Aspecte Privind Sfanta Taina a Marturisirii

Capitolul I

Aspecte privind Sfânta Taină a Mărturisirii

și practicarea ei dealungul timpului

Taina Mărturisirii în Sfânta scriptură și la Sfinții Părinți

Cât privește Spovedania, Mântuitorul Hristos a făgăduit această Taină sfinților Săi Apostoli când le-a spus : „ Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer ” (Matei 18, 18; 16, 19). El a instituit-o apoi după învierea Sa din morți, când arătându-Se Apostolilor le-a zis : „ Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și Eu pe voi. Și zicând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis : Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute ” (Ioan 20, 21-23).

Puterea de a lega și dezlega păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, așa cum putem constata în Sfânta Evanghelie (Luca 5, 20 și 24), dar El a dat această putere și apostolilor (Ioan 20, 21-23) și prin aceștia, episcopilor și preoților. Așadar, Spovedania este săvârșită chiar de către Mântuitorul Hristos în multe rânduri atunci când împărtășea darul vindecării odată cu iertarea păcatelor Marcu 2, 5; Luca 5, 20; Luca 7, 48) și de către Sfinții Apostoli așa cum ne încredințează Sfânta Scriptură: „ Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El est credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea ”(1 Ioan 1, 8-9).

În urma căderii în păcat, omul a stricat comuniunea cu Creatorul Său și a devenit rob păcatelor. Mântuitorul Hristos a venit în lume pentru a ne elibera din aceasta robie și a ne readuce la comuniunea cu Dumnezeu. El ne-a lăsat posibilitatea de a ne curăți de păcate și a reintra în comuniunea cu Dumnezeu și cu Biserica Sa prin Taina Spovedaniei. Taina Spovedaniei este așadar taina prin care „ credinciosul dobândește iertarea păcatelor săvârșite după botez și împăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica ”.

În perioada primară, primirea Tainei Botezului implica integrarea în rândul comunității, ceea ce făcea posibilă participarea la slujbele Bisericii, în special la Sfânta Liturghie, și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Cel care săvârșea păcate grave era exclus din comunitate datorită faptului că aceste păcate ne rup de Trupul lui Hristos – Biserica. În urma manifestării pocăinței pentru păcatele săvârșite prin mărturisirea lor, penitentul primea un canon și era reintegrat în Biserică dându-i-se dreptul de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului.

În Biserica primelor secole mărturisirea se făcea public, în fața tuturor membrilor comunității, preotul sau episcopul dându-i credinciosului respectiv canonul de îndreptare și mai apoi dezlegarea.

Însă, datorită faptului că această metodă de săvârșire era improprie, smintind pe unii credincioși care participau la spovedania colectivă, foarte de timpuriu, în secolul al IV-lea, patriarhul Nectarie al Constantinopolului interzice săvârșirea Tainei în public și statornicește ca Taina Spovedaniei să se facă numai în particular, în fața preotului sau episcopului în calitate de păstori și reprezentanți ai Bisericii, aceștia având, de altfel, și puterea de a dezlega păcatele.

De a lungul timpului Taina Spovedaniei a cunoscut mai multe denumiri, fiecare denumire evidențiind un anume aspect al Tainei. Una din denumiri este Pocăința sau Taina Pocăinței, denumire care scoate în evidență părerea de rău pe care o manifestă credinciosul și care de regulă însoțește actul mărturisirii păcatelor.

Cu același sens pocăința este nu numai o stare cu caracter individual și personal, ci este și o stare sau experiență cu caracter colectiv sau obștesc care este proprie credincioșilor. Menționăm în acest sens atmosfera specială a sfântului și marelui post al Paștelui care este una penitențială, de pocăință.

O altă denumire este aceea de Mărturisire sau Taina Mărturisirii, denumire care evidențiază modalitatea prin care se săvârșește Taina, adică mărturisirea păcatelor înaintea preotului duhovnic.

Spovedania mai este numită și al doilea botez „ adică taina curățirii de păcatele personale și a refacerii legăturii spirituale cu Biserica, întreruptă sau slăbită temporar prin păcat; locul apei curățitoare a botezului îl țin aici lacrimile pocăinței pentru păcatele săvârșite ”. Uneori Spovedania mai este numită iertare, dezlegare, pentru că prin ea se iartă și se dezleagă creștinul de legătura păcatelor, sau împăcare pentru că Taina odată săvârșită ne împacă cu Dumnezeu și cu Biserica.

Este important de precizat că Taina Spovedaniei sau Mărturisirea presupune nu numai arătarea și expunerea păcatelor înaintea duhovnicului, ci și conștientizarea stării de păcătoșenie și manifestarea dorinței sincere de îndreptare care să restabilească și să reînnoiască comuniunea de iubire cu Dumnezeu.

Așadar, mărturisirea păcatelor trebuie să se sprijine pe convingerea că acestea, păcatele, sunt o realitate în viața noastră care, nemărturisite, determină o pervertire a modului nostru de gândire și de lucrare și în consecință mărturisirea lor are drept rezultat schimbarea noastră lăuntrică, spirituală, o transformare profundă, o schimbare a convingerilor și a faptelor și un început de viață nouă, sau o „naștere din nou”. Acesta este sensul creștin al Spovedaniei „ o neîncetată înnoire a omului ”.

Altfel spus, Spovedania este Taina prin care, în urma iertării păcatelor mărturisite, se reînnoiește și se armonizează totodată relația noastră cu Dumnezeu, cu semenii și nu în ultimă instanță, cu noi înșine și cu propria noastră conștiință, punându-se astfel un nou început vieții noastre. Privită și înțeleasă astfel Taina Mărturisirii poate fi numită „ Taina Mărturisirii, iertării păcatelor și împăcării ”.

În Sfânta Scriptură și lucrările Sfinților Părinți se prezintă pe larg istoria căderii în păcat a omului precum și răscumpărarea acestuia din robia păcatului înfăptuită de Însuși Mântuitorul Hristos prin patima, jertfa pe cruce, învierea din morți și înălțarea Sa la cer.

Știut fiind faptul că „ nimeni nu este fără de păcat chiar dacă viața lui ar fi o singură zi ”, după înălțarea Sa la cer, Mântuitorul Hristos instituie pe Sfinții Apostoli ca și continuatori ai lucrării Sale răscumpărătoare în lume, ca și continuatori ai întreitei Sale slujiri, de învăța, a sfinți și a conduce pe credincioși spre împlinirea scopului vieții și anume dobândirea mântuirii.

Astfel, prin cuvintele „ Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și Eu pe voi. Și zicând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute ” (Ioan 20, 21-23), Mântuitorul Hristos instituie Taina Preoției, dar și Taina Spovedaniei, arătând prin aceasta că săvârșirea Spovedaniei aparține celor care au fost investiți cu puterea Sfântului Duh spre a fi preoți ai lui Dumnezeu și, în virtutea harului Preoției, dobândesc dreptul, ca în numele lui Hristos, să dea iertare celor care își mărturisesc păcatele lor.

În Vechiul Testament Pocăința nu exista ca Taină, cum de altfel nu exista nici o altă Taină, întrucât Tainele sunt legate de Hristos și de Biserică, însă se poate observa elemente care anticipează necesitatea și lucrarea harică a Tainei Spovedaniei întemeiată de Mântuitorul Hristos.

În acest sens, momente din Vechiul Testament subliniază necesitatea mărturisirii păcatelor ca formă de a dobândi iertarea din partea lui Dumnezeu. Amintim aici încercarea pe care o face Dumnezeu cu Adam și Eva spre a-i determina să își recunoască fiecare păcatul neascultării: „ Adame unde ești? ”…„ Pentru ce a-i făcut aceasta?” (Facere 3, 9, 13); menționăm de asemenea momentul în care Cain este îndemnat să își recunoască păcatul uciderii fratelui său Abel: „ Unde este Abel, fratele tău?…Ce a-i făcut? ” (Facere 4, 9-10), refuzul de a-și recunoaște păcatul fiind de altfel și motivul pentru care Cain a și fost blestemat de Dumnezeu așa cum spun Sfinții Părinți; Însuși Dumnezeu arată prin porunca dată lui Moise necesitatea mărturisirii personale a păcatelor: „ Deci, de se va face cineva vinovat de ceva din acestea și își va mărturisi păcatul, atunci, pentru păcatul său pe care l-a săvârșit, să aducă lui Dumnezeu jertfă…și-l va curăți preotul prin aceasta de păcatul său și i se va ierta păcatul ” (Levitic 5, 5-6). Este adevărat că jertfa pentru păcat apare ca o condiție a iertării, însă la fel de importantă ca și condiție pentru dobândire iertării este recunoașterea și mărturisirea păcatelor.

Mărturisirea personală a păcatelor este întâlnită așadar și în Vechiul Testament, mărturisire care se făcea înaintea celor care aveau autoritate față de popor și responsabilitate față de Dumnezeu.

În acest sens menționăm mărturisirea personală pe care o face Saul înaintea lui Samuel recunoscându-și păcatul pe care îl săvârșise: „ Atunci Saul a zis către Samuel: – Am păcătuit, călcând porunca Domnului și cuvântul tău…” (1 Regi 15, 24); de asemenea amintim mărturisirea pe care o face David, exemplul clasic al pocăinței: „ Am păcătuit înaintea Domnului – a zis David către Natan. Și Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta, a zis Natan și tu nu vei muri ”(2 Regi 12, 12-13); „ …Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul mei înaintea mea este pururi…” (Psalm 50).

Temeiurile din Noul Testament în legătură cu Taina Spovedaniei sunt de asemenea numeroase. Spre exemplificare amintim numai câteva: îndemnul la pocăință pe care îl făcea Sfântul Ioan Botezătorul celor care veneau la el pentru a primi botezul: „ În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul și propovăduia în pustiul Iudeii spunând: Pocăiți-vă că sa apropiat împărăția cerurilor ” (Matei 3, 1-2); „ Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinței întru iertarea păcatelor ” (Marcu 1, 4); îndemn la pocăință este considerată și parabola vameșului și a fariseului (Luca 18, 10-14) și de asemenea, întâmplarea cu Zaheu vameșul care împarte jumătate din averea sa săracilor și întoarce împătrit celor pe care îi nedreptățise (Luca 19, 1-10); nu în ultimul rând imaginea clasică a îndreptării, a „venirii în fire” prin recunoașterea și mărturisirea păcatelor este creionată de Mântuitorul Hristos în parabola fiului risipitor (Luca 15, 11-32).

Arătându-ne că iertarea păcatelor este condiție a îndreptării omului (Matei 9, 1-7), Mântuitorul Hristos lasă această putere a iertării păcatelor apostolilor Săi, care la rândul lor, prin punerea mâinilor, deci prin hirotonie, prin Taina Preoției, o transmit urmașilor lor, episcopi și preoți, ca aceștia, în Biserică, Trupul lui Hristos, să o săvârșească până la sfârșitul veacurilor celor care doresc a păstra sau a reînnoi comuniunea de iubire cu Hristos și cu Biserica.

Astfel, Sfântul Apostol Pavel iartă pe cei din Efes care își mărturiseau păcatele lor: „ Și mulți din cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească și să spună faptele lor ” (Fapte 19, 18), necesitatea Spovedaniei ca Taină a iertării păcatelor, a curățirii și a înnoirii vieții fiind arătată de Sfântul evanghelist Ioan: „ Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El est credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea (1 Ioan 1, 8-9).

În egală măsură Sfinții Părinți vorbesc despre Spovedanie ca despre o Taină a renașterii spirituale a omului. Despre acest mare dar al duhovniciei, semn al dragostei nemărginite a lui Dumnezeu față de oameni, care îl arată pe preot în toată plenitudinea slujirii și lucrării sale Sfântul Ioan Gură de Aur ne mărturisește: „ Oameni, care trăiesc pe pământ și locuiesc pe el, au primit îngăduința să administreze cele cerești și au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor:<<Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ , vor fi dezlegate și în cer>>(Matei 18, 18). Au și stăpânii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoților, însă, leagă sufletele și străbate cerurile; Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ; Stăpânul întărește hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoților decât toată puterea cerească?…Ce putere poate fi mai mare ca aceasta?… Văd, însă, că toată această putere a fost încredințată de Fiul preoților. Au fost înălțați la slujba aceasta atât de mare, ca și cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca și cum ar fi depășit firea omenească, ca și cum ar fi scăpat de toate patimile omenești ”.

Astfel, Sfinții Părinți și în special Părinții filocalici numesc Mărturisirea lumină sau dătătoare de lumină, întrucât cel care se spovedește, după mărturisirea păcatelor dobândește ușurare sufletească, iar chipul său se luminează: „ Precum când apare lumina, întunericul se risipește, așa lumina mărturisirii șterge gândurile patimilor,fiind și ele întuneric ”.

Dar, poate cel mai des folosită este denumirea Spovedaniei ca la doilea botez. Dacă Botezul este taina prin care ne naștem din nou la o viață nouă, în Hristos, iertându-ni-se păcatul strămoșesc și celelalte păcate de până la Botez, celelalte păcate pe care credinciosul le săvârșește după primirea Botezului se iartă de către Dumnezeu prin Taina Mărturisirii, de aceea Spovedania este considerată Taină care renaște sau Taină care înnoiește: „ Pocăința s-a dat oamenilor ca har după har. Căci pocăința este o a doua naștere din nou din Dumnezeu ”; „ Când va părăsi omul păcatele sale și se va întoarce la Dumnezeu, pocăința sa îl va naște a doua oară și-l va face om nou ”.

Având în vedere faptul că atunci când Mântuitorul Hristos săvârșea diferite vindecări și tămăduiri ale oamenilor, mai întâi ierta păcatele lor, arătând implicit că suferința respectivă era urmare a păcatului, Sfinții Părinți numesc Mărturisirea Taina vindecării.

Acest lucru este subliniat de Cuviosul Isaia Pustnicul: „ Cei ce voiesc să facă voile lor după trup și nu voiesc să se vindece pe ei înșiși prin sfânta vindecare a pocăinței, ca să se facă curați se vor afla dezbrăcați de haina virtuților în ceasul nevoii”.

Taina Spovedaniei, ca dar de la Dumnezeu, spre iertare și spre îndreptare a omului, atunci când este făcută cu sinceritate și cu părere de rău de către credincios, acesta primește iertare de orice păcat: „ Nu e păcat de neiertat decât cel pentru care nu se face pocăință ”.

Înțeleasă astfel, Spovedania ne apare ca Taină necesară vieții duhovnicești. În acest sens Mărturisirea este observată ca taină a dobândirii sănătății sufletești și trupești: „ Căci precum cei bolnavi au nevoie de tăieri și de arderi pentru sănătatea pe care u pierdut-o, așa avem nevoie și noi de încercări și e ostenelile pocăinței și de frica morții și a muncilor, ca să ne redobândim vechea sănătate a sufletului și să lepădăm boala pe care necumințenia ne-a pricinuit-o ”.

Și nu în ultimul rând, un alt aspect pe care îl cunoaște Taina Mărturisirii este acela de mijloc de progres, de creștere duhovnicească. În spiritualitatea ortodoxă păcatul este considerat ca fiind cel care afectează legătura omului cu Dumnezeu și cu semenii, devenind astfel obstacol în calea credinciosului în drumul său către mântuire.

Caracterizată de părere de rău pentru păcatele săvârșite Mărturisirea ne este prezentată drept Taina care aduce credinciosului mare folos sufletesc: „ Nimic nu pricinuiește ștergerea greșalelor ca pocăința și tăierea răului; nici sporirea mai grabnică a sufletului ca tăierea voilor și cugetărilor proprii…Dar dacă cineva vrea, pune iarăși început prin pocăință. Dacă ai căzut, zice, ridică-te; și dacă iarăși ai căzut, iarăși ridică-te, nedeznădăjduind nicidecum de mântuirea ta , orice s-ar întâmpla ”.

Din aceste cuvinte putem sesiza că Spovedania este Taina prin care credinciosul, ce se pocăiește pentru păcatele săvârșite și făgăduiește că pe viitor nu le va mai săvârși, pune astfel început nou vieții sale.

Pentru ca Spovedania să aibă aceste roade în viața credinciosului care se mărturisește, acesta trebuie, ca înainte de Spovedanie, să se pregătească prin post și rugăciune, citindu-și canonul de dinainte de Spovedanie, și totodată să își facă o cercetare a cugetului său. De asemenea și Spovedania trebuie să îndeplinească unele condiții, tocmai pentru ca cel ce se spovedește să aibă folosul duhovnicesc cuvenit:

Mai întâi Spovedania trebuie să fie benevolă, făcută de bună voie și din toată inima, fără să fie făcută prin constrângere sau din teamă;

Spovedania trebuie să fie completă, știut fiind faptul că nu pot fi iertate decât păcatele care sunt mărturisite;

Spovedania trebuie să fie sinceră și obiectivă, arătându-se păcatele așa cum s-au săvârșit ele, fără a se diminua gravitatea lor și fără a se transfera responsabilitatea asupra altora;

Și nu în ultimul rând, Spovedania să fie făcută cu smerenie, cu zdrobire de inimă, însoțită de părerea de rău pentru păcatele săvârșite și de hotărârea fermă și sinceră ca pe viitor păcate mărturisite să nu mai fie săvârșite. Trebuie spus, și acest amănunt a putut fi observat din cele arătate mai sus, că fără pocăință sinceră și fără dorința hotărâtă de îndreptare spovedania nu a aduce nici un folos celui care se mărturisește.

Așadar îndreptarea noastră se face prin mărturisirea sau spovedirea păcatelor în fata preotului duhovnic. Păcatul apasă conștiința noastră și ne rănește sufletește. Dar prin mărturisire, sufletul se ușurează, inima dobândește pace, conștiința câștigă liniște și împăcare, iar rănile sufletești se vindecă.

După cum bucuriile fiecăruia dintre noi cer să fie mărturisite și prin aceasta își sporesc frumusețea, asemenea și durerile se cer mărturisite, mărturisire care face ca sufletul să se ușureze de povara păcatelor.

Păcatul trebuie să fie mărturisit în fața preotului duhovnic, după cum am putut vedea, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu mai greși, cu credința puternică în Hristos și cu nădejdea în îndurarea și iertarea Lui. Aceasta, pentru a ne păstra curăția sufletului nostru și pentru a nu ne despărți de Dumnezeu.

Sfântul Apostol Iacob ne îndeamnă, zicând : „ Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului ” (Iacob 5, 16).

Așadar, când ne simțim apăsați de păcate, când suntem bolnavi sufletește, cunoscând folosul pe care îl putem dobândi prin Spovedanie, să mergem la preoții Sfintei Biserici și lor să ne mărturisim, ca prin rugăciunea și dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor: „ Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav ș iDomnul îl va ridica, și de a fi făcut păcate se vor ierta lui ” (Iacob 5, 15).

La Spovedanie importantă și semnificativă nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci și căința, adică părerea de rău, regretul pe care le simte creștinul pentru păcatele săvârșite. Fără de căință, Sfânta Spovedanie nu ne aduce roadele dorite, nu ne aduce iertarea și împăcarea cu Dumnezeu. Iar căința trebuie să fie, după cum am văzut, sinceră, deplină și să izvorască din credința, nădejdea și iubirea față Dumnezeu.

Aceeași însemnătate o are și dorința hotărâtă de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viața de dinainte de Spovedanie și cea nouă, care începe îndată după primirea iertării păcatelor, hotărându-ne că vom duce de acum înainte o viață nouă, viață în Hristos, făcând fapte vrednice de pocăință (Matei 3, 8).

Simpla mărturisire sau înșirarea păcatelor fără pocăința cea adevărată și fără hotărâre de îndreptare, Spovedania nu aduce iertarea păcatelor, după cum ne încredințează Sfânta Scriptură : „ Zic vouă, dar de nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel ” (Luca 13, 5).

Cerințele unei folositoare mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o pregătire temeinică din vreme, mai ales prin post și rugăciune. Căci postul este cel care smerește trupul, iar rugăciunea face ca sufletul credinciosului să se deschidă înaintea lui Dumnezeu.

De aceea se cuvine să ne cercetăm pe noi înșine și cugetul nostru și să vedem în ce măsură ne-am împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele și către noi înșine, și așa să pășim către Sfânta Taină a Spovedaniei, Taina care ne renaște, care ne tămăduiește trupește și sufletește, care înnoiește și sfințește viața noastră.

Taina Mărturisirii în Biserica primară

Tradiția Bisericii ne dă încă de la începuturile ei știri despre o mărturisire a păcatelor. Astfel Epistola lui Barnaba, adresându-se creștinului îi spune: ,, să-ți mărturisești păcatele tale”(cap.19).

La fel îi spune creștinului Clement Romanul,, e mai bine să-ți mărturisești păcatele tale decât să-ți împietrești inima(I Cor 5,7), el făcând mențiune și de rolul preotului în primirea mărturisirii și impunerea penitenței ce urma. ,,Prin adresarea către persoana a doua la singular, căreia îi cere să-și mărturisească toate păcatele, acești Părinți ai Bisericii arată că se gândesc la o mărturisire individuală și nu în masă ” .

În secolul al III-lea, în mod clar despre mărturisirea păcatelor vorbește Tertulian. El definește pocăința ca fiind actul prin care ne mărturisim păcatul nostru Domnului. Domnul ne cere acest act de mărturisire, nu pentru că n-ar cunoaște păcatele noastre, ci pentru că penitența ce urmează se naște din ea și e determinată de ea, adică e în funcție de calitatea și mărimea păcatelor mărturisite și de dispoziția sufletească a celui ce le mărturisește. ,,Pentru Tertulian, păcatele se arată lui Dumnezeu prin om, prin Biserică, ceea ce înseamnă prin preot. Din toate expresiile lui Tertulian se vede că mărturisirea era una personală, era o arătare de către fiecare a păcatelor sale, nu o consimțire printr-un simplu – da – căci în cele din urmă nu ar fi putut fi vorba de un sentiment de rușine la cei care le mărturiseau. Mai mult chiar, mărturisirea aceasta era secretă, publică fiind doar penitența ce urma, începând din secolul III, în anumite cazuri, mărturisirii secrete.”

Mult s-a ocupat cu mărturisirea păcatelor și cu penitențe pentru ele Sfântul Ciprian al Cartaginei la mijlocul secolului III. Mărturisirea este pentru Sfântul Ciprian o condiție neapărat pentru obținerea milei lui Dumnezeu în strâmtorări și în necazuri, dat fiind că acestea vin din pricina păcatelor.

De aceea el îi îndeamnă pe păstoriții săi din timpul lui Deciu să-și recunoască fiecare păcatele sale și să expună viața omului vechi. De își vor mărturisi păcatele lor, Tatăl Ceresc îi va curăța și întări în timpul persecuției.

În același timp preoții din Roma sfătuiesc pe cei din Cartagina că au datoria ca pe credincioșii care au căzut în păcat , în timpul persecuției, să-i îndemne să se mărturisească, pentru a-și corecta greșeala. Sfântul Ciprian istorisește mai multe cazuri de împărtășire fără mărturisire.

Astfel relatează cazul unei fetițe pe care părinții, fugind în timpul persecuțiilor au lăsat-o cu doica. Aceasta a dus fetița la magistrați, în fața idolului. Întrucât fetița nu putea mânca carne de la jertfele idolești, aceia i-au dat pâine și vin din cea rămasă de la jertfe. Mai târziu mama și-a reluat fetița, fără să știe de ce s-a întâmplat, întrucât copila nu putea vorbi.

Ducându-o să o împărtășească, copila plângea mereu și nu voia să primească, inima ei mărturisindu-se ca nevrednică, așa cum putea. Împărtășită cu forța, Sângele Domnului n-a putut rămâne în trupul ei întinat. Era în ea o întinăciune ascunsă și nemărturisită. Sfântul Ciprian continuă – aceasta s-a întâmplat unei copile care nu avea încă etatea de a mărturisi păcatul străin, săvârșit cu ea. O alta însă, care, înaintată în vârstă și sporită în ani, s-a apropiat de cei care aduceau jertfa, ea primind nu mâncare ci sabie și luând în gâtlej și în piept un venin mortal a început să se sufoce și, slăbindu-i inima să se sfârșească.

Și sub apăsarea nu a persecuției, ci a păcatului ei, a murit palpitând și tremurând . Sfântul Ciprian ține să repete că Dumnezeu nu poate fi înșelat. Cu cât crede cineva că îl poate înșela pe Dumnezeu, nemărturisindu-și păcatul, cu atât păcătuiește mai mult.

Existența mărturisirii individuale în secolul III e certificată și de Didascalia Apostolilor. Didascalia spune episcopului: ,,Să nu dai pentru fiecare păcat aceiași sentință, ci pentru fiecare una proprie, judecând cu mare chibzuială mare greșeală, pe cele mici și pe cele mari, și într-un fel pe cea cu lucrul, într-altul pe cea cu cuvântul, deosebit pe cea cu intenția, sau calomnia, sau bănuiala. Și unora le vei impune ajutorarea săracilor, altora posturi, iar pe alții îi vei elimina(de la împărtășire) după mărimea păcatului lor”.

Reiese clar din cele expuse mai sus că Euharistia se administra la Sfânta Liturghie după o mărturisire în prealabil a fiecărui creștin, prilej cu care erau opriți de la Împărtășanie cei găsiți nevrednici și puși la pocăință.

Valoarea mărturisirii individuale, ca descoperire individuale din proprie inițiativă a unor păcate știute sau neștiute de alții, o subliniază adeseori Sfântul Vasile cel Mare. El prescrie o pocăință publică de mulți ani, împărțită în mai multe categorii, pentru păcate grele.

Această penitență publică era însoțită și de o mărturisire publică, dar dezvăluirea aceasta în public era precedată de mărturisirea secretă, făcută la duhovnic. Canonul 63 deosebește clar cele două mărturisiri, pe cea de la început și pe cea care era una cu penitența ce-i urma: ,, Cel ce-și mărturisește nelegiuirea cu animalele, va fi ținut tot atâta timp în mărturisire”-. 15 ani ca preacurvarii. Aceiași deosebire între mărturisirea publică și cea individuală o face și canonul 65:,,cel ce-și mărturisește vrăjitoria sau fermecătoria, se va mărturisi aceiași durată ca ucigașul fiind tratat ca cel ce și-a vădit el însuși păcatul”.

De obicei mărturisirea de bună voie înjumătățește timpul pocăinței, prin mărturisire înțelegându-se o descoperire benevolă a păcatului, din proprie inițiativă. Simpla recunoaștere a lui, după ce a fost vădit de altul, se canonisește îndoit. Astfel can 61 spune: ,,cel ce a furat, dacă se acuză pe sine, căindu-se din proprie inițiativă, va fi oprit numai un an de la împărtășirea cu cele sfinte; dacă e descoperit doi ani, iar acest timp va fi împărți în treapta căderii și a împreună stării și apoi să se învrednicească împărtășirii”.

Duhovnicul dă dezlegare numai de cele mărturisite, cele nemărturisite rămân în puterea și judecata lui Dumnezeu.

În Regulile monahale, Sfântul Vasile recomandă monahilor două mărturisiri: una a tuturor faptelor și gândurilor de peste zi, în fiecare seară, în fața obștii. Întrucât păcatele propriu-zise nu trebuie divulgate în public, monahul trebuie să le mărturisească pe acestea acelora care pot să le lecuiască.,, Întrebare: De trebuie mărturisite faptele oprite, fără rușine, tuturor sau numai unora și căror anume? Răspuns: mărturisirea păcatelor are rostul pe care-l are arătarea bolilor trupești. Precum bolile trupești nu le descoperă oamenii oricărora se nimeresc, ci numai celor experimentați în tămăduirea lor, așa și mărturisirea păcatelor să se facă în fața celor ce pot să le tămăduiască.”

Cu alte cuvinte, în Biserica primară mărturisirea nu era publică pentru toate păcatele, ci numai pentru cele mari care necesitau o anumită perioadă de oprire de la Împărtășire.

Publică era penitența, în scop didactic pentru ceilalți, ca văzând pedeapsa păcatelor să nu le săvârșească și ei, pe când dacă ar vedea că păcătoșii nu suferă nimic, atunci motivația lor de a face cele bune ar dispărea.,, Sfântul Vasile spune singur: împărtășania deasă o pot primi numai cei ce nu sunt sub canonul amânării. Iar sub canonul amânării, preotul e dator să pună pe toți cei înșirați în canoanele sale și ale sinoadelor anterioare, dar pentru a-i putea cunoaște pe cei nevrednici de împărtășanie se înțelege că trebuie să-i mărturisească în prealabil pe credincioși<< vai nu numai de cel ce i se împărtășește cu Trupul Domnului fiind în păcate ci și de preotul care o face… nu dați cele sfinte câinilor și nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor>>, vezi să nu scufunzi( înnebunești )pe om în căderea lui ; să nu dai pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile celor nevrednici. Să nu te rușinezi în ceasul acela, de vreunul din cei slăviți ai pământului, nici chiar de cei ce poartă diadema …Celor cărora nu le permite dumnezeiștile canoane nu le-o da, căci sunt socotiți ca păgânii”.

Sfântul Ioan Gură de Aur îi mustră pe cei ce se apropie de Sfintele Taine cu nevrednicie, și se pare că în vremea lui nu erau puțini din aceștia; aceasta se întâmpla datorită faptului că prin desființarea penitenței publice de către patriarhul Nectarie(391) nu se mai făcea o supraveghere și o oprire publică prin diaconi a celor ce, având un timp de penitență , nu trebuiau să se apropie de Sfintele Taine.

Indignat de această apropiere a celor nevrednici de Sf. Împărtășanie, Sf. Ioan Gură de Aur constată cu durere:,, să nu se supere nimeni. Nu voi da nume. Dacă intrând cineva în această biserică, v-ar face să apăreți toți înaintea lui pentru a vă examina pe fiecare, mai bine zis, nu acum ci chiar în ziua de Paști dacă ar cerceta pe cineva cu de-amănuntul pe toți cei ce vin și se spală, după ce s-au apropiat de taine , având astfel de duh încât să știe toate cele făcute cu precizie, ar afla mai multe păcate ca ale iudeilor. Ar afla vrăjitori ce se folosesc de farmece, de blesteme, de traficuri rușinoase, curvari, preacurvarii, bârfitori…și ca să aflați de câtă pedeapsă se fac răspunzători cei stăpâniți de aceste păcate, cugetați la cele vechi- un ostaș a furat și toți au pierit. Cunoașteți istoria – zic de Carmi care a furat un lucru consacrat (Iosua cap 7) acuma sunt pline toate de rele și nimeni nu se teme”.

În vremurile mai noi Biserica a cunoscut un caz excepțional în ceea ce privește spovedania colectivă și mă refer aici la Sfântul Ioan de Kronstadt care, datorită numărului impresionat de credincioși care participau la Sfintele liturghii pe care le săvârșea zilnic nu putea spovedi pe fiecare în parte(la începutul preoției sale și ori de câte ori era cazul și avea timpul necesar practica spovedania particulară).

Episcopul său și mai apoi Sinodul Bisericii Ruse au aprobat spovedania de obște numai în cazul său, fiind considerat unul de excepție. Totuși nu toți aceia care se spovedeau se și împărtășeau: ,,erau cazuri când unor penitenți nu le dădea voie să se împărtășească, chiar dacă se spovedeau. Le spunea: mai întâi du-te și îndreptează- ți viața și apoi vino la Sfintele Taine”

Taina Mărturisirii în practica Bisericii de azi.

Pocăința (Spovedania) este Sfânta Taină prin care credinciosul, mărturisindu-se în fața preotului duhovnic și primind dezlegare de la acesta, primește, prin puterea Duhului Sfânt, iertarea păcatelor mărturisite.

Aceasta Sfânta Taină a fost așezată de Mântuitorul atunci când după ce a făgăduit Sfinților Apostoli că le va da putere să lege și să dezlege zicând: "Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer" (Matei 18, 18), le-a dat cu adevărat, după învierea Sa, puterea de a ierta păcatele prin cuvintele: "Luați Duh Sfânt: cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute" (Ioan 20, 22-23).

De la credinciosul care își mărturisește păcatele se cere căință sau părere de rău pentru păcate și voința sau hotărârea de a-și îndrepta viața, credința și nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu.

După ce s-a spovedit, credinciosul trebuie să țină întru totul canonul pe care i-l dă preotul duhovnic. Căci canonul este o doctorie sufletească pentru însănătoșire, pentru ținerea căii celei drepte și ferirea de păcate, pentru dezrădăcinarea din suflet a obișnuinței de a păcătui și pentru întărirea în bine. Ținerea canonului aduce mari foloase sufletești, iar neținerea lui este păcat.

,,N-a suferit Dumnezeu să-și vadă nenorocită creatura Sa. La momentul potrivit a despicat istoria în două, S-a întrupat și prin jertfa Crucii Sale, Hristos Dumnezeu, ne-a răscumpărat din robia păcatului și a morții, a întemeiat Biserica . În Biserică Sfânta Liturghie ne dă posibilitatea de a ne apropia din nou de Pomul Vieții, de Sfânta Euharistie, de a câștiga viața de veci… Pentru a te apropia de Pomul Vieții, de Sfânta Cuminecătură nu poți rămâne gol ca și Adam cel ce păcătuise, ci trebuie să îmbraci haina albă a harului, a energiei celei necreate pe care o revarsă Dumnezeu în Biserică. Lucrul acesta se realizează pentru neofiți prin Botez, iar pe parcursul vieții prin spovedanie.”

Această lucrare de curățire spirituală, de spălare a veșmântului sufletesc ,, în sângele Mielului” o are duhovnicul în Taina Spovedaniei. Această putere de a tămădui sufletește a trimis-o Mântuitorul slujitorilor săi după înviere când ,, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi”(Ioan 20, 22-23).

Se observă așadar marea purtarea de grijă ce trebuie să o poarte un păstor de suflete pentru cei încredințați lui. În lucrarea sa, duhovnicul trebuie să țină cont întotdeauna de învățătura culeasă din Sfintele Scripturi, din Sfinții Părinți, din experiența marilor duhovnici, precum și de canoanele Bisericii care ar trebui aplicate în duh și nu în literă; în acest sens chiar canonul 102 al sinodului Trulan sfătuiește pe duhovnic:,, se cade ca cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega și dezlega, să cerceteze felul păcatului și aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, și astfel să aducă bolii vindecarea cuvenită, ca nu cumva folosindu-le pe amândouă fără măsură să greșească în privința izbăvirii celui încercat. Căci nu e simplă boala păcatului, ci felurită și în multe chipuri și născătoare de multe vlăstare ale stricăciunii, prin care răul se revarsă din plin și merge înainte până s-ar opri prin puterea vindecătorului. Drept aceea, cel ce arată cunoștință doctoricească în privința sufletului trebuie mai întâi să cerceteze starea celui ce a păcătuit și dacă înclină spre sănătate sau dimpotrivă, cheamă la sine însuși boala prin năravurile sale; să vegheze cum se îngrijește în vremea aceasta de întoarcerea sa, și dacă nu se împotrivește meșterului, și dacă vătămarea sufletului se oprește din pricina doctoriilor puse asupra ei și astfel să se măsoare milostivirea după vrednicie. Căci tot cuvântul lui Dumnezeu și al celui căruia i s-a încredințat cârmuirea de păstor este să aducă înapoi oaia cea rătăcită și să vindece pe cea mușcată de șarpe; și nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii și nici a slăbi frâna spre moleșirea și disprețuirea vieții, ci în orice chip să stea împotriva suferinței fie prin doctoriile cele mai aspre și mai iuți, fie prin cele mai moi și mai blânde și să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinței și îngrijind cu înțelepciune pe omul cel chemat către strălucirea cea de sus. Așadar trebuie ca noi să le știm pe amândouă , și pe cele asprimii și pe cele ale obiceiului, dar să urmăm chipul cel mai îndătinat, la cei ce nu primesc asprimea precum ne învață pe noi Sfântul Vasile.”

Se observă astăzi o desconsiderare totală a sfintelor canoane, mulți socotindu-le depășite sau căzute în desuetitudine. Lucrurile nu stau așa. Orientativ ele rămân valabile. Bagatelizarea păcatelor și tratarea lor cu ușurință duce multe suflete la pierzare. Este grăitor cazul din Pateric când un bătrân din slăbiciune și prea multă iubire față de ucenicul său nu-i dădea canoane și nici nu-l punea la nevoințe.

Pe deasupra, în mod formal, ucenicul ducea o viață evlavioasă. S-a întâmplat că Dumnezeu l-a luat pe ucenic de tânăr de pe pământ. Mare a fost uimirea bătrânului, care se aștepta ca ucenicul lui să ajungă în fericire, când l-a văzut cu duhul, chinuindu-se în iad, și aceasta din pricina toleranței și slăbiciunii lui.

,,Datorită superficialității cu care tratează astăzi preoții păcatele credincioșilor și implicit pe ale lor, vedem prea puțină lume făcând progres spiritual. O consecință mai gravă este aceea că slobozindu-i la împărtășanie fără să le fi dat canonul de pocăință necesar îi împing la sacrilegiu și pierzanie; Sfântul Apostol Pavel dă îndemnul: Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului.(I Cor 11, 28-29 )”

Pentru că nimeni nu își cunoaște sfârșitul și pentru că Domnul dorește ca toți să trăiască în curăție și în sfințenie, este bine ca spovedania să se facă cât mai des, căci nici berzele nu se întorc acolo unde li se strică cuiburile de mai multe ori, tot așa și dracii prin patimile pe care le produc nu se întorc acolo unde credinciosul le dă pe față înaintea duhovnicului fără rușine. ,,Dracii fug de cel ce se mărturisește des pentru că mărturisirea, pocăința, presupune nu numai o enumerare a păcatelor ci și o răscolire lăuntrică, o schimbare a felului de a gândi, de a simți și de a trăi”.

Așadar pentru o curățire autentică este nevoie de o mărturisire cât mai deasă și nu limitată doar la cele 4 posturi, iar de cele mai multe ori doar în postul Mare, atunci când este foarte mare aglomerație, iar mărturisirea este superficială și nu își atinge scopul.

Strâns legat de taina spovedaniei este și canonul pe care duhovnicul este dator să îl dea aceluia care se mărturisește, acesta nefiind pedeapsă pentru păcate ci îndreptar și preocupare duhovnicească, bine știind că timpul care nu este folosit spre zidire este folosit de potrivnicul spre dărâmare; în acest caz socotesc că este de cuviință să menționez Canonul 4 din prescripțiile canonice ce se referă la îndrumarea duhovnicilor în acordarea canonului. ,,Epitimia să nu se dea simplu după cantitatea păcatelor, ci să aibă în vedere și intenția celor ce păcătuiesc, ca nu cumva voind să cârpești ceva ce s-a rupt, mai mare să faci crăpătura, și străduindu-te să îndreptezi ceea ce a căzut mai mare să faci căderea, căci cei bolnavi și cei distrați, dar mai ales cei dedați voluptății lumești, precum și cei ce se fălesc cu originea și puterea lor, cu încetul și puțină atenție dau păcatelor lor, toți aceștia pot, deși nu deplin să se elibereze de răutățile ce îi cuprind. Iar dacă cineva dintr-o dată provoacă îndreptarea , foarte ușor îi va lipsi de îndreptare. Căci sufletul, îndată ce e adus în stare de a fi fără rușine , cade repede în disperare și atunci nu mai ascultă nici de cuvinte blânde, nici prin amenințare nu se întoarce, nici prin binefacere nu se îmboldește ci devine mult mai rău decât acea cetate pe care proorocul dojenindu-o zice : fața ta s-a făcut ca cea a desfrânatei și de nimic nu te rușinezi. Din cauza acesta păstorul trebuie să aibă mare pricepere și să cerceteze din toate părțile starea sufletului. Căci precum mulți sunt cuprinși de nebunie și cad în disperare cu privire la mântuirea lor , deoarece nu au putut să suporte doctoriile cele amare, astfel sunt și cei ce nu dau atenție celor sufletești și din cauză că nu li s-a dat potrivit păcatelor , devin mult mai răi și mai mult păcătuiesc. Prin urmare nimic din acestea nu trebuie să rămână neexaminat, ci toate cercetându-se cu atenție, preotul să aplice cele corespunzătoare, ca nu cumva străduința lor să fie zadarnică”

Acest canon s-a alcătuit pornind de la îndrumările pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le-a dat duhovnicilor din vremea sa.

Spovedania este așadar strâns legată de Taina Sfintei Euharistii și poate fi numită ușa sau calea care duce către ea; de aceea și clericii și mirenii sunt datori să-și mărturisească păcatele săvârșite bine știind că cel ce se apropie de potir cu conștiință laxă în loc de a primi doctorie spre vindecare primește foc spre mistuire.

În canonul dinainte de împărtășanie se regăsesc o mulțime de expresii mai mult decât sugestive în ceea ce privește importanța și modul de pregătire pentru Sfânta Împărtășanie; ,,Mă cutremur, primind focul, să nu mă aprind ca ceara și ca iarba. O, înfricoșătoare Taină! O, milostivire a lui Dumnezeu! Cum eu, tină fiind, mă împărtășesc cu dumnezeiescul Trup și Sânge și mă fac fără stricăciune.”; ,, Ca focul și ca lumina să-mi fie mie Trupul și Sângele Tău cel scump,  Mântuitorul meu, arzând materia păcatului și mistuind spinii patimilor și luminându-mă tot pe mine, cel ce mă închin Dumnezeirii Tale.” ; ,, Spre împărtășirea Sfintelor Tale Taine cum voi îndrăzni eu, nevrednicul? Că de voi cuteza să mă apropii de Tine laolaltă cu cei vrednici, haina mă vădește că nu este de cină și osândă voi pricinui preapăcătosului meu suflet; ci curățește , Doamne, necurăția sufletului meu și mă mântuiește, ca un iubitor de oameni.” ,, Precum voi sta înaintea înfricoșătorului și nefățarnicului Tău scaun de judecată, Hristoase Dumnezeule, primind întrebare și dând răspuns de relele ce am făcut, așa și astăzi, mai înainte de a sosi ziua osândirii mele, stând la sfântul Tău altar, înaintea Ta și înaintea înfricoșătorilor și sfinților Tăi îngeri, fiind înduplecat de mărturia cugetului, pun înainte faptele mele cele rele și fărădelegile, dându-le pe față și vădindu-le. Ci vezi, Doamne, smerenia mea și-mi iartă toate păcatele; vezi că fărădelegile mele s-au înmulțit mai mult decât perii capului meu. Căci ce rău n-am săvârșit? Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu am închipuit în sufletul meu? Că iată și cu faptele am făcut desfrânare și preadesfrânare, mândrie, trufie, batjocură, defăimare, vorbă deșartă, înfierbântare la râs, beție, lăcomie a pântecului, mâncare fără măsură, răutate, pizmă, iubire de argint, iubire de avuție, cămătărie, iubire de mine însumi, iubire de mărire, hrăpire, nedreptate, agonisire de rușine, invidie, grăire de rău, fărădelege; toate simțirile și toate mădularele mi le-am întinat și le-am stricat și de nici o treabă le-am făcut, ajungând cu totul sălaș diavolului.”

,, Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce singur ai puterea să ierți păcatele oamenilor, ca un bun și iubitor de oameni, treci cu vederea toate greșelile mele cele cu știință și cu neștiință, și mă învrednicește ca, fără de osândă, să mă împărtășesc cu dumnezeieștile, preaslăvitele, preacuratele și de viață făcătoarele Tale Taine, nu spre osândă, nici spre adăugirea păcatelor, ci spre curăție și sfințire și spre dobândirea vieții și împărăției ce va să fie, spre zid și ajutor, spre izgonirea celor potrivnici și spre pierderea greșelilor mele celor multe;”. Se înțelege clar că Sfânta Euharistie nu este o răsplată pentru cei vrednici, căci la urma urmei nimeni nu este vrednic de nimic

Rezultă clar că Împărtășania nu este răsplată pentru lipsa de păcate ci ea însăși contribuie la ștergerea și arderea lor în adânca iubire a lui Dumnezeu, în Trupul și sângele Fiului său.

Capitolul II

Aspecte prinvind Sfânta Taină a Euharistiei

și practirarea ei dealungul timpului

Euharistia – temelie a Bisericii și a unității omului în Hristos

Importanța și semnificația Euharistiei sunt fundamentale și maxime pentru viața omului, pentru viața lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om și Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Impărăția Sa. Ea susține creșterea permanentă a creștinilor în Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos și între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării, 30 al iubirii și a unității profunde a oamenilor în Domnul nostru Iisus Hristos, a mântuirii în El și prin El.

Dumnezeiasca Euharistie ne uneste cu Mântuitorul Iisus Hristos și pe noi unii cu alții, deoarece toți credem în Unicul Hristos – Care este ieri, azi și în veci Același și prin Care ne împărtășim cu aceleași Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii și a unității Bisericii fiindcă în ea se pecetluiește unitatea de credință încununând Liturghia Cuvântului. Dumnezeiasca Euharistie se săvârșește în adunarea credincioșilor, în prezența întregii comunități și în cadrul liturgic.

În acest context ideea de Biserică și cea de Liturghie au unul și același conținut, ele nu pot fi cu nimic separate, iar faptul euharistic săvârșit în cadrul lor cimentează desăvârșit această inseparabilitate de esență dintre ele. Ideea de comuniune în Hristos este eminamente bisericească și liturgică. Ideea de comuniune este cea care definește în primul rând Biserica. Ideea comunitar-eclesioligică este redată deplin în realitatea euharistică, unde pâinea și vinul euharistic sunt simboluri ale ideii de comuniune. Ele înfățișează imaginea cea mai sugestivă a ideii de unitate în pluralitate. Ele devin realități supreme ale acestei idei, în faptul euharistic, adică „taina însăși a Bisericii lui Hristos” (Sf Ioan Gură de Aur).

Ideea de pâine unică analizată în realitatea euharistică, înfățișează cea mai reușită imagine a Bisercii sub aspectul ei de adunare, de comunitate, idee admirabil exprimată de învățătura celor doisprezece Apostoli, unde se analizează ingenios iconomia pâinii euharistice: „Precum această pâine era risipită pe munți și după ce s-a adunat s-a făcut una, așa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii, întru împărăția Ta”, imagine cuprinsă și în vinul euharistic, care și el după cum citim Areopagitul “deși din mai multe boabe devine după tescuire un singur tot, o singură băutură sfântă, însemnând și el ca și pâinea, unirea creștinilor în Hristos”.

Biserica este nume de adunare pentru că “Biserica este acolo unde este adunarea euharistică, ce se împărtășește de Hristos întreg”. Astfel, putem afirma că adunarea euharistică este expresia unității Bisericii dar semnul distinctiv empiric al ei. Prin faptul euharistic pe care se axează, Liturghia reprezintă chintesența cultului creștin, care în amploarea lui, se desfășoară pe plan eclesiologic liturgic, ideea de Biserică și de Liturghie fiind un singur tot.

Credința Bisericii este ancorată adânc în Hristos ca realitate plenară, care încorporează în Trupul Său tainic, într-o unire ascendentă, toate membrele Sale care se împărtășesc din relația de iubire și comuniune cu El, în gradul suprem prin Dumnezeiasca Euharistie. “Săvârșin-du-se bisericesc – liturgic, Dumnezeiasca Euharistie cere participarea la cult a întregii comunități“ căci „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” ( Matei, XVIII, 20).

Aceasta înseamnă că încorporarea noastră în Hristos prin Liturghie și Euharistie, implică în același timp și stabilirea unei comuniuni cu celelalte mădulare are trupului lui Hristos. Biserica este acolo unde se lucrează împărtășirea euharistică, unde toți sunt părticele ale aceluiaș nucleu –Hristos – și unde individualismul se dezintegrează formând o structură diametral opusă, închegată – unitatea tuturor în și prin Hristos. Când spunem Biserică, spunem defapt poporul lui Dumnezeu chemat să se adune acum în Trupul lui Hristos, căci “Plenitatea Trupului este dată în Euharistie, ceea ce înseamnă că toată adunarea euharistică, posedă toată plenitudinea Bisericii lui Dumnezeu în Hristos”.

Unitatea ce se realizează prin Euharistie, este indisolubilă, pentru că prin intermediul ei “Hristos se imprimă până în carnea și Sângele nostru, producându-se o adevărată comuniune de carne și de sânge, purificate și penetrate de Duhul”. Fără împărtășirea de Trupul și Sângele lui Hristos și fără unitatea credinței, Biserica nu ar putea exista. În ortodoxie, unitatea de credință este cea care deschide calea înaintării spre Tainele lui Hristos. Deci unitatea credinței și convingerea că prin euharistie ajungem la împărtășirea de Însuși Hristos, sunt solidare în Ortodoxie cu convingerea despre Biserică ca unitate profundă a credincioșilor cu Hristos și între ei în Hristos. Fără unitatea de credință și fără o Biserică în acest înțeles, nu s-ar putea realize o astfel de împărtășire euharistică pentru că “Trupul lui Hristos sau Biserica, se zidește în mod sinergic, prin unitatea credinței membrilor ei și prin trupul personal al lui Hristos” .

Puterea care zidește își ia seva din acest “trup personal al lui Hristos”și se manifestă și prin unitatea de credință a membrilor Bisericii. Creștinii bisericii primare pretutindeni unde se aflau, formau un corp unitar pentru că frângerea pâinii întărea unitatea credinței și a dragostei, creând între ei o legătură indisolubilă.

Pentru a menține nealterată această unitate, reprezentanții Bisericii se îngrijeau și insistau asupra necesității de a păstra intact depozitul și unitatea credinței. Nu se poate concepe unitatea credinței în Hristos fără unitatea adevărului despre Hristos.

Toate adevărurile credinței noastre, toate adevărurile dumnezeiești, sunt legate de credință căci prin ea le primim și prin ea creștem în ființa noastră. Euharistia și din acest punct de vedere este Taina unității celei mai înalte pentru că ea implică gradul cel mai înalt al credinței și al unității de credință, atât înainte de împărtășirea de Hristos cât și după împărtășirea de El.

De aceea este necesar ca adevărul euharistic conținut în Revelație, să fie la rândul său unul singur și aparținând unei singure Biserici adevărate. Numai în acest context se poate vorbi de Sfânta Euharistie ca plenitudine a Bisericii, înțelească ca fiind unitatea desăvârșită a credincioșilor cu Hristos și între ei.

O fisură a unității de credință este îndoiala: “Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?” (Fac. III, 1) Rugăciunea însă e arma prin care se realizează ridicarea noastră în comuniune cu Dumnezeu. La aceasta ajută mai ales rugăciunea în comun așa de des folosită în practica Bisericii “Caută cu ochiul Tău, întru milă Bunule, spre rugăciunea noastră, a celor ce ne-am adunat astăzi în casa Ta, cea Sfântă”.

Totodată, rugăciunea liturgică ne pune în situația de a ne uni mereu cu semenii noștri pentru că ea nu este un act singuratic, individual, ci este o rugăciune a Bisericii o lucrare cu caracter universal. Aici creștinul simte căldura rugăciunii tuturor, el se simte părticică a totului iar căldura comuniunii o simte în sângele pe care îl beau toți din același Potir. “Toți suntem un trup tainic în Hristos. Iată taina rugăciunii comune, a rugăciunii fiecăruia pentru toți și a tuturor pentru fiecare”.

Sfânta Liturghie este inima tuturor rugăciunilor Bisericii, inimă de adâncă și largă comuniune, mai ales prin aducerea jertfei euharistice. Comuniunea de rugăciune ce leagă pe credincioși întreolaltă și cu preotul liturghisitor, o evidențiază N. Cabasila astfel: „Nu numai preotul lor se roagă pentru ei, sau în numele lor, ci și ei se roagă pentru preotul lor”.

Numai așa înțelege Biserica sensul ei, în Duhul iubirii de care este însuflețită și pe care ni-l transmite și nouă, căci Duhul Sfânt sălășluiește în toți credincioșii care îl primesc în mod sacramental pe Hristos, Deasemenea, comuniunea tinde mereu la lărgirea și adâncirea ei între Capul-Hristos și mădularele Sale. „Ridică împrejur ochii tăi Sioane și vezi că iată au venit la tine, ca niște făclii de Dumnezeu luminate, de și de , de la mare și de la răsărit, fii tăi, întru tine cuvântând pe Hristos în veci”.

În comuniunea Bisericii sunt nu numai cei de pe pământ dintr-un timp oarecare, ci comuniunea ei depășește granițele timpului și ale spațiului, pentru că aici toți se roagă pentru toți. Ceea ce susține comuniunea întregii Biserici, este harul Dumnezeiesc comunicat din Mântuitorul prin Duhul Sfânt în Sfintele Taine, „ Cu înaltă glăsuire se aude în Biserica lui Dumnezeu strigâd: Cel însetat să vină să bea. De aceea cei ce se împărtășesc se vor sătura și vor lăuda taina cea mare a bunei credințe”.

Duhul este cel ce înfăptuiește armonia membrelor Trupului tainic căci Sfânta Scriptură spune că „Trupul ține de cap ca niște încheieturi și legături”.( Colos. 2, 19) Aceștia sunt episcopii și preoții Bisericii: „având mai ales de întreținut legătura dintre membre și între membre și corp, prin revărsarea harului prin ele”.

Astfel, unitatea crestină se răsfrânge asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Impărtășanie o prefigurează, Impărăția lui Dumnezeu cea veșnică pe care o pregustăm încă din viața aceasta terestră și care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevarului și în bucuria Impărăției.

Acel „să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”, ne arată scopul pentru care ne adunăm în Biserică. Prezența noastră acolo ne dă prilejul de a ne bucura de binecuvântarea prezenței lui Dumnezeu, care acolo se prezintă personal. Pentru aceea ne aflăm acolo, ca jertfind împreună cu Iisus Hristos și persoana noastră, să întrăm prin Fiul, iar asigurarea noastră în acest sens este Sfânta Euharistie. Prin intermediul ei, noi ne predăm împreună cu Hristos, Tatălui ca prin actul jertfei trăită, nu „atât ca act purtător de tristețe pentru păcat, ci ca act de bucurie” pentru că prin el am fost curățiți și de aceea bucuria este defapt „ bucuria elanului de a sparge zidurile individualismului și de a ieși în larg, în Dumnezeu, în ambianța comunitară”.

Prezența lui Hristos în Euharistie este o prezență iradiantă și care leagă comunitatea în mod tainic cu această prezență. Sensul curent și clasic al Euharistiei este comuniunea. Sfânta Euharistie este înainte de toate o părticică de hrană desprinsă din trupul euharistic, este actul de consumare al acesteia integrând toate subiectele în Trupul lui Iisus Hristos.

Este ceea ce subliniază Apostolul: "Ca o pâine, un trup suntem cei mulți, căci toți ne împărtășim dintr-o pâine".(I Cor. 10, 17) În pâinea euharistică, toți creștinii formează o unitate asemenea boabelor de grâu în pâine. În ea sunt adunate și strânse la un loc toate mădularele Bisericii, după cum în pâine sunt împreunate o multime de boabe de grâu.

Dar această unitate nu rămâne doar simbolică fiindcă ea se arată în chip real prin mâncarea Trupului lui Iisus Hristos și fiindcă toți se satură din aceeași pâine, ei sunt cuprinși prin această împărtășire obștească într-o comuniune. Există de aceea o pâine și un singur Trup, adică o Euharistie și o Biserică.

Primindu-L în noi pe Cel ce nu se împarte, noi formăm un tot unic. Sfânta Euharistie prin elementele sale de pâine și de vin așezate pe Sfântul Disc, simbolizează unitatea Bisericii care prin prefacerea Sfântului Agneț și prin împărtășirea membrilor Biserericii, realizează în mod real această unire, cei care se împărtășesc devenind adevărate mădulare ale Trupului lui Hristos.

Fericitul Augustin, aprofundează cu multă virtuozitate semnificația comunitară (eclezială) a elementelor euharistice în catehezele sale ținute credincioșilor. El se adresează astfel celor nou botezați: "Vi se zice: trupul lui Iisus Hristos și voi răspundeți, Amin. Și fiți deci, membre ale Trupului lui Iisus Hristos, pentru ca să fie adevărat Amin-ul vostru. Și pentru ce acest mister este făcut cu pâine? Să nu zicem nimic de la noi înșine. Să ascultăm pe Apostolul, care, vorbind despre această taină, zice: Cei mulți, toți suntem un singur Trup, o singură pâine. Înțelegeți și bucurați-vă. Unitate, evlavie, dragoste. O singură pâine! Și această pâine unică? Un singur trup făcut din mulți. Gândiți-vă că pâinea nu se face cu un singur grăunte, ci cu mai mulți….Astfel, Domnul a voit ca noi să-I aparținem și El a consacrat pe altarul său misterul păcii și unității noastre".

Deci, unirea care se realizează între Hristos și persoanele umane care se împărtășesc de El, “nu se reduce la o simplă legătură simbolică sau metaforică, ci este o încorporare reală, fizică, substanțială a fiecărui credincios în parte și a tuturor laolaltă, adică a comunității întregi sau a Bisercii în Trupul lui Hristos”.

Săvârșirea Euharistiei în Biserică are importanță eshatologică pentru că venirea Actuală a lui Hristos la credincioși în Euharistie, indică venirea Sa viitoare în slavă. Euharistia ne dă de aici arvuna unirii veșnice cu Hristos, ne plasează anticipat în această unire și ne arată perspectiva unei euharistii desăvârșite cu Hristos – “Cel ce se sfărâmă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururi și niciodată nu se sfârșește” – în veșnicie.

Ea actualizează într-un dinamism convergentspre plenitudinea existenței, marile potențialități umane, care semnifică și simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea, adică “o dăruire și un imn de laudă adus neîncetat Creatorului, o comuniune universală în Trupul lui Hristos, o împărțire a dreptății, a iubirii și a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea și mântuirea tuturor în Hristos Domnul și prin Hristos”.

Euharistia în Biserica primară.

Sfântul Luca ne relatează că în Biserica primară creștinii: ,,stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni”(Faptele Ap. 2,42). Liturghia era și este cea mai înaltă și sfântă comuniune a creștinilor cu Hristos și întreolaltă.

Cei prezenți la Liturghie se împărtășeau. Dacă cineva făcea o mare greșeală nu mai participa la Liturghie cu credincioșii ci stătea în pridvor cu catehumenii și-și făcea canonul.

,,În antichitatea creștină toți credincioșii care participau la Sfânta Liturghie se împărtășeau cu Sfintele Taine. Fapt firesc, căci scopul Liturghiei este constituirea laolaltă a tuturor credincioșilor, rugăciunea lor comună și împărtășirea lor cu Hristos prezent în Euharistie sub forma pâinii și a vinului.”

Liturghia era socotită și trăită ca ,,Masă a Domnului” la care sunt invitați toți cei care au primit botezul și se numesc creștini. Iar această „Masă” sau „Cină” devenea ,,Memorial al Domnului” căci în cursul ei credincioșii în frunte cu preotul sau episcopul comemorau și triau împreună cu Hristos toate actele Sale mântuitoare: Nașterea, propovăduirea Evangheliei, Patimile, Moartea, Înălțarea la Cer și pogorârea Duhului Sfânt. Împărtășirea cu Sfintele Taine la fiecare Liturghie reprezenta pentru primii creștini punctul culminant al adunării euharistice, sensul însăși al ei, care este unirea cu Hristos, pentru a ,,trăi în Hristos”(Galateni 2,20).

Printre primele date care ne provin din această perioadă sunt acelea din Învățăturile celor doisprezece Apostoli numită și Didahia. Ne interesează în mod special acele date care scot în evidență cum și cine se putea împărtăși. Aflăm așadar că numai cei care au primit Botezul creștin se pot apropia de Potir și aceasta numai după o mărturisire în prealabil a păcatelor. ,,În Biserică să-ți mărturisești păcatele tale și să nu te duci la rugăciune cu conștiința rea. Aceasta este calea vieții”, iar puțin mai departe spune ,,Când vă adunați în Duminica Domnului, frângeți pâinea și mulțumiți, după ce mai întâi v-ați mărturisit păcatele voastre ca jertfa voastră să fie curată”.

O altă condiție pentru primirea Sfintei Euharistii era aceea a păcii cu semenii, astfel că aceia care erau în ceartă, ură sau dușmănie nu se puteau apropia după cum și spune:,, Tot cel ce e certat cu tovarășul său să nu vină împreună cu voi până ce nu se împacă pentru ca să nu se pângărească jertfa voastră”.

De aceea atunci când cineva păcătuia de moarte prin lepădarea de Hristos, ucidere, desfrânare, hoție sau alte fapte grave făcea mai întâi penitență câțiva ani de zile și doar după aceea era reintegrat în comunitatea euharistică și se împărtășea cu Sfintele Taine. Pe timpul penitenței, un astfel de credincios nu avea voie să participe la Liturghia credincioșilor ci doar la Liturghia catehumenilor, trebuind să părăsească biserica împreună cu aceia care se pregăteau pentru primirea Botezului.

Tot aici găsim una dintre cele mai vechi rânduieli ale Euharistiei, în sensul că autorul sfătuiește pe cititori ca să se roage întâi pentru potir amintind de David, iar mai apoi pentru pâine: ,, Iar cu privire la Euharistie așa să faceți: Mai întâi cu privire la Potir – îți mulțumim Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o cunoscută prin Iisus Fiul Tău; Ție slavă în veci. Mai apoi cu privire la frângerea pâinii – îți mulțumim Ție, Părintele nostru, pentru viața și pentru cunoștința pe care ne-ai făcut-o nouă prin Iisus. Ție fie slava în veci Amin. După cum această pâine frântă era împrăștiată pe munți și fiind adunată a ajuns una, tot așa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împărăția Ta. Nimeni să nu mănânce nici să bea din Euharistia voastră, ci aceia care au fost botezați în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta a spus Domnul – nu dați cele sfinte câinilor”.

Este scos aici în evidență unul dintre aspectele esențiale ale Euharistiei și anume acela de adunare și comuniune a celor botezați cu Hristos. Tocmai de aceea creștinii care s-au depărtat din sânul Bisericii sau au căzut în erezie nu se pot împărtăși până când nu revin la dreapta mărturisire, comuniunea cu cei căzuți înseamnă o cădere a acelora care fac aceasta deși sunt drept – mărturisitori.

Rolul Euharistiei este și acela de a da viață veșnică celor care o primesc după cum spune chiar Domnul Iisus Hristos: ,, cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, iar Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 54). O altă sursă din care ne provin informații despre oficierea Sfintei Euharistii ne provin din scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian.

Astfel aflăm că creștinii – ,, Își recunosc vina sau greșeala de a se fi adunat într-o zi anume înainte de a se lumina de ziuă pentru a se ruga lui Hristos ca unui zeu și de a se uni toți prin același jurământ, dar fără scopuri rele, de a nu comite furt, adulter, de a nu-și călca niciodată cuvântul și de a nu trăda încrederea acordată.

Apoi au obiceiul de a se separa și de a se aduna iar pentru a mânca împreună.”. Informațiile sunt oarecum sărace dacă stăm să ne gândim că autorul nu cunoștea temeinic credința creștinilor și evlavia lor față de Euharistie, el descrie mai degrabă ceea ce înțelegea din exterior și aceea nu printr-o atentă analiză oculară, el bazându-se mai ales pe mărturiile celorlalți.

Totuși pasajul de mai sus scoate destul de bine în evidență faptul că înainte de primirea Sfintei Împărtășanii creștinii aveau obligația de a se opri de la orice lucru rău și de a-și lua angajamentul de a săvârși cele bune. Este mai degrabă o mărturisire a gândurilor pe care am putea să o asociem cu spovedania.

Totuși, după cum bine știm, în Biserica primară spovedania nu era întotdeauna particulară ci întâlnim ceea ce numim, Spovedanie generală, abia Arhiepiscopul Nectarie al Constantinopolului 381-397 – deci în secolul al IV-lea introduce ca practică spovedania particulară. Acum duhovnicul acordă celui ce se mărturisește mult mai multă atenție și sfaturi pentru problemele sale concrete cu care se întâlnește.

O altă caracteristică importantă în ceea ce privește săvârșirea și administrarea Sfintei Euharistii, în Biserica primară și chiar de la instituire – la Cina cea de Taină – o constituie faptul că ea se săvârșea după masă – găsim vorbindu-se de ,,Paharul Binecuvântării” din care se gusta după masă.

Cu alte cuvinte Sfânta Euharistie nu se administra pe stomacul gol așa cum se face astăzi. Sfântul Apostol Pavel îi sfătuia pe Corinteni zicându-le ca atunci când se adună pentru agapă să se aștepte unii pe alții și numai după ce au sosit toți să săvârșească frângerea pâinii, el mai spune că acelora care se scuză că nu pot aștepta pe ceilalți din cauză că le este foame, să mănânce acasă ,, De aceea, frații mei, când vă adunați ca să mâncați, așteptați-vă unii pe alții. Iar dacă îi este cuiva foame, să mănânce acasă, ca să nu vă adunați spre osândă. Celelalte însă le voi rândui când voi veni.”(I Cor 11, 33-34.)

Se pare că la aceste agape se întâmpla ca unii dintre cei ce se adunau sa facă anumite greșeli – de pildă aceea că se îmbătau înainte de frângerea pâinii producând astfel neorânduială și căzând și în păcat față de Dumnezeu. Se mai întâmpla ca unii, fie de foame, fie din lăcomie se grăbeau să ia mai multă mâncare din cea pusă pe masă, astfel că unii rămâneau flămânzi.

Aceste fapte duceau bineînțeles la dezbinări și neorânduială, fapt pentru care Sfântul Pavel nu stă impasibil, ci scrie:,, Și aceasta poruncindu-vă, nu vă laud, fiindcă voi vă adunați nu spre mai bine, ci spre mai rău. Căci mai întâi aud că atunci când vă adunați în biserică, între voi sunt dezbinări, și în parte, cred. Când vă adunați deci laolaltă, nu se poate mânca Cina Domnului; Căci, șezând la masă, fiecare se grăbește să ia mâncarea sa, încât unuia îi este foame, iar altul se îmbată” (I Cor 11, 17-21.)

Putem spune, bazat pe învățătura de credință a Bisericii Ortodoxe, pe Tradiția și practica sa, că Euharistia are rolul de a zidi Trupul mistic al lui Hristos, deci are un puternic caracter comunitar și de comuniune.

Astăzi din păcate se pare că intervine un anume egoism atunci când credinciosul se apropie de Sfintele Taine, dorește să îi fie lui bine și condamnă pe aceia care nu se pregătesc asemenea lui pentru Împărtășire. Poate că aici este germenul acelei ,,vrednicii” care împarte pe credincioși în două tabere – unii care doresc o Împărtășire deasă, iar alții din contră , una rară.

Tot o greșeală este și aceea că la agapele creștine din vechime când participanții contribuiau după puterea lor pentru punerea pe masă a bucatelor – a început ca unii să aducă de acasă mâncăruri din care mâncau doar ei, fiecare mâncând ceea ce aducea, astfel că cei bogați mâncau mai bine, iar cei săraci, din contră, mai puțin bine.

La anumite agape se constata că se formau ,,bisericuțe, bisericuțe.” Era astfel grav afectat aspectul comunitar al Euharistiei, și în loc ca ea să adune și să consolideze, prilejul adunării pentru săvârșirea ei devenea motiv de dezbinare.

Aceste practici greșite și obiceiuri rău înțelese i-a determinat pe Părinții Bisericii să facă o anumită schimbare formală în ceea ce privește administrarea Sfintei Euharistii și anume aceea ca ea să nu se mai săvârșească după ce s-a mâncat în prealabil, ci pe stomacul gol. Se punea astfel rânduială și motivele de dezordine erau înlăturate.

Astăzi se cunosc anumite cazuri când Sfânta Euharistie se poate administra și după ce s-a mâncat; mă refer aici la cazul când o persoană este pe patul moarte și cheamă preotul pentru a o cumineca înainte de a ieși din viață. Chiar dacă acea persoană a mâncat, din iconomie se împărtășește; motivul pentru aceasta îl constituie atât practica Bisericii primare cât și pocăința tâlharului de pe cruce.

O a doua excepție de la regulă o constituie cazul copiilor sub trei ani care pot mânca înainte de a fi împărtășiți. Ei neînțelegând de ce nu trebuie să mănânce înainte de Sfânta Împărtășanie pot fi împărtășiți. Catehismul ortodox spune că până la șapte ani copii se pot împărtăși fără spovedanie, ei neavând conștiința păcatului, însă începând cu vârsta de trei ani ei ar trebui obișnuiți treptat cu faptul că nu trebuie să mănânce înainte de a se împărtăși.

În perioada apostolică și continuând cu Sfinții Părinți ai Bisericii participarea la Sfânta Liturghie și împărtășirea erau 2 aspecte esențiale în viața creștinului, de aceea forte puțini erau aceia care nu se Împărtășeau atunci când asistau la săvârșirea Sfintei Liturghii. Ne atrage atenția în mod deosebit evenimentul petrecut în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, atunci când acesta observând că creștinii se apropie de potir fără o pregătire specială a ținut o cuvântare mai aspră, lovind în păcatele pe care contemporanii săi le săvârșeau, dar pentru care nu se îngrijeau să primească dezlegare. Se pare că credincioșii au fost atât de iritați de remarca arhiereului lor încât au început să se dezbine și să spună că el sfâșie Biserica. Se înțelege așadar că Sfântul Ioan Gură de Aur aduce o idee nouă, dar care nu este primită cu mare entuziasm de credincioșii săi. În duminica următoare el a meditat mai mult la conținutul cuvântării sale din Duminica precedentă și și-a dat seama că deși ceea ce spunea este just ar fi trebui să o spună în altă manieră. Așa a luat naștere celebra ,,Omilie despre predicator”, pe care fiecare preot și teolog trebuie să o aibă în minte și în inimă atunci când dorește să vorbească ori de la amvon ori față către față cu credincioșii spre zidirea lor sufletească și al cărei conținut ar trebui să rămână mereu viu în inima și mintea lor.

O aruncare numai a privirii peste canoanele Sfântului Vasile și orice creștin al zilelor noastre se îngrozește; ar observa că dacă le-ar aplica, multă vreme ar sta departe de Sfânta Împărtășanie; Sfântul Ioan Postitorul, sau cel Milostiv se pare că ar aduce în canoanele sale o oarecare ușurare în privința termenelor de oprire de la Euharistie, însă nici chiar acesta nu ar schimba radical situația. Am înțelege de ce canoanele din perioada secolelor IV-VI sunt atât de severe dacă ne gândim că aceasta este perioada în care o mulțime de păgâni și idolatri se convertesc masiv la creștinism, mulți dintre ei fără o pregătire temeinică, fără o perioadă de catehumenat suficient de lungă pentru a înțelege și a se iniția suficient în tainele creștine.

Aceștia veneau cu obiceiurile lor, multe păguboase pentru viața Bisericii; mulți nu doreau neapărat o îmbunătățire a vieții spirituale prin primirea botezului și a titulaturii de creștin, ci doar o îmbunătățire a vieții acesteia bine știind că împăratul Teodosie cel Mare promulgă legea prin care se oferea numai creștinilor posibilitatea de a ocupa funcții importante în imperiu.

Acesta este poate numai unul dintre multele motive ce nu ar fi trebuit să îi convingă pe păgâni să primească creștinismul. Biserica ieșea din catacombe, se înălțau biserici strălucitoare, numărul creștinilor creștea masiv pe zi ce trecea, dar din păcate, odată cu aceasta slăbea și trăirea ortodoxiei, în sensul că nu toți acordau atenția și importanța cuvenită trăirii în spiritul Evangheliei.

Este mai mult decât grăitor faptul că atunci când împărăteasa Olga a Rusiei și regele Ștefan al maghiarilor se convertesc la creștinism țările lor devin creștine. Oare toți locuitorii erau atât de convinși de creștinism, sau urmau niște decrete imperiale, respectiv regale? Bineînțeles că mare a fost misiunea acelora care au mers în mijlocul poporului spre a-i catehiza și a-i convinge să renunțe la vechile obiceiuri de dragul noii credințe.

Tocmai de aceea canoanele Sinoadelor Ecumenice și ale Sfinților Părinți ne par grele, din pricină că acești noi convertiți ar fi produs mari rupturi și practici ce nu își au locul în Biserică. Ele sunt așadar niște faruri și niște repere de netăgăduit în ceea ce privește acrivia în păstrarea și propovăduirea dreptei credințe. Astăzi, când tot mai multe secte, mișcări religioase și pseudo – religioase își fac simțită prezența este nevoie de o reevaluare și de o reașezare la locul de cinste al Sfintelor canoane, cu convingerea fermă că acestea sunt singurele în stare să instaureze o ordine în sufletele noastre; în marea de idei, unele mai trăsnite decât altele, în relativismul în care se zbate lumea, în dorința de a contesta orice lucru sau idee înainte de a proba, este absolut necesar punem ordine în viața noastră , iar atunci când ne apropiem de Sfânta Euharistie să nu o facem cu îndoială, necredință și micime de suflet, ci cu convingerea de nestrămutat că este singurul lucru sigur de pe fața acestui pământ , în timp ce toate celelalte pot fi puse la îndoială, contestate și tăgăduite.

Poate că cel mai mare păcat este acela că ne apropiem de Sfântul Trup și Sânge fără credință nici măcar ,,cât bobul de muștar”(Matei 17, 13), celelalte păcate, oricât de multe și de grele primesc iertare și dezlegare într-o fracțiune de secundă dacă sunt mărturisite cu părere de rău și cu nădejde în marea iubire a lui Dumnezeu; la acest lucru contribuind pe deoparte Spovedania pentru cele mărturisite, iar pentru cele uitate(fără voință) sau pentru cele pe care credinciosul nu le cunoaște (din neștiință, uitare sau neaducere aminte cf Molitfelnic – rugăciunea de dezlegare) contribuie Sfânta Împărtășanie, ,, focul care arde spinii tuturor păcatelor”. Se înțelege că Sfintele canoane ar trebui să reocupe locul pe care l-au avut în perioada în care au fost scrise, însă nu ar trebui să se facă neapărat o reașezare în literă ci în Duh.

Am cădea întru-un rigorism și un extremism periculos dacă le-am aplica doar în literă și nu în duh; iar roadele la nivelul sufletului nu s-ar vedea. Ar trebui să înțelegem în primul rând din asprimea canoanelor putoarea păcatelor pe care le săvârșim cu atâta ușurință, astfel încât nici măcar medicamentele nu sunt bune de dat acestora.

Prin săvârșirea păcatelor ne îndepărtăm pe noi înșine de Sfântul Potir, dar aceasta nu ar trebui să ne ducă în cele din urmă la o resemnare și să ajungem să ne împărtășim o dată, de două sau trei ori pe an, numai de sărbătorile mari, căci și Sfântul Ioan Gură de Aur spune:,, cel ce nu este vrednic să se împărtășească la fiecare Sfântă Liturghie, nu este vrednic să se împărtășească nici în noaptea de Paști”.

Cu alte cuvinte nu sărbătoarea Paștelui conferă celui ce dorește să se împărtășească vreun drept de a se apropia de Sfântul Potir, bine știind că Euharistia este aceiași în orice loc și timp dacă este săvârșită după rânduiala Bisericii.

Sfântul Teofilact al Bulgariei, în comentariul său la Evanghelia după Matei, spune: „Iar zicând: „Acesta este trupul Meu”, arată că însuși Trupul Domnului este pâinea care se sfințește în Altar, iar nu închipuire. Că nu a zis: „aceasta închipuie Trupul Meu”, ci „acesta este Trupul Meu”. Iar Trupul Domnului cu negrăită lucrare se preface, deși nouă ni se arată a fi pâine. Că de vreme ce suntem neputincioși a primi să mâncăm carne crudă și trup de om, de aceea pâine ni se arată, dar trup cu adevărat este .

Materia Sfintei Euharistii este pâinea și vinul, ca produse specifice ale priceperii omenești în materie de hrană. Pâinea trebuie să fie de grâu curat, dospită, cum a fost la Cina cea de Taină, iar vinul să fie curat, din struguri, indiferent de culoare, amestecat cu puțină apă, ce se toarnă în potir la proscomidie.

Momentul prefacerii cinstitelor daruri de pâine și vin ce sunt puse înainte în Trupul și Sângele Domnului este acela în care preotul liturghisitor rostește epicleza sau rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt peste darurile euharistice și le binecuvintează, pentru ca Duhul Sfânt să le prefacă în Trupul și Sângele Domnului.

Săvârșitorii acestei sfinte taine sunt episcopii și preoții, ca urmași ai Sfinilor Apostoli, cărora Mântuitorul le poruncise: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” ( Lc. 22, 19; 1 Cor. 11, 26). În cazuri excepționale, când creștinul este pe moarte, diaconul poate transporta Sfintele Taine și împărtăși pe cei bolnavi, dar numai cu acordul episcopului sau preotului. Dacă lipsește preotul, ieromonahii și pustnicii care trăiesc retrași departe de biserici și de preoți pot să se împărtășească și singuri, dacă au cu ei Sfintele Taine.

Despre preoți ca săvârșitori ai Tainei Sfintei Euharistii, părintele Dumitru Stăniloae spune că el este cel ce leagă Euharistia de Biserică, deoarece episcopul sau preotul sunt sfințiți de Dumnezeu în Biserică și pentru Biserică, având să săvârșească tainele în ea și pentru ea . De asemenea, tot părintele Stăniloae spune că „preotul dă fermitate simțirii sale și a credincioșilor că prin el lucrează Hristos, prin importanța ce o are în slujba lui rugăciunea Bisericii pentru comunitate și pentru credincioși. Importanța lui e implicată în smerenia lui, manifestată în rugăciunea autorizată de Hristos și de Biserică. În aceasta se simte prezența lui Hristos.

Prin rugăciunea Bisericii el se supune lui Hristos, așteptând totul de la El, dar se și unește cu El. Și nu se supune și nu se unește ca persoană particulară, ci ca reprezentant al comunității și al credincioșilor, căci el se roagă pentru comunitate și pentru credincioși și în el și cu el se roagă comunitatea și credincioșii .

Primitorii sunt toți cei care s-au pregătit în prealabil, adică s-au spovedit, au ținut post, și-au îndeplinit canonul dat lor de preotul duhovnic și au primit dezlegare de la dânsul de a se împărtăși cu Sfintele Taine. Căci spune Sfântul Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului” (1 Cor. 11, 28-29). Sunt opriți de la Sfânta Împărtășanie cei care au asupra lor blestem de la episcop, care sunt opriți de părinți ori de duhovnic, desfrânații, concubinii, furii de cele sfinte, descântătorii, fermecătorii, vrăjitorii, bețivii și turbulenții cunoscuți ș.a. Apoi, alienații mintal, persoanele leșinate, femeile la period, precum și în timpul lehuziei sunt iarăși oprite de a se împărtăși cu Sfintele Taine.

Biserica recomandă o cât mai deasă împărtășanie sau de cel puțin patru ori pe an, în cele patru posturi, sau măcar o dată pe an în Postul Patruzecimii. Sfântul Simeon al Tesalonicului zice că fiecare creștin să se împărtășească cel puțin la 40 de zile, iar cel care se simte vrednic să se împărtășească și mai des, chiar în fiecare duminică, mai ales bătrânii și bolnavii. De asemenea, se recomandă împărtășirea în preajma evenimentelor mai importante din viață, cum ar fi candidații la preoție, femeile înainte de naștere, tinerii înainte de căsătorie, ostașii înainte de război, ș.a.

Sfântul Vasile cel Mare în Epistola 93 către Cezaria patriciana despre Cuminecare spune că „bun și folositor lucru este a ne cumineca și împărtăși în fiecare zi cu Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos, întrucât El Însuși spune: „cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică” ( In. 6, 54). Căci cine se îndoiește că faptul de a te împărtăși continuu de viață nu e nimic altceva decât a fi de mai multe ori viu.”

Fiind o taină pentru toți, Biserica noastră a împărtășit dintotdeauna și copiii îndată după Botez. Față de această practică veche a Bisericii, romano-catolicii, precum și protestanții nu-i împărtășesc pe copii până după confirmare, dar aceasta s-a introdus în Biserica apuseană abia din veacul XII încoace.

Efectele Sfintei Euharistii asupra celui ce se împărtășește sunt acelea că îl unește cu Iisus Hristos, după cum învățăm din chiar cuvintele Lui: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu petrece întru Mine și Eu întru el” ( In. 6, 56). Fiind o hrană duhovnicească, împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului aduce cu sine curățirea de păcate, progres în viața duhovnicească, ea fiind în același timp și arvuna vieții veșnice, și cel ce se împărtășește primește garanția învierii și a nemuririi, căci se spune: „…cel ce va mânca din pâinea aceasta viu va fi în veci” ( In. 6, 51). Bineînțeles că aceste efecte se arată doar asupra celor ce o primesc cu vrednicie, cu o pregătire corespunzătoare, cu căință, pocăință, rugăciune, post și acte de milostenie, pentru că „…cel ce mănâncă și bea din pahar cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului” ( 1 Cor. 11, 29).

Diferențe interconfesionale privind Sfânta Euharistie

Încă din veacul al optulea, romano-catolicii au început să introducă azima în ritualul săvârșirii Sfintei Euharistii, în locul tradiționalei pâini dospite. Pentru justificarea acestei inovații liturgice – care se numără între motivele schismei din 1054 – ei susțin că Cina cea de Taină a fost o masă pascală și că, în consecință, Mântuitorul Iisus Hristos nu a instituit Sfânta Euharistie cu pâine dospită, cum credem noi ortodocșii, ci cu azimă, cum obișnuiesc ei până astăzi.

În Evangheliile sinoptice citim că: „În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii lui Iisus și L-au întrebat: Unde voiești să-Ți pregătim să mănânci Paștile? Iar El a zis: Mergeți în cetate, la cutare și spuneți-i: Învățătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paștile cu ucenicii Mei. Și ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus și au pregătit Paștile. Iar când s-a făcut seară, a șezut la masă cu cei doisprezece.”( Mt. 26, 17-20; Mc. 14, 12-17; Lc. 22, 7-15).

Dacă nu am avea, în Sfintele Evanghelii, decât aceste indicații, fără îndoială că dreptatea ar fi de partea romano-catolicilor, iar folosirea pâinii dospite ca element euharistic ar trebui părăsită, nu numai că ar fi neîntemeiată, ci chiar ca opusă adevărului istoric. În acest caz, ar trebui, de asemenea, să admitem că Mântuitorul a mâncat mielul pascal în seara zilei de 14 Nissan, cum poruncea Legea, și că, în consecință, El a fost răstignit în ziua de 15 Nissan, adică în prima zi a Paștelui .

Dar lucrurile nu stau așa, căci chiar Evangheliile sinoptice ne informează că Mântuitorul Hristos a instituit Sfânta Euharistie cu pâine dospită, că El a fost prins, judecat, chinuit, răstignit și îngropat într-o zi de lucru și că abia după săvârșirea acestora a început praznicul Paștelui iudaic .

Într-adevăr, vorbind despre instituirea Sfintei Euharistii, sinopticii spun: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu.”( Mt. 26, 26; Mc. 14, 22; Lc. 22, 19). La fel scrie și Sfântul Apostol Pavel în Epistola I a sa către Corinteni: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat și vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, și, mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea.” ( I Cor. 11, 23-24).

Vedem, așadar, că atât evangheliștii sinoptici, cât și Sfântul Apostol Pavel, pe lângă care s-a format Sfântul Luca, cunosc deosebirea de înțeles dintre arton și azimon, precum și obiceiul iudeilor de a prăznui Paștele numai cu azimă. De ce, dar, menționează ei pâinea dospită la Cina cea de Taină, după ce numiseră „Paște” această „Cină”?

Răspunsul este următorul: pentru că seara Cinei este anterioară praznicului Paștelui iudaic, pentru că cina nu a fost o masă pascală, după ritualul iudaic și pentru că Sfânta Euharistie a fost instituită de Domnul Hristos cu pâine dospită, și nu cu azimă cum susțin romano-catolicii .

Acest adevăr este întărit, în Evangheliile sinoptice, și de alte multe informații. Astfel, vedem că prinderea Mântuitorului Hristos nu s-a făcut în timpul praznicului Paștelui, deoarece iudeii voiesc să evite orice tulburare în popor în această privință.( Mt. 26, 4-5; Mc. 14, 1-2). De asemenea, aflăm că procesul Mântuitorului în fața sinedriului, înaintea lui Pilat și înaintea lui Irod Antipa se desfășoară în ajunul praznicului Paștelui, adică în timpul unei zile lucrătoare, deoarece se convoacă și se adună în ședință de lucru membrii sinedriului, se aduc și se audiază martori, slujitorii arhiereului aprind foc în curte, mulțimile de iudei, în frunte cu mai marii preoților, conduc pe Iisus înaintea lui Pilat și a lui Irod Antipa și se săvârșesc o serie de acte oprite de legea Sabatului și de rânduiala Paștelui.( Mt. 27, 1 și urm.; Mc. 15, 1 și urm.; Lc. 23, 1 și urm.). Apoi, observăm că în drumul spre Golgota, ostașii însărcinați cu executarea sentinței îl sechestrează pe Simon Cirineul, care se înapoia de la câmp; ori, după Legea mozaică, orice activitate și orice călătorie trebuia să înceteze cu câteva ore înainte de apusul soarelui din ziua de 14 Nissan ( Mt. 27, 32; Mc. 15, 21; Lc. 23, 26) .

Evanghelia a patra, a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, ne arată și mai limpede faptul că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a cinat cu ucenicii înainte de ziua sărbătoririi Paștelui iudaic și că a folosit la cină pâinea dospită și nu azimă. Astfel, citim: „Iar înainte de sărbătoarea Paștilor, știind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit. Și făcându-se Cină…” ( In. 13, 1-2), iar în dimineața în care Mântuitorul a fost dus de la Caiafa la Pilat, iar iudeii „n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paștile” ( In. 18, 28). Dacă citim ceea ce scrie Sfântul Ioan despre Cina cea de Taină ( cap. 13) și despre Patimile Mântuitorului ( cap. 18), și ce spun sinopticii despre aceasta, tragem următoarele concluzii: Mântuitorul a săvârșit Cina cea de Taină în seara zilei de Joi, 13 Nissan, adică atunci când, după calendarul iudaic, se începea ziua de Vineri, 14 Nissan; în consecință, Sfânta Euharistie s-a săvârșit cu pâine dospită (), cum arată sinopticii. Prinderea, judecarea, răstignirea și îngroparea Domnului s-au petrecut în ajunul Paștelui iudaic, adică în noaptea și ziua de Vineri, 14 Nissan, așa cum arată toți evangheliștii. Cum însă îndepărtarea pâinii dospite din case și pregătirea azimelor se făcea în dimineața ajunului Paștelui iudaic, s-a luat obiceiul ca, în vocabularul poporului, această zi să fie numită „prima zi a azimelor”, deși, după rânduiala sărbătorii, azimile urmau să fie puse în consumație numai din seara zilei de 14 Nissan, când începea, de fapt, ziua de 15 Nissan, adică prima zi de Paște la iudei. Între sinoptici și Sfântul Evanghelist Ioan nu există, prin urmare, nici o disonanță sau contradicție, ca să se poată susține – cum s-a încercat – că azima și-ar afla temeiul în Evangheliile sinoptice, iar pâinea dospită în Evanghelia a patra, și că, la urma urmei, amândouă ar fi deopotrivă de îndreptățite din punct de vedere biblic. Căci aceasta pare să fie, în fapt, atitudinea oficială a romano-catolicilor față de controversa despre azimă și pâinea dospită, când nu renunță la azimă, dar îngăduie uniaților să săvârșească Sfânta Liturghie cu pâine dospită .

Deci, deducem clar că Mântuitorul a instituit Sfânta Euharistie cu pâine dospită, Cina cea de Taină fiind anterioară Paștelui iudaic. Deși astăzi toți comentatorii sunt de acord că Cina cea de Taină s-a săvârșit de Domnul în seara zilei de Joi, 13 Nissan, teologii romano-catolici, pentru a susține și apăra practica Bisericii din care fac parte, susțin că Cina cea de Taină a fost un Paște iudaic, pe care Mântuitorul și ucenicii Săi l-au săvârșit cu miel, cu ierburi amare, cu azimă și cu tot ce prescria Legea mozaică în această privință. Astfel, au născocit o serie de ipoteze, una mai artificială ca alta.

Astfel, ei susțin, într-o ipoteză, că Domnul Iisus a mâncat Paștile odată cu iudeii, în seara legală de 14 Nissan și a fost răstignit în ziua întâi a Paștilor, adică de 15 Nissan, dar părerea aceasta a fost părăsită, deoarece este contrazisă categoric de Evanghelia a patra.

O altă ipoteză a lor este aceea că Mântuitorul Hristos nu a mâncat Paștile odată cu iudeii, ci cu o zi înainte, fiindcă știa că a doua zi va fi prins și răstignit, și fiindcă voia ca, înainte de a se despărți de ucenici, să instituie Sfânta Euharistie. În cadrul acestei așa numitei ipoteze a anticipării se susține că mielul pascal n-a fost junghiat de preoți la templu, cum cere Legea, ci de unul dintre apostoli, Mântuitorul abrogând ritualul iudaic și instituind paștele legal cu Sfânta Euharistie. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut astfel, Iuda Iscarioteanul ar fi informat pe sinedriști, iar această încălcare a Legii ar fi constituit un cap de acuzație în procesul religios al Mântuitorului. Din această cauză, ipoteza anticipării nu mulțumește pe nimeni și trebuie părăsită, ca neîntemeiată.

Mai susțin, apoi, că Domnul Iisus Hristos a mâncat Paștile în seara legală de 14 Nissan, dar iudeii, grăbiți să-L omoare, au amânat Paștele pentru a doua zi. Această părere constituie ipoteza strămutării și pretinde a împăca pe sinoptici – care ne spun că Mântuitorul a serbat Paștele în ziua legală de 14 Nissan – cu Sfântul Evanghelist Ioan, care pare a ne informa că iudeii au mâncat Paștile la 15 Nissan.

Dar nici această ipoteză nu are tărie, deoarece atunci Paștile a căzut într-o Sâmbătă și nu era nevoie să fie strămutat, căci atunci când Paștile cădea într-o Vineri, era obiceiul de a fi amânat pentru a doua zi, dar acum nu a fost cazul. Plus de asta, Sfântul Ioan ne spune categoric că Cina cea de Taină s-a săvârșit cu o zi înainte de Paștele iudaic, iar sinopticii ne informează că iudeii anume au hotărât ca Mântuitorul să fie arestat înainte de ivirea praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor . Și încă multe altele de genul acesta, dar fără a avea un temei adevărat pe care să se sprijine.

Din cele ce deducem din toate cele patru Evanghelii, vedem că nu se amintește nicăieri de vreun miel sau ierburi amare.Mântuitorul înainte de asta spălând picioarele ucenicilor, apoi comesenii și-au ocupat locurile lor, așezați în jurul mesei după obiceiul zilnic și că masa s-a prelungit până în toiul nopții, iar la sfârșit, Domnul S-a îndreptat cu ucenicii spre Grădina Ghetsimani; ori știm că la masa pascală se sta în picioare, purtând încălțăminte, cu coapsele încinse și cu toiegele în mână, ca pentru călătorie; se mânca în grabă și apoi se petrecea noaptea în totală odihnă ( cf. Iș. 12, 11) .

O inovație a romano-catolicilor este aceea de a-i împărtăși pe credincioși numai cu Trupul Domnului, nu și cu Scumpul Sânge, căci susțin că acolo unde este Trupul, acolo este și Sângele ( teoria concomitenței), dar totuși miniștrii lor se împărtășesc sub ambele forme.

De asemenea, ei mai susțin în mod greșit că momentul prefacerii cinstitelor daruri în Trupul și Sângele Domnului nu e cel al rostirii epiclezei ( scoasă între timp din Liturghiile lor), ci acela în care se rostesc de către preot cuvintele de instituire: „Luați, mâncați,…Beți dintru acesta toți…”. Dar greșeala lor este evidentă, deoarece în momentul în care Mântuitorul, la Cina cea de Taină, a rostit aceste cuvinte, El nu avea în mâinile Sale pâinea și paharul cu vin, ci însuși Trupul și Sângele Său, căci elementele euharistice fuseseră prefăcute prin rugăciunile de mulțumire și binecuvântare pe care le rostise înainte de acestea.

Demonstăm astfel că învățătura romano-catolicilor este una greșită și că Biserica Ortodoxă și-a păstrat dreapta învățătură.

Învățătura protestantă, ca și cea a unor denominațiuni creștine cu privire la Euharistie e total deosebită de cea a Bisericii noastre. Ei refuză Euharistiei atât caracterul de Taină, cât și cel de jertfă, reducând-o la un simplu ospăț comemorativ.

Dintre protestanți, singur Luther susține prezența reală a Domnului în Euharistie, prin așa numita impanație, afirmând că Domnul Hristos se află în pâine, cu pâine, sub pâine ( in pane, cum pane, sub pane), și în vin, cu vin și sub vin ( in vino, cum vino, sub vino), Trupul Domnului din cer fiind prezent și unindu-se cu pâinea, iar Sângele cu vinul printr-o unire sacramentală, dar elementele ( pâinea și vinul) rămân neschimbate.

Zwingli afirmă că în Euharistie Domnul nu e prezent sub nici o formă, nici material, nici spiritual, acesta fiind doar un act comemorativ, în amintirea ultimului Paște serbat de Iisus cu ucenicii Săi, pâinea și vinul fiind doar niște simboluri a Trupului și Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Calvin ține calea de mijoc, admițând o împărtășire spirituală cu Trupul și Sângele Domnului, această împărtășire spirituală primind-o numai cei predestinați la mântuire, cei reprobați primind doar pâine și vin, la el întâlnind concepția despre predestinație.

Denominațiunile creștine sunt mai aproape de învățătura lui Zwingli, susținând că pâinea și vinul sunt numai simbolurile Trupului și Sângelui Domnului.

Pregătirea pentru Dumnezeiasca Împărtășanie

,,Euharistia este Taina Cinei celei Mari, pe care a întemeiat-o și a săvârșit-o mai înainte Domnul Iisus. Această cină domnească a fost dată Bisericii Sale , spre a fi săvârșită fără încetare, atâta timp cât va exista lumea aceasta. Este Taina ce se săvârșește la fiecare Dumnezeiască Liturghie, Taina universală, deplină, desăvârșită ce cuprinde întreaga lucrare supranaturală și mântuitoare a Sfintei Treimi, întreaga lucrare eliberatoare a Domnului nostru Iisus Hristos, întreaga operă a Bisericii.

Este Taina Tainelor, Taina Trupului lui Hristos, a Trupului celui Domnesc, euharistic, bisericesc, Taina care unește și zidește pe credincioși, Biserica, pe cele pământești și pe cele cerești. Este încă Taina mulțumirii și a aducerii aminte. Este mulțumirea lui Hristos către Tatăl, a Bisericii către Hristos.

Este aducerea aminte a recunoștinței, trăirea tuturor lucrărilor Domnului nostru. Prin mulțumire și aducere aminte trăim Taina iubirii sale, pe însuși Hristos, cu întreg adevărul său, ce rămâne pururi în Biserică. Este în același timp, Jertfa cea reală, nesângeroasă, Jertfa de pe Golgota, Jertfa de pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos… este fapta cea mai importantă, ultimă a împreună participării ce se împlinește atunci când ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, atunci când participăm la Dumnezeirea lui Hristos. De aceea este un element nou, de câte ori se săvârșește Sfânta Taină, noua împărtășire a membrelor Bisericii cu Trupul lui Hristos.”

Pregătirea pentru primirea Sfintei Euharistii nu constă într-o învrednicire automată de puterea lui Dumnezeu. Sunt obligatorii străduințele noastre ascetice, dar e imperativă și conștiința că Euharistia este un dar dumnezeiesc, fără pereche, dincolo de toate eforturile duhovnicești ale omului. ,,Pregătirea noastră trebuie să ne conștientizeze că sfințirea se face numai prin Hristos, deoarece El este cu adevărat Sfânt. Nu înseamnă că trebuie să abdicăm de la exigențele unei vieți evlavioase, dar încrederea nu e dată de performanțele noastre ascetice, ci de puterea și harul lui Dumnezeu”. ,,Să știi totuși că numai prin vrednicia trudei tale nu te poți pregăti îndeajuns , chiar dacă te-ai strădui pentru aceasta un an întreg și nu te-ai gândi la nimic. Ci numai din îndurarea și din harul Meu ți se îngăduie să te apropii de masa Mea, ca și când un cerșetor ar fi chemat la ospățul unui bogat și acela nu ar avea nimic cu ce să-i plătească binefacerea, fără numai umilindu-se și aducându-i mulțumiri. Fă ce stă în puterea ta, dar fii cu grijă, nu din obișnuință sau din trebuință, ci cu teamă, cu bună cuviință, cu dragoste, primește trupul preaiubitului Domnului Dumnezeului tău, care se îndură să vină la tine. Eu sunt cel care te-am chemat, Eu am poruncit să fie astfel, Eu însumi voi împlini ceea ce îți lipsește: vino și primește –Mă.”

Nu este o jertfă mai vrednică și nici o ispășire mai mare pentru iertarea păcatelor, decât să te aduci pe tine însuți curat și întreg, cu jertfa Trupului lui Hristos, în Sfânta Liturghie și în Sfânta Împărtășanie.

Am spus la începutul acestei lucrări că prima condiție pentru primirea Sfintei Euharistiei, și nu numai a ei ci și a tuturor celorlalte taine este Botezul valid în numele Sfintei Treimi. Fără botezul creștin și fără dreapta mărturisire a credinței, nimeni nu poate primi nici o altă Sfântă Taină. ,,Nu le este permis să se împărtășească persoanelor ce nu s-au botezat în numele Sfintei Treimi, care nu au murit cu Hristos și nu au înviat împreună cu acesta prin Botez, care nu s-au uns și nu au fost pecetluiți cu Sfântul Duh, care nu au devenit preoți ai lui Dumnezeu, care nu aparțin Trupului lui Hristos, Bisericii”. ,, Nimeni să nu mănânce nici să bea din Euharistia voastră, ci aceia care au fost botezați în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta a spus Domnul – nu dați cele sfinte câinilor.”

Nici chiar cei care au primit botezul, dar care ulterior au părăsit credința au trecut la alte confesiuni, secte, mișcări religioase, lepădându-se de credința ortodoxă, și mai apoi întorcându-se nu poate primi Sfânta Euharistie până ce nu își va mărturisi lepădarea și nu va fi uns cu Sfântul și marele Mir. ,,Toți ereticii, eterodocșii romano – catolicii, mai mult protestanții, au o altă înțelegere și o altă mărturisire a credință în Hristos, Biserică, și Dumnezeiasca Euharistie și o învățătură distinctă privind ființa Tainei. Cred și trăiesc în afara unității ortodoxe a credinței. Trăiesc în afara comuniunii ortodoxe cu Sfântul Duh.

Pentru neortodocși împărtășirea cu Dumnezeiasca Euharistie va fi ceva străin și de neînțeles, căci trăiesc în afara cultului nostru ortodox, în afară de adevăr, de ființa și de profunzimea Sfintei noastre Taine. Doar Biserica noastră Ortodoxă a ținut învățătura cea adevărată a Mântuitorului nostru, privitoare la sensul și utilitatea celei mai Sfinte Taine, în timp ce protestanții au schimbat, latinii au denaturat utilizarea ei. La fel și toți ceilalți eretici și schismatici care sunt despărțiți de Trupul Bisericii noastre și aceștia care și-au negat credința nu pot să se împărtășească cu Preacuratele Taine.”

Sfântul Ignatie Teoforul spune: Dumnezeiasca Împărtășanie cu Trupul și Sângele Domnului nu se dă la sfârșitul Dumnezeieștii Liturghii în mod mecanic, la oricine. Împărtășirea înseamnă o schimbarea interioară gradată, ce se va sfârși prin participarea conștientă la viață, la cuvântul cel întrupat. Împărtășirea se face cu Trupul și Sângele și, prin Acesta, cu întreaga Sfântă Treime. Prin urmare dacă cineva nu-i înăuntru, unde-i jertfelnicul, este lipsit de Pâinea lui Dumnezeu – Dumnezeiasca Euharistie.

O altă piedică pentru cuminecarea cu Sfintele Taine o constituie păcatele grave. Vom vorbi în cele ce urmează de cei care sunt botezați în numele Sfintei Treimi și care mărturisesc adevărul de credință a Sfintei noastre Bisericii, dar care din neputință, nepurtare de grijă, indiferență etc. cad în fel și fel de păcate care îi opresc de la cuminecarea Sfintelor și preacuratelor Taine. Păcatul este puterea răului ce stăpânește pe om. Este o lucrare liberă, anti – logică și responsabilă a omului împotriva voinței lui Dumnezeu. Prin urmare, păcatul desparte pe om de Dumnezeu, schimbă binecuvântarea lui Dumnezeu în blestem, creează amestec și tulburări, aduce teamă nemărginită. Prin păcat omul devine dușman al lui Dumnezeu și al său.

Păcatul conduce pe om la stricăciune și moarte. Există păcate grele și păcate ușoare; există de asemenea și păcate de moarte. Păcatele ușoare sunt acelea care se săvârșesc din neștiință și fără voie. Păcatele grele sunt cele care se fac cu voia omului și cu știința lui. Aceste păcate sunt cu adevărat grele; cele săvârșite voluntar sunt mai profunde decât cele săvârșite cu știință. Păcatul voluntar este o faptă conștientă și calculată. Mobilul lui este individualismul, interesul, iubirea de sine.

Trăsăturile lui caracteristice sunt răutatea, invidia și posibilitatea de a nu transpune binele în practică. Păcatul săvârșit cu știință este făcut din neputința voinței; omul cunoaște voința divină, dar ispita, neglijența, moștenirea rea fac pe om să păcătuiască.

Păcatele grele ale omului sunt: mândria, curvia, lăcomia, ura, iubirea de arginți, mânia, neglijența; acestea alături de hula împotriva Duhului Sfânt (Matei 12, 31) constituie impedimente pentru Dumnezeiasca Împărtășanie.

Aceste păcate îl fac pe om incapabil și nevrednic de a se împărtăși cu Preacuratele Taine. ,,Sfânta noastră Biserică nu dă Dumnezeiasca Cuminecătură la cei ce sunt pătați cu aceste păcate grele. Cei fără pocăință, fără spovedanie, fără îndreptare, fără schimbare, fără conștiința curată, fără pregătire duhovnicească, jignim iubirea lui Dumnezeu, ignorăm lucrarea cea eliberatoare a Domnului, profanăm Preacuratul Trup și Cinstitul Sânge căci – oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de trupul și sângele Domnului… Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului.(I Cor. 11, 27, 29)”.

Este de neconceput să ne apropiem de Sfânta Taină nepregătiți, într-o stare de păcătoșenie, cu dorințe nelalocul lor și necurățiți. ,,Nici Botez, nici lăsarea păcatelor nici cunoaștere, nici împărtășirea Tainelor, nici Sfânta Masă, nici plăcerea trupului, nici împărtășirea cu Sângele, nici altceva asemenea nu ne este de folos, dacă nu trăim drept și dacă nu avem înstrăinarea de tot păcatul” .

Așadar, împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos nu înseamnă doar rememorare sau o evocare a unui eveniment trecut ci implică reînnoirea vieții după cum spune și Christos Yannaras – Împărtășirea cu pâinea și vinul Sfintei Euharistii este retrăirea și reînnoirea relației creatului cu necreatul, care se realizează cu Trupul și Sângele lui Hristos, Pâinea și vinul Euharistiei nu sunt obiecte neutre, care slujesc spre hrănirea și supraviețuirea individualității muritoare, ci sunt creația care se comunică și se împărtășește ca relație dătătoare de viață cu Tatăl, sunt creatul, în unitate de viață cu necreatul.

S-ar părea din cele expuse mai sus, că odată ce creștinul a participat și s-a împărtășit la Sfânta Liturghie, a scăpat de o grijă, de o obligație și că de acum înainte poate să-și ducă viața liniștit înainte, însă Tertulian spune: ,,Euharistia îl scutește de datorie pe cel devotat lui Dumnezeu sau îl obligă și mai mult față de Dumnezeu? Oare nu va fi mai solemnă privegherea ta dacă vei priveghea și lângă altarul lui Dumnezeu? După ce a fost primit și păstrat Trupul Domnului și una și alta sunt mântuitoare și participarea la sacrificiu și îndeplinirea datoriei.”

Atât înainte cât și după primirea Euharistiei creștinul trebuie să fie într-o continuă epectază, pe de o parte prin străduințele sale, iar pe de alta prin mila și harul lui Dumnezeu ce sunt dăruite în chip bogat atunci când el se apropie de Sfintele Taine. ,,Taina trebuie să rămână pecetluită în noi și să nu fie siluită de faptele unei vieți rele și, prin pângărirea curăției să nu trădezi celor ce nu se cuvine, să nu se răspândească la necredincioși print-o vorbire flecară. Trebuie așadar să fie neadormită paza credinței sale, pentru ca să se păstreze neștirbită plinătatea vieții și a tăcerii”.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre marile daruri pe care le face Dumnezeu oamenilor și despre faptul că noi, cei ce urmăm pe Hristos, deși nu am fost de față ca să îl vedem cu ochii și să îl atingem cu mâinile noastre, să îi auzim glasul, totuși avem putința de a avea ceva chiar mai mult decât Sfinții Apostoli și contemporanii lui Hristos putința de a îl primi pe Hristos în adâncul ființei noastre: ,,Putem să îl avem pe Hristos în întregime. Și acum Trupul Lui stă în fața noastră; nu numai haina Lui ci și trupul Lui, nu numai ca să ne atingem de El, ci să-l și mâncăm și să ne săturăm. Să ne apropiem, deci, de El cu credință, fiecare cu boala lui. Dacă ei, care s-au atins de poalele hainei lui au atras o atât de mare putere, cu atât mai mult noi, care-l ținem în întregime! A ne apropia cu credință nu înseamnă a primi sfintele Taine ce stau în fața noastră, ci și a le atinge cu inima curată și cu aceleași simțăminte, ca și cum ne-am apropia de Însuși Hristos” .

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur prezintă participarea la Dumnezeiasca Liturghie printr-o metaforă grăitoare: ,, să ieșim de la această masă, frații mei, ca niște lei umpluți de căldură și de foc , grozavi pentru demoni plini de amintirea lui Hristos și de iubirea lui fierbinte despre care ne-a dat atâtea semne vizibile . Acest sânge formează în noi o imagine strălucită și regească; el produce o frumusețe necrezută, el nu lasă să se strice noblețea sufletului , atunci când este udat adesea și hrănit. Alimentele nu se transformă mai întâi în sânge, ci înainte ele se transformă în alt lucru, dar acest sânge se răspândește în suflet îndată ce este băut, el îl adapă și îl hrănește. Acest sânge, când este primit cu vrednicie îi pune pe fugă pe diavoli. Acest sânge, prin vărsarea lui a spălat și a curățit lumea întreagă” . Este destul de limpede și de clar că atât înainte cât și după primirea Euharistiei credinciosul trebuie să aibă o pregătire și o trăire corespunzătoare.

În ceea ce privește pregătirea pentru Dumnezeiasca Împărtășanie, Sfântul Apostol Pavel învață cu claritate : ,,să se cerceteze omul pe sine însuși și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar”(I Cor 11,28). ,,Nu este vorba de o simplă întâlnire, nici de o simplă masă sau cină. Nici chiar cea mai oficială și mai de cinste întâlnire și împreună participare. Este vorba de participarea noastră la masa Dumnezeiască , la cina Împărăției, la viața dumnezeirii, la Trupul și Sângele Domnului celui Întrupat, Răstignit și Înviat, la harul Dumnezeirii celei treimice.

Este vorba de intrarea noastră în raiul bunurilor veșnice și fără sfârșit, de aceea este nevoie de cercetarea noastră, de pregătirea noastră prealabilă” . Sfântul Vasile cel Mare meditând la importanța și la necesitatea unei pregătiri înainte de Euharistie spune: ,,Cu ce pregătire sufletească și duhovnicească trebuie să vină fiecare credincios și în ce dispoziție să se apropie de Taina Tainelor”. Apropierea noastră de Sfânta Împărtășanie trebuie să se facă cu conștiință și cu viață curată ,,dacă te apropii cu curăție, de mântuire te-ai apropiat; căci ce folosește dacă avem, precum Iuda, invidie, ipocrizie, răutate, ură, viclenie în inima noastră? Ce folos dacă există ascunsă înlăuntrul nostru vreo otravă, oricare ar fi ea?”

Pentru a avea conștiință curată e nevoie mai întâi de autocontrol. De controlul întregii noastre vieți, al faptelor, lucrărilor, hotărârilor, înțelegerilor, dorințelor, gândurilor. Controlul urmărește îndreptarea răutăților pe care le-am săvârșit în viață, împăcarea cu frații noștri, cererea și oferirea iertării, întoarcerea și părerea de rău, cea după Dumnezeu și nu după om, pocăința reală și deplină față de Dumnezeu și împlinirea pocăinței noastre prin Taina Spovedaniei.

Spovedania trebuie să fie deplină, adevărată, în fața părintelui nostru duhovnicesc. Este necesară și hotărârea de a nega viața veche , împătimită, păcătoasă. Sufletul și trupul nostru trebuie să se curețe deplin și să strălucească prin lacrimile pocăinței, prin întoarcerea noastră la Dumnezeul milei, al iertării și al iubirii.

Se subînțelege faptul că preotul ca săvârșitor al Sfintelor Taine și iconom al lor ar trebui să ducă el mai înainte de toate o viață evlavioasă și model pentru credincioșii săi, iar în acest sens Toma de Kempis spune: ,,Mai presus de toate, preotul care se pregătește să săvârșească Sfintele Taine, să se atingă și să primească trupul lui Hristos trebuie să se apropie de această Taină cu cea mai mare smerenie a inimii cu toată cuviința, cu deplină credință și cu gândul evlavios al preamăririi lui Dumnezeu. Cercetează-ți cu grijă cugetul și, pe cât este cu putință curăță-l și luminează-l printr-o adevărată căință și printr-o smerită mărturisire, în așa fel încât să nu ai, ori să nu știi că ai ceva greu care să te mustre sau să te împiedice de apropierea slobodă de Mine. Să ai scârbă față de toate păcatele îndeobște, iar de greșelile zilnice mai cu osebire să le plângi și mai mult să le jelești. Iar dacă vremea îngăduie, mărturisește lui Dumnezeu în taina inimii, toate nenorocirile patimilor tale”. Iar în alt loc spune: ,, Eu sunt prietenul a toată curăția și a toată sfințenia. Eu caut o inimă curată; acolo este sălașul Meu<<Pregătește-mi o încăpere mare, așternută, și la tine voi face Paștile, împreună cu ucenicii Mei(Marcu 14,15; Luca 22,12) >> De vrei să vin la tine și să rămân acolo, atunci leapădă aluatul cel vechi, și curăță casa inimii tale.

Alungă orice gând lumesc și toată furtuna patimilor: șezi ca o pasăre singuratică pe acoperiș și gândește-te, întru amărăciunea inimii la toate păcatele tale Ps 101, 8; Isaia 28, 15. Căci tot cel care iubește pregătește pentru scumpul său iubit, cel mai bun și mai frumos loc , fiindcă prin aceasta se cunoaște dragostea celui care primește pe cel iubit al său”.

Tot despre pregătirea pentru Euharistie ne vorbește și Sfântul Ioan de Kronstadt spunând că postul și pocăința sunt cele două mijloace care ne învrednicesc de mari daruri de la Preamilostivul Dumnezeu. ,,La ce folosesc postul și pocăința? Pentru ce ne străduim să le facem? Ele ne pot curăța de păcate, ne dau liniște sufletească, ne pot duce la unirea cu Dumnezeu, la dobândirea conștiinței de fii ai lui Dumnezeu, ne dau îndrăznire înaintea Domnului”.

Sfântul Evanghelist Marcu spune despre Iosif și Nicodim că au cumpărat giulgiu de in curat și apoi au așezat în el Preacuratul trup al Domnului Iisus. ,, Și Iosif, cumpărând giulgiu de in curat și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, și a prăvălit o piatră la ușa mormântului.”(Marcu 15,46, Matei 27 ,59). Se cade așadar să îl primim pe Hristos în giulgiu de in curat, care în sens simbolic reprezintă curăția și calitatea (inul fiind în acele vremuri un material de calitate foarte bună și foarte scump), deci în trupuri curate și nu pângărite de fel și fel de patimi.

Cei care nu sunt curățiți și se apropie de Sfintele Taine cu nebăgare de seamă nu numai că nu beneficiază de nici un dar ci își agonisesc osândă asemenea iudeilor care au vărsat sângele lui Hristos nu pentru a se împărtăși cu El ci pentru a-L batjocori. Sfântul Teofilact al Bulgariei spune în comentariul său la Epistola I către Corinteni că Mântuitorul nu a oferit pâinea și vinul prefăcute în Trupul și Sângele Său lui Iuda, ci numai paharul de la începutul mesei, Împărtășirea Apostolilor făcându-se numai după plecarea lui Iuda ,,Iar că Domnul avea împreună mesean pe Iuda la obșteasca masă când mânca cu ucenicii în seara Joii Mari e arătat descoperit de Sfinții Evangheliști Matei și Ioan și de ceilalți doi. Iar dacă l-a avut și împreună părtaș la duhovniceasca masă a dumnezeieștilor Taine și dacă i-a dat și lui din cinstitul Trup și Sânge , aceasta e îndoielnic.

Hrisostom, Isidor Pelusiotul, Teofilact, Teodorit și cei mai mulți dintre Sfinții Părinți vor să fi fost de față și Iuda când a predanisit Domnul Tainele și să se fi împărtășit dintru-însele și el. Iar Așezămintele Sfinților Apostoli zic așa: <<Dându-ne nouă închipuitoarele Taine ale cinstitului Său Trup și Sânge, Iuda nefiind cu noi de față, a ieșit în muntele Măslinilor>>. La fel arată și Dionisie Areopagitul, cel întocmai cu Apostolii (în Despre ierarhia bisericească) într-un cuvânt pe care înțeleptul Maxim Mărturisitorul îl tâlcuiește așa: <<Iar din cele de aici, cu drept cuvânt ar zice cineva că Hristos a predanisit ucenicilor Taina după ce a ieșit de la cină Iuda.

Deși mai jos, acest dumnezeiesc părinte zice : înseamnă că și lui Iuda i-a împărtășit din tainica(poate din cea de obște ) pâine și pahar. Iar după ce a ieșit Iuda de la cină a dat Tainele ucenicilor, nu lui, ca unul nevrednic de acestea>>.; se unește într-un glas cu aceștia Sfântul Chiril al Alexandriei zicând: După ce a ieșit Iuda, Mântuitorul a predanisit mântuitoarea Taină celor unsprezece .(în șirul Tâlcuirii de la Matei, capitolul 26, stih 26).

Când a predanisit Domnul Tainica cină? După ce a dat lui Iuda pâinea după cum zice Evanghelistul Ioan:<< Și întingând bucățica, a luat-o și a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Acela luând dar pâinea îndată a ieșit>>(Ioan 13, 26 ) Căci pâinea aceea nu a fost Trupul Domnului, nu, ci obștească, din cea de pe masă după cum zic înțelepții Fotie și Chiril al Alexandriei.

Căci acesta tâlcuind zicerea: <<acela care va întinde mâna în blid cu Mine, spune așa: adică cel ce împreună cinează și este împreună mesean și părtaș de masă și de sare>>. Căci așa e însemnat el și prin glasul fericitului David când zice: <<Iar tu, omule, asemenea mie, căpetenia mea și cunoscutul meu, care împreună cu mine te-ai îndulcit de mâncări în casa Domnului…>>(Ps. 54, 14-15), iar Ioan a făcut aceasta mai descoperită zicând: Iisus i-a răspuns: <<Acela este, căruia Eu, întingând bucățica de pâine, i-o voi da. Și întingând bucățica, a luat-o și a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul.>>(Ioan 13, 26)”

Pregătirea pentru primirea Sfintelor Taine ocupă un loc de căpetenie în scrierile acelora care vorbesc despre Dumnezeiasca Euharistie, iar Sfântul Grigorie Palama spune în omilia 58 rostită cu 4 zile înainte de Nașterea Domnului în anul 1350 următoarele: ,,Dacă însă ne apropiem cu o rea conștiință, nedobândind prin mărturisire iertarea de la cel ce a primit putere de a lega și dezlega unele ca acestea, înainte de a ne fi întors la Dumnezeu, înainte de a ne fi îndreptat după îndreptarul evlaviei, atunci ne apropiem negreșit de osânda noastră și pedeapsă veșnică, alungând însăși îndurările dumnezeiești și răbdarea lui față de noi căci: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, și a nesocotit Sângele Testamentului cu care s-a sfințit, și a batjocorit duhul harului.(Evrei 10, 29 ). Căci cel care a rupt mantia împărătească și cel ce a aruncat-o în noroi, vor fi supuși negreșit aceleiași osânde, iar cel care a vărsat un parfum în noroi și cel ce l-a încuiat într-un vas împuțit au făcut același rău. Prin urmare, darul Dumnezeiesc nu pățește nimic, căci este nepătimitor, dar zboară de la noi în chip nevăzut, iar ceea ce a pățit, dacă e supus pătimirii, ajungând netrebnic, aceea o va suferi în chip nevrednic cel ce l-a adus ofrandă”. Sfântul Nicolae Cabasila se găsește și el în același ton cu ceilalți Sfinți Părinți când vorbește despre pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie: ,,Agoniseala aceasta pe care ne-o dă acest ospăț minunat nu poate să vină pe de-a gata și pe nemuncite, ci după grele strădanii. Căci dacă Sfântul Apostol Pavel îndepărtează pe cei leneși chiar de la mâncarea cea obișnuită, spunându-le: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce(2 Tes. 3,10), atunci câte strădanii trebuie să facem pentru a fi vrednici de o masă sfântă ca aceasta? Trebuie să dorim fierbinte apropierea de Sfintele Taine, dar că mai înainte de a ne atinge de ele trebuie să ne curățim sufletele în chip deosebit, căci e lucru lămurit că Împărtășania nu numai că stă mai jos de celelalte Taine , dar e mai presus decât ele. Căci dacă e drept că Dumnezeu , ca îndelung milostiv și împărțitor și drept cântăritor pentru toți, dă celor mai drepți ai săi tot ce e mai bun și dacă prin împărtășire am ajuns mai buni numai după urma strădaniilor de a ne fi apropiat de Domnul și după ce ne-am învrednicit de daruri mai mari chiar decât cei care au primit botezul, aceasta înseamnă că darul Împărtășaniei este mult mai mare decât darul Botezului, iar cei ce se cuminecă dobândesc daruri mult mai mari.”

„Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului" (I Corinteni, 11, 29). Acum revenim la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel și ne întrebăm care este înțelesul adevărat al acestora. Pentru că, nici Biserica primară și nici Sfinții Părinți nu le-au tălmăcit ca fiind o alternativă la „mâncarea și băutura cea cu nevrednicie", alternativă ce constă în abținerea de la Sfânta împărtășanie, nu le-au tălmăcit în sensul că respectul pentru Taină și teama de a nu o pângări, să aibă ca rezultat moral refuzarea Sfintelor Daruri. Este evident că nu aceasta a dorit Sfântul Apostol Pavel să spună, pentru că într-adevăr găsim în Epistolele sale, în îndemnurile sale, prima formulare a unui aparent paradox, dar care în realitate constituie baza „eticii" creștine și izvorul spiritualității creștine. „Sau nu știți", scrie Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, „că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu preț: slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (I Corinteni, VI, 19-20). Aceste cuvinte constituie un veritabil cuprins al apelurilor neîncetate adresate de Sfântul Apostol Pavel creștinilor: noi trebuie să trăim în conformitate cu ceea ce s-a „întâmplat" cu noi în Hristos; tocmai de aceea noi putem trăi astfel numai pentru că aceasta a avut loc în noi, pentru că mântuirea, izbăvirea, împăcarea și „cumpărarea cea cu preț" ne-au fost deja dăruite iar noi nu suntem „ai noștri". Noi putem și trebuie să lucrăm la mântuirea noastră numai pentru că am fost mântuiți. Trebuie întotdeauna și în tot timpul să devenim și să fim ceea ce — în Hristos — suntem deja: „Iar voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu (I Corinteni, III, 23).

Dacă Sfânta Împărtășanie este viața noastră, nădejdea mântuirii noastre, cea mai înaltă formă de unire cu Hristos și de mulțumire, cât suntem în trup, să vedem care sunt condițiile principale care ne fac vrednici de împărtășanie. Cea dintâi condiție obligatorie pentru cel ce se împărtășește este să fie ortodox adevărat și să aibă mare credință în Dumnezeu. Cel care nu vine cu credință și cu lacrimi la Sfânta Împărtășanie, spre osândă se împărtășește. A doua condiție principală pentru cel care vrea să se împărtășească, să fie spovedit după rânduială la un duhovnic iscusit.

Nimeni din credincioși, începând de la vârsta de șapte ani, nu se poate împărtăși cu Prea Curatele Taine, dacă mai întâi nu s-a spovedit, dacă nu și-a făcut canonul rânduit și dacă nu i-a dat dezlegare duhovnicul lui. Numai în cazuri urgente, de moarte, bolnavii pot fi împărtășiți imediat, ca să nu moară lipsiți de Hristos.

Dar și atunci, dacă ei nu cer și nu acceptă Sfânta Împărtășanie, nu trebuie să li se dea. Dorința stăruitoare, liberă a credinciosului, spovedania cu căința și dezlegarea duhovnicului îl fac pe fiecare fiu al Bisericii Ortodoxe vrednic de Prea Curatele Taine. Iată și alte condiții fixate de Sfinții Părinți și de Biserică pentru primirea Sfintei Împărtășanii.

Credinciosul este dator să-și cerceteze conștiința sa dacă și-a mărturisit toate păcatele la duhovnic, dacă nu a ascuns vreun păcat de moarte la spovedanie, dacă și-a făcut canonul rânduit, dacă este împăcat cu toți oamenii, știind că fără împăcare și dezlegare nu se poate împărtăși nimeni cu cele Sfinte. Aceasta o spune cu autoritate și Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat de Trupul și Sângele Domnului. Ci să se ispitească omul pe sine, și așa din pâine să mănânce și din pahar să bea. Că cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie osândă își mănâncă și bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți mor ” (I Corinteni 11, 27-30). Apoi credinciosul este dator să postească cele patru posturi, miercurea și vinerea, afară de caz grav de boală. Cine nu postește, deși poate, nu se poate împărtăși. Excepții se pot face cu copiii, cu cei bolnavi grav și cu bătrânii care nu pot posti. Însă toate să fie cu binecuvântarea preotului respectiv.

Cel ce dorește să se împărtășească trebuie să țină curățenie cu soția în posturi și sărbători, iar dacă se împărtășește între posturi, să postească facultativ și să țină curățenie cel puțin șapte zile înainte și trei zile după împărtășanie.

O altă condiție principală este aceea ca credinciosul să pună hotărâre înaintea lui Dumnezeu și duhovnicului că nu va mai face niciodată păcatele mărturisite. Orice abateri de la rânduiala Bisericii trebuie discutate cu duhovnicul, de care credinciosul trebuie să asculte ca de însuși Hristos.

Păcatul pângăririi de care vorbește Sfântul Apostol Pavel atunci când menționează faptul de „a mânca și a bea cu nevrednicie", cuprinde întreaga viață, pentru că întreaga viață, omul în întregime, trup și suflet, au fost sfințite de Hristos și făcute sfinte, și fiind sfinte „nu ne aparțin".

Singura întrebare adresată omului este dacă dorește și dacă este pregătit să primească, în smerenie și ascultare, această sfințenie dată lui, din dragoste și din nemărginita milostivire, mai întâi ca și Crucea pe care el trebuie să răstignească pe omul cel vechi cu patima și stricăciunea sa, ca ceea ce-1 judecă permanent, și apoi ca har și putere de a lupta neîncetat pentru creșterea omului nou în el, a acelei vieți noi și sfinte la care a fost făcut părtaș.

Participăm la Sfânta împărtășanie numai pentru că am fost făcuți sfinți de către Hristos și în Hristos; și participăm la aceasta pentru a deveni sfinți, adică, pentru a plini darul sfințeniei în viața noastră. Atunci când nu realizăm aceasta, „mâncăm și bem cu nevrednicie" — când, cu alte cuvinte, primim împărtășania gândindu-ne la noi ca fiind „vrednici" prin noi înșine și nu prin sfințenia lui Hristos; sau când primim împărtășania fără a o raporta la întreaga viață ca rațiune a ei, și, de asemenea, ca putere a transformării vieții, ca iertare, ca intrarea inevitabilă pe „cărarea cea îngustă" a nevoinței și a strădaniei.

Arătând că Dumnezeu nu cere mult de la păcătos, ci numai întoarcerea și mărturisirea lui smerită, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,, Ești păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică pentru pocăință. Ai păcătuit? Spune-I lui Dumnezeu: „Am păcătuit!”. E chiar atât de greu să-ți mărturisești păcatul? Dar dacă nu te osândești singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol. Grăbește-te și răpește-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. Grăbește-te și stinge păcatul; căci ai un osânditor care nu poate să tacă. Ai păcătuit? Nu-ți cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică și spune-I cu pocăință lui Dumnezeu: „Am păcătuit”. Fiindcă este scris: „Mărturisește-ți tu mai întâi păcatele, ca să poți fi îndreptățit” (Isaia 43, 26). Mărturisește-ți păcatul, pentru a fi iertat. Nu e nevoie pentru asta nici de eforturi, nici de multe vorbe, nici de cheltuieli sau ceva asemănător. Un cuvânt doar: „Am păcătuit”.

Mai presus de toate preotul lui Dumnezeu se cade să slujească, să se atingă și să ia această taină cu cea mai mare smerenie a inimii, cu cuviință rugătoare, cu deplină credință și cu gândul cucernic de a-l cinsti pe Domnul ,,Cercetează-ți cu sârg conștiința și, pe cât este cu putință, curăț-o și luminează-o cu căința ta adevărată și cu o mărturisire smerită, așa încât să nu ai ori să nu știi nimic grav care să-ți facă remușcări sau să-ți împiedice o apropiere liberă. Să ai neplăcere de toate păcatele tale în general, iar pentru excesele zilnice îndurerează-te și suspină mai mult în duhul tău. Iar dacă timpul permite, încredințează lui Dumnezeu în ascunsul inimii mizeriile patimilor tale. Suspină și îndurerează-te că ești atât de trupesc și lumesc, atât de puțin mort față de patimi, atât de plin de mișcările poftelor, atât de nepăzit de simțurile din afară, atât de des încâlcit cu multe și felurite închipuiri, atât de înclinat în cele dinafară, atât de nepăsător față de cele dinăuntru, atât de ușor spre râs și moliciune, atât de învârtoșat spre plâns și străpungere, atât de grabnic mișcat spre mânie , atât de ușor spre neplăcerea altuia, atât de pornit spre judecată, atât de aspru în ceartă, atât de vesel în cele prospere, atât de slab în cele potrivnice, atât de repede în odihnă, atât de încet la muncă, atât de nesocotit în vorbire, atât de nestăpânit în a tăcea, atât de nestăpânit la mâncare, atât de surd la cuvântul lui Dumnezeu, atât de treaz către povești, atât de somnoros la privegherile sfinte”.

Capitolul III

Aspecte misionar pastorale privind administrarea

Mărturisirii și Euharistiei

3.1. Probleme pe care le întâlnește duhovnicul atunci când trebuie să îngăduie sau să oprească de la Împărtășanie

Trebuie să recunoaștem faptul că mulți dintre creștinii ortodocși nu frecventează foarte des biserica și în ciuda numărului mare de cărți ce s-au tipărit nu mulți sunt aceia care se pregătesc cum se cuvine pentru primirea cu smerenie și cu evlavie a Sfintei Euharistii.

Cu adâncă părere de rău se observă că mulți dintre aceștia nu sunt conștienți de importanța și mărimea acestei Taine și tocmai de aceea își permit un libertinaj moral, ascunzându-se sub mila nemăsurată a lui Dumnezeu. Ne-am obișnuit să vedem zeci de credincioși care se îngrămădesc în ultima săptămână a postului pentru a se spovedi, un element între lista de cumpărături și grija pentru pregătirea mesei festive(de Paști sau Crăciun).

Din păcate această mărturisire este una formală și de cele mai multe ori nu sunt atinse rădăcinile păcatului; asupra duhovnicului apasă presiunea făcută de ceilalți care stau la coadă și doresc să se mărturisească. Nu de puține ori am observat că aceia care stau la coadă, în loc să facă un sumar proces de conștiință, măcar în ultimele clipe dinaintea spovedaniei, stau de vorbă cu ceilalți, se pornesc spre bârfire, uitând cu totul de motivul pentru care se găsesc acolo.

O mare problemă este aceea că creștinii nu știu să se spovedească, nu știu că spovedania este o mărturisire a păcatelor, a ispitelor, a neputințelor, a eșecurilor duhovnicești și atunci când ajung în fața duhovnicului încep să scoată în evidență doar părțile bune:,,nu sunt certat cu nimeni, n-am omorât, n-am stricat casa nimănui, sunt cinstit, etc.” și ceea ce este cel mai dureros este lozinca pe care o aude duhovnicul ,,NU AM PĂCATE” cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul parcă nici nu ar exista:,, Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi.”(I Ioan, 1,8). Poate singurele păcate mărturisite sunt câteva vorbe nelalocul lor, bineînțeles și ele justificate ; alții fiind pricina pronunțării lor.

În aceste situații duhovnicul se vede nevoit să adreseze el întrebări, cu toate că se încalcă anumite prescripții ale spovedaniei(aceea că credinciosul trebuie să-și recunoască el singur greșelile și să dorească îndreptarea pentru ele, e greu de crezut că o persoană rece la suflet care se spovedește doar pentru că a auzit de la alții că altfel nu se poate împărtăși și care se consideră fără păcat, să ajungă să își înmoaie inima în puținul timp petrecut sub epitrahilul duhovnicului și cu sentimentul că ceilalți așteaptă cu nerăbdare să le vină rândul).

Preotul văzând că cel care se spovedește nu numai că nu spune păcatele săvârșite ci își elogiază virtuțile, fie ele reale sau nu, va încerca cu tact să adreseze întrebări ajutătoare, la care credinciosul cinstit va răspunde fără să ascundă ceva. Este regretabil că nici la această mână de ajutor întinsă de către duhovnici celor ce se mărturisesc nu mulți sunt aceia care se folosesc de ea, ci din rușine, din grabă, fără un efort de aducere – aminte trec prea ușor peste multe aspecte și în cel mai bun caz, mărturisesc prima situație care le vine în minte.

Se întâmplă la unele parohii, mai ales pe la orașe ca credincioșii să vină la spovedanie cu anumite îndrumare, pe care să bifeze păcatele pe care le-au făcut. Sunt binevenite aceste îndreptare, existând totuși riscul ca spovedania să nu fie una personală ci una rece fără implicare sentimentală, iar ceea ce este mai grav este că ar putea deveni prilej de poticnire și sminteală pentru cei slabi și ar oferi idei pentru păcate pe care nu le-au săvârșit.

Considerăm foarte înțelept sfatul pe care anumiți duhovnici îl dau fiilor lor de a medita câteva minute, înainte sau după rugăciunea de seară la ziua care tocmai a trecut, iar mai apoi să scrie pe o foiță toate păcatele săvârșite în ziua respectivă. Succesul pentru a nu mai săvârși anumite păcate îl constituie o spovedanie deasă.

Diavolii nu îl mai atacă pe acela care le descoperă des planurile; spune Pr. Petre Vintilescu: nici berzele nu își fac cuibul acolo unde acesta le-au fost stricate de mai multe ori. Credinciosul trebuie să fie făcut conștient de importanța acestor două mari Taine: Spovedania și Împărtășania nu în momentul în care se mărturisesc ci cu mult înainte, prin catehezele ce vor fi făcute în acest sens; din păcate la ele neparticipând mulți credincioși.

Este de luat în calcul și metoda pe care o folosesc unii preoți spre a-i catehiza pe enoriașii lor; scriu anumite broșuri pe diferite teme pe care fie le împart personal fie le pun în cutiile poștale. Se pare că mesajul tipărit are un ecou mai puternic în sufletele creștinilor. Cu alte cuvinte, pregătirea pentru spovedanie nu se face sub epitrahil, în grabă, cu neatenție și nebăgare de seamă ci cu mult înainte; după ce a fost făcut procesul de conștiință credinciosul își va citi rugăciunile de dinainte de spovedanie, după care cu frică, credință și nădejde le va mărturisi înaintea lui Dumnezeu prin intermediul duhovnicului.

3.2. Câteva din lucrurile de care trebuie să țină seamă duhovnicul la spovedanie.

O primă întrebare pe care o adresează duhovnicii este aceea dacă a ținut post; postul fiind înțeles în general ca o practică de abținere de la anumite mâncăruri, în anumite zile ale săptămânii (miercurea și vinerea) sau pe perioade mai lungi stabilite de Biserică, și însemnate în calendarul bisericesc).

Totuși, postul este și o practică de nevoință sufletească și atenție sporită, trezvie. Postul include reținerea de la gânduri și fapte rele și de la relațiile conjugale.. Totuși mulți înțeleg prin post doar un regim alimentar, aceasta fiind partea cea mai de jos a sa, dacă putem spune asta, deoarece el trebuie să fie unit cu rugăciunea și cu încercarea de a schimba viața dinainte.

În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spune: ,, Feriți-vã de a măsura postul cu o simplă înfrânare în ale mâncării. Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au purtări rele, se aseamănă diavolului care, deși nu mănâncă nimic, nu încetează să păcătuiască”. Despre faptul că pocăința nu se poate realiza fără post, Sfântul Ioan Gură de Aur spune : ,,E cu neputință să ardă focul în apă, e cu neputință pocăința fără post". Simpla înfrânare de la anumite alimente pe diferite perioade nu ne face vrednici de primirea Sfintelor Taine, ci schimbarea vieții, iar aici tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne lămurește: ,, E un obicei răspândit la vremea Postului Mare, de a ne întreba unii pe alții câte săptămâni am postit. Și auzim pe unii: o săptămână , pe alții: două, pe unii: toate. Dar unde-i prisosirea, dacă săvârșim postul cu mâinile goale de fapte bune? Când cineva îți va zice: "Eu am ținut tot postul" , răspunde-i: Eu aveam un dușman și m-am împăcat cu el, obișnuiam să bârfesc și m-am oprit, suduiam, și m-am lăsat.”

Diferiți duhovnici cer ca înainte de Sfânta Împărtășanie credinciosul să țină post cel puțin 3 zile(dacă ne aflăm într-o perioadă de dulce) și tot postul dacă ne aflăm într-unul din cele 4 posturi rânduite de Biserică.

Pentru edificarea noastră trebuie să menționăm o teorie a lui Alexander Schmemann :,, Dintre toate rânduielile liturgice aparținând Postului Mare, una este de o importanță crucială pentru înțelegerea acestuia, iar aceasta, fiind specifică Ortodoxiei, este în multe feluri o cale spre înțelegerea tradiției sale liturgice. A

ceastă rânduială este aceea care interzice oficierea Sfintei Liturghii în zilele de rând. Indicațiile sunt clare: nu se săvârșește nicidecum Sfânta Liturghie în zilele de Luni până Vineri din timpul Postului Mare, cu o singură excepție — la sărbătoarea Bunei Vestiri, dacă aceasta cade într-una din aceste zile. Miercurea și Vinerea este totuși rânduită o slujbă de seară specială a Sfintei Euharistii; aceasta se numește Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. . Atât de mult s-a uitat sensul acestei rânduieli, încât în multe parohii, în special în acelea care au fost expuse pentru o perioadă îndelungată influențelor apusene și latine, aceasta pur și simplu nu s-a respectat, iar practica specific latină a liturghiilor zilnice — „particulare" sau „de pomenire" — se continuă de-a lungul întregului Post. Dar chiar și acolo unde această rânduială se respectă, nu se face nici un efort pentru a pătrunde dincolo de o ascultare formală și de a înțelege semnificația ei duhovnicească, „logica" profundă a Postului. Prin urmare, este important să explicăm aici amănunțit semnificația acestei rânduieli care transcende cadrul Postului și pune în lumină întreaga tradiție liturgică a Ortodoxiei. In termeni generali vorbind, avem aici expresia și aplicarea unui principiu liturgic fundamental: incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu postirea.”

Pentru a înțelege semnificația acestui principiu, trebuie să începem nu cu postirea ci cu Sfânta Euharistie. In tradiția ortodoxă, care este profund diferită în această privință de teologia și practica euharistică a Catolicismului apusean, Sfânta Euharistie și-a păstrat întotdeauna caracterul său sărbătoresc și luminos. Ea este, întâi de toate, taina venirii și prezenței lui Hristos printre apostolii Săi și, prin urmare, ea este — într-un sens foarte real — sărbătoarea Învierii Sale. Cu adevărat venirea și prezența lui Hristos în Sfânta Euharistie constituie pentru Biserică dovada Învierii Sale. Bucuria și „arderea" inimilor trăită de apostoli când, în drum spre Emaus, Hristos însuși li S-a descoperit la „frângerea pâinii" (Luca, 24, 13-35) constituie pentru Biserică izvorul veșnic al cunoașterii sale „experimentale" și „existențiale" a Învierii. Nimeni nu a văzut cu adevărat învierea lui Hristos, totuși apostolii au crezut în ea, nu pentru că cineva îi învățase așa, ci pentru că ei au văzut pe Domnul Cel înviat când „ușile fiind încuiate", El a apărut printre ei și a luat parte la masa lor.

Totuși, Sfânta Euharistie este aceeași venire și prezență, aceeași bucurie și ardere a inimii, aceeași supranaturală și în plus absolută cunoaștere a faptului că Domnul Cel înviat S-a făcut cunoscut pe Sine la „frângerea pâinii". Și atât de mare este această bucurie încât Biserica primară considera ziua Sfintei Euharistii nu ca pe o zi obișnuită ci ca Ziua Domnului — o zi plasată deja dincolo de timp pentru că în Sfânta Euharistie împărăția lui Dumnezeu „s-a arătat".

La Cina cea de Taină, Hristos însuși a mărturisit apostolilor că le-a dăruit împărăția lui Dumnezeu, încât ei să poată „mânca și bea la masa Lui în împărăția Lui". Fiind prezența lui Hristos Cel înviat, Care S-a înălțat la ceruri și stă de-a dreapta Tatălui, Sfânta Euharistie este, deci, participarea la împărăția lui Dumnezeu, care este „bucurie și pace în Duhul Sfânt". Sfânta Împărtășanie este „hrana nemuririi", „pâinea cerească", iar apropiindu-o de Sfânta Masă ea se înalță cu adevărat la cer.

Sfânta Euharistie este astfel sărbătoarea Bisericii, sau mai bine spus este Biserica însăși ca sărbătoare, ca împărtășire din prezența lui Hristos, ca anticipare a bucuriei veșnice a împărăției lui Dumnezeu. De fiecare dată când Biserica săvârșește Sfânta Euharistie ea este „acasă" — în cer; ea se înalță acolo unde Hristos S-a înălțat pentru ca noi să putem „mânca și bea la masa Lui în împărăția Cerurilor…" înțelegem apoi de ce Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea, pentru că postirea (după cum vom vedea) constituie expresia fundamentală a Bisericii ca fiind într-o stare de pelerinaj, ca fiind în drumul său către împărăția cerească. Iar „fiii împărăției", a spus Hristos, „nu pot posti atâta timp cât Mirele este cu ei" (Matei, IX, 15).

Dar ne putem pune întrebarea atunci de ce se administrează Sfânta Împărtășanie în zilele de post la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Nu contrazice oare aceasta principiul enunțat mai devreme? Pentru a dezlega această întrebare, trebuie să luăm în considerare acum cel de-al doilea aspect al înțelegerii ortodoxe asupra Sfintei împărtășanii, semnificația sa ca izvorul și puterea de sprijin a ostenelilor noastre duhovnicești.

Dacă, așa cum tocmai am văzut, Sfânta împărtășanie este plinirea tuturor ostenelilor noastre, ținta spre care năzuim, bucuria fundamentală a vieții noastre creștine, ea este de asemenea și în mod necesar izvorul și începutul ostenelilor noastre duhovnicești, darul divin care ne ajută să cunoaștem, să dorim și să aspirăm către o comuniune desăvârșită în ziua cea neînserată a împărăției lui Dumnezeu. Pentru că împărăția Iui Dumnezeu deși a venit, deși vine în Biserică, se va plini la sfârșitul veacurilor, când Dumnezeu va umple toată Creația cu Duhul Său.

Cunoaștem aceasta și devenim părtași la ea, pregustându-o; suntem părtași acum la Împărăția lui Dumnezeu care va să vină. Vedem și pregustăm slava și binecuvântarea ei, dar suntem încă pe pământ și întreaga noastră existență pământească este astfel o lungă și adesea dureroasă călătorie către Ziua Domnului. În această călătorie avem nevoie de ajutor și sprijin, putere și mângâiere, pentru că „Stăpânitorul acestei lumi" nu a renunțat încă la luptă; ci, dimpotrivă, știind că a fost biruit de Hristos pune la cale o ultimă și înverșunată luptă împotriva lui Dumnezeu pentru a îndepărta de la El pe cât mai mulți posibil.

Atât de dificilă este această luptă, atât de puternice sunt „porțile iadului", încât Hristos însuși ne vorbește despre „calea cea strâmtă" și despre faptul că puțini sunt aceia care sunt capabili să o urmeze. Iar în această luptă principalul nostru ajutor este tocmai Trupul și Sângele lui Hristos, acea „hrană esențială" care ne ține vii, duhovnicește vorbind, și care, în ciuda ispitelor și a primejdiilor, ne face urmăritori ai lui Hristos.

Astfel, împărtășindu-ne, ne rugăm: „Și să-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tămăduire și curăție, spre luminare și pază, spre mântuirea și sfințirea sufletului și a trupului; spre izgonirea a toată nălucirea, a faptei celei rele și a lucrării diavolești, care se lucrează cu gândul în mădularele mele; spre îndrăznirea și dragostea cea către Tine, spre îndreptarea și întărirea vieții, spre înmulțirea faptei celei bune și a desăvârșirii, spre plinirea poruncilor și spre împărtășirea cu Sfântul Duh, ca merinde pentru viața de veci… să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele. Și în toate încheieturile, în rărunchi și în inimă… arată-mă lăcaș numai al Duhului Tău și să nu mai fiu sălaș păcatului, ci Ție casă, prin primirea împărtășirii. Ca de foc să fugă de mine, tot lucrul rău, toată patima…".

Nu trebuie să minimalizăm importanța postului ci trebuie să ținem cont că întreaga noastră viață este o luptă împotriva diavolului și avem nevoie în mod deosebit de ajutorul și de puterea acelui Foc dumnezeiesc. Sfânta Euharistie se săvârșește în zilele de post deoarece aceasta este o mișcare continuă de bucurie; iar în Biserică avem prezența neîncetată a roadelor Sfintei Euharistii. întocmai cum Hristos „Cel văzut" S- a înălțat la cer, tot așa El este prezent în mod nevăzut în lume; întocmai cum Paștele este prăznuit o dată pe an tot așa lumina sa se revarsă peste întreaga viață a Bisericii; întocmai cum împărăția lui Dumnezeu va să vină și totuși se află deja în mijlocul nostru, așa se întâmplă și cu Sfânta Euharistie.

Ca taină și sărbătoare a împărăției, ca praznic al Bisericii, Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea și nu se săvârșește în timpul Postului; ca har și putere a împărăției care este lucrătoare în lume, ca izvor al „hranei esențiale" și armă a luptei noastre duhovnicești, Sfânta Euharistie se găsește chiar în centrul postirii; ea este cu adevărat mana cerească ce ne ține vii în călătoria noastră prin deșertul Postului.

Având în vedere nevoile vremii, păstorii Bisericii au datoria de a iconomisi viața păstoriților, au dat sfaturi cu privire la aplicarea Postului cum este enciclica Sfântului Sinod al BOR din 1907 și 1956 care precizează:

Copii până la vârsta de 7 ani sunt dezlegați de la pravila postului putând mânca tot timpul anului tot felul de alimente

Pentru copiii de 7-12 ani și pentru credincioșii de orice vârstă care sunt cuprinși de neputințe trupești pravila postului să fie obligatorie în următoarele zile: toate miercurile și vinerile de peste an, în afară de acelea în care este dezlegare la pește; Prima și ultima săptămână din postul Paștelui și Crăciunului; între 23-28 iunie adică 5 zile înainte de praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel; Ajunul Crăciunului, Ajunul Bobotezei, 29 august și 14 septembrie. Pentru celelalte zile și săptămâni din timpul marilor posturi bisericești, copii de 7-12 ani și credincioșii suferinzi să fie dezlegați a mânca pește, icre, ouă, lapte, brânză.

O mențiune importantă în ceea ce privește împărtășirea celor muribunzi e făcută de canonul 13 al sinodului I ecumenic care spune :,,În privința celor care stau să moară(dintre cei căzuți) să se observe și acum vechea și canonica lege, încât dacă cineva stă să moară, să nu fie lipsit de cea mai de pe urmă și trebuitoare merinde. Iar dacă cineva fiind deznădăjduit și luând împărtășirea, s-ar număra din nou,(ar rămâne) între cei ce trăiesc (între cei vii), acela să fie împreună numai cu cei ce iau parte la rugăciune. Dar peste tot și în privința oricui ar sta să moară, cerând a se face părtaș la cuminecătură, stabilim ca episcopul cu cercetare, să-l facă părtaș sfântului dar.” Muribunzii, chiar dacă sunt sub canon și sub oprire de la împărtășanie se pot împărtăși, cu pogorământ, însă în cazul în care se însănătoșesc nu se vor socoti între cei reabilitați, adică între cei care se împărtășesc fără opreliște ci își vor relua canonul de acolo de unde l-au lăsat când s-au îmbolnăvit.

O altă chestiune de care este dator duhovnicul să se intereseze înainte de a da acceptul pentru Împărtășanie este aceea a relațiilor cu ceilalți, mai precis dacă penitentul este certat sau are vrajbă cu cineva, aceasta constituind pentru preot chiar interdicția de a sluji cele sfinte. Ea se bazează pe cuvântul Mântuitorului: ,, Deci, dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău.”(Matei 5, 24). ,, Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; și cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.”(Matei 5, 22) Comentând acest verset, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:,, Ce bunătate! Ce iubire de oameni covârșitoare! Pentru dragostea noastră de aproapele Dumnezeu renunță la cinstea și slujirea ce trebuie să I-o aducem. Lucrul acesta arată că nici pedepsele cu care ne-a amenințat mai înainte nu le-a dat mânat de ură și nici din dorința de a pedepsi cu orice preț, ci dintr-o mare iubire de oameni. Ce cuvinte ar putea fi mai blânde decât acestea? Să fie întreruptă închinăciunea ce mi-o aduci Mie, ne spune Hristos, ca să rămână dragostea ta! Pentru că și împăcarea cu fratele tău este tot o jertfă! De ace ea nu a spus – după ce Îmi vei aduce darul sau înainte de a-l aduce ci îl trimite să se împace cu fratele său după ce darul este dus la altar și jertfa începuse. Îi poruncește, deci, să alerge chiar în mijlocul slujbei și jertfa începuse; nici după ce s-a sfârșit slujba, nici înainte de a începe.”

Sfântul Nicodim Aghioritul îl sfătuiește pe duhovnic să fie cu mare băgare de seamă în astfel de situații și să trimită pe cel care este în vrajbă cu cineva să meargă și să-și ceară iertare chiar de mai multe ori de este cazul.

Atunci când ei se vor împăca sunt datori să își dea binețe ca mai înainte și să dea semne că au uitat pricinile care au dus la ceartă. Se observă uneori că unii creștinii se împacă doar ca să primească Sfintele Taine, mai apoi revin la starea lor păcătoasă. ,, Ia aminte bine duhovnice să nu citești rugăciunea de iertăciune pomenitorilor de rău mai înainte de face pace. Spune-le cele de mai jos spre a se păzi, că Duhul Sfânt spune despre dânșii – căile pomenitorilor de rău sunt spre moarte -(Pilde 12,24), că de nu vor ierta pe vrăjmașul lor nu pot să spună Tatăl nostru ,de vreme ce ei nu iartă greșiților greșelile lor, precum se spune în Tatăl nostru. Dumnezeu cu chinuri va cere datoria, chiar și a păcatelor pe care le-a iertat, după pilda slugii datoare cu o mie de talanți . Atunci când se vor împăca cu vrăjmașul lor se va ușura și se va bucura inima lor, tu amintindu-le duhovnice pilda Domnului de pe cruce care se ruga pentru cei ce-L răstigneau, a Sfântului Ștefan care se ruga pentru cei care-l loveau cu pietre; istoria cea înfricoșată a celor doi pomenitori de rău, care, pentru că nu s-au iertat din inimă ci au păzit vrăjmășia și după moarte, a venit din iad cel mort și a răpit pe vrăjmașul său cel viu din mijlocul Bisericii, fiind de față poporul și așa despicându-se pământul s-au dus amândoi în iad” .

Nu este indicat ca aceia care au dușmănie cu frații lor să fie împărtășiți, chiar dacă s-ar afla pe patul de moarte; de nu vor putea merge ei să ceară iertare să trimită pe alții și numai așa să primească Sfintele Taine.

Un păcat care stăpânește societatea contemporană, post modernă și consumistă este acela al desfrâului.

Mărimea acestui păcat, al desfrânării este arătată clar în Sfânta Scriptură, în scrierile Sfinților Părinți și din experiența de toate zilele a Bisericii și a fiilor săi duhovnicești.

Moise primește de la Dumnezeu pe muntele Sinai Decalogul, a șaptea poruncă fiind:,, Să nu fii desfrânat!”(Deut.5,18), iar mai apoi continuă în a zecea:,, Să nu poftești femeia aproapelui tău”(Deut5,21). În întreaga Lege veche desfrânarea este osândită și pentru ea sunt prescrise pedepse aspre, astfel că pentru fata care își pierde fecioria înainte de nuntă pedeapsa era aceea a uciderii cu pietre în fața casei tatălui, iar pentru femeia prinsă în adulter pedeapsa era a uciderii cu pietre: ,, De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul și desfrânata.”(Lev 20,10) ,, Și cu femeia aproapelui tău să nu te culci, ca să-ți verși sămânța și ca să te spurci cu ea… Că tot cel ce va face ticăloșiile acestea, sufletul care va face acestea se va stârpi din poporul său”(Lev 18, 20-29)

În Noul Testament, Sfântul Pavel sune:,, Au nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu știți că cel ce se alipește de desfrânată este un singur trup cu ea? "Căci vor fi – zice Scriptura – cei doi un singur trup"… Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?”(I Corinteni 6, 15-19) ,,Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea voastră; să vă feriți de desfrânare”(I Tes. 4,3) Între hotărârile Sinodului Apostolic de la Ierusalim se găsește și aceasta:,, Să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de (animale) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veți face.”(F. Ap 15,29).

Desfrânarea a năpădit cu mare putere în societate datorită mijloacelor de comunicare, rău folosite și proastei mediatizări.

,, E un război greu acesta și nimic nu-i ispitește mai rău pe tineri decât desfrânarea. Să-i împresuram de peste tot cu sfaturi, să le spunem ce-i așteaptă, să-i speriem, să-i convingem și, în ultimă instanță, să-i amenințăm. Dacă-și înving această dorință, nu vor mai fi stăpâniți cu ușurință de vreo alta.”

Poate că fiecare Sfânt Părinte și Sinod Ecumenic au vorbit despre desfrânare, au încercat să găsească modalități de a o birui, au dat recomandări, sfaturi, pedepse, canoane pentru combaterea ei. O simplă privire asupra canoanelor Bisericii ne scoate în evidență numărul mare de canoane care se referă la desfrânare, din care vom reda unele dintre ele pentru a vedea care este greutatea acestui păcat și că nu se cade ca aceia care au căzut în el să se apropie cu ușurință de Sfintele Taine ci numai după o bună perioadă de pocăință. Sinodului local de la Neocezareea (315) dă următorul canon pentru cei care se află, sau au săvârșit desfrânare: ,,cei întinați de curvie sunt scoși de la rugăciuni 3 ani, iar alți 3 ani să se împărtășească de ascultare, iar alți trei ani să se roage intru pocăință împreună cu cei prosternați și apoi să se împărtășească cu Sfintele Taine .”

Prin desfrânare creștinul se rupe de trupul Bisericii și se înțelege de ce poate primi Euharistia, iar unii duhovnici mari cum ar fi părintele Ilie Cleopa spun că aceia care trăiesc în desfrânare nu pot fi pomeniți nici măcar la proscomidie.

Tot în privința desfrânării Sfântul Vasile cel Mare dă următorul canon: ,,Curvarul va fi neîmpărtășit cu sfintele Taine opt ani. Doi ani tânguindu-se,doi ani ascultând, doi ani prosternându-se și numai unul stând împreună, iar în al optulea an va fi împărtășit”.

Atunci când spovedește și are de iconomisit pe cei care au căzut în desfrânare, duhovnicul trebuie să țină cont de foarte multe aspecte, de pildă: de câte ori s-a întâmplat, cu câte persoane, dacă erau înrudiți, dacă a fost cu voie sau nu, dacă s-au întâmplat perversiuni, dacă unul sau ambii parteneri sunt căsătoriți, dacă au urmărit interese materiale sau nu și întrebările pot continua.

Atunci când unul sau ambii parteneri sunt căsătoriți păcatul primește numele de preacurvie și, deci canonisirea este mai aspră, astfel sfântul Grigorie de Nyssa, în canonul 4 exclude de la împărtășanie optsprezece ani, Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 62 – cincisprezece ani, iar Sfântul Ioan Postitorul în canonul 29 reduce epitimia la trei ani cu condiția să se ajuneze în fiecare zi și să se facă 200 de metanii pe zi; dacă nu se fac acestea(ajunarea și metaniile să nu se reducă din cei cincisprezece ani).

Desfrânarea este o patimă care are multe ramuri, este foarte greu de oprit pentru că rădăcina ei se află în dorința firească din om, dorință care dacă nu este înlănțuită și folosită în limitele binecuvântate de Dumnezeu – anume pentru nașterea de prunci și nu pentru plăcere, duce la mari derapaje și împinge în cele mai întunecate abisuri ale păcatului.

O ramură a păcatului desfrânării care afectează tinerii, în special băieții este malahia. Canonul dat de Sfântul Ioan postitorul pentru malahie este oprirea de la Euharistie 40 de zile cu mâncare uscată și 100 de metanii pe zi.

Astăzi, mai mult ca niciodată s-a răspândit un alt păcat foarte urât de Dumnezeu și de toți aceia care se găsesc în granițele normalității, mă refer aici la păcatul sodomiei. Și de parcă nu ar fi de ajuns că aceia care îl săvârșesc jignesc atât pe semeni cât și pe Dumnezeu ei îl afișează la drumul mare și cer drepturi alături de ceilalți. Numai o scurtă privire asupra Sfintei Scripturi scoate în evidență marea greutate a acestui păcat; astfel vedem cum Dumnezeu a distrus cetățile Sodomei și Gomorei pentru nimic altceva decât pentru acest păcat și această fărădelege. Moise statornicind Legea dă prescripții clare spunând: ,, De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire și să se omoare, că sângele lor asupra lor este.”(Lev, 20,13). Iată deci fermitatea cu care este stârpit acest păcat din poporul lui Dumnezeu. Același lucru îl condamnă și Sfântul Apostol Pavel în epistola sa către Romani când spune: ,, Asemenea și bărbații lăsând rânduiala cea după fire a părții femeiești, s-au aprins în pofta lor unii pentru alții, bărbați cu bărbați, săvârșind rușinea și luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.”(Rom. 1,27).

În privința acestui păcat Biserica drept – slăvitoare prin Sfinții ei Părinți a statornicit căi de vindecare și canoane pentru aceia care vor să părăsească aceasta și să urmeze calea normalității. Astfel Sfântul Grigorie de Nyssa în canonul 4 exclude de la împărtășanie timp de optsprezece ani pe aceia care săvârșesc sodomie, Sfântul Vasile cel Mare în canonul 62 oprește cincisprezece ani, iar Sfântul Ioan Postitorul spune: ,, Noi socotim că pentru 3 ani să se excludă unul ca acesta, plângând și ajunând, și spre seară mâncând mâncăruri uscate și 200 de metanii făcând. Iar dacă se dedă mai mult trândăviei să împlinească cincisprezece ani.” Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește în canonul 4 că timpul poate fi scurtat dacă se observă că cel căzut dorește din tot sufletul să nu mai săvârșească păcatul și dacă demonstrează aceasta prin fapte vrednice de pocăință. Duhovnicul nu ar trebui să îngăduiască prea repede apropierea de Sfintele Taine a unuia ca acesta ci trebuie să țină cont și de faptul că dacă acesta s-a petrecut de mai multe ori deja este vorba de o pervertire a minții, căci în fond acest păcat se realizează la nivelul minții mai întâi, deși toți spun că așa s-au născut. Genetic este imposibil acest lucru și nicăieri în lumea animalelor nu se observă acest lucru. Cu alte cuvinte duhovnicul trebuie să cerceteze în ce măsură penitentul s-a debarasat de acest păcat la nivelul minții și după o perioadă de încercare suficient de lungă îl poate primi la împărtășanie.

O altă problemă întâlnită în mod frecvent de duhovnici și care implică mare atenție este aceea a avorturilor. Foarte multe femei vin și mărturisesc că în decursul vieții au făcut unul două sau mai multe avorturi. Se observă că femeile – fetele mai tinere nu au un număr mare de avorturi și aceasta nu din cauză că ar da naștere pruncilor ci pentru că folosesc diferite mijloace anticoncepționale. Nimeni nu se îndoiește de mărimea acestui păcat gravitatea lui fiind sporită de faptul că fătul este privat atât de viața pământească, de Sfântul Botez, cât și de cea veșnică. Și în această privință Sfinții Părinți au dat canoane ce au ca menire îndreptarea, astfel Sfântul Ioan Postitorul spune:,, Femeii care nu se îngrijește de fătul său, ci din cauza neglijenței dânsei avortează, i se dă pedeapsa pentru uciderea premeditată-20 de ani”.

De uciderea fătului nu este de vină numai mama ci și soțul (tatăl copilului), aceia care o încurajează și aceia care produc avortul prin diferitele tehnici cunoscute. De aceea cel care se face părtaș la avort măcar prin încuviințare sau prin tăcere – dacă ar fi putut să o oprească, se face vrednic de canonisire, iar Sfântul Ioan Postitorul spune că:,, Vasile cel Mare, în canoanele 2 și 8 spune că femeile care strică cu meșteșugiri pe feți în pântece și cele ce dau și iau doctorii pentru ca să-i piardă și ca feții în pântece și ca feții înainte de vreme să cadă afară, să fie excluse de la împărtășanie 10 ani. Noi însă hotărâm ca acestora să li se dea cel mult până la cinci ani sau și trei ani”. Pravila de la Govora este și mai drastică ea prevede că: ,, femeia de va începe și niște farmece oarecare de va bea să se scurgă începerea dintr – însa 8 ani și metanii 367, iar de i se va întâmpla ei de a muri să nu se îngroape”. Practica bisericească și tradiția spune că de va veni cineva să se mărturisească, duhovnicul este dator să afle când s-a petrecut ultima oară păcatul, iar aflând că ultima dată a fost cu multă vreme în urmă să socotească și anii care au trecut la îndepărtare, apoi să dea ca și canon rugăciune, post, metanii, milostenii sau alte fapte bune și astfel după o perioadă în care se constată străpungerea inimii și pocăința să se dea Sfânta Împărtășanie.

Nu este de trecut cu vederea faptul că în zilele noastre foarte mulți merg pe la diferite secte, curente sau mișcări religioase, unii din neștiință, alții din interese materiale, iar alții dintr-o frământare lăuntrică și poate, de ce nu care doresc să se convingă de ceea ce ele mărturisesc. Se întâmplă astăzi că falsele religii și mișcări religioase duc o campanie de convertire foarte agresivă, și mulți dintre creștinii nepracticanți atunci când dau de vreo nevoie, îndată aleargă acolo unde li se promite o rezolvare rapidă și fără efort a problemelor pe care le au.

Oare sunt puțini aceia care atunci când au de-a face cu vreo boală, necaz, nereușită ajung pe la biserică, mănăstiri spunând că poate se întâmplă ceva și în privința lor. Cu alte cuvinte, după ce Dumnezeu a fost lăsat pe ultimul plan, după ce au alergat la fel și fel de descântători și vrăjitori, după ce și-au cheltuit toată vigoarea sufletului și toate posibilitățile financiare se îndreaptă către Biserică fără convingerea fermă că Dumnezeu poate și vrea binele tuturor.

Această neîncredere este rezultatul nereușitelor lor și motiv de atragere a mâniei Dumnezeiești. Pravila bisericească definește vrăjitoria ca fiind : ,,Chemarea mai mult sau mai puțin conștientă a diavolului pus în slujba omului. Este o întoarcere către satana de care s-a lepădat la Botez”. Păcatul vrăjitoriei este foarte greu și ne putem da ușor seama de aceasta numai dacă ne gândim că este lepădare de Dumnezeu și nădejde de ajutor tocmai la potrivnicul Său, la diavol.

În întreaga Sfântă Scriptură se vorbește despre acest păcat și despre cum să fie pedepsit sau pedeapsa ce îi așteaptă pe aceia care nu se întorc cu totul de la aceasta. ,, Să nu alergați la cei ce cheamă morții, pe la vrăjitori să nu umblați și să nu vă întinați cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.”(Lev. 19,31); ,,Pe vrăjitori să nu-i lăsați să trăiască!”(Ieș. 22,18) ,, Și Mă voi apropia de voi ca să vă judec și voi fi martor grabnic împotriva vrăjitorilor, a desfrânaților și a celor care jură strâmb, împotriva celor care asupresc pe simbriaș, pe văduvă și pe orfan, apasă pe cel străin și nu se tem de Mine, zice Domnul Savaot”(Maleahi 3,5). Și în Noul Testament se vorbește despre anumiți vrăjitori care fie au lepădat practicile lor : ,,Iar mulți dintre cei ce făcuseră vrăjitorie, aducând cărțile, le ardeau în fața tuturor.”(Faptele Ap. 19,19) fie au stat împotriva Sfinților Apostoli cum este cazul lui Elimas, slujitorul procuratorului Sergius Paulus:,, Dar le stătea împotrivă Elimas vrăjitorul… Iar Saul plin fiind de Duh Sfânt, a privit țintă la el, și a zis: O, tu cel plin de toată viclenia și de toată înșelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmașule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strâmba căile Domnului cele drepte?”(Faptele Ap.13, 8-10)

Categoria celor care umblă prin diferite mișcări, curente, secte, vrăjitori, fermecători, descântători etc. este cel mai greu de îndrumat, aceasta din cauza puținei lor credințe, căci dacă nu ar fi așa ar căuta scăpare la Domnul prin mijlocirile Bisericii Sale pământești.

Dacă canonul acordat va fi prea greu sufletul unuia ca acesta va ajunge repede la deznădejde și va fugi în alt loc unde îi este mai confortabil și unde nu va mai trebui să îndeplinească aceste cerințe pe care mai mult ca sigur nu le înțelege și nu înțelege nici măcar rostul lor. Pe de cealaltă parte, dacă remediul propus va fi unul ușor foarte repede se va ajunge la bagatelizare și la conștiința că ,,Dumnezeu este unul pentru toți, indiferent de religie, iar fiecare îl caută în modul său.”

Am menționat câteva din păcatele grele care opresc de la Împărtășanie pentru o perioadă mai mare, am menționat canoanele care opresc pentru perioade fie mai mari, fie mai mici, însă în scaunul spovedaniei duhovnicul le va adapta la personalitatea fiecăruia și va avea grijă să nu îngreuieze pe cineva peste măsură, iar pe altul să îl lase prea liber ca nu cumva rana să se facă și mai mare. Interesul duhovnicului este acela de a apropia pe fii săi duhovnicești de Sfintele Taine și nu de a-i îndepărta aplicând un rigorism excesiv : ,,Atragem însă atenția duhovnicilor că trebuie să se ferească de a abuza de măsura îndepărtării de la Sf. Taine.

El să fie atent și la nivelul râvnei duhovnicești a epocii , pentru ca nu cumva, prin rigoarea excesivă să îndepărteze pe credincioși de la Euharistie ca și de la scaunul de spovedanie. Uneori este nevoie chiar să încurajeze spre împărtășire tocmai în scopul de a angaja spre o viață morală mai bună și la un ritm spiritual mai accentuat pe unii penitenți, care prin ezitări, nu arată o intensitate sufletească perceptibilă”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne aduce aminte de cealaltă cale pe care este dator să o urmeze duhovnicul în iconomisirea fiilor săi: ,, Nu mică este pedeapsa, dacă știind că un om este păcătos, îl ve – ți primi totuși să fie părtaș la această masă… Sângele Lui din mâinile voastre va fi cerut…Dumnezeu v-a dat cinstea acestei vrednicii, ca să faceți deosebire între cei care sunt vrednici și care sunt nevrednici de împărtășire cu Sfintele Taine.

Să îndepărtăm fără nici o considerație de persoană pe aceia care i-am vedea apropiindu-se cu nevrednice”. Au existat și există mulți duhovnici care au oprit de la împărtășanie chiar pe împărați pentru păcatele pe care le săvârșiseră, neținând cont de persoana sau de funcția lor după cum spune Sf. Ioan Hrisostom,,de-ar fi general, de-ar fi mare dregător, de-ar fi chiar cel cu diadema pe cap, oprește-l să nu se apropie cu nevrednicie. Tu ai mai multă putere decât el”.

Paralel cu îndeplinirea rolului său de învățător, povățuitor și medic față de penitent, în scaunul de spovedanie preotul culege progresiv elementele care-l vor pune în ultimul moment în situația de a-și exercita și datoria sa de judecător. Din mărturisirea penitentului, din convorbirea cu el și din dispoziția acestuia spre pocăință, manifestată prin dorința de îndreptare și mai ales prin atitudinea prin care a acceptat canonul impus, duhovnicul s-a informat suficient pentru a aprecia gravitatea bolii morale cât și șansele de vindecare. El poate da, deci, în acest moment o sentință cu privire la situația morală a penitentului. Această sentință este rostită prin rugăciunea de dezlegare, îndată ce duhovnicul a constatat că penitentul s-a angajat cu hotărâre spre împlinirea canonului.

Multe din canoanele disciplinare formulate atât de Părinți cât și de sinoade prescriu pentru anumite păcate oprirea penitentului de la Împărtășanie pentru diferite perioade de timp, a căror lungime variază nu numai de la o spovedanie la alta ci se numără chiar cu anii, de la de la 1 până la 25, 27, 35 sau se poate întinde toată viața, adică până în ceasul morții.

În legătură cu aceste prescripții canonice nu putem evita chestiunea raportului, în care se găsește actul Sfintei Împărtășiri cu Trupul și Sângele euharistic al Domnului față de taina pocăinței și mai cu seamă față de canonul pentru îndepărtarea de la Euharistie. Trebuie privită împărtășirea ca o plată pentru virtute ori mai degrabă un mijloc pentru câștigarea perfecțiunii?

În ordinea perfecțiunii, împărtășirea cu sfânta Euharistie reprezintă termenul cel mai înalt de spiritualitate la care poate aspira un creștin. Căci printr-însa, ființa noastră întreagă, cu fondul ei cel mai intim, ajunge pătrunsă de prezența Mântuitorului. El locuiește în noi și noi suntem la El. În chip logic însă, aceasta înseamnă ca tot ceea ce este imperfecțiune, tot ceea ce este păcat să fie eliminat din sufletul nostru. Eficacitatea acestei Sfinte Taine este de neconceput atâta vreme cât ființa omului servește ca adăpost păcatului. Deci prin Sfânta Euharistie se iartă păcatele, iar penitentul se împărtășește de Hristos numai dacă ea este primită cu o inimă înfrântă și smerită(Ps. 50).

Penitentul trebuie și el să conlucreze cu harul Dumnezeiesc, prin dorința și sforțările sale de a se rupe de păcat în vederea realizării acestui ideal de spiritualitate.,, Se cuvine ca întru sudoarea frunții să ne câștigăm această pâine(Sf. Euharistie) ce pentru noi s-a frânt și numai pentru ființele cuvântătoare s-a rânduit; căci Domnul a zis să ne sârguim pentru hrana care rămâne (Ioan 6,27).

S-a poruncit adică să ne apropiem de această cină nu fără nici o grijă și fără a face nimic ci străduindu-ne”. Ar fi o greșeală să ne imaginăm că perfecțiunea morală ar fi rezultatul simplei voințe libere a omului, adică a sforțărilor lui; de asemenea ar fi deopotrivă de riscant să rămânem cu impresia că un penitent nu se poate apropia din nou de Dumnezeu, până ce n-a ajuns perfect din vedere moral .

Omenește și teologic vorbind aceasta este un lucru imposibil. Epitimia la care se angajează penitentul pe timpul opririi sale de la Sfânta Împărtășanie nu este decât un mijloc de a se corija, adică de a realiza o prefacere în viața sa de afară, corespunzătoare căinței și convertirii sale lăuntrice.

Oprirea de la Sfânta Împărtășanie și canonul de îndeplinit în acest moment au, deci, numai menirea de a opera o convertire a penitentului către Dumnezeu, o exercitare a virtuților celui ce se pocăiește, iar nu realizarea perfecțiunii însăși. Perfecțiunea nu se poate realiza fără ajutorul Domnului cu care ne unim în Sfânta Împărtășanie.,,Căci, dacă a sluji lui Dumnezeu este a I te supune, a asculta de El, a face toate după îndemnurile Sale, eu nu văd când ne-am putea supune mai bine lui Dumnezeu, decât atunci când ajungem membrele Lui: cui poate să poruncească mai bine capul decât membrelor?”

Prin urmare, dacă Sfânta Împărtășanie constituie cel mai înalt mijloc de perfecțiune, apoi acordarea ei nu se poate concepe fără anumite condiții etice, fără unele merite din partea noastră; mai precis, nimeni nu poate să fie primit la Sfânta Împărtășanie fără căință, fără sforțări și întoarcere spre Dumnezeu cu inimă înfrântă și smerită.

Se pune totuși foarte firesc întrebarea: de ce se practică oprirea de la Sfânta Împărtășanie a păcătoșilor care mărturisesc păcatele lor? Oare spovedania nu poate să dea dezlegare pe moment? Oare îi lipsește ceva?

Ca să înțelegem mai bine de ce este recomandată oprirea de la Împărtășire este necesar să aruncăm o privire în trecutul Bisericii și vom vedea pe creștinii din acele vremuri cu o râvnă foarte fierbinte pentru împărtășire, iar îndepărtarea lor de la unirea cu Hristos îi făcea să se resimtă mai adânc printr-o astfel de măsură și, deci, să fie mai zeloși în eforturile lor de îndreptare. Astfel de dezleagă în istorie și în doctrină raportul dintre epitimii și taina Sfintei Euharistii.

Acestea fiind spuse intervine o altă problemă:

Capitolul IV

Deasă sau rară împărtășire?

Iată așadar enunțată una dintre chestiunile importante care preocupă Biserica și care de cele mai multe ori polarizează într-una din aceste direcții.

Încă de la început trebuie menționat faptul că fiecare credincios este membru al lui Hristos și nimeni nu îi poate nega dreptul de a se uni cu Mântuitorul Său căci:,,Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni.”(I Cor 11, 25-26).

Euharistia, așa cum spuneam mai devreme nu este răsplată pentru virtute, sau vrednicie, pentru că la urma urmei nimeni nu este vrednic de nimic ,,Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.”(Luca 17, 10), ea este darul cel mai de preț dat oamenilor din iubirea negrăită a lui Dumnezeu( se înțelege că ea trebuie primită cu toată cinstea, cu toată frica și cu toată recunoștința, dat fiind mărimea, importanța și Cel care o dăruiește); este medicament pentru slăbiciunile noastre, armă împotriva relelor, izvorul tuturor bunătăților, iar noi prin ea ne arătăm marea recunoștință pentru toată opera și activitatea lui Dumnezeu, implicându-ne într-o relație vie, și făcându-ne contemporani ai lui Hristos și împreună părtași cu El la viața veșnică.

Însuși Mântuitorul spune: ,,Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare și sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el.”(Ioan 6, 53-56).

Despre faptul că Mântuitorul nu vorbește la modul figurat Sfântul Ioan Gură de Aur spune că deși iudeii s-au scandalizat și voiau să îl ucidă, El îi întreabă și pe ucenicii dacă nu vor să plece și în nici un caz nu dă vreo explicație în cazul în care ar fi fost ambiguu înțeles mesajul sau ar fi folosit sensul figurat, nu ci vorbește despre realul Său trup și sânge. Se observă destul de limpede cât de importantă este Sfânta Împărtășanie în viața credinciosului, ea este de fapt singurul lucru care contează în această lume.

Sfântul Ioan Gură de Aur, deși este un aspru mustrător al păcatelor și al patimilor de orice fel și zelos în propovăduirea adevărului, în cuvântul său din noaptea Sfintelor Paști cheamă pe toți la împărtășire, aducându-le aminte de marea și negrăita iubire a lui Dumnezeu față de cei păcătoși.

Desigur, duhovnicul va avea în vedere să nu dea sfânta Euharistie celor ,,călduți”, celor nepăsători, trândavi, sau nedoritori de îmbunătățirea vieții lor.

Se observă astăzi, în Bisericile creștine din Occident o tendință de împărtășire deasă, chiar zilnică, tendințe care au apărut și la credincioșii ortodocși care trăiesc în acele locuri. Din păcate uneori se practică așa-numita Împărtășanie perpetuă, în sensul că credinciosul cu o spovedanie se poate împărtăși de mai multe ori. Sunt invocate pentru aceasta distanța mare dintre ei și duhovnici, faptul că nu au mai săvârșit păcate grele, dorința lor fierbinte de a se împărtăși zilnic.

Biserica, prin glasul Sfinților Părinți nu a statornicit o perioadă, un termen anume la care cineva se poate împărtăși(deși sunt anumiți duhovnici care recomandă ca împărtășirea cea mai deasă să se facă la 40 de zile și în cele 4 posturi), dar ea îi îndeamnă pe fii ei să facă acest lucru cât mai des cu putință, cu pregătirea necesară ca nu cumva Sfintele Taine să cadă în desuetitudine.

Euharistia este viața Bisericii și nu se poate concepe o Biserică viabilă atunci când preotul cheamă:,,Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă” și nimeni nu se apropie, și asta nu numai într-o zi ci în tot anul, excepție făcând poate anumite sărbători. Dureros este faptul că credincioșii au pierdut aspectul comunitar al Euharistiei, nu mai conștientizează că ei primesc daruri nu pentru folosul propriu exclusiv ci pentru folosul întregii comunități.

Este clar că fiecare din noi putem să cădem în această capcană și să considerăm că în Euharistie, Dumnezeu ne face nouă exclusiv daruri pe care să le folosim cum vrem, uitând că suntem datori să zidim Biserica lui Hristos prin ceea ce El ne oferă din belșug. Vom vedea mai jos că Hristos ne cheamă pe toți la o unire autentică și permanentă cu El, dar, duhovnicul este dator să cerceteze în primul rând pe aceia care vor să se împărtășească mai des care este cauza pentru care fac aceasta, oare nu există în ei un egoism , ca mai apoi să își facă loc o mândrie cum nu poate mai mare, desconsiderându-i pe aceia care nu se nevoiesc să ducă o viață evlavioasă asemenea lor?

Oare nu cumva ei se împărtășesc doar spre binele lor, sau spre a fi văzuți și lăudați de ceilalți. Atunci când se observă germenii acestor păcate, duhovnicul este dator să fie necruțător și să oprească fără întârziere de la împărtășit pe unii ca aceștia.

Încă din primele secole toți creștinii se împărtășeau la fiecare Liturghie la care participau, mai târziu însă, din pricina anumitor neorânduieli ce se făceau au fost stabilite reguli pentru cei care voiau să se împărtășească.

Din însăși cuprinsul Liturghiei vedem că ea se oficiază în vederea Împărtășirii credincioșilor. ,,Așadar, faptul că, nu spun în fiecare zi, dar la fiecare Liturghie obștească credincioșii care se adună la ea(afară de aceia care sunt sub epitimie potrivit canoanelor) trebuie să se împărtășească cu Dumnezeieștile Taine, acest fapt zic, sau de fapt îl stabilește ca regulă mai întâi însăși celebrarea Jertfei fără de sânge, care mai întâi face rugăciuni pentru acest lucru , după care frânge dumnezeiescul Trup al Domnului și varsă Sângele Lui nu pur și simplu, ci spre mâncare și spre băutură, iar mai apoi cheamă cu vestire înaltă și nu pe unii da și pe alții nu ci pe toți credincioșii, afară de cei opriți după cum s-a spus zicând – veniți mâncați trupul Meu și beți sângele Meu pe care l-am amestecat pentru voi. Și fiecare vine în bună rânduială în cinul său, potrivit constituțiilor apostolice și Liturghiei Sfântului Marcu care zice—după ce s-au împărtăși toți,”.

Același lucru stabilesc și canoanele 8 și 9 apostolice și canonul 2 de la Antiohia, întărite de Sinoadele VI și VII Ecumenice, care pedepsesc pe aceia care la Liturghie întorc spatele împărtășirii fără vreun motiv întemeiat.

Timotei al Alexandriei, ale cărui canoane au fost aprobate de sinoadele ecumenice VI și VII, stabilește ca demonizații să nu se împărtășească în fiecare zi alături de cei cu mintea întreagă ci la anumite soroace, iar în canonul 13 spune că aceia care sunt căsătoriți să se înfrâneze unii de la alții sâmbăta și duminica întrucât în aceste zile se săvârșește Sfânta Liturghie iar credincioșii trebuie să se împărtășească.

Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia a treia la Epistola către Efeseni le cere credincioșilor să se adune la Sfânta Liturghie vrednici de împărtășire, iar cei care nu se împărtășesc să iasă afară rușinați și să stea alături de catehumeni. Tot el deplânge faptul că mulți din credincioșii din zilele sale se împărtășeau numai o singură dată pe an.

Sfântul Vasile cel Mare în scrisoarea a 93-a spune: ,,Este bine și folositor a se împărtăși în fiecare zi și a primi Sfintele Taine căci însuși Hristos a zis: Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică(Ioan 6,54). Noi însă ne împărtășim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea și sâmbăta, ca și în alte zile în care se face pomenirea vreunui sfânt.”

Este clar că Sfântul Vasile cel Mare împreună cu credincioșii săi se împărtășeau de 4 ori pe săptămână pentru că de atâtea ori slujeau Sfânta Liturghie. În același sens vorbesc și Sfinții Ioan Casian și Teodor Studitul. Sfântul Teodor spune în regulile sale:,, Dacă într-o zi când nu se face Liturghie un călugăr care nu se împărtășește să spună motivul, altfel să rămână nemâncat până seara”, ,,cel ce din proprie inițiativă nu se împărtășește acela trebuie să se separeu de obște pentru o zi” sau ,,Cel ce nu se împărtășește mai mult de 40 de zile, dacă nu e oprit de canoane, va trebui să spună motivul. Și dacă se constată că din pricina neglijenței nu s-a împărtășit să fie supus unei pedepse de 40 de zile”.

Spuneam la început că mulți nu vin să se împărtășească pretextând evlavia. E adevărat că la pierderea sensului profund al împărtășaniei ca act comunitar a contribuit și problema vredniciei personale accentuată de către toți Sfinții Părinți și îndeosebi de monahi într-o vreme în care creștinismul a devenit pentru mulți doar un nume. ,,Mai degrabă insistența Părinților și a canoanelor pe vrednicia personală pentru împărtășire a fost rău înțeleasă, încât cu timpul nu s-au mai împărtășit nici cei care nu erau sub osânda canoanelor, socotindu-se singuri nevrednici de împărtășirea deasă.”

Sfântul Chiril al Alexandriei constată în vremea sa atitudini greșite față de împărtășanie: „sunt unii care după ce au gustat din harul dumnezeiesc nu mai merg la biserică din neglijență și amână primirea Sfintei Împărtășanii sub pretextul respectului și al pietății, în realitate însă din lipsă de respect și răceală. Acest refuz care pare a porni din pietate nu este decât o cursă și o pricină de sminteală care duce la cădere”.

Din aceiași cauză mai multe sinoade locale- Elvira(can 21), Sardica(can 11), sau Ecumenice Constantinopol(II Trulan can 80) se văd nevoite a amenința cu sentința excomunicării pe aceia care timp de 3 săptămâni nu participau la Sfânta Liturghie și nu se împărtășeau. Mulți din cei care spun că din evlavie nu se împărtășesc mai des aduc în apărarea lor exemplul Sfintei Maria Egipteanca care s-a împărtășit la sfârșitul vieții. Pe de cealaltă parte, în Pateric citim despre Avva Apollo care împreună cu cei 2000 de frați se împărtășea zilnic. Regula și trăirea Bisericii nu este făcută de sfinții eremiți, izolați de nevoile și preocupările lumii ci de aceia care trăiesc în comunități bine închegate așa cum este exemplul Avvei Apollo.

Odată cu renașterea isihastă din secolul XIV, s-a produs și o renaștere liturgică îndeosebi prin Sfinții Nicolae Cabasila și Simeon al Tesalonicului.

Pentru Sfântul Nicolae Cabasila Euharistia este izvorul și desăvârșirea vieții în Hristos, iar ,,celelalte Taine nu sunt desăvârșite și nu pot da roade dacă nu ne apropiem de ospățul dumnezeiesc. În schimb dacă ne apropiem cu zdrobire de inimă și ne mărturisim păcatele înaintea preotului, Sfânta Împărtășanie ne scapă de orice păcat…de unde urmează că nimic n-am făcut numai mărturisindu-ne fără a gusta din bunătățile euharistice”.

În secolul al XVIII-lea a avut la Muntele Athos o mare frământare în jurul problemei desei sau rare împărtășiri. Sfântul Nicodim Aghioritul partizan al desei împărtășiri, autor a peste o sută de lucrări, între care și al Filocaliei a scris și,,Carte foarte folositoare de suflet. Despre Împărtășirea deasă cu Sfintele Taine ale lui Hristos”, în care susține cu argumente din Sfinții Părinți necesitatea unei împărtășiri dese și combate pe cei care susțin contrariul.

Foloasele pe care le dobândesc creștinii în urma împărtășirii cu Sfintele Taine sunt numeroase, iar Sfântul Grigorie Teologul spune:,,Sfântul și preacuratul Trup al Domnului nostru, când, este bineprimit și cu vrednicie, celor ce se luptă le este armă, celor ce se îndepărtează de la Dumnezeu întoarcere, pe cei bolnavi îi însănătoșește, pe cei sănătoși îi bucură, bolile le vindecă, sănătatea o ocrotește.

Prin Sfânta Împărtășanie, mai lesne ne îndreptăm, suntem mai îndelung răbdători în dureri și în suferințe, cu mai multă căldură în dragoste, mai pătrunzători în cunoaștere, mai grabnici la slujire, mai iuți și mai grabnici la lucrarea darurilor.” Sfântul Efrem Sirul scrie:,,Să ne îndeletnicim, fraților, cu liniștea, cu postul, cu rugăciunea, cu lacrimile la sfintele slujbe, în ascultarea adevărului, în auzirea Sfintelor Scripturi, ca să nu se înțelenească mintea noastră și să crească mărăcinii gândurilor rele, dar mai ales să ne facem pe noi înșine vrednici de împărtășirea cu Preacuratele și Dumnezeieștile Taine, ca să se curețe sufletele de gândurile necredinței și ale necurăției, să locuiască în noi Domnul și să ne izbăvească de vicleanul diavol”.

Sfântul Teodor Studitul, foarte frumos descrie folosul pe care îl câștigă omul prin deasa împărtășanie: ,,Mult pot lacrimile și umilința, ci mai mult decât toate și împreună cu toate, Sfânta Împărtășanie are mare putere și folos. De aceea nu mă pricep și mă minunez văzându-vă așa de leneși să vă grăbiți spre dânsa, ci numai Duminica vă împărtășiți, iar în altă zi, deși este Liturghie nu vă cuminecați. Și deși când eram în mănăstire, fiecare putea să se împărtășească în fiecare zi dacă voia, iar acum, când mai rar se săvârșește Liturghie nu vă împărtășiți”.

V. Concluzii

Euharistia este cel mai mare dar făcut de către Dumnezeu oamenilor, medicament, armă, pavăză, izvor al tuturor bunătăților, hrană și băutură sufletului, adusă în chip sângeros pe Golgota, apoi în chip nesângeros acolo unde se săvârșește Sfânta Liturghie. Preoții sunt ,,iconomi” ai Tainelor, ei având misiunea de a-i povățui, îndrepta, sau opri pe credincioși de la Sfintele Taine.

Credinciosul nu poate rămâne rece în fața atâtor binefaceri pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra noastră și are datoria de a face tot ce-i stă în putință spre a se face împreună părtaș cu Hristos la toate evenimentele mântuitoare, datoria principală fiind aceea de a smulge rădăcinile păcatului din sufletul său, ajutat fiind tot de harul lui Dumnezeu ce i se dă prin Spovedanie.

Nu a existat nici o perioadă în care spovedania să fie despărțită de Euharistie și încă în Biserica primară creștinii își făceau procese de conștiință înainte de a participa la agapele ce se făceau și unde se celebra și Sfânta Liturghie.

Avem o idee preconcepută în ceea ce privește spovedania în grup/comun; de fapt primii creștini foarte rar făceau o mărturisire publică (cel mai adesea aceasta era individuală), publică fiind numai penitența pentru a-i descuraja pe creștini de la săvârșirea anumitor păcate.

Canoanele date de către Sfintele Sinoade și Sfinții Părinți și care opresc de la împărtășire pentru anumite perioade de timp nu au alt scop decât acela de a-i face mai râvnitori pe creștini în lupta lor cu păcatul și oferă timpul necesar tămăduirii anumitor boli sufletești care au fost produse de păcate sau patimi.

Preotul duhovnic are marea responsabilitate de a fi cu băgare de seamă la păcatele mărturisite și de a-i îndemna pe credincioși să facă o spovedanie completă, apoi, analizând starea sufletească a fiecăruia să dea canonul nu spre doborâre și descurajare ci spre întărire și nădejde. Este dator de asemenea să explice credincioșilor că este folositor lucru să se supună rânduielilor stabilite de către Sfinții Părinți, ele fiind căi sigure spre mântuire( fie că este vorba de o oprire pentru anumite perioade, fie că îndeamnă să se împărtășească).

Fiecare credincios trebuie să respecte anumite reguli înainte de a se apropia de Sfânta Împărtășanie, însă din cauza neputințelor trupești, Biserica aplicând principiul iconomiei, dă anumite dezlegări acestora care nu pot împlini în totalitate rânduielile.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în tratatul său ,,Despre Preoție” aduce în atenția preotului marea atenție ce trebuie să o aibă în administrarea Sfintelor Taine, mai ales în administrarea Sfintei Euharistii, căci de va fi nepăsător nu va greși față de om ci față de Dumnezeu și se va asemăna iudeilor care l-au ucis pe Hristos și i-au vărsat sângele nu pentru a se împărtăși cu el ci pentru a-l batjocori. Acest îndemn rămâne valabil și astăzi, numai că primește mai mare autoritate și putere dat fiind faptul că societatea în care trăim promovează fel și fel de non-valori în care mulți din fii Bisericii își găsesc alinare și nu în valorile cele veșnice predate de către Mântuitorul.

Preotul va purta grijă să îndrepte pe credincios și să-l aducă ,,în staulul oilor”(Ioan 10,16), și dacă va vedea că sufletul său este slăbit să nu îi pună povara întregului canon pentru păcatele sale ci să îl întărească prin Sfintele Taine, iar mai apoi când va prinde putere să recupereze ceea ce era dator.

Sufletul trebuie curățat de orice păcate, căci Hristos nu are nici o părtășie cu păcatul, după cum nici lumina nu are cu întunericul, iar duhovnicul este dator să facă acest lucru în ,,toată vremea” și nu numai în zilele dinaintea marilor praznice destinate spovedaniei, atunci nu se poate realiza o spovedanie autentică ci în cel mai bun caz o trecere în revistă a anumitor păcate, conștientizate sau nu. Iuda, nefiind vrednic de primirea Sfintei Euharistii, conform unor Sfinți Părinți, nu a primit de la Mântuitorul alături de ceilalți ucenici acest mare dar.

Este de neapărată trebuință pentru fiecare credincios în parte o împărtășire mai deasă și nu limitată la anumite intervale de timp sau la câteva ori pe an, ci el să se afle la fiecare Liturghie în stare de a primi Sfânta Euharistie.

Sfânta Împărtășanie dă fiecăruia în parte mari binefaceri și întreaga comunitate este zidită și întărită.

Atunci când duhovnicul are de dezlegat pe cineva pentru a primi Sfânta Împărtășanie este dator să țină cont și de starea acestuia și să vadă dacă nu cumva se împărtășește egoist și în loc să o primească cu smerenie să se umple de mândrie și de dispreț față de ceilalți care nu fac același lucru. Este regretabil că s-a pierdut conștiința comunității în Sfânta Euharistie, iar credincioșii prin faptul că o primesc nu mai conștientizează că zidesc astfel Trupul lui Hristos și se fac mădulare vii în acest organism, fiecare slujind în treapta sa.

În ceea ce privește iconomia sau acrivia în administrarea Sfintei Împărtășanii nu se poate da o rețetă sau un răspuns general valabil – așa sau altfel, căci fiecare credincios în parte este unic în felul său și nu se poate prescrie același tratament la două persoane, chiar dacă au aceiași boală, însă dacă se vede că credinciosul își dorește întoarcerea și ridicarea din păcat, el ar trebui ajutat prin mijlocirea de care preotul dispune și repus în relație cu Dumnezeu. Nu înseamnă că trebuie să ajungem să bagatelizăm și să neglijăm regulile morale ascunzându-ne sub iubirea de oameni și iconomia divină ci trebuie să creștem și să ne întărim pe ,,Piatra credinței”.

Canoanele prescrise de Sfinții Părinți, întărite de Sinoade și folosite de Biserică trebuie păstrate cu mare grijă și cu mare cinste ca pe un tezaur de mare preț, însă trebuie să ne ferim de a cădea în formalism și să le aplicăm doar în literă și nu în duhul lor.

VI. Bibliografie

Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, Patriarhul BOR, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1998

Cărți de cult:

Arhieraticon, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1993

Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 2000

Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București,2006

Scrieri patristice

***Patericul sau Apoftegmele Părinților din pustiu, ediția a III-a adăugită, Editura Polirom, București 2007

***Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, trad. de diac Ioan I Ică jr. ed. Deisis, Sibiu, 2006

Ambrozie, Sfântul, Despre Sfintele Taine, trad. de Pr Prof Dr. Ene Braniște în colecția PSB vol. 53, ed. IBMBOR, București 1994

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Matei, în colecția PSB, vol. 23, ed. IBMBOR, București, 1994

Idem, Comentar la Sfânta Evanghelie de la Ioan, ediția a 2-a,trad. de Diac Gheorghe Băbuț, ed. Pelerinul Român, Oradea, 2005

Idem, Despre problemele vieții, trad. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, ed. Egumenița, Galați 2005

Idem, Dascălul pocăinței, omilii și cuvântări, introducere și traducere de + Irineu Slătineanu, ed. Sfintei Episcopii a Râmnicului Vâlcea, Rm. Vâlcea 1996

Idem, PĂRINȚI, COPII ȘI CREȘTEREA LOR, trad. de Ierom Benedict Aghioritul, Ed. Panaghia, București 2006

Idem, Tâlcuire la epistola către Efeseni, Publicată pe site-ul www.ioangurădeaur.ro, vizualizat în data de 12.03.2010

Ioan de Kronstadt, Sfântul, Viața, învățăturile, minunile,Trad. de Boris Buzilă, ed. Sophia, București 2007

Idem, Viața mea în Hristos, trad. De Boris Buzilă, ed. Sophia București, 2008

Învățătura celor doisprezece Apostoli, în colecția PSB, vol. 1 traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru , Ed. IBMBOR, București, 1979

Nicodim Aghioritul, Sfântul, Carte foarte folositoare de suflet, Trad. de Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Coman, ed. Bizantină, București, 2005

Idem, Deasa Împărtășire cu preacuratele lui Hristos Taine, trad. de P. Cuv. Petroniu Tănase, ediția a II-a, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001

Nicolae Cabasila, Sfântul, Despre viața în Hristos, trad. de Pr. Prof Teodor Bodogae, ed. IBMBOR, București, 2009

Idem, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, trad. de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989

Scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian, vizualizat pe site-ul www.

Teofilact al Bulgariei, Sfântul, Tâlcuirea Epistoliei întâi către Corinteni și a Epistolei a doua către Corinteni, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul, Trad. de Florin Stuparu, ed. Cartea Ortodoxă, București 2005

Tertulian Despre rugăciune, în PSB vol. III Apologeți de limbă latină, ed. IBMBOR, București, 1981,

Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, ediția a II-a, Trad. de Pr Prof. Dumitru C. Vișan, Timișoara, 1991

Vasile cel Mare, Sfântul, Scrieri partea a II- a – Asceticele, în colecția PSB nr 18, trad. De Prof. Iorgu Iovan, ed. IBMBOR, București 1989

Cărți, studii, articole, dicționare

Bria, Pr Prof. Dr. Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, ediția a II-a,revizuită și completată, ed. IBMBOR, 1994

Foundoulis, Prof. Dr. Ioannis, Dialoguri Liturgice, vol. I, 1-150, traducere de Pr. Victor Manolache, Ed. Bizantină, București 2008

Ispas, Pr Dr. Gheorghe Euharistia – Taina unității Bisericii, Aspecte teologice și practice, ed. Basilica a Patriarhiei Române 2008

Muntean, Pr. Dr. Cristian, Despre canoanele Bisericii Ortodoxe http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/mari-duhovnici/sfinta-impartasanie/ vizualizat în data de 11 martie 2010.

Sachelarie, Ierom. Nicodim, Pravila Bisericească, ed. Credința strămoșească, Argeș, 2009

Schmemann, Alexander Postul cel Mare, trad. de Andreea Stroe și Laurențiu Constantin, ed. Univers Enciclopedic, București 1995

Idem, Euharistia- Taina Împărăției,ediția a II-a, trad. din rusă de Boris Răduleanu, editura Bonifaciu, București, 2004

Stavropulos, Arhimandrit Hristofor, DUMNEZEIASCA EUHARISTIE, Taina Tainelor, trad. De Pr Dr. Constantin Băjău , ed. Apostoliki Diakonia a Bisericii Ortodoxe a Greciei, Atena

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iconomia Dumnezeiască, temei al Iconomiei Bisericești, Ortodoxia, nr. 1 din 1969

Idem, Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii, în periodicul BOR, București, 1970

Vintilescu, Pr Petre, Spovedania și duhovnicia, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1995

Bibliografie

Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, Patriarhul BOR, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1998

Cărți de cult:

Arhieraticon, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1993

Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 2000

Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București,2006

Scrieri patristice

***Patericul sau Apoftegmele Părinților din pustiu, ediția a III-a adăugită, Editura Polirom, București 2007

***Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, trad. de diac Ioan I Ică jr. ed. Deisis, Sibiu, 2006

Ambrozie, Sfântul, Despre Sfintele Taine, trad. de Pr Prof Dr. Ene Braniște în colecția PSB vol. 53, ed. IBMBOR, București 1994

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită, Sibiu, 2005

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Matei, în colecția PSB, vol. 23, ed. IBMBOR, București, 1994

Idem, Comentar la Sfânta Evanghelie de la Ioan, ediția a 2-a,trad. de Diac Gheorghe Băbuț, ed. Pelerinul Român, Oradea, 2005

Idem, Despre problemele vieții, trad. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, ed. Egumenița, Galați 2005

Idem, Dascălul pocăinței, omilii și cuvântări, introducere și traducere de + Irineu Slătineanu, ed. Sfintei Episcopii a Râmnicului Vâlcea, Rm. Vâlcea 1996

Idem, PĂRINȚI, COPII ȘI CREȘTEREA LOR, trad. de Ierom Benedict Aghioritul, Ed. Panaghia, București 2006

Idem, Tâlcuire la epistola către Efeseni, Publicată pe site-ul www.ioangurădeaur.ro, vizualizat în data de 12.03.2010

Ioan de Kronstadt, Sfântul, Viața, învățăturile, minunile,Trad. de Boris Buzilă, ed. Sophia, București 2007

Idem, Viața mea în Hristos, trad. De Boris Buzilă, ed. Sophia București, 2008

Învățătura celor doisprezece Apostoli, în colecția PSB, vol. 1 traducere de Pr. Prof. Dumitru Fecioru , Ed. IBMBOR, București, 1979

Nicodim Aghioritul, Sfântul, Carte foarte folositoare de suflet, Trad. de Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Coman, ed. Bizantină, București, 2005

Idem, Deasa Împărtășire cu preacuratele lui Hristos Taine, trad. de P. Cuv. Petroniu Tănase, ediția a II-a, ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001

Nicolae Cabasila, Sfântul, Despre viața în Hristos, trad. de Pr. Prof Teodor Bodogae, ed. IBMBOR, București, 2009

Idem, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, trad. de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989

Scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian, vizualizat pe site-ul www.

Teofilact al Bulgariei, Sfântul, Tâlcuirea Epistoliei întâi către Corinteni și a Epistolei a doua către Corinteni, tălmăcită din elina veche în cea nouă și împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul, Trad. de Florin Stuparu, ed. Cartea Ortodoxă, București 2005

Tertulian Despre rugăciune, în PSB vol. III Apologeți de limbă latină, ed. IBMBOR, București, 1981,

Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, ediția a II-a, Trad. de Pr Prof. Dumitru C. Vișan, Timișoara, 1991

Vasile cel Mare, Sfântul, Scrieri partea a II- a – Asceticele, în colecția PSB nr 18, trad. De Prof. Iorgu Iovan, ed. IBMBOR, București 1989

Cărți, studii, articole, dicționare

Bria, Pr Prof. Dr. Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A la Z, ediția a II-a,revizuită și completată, ed. IBMBOR, 1994

Foundoulis, Prof. Dr. Ioannis, Dialoguri Liturgice, vol. I, 1-150, traducere de Pr. Victor Manolache, Ed. Bizantină, București 2008

Ispas, Pr Dr. Gheorghe Euharistia – Taina unității Bisericii, Aspecte teologice și practice, ed. Basilica a Patriarhiei Române 2008

Muntean, Pr. Dr. Cristian, Despre canoanele Bisericii Ortodoxe http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/mari-duhovnici/sfinta-impartasanie/ vizualizat în data de 11 martie 2010.

Sachelarie, Ierom. Nicodim, Pravila Bisericească, ed. Credința strămoșească, Argeș, 2009

Schmemann, Alexander Postul cel Mare, trad. de Andreea Stroe și Laurențiu Constantin, ed. Univers Enciclopedic, București 1995

Idem, Euharistia- Taina Împărăției,ediția a II-a, trad. din rusă de Boris Răduleanu, editura Bonifaciu, București, 2004

Stavropulos, Arhimandrit Hristofor, DUMNEZEIASCA EUHARISTIE, Taina Tainelor, trad. De Pr Dr. Constantin Băjău , ed. Apostoliki Diakonia a Bisericii Ortodoxe a Greciei, Atena

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iconomia Dumnezeiască, temei al Iconomiei Bisericești, Ortodoxia, nr. 1 din 1969

Idem, Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii, în periodicul BOR, București, 1970

Vintilescu, Pr Petre, Spovedania și duhovnicia, ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 1995