “sunt rezultatul retragerii autorității exercitate de puterea colonială administrativă și a acordului pe care aceasta și-l dă pentru independența noului stat”.

În conformitate cu dreptul internațional contemporan, modificările teritoriale care au intervenit ca urmare a procesului de decolonizare sau care ar putea interveni indiferent de acesta, sunt legale “numai dacă exprimă voința suverană a poporului care locuiește acel teritoriu”, ca expresie a principiului autodeterminării popoarelor consfințit prin Carta ONU (art.1 al.3).

Singura modalitate de modalitate de modificare a teritoriului unui stat admisă de dreptul internațional contemporan este aceea care se întemeiază pe consimțământul liber exprimat al populației care locuiește pe acel teritoriu. Asemenea modificări pot consta fie în desprinderea unor teritorii de la un alt stat și formarea unui sau unor noi state independente, fie în alăturarea unor părți din teritoriul unui stat ori a unor state, în întregul lor, altor state.

În ceea ce privește forma de manifestare a consimțământului populației care locuiește pe teritoriul ce urmează să facă obiectul unor asemenea modificări teritoriale se consideră că acesta se poate exprima:

printr-o hotărâre a organului legislativ suprem, în asemenea cazuri considerându-se că această hotărâre reprezintă expresia imediată a voinței populației respective;

prin consultarea directă a populației, prin intermediul unui referendum sau plebiscit.

CAPITOLUL II

FRONTIERA DE STAT ȘI REGIMUL DE
FRONTIERĂ

SECȚIUNEA 1. NOȚIUNEA FRONTIEREI DE STAT ȘI DEFINIȚIA ACESTEIA

Din totdeauna, de la afirmarea conștiinței de sine, sentimentul proprietății l-a făcut pe om dependent de ceea ce-i aparține și, în acest fel, independent de semenii săi. Din momentul în care a devenit conștient de propria identitate în raport de cele înconjurătoare, înspăimântat de spațiul de dincolo de aria lăcașului său, omul a simțit nevoia să marcheze ținutul cunoscut, interpunând între acesta și necunoscut o linie de demarcație, simbolică la început, folosindu-se de arbori, cursuri de apă, stânci etc., care mai târziu au devenit o limită de protecție a teritoriului ocupat.

În virtutea aceluiași simțământ, o colectivitate s-a delimitat de alta și s-a afirmat pe scara istoriei, din punct de vedere etnic și spațial, ca populație, neam, națiune sau popor. Concepția patrimonială a constituit și va constitui încă, pentru multe veacuri, izvorul puterii asupra teritoriului. De aceea, teritoriul apare ca o expresie materială a supremației, independenței și inviolabilității statului și poporului care îl locuiește.

Dintre componentele sale, frontiera de stat – ca limită ce se circumscrie teritoriului, prin implicațiile generale de-a lungul timpului suscită un interes deosebit.

Vecinătatea și interdependența grupurilor umane, în diversitatea formelor cunoscute, au impus frontierei, pe lângă caracteristicile de natură internă, și funcții de ordin intenațional.

De o manieră și mai generală, frontiera – ca loc ce separă și unește concomitent ceva de altceva – este un fenomen universal cu caracteristici deosebite.

În pofida aparentei sale fixități, frontiera este un perimetru efervescent, unde se întâlnesc, se influențează, se conciliază sau se ciocnesc interese supreme, de stat. Asemeni epidermei, care limitează un corp viu, orice frontieră îndeplinește, în același timp cu rolul de protecție, o funcție de schimb. Ea reprezintă un punct de pornire, dar și un loc de trecere, manifestându-se aici o activitate complexă.

Ca teritoriu, frontierele au jucat un rol important în relațiile internaționale, fiind supuse celor mai neprevăzute controverse. Diversele mișcări expansioniste care s-au manifestat și se mai manifestă încă, au dat naștere conflictelor, care au impus modificarea în consecință în zonele de graniță, frontiera devenind astfel permeabilă, instabilă, variabilă și violabilă. Frontierele au cunoscut și cunosc o permanentă dinamică, în funcție de modificările statale în parcursul timpului.

Ca instituție a dreptului internațional public, frontiera de stat – în concepția recunoscută a noțiunii – a căpătat o semnificație juridică începând cu prevederile Tratatelor bizantine ale secolului VI și, mai ales, către finele secolului IX, odată cu împărțirile din perioada carolingiană. Termenul frontieră așa cum este cunoscut astăzi a apărut însă abia la începutul secolului XIX.

În prezent, se constată că 90% din disputele interstatale sunt în legătură cu frontierele ori cu implicații conexe acestora. În acest complex de împrejurări se poate afirma că noțiunea de frontieră de stat este complementară, indispensabilă noțiunii de teritoriu de stat, a cărui teritoriu o evidențiază.

În privința existențialității și finalității în timp a frontierei de stat, Romulus Seișeanu, primul român care a prezentat într-o perfectă ținută științifică frontierele României, făcând trimitere la un reputat specialist în dreptul internațional public de la începutul secolului XX, spunea: “după Jacques Ancel, frontiera nu este nici o dată determinată de natură sau de om; ea trăiește cu grupurile și evoluează cu ele. Ori, grupul uman superior, factor de progres și civilizație, este numai cel care a atins faza de evoluare a națiunii”.

Așadar, cât vor fi națiuni, cât vor fi popoare și, indiscutabil, cât vor fi state, vor fi și frontiere care se vor modifica.

Frontierele, ca definiție, sunt linii reale sau imaginare care delimitează teritoriul unui stat de acela al altor state, spațiul său aerian de spațiul extraatmosferic și zonele sale maritime de restul mării sau oceanului.

Frontiera de stat este o înșiruire de planuri verticale ce pornesc de la linia de frontieră și desparte la suprafața pământului teritoriile […] iar în continuare delimitează spațiul aerian și subsolul celor două state.

De exemplu, frontiera de stat a Ucrainei este linia și suprafața de deasupra acesteia care determină limitele teritoriale ale Ucrainei pe uscat, apă, subsol și suprafața aeriană.

Frontiera de stat nu constituie o simplă delimitare teritorială tehnică. Ea are o deosebită însemnătate politică și economică, determinând limitele exercitării suveranității teritoriale a statului și a dreptului poporului de a-și hotărî singur soarta. Inviolabilitatea frontierelor constituie, în zilele noastre, o condiție de bază a dezvoltării libere a fiecărui stat și popor și, totodată, a menținerii păcii și securității internaționale, găsindu-și consacrarea în relațiile dintre state într-o obligație universală și imperativă de drept internațional. Respectul reciproc al frontierelor și obligația statelor de a rezolva numai pe cale pașnică litigiile lor privind frontierele constituie un element esențial al principiului integrității teritoriale, consacrat ca atare de dreptul internațional contemporan.

“Orice stat – se arată în Declarația din 1970 a Adunării Generale a ONU asupra principiilor dreptului internațional – are obligația să se abțină de a recurge la amenințarea cu forța sau de folosire a forței pentru a viola frontierele internaționale ale unui stat sau ca mijloc de rezolvare a diferendelor internaționale, inclusiv a diferendelor teritoriale și a problemelor referitoare la frontierelor”.

În Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare de la Helsinki (1975), inviolabilitatea frontierelor constituie unul din cele zece principii de bază în raporturile dintre statele semnatare: “statele participante consideră inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt, precum și frontierele tuturor statelor din Europa și, în consecință, ele se vor abține acum și în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere. În consecință, ele se vor abține, de asemenea, de la orice creare sau de la orice act de acaparare și de uzurpare a întregului sau a unei părți a teritoriului oricărui stat participant”.

SECȚIUNEA 2. CLASIFICAREA FRONTIERELOR

Încercările de categorisire a frontierelor au avut diverse nuanțe, preocupările specialiștilor fiind deosebit de active și, de cele mai multe ori, sincere, chiar dacă au avut unele conotații fanteziste, cu precădere în perioada antică și prefeudală.

În virtutea dreptului internațional, mai puțin a celui cutumiar și mai mult al școlii moderne, frontierele s-au clasificat felurit, îmbogățindu-se jurisprudența și teoriile în domeniu. Unii autori le-au categorisit: naturale (orografice), convenționale și astronomice, alți autori le-au clasificat după mai multe criterii, și anume:

după natura lor:

frontiere naturale, determinate de particularitățile geografice (râuri, munți, mări);

frontiere geometrice (convenționale) care sunt linii, mai mult sau mai puțin drepte, ce despart teritoriile statelor;

după elementele componente ale teritoriilor:

frontiere terestre – despart uscatul dintre două state;

frontiere fluviale – despart fluviul sau râul dintre două state;

frontiere maritime – marchează limita exterioară a mării teritoriale și limita laterală în raport cu statele vecine;

frontiere aeriene – linii ce pornesc perpendicular din frontierele de pe sol până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic.

Încercând o trimitere la clasificările frontierelor în diverse perioade din istorie, în Evul Mediu pot fi evidențiate trei tipuri de frontiere care s-au impus cu prilejul marilor descoperiri geografice ale secolelor XV și XVI, în urma renumitelor expediții efectuate de Cristofor Columb, Vasco da Gama, Diaz și Magellan, ca și după luarea în posesie, sub formă de colonii și protectorate, de către marile puterii ale vremii a unor vaste zone din teritoriile nou descoperite: frontiera fictivă, frontiera astronomică și frontiera geometrică.

Frontiera fictivă reprezintă o linie abstractă, marcată pe hartă și, uneori, marcată și în teren pentru a determina suveranitatea unor state asupra unor ținuturi descoperite sau necunoscute, dar și a unor teritorii presupus existente. În același timp, s-au impus frontierele naturale și geometrice, condiționate exclusiv de particularitățile mediului fizic.

Frontiera astronomică, cu aplicație, în special teritoriile nou descoperite ale secolelor XV și XVI, se caracterizează prin aceea că urma necondiționat traseul anumitor paralele sau meridiane și s-au folosit, în special pentru ținuturile foarte puțin locuite.

Frontiera geometrică, pură sau combinată cu cea astronomică sau fictivă, era desemnată prin linii rectilinii, arce de cerc etc.

În privința frontierelor coloniale, specialiștii au reținut doar ideea că aceasta n-a limitat decât sfera de influență a puterii dominante și nu teritorii etnice, din acest motiv neavând nici o relevanță creativă pentru mediul fizic sau uman.

Ulterior, subsecvent frontierelor coloniale, a apărut și s-a impus, în condițiile revoluționare ale secolului XVIII, conceptul frontierei etnice, al cărei precursor a fost frontiera etnografică, considerată superioară tuturor celorlalte tipuri.

Frontiera etnografică a evoluat în timp, reprezentând rezultanta aplicării a două principii fundamentale, recunoscute de dreptul internațional public modern: principiul etnic și principiul autodeterminării. În această privință, însă, specialiștii sunt anonimi în aprecierea că un astfel de gen de frontiere este propriu pentru delimitarea marilor așezări de populație majoritară, de tip națiune sau popor, în baza unor considerente istorice temeinice, nicidecum a unor grupări minoritare de tipul naționalităților conlocuitoare în respectivele spații.

Diferit de toate aceste clasificări mari, mai există așa-zisele frontiere speciale, nu cu un regim special, ci oarecum aparte: se au în vedere limitele care desemnează zonele supuse sau nu controlului de frontieră din porturi, aeroporturi, zone libere sau care desemnează dependența de teritorii în afara celui național, în cazul navelor și aeronavelor aflate sub pavilion, înmatriculate, al sediilor misiunilor diplomatice și oficiilor consulare. La acestea se adaugă frontiera vamală, care deși, de regulă, se confundă cu cea de stat, este mai largă decât aceasta din urmă, în sensul că în locuri (puncte) precis determinate prin legile statului sau prin convenții bilaterale, pe unde tranzitează ori se depozitează o mare cantitate de mărfuri, se exercită controlul vamal și se percep taxele corespunzătoare.

SECȚIUNEA 3. STABILIREA, DEMARCAREA ȘI REDEMARCAREA FRONTIERELOR DE STAT

Frontierele, ca limite ale teritoriului de stat, concrete și practice, se circumscriu unui traseu exact, al cărui curs se stabilește în mod artificial – în mod convențional sau impus – și nu prezintă un dat irevocabil, suportând intervenția acțiunii umane.

Stabilirea traseului frontierei de stat constituie una din cele mai pretențioase operațiuni de evidențiere a teritoriului de stat, premisa materială indispensabilă definirii cadrului în limitele căruia statul își exercită supremația teritorială, ca parte integrantă a suveranității sale. Numai astfel aceasta se poate manifesta nestingherit, deplin și exclusiv, suportând efectele unui principiu fundamental de drept internațional: principiul integrității teritoriale de stat.

Din punct de vedere juridic, stabilirea traseului frontierei de stat se efectuează, în general, pe calea tratatelor, cu tot ansamblul de acțiuni pe care perfectarea înțelegerilor internaționale în materie îl presupune: tratative directe sau prin mijlocitori, consultări colaterale, verificări, documentări, convenirea și redactarea textelor și anexelor, semnarea, ratificarea și notificarea.

Din punct de vedere practic, însă, aceasta depășește și prelungește cadrul menționat anterior, prin determinările din teren: măsurători, trasări, marcări, compensări, întocmirea hărților, proceselor-verbale de descriere, a proceselor verbale și schițelor crochiu ale semnelor de frontieră, planșelor, schițelor, schemelor etc.

O delimitare categorică între aspectele de ordin juridic și cele de natură practică este discutabilă, întrucât interferența lor este atât de marcată, încât orice fracționare s-ar repercuta negativ în planul general al complexului operațional menționat. Pentru intrarea în vigoare a unui tratat de frontieră sau cu prevederi în domeniu, calea diplomatică poate fi foarte lungă și anevoioasă, cele preconizate în preliminarii nefiind suficiente pentru parafare, deoarece acest grupaj inițial de considerente și stipulații juridice, pentru a fi definitive , impun a se lua în atenție tot mersul evenimentelor, până la fixarea traseului frontierei de stat în teren.

Delimitarea și marcarea reprezintă operațiunile de bază ale stabilirii oricărei frontiere de stat, care succed preliminariilor, tratativelor, înțelegerilor sau dictatului în domeniu.

Delimitarea și marcarea sunt pure operațiuni de resortul specialiștilor și se supun, deopotrivă, unui riguros complex de norme și principii de drept internațional și a unui sistem exact de metode și procedee topogeodezice și topografice.

Delimitarea reprezintă operațiunea intelectuală de precizare în cuprinsul înțelegerilor internaționale a direcției și dispunerii generale a traseului frontierei de stat, descrierea de principiu (succintă sau detaliată) a acestuia și indicarea sa pe hartă sau anexă.

Demarcarea constă într-o operațiune tehnică de fixare în teren, cu ajutorul unor semne specifice, a traseului frontierei de stat, așa cum a fost indicată în documentele de delimitare. Între acestea există o indisolubilă legătură, fără a se exclude, dar completându-se reciproc.

De regulă, delimitarea precede demarcarea și, pe când prima incumbă, în esență, o activitate activ teoretică, cu aplicație numai pe hartă sau scheme fiind guvernată de norme și principii de drept internațional, cea de a doua, având un caracter preponderent practic ingineresc, este guvernată de metode, modalități și procedee de marcare cu aplicație tehnică, nemijlocită în teren.

Ambele operațiuni care, la rândul lor, presupun un complex de alte acțiuni, sunt precedate de punerea de acord a părților limitrofe sau interesate asupra principiilor în virtutea cărora se va porni la stabilirea traseului viitoarei frontiere, cu relevanță, deopotrivă, în privința delimitării, cât și a demarcării. Altfel spus, reducerea uneia sau alteia dintre acestea în plan principal, determină, pe de o parte, o privare a lor de conținut, iar pe de altă parte, transpunerea principiilor ca atare în plan inferior, în favoarea uneia sau alteia dintre cele două operațiuni, cu precădere în sarcina delimitării.

Desigur, în condițiile în care a intrat în uzanță și în practica internațională ca aceste principii să-i fie atribuite delimitării și să fie operate ca atare, greșeala subzistă doar în contextul interpretării în ansamblu.

În privința documentelor corespunzătoare celor două operații, se mențin confuzii și de formă, și de fond, inclusiv la nivelul specialiștilor, în sensul că aceleași documente sunt catalogate fie de delimitare, fie de demarcare, fără a se decela în raport cu elementele concrete de conținut. Astfel, deși operațiunii de delimitare îi sunt proprii, inclusiv documentele de descriere a traseului frontierei de stat, planșele, schițele și hărțile anexă la înțelegerile internaționale prin care este trasată linia de frontieră, sunt catalogate în majoritate și ca documente de demarcare.

În principiu, delimitarea și demarcarea se succed operativ, fiind efectuate de către delegațiile părților interesate în comisiile mixte interguvernamentale. Problema care se pune este aceea a priorității uneia față de cealaltă.

Opiniile sunt diferite și au, totdeauna, la bază interesul celui care a avut posibilitatea să se impună la data încheierii înțelegerii internaționale respective: în cazul dictatului, prioritară este delimitarea iar dintre toate acțiunile subsecvente – trasarea liniei de frontieră pe hartă; în cazul determinărilor în teren (specifice verificărilor periodice), prioritară este demarcarea, celelalte documente realizându-se ulterior. În orice situație însă, potrivit uzanțelor internaționale în materie – în caz de neconcordanță între descrierea traseului liniei de frontieră din text și cel de pe hărți sau din teren, descrierea din text este considerată cea justă.

Redemarcarea frontierei de stat rezidă tot într-o operațiune tehnică, ce constă în restabilirea demarcării frontierei, după ce, indiferent de motive, demarcarea inițială nu mai există sau nu mai este clară. În mod normal, redemarcarea comportă aceleași acțiuni specifice demarcării, cu precizarea că atrage după sine o nouă delimitare. Această operație se efectuează tot de comisii mixte, special instituite în acest scop, alcătuite, de obicei, exclusiv din reprezentanții părților interesate, care procedează prin experți la fixarea în teren a noilor semne de marcare sau la reconstituirea și replantarea celor dispărute. După redemarcare, urmează o nouă descriere, noi hărți, scheme, schițe crochiu etc.

SECȚIUNEA 4. PRINCIPIILE STABILIRII TRASEULUI FRONTIEREI DE STAT

Principiile de stabilire a traseului frontierei de stat fac parte din categoria principiilor specifice dreptului internațional public, care dau expresie unei valori specifice cu acțiune limitată, de ramură, unele din ele consacrate, altele noi sau în curs de definitivare. Unii specialiști afirmă că principiile sunt noțiuni sau legi generale “scoase în ultimă analiză din însăși textele legilor” sau că acestea “depășesc textele”, fiindu-le superioare; alții, dimpotrivă, “le etichetează ca reprezentând fie premise independente pentru reguli particulare, fie postulate deja afirmate, dacă nu în conceptul lor pur și absolut, cel puțin în unele din aspectele lor, prin opera însăși a legiuitorului”.

În ambele variante, specialiștii sunt unanimi în aprecierea că principiile specifice se nasc și evoluează în conformitate cu principiile fundamentale care, neîndoielnic, constituie cadrul general al reglementării în întreg sistemul dreptului internațional și cu valabilitate de ansamblu.

4.1. Principiile detaliilor de planimetrie

Cunoscut și ca principiul liniei naturale, acest principiu este specific, mai ales, sectorului de uscat, dar și de apă, fiind, din cele mai vechi timpuri, dominant în domeniul delimitării. Conținutul său este determinat de către detaliile de planimetrie, îndeosebi naturale (râuri, lacuri, mlaștini, terenuri nisipoase) și mai puțin de cele artificiale a căror durabilitate în timp este precară (căi de comunicație, canale, diguri etc.).

Încă din antichitate, linia teritorială era desemnată printr-un detaliu natural predominant: un munte, fluviu deșert sau o fâșie teritorială nesupusă nici unei jurisdicții, cu rol de protecție, marcată printr-un șanț, val de pământ etc. Această modalitate era cea mai la îndemână întrucât nu impunea determinări suplimentare și avea un pronunțat caracter strategic militar, menținându-și și în prezent importanța.

4.2. Principiul liniei de determinat pe teren

În privința liniei de determinat pe teren, o relevanță deosebită o prezintă detaliile din teren (mameloane, movile, vârfuri sau înălțimi dominante, creste, pinteni etc.). De obicei, în astfel de cazuri, traseul frontierei merge de la o cotă (sau element artificial) la alta (altul) printr-o linie rectilinie, frântă și, mai rar, curbilinie.

Principiul este specific sectorului de uscat, însă își găsește aplicarea și în zona lacurilor sau a apelor curgătoare. În astfel de situații, traseul frontierei urmează în linie dreapta, frântă sau curbă semnele de frontieră plantate pe apă sau uscat.

4.3. Principiul mijlocului pânzei de apă

Din însăși denumirea sa, rezultă că acest principiu are aplicabilitate numai în sectoare cu apă, respectiv ape curgătoare, canale, lacuri etc.

Cu toate acestea, el este specific cursurilor nenavigabile sau regularizate. Ca regulă generală, traseul liniei de frontieră urmează mijlocul pânzei de apă și se schimbă de fiecare dată, potrivit cu mutarea acestuia provocată de schimbările naturale ale configurației albiei.

În determinarea pe teren a liniei de frontieră, mijlocul pânzei de apă se consideră o linie calculată la egală depărtare de liniile ambelor maluri, iar acolo unde aceasta nu poate fi stabilită precis, se ia în calcul mijlocul suprafeței apei la nivel mediu. În dreptul insulelor, traseul frontierei de stat urmează întotdeauna mijlocul brațului principal.

Tot ca regulă generală, schimbările albiei cursului de apă apărute ca urmare unor fenomene naturale spontane ce atrag dup sine schimbarea apartenenței teritoriale a unor suprafețe de pământ, localități, construcții, instalații etc., nu schimbă traseul frontierei până când statele în cauză nu convin aceasta, potrivit unei înțelegeri bilaterale sau normelor general recunoscute ale dreptului internațional.

4.4. Principiul talvegului

Se numește talveg aceea dintre liniile cursului determinată în orice perioadă de continuitatea neîntreruptă a șenalelor cele mai adânci. În situația în care cursul de apă formează două sau mai multe brațe navigabile, ca linie de frontieră va fi considerat talvegul cu adâncimea maximă. Acest principiu a devenit desuet în practica statelor prin însăși faptul că fostele cote minime nu mai au nici o importanță.

4.5. Principiul șenalului navigabil

Acest principiu, astăzi larg folosit în practica internațională și reținut ca fiind de bază în jurisprudență în domeniu, își așteaptă, cel puțin în țara noastră, consacrarea juridică, întrucât singurele documente care-l înscriau în adevărata-i semnificație au fost cele româno-sovietice, în prezent perimate.

În aplicarea acestui principiu, România a parcurs mai multe etape impuse, în general, de tratatele de pace, cu referire în principal la fluviul Dunărea.

Ca regulă generală, pe râurile navigabile traseul frontierei se modifică potrivit cu schimbarea naturală a mijlocului șenalului navigabil iar, în cazul insulelor, traseul frontierei trece întotdeauna pe brațul care conține șenalul navigabil principal. În cazul în care, din cauze naturale, mijlocul șenalului principal se schimbă de pe un braț pe celălalt, traseul frontierei și apartenența teritorială a insulelor respective rămâne neschimbată, conform documentelor de delimitare existente, până la constatarea în comun a acestor situații și îndeplinirea formalităților prevăzute prin înțelegerile internaționale sau bilaterale.

SECȚIUNEA 5. PRINCIPII DE STABILIRE A FRONTIEREI ÎN SECTORUL MARITIM

Sectorului maritim i se circumscriu o serie de caracteristici care impun multă profunzime și o temeinică analiză înainte de a se elabora o hotărâre corespunzătoare complexului de elemente care trebuie avute în vedere (anexele 510).

Înainte de toate, până la alegerea principiului de stabilire a traseului frontierei către larg, trebuie luați în calcul o serie de factori și de criterii care să ofere o bună bază de plecare, cum ar fi:

configurația generală a țărmului;

diferențele de lungime între țărmurile părților și distanțele care le separă;

determinarea liniilor de bază și evitarea oricărei disproporții excesive;

asigurarea unui calcul de proporționalitate just;

criteriul distanței față de coastă;

criteriul prelungirii naturale;

criteriul securității și al intereselor de apărare.

Totodată, trebuie avută permanent în atenție respectarea unor cerințe impuse de adoptarea unei soluții echitabile și corecte, potrivit cărora, prin delimitare nu se admite modificarea aspectelor geografice, geologice și geomorfologice, nu se poate viola teritoriul ce reprezintă o prelungire naturală a celeilalte părți, nu se trasează diferit litoralul cu o configurație generală și nu se așteaptă compensații pentru inegalitățile naturii.

Cu toate eforturile depuse de specialiști pentru realizarea unei codificări în materie, dreptul în sine în sectorul maritim rămâne fluctuant, aspectele de judecată și de apreciere a elementelor sale, precum și cele de echitate, păstrând un rol predominant. Pentru a ajunge la o soluție echitabilă, delimitarea dintre statele cu zonă de coastă sau adiacente se va realiza pe baza dreptului internațional.

Convenția asupra dreptului mării încheiată în 1982 la Montego Bay, considerată elementul de ultimă noutate în dreptul internațional al mării, nu clarifică problema principiilor de stabilire a traseului frontierei în sectorul maritim, ceea ce ăi îndreptățește pe specialiști să aprecieze că aceasta, în conținutul său, oferă un scop tangibil, dar nu și metode, fixează un standard, dar lasă statele să hotărască singure.

Dacă în Convenția de la Geneva din 1958 este reținută regula echidistanței plus a circumstanțelor speciale, afirmate ulterior și de jurisprudența de după 1969, Convenția din 1982, prin art.74 și 83 se limitează la o enunțare de principii potrivit căreia “un acord bazat pe dreptul internațional permite să se ajungă la o soluție echitabilă”.

Până la găsirea unei soluții acceptabile, regulile dreptului internațional cutumiar își mențin încă valabilitatea și, mai mult, se îmbogățesc în virtutea acelorași cutume. Ca urmare, diferendele în materie sunt deosebit de anevoioase și, mai întotdeauna, greu de satisfăcut, apelându-se în ultimă instanță la judecata supremă a Curții Internaționale de Justiție de la Haga.

Câteva cazuri sunt deosebit de concludente: Canada și SUA în Golful Maine, Tunisia și Libia în Golful Gobes, între Malta și Libia, Malta și Italia, între Franța și Marea Britanie în problema platoului continental etc.

În mai toate situațiile, deși unele părți au cerut expres Curții Internaționale de Justiție să se pronunțe asupra liniei de demarcație sau asupra principiilor și regulilor de drept, în conformitate cu art.38 al Statului Curții Internaționale de Justiție, soluțiile s-au rezumat la invariabil la a se recomanda părților ca linia de demarcație să se rezolve printr-un acord între ele, în conformitate cu principiile echitabile și luându-se în considerare toate circumstanțele relevante.

Convenția asupra mării și zonei contigue din 23 aprilie 1958 de la Geneva consacră un principiu concret, care își păstrează actualitatea și poate fi oricând utilizat, atunci când situația se pretează: principiul respectiv este cel al liniei mediane, și anume “în cazul în care coastele a două state sunt așezate față în față sau sunt limitrofe, nici unul din aceste state nu are dreptul, în lipsa unui acord contrar între ele, să își extindă marea sa teritorială peste linia mediană ale cărei puncte sunt la distanțe egale de punctele cele mai apropiate de liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre state”.

Potrivit aceleiași convenții, linia de demarcare între mările teritoriale a două state a căror coaste sunt așezate față în față sau limitrofe (cazul mării teritoriale a României) este trasată pe hărțile marine întocmite la scară mare, recunoscute oficial de statele riverane.

O altă prevedere se referă la faptul că, dacă un fluviu se varsă în mare sub formă de estuar, linia de bază este o linie dreaptă trasată de-a curmezișul fluviului între punctele limită ale refluxului pe țărmuri.

Tot Convenția de la Geneva din 1958, stabilește că delimitarea platoului continental între statele aflate față în față se va face prin linia mediană, calculată de la linia de bază a mărilor lor teritoriale (art.67 pct.1). În cazul statelor limitrofe, delimitarea se face prin acord între state sau aplicând regula distanței egale (art.6 pct.2).

Convenția din 1982 stabilește regula generală că delimitarea platourilor continentale ale statelor să se facă pe baza acordurilor încheiate între ele (art.83 pct.1). Ea mai prevede că diferendele care se pot ivi între state, cu privire la delimitarea platourilor lor continentale să fie soluționate prin procedurile stabilite de convenție în partea a XV-a de către Comisia pentru delimitarea platoului continental (Anexa a II-a a convenției).

În concluzie, regulile în domeniul maritim sunt încă fluctuante, o codificare exactă a acestora nereușindu-se până în prezent.

SECȚIUNEA 6. PRINCIPII DE STABILIRE A FRONTIEREI AERIENE

Deși prematură sau chiar imposibilă, după părerea multora, stabilirea frontierei în plan vertical se manifestă din ce în ce mai mult ca necesară, actuală și realizabilă în opinia multor cercetători în domeniu, sugerându-se deja soluții de delimitare în negocierile bazate pe criterii tehnico-științifice recunoscute.

Desigur, o codificare a principiilor în cauză, în înțelesul doctrinelor acceptate de normele internaționale de drept spațial este pretențios de executat, mai ales că studiile de referință sunt extrem de contradictorii, determinând specialiștii să se pronunțe reținut și cu prudență.

Totuși, din totalitatea ipotezelor avansate, se desprind câteva idei cu caracter de principii. Astfel, pornindu-se de la stratificarea aerului în jurul Pământului și de la posibilitățile și limitele tehnice ale aviației, s-au emis o serie de teze asupra înălțimii de raportare a planului frontalier, a căror aprofundare se poate dovedi benefică. Dintre acestea, cele mai semnificativ sunt:

C.Berezowski – limita spațiului stratosferic;

L.Probst – limita terminus a exosferei;

P.C.Honopnel – limita altitudinii maxime de zbor normal pentru aeronavele obișnuite.

J.C.Cooper – prezintă mai multe variante:

până acolo unde există suficient aer pentru a executa zborul planat spre sol dar, în același timp, și de a împiedica existența orbitei unui satelit;

până acolo unde aparatura tehnico-științifică a unui stat îi permite controlul spațiului de deasupra teritoriului;

orbita sateliților.

C.Andrenovici afirmă că, în această operațiune trebuie avute în vedere caracteristicile fizice de loc și, îndeosebi, implicațiile activității umane desfășurate în interiorul celor două arii geografice: spațiul aerian și spațiul cosmic.

M.I.Niciu concluzionează asupra unei linii imaginare, stabilită pe bază convențională de către state, la o anumită înălțime față de nivelul mării terestre.

Preocupările în domeniu sunt vaste și soluțiile propuse sunt multiple iar înșiruirea lor ar putea continua, prezentând interes. Cele mai importante sunt, însă, concluziile celor două subcomitete ale Comitetului ONU pentru utilizarea spațiului extraatmosferic în care, pe baza opiniilor exprimate în perioada 1870-1976 se reține demarcația fundamentată pe:

echivalența între limita superioară a zonei aflate sub suveranitatea națională și noțiunea de atmosferă;

altitudinea maximă pe care o pot atinge aeronavele;

caracteristicile aerodinamice ale obiectelor zburătoare;

efectele gravitaționale ale Pământului;

subdiviziunea atmosferei în straturi;

suveranitatea efectivă;

delimitarea după cel mai jos perigeu care permite menținerea unui satelit pe orbită;

combinarea diverselor criterii spațiale.

Oricum, date fiind posibilitățile tehnice actuale, cunoștințele, motivația și prioritățile în domeniu, indiscutabil, stabilirea frontierei aeriene rămâne mai mult o problemă de delimitare de jure decât de facto deoarece considerentele în materie în actuala etapă sunt exclusiv de ordin teoretic. Aceasta, cu atât mai mult cu cât subzistă încă părerile potrivit cărora limita superioară a spațiului aerian nu coincide în mod necesar cu limita inferioară a spațiului cosmic.

Stabilirea arbitrară a frontierei nu a fost și nu este cuvenită în nici o situație, generând stări de tensiune între state care pot degenera în conflicte de proporții.

De aceea, convențiile încheiate între state stipulează principiul nerecurgerii la forță și rezolvarea divergențelor care pot apare în legătură cu stabilirea frontierei de stat, exclusiv pe cale pașnică.

SECȚIUNEA 7. VECINĂTATEA, BUNA VECINĂTATE ȘI
REGIMUL DE FRONTIERĂ

7.1. Vecinătatea

Vecinătatea dintre state este nu numai un fenomen geografic și sociologic, ci și unul juridic. În dreptul internațional, vecinătatea dintre state implică un ansamblu de aspecte juridice. De aceea, în literatura de specialitate, se susține chiar existența unui drept internațional al vecinătății format din ansamblul regulilor convenționale sau cutumiare internaționale privind relațiile reciproce dintre statele vecine, a porturilor limitrofe teritoriilor lor.

Principiile specifice și de bază ale regimului juridic internațional al vecinătății sunt:

statele vecine nu trebuie să întreprindă, în zona de frontieră, activități dăunătoare celuilalt stat; statele vecine au datoria de a adopta măsuri preventive pentru evitarea unor acțiuni în zona de frontieră care pot leza celălalt stat;

statele vecine trebuie să dezvolte în zona de frontieră o cooperare cât mai largă;

în cazul în care unul din statele vecine dorește să întreprindă o acțiune prin care s-ar putea afecta în mod serios teritoriul celuilalt stat, el este dator să informeze statul vecin de acțiunea preconizată și să se consulte cu acesta.

Regimul juridic al vecinătății poate fi cercetat sub trei aspecte principale:

regimul juridic al persoanelor din zona de frontieră, prin care se asigură acestora anumite avantaje, cum sunt: micul trafic de frontieră sau înlesniri ale circulației peste frontieră pentru muncitorii care lucrează în statul vecin. El presupune și unele obligații speciale pentru cei care locuiesc în zona de frontieră, în ceea ce privește construcțiile, culturile agricole etc.;

domeniul serviciilor publice, întrucât, la frontieră se întâlnesc serviciile publice ale statelor vecine. Sub acest aspect sunt reglementate comunicațiile feroviare, rutiere etc. peste frontieră, precum și cele privind colaborarea între organele cu competență la frontieră (vamă, poliție de frontieră, poliție sanitară etc.);

regimul bunurilor din zona de frontieră, al vecinătății subterane și al protecției mediului înconjurător care trebuie reglementate împreună de statele vecine, pe bază convențională. Statele vecine pot colabora la construirea și întreținerea tunelurilor de sub frontieră, pot construi hidrocentrale etc.

Regimul juridic al vecinătății cunoaște și reglementări referitoare la protecția mediului înconjurător, prin care se urmărește prevenirea poluării atmosferei din zona de frontieră, a apelor din aceste zone, ca și a radiațiilor radioactive sau electromagnetice sau alte acțiuni nocive.

7.2. Buna vecinătate

Relațiile de vecinătate dintre state constituie unul din aspectele cele mai vechi și permanente ale relațiilor internaționale. De natura acestor relații depinde, în mare măsură, nu numai pacea, securitatea și colaborarea între statele vecine, ci și pacea, securitatea și colaborarea internațională. Buna vecinătate este o condiție pentru progresul acestora.

În plan internațional contemporan, buna vecinătate se conturează ca un principiu al relațiilor internaționale dintre state.

După cum afirmă Iftene Pop, principiul bunei vecinătăți semnifică:

statele să nu întreprindă acte ostile, inclusiv folosirea propriului teritoriu în acest scop, împotriva vecinilor ori altor state;

statele să nu sprijine pe teritoriul lor grupuri care acționează împotriva statelor vecine; statele să se abțină de la acte susceptibile să producă prejudicii materiale apreciabile statelor vecine ori altor state;

statele să nu recurgă la acte de natură să lezeze interesele legitime ale vecinilor sau altor state;

mas-media să nu fie folosită pentru a denigra sau calomnia statele vecine sau alte state;

statele vecine să practice toleranța între ele, așa cum o cere Carta ONU;

statele vecine să soluționeze toate diferendele dintre ele prin negocieri directe și să nu întreprindă acțiuni de natură să agraveze conflictele între ele.

Regimul de frontieră este stabilit de fiecare stat prin legislația sa, în conformitate cu acordurile internaționale. Prin regimul de frontieră, statele urmăresc să asigure buna lor vecinătate, evitarea conflictelor de frontieră și apărarea frontierelor.

CAPITOLUL III

REGIMUL JURIDIC AL FRONTIEREI DE STAT A ROMÂNIEI

SECȚIUNEA 1. DEFINIȚIA FRONTIEREI DE STAT A ROMÂNIEI ȘI ASPECTE GENERALE ÎN LEGĂTURĂ CU ACEASTA

Frontiera de stat a României desparte teritoriul statului român de teritoriile statelor vecine și marea teritorială a României de zona contiguă. Totodată, frontiera de stat delimitează în plan vertical spațiul aerian și subsolul statului român de spațiul aerian și subsolul statelor vecine.

Frontiera de stat a României se stabilește prin lege, în conformitate cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte, precum și cu înțelegerile încheiate între statul român și statele vecine și nu poate fi modificată decât prin lege.

Frontiera de stat a României este inviolabilă.

Frontiera de stat a României este formată, propriu-zis din:

fâșia de protecție a frontierei de stat, cu o lățime de 20 de metri, începând de la linia frontierei de stat pentru frontiera de uscat și de la limita revărsărilor de ape, pentru frontiera de apă, către interior. Se exceptează litoralul Mării Negre și porturile de la Dunăre situate la frontieră.

Fâșia de protecție a frontierei de stat face parte din domeniul public, de interes național și se administrează de grăniceri. Limitele interioare ale fâșiei de protecție a frontierei de stat vor fi marcate prin grija grănicerilor.

zona de frontieră, alcătuită din teritoriul comunelor, orașelor și municipiilor care, potrivit organizării administrative a teritoriului României, sunt situate în apropierea frontierei de stat pe o adâncime de 20 km față de aceasta spre interior.

SECȚIUNEA 2. FRONTIERA ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Despre existența frontierelor, pe care într-un sens larg le putem denumi hotare, întrucât termenul de frontieră este apărut destul de recent, se poate vorbi începând cu anii 82-84 î.Ch., odată cu ridicarea lui Burebista, personalitate care a unificat formațiunile politice din zona intracarpatică cu cele din Oltenia, Muntenia și Moldova de astăzi, întemeind primul stat dac centralizat și independent sub conducerea sa, între Nistru, Carpații nordici, Tisa, Dunăre și litoralul de nord-vest al Pontului Euxin. Nu există date certe privind modul de marcare și amenajare a teritoriului dac condus de Burebista, însă izvoarele istorice ale vremii atestă faptul că marele rege dac s-a preocupat în mod statornic de a consolida hotarele țării, fiind tot timpul cu privirea ațintită spre Balcani, unde romanii, în expansiunea lor au fost nevoiți să poarte lupte îndelungate și grele.

Următorul rege dac care a preluat idealurile lui Burebista a fost Decebal (86-106). Pe timpul domniei acestuia, hotarele Daciei se întindeau între Nistru și Marea Neagră, la est, Tisa la vest, Carpații Păduroși la nord și Dunărea la sud, deci cu hotare tot pe obstacole naturale.

Reorganizând apărarea teritoriului Daciei în noile condiții impuse de expansiunea Imperiului roman, Decebal a întărit unele fortificații de margine și a construit unele noi la Zidovar, Vârșeț, Pecica, Debrețin, Lipnic etc. Principala atenție a lui Decebal a fost pe Dunăre, care a fost și a rămas o veritabilă stavilă în calea cotropitorilor din toate timpurile.

După cucerirea Daciei de către romani, aceștia, urmărind consolidarea Daciei Romane, au construit, într-un timp relativ scurt, peste o sută de fortificații, castre etc. Acestea erau dispuse în lungul fluviului pe care patrulau permanent nave ușoare de recunoaștere. De-a lungul litoralului Mării Negre erau, de asemenea, dispuse castre iar pe mare veghea în permanență o puternică flotă compusă din circa 40 de corăbii.

De menționat că o parte din Dacia nu a fost cucerită, hotarele dacilor liberi întinzându-se la nord-est pe Nistru și nord-vest pe Tisa.

De la retragerea aureliană și până la formarea primelor formațiuni politico-statale românești de tipul cnezatelor sau voievodatelor, numeroase populații migratoare și-au lăsat mai mult sau mai puțin o amprentă în structura etnică, limba și cultura poporului nostru, asupra teritoriului și al hotarelor.

În perioada constituirii primelor formațiuni politico-statale românești, va spori și grija pentru paza hotarelor. Astfel, vor fi construite cetăți de margine și se vor reface alte vechi cetăți, căpătând un caracter mai stabil.

Cu titlu de exemplu, după domnia lui Bogdan, Ștefan cel Mare acordă o atenție deosebită apărării hotarelor, astfel că granița de est a Moldovei este străjuită de puternicele cetăți Hotin, Soroca, Orhei și Cetatea Albă, toate prevăzute cu puternice garnizoane, constituite cu precădere din trupele de margine. Același sistem de apărare a hotarelor est întâlnit cu mici diferențe specifice și în Țara Românească și Transilvania.

Cele mai strălucite fapte de arme, în legătură cu unirea celor trei țări într-o singură frontieră, le-a înscris în istoria românilor Mihai Viteazul care, în scurta lui domnie (1593-1601) a realizat pentru prima dată visul de reunificare a celor trei țări.

Unirea românilor nu a durat, însă idealul de unire nu a murit. El va triumfa abia peste trei secole, repunând în drepturile sale poporul român.

Reconstituirea teritoriului strămoșesc în granițele străvechi prin unirea tuturor românilor despărțiți de atâtea secole a fost un proces greu și îndelungat.

Rând pe rând, aproape 60 de ani, de la 24 ianuarie 1859 până la 1 decembrie 1918, românii s-au unit, provincie cu provincie, afirmându-se prin diplomație și luptă armată, beneficiind din plin de situațiile istorice favorabile.

După Marea Unire de la 1 decembrie 1918, teritoriul României, reîntregit în hotarele sale istorice, s-a extins de la 137000 km2 la 295040 km2, lungimea frontierelor de la 2934 km la 3400 km, iar numărul populației de la 7250000 locuitori la aproximativ 17000000 locuitori în anul 1920.

Creșterea suprafeței teritoriului și a potențialului uman al țării au creat condiții favorabile pentru punerea în valoare a bogățiilor solului și subsolului la circumstanțe superioare față de perioada anterioară.

După cel de al doilea război mondial și în urma mutațiilor suferite de teritoriul românesc în urma acestuia, Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947 va stabili traseul frontierei de stat al României, traseu rămas valabil până în zilele noastre.

Aceasta reprezintă o foarte succintă prezentare a principalelor momente care au marcat succesiunea unor eroice etape din glorioasa epopee a poporului nostru pentru apărarea teritoriului și a frontierelor comune.

SECȚIUNEA 3. DOCUMENTE PRIN CARE S-A STABILIT TRASEUL FRONTIEREI DE STAT A ROMÂNIEI CU STATELE VECINE

3.1. Frontiera cu Ungaria

A fost stabilită în baza următoarelor documente:

Art.27 pct.1 din Tratatul de pace încheiat la Trianon la 4 iunie 1920;

Art.2 din Tratatul de pace între România și Puterile aliate și asociate încheiat la Paris la 10 februarie 1947;

Art.1 pct.2 din Tratatul de pace între Ungaria și Puterile aliate și asociate;

O serie de Procese verbale încheiate între reprezentanții guvernelor celor două state cu privire la diferite completări și corelări a traseului liniei de frontieră sau cu ocazia controlului comun.

Frontiera cu Ungaria începe de la semnul de frontieră Triplex Confinium situat lângă localitatea Beba-Veche și ține până la punctul de frontieră comun României, Ungariei și Ucrainei denumit Tur.

Frontiera cu Ungaria are o lungime totală de 444.814 km, din care 404.837 km sector de uscat și 33.957 km sector de apă (anexa 11).

3.2. Frontiera cu Republica Federală Iugoslavia

A fost stabilită în conformitate cu următoarele documente:

Art.3 al Tratatului de pace de la Sevres din 10 august 1920;

Protocolul relativ la stabilirea cursului definitiv al liniei de frontieră între România și Iugoslavia încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1924;

Art.21 din Acordul între R.S. România și R.S.F. Iugoslavia privind construirea și exploatarea Sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier, semnat la Belgrad la 30 noiembrie 1963;

Protocolul între guvernele R.S. România și R.S.F. Iugoslavia pentru rectificarea frontierei de stat în zona obiectivului principal al Sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier, pe fluviul Dunărea, semnat la Belgrad la 30 februarie 1975.

Frontiera cu R.S.F. Iugoslavia începe din punctul comun Triplex Confinium româno-ungaro-iugoslav de lângă Beba-Veche până la Triplex Confinium româno-bulgaro-iugoslav aflat la vărsarea râului Timoc în Dunăre.

Lungimea totală a frontierei cu R.S.F. Iugoslavia este de 546.341 km, din care 218.869 km frontieră de uscat și 325.372 frontieră de apă pe râul Nera și Dunăre (anexa 11).

3.3. Frontiera cu Bulgaria

A fost stabilită în conformitate cu următoarele documente:

Convenția pentru delimitarea frontierei fluviale pe Dunăre, încheiat la Sofia la 14 ianuarie 1908;

Art.1 al Tratatului de la Craiova de la 7 septembrie 1940;

Art.4 al Convenției între guvernele R.S. România și R.P. Bulgaria privind modul de circulație și rezolvare a unor probleme la regimul de frontieră româno-bulgar;

Art.1 al Convenției între guvernele R.S. România și R.P. Bulgaria privind protecția, întreținerea și reconstituirea liniei de frontieră și a semnelor de frontieră în sectorul de uscat al frontierei româno-bulgar, semnat la București la 27 mai 1978.

Frontiera cu Bulgaria începe din Marea Neagră de la o distanță de 12 mile (22.224 km) și ține până la Triplex Confinium româno-bulgaro-iugoslav.

Frontiera cu Bulgaria are o lungime totală de 631.325 km, din care 133.101 km sector de uscat și 492.224 km sector de apă (anexa 11).

3.4. Frontiera cu Ucraina

Nu a fost încă stabilită în baza unor documente internaționale sau bilaterale. Ucraina, ca stat desprins din fosta Uniune Sovietică, a preluat frontiera acesteia cu România stabilită conform prevederilor art.1 din Tratatul dintre România și Puterile Aliate și Asociate semnat la Paris la 10 februarie 1947.

În prezent, sunt negociate principiile privind tratatul pentru reglementarea regimului juridic al frontierei de stat dintre România și Ucraina, după ce la 2 iunie 1997, la Constanța, a fost semnat Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate dintre România și Ucraina (anexele 1214).

Frontiera cu Ucraina începe de la semnul de frontieră Triplex Confinium româno-ungaro-ucrainean situat pe vechea albie a râului Tur până la localitatea Horodiștea (județul Botoșani, stâlpul de frontieră 323), este întreruptă de frontiera cu Republica Moldova, continuând din zona localității Galați (stâlpul de frontieră 1045) până la 21.750 km în Marea Neagră (semnul de frontieră – baliză 1433).

Lungimea totală a frontierei cu Ucraina este de 649.3 km (anexa 11).

3.5. Frontiera cu Republica Moldova

Până la încheierea unei convenții referitoare la regimul frontierei de stat româno-moldovenești, este reglementat conform tratatelor bilaterale în domeniu încheiate cu defuncta Uniune Sovietică.

Frontiera cu Republica Moldova localitatea Horodiștea (județul Botoșani, stâlpul de frontieră 923), până în zona localității Galați (confluența Prutului cu Dunărea, stâlpul de frontieră 1045).

Lungimea frontierei cu Republica Moldova este de 681.3 km frontieră de apă pe râul Prut (anexa 11).

SECȚIUNEA 4. PRINCIPII DE DELIMITARE ȘI SISTEME DE DEMARCARE A FRONTIEREI DE STAT ROMÂNE

Principiile utilizate, de regulă, pentru delimitarea frontierei de stat sunt următoarele:

la uscat – linia de frontieră trece în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul;

în teren muntos – linia de frontieră urmează linia crestelor sau linia de despărțire a bazinelor hidrografice;

pe ape stătătoare sau curgătoare care traversează frontiera – linia de frontieră trece în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul;

pe apele nenavigabile și canale – linia de frontieră trece pe mijlocul pânzei de apă;

pe apele navigabile – linia de frontieră trece pe mijlocul șenalului, iar când acesta curge pe mai multe brațe, trece pe șenalul principal (brațul sau talvegul cel mai adânc);

pe baraje, drumuri sau poduri – linia de frontieră trece pe mijlocul acestora.

Sistemele de demarcare a frontierei de stat utilizate de statul român, prezentate în anexele 15 și 16, sunt:

bornajul simplu – semnele de frontieră sunt dispuse pe un singur rând pe linia de frontieră. În cazul acestui bornaj se folosesc: borne principale, borne intermediare și stâlpi martori;

bornaj alternativ – în cadrul acestui bornaj, semnele de frontieră sunt dispuse de o parte și alta a liniei de frontieră, la distanțe egale, fără a fi față în față. Acest bornaj se folosește în situația în care frontiera trece pe un canal, drum, râpă etc.;

bornaj dublu – în cadrul acestui bornaj, semnele de frontieră sunt instalate față în față, de o parte și alta a frontierei. De regulă, între cele două borne, pe linia de frontieră, se dispune un pilon ajutător.

Triplex Confinium – folosite numai la punctul de intersecție a frontierei a trei state;

bandă de culoare roșie sau albă, în cazul podurilor sau drumurilor care traversează frontiera de stat;

balize;

geamanduri.

4.1. Delimitarea și demarcarea frontierei de stat între România și Ungaria

Potrivit Tratatului din 1963 între guvernele R.S. România și R.P. Ungară privind regimul frontierei de stat dintre cele două țări, este delimitată astfel:

în sectorul de uscat și pe apele curgătoare sau stătătoare care traversează frontiera, de regulă, traseul frontierei trece în linie dreaptă de la un stâlp de frontieră la altul;

pe râurile navigabile, traseul liniei de frontieră trece pe mijlocul șenalului principal și se modifică potrivit schimbărilor naturale ale acestuia, cu excepția sectorului regularizat al râului Mureș;

pe râurile nenavigabile, pâraie sau canale, traseul liniei de frontieră se schimbă odată cu mijlocul pânzei de apă provocată de modificările naturale ale configurației malurilor.

Marcarea în teren a frontierei româno-ungare este stipulată în art.4 al acordului mai sus-amintit:

borne principale, intermediare și borne sfârșit de secțiune situate pe linia de frontieră;

borne pietre de reper și pietre poligonale;

piloni pe terenurile mlăștinoase și inundabile dispuși pe linia de frontieră;

Triplex Confinium dispuse la Beba-Veche și Tur;

plachete metalice ori benzi de culoare roșie pe drumurile sau obiectivele care traversează frontiera.

4.2. Delimitarea și demarcarea frontierei de stat între România și R.F. Iugoslavia

Potrivit Protocolului din 24 noiembrie 1923 frontiera româno-iugoslavă este delimitată astfel:

în sectorul de uscat, de regulă, traseul frontierei trece în linie dreaptă de la un stâlp de frontieră la altul;

pe Dunăre, traseul trece pe șenalul navigabil și nu se schimbă indiferent de modificarea cursului apei;

pe apele nenavigabile traseul liniei de frontieră se schimbă odată cu mijlocul pânzei de apă provocată de modificările naturale ale configurației malurilor.

Marcarea în teren a frontierei româno-iugoslave se face conform cu Convenția dintre R.S. România și R.S.F. Iugoslavia privind reconstituirea, marcarea și întreținerea liniei de frontieră, semnată la Belgrad la 15 decembrie 1976, după cum urmează:

piramide de frontieră situate în punctele Beba-Veche (malul drept al Dunării), confluența Dunării cu râul Nera și la confluența fluviului cu râul Timoc (pe malul stâng);

borne de frontieră situate pe un singur rând pe linia de frontieră;

borne de frontieră situate pe două rânduri, pereche sau alternative și stâlpi ajutători din lemn plantați pe linia de frontieră între borne;

borne mari și mici din beton între Beba-Veche și confluența Nerei cu Dunărea;

stâlpi de frontieră din beton de la confluența Nerei cu Dunărea până la 250 m aval de barajul Porțile de Fier I;

bandă de culoare roșie din ciment sau marmură pe drumurile sau obiectivele care traversează frontiera.

4.3. Delimitarea și demarcarea frontierei de stat între România și Bulgaria

Potrivit Convenției din 1908, frontiera româno-bulgară este delimitată astfel:

în sectorul de uscat, de regulă, traseul frontierei trece în linie dreaptă de la un stâlp de frontieră la altul;

la mare, linia de frontieră urmează o linie perpendiculară pe semnul de frontieră 1 aflat la uscat;

pe Dunăre, traseul trece pe șenalul navigabil atunci când acesta curge într-o singură albie și pe mijlocul brațului care conține talvegul atunci când fluviul are mai multe brațe;

Marcarea în teren a frontierei româno-bulgare se face conform Convenției privind protecția, întreținerea și reconstituire liniei și semnelor de frontieră din 1978, după cum urmează:

borne principale și intermediare;

borne suplimentare dispuse alternativ, de o parte și alta a drumurilor care traversează frontiera;

punctul trigonometric de la Chiciu și Triplex Confinum de la confluența râului Timoc cu Dunărea;

bandă de culoare roșie pe drumurile, podurile sau obiectivele care traversează frontiera.

Delimitarea și demarcarea frontierei de stat între România și Ucraina

În baza acestui tratat și a documentelor de demarcare din 1948-1949, frontiera este marcată cu ajutorul următoarelor semne:

semnul de frontieră Triplex Confinium Tur;

borne de centru din granit și beton armat;

stâlpi martori dispuși față în față, de-o parte și alta a bornelor de centru principale;

geamanduri;

semne de trecere de la uscat la apă și invers;

stâlpi de frontieră în zona lacului Stânca-Costești.

4.5. Delimitarea și demarcarea frontierei de stat între România și Republica Moldova

Frontiera de stat între România și Republica Moldova nu a fost delimitată și demarcată printr-un document oficial.

SECȚIUNEA 5. DATE, CARACTERISTICI ȘI TRASEUL ACTUAL AL FRONTIEREI DE STAT A ROMÂNIEI

5.1. Datele frontierei de stat

Lungimea frontierei de stat a României este de 3145.6 km, rezultată din însumarea cifrelor oficiale cu care se operează în prezent pentru sectoarele de uscat și al apelor de frontieră, precum și al celor din sectorul maritim.

Astfel, 444.8 km cu Ungaria (oficial), 546.4 km cu R.F. Iugoslavia (oficial), 631.3 km cu Bulgaria (oficial dar nereal, dacă se au în vedere datele improbabile din 1908 ale sectorului fluvial și maritim), 649.3 km cu Ucraina (neoficial; au fost incluși 21.750 km din sectorul maritim până la semnul de frontieră – baliză nr. 1439 și încă 9.850 km pe circumferința așa-zisei limite teritoriale a Insulei Șerpilor), 631.3 km cu Republica Moldova (neoficial) și 193.5 km la limita dinspre largul mării teritoriale (valoare estimativă, anuarele statistice și alte publicații folosesc valoarea de 244-245 km, corespunzător dezvoltării litoralului românesc).

Suprafața teritorială mărită a teritoriului românesc în raport cu lungimea relativ redusă a frontierei, rezidă în forma aproximativ circulară a configurației sale generale, fiind cunoscut faptul că figura geometrică cu perimetrul minim și suprafața maximă este cercul.

Pe sectoare de frontieră, din totalul estimat 1036.7 km reprezintă frontieră de uscat, 1852.2 km frontieră pe apă și 193.5 km frontieră maritimă. În sectorul de apă, cu excepția Mării Negre și a Dunării, mai formează frontieră râurile Prut, Suceava, Tisa, Mureș, Nera, Bolca Mică și o serie de alte pâraie și canale.

Caracteristicile frontierei de stat

Frontiera, în totalitatea ei, este prezentată desfășurată în anexa 11.

Datorită principiilor de delimitare la care este supusă, prin însăși regimul său juridic consacrat prin înțelegerile bilaterale de frontieră la care România este parte, frontiera de stat, în pofida fixității și rigurozității demarcării sale, are dimensiuni variabile în timp.

Dacă în sectorul de uscat, traseul său nu se modifică decât în situații cu totul deosebite, pe cale de excepție (de exemplu, în cazul compensărilor teritoriale – situații neîntâlnite în practica românească postbelică sau, din cauze morfogeologice – tectonica plăcilor), în sectorul de apă, traseul liniei de frontieră este fluctuant și variază în raport cu mișcarea detaliului de referință (mijlocul pânzei de apă, al șenalului sau talvegului).

În cazul apelor nenavigabile, mai ales în zona de munte, unde viiturile modifică frecvent albiile pâraielor și râurilor de frontieră, traseul liniei de frontieră se modifică corespunzător, oscilând cu ușurință de o parte sau alta, făcând ca unul din cele două state să piardă sau să câștige teritoriu la un moment dat.

În ultima perioadă, din nefericire pentru noi, aceste schimbări ne afectează direct teritoriul în zona Prutului, Dunării, brațului Chilia și al litoralului Mării Negre; eroziunea accentuată în sectoarele românești modifică mijlocul pânzei de apă în defavoarea țării noastre. Aceste pierderi permanente pot fi oprite prin lucrări de consolidare a malurilor sau terenurilor pentru care, însă, nu pot fi găsite resurse în momentul de față. Conform acordurilor încheiate, repunerea în drepturile teritoriale firești nu se poate realiza iar, cu prilejul controlului comun al traseului liniei de frontieră, noile realități sunt actualizate în documentele oficiale.

De fiecare dată, cu prilejul elaborării noilor documente de demarcare și elaborare, se raportează la datele referitoare la lungimea frontierei de stat, devenind astfel oficiale și operante până la o nouă operațiune de demarcare, bineînțeles, dacă părțile convin astfel.

În prezent, cele mai multe probleme în domeniul eforturilor de stabilire a traseului de frontieră le ridică zona româno-moldovenească unde nu sunt încheiate documente bilaterale privind regimul frontierei de stat, aceasta ducând la imposibilitatea stabilirii cu exactitate a traseului acesteia.

De asemenea, probleme chiar mai mari le ridică zona româno-ucraineană pe brațul Chilia și la ieșirea în Marea Neagră. În această zonă problemele sunt extrem de sensibile întrucât acest sector de frontieră nu a fost stabilit de documente internaționale, ci pe baza unui abuz.

Dificultăți sunt și la frontiera fluvială cu Bulgaria deoarece, din 1908, nu s-au mai făcut verificări ale traseului frontierei de stat, aceasta suferind modificări majore datorită dinamicii fluviului, cu toate că în convenția respectivă era stipulată verificarea din zece în zece ani.

Caracteristica principală a frontierei de stat a României constă în faptul că, conform cu art.13 din Constituție, aceasta este consfințită prin lege organică, respectând principiile și celelalte norme generale admise de dreptul internațional.

În acest sens, prin Legea nr.56/1992 se prevede: “frontiera de stat a României se stabilește prin lege, în conformitate cu prevederile tratatelor internaționale și ale înțelegerilor încheiate între statul român și statele vecine și nu se poate modifica decât prin lege”.

5.3. Traseul actual al frontierei de stat a României

În conformitate cu prevederile Tratatului de pace de la Paris din 10 februarie 1947, documentele de demarcare încheiate de statul român cu statele vecine, ale altor documente încheiate în urma mai multor verificări și rectificări ale liniei de frontieră ce au avut loc ca urmare a construirii în comun a unor obiective economice, precum și cu schimbările survenite după desființarea U.R.S.S., la ora actuală teritoriul României este delimitat oficial în sectoarele de frontieră cu Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Ucraina și Marea Neagră și nu este delimitat oficial cu Republica Moldova.

Ungaria

Linia de frontieră începe de la Triplex Confinium româno-iugoslavo-ungar situat la vest de Beba-Veche, de unde cotește larg către nord-est și apoi către nord-vest până la Mureș, trecând pe la nord-vest de localitățile Beba-Veche, Pordeanu și Begova. De acolo, până la 1 km sud-est de Nădlac, linia de frontieră urmează jumătatea pânzei de apă a Mureșului, de unde se orientează pe direcția generală nord, nord-est, înscriind un traseu cu sinuozități neregulate, în dreapta sau stânga acestei direcții, lăsând pe teritoriul nostru, la o distanță de 1-5 km localitățile Nădlac, Peregu Mare, Turnu, Iratoș, Curtici, Macea, Sânmartin, Siclău, Pilu, Avram Iancu, Salonta, Ateaș, Roit, Cheresig, Borș, Santăul Mare, Roșiori, Diosig, Săcueni, Simion, Valea lui Mihai, Curtuișeni, Sanislău, Ciumeghiu, Urziceni, Berveni, Boghiș, Dora, Petea, Peleș-Bercu, până la Triplex Confinium româno-ungaro-ucrainean Tur.

R.F. Iugoslavia

Frontiera începe la Triplex Confinium româno-iugoslavo-ungar, de unde se orientează pe direcția generală sud-est fiind împărțită în două mari sectoare distincte: până la Baziaș, frontiera convențională de uscat și de apă curgătoare nenavigabilă iar, în continuare, până la confluența Dunării cu râul Timoc (în fața localității Pristol) frontiera fluvială.

Frontiera de uscat înscrie numeroase sinuozități, coturi sau intrânduri denumite pungi. Traseul frontiere are un parcurs în dreapta sau stânga direcției generale de orientare, lăsând în stânga pe teritoriul nostru, la o distanță de 1-5 km următoarele localități: Beba-Veche, Vălcani, Teremia Mare, Lunga, Comloșu Mare, Jimbolia, Checea, Conei, Ionel, Foeni, Cruceni, Grădinari, Toager, Livezile, Portoș, Denta, Goiul Mic, Moravița, Jamu Mare, Comărăște, Vărădici, Ciortea, Jam, Milcoveni, Naidăș, Leșcovița, Zlatița iar, din apropierea acestui punct, linia de frontieră urmează cursul râului Nera până la confluența cu Dunărea, lăsând în stânga localitățile Câmpia și Socol.

Pe Dunăre, frontiera româno-iugoslavă continuă de la confluența cu Nera, pe mijlocul șenalului principal, urmând sinuozitățile până la confluența cu râul Timoc, punct comun al frontierei româno-iogoslavo-bulgare, marcat pe teritoriul românesc cu o piramidă.

Pe acest parcurs, linia de frontieră lasă în partea stângă, aparținând României, insulele Moldova Veche, Conacu, Golu, Dudaș, Simion, Ostrovul Corbului, Țigănaș, Gogoșu și Ostrovul Mare.

De reținut că în urma construirii în comun cu Iugoslavia a sistemelor hidroenergetice și de navigație Porțile de Fier I și II, mai multe insule și porțiuni din maluri au fost acoperite de lacurile de acumulare. Ca urmare, linia de frontieră între cele două state a fost rectificată și corectată de comun acord.

Bulgaria

Frontiera de uscat începe la borna 1 situată pe litoral, la aproximativ 1 km sud de localitatea Vama Veche, de unde se îndreaptă spre vest, lăsând în dreapta, pe teritoriul românesc, localitățile: Vama Veche, Coroana, Dărăbani, Negru Vodă, Cerchezul și Periș, de aici frontiera se îndreaptă spre nord-vest lăsând în dreapta localitatea și masivul împădurit Dumbrăveni, de unde se îndreaptă spre vest, până la sud de localitatea Tudor Vladimirescu, lăsând în dreapta localitățile Cetate, Dobromir și Valea Țapului. De acolo, frontiera urmează o direcție nord-nord-vest pe lângă localitățile Făurei, Băneasa, Velichioi apoi spre sud-vest, pe lângă Carvăn, de unde se îndreaptă către vest-sud-vest pe lângă localitățile Esichioi, Almălău și Ostrov, până în apropierea șoselei Varna-Silistra de pe teritoriul vecin. În continuare, linia de frontieră se înscrie larg către nord, pe pantele dealului Osto-Tabia și apoi către nord-vest, ieșind pe malul Dunării la borna 663 situată la marginea de est a Ostrovului Silistra.

În continuare, linia frontierei fluviale urmează cursul Dunării, în amonte, pe șenalul fluviului când acesta curge într-o singură albie sau pe brațul care conține talvegul dacă fluviul este despărțit de insule în două sau mai multe brațe, pe toată lungimea insulei, până la 300 m în amonte și aval de extremitățile ei. În raport cu traseul liniei de frontieră pe Dunăre, insulele existente au fost atribuite fiecărui stat căruia ăi aparține teritorial, până la confluența cu râul Timoc.

Ucraina

În partea de nord, între râurile Tur și Horodiște (județul Botoșani), linia de demarcație începe din punctul Triplex Confinium româno-ucraineano-ungar situat în vechea albie a râului Tur, trece pe la 1 km vest de Porumbești, urmează către nord-est pe lângă localitățile Halmeu și Botorci, la nord de Băile Tarna, apoi către est pe lângă Cămărzana, continuă pe la 1 km de șoseaua Huta Certeze – Teceu către nord-est și apoi se orientează către nord, până în mijlocul râului Tisa. Traseul continuă pe Tisa până la confluența sa cu Norița, apoi pe acest râu urcă creasta muntelui Muncelul către sud-est, continuă peste munții Prislop, Preluca, Polonica, se îndreaptă către nord-est pe vârful muntelui Holovaciu și apoi se orientează către nord-nord-est traversând munții Bendreasca și Mezi Potoki. Continuă peste vârful muntelui Bârsonescu și muntele Steaul până la vârful Stogu, de acolo către versantul vestic al muntelui Capllas, apoi peste vârfurile Euratec și Ludescu. În continuare, trece pe linia de creastă a muntelui Suligul până la vârful Lăstunul Mic, apoi, către est, pe partea de sud a muntelui Coman, dealul Stănișoara, Jupania Bucovineancă, dealul Sărata, dealul Baranov de unde se orientează către nord-est. Trece mai departe pe râul Cobilioara, continuă pe la 1 km nord de Izvoarele Sucevei și se orientează spre nord-nord-est până la versantul vestic al dealului Lupcina. Din acest punct, linia de demarcație trece pe direcția generală nord-est-est, traversează dealurile Costeleva și Nipcina apoi de câteva ori râul Suceava, trecând pe lângă localitățile Ulma, Brodina, Falcău, Straja, Vicovul de Sus, Bilca, Frătăuții Noi, Vășcăuți, Siret, Mihăileni și Dersca. De acolo cotește spre nord-est, lăsând pe teritoriul românesc localitățile Hilișeu, Racovăț, Baranca și, după ce traversează pantele de est ale dealului Corhana, ajunge pe malurile râului Prut, la marginea de vest a localității Orofteana de Sus. Din acest punct, linia de demarcație urmează jumătatea pânzei de apă a râului Prut, către aval, pe brațul principal în dreptul insulelor, până la stâlpul de frontieră 923 din dreptul localității Horodiștea (județul Botoșani).

De la Horodiștea până la gura Prutului România are frontieră cu republica Moldova, apoi continuă frontiera cu Ucraina până la 12 mile sud-est de intrarea în canalul Sulina.

În punctul precizat mai sus, linia de demarcație cotește brusc către est, pe mijlocul șenalului navigabil al Dunării, înscriindu-se apoi pe brațul Chilia, deviază în cinci zone către sud de șenalul navigabil care este total inclus în apele teritoriale ucrainene prin eludarea principiului dreptului internațional și, după ce nedrept lasă Ucrainei insulele Tătarul Mic, Dalerul Mic, Dalerul Mare, Maican și Limba, iar insulele Tătarul Mare, Cernovea și Babina de partea României, intră în Marea Neagră pe canalul Musura.

De la jumătatea pânzei de apă măsurată la gura brațului Musura, linia de demarcație continuă pe direcția 16242’, până la geamandura nr. 1438 și, apoi, tot în linie dreaptă, pe Marea Neagră, pe direcția 10230’, până la baliza nr. 1439, situată pe limita exterioară a mării teritoriale aferente Insulei Șerpilor, de unde se înscrie larg către sud-est, pe arcul acestei limite, până la 12 mile sud-est la intrarea pe canalul Sulina, punct final al limitei de demarcație româno-ucrainene.

Republica Moldova

Linia de demarcație începe de la jumătatea pânzei de apă a râului Prut în dreptul stâlpului de frontieră 923 situat pe malul românesc, la Horodiște (județul Botoșani) unde, la 27 martie 1991, când această țară și-a proclamat independența, a luat ființă primul punct comun al liniei de demarcație româno-ucraineano-moldovene.

Din acest loc linia respectivă urmează în aval mijlocul pânzei de apă, trecând pe brațul principal al Prutului, acolo unde există insule, până la intersecția cu mijlocul șenalului cu Dunărea – al doilea punct comun al liniei de demarcație româno-ucraineano-moldovene, situat la confluența celor două cursuri de apă (est de Galați).

Marea Neagră

Cu Marea Neagră, limita exterioară a mării teritoriale a României începe de la 12 mile (22.224 km) în larg, din dreptul localității Vama Veche și se orientează către nord-nord-est, paralel cu țărmul românesc până într-un punct situat la 12 mile sud-est de intrarea pe canalul Sulina, punct final al liniei de demarcație româno-ucrainiene, unde se intersectează cu limita exterioară a mării teritoriale aferente Insulei Șerpilor, înscriindu-se apoi pe arcul acesteia și parcurgând un traseu ușor curbat către nord-vest până la geamandura 1439, apoi către vest până la baliza 1438, intrând în mijlocul pânzei de apă de pe gura Musura.

În baza prevederilor dreptului internațional, guvernul României, împreună cu guvernele statelor vecine, a stabilit un regim specific al frontierei de stat, care asigură rezolvarea tuturor problemelor în spiritul egalității în drepturi, al respectului reciproc, relațiilor de bună vecinătate și respectării integrității teritoriale.

SECȚIUNEA 6. CONTROLUL ȘI ÎNTREȚINEREA SEMNELOR ȘI CULOARELOR DE FRONTIERĂ

6.1. Frontiera româno-ungară

Controlul și întreținerea semnelor și culoarelor de frontieră la granița între România și Ungaria se realizează conform Tratatului privind regimul frontierei de stat româno-ungare și colaborare în probleme de frontieră semnat la Budapesta la 13 iunie 1963.

Potrivit acestui document bilateral, frontiera de stat româno-ungară este marcată în teren prin următoarele semne de frontieră:

borne principale, intermediare și borne sfârșit de secțiune situate pe linia de frontieră;

borne pietre de reper și pietre poligonale;

piloni pe terenurile mlăștinoase și inundabile dispuși pe linia de frontieră;

Triplex Confinium dispuse la Beba-Veche și Tur;

plachete metalice ori benzi de culoare roșie pe drumurile sau obiectivele care traversează frontiera.

Cele două state se obligă se întrețină semnele de frontieră, astfel încât poziția, aspectul, forma, dimensiunile și culoarea acestora să corespundă cerințelor cerute în documentele de demarcare.

Pentru întreținerea semnelor de frontieră, granița româno-ungară a fost împărțită în 11 secțiuni, de la A la N.

Întreținerea, repararea, restabilirea și înlocuirea semnelor de frontieră este repartizată între țara noastră și Ungaria prin Tratatul din 13 iunie 1973 astfel:

România întreținere, reparară, restabilește și înlocuiește semnele de frontieră din secțiunile N, A, C, H, K și L iar Ungaria semnele fixate pe linia de frontieră în secțiunile de frontieră B, D, E, F, și G;

controlul comun al semnelor de frontieră se realizează din doi în doi ani, de regulă vara. Potrivit tratatului, fiecare stat poate să controleze semnele de frontieră dispuse pe teritoriul său de câte ori găsește necesar;

se pot efectua controale comune suplimentare la cererea oricăreia dintre părțile contractante, notificându-se celeilalte părți despre necesitatea efectuării controlului cu cel puțin 10 zile înainte de începerea acestuia. La terminarea controlului comun, organele competente ale celor două părți vor încheia un Proces verbal în două exemplare, în limba română și limba maghiară;

în cazul dispariției sau deteriorării unor semne de frontieră, restabilirea sau repararea semnului se face de către statul pe teritoriul căruia se află semnul sau în sarcina căruia este dat;

lucrările de refacere, restabilire sau de înlocuire a semnelor de frontieră se vor notifica celeilalte părți cu cel puțin 10 zile înainte și se vor desfășura numai în prezența unui reprezentant al celeilalte părți.

În baza tratatului, părțile contractante se obligă ca fiecare, pe teritoriul său, de-a lungul liniei de frontieră la uscat să curețe de copaci, boscheți și alte vegetații înalte, un culoar cu o lățime de 5 m. În culoarul de frontieră sunt interzise construcțiile de orice fel cu excepția celor destinate circulației publice sau pe căile ferate ori serviciului vamal și de frontieră.

Fiecare parte contractantă este obligată să curețe o porțiune de teren cu raza de 1 m în jurul semnelor de frontieră dispuse pe teritoriul propriu sau care îi este încredințată.

6.2. Frontiera româno-iugoslavă

Controlul și întreținerea semnelor și culoarelor de frontieră la granița între România și R.F. Iugoslavia se execută în baza Convenției privind reconstituirea, marcarea și întreținerea liniei de frontieră și semnelor de frontieră la frontiera româno-iugoslavă, semnată la 15 decembrie 1976 la Belgrad.

Frontiera de stat dintre cele două țări este marcată prin următoarele:

piramide de frontieră situate în punctele Beba-Veche (malul drept al Dunării), confluența Dunării cu râul Nera și la confluența fluviului cu râul Timoc (pe malul stâng);

borne de frontieră situate pe un singur rând pe linia de frontieră;

borne de frontieră situate pe două rânduri, pereche sau alternative și stâlpi ajutători din lemn plantați pe linia de frontieră între borne;

borne mari și mici din beton între Beba-Veche și confluența Nerei cu Dunărea;

stâlpi de frontieră din beton de la confluența Nerei cu Dunărea până la 250 m aval de barajul Porțile de Fier I;

bandă de culoare roșie din ciment sau marmură pe drumurile sau obiectivele care traversează frontiera.

Pentru întreținerea semnelor de frontieră, granița româno-iugoslavă a fost împărțită în patru secțiuni, după cum urmează:

Beba Veche – pe șoseaua Timișoara-Vârșeț;

Nord de șoseaua Timișoara-Vârșeț, până la borna C1, situată de malul iugoslav a râului Nera, la sud-est de satul Kusici;

De la borna C1 până la confluența râului Nera cu Dunărea;

De la confluența râului Nera cu Dunărea până la confluența râului Timoc cu Dunărea.

România întreține semnele de frontieră, situate pe singur rând pe linia de frontieră și stâlpii ajutători din secțiunile A și C, bornele A1 până la A314, respectiv de la C1 până la C85.

România mai întreține bornele situate pe două rânduri pe teritoriul românesc în cele patru secțiuni.

Partea iugoslavă întreține semnele de frontieră situate pe un singur rând, pe linia de frontieră din secțiunea B și stâlpii de frontieră din secțiunile A și C, de la A314 până la A6, respectiv de la C85 până la C309, precum și bornele situate pe două rânduri de pe teritoriul său.

Controlul comun al semnelor de frontieră se execută o dată la cinci ani.

Pentru a asigura vizibilitatea liniei de frontieră, cele două state sunt obligate să curețe de pomi, boscheți și vegetație înaltă, fiecare pe teritoriul său, o fâșie de teren cu lățimea de 3 m, iar pentru asigurarea vizibilității semnelor de frontieră, pe o rază de 1 m în jurul acestora.

În culoarul de frontieră sunt interzise construcțiile de orice fel, cu excepția celor destinate circulației publice, serviciului de frontieră și vamal.

6.3. Frontiera româno-bulgară

Controlul și întreținerea semnelor și culoarului frontierei româno-bulgare se materializează potrivit Convenției privind protecția, întreținerea și reconstituirea liniei de frontieră româno-bulgare, semnată la București la 27 mai 1973.

Frontiera de uscat româno-bulgară este marcată cu ajutorul următoarelor semne de frontieră:

borne principale și intermediare;

borne suplimentare dispuse alternativ, de o parte și alta a drumurilor care traversează frontiera;

punctul trigonometric de la Chiciu;

bandă de culoare roșie pe drumurile, podurile sau obiectivele care traversează frontiera.

Părțile se obligă să protejeze semnele de frontieră și să ia măsuri împotriva deteriorării, distrugerii sau schimbării locului acestora.

Semnele de frontieră sunt repartizate astfel:

România întreține bornele principale și intermediare situate pe un rând, de la borna 336 inclusiv până la borna 669 inclusiv, precum și a bornelor suplimentare de pe teritoriul său;

Bulgaria întreține bornele principale și intermediare situate pe un rând, de la borna 1 inclusiv până la borna 335 inclusiv, precum și a bornelor suplimentare de pe teritoriul său.

Controlul comun al semnelor de frontieră și liniei de frontieră se realizează din 5 în 5 ani.

Cele două state se obligă să întrețină, fiecare pe teritoriul său, o fâșie de teren de 5 m, cu excepția zonei orașului Silistra (de la borna 641 la borna 669) unde fâșia va avea o lățime de 2 m.

În această fâșie se interzice orice fel de construcție, cu excepția celor destinate circulației publice, serviciului de frontieră și vamal.

6.4. Frontiera româno-ucraineană

Controlul și întreținerea semnelor de frontieră se realizează potrivit Protocolului dintre Comandamentul Național al Grănicerilor și Consiliul de Stat pe probleme de pază a frontierei de stat a Ucrainei privind modul de soluționare a problemelor regimului frontierei de stat româno-ucrainiene semnat la București la 26 iunie 1996.

În baza acestui tratat și a documentelor de demarcare din 1948-1949, frontiera este marcată cu ajutorul următoarelor semne:

semnul de frontieră Triplex Confinium Tur;

borne de centru din granit și beton armat;

stâlpi martori dispuși față în față, de-o parte și alta a bornelor de centru principale;

geamanduri;

semne de trecere de la uscat la apă și invers;

stâlpi de frontieră în zona lacului Stânca-Costești.

România întreține semnele de frontieră dispuse pe un singur rând cu număr fără soț și semnele de frontieră dispuse pe teritoriul său.

Ucraina întreține semnele de frontieră dispuse pe un singur rând cu număr cu soț și semnele de frontieră dispuse pe teritoriul său.

Controlul stării semnelor de frontieră se face în comun din 10 în 10 ani.

Pentru a asigura vizibilitatea liniei și a semnelor de frontieră cele două state se obligă să întrețină un culoar lat de 10 m, câte 5 m de o parte și alta a liniei de frontieră.

În acest culoar nu se admit arături și trebuie curățat de stufăriș și alte vegetații înalte. Pe acest culoar nu sunt admise construcțiile.

Înainte de începerea lucrărilor de curățire a culoarului, trebuie notificat acest lucru celeilalte părți.

SECȚIUNEA 7. FOLOSIREA APELOR DE FRONTIERĂ ȘI DESFĂȘURAREA DIFERITELOR ACTIVITĂȚI ÎN ZONA DE FRONTIERĂ

Modul de folosire al apelor de frontieră pentru activități economice, navigație, agrement, pescuit sportiv sau industrial, scăldat, plajă, aprovizionare și adăpatul animalelor, se stabilește de autoritățile administrației publice locale, cu acordul prealabil al organelor teritoriale cu responsabilități la frontieră. Astfel, prin acest acord, se urmărește ca deciziile luate de autoritățile locale să fie în conformitate cu particularitățile prevederilor documentelor de frontieră încheiate de România cu țările vecine.

7.1. Navigația în apele de frontieră

Toate mijloacele de navigație care circulă prin apele de frontieră trebuie să abordeze pavilionul statului de care aparțin, să poarte inscripția cu denumirea sau numărul de ordine, iar bărcile să aibă la prova și la pupă benzi colorate în culorile drapelului statului de care aparțin și numărul de ordine.

În apele de frontieră și marea teritorială, orice navă sau ambarcație nu are voie să acosteze decât în porturi. În caz de forță majoră, acostarea se va putea face în orice punct de pe malul românesc, cu condiția anunțării imediate organelor românești cu responsabilități la frontieră. Această prevedere nu se aplică cetățenilor români, proprietari de bărci. Aceste bărci, precum și orice alte ambarcații, cu sau fără propulsie, vor fi înregistrate la căpităniile portului competent sau la autoritățile administrației publice locale. Bărcile și ambarcațiile se păstrează în locuri stabilite de administrațiile publice locale, de comun acord cu autoritățile cu atribuții la frontieră, pentru a preveni trecerea ilegală a frontierei, contrabanda sau orice altă încălcare a teritoriului statelor vecine.

La frontiera cu Ungaria, în baza Tratatului din 13 iunie 1963, unde linia de frontieră trece pe mijlocul șenalului principal, mijloacele de navigație au dreptul să circule nestingherit, indiferent de traseul frontierei. Mijloacele de navigație fără autopropulsie au dreptul să circule până la linia de frontieră. Ambarcațiile pot circula numai ziua, cu excepția celor destinate pazei frontierei de stat.

La frontiera cu Iugoslavia și Bulgaria, în baza Convenției privind regimul navigației pe Dunăre semnat la Belgrad în 1948, pe fluviu navele comerciale pot circula atât ziua cât și noaptea, indiferent de pavilion. Navigația se face pe șenalul navigabil, indiferent de traseul liniei de frontieră. Navele militare, inclusiv ale țărilor riverane, au dreptul să circule numai în apele naționale.

România a încheiat în anul 1970 un acord cu Iugoslavia privind regimul de navigație pe Dunăre al navelor grănicerești, pe porțiunea care formează frontiera celor două state. În baza acestui acord, când condițiile nu permit, navele grănicerești ale unui stat pot naviga și în apele teritoriale ale celuilalt stat, cu condiția informării prealabile a împuternicitului de frontieră a statului vecin.

La frontiera cu Ucraina și Republica Moldova mijloacele de navigație cu autopropulsie pot naviga atât ziua cât și noaptea iar cele fără autopropulsie numai ziua.

7.2. Pescuitul

La toate sectoarele de frontieră, de regulă, pescuitul industrial și sportiv este permis numai ziua și numai în apele proprii. În sectorul cu Ucraina, pescuitul este permis și noaptea, în perioada 15.04-31.10.

Fiecare stat va lua toate măsurile necesare pentru a preveni încălcările apelor naționale ale statului vecin.

În perioada în care, prin Hotărâre de Guvern, pescuitul este interzis, autoritățile cu atribuții la frontieră vor lua măsuri de respectare a hotărârii, informând și autoritățile statelor vecine.

Este interzis pescuitul cu materiale explozive, otrăvitoare sau care pot cauza distrugerea în masă a fondului piscicol.

7.3. Vânătoarea

În documentele de frontieră încheiate de țara noastră cu țările vecine care privesc regimul juridic al frontierei de stat, sunt stabilite reguli prin care se urmărește evitarea încălcării teritoriului sau spațiului aerian al celuilalt stat.

Potrivit acestor documente, pe timpul vânătorii, este interzisă împușcarea sau urmărirea vânatului peste frontieră.

7.4. Întreținerea căilor ferate, a drumurilor și a podurilor care traversează frontiera

Potrivit actelor normative care reglementează această activitate, fiecare stat este obligat să întrețină în stare de funcționare porțiunea de pod, cale ferată sau drum ce se află pe teritoriul său sau podul care îi este repartizat pentru întreținere.

SECȚIUNEA 8. ATRIBUȚIILE ORGANELOR COMPETENTE PENTRU PAZA FRONTIEREI DE STAT ȘI TRECEREA PESTE FRONTIERĂ A PERSOANELOR, MIJLOACELOR DE TRANSPORT ȘI BUNURILOR

8.1. Regimul juridic al frontierei de stat și atribuțiile organelor competente pentru paza frontierei de stat

Regimul juridic al frontierei de stat cuprinde totalitatea regulilor referitoare la frontiera de stat, apele teritoriale și obiectivele construite în comun la frontieră cu statele vecine, prevăzute în legislația internă, tratatele, acordurile, convențiile și protocoalele încheiate de statul român cu statele vecine. Regimul juridic cuprinde, de asemenea, normele prevăzute în legislația internă referitoare la desfășurarea diferitelor activități în zona de frontieră.

Respectarea regimului juridic al frontierei de stat se realizează, potrivit legii, de către Ministerul de Interne prin Comandamentul Național al Grănicerilor și prin Direcția Generală de Pașapoarte, Străini și a Poliției de Frontieră.

Atribuțiile privind paza și controlul frontierei de stat revin Comandamentului Național al Grănicerilor și, potrivit Legii nr.52/1992 art.12 sunt următoarele:

execută paza și controlul frontierei de stat, împiedicând trecerile ilegale peste frontieră, contrabanda și orice altă încălcare a regimului juridic al frontierei de stat;

supraveghează apele naționale și spațiul aerian al României;

asigură aplicarea prevederilor tratatelor, acordurilor, convențiilor și protocoalele de frontieră încheiate de România cu statele vecine;

asigură supravegherea, controlul și întreținerea semnelor de frontieră;

controlează documentele de trecere ale persoanelor, mijloacelor de transport și bagajele celor care dreptul să treacă frontiera de stat prin punctele de mic trafic, precum și prin alte locuri decât prin punctele de control pentru trecerea frontierei de stat;

organizează și realizează cooperarea în paza frontierei de stat cu organele similare ale statelor vecine, conform înțelegerilor bilaterale;

face propuneri cu privire la numirea împuterniciților de frontieră și locțiitorilor acestora, precum și a delegaților români în comisiile mixte interguvernamentale de frontieră;

acționează pentru descoperirea, reținerea și cercetarea, în condițiile legii, a persoanelor care săvârșesc infracțiuni sau contravenții la regimul juridic al frontierei de stat;

ia măsuri pentru aplicarea și respectarea legislației de frontieră și sancționarea contravenienților;

execută orice alte atribuții stabilite prin lege.

În zona de frontieră, grănicerii aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, potrivit legii, au dreptul:

să controleze actele de identitate ale persoanelor și să procedeze, la nevoie, la identificarea acestora;

să oprească și să controleze mijloacele de transport;

să cerceteze suprafețele de teren, căile de comunicație și construcțiile izolate;

să oprească, să rețină și să cerceteze, în condițiile legii, persoanele despre care există informații sau probe că au săvârșit fapte penale, contravenționale ori care contravin reglementărilor juridice în legătură cu frontiera; totodată pot controla îmbrăcămintea și bagajele persoanelor în vederea descoperirii obiectelor care ar putea dovedi intenția săvârșirii unei infracțiuni sau contravenții;

să stabilească, împreună cu autoritățile administrației publice locale, măsuri specifice obligatorii, cu caracter permanent sau temporar, referitoare la paza frontierei de stat, care vor fi aduse la cunoștința cetățenilor prin grija prefecților sau primarilor.

În marea teritorială și apele de frontieră, grănicerii care se găsesc în misiune sau în îndeplinirea altor îndatoriri de serviciu au obligația:

să verifice respectarea regulilor regimului mării teritoriale și apelor de frontieră;

să supravegheze activitățile care se desfășoară în marea teritorială și apele de frontieră, precum și spațiul aerian adiacent acestora;

să descopere și să zădărnicească încercările de evaziune pe mare și trecerile ilegale peste frontiera fluvială;

să descopere și să împiedice acțiunile de contrabandă și piraterie;

să controleze periodic poziția și integritatea semnelor de frontieră;

să oprească și să conducă pentru cercetări, în porturile României, navele, ambarcațiile și persoanele care au încălcat regulile regimului mării teritoriale și apelor de frontieră;

să descopere și să împiedice orice altă activitate desfășurată în marea teritorială și apele de frontieră care ar afecta interesele și suveranitatea statului român, informând de îndată organele competente.

Potrivit Legii nr. 56/1992, trecerea frontierei de stat a României se poate face de către persoane, mijloace de transport, mărfuri și alte bunuri, prin punctele de control pentru trecerea frontierei deschise traficului internațional denumite Puncte de Control pentru Trecerea Frontierei – P.C.T.F. Trecerea frontierei de stat se poate face și prin alte locuri, în condițiile stabilite de România cu statele vecine.

Controlul efectuat la trecerea frontierei de stat are ca scop verificarea și constatarea îndeplinirii condițiilor stabilite de lege pentru intrarea și ieșirea din țară a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor și a bunurilor, precum și buna desfășurare a traficului internațional și servirea călătorilor, în conformitate cu dispozițiile legale.

În țara noastră funcționează 16 P.C.T.F. rutiere, 17 P.C.T.F. feroviare, 15 P.C.T.F. portuare și 5 aeroportuare.

Pentru trecerea peste frontieră, fiecare persoană trebuie să posede, în mod obligatoriu, un pașaport eliberat de țara al cărui cetățean este.

Pașapoartele pot fi diplomatice, de serviciu, simple sau pașaport pentru cetățenii români cu domiciliul în străinătate.

Pentru a putea părăsi țara, pașaportul trebuie să fie prevăzut cu viza de ieșire acordată de autoritățile române, viza de intrare acordată de statul unde se deplasează și vize de tranzit (dacă este cazul).

Controlul persoanelor și mijloacelor de transport se face prin P.C.T.F., puncte de Mic Trafic și treceri simplificate de echipe formate din ofițeri (subofițeri) ai Ministerului de Interne, personal vamal și ai Ministerelor Sănătății, Agriculturii și Transporturilor. Șeful echipei este ofițerul (subofițerul) Ministerului de Interne.

În situația în care apar diferite probleme la frontiera de stat a României, de natură să aducă atingere regimului juridic al frontierei statului vecin, acestea se vor soluționa, avându-se în vedere tratatele bilaterale încheiate de România cu țările vecine, numai de către împuternicitul de frontieră al României pentru sectorul respectiv.

Numirea împuterniciților de frontieră, a locțiitorilor acestora, a delegaților români în comisiile mixte interguvernamentale pe probleme de frontieră se fac prin Hotărâre de Guvern.

În prezent, la frontiera de stat a României, există 14 sectoare de împuterniciți de frontieră, stabilite de comun acord cu statele vecine, din care: 4 la frontiera cu Iugoslavia, 2 la frontiera cu Ungaria, 3 la frontiera cu Ucraina, 2 la frontiera cu Republica Moldova și 3 la frontiera cu Bulgaria.

În aceste sectoare, împuterniciții de frontieră și aparatul acestora duc la îndeplinire prevederile tratatelor bilaterale și realizează permanent cooperarea cu organele similare ale statelor vecine.

Practica cooperării de până acum pe linia împuterniciților de frontieră, atestă că aceștia au rezolvat eficient orice problemă cu care s-au confruntat, întrucât nici un eveniment de frontieră nu a fost remis spre rezolvare Ministerului de Externe.

În acest fel, aparatul împuterniciților de frontieră și-a adus o contribuție însemnată la promovarea unor relații de cooperare și bună vecinătate ale României cu statele vecine.

CONCLUZII

Teritoriul de stat reprezintă o instituție de drept internațional public mereu actuală și de o mare complexitate. Legat de teritoriu, există și se manifestă, deplină și exclusivă, suveranitatea statului ca subiect originar al dreptului internațional.

Suveranitatea teritorială a unui stat este caracterizată prin exclusivitate, în sensul că asupra unui teritoriu nu se poate manifesta decât autoritatea unui singur stat.

Curtea Internațională de Justiție statuează “între statele independente respectul suveranității teritoriale reprezintă una dintre bazele esențiale ale raporturilor internaționale”.

Departe de a fi o instituție rigidă, matematică, teritoriul constituie o problemă dificil de rezolvat. Actualul tablou politic mondial poate fi caracterizat ca o încercare de redefinire a unei noi ordini mondiale având ca “prim-solist” Statele Unite. Acest proces aflat în plină desfășurare a readus ca modalități de evoluție, metode și practici primitive, bazate pe forță și pe încălcarea dreptului internațional public, prin care se urmărește, fără nici un dubiu, retrasarea sferelor de influență și chiar a unor noi frontiere.

În actualele condiții, în care sub diferite justificări mai mult sau mai puțin bazate pe realitate, au apărut și o serie de politologi de ocazie care încearcă să argumenteze teorii prin care suveranitatea statelor și rolul frontierelor sunt mult diminuate.

Având la bază principiile dreptului internațional public descrise în această lucrare, consider că această teorie nu este fundamentată juridic în actualele condiții, nu asigură respectarea acestor principii și nu cred că poate promova interesele naționale ale oricărui stat.

În spiritul normelor juridice internaționale dar și al bunei vecinătăți, România a încheiat tratate de prietenie și bună vecinătate cu toate țările limitrofe, mai puțin cu Republica Moldova.

În condițiile în care în imediata apropiere a României se desfășoară un conflict violent, mai mult decât oricând, țara noastră trebuie să-și urmărească propriile interese în condițiile respectării tratatelor încheiate și, mai ales, al afirmării inviolabilității frontierelor.

Afirmarea inviolabilității frontierelor impune respectul teritoriului statului vecin și, astfel, crearea unei instituții care să asigure acest regim juridic al frontierei de stat.

Prin tratatele încheiate până acum, România a realizat acest deziderat la frontierele cu Ungaria, R.F.Iugoslavia, Bulgaria și, în prezent, se negociază reglementarea regimului juridic al frontierei de stat cu Ucraina. Prin aceste tratate sunt stabilite măsurile luate de fiecare parte prin care să se asigure respectul suveranității celuilalt stat, prin interzicerea încălcărilor de orice natură a teritoriului statului vecin.

Totodată, în asigurarea respectării regulilor regimului juridic al frontierei de stat, în ultima perioadă s-au produs, în plan intern, puternice mutații administrative, urmând ca acestea să se realizeze și în plan legislativ. Astfel, s-au unificat structurile cu atribuții în domeniu, prin propunerea de modificare a Legii nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României, pentru realizarea în cele mai bune condiții a scopului afirmat – asigurarea respectării regulilor regimului juridic al frontierei de stat.

Consider că mutațiile produse în plan execuțional, trebuie realizate și în plan teoretic și anume să i se asigure Regimului juridic al frontierei de stat locul real: instituție de drept internațional public.

BIBLIOGRAFIE