Aspecte Privind Serviciul de Probatiune
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 LIBERAREA CONDIȚIONATA – CADRU CONCEPTUAL
1.1.Noțiune
1.2.Condiții de acordare a liberării condiționate
1.3.Comisia pentru a cordarea liberării condiționate
1.4.Elemente de practică judiciară privind acordarea liberării condiționate
1.5. Comportarea condamnatului în timpul liberării condiționate și efectele juridice
1.6.Liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață. Aspecte procesuale
CAPITOLUL 2 ASPECTE PRIVIND SERVICIUL DE PROBAȚIUNE
2.1. Scurt istoric sau rațiuni ale înființării probațiunii în România
2.2. Principii și valori ale instituției probațiunii
2.3.Principalele atribuții ale unui consilier de probațiune
2.4.Rolul serviciului de probațiune
2.5. Dificultățile de dezvoltare ale sistemului de probațiune
2.6.Intervenția serviciului de probațiune
CAPITOLUL 3 SUPRAVEGHEREA PERSOANELOR LIBERATE CONDIȚIONAT
3.1 Noțiuni generale de supraveghere
3.2. Evidența și supravegherea persoanelor liberate condiționat. Aspecte practice și comparate
3.3. Reguli de supraveghere
CAPITOLUL 4 STUDIU DE CAZ – REFERATUL DE EVALUARE PENTRU LIBERAREA CONDIȚIONATĂ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Procesele de schimbare pe care le-a traversat Serviciul de Probațiune de-a lungul timpului, atât privind identitatea cât și în privința atribuțiilor sale, ne fac să credem că acesta a trecut de faza când era doar ”o anexă” a judiciarului și a devenit un partener viabil al acestuia. Astăzi Serviciul de Probațiune este prezent în instanță prin referatele de evaluare incontestabil utile la individualizarea pedepsei, în comunitate este recunoscut ca participant activ la supravegherea executării pedepselor (funcția de control), asistența și consilierea persoanelor condamnate aflate în stare de libertate sau a victimelor unor infracțiuni.
Multiplele relații cu partenerii comunitari fac din Serviciul de Probațiune instituția care sprijină continuu reintegrarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni și contribuie totodată la reducerea riscului de recidiva (funcția de suport).
În Noul Cod penal și a Noului Cod de procedură penală, Serviciului de Probațiune îi vor spori considerabil atât atribuțiile cât și volumul de muncă, din această perspectivă acesta trebuie înțeles că va avea nevoie de mai multă independentă de acțiune în sensul dobândirii personalității juridice și a gestionarii propriului buget.
În ceea ce privește aparatul propriu, din considerentele anterior menționate, Serviciul de Probațiune trebuie dezvoltat, astfel, consilierii de probațiune, pe bună dreptate considerați specialiști în munca lor, să fie sprijiniți de personal auxiliar și administrativ care vor efectua muncile de rutină care, de altfel, consuma multe resurse umane și materiale.
Ținând seama de realitățile prezente (existența consolidată a serviciilor de probațiune pe lângă fiecare tribunal, aria acoperită de acestea și Direcția de probațiune în perimetrul sistemului penal) dar mai ales de perspectivele viitoare, este necesară clarificarea locului probațiunii în sistemul penal românesc care va contribui decisiv la modalitatea de organizarea instituțională a serviciilor de probațiune, în general.
În ceea ce privește reconfigurarea instituțională a sistemului de probațiune aceasta trebuie să plece atât de la realitățile actuale cât și de la activitățile ce se prefigurează, două componente cel puțin ieșind puternic în evidență, anume: subordonarea administrativă a serviciilor și Direcției de probațiune (independența financiară) și dimensionarea corespunzătoare a schemelor de personal (o mai mare acoperire în teritoriu).
CAPITOLUL 1
LIBERAREA CONDIȚIONATA – CADRU CONCEPTUAL
1.1.Noțiune
Liberarea condiționată este o formă de individualizare administrativă a pedepsei, este o instituție complementară a regimului executării pedepsei închisorii, ce constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deținere mai înainte de executarea în întregime a pedepsei, sub condiția ca până la împlinirea duratei acesteia să nu mai săvârșească infracțiuni.
Liberarea condiționată constituie un mijloc e stimulare a condamnaților, la grabnica lor îndreptare.
Liberarea condiționată își găsește reglementarea în codul penal (art.59-61), în Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor și măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și în Codul de procedură penală.
Instituția liberării condiționate se referă la o anumită categorie de condamnați și anume la condamnații care, după executarea unei părți din pedeapsă, dau dovadă de bună conduită, fiind discutabil dacă nu mai apare utilă executarea în continuare, în penitenciar, a pedepsei închisorii până la expirarea duratei acesteia. Pentru acești condamnați s-a găsit soluția liberării înainte de expirarea termenului pedepsei., ne mai fiind necesară executarea integrală a pedepsei în penitenciar. Pentru aceasta este necesar ca ei să îndeplinească condițiile privind executarea unei părți din pedeapsă și să dea dovezi de îndreptare; dacă sunt realizate aceste condiții, condamnații sunt liberați sub condiția unei bune purtări și după obținerea liberării, adică cu condiția necomiterii de infracțiuni până la expirarea termenului de executare, urmând ca, în caz contrar, să fie readuși în penitenciar pentru executarea restului de pedeapsă.
Liberarea condiționată tinde să îndeplinească două scopuri importante ale dreptului penal.
În primul rând, prin ea se poate face o mai bună individualizare a pedepsei cu închisoarea. Această individualizare nu se poate realiza întotdeauna și pe deplin, atunci când se aplică pedeapsa. Unii condamnați pot suferi ulterior că nu meritau o pedeapsă aspră și că numai o serie de împrejurări nefericite i-a adus în situația de a săvârși infracțiuni pentru care au fost condamnați. Aceștia sunt apți de o reclasare mult mai rapidă. Însă această reclasare nu ar fi posibilă dacă condamnații ar ști că independent de toate sforțările și buna lor purtare, pedeapsa ar rămâne ceva fix și neschimbat, ca o expirare a faptei lor.
În al doilea rând, liberarea condiționată ajută la acea readaptarea liberatului, readaptare succesivă, la viața colectivă, fără de care este expus de cele mai multe ori la recidivă. Este cunoscut faptul că recidiva se datorează adeseori liberării fără nici o tranziție și aruncării lui în mijlocul societății de care a fost izolat o vreme și cu care, poate nu mai are nici o legătură. Acest scop atât de important l-a făcut pe Sarrand să spună că liberarea condiționată ”formează completarea indispensabilă a regimului penitenciar și este, încununarea lui.”
1.2.Conditii de acordare a liberarii conditionate
Executarea unei fracțiuni din pedeapsă.
Liberarea condiționată se acordă de către instanța de judecată dacă sunt îndeplinite mai multe condiții. O primă condiție privește executarea unei părți din pedeapsă, ca o garanție că scopul și funcțiile acesteia au fost atinse, condamnatul s-a reeducat și numai este necesară executarea în întregime a pedepsei.
Partea din pedeapsă ce trebuie executată diferă după cuantumul pedepsei aplicate și se execută, după forma de vinovăție cu care a fost săvârșită infracțiunea, după vârsta condamnatului și după folosirea acestuia la muncă.
După cuantumul pedepsei ce se execută, partea din pedeapsă ce trebuie executată este de cel puțin două treimi în cazul în care pedeapsa nu depășește 10 ani și de cel puțin trei pătrimi în cazul pedepsei mai mari de 10 ani (art.59 C.p.).
Când condamnarea a fost pronunțată pentru o infracțiune săvârșită din culpă, cuantumul pedepsei ce trebuie executat este de cel puțin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani, și cel puțin două treimi, în cazul închisorii mai mari de 10 ani (art.59 alin. l C.p.).
În cazul în care pedeapsa ce se execută este rezultată din concursul între infracțiuni săvârșite din culpă și infracțiuni intenționate, fracțiunile ce se cer executate se calculează potrivit dispozițiilor art.59 Cod penal, deci, în raport cu pedepsele aplicate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție (art.59 alin.3 C.p.).
După vârsta condamnatului, care dacă a depășit 60 de ani bărbatul și 55 femeia, precum și condamnatul minor când ajunge la vârsta de 18 ani, partea din pedeapsă ce se cere a fi executată este de o treime în cazul închisorii care nu depășește 10 ani, sau a unei jumătăți, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă pedeapsa a fost aplicată pentru infracțiuni intenționate, iar pentru săvârșirea unei infracțiuni din culpă, persoanele condamnate — prevăzute mai sus (condamnatul minor când ajunge la vârsta de 18 ani, condamnații trecuți de vârsta de 60 de ani pentru bărbați și 55 de ani pentru femei) pot fi liberate condiționat dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții, după executarea unei pătrimi din pedeapsa închisorii, care nu depășește 10 ani, sau a unei treimi, în cazul închisorii mai mari de 10 ani.
Calcularea fracțiunilor.
În funcție de folosirea la muncă a condamnatului și pentru a-1 stimula pe acesta la o muncă de calitate cu un randament ridicat, în legea penală s-a prevăzut ca în calculul fracțiunii din pedeapsă să intre și durata considerată ca executată potrivit legii, pe baza muncii depuse.
În Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prin dispozițiile art.76, s-a prevăzut modul de calcul al părții din durata pedepsei considerate ca executate pe baza muncii prestate.
Calculul se face în funcție de: durata muncii prestate (număr de ore), timpul de muncă (ziua sau noaptea), prestarea unei munci remunerate sau neremunerate, participarea la cursuri de școlarizare sau calificare ori recalificare profesională, elaborarea de lucrări științifice publicate sau invenții și inovații brevetate. Se poate ajunge astfel de la executarea efectivă a 4 zile în care s-a prestat o muncă și la considerarea a 5 zile executate, până la executarea efectivă a 2 zile și considerarea ca executate 3 zile, sau chiar la o zi executată și considerarea ca executate 2 zile (în cazul minorilor ce au prestat o muncă neremunerată (activități gospodărești necesare penitenciarului și cele desfășurate în caz de calamitate).
În cazul participării la cursuri de școlarizare sau de calificare ori recalificare profesională se consideră 30 zile executate pentru absolvirea unui semestru școlar și 15 zile executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională.
Întrucât prin luarea în considerare a duratei pedepsei considerate ca executată pe baza muncii prestate în cadrul fracțiunii de pedeapsă necesară liberării condiționate, durata pedepsei executate efectiv se scurtează, legiuitorul a prevăzut, în astfel de situații, ca să fie executată efectiv o parte din pedeapsă. Astfel, este necesară executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, când aceasta nu depășește 10 ani și a cel puțin două treimi când pedeapsa este mai mare de 10 ani, dacă aceasta a fost aplicată pentru o infracțiune intenționată (art.59 alin.2 C.p.). Când condamnarea este pronunțată pentru vreuna dintre infracțiunile din culpă, este necesară executarea efectivă a cel puțin o treime din durata pedepsei când aceasta nu depășește 10 ani și a cel puțin jumătate când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
Liberarea condiționată poate fi acordată și condamnaților care nu au fost folosiți la muncă ori nu mai sunt folosiți la muncă, după executarea fracțiunilor de pedeapsă prevăzute de art.59 sau după caz, în art.59 Cod penal cu îndeplinirea, desigur, și a celorlalte condiții.
În cazul în care condamnatul execută pedepse care nu se contopesc, fracțiunea de pedeapsă se calculează potrivit distincțiilor de mai sus, în raport cu totalul pedepselor ce se execută și de vinovăția cu care s-au săvârșit infracțiunile ce au atras condamnările.
Fracțiunea de pedeapsă prevăzută pentru liberarea condiționată a condamnatului se calculează în raport cu pedeapsa ce o execută acesta, iar dacă pedeapsa a fost redusă ca urmare a unei grațieri parțiale, ori ca urmare a incidenței unei legi mai favorabile, în raport de această pedeapsă astfel redusă.
Stăruința în muncă și disciplina condamnatului
Această condiție presupune că în timpul executării fracțiunii de pedeapsă, condamnatul a fost stăruitor în muncă, în sensul de a manifesta inițiativă și grijă în îndeplinirea unei munci de calitate, cu respectarea deplină a disciplinei muncii și a normelor interne de la locul de deținere.
Dovezile temeinice de îndreptare.
Acestea se desprind din buna comportare a condamnatului în orice împrejurare, din îndeplinirea conștiincioasă a oricăror îndatoriri, din respectul față de administrația locului de deținere față de ceilalți condamnați.
Dovezile temeinice de îndreptare se desprind din alte împrejurări decât cele legate de desfășurarea muncii și privesc îndreptarea sub aspect moral a condamnatului.
Stăruința în muncă și disciplină, ca și dovezile temeinice de îndreptare, ce reflectă o bună comportare a condamnatului în timpul executării pedepsei, trebuie să rezulte din procesul-verbal al comisiei de propuneri de liberare condiționată instituită în acest scop și care funcționează în fiecare penitenciar.
Comisia examinează periodic situația fiecărui condamnat sub aspectul îndeplinirii condițiilor create de lege pentru a fi propus spre liberare condiționată.
Procesul-verbal întocmit în detaliu cu privire la comportarea condamnatului, la rezultatele muncii, poate cuprinde propunerea către judecătoria competentă (în a cărui rază teritoriala se află penitenciarul) de liberare condiționată, atunci când se apreciază că au fost îndeplinite condițiile.
Când comisia de propuneri consideră că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi propusă liberarea condiționată, fixează un termen pentru reexaminarea situației condamnatului, care termen nu poate fi mai mare de 1 an. într-o astfel de situație condamnatul se poate adresa direct instanței de judecată cu cerere de liberare condiționată, iar cererea lui este însoțită obligatoriu, de procesul-verbal al comisiei de propuneri.
Acordarea liberării condiționate este de atributul exclusiv al instanței de judecată, care verifică îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru aceasta.
îndeplinirea condițiilor legale de către condamnat pentru liberare condiționată nu creează pentru acesta un drept, ci doar o vocație, acordarea liberării condiționate fiind lăsată la aprecierea instanței, care trebuie să-și formeze convingerea că reeducarea condamnatului se realizează și fără executarea restului de pedeapsă în penitenciar.
Dacă instanța judecătorească constată că sunt îndeplinite condițiile legale și deci executarea restului de pedeapsă, în penitenciar, nu mai este necesară, dispune acordarea liberării condiționate.
1.3.Comisia pentru acordarea liberarii conditionate
În cadrul fiecărui penitenciar funcționează o comisie de propuneri alcătuită din președinte și patru membri.
Președintele comisiei este procurorul delegat al parchetului de pe lângă tribunalului județean, în a cărui rază teritorială se află penitenciarul.
Comandantul penitenciarului este membru de drept în comisie. Ceilalți membri se desemnează de către comandant, din rândul personalului subordonat care ocupă funcțiile prevăzute în regulament.
Conducerea lucrărilor comisiei întrunite pentru examinarea situației condamnaților este exercitată de către procuror.
Procurorul, prin funcția sa de președinte, nu are numai sarcina supravegherii și colaborării, ci participă efectiv alături de membrii comisiei la activitatea de aplicare a dispozițiilor legii. Acesta este obligat ca, ori de câte ori, consideră că este cazul să-și exprime opinia separată în procesul-verbal atunci când ceilalți membri au un punct de vedere diferit, opinie ce trebuie întotdeauna motivată.
Comandantul penitenciarului îndeplinește un rol activ în cadrul comisiei. Conducând activitatea de cunoaștere a deținuților, acesta asigură o informare corectă a comisiei și în mod poate îndruma procesul de reintegrare profesională a condamnatului. Datorită Acestor considerente, comandantul este membru de drept în comisia de propuneri pentru liberarea condiționată având totodată calitatea de a desemna din rândul personalului subordonat pe ceilalți membri ai comisiei .
Locțiitorul comandantului pentru pază și regim are o contribuție majoră la aplicarea corectă, justă și eficientă a instituției liberării condiționate.
În cadrul comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată acesta asigură și pune la dispoziție datele privind cunoașterea deținuților puși în discuție, modul de comportare, nivelul de educare și instruire al fiecărui condamnat; coordonează activitatea secretarului cu privire la aducerea la cunoștință a hotărârilor comisiei, iar a celor amânați li se precizează că se pot adresa cu cerere la instanța de judecată competentă.
În cadrul comisiei de propuneri pentru liberare condiționată persoana cu răspundere socială în munca de instruire și educare a condamnaților este educatorul penitenciarului. Educatorul constituie elementul de legătură între condamnat și comisie, calitate în care prelucrează hotărârile comisiei. Prin această mediere realizează un act cu implicații educative pentru că:
– expune considerentele ce au stat la baza hotărârii luate.
– arată conduita pe care trebuie să o adopte cel amânat pentru a putea totuși beneficia de liberarea condiționată.
– evidențiază în fața grupului de deținuți pe cei care, ca urmare a dovezilor de nedreptate, au fost propuși pentru liberarea condiționată.
Șeful compartimentului prestări servicii prezintă comisiei rezultatele obținute de condamnat în procesul muncii. Acesta apreciază dacă față de grupa în muncă din care face parte condamnatul și în raport de locul unde muncește, realizarea unor norme inferioare sau superioare, țin de atitudinea condamnatului ori de existența unor cauze obiective, expunerea scurtă, dar mai ales motivată.
Secretarul comisiei de propuneri pentru liberare condiționată este șeful evidenței deținuților, care conform prevederilor regulamentare participă la lucrările acesteia fără vot deliberativ. El nu poate interveni în activitatea desfășurată de comisie, dar poate fi interpelat de oricare din membri ei cu privire la datele personale ale condamnatului, pedeapsa care o execută și fracțiunea de pedeapsă ce a avut-o în vedere când a adus dosarul spre examinare.
Sarcina care revine exclusiv secretarului comisiei, constă în completarea cât mai detaliată a procesului verbal cu datele referitoare la situația juridică, încadrarea pedepselor la dispozițiile legale privind eliberarea condiționată, timpul efectiv executat pe baza muncii prestate precum și antecedentele penale ale fiecărui condamnat.
Pentru cei propuși la liberare condiționată, secretarul ia măsuri să înainteze instanței procesele verbale în vederea soluționării acestora în timpul util.
Comisia de propuneri are dreptul de a promova sau de a refuza să avanseze propunerea pentru liberarea condiționată, dar are și obligația de a examina periodic situația fiecărui condamnat.
Succesul muncii comisiei de propuneri în vederea liberării condiționate este dependent, în primul rând de organizarea științifică a muncii acestei comisii. În fond, membrii comisiei de propuneri nu fac decât să măsoare, după indici fixați generic de lege, educația unui condamnat în răstimpul de la încarcerare până la expirarea fracțiunilor de pedeapsă prevăzute de lege și să efectueze o prognoză asupra posibilităților de îndreptare ale condamnatului în viitor, fără sau numai cu executarea efectivă a întregii pedepse.
Așadar, periodicitatea în verificarea împlinirii fracțiunilor de pedeapsă prevăzute de lege, organizarea științifică a muncii, acuratețea concepției despre liberarea condiționată, spiritul de echipă, de cooperare a membrilor comisiei de propuneri, sunt tot atâtea cerințe esențiale ale calității activității comisiei de propuneri în vederea liberării condiționate.
Soluționând propunerile ori cererile de liberare condiționată Tribunalul are la dosar numai procesul verbal al comisiei, dacă s-a propus liberarea, iar în situațiile în care condamnatul s-a adresat direct instanței, are și cererea acestuia. Procesul verbal este însă singurul act care face dovada asupra situației condamnatului, examinată în raport cu condițiile privind liberarea condiționată.
Pentru acest motiv actul comisiei trebuie să descrie în întregime comportarea condamnatului, motivând temeinic aprecierile pozitive ori negative pe care le face cu privire la acesta. Aprecieri de ordin general, că ”este nestăruitor în muncă”, ”nu-și îndeplinește normele”, ”are o atitudine necorespunzătoare față de cadre”, nu sunt suficiente. Instanța nu verifică nemijlocit situația condamnatului, ci mijlocit prin intermediul procesului verbal. În această situație, trebuie redate elemente concrete, privind comportarea în muncă, arătându-se: locul și caracteristicile numai pe care trebuie să o execute, calificarea pe care o are condamnatul pentru acea muncă, arătându-se dacă este necesară calificarea, măsura în care din punct de vedere medical este apt să îndeplinească norma stabilită, dacă a avut asigurate condiții necesare realizării corespunzătoare a muncii (unelte, materie primă, etc).
De asemenea și alte aspecte precum abaterile comise, trebuie descrise în întregime, amănunțit, arătându-se cauzele care le-au determinat, în raport și cu munca educativă desfășurată față de deținut, pentru a se vedea ți în ce măsură este receptiv ori nu la acțiunea de reeducare.
Atunci când condamnatul are o conduită bună, nu este suficient a se insera în procesul verbal concluzia comisiei. Este necesar ca instanța să cunoască principalele considerente, raportate la situația deținutului, care determină comisia să-l aprecieze ca fiind reeducat, astfel încât poate fi liberat condiționat.
Se pot stabili astfel ca măsuri pentru îmbunătățirea activității desfășurate în legătură cu liberarea condiționată:
• Rapoartele întocmite de supraveghetori să reflecte întotdeauna conduita reală a condamnatului și să cuprindă elemente de probațiune necesare verificării ulterioare.
• Măsurile luate cu privire la sancționarea ori recompensarea condamnaților să fie temeinic motivate, evitându-se folosirea unor termeni cu caracter general, n favoarea referirilor la fapte concrete și verificabile.
• Caracterizarea făcută condamnatului transferat de la un penitenciar la altul, să fie completă, să cuprindă toate elementele necesare luării în continuare a celor mai sigure și eficiente măsuri, în noul loc de deținere, în vederea continuării procesului de reeducare.
• Procesul-verbal al comisiei de propuneri să oglindească conduita condamnatului pe întreaga perioadă de deținere și să relateze faptele concrete, astfel încât opinia comisiei să nu se întemeieze decât pe aceste fapte, renunțându-se la orice aprecieri cu caracter general; de asemeni să descrie cât mai complet fapta săvârșită, antecedentele penale, și să cuprindă orice alte date care contribuie la o mai bună cunoaștere a condamnatului.
• Contestațiile formulate împotriva proceselor verbale ale comisiei de propuneri ca și cererile de recurs să fie citite și analizare în comisia de propuneri, astfel încât aceste memorii să fie înaintate instanței împreună cu completarea procesului verbal inițial, completare care să răspundă obiectiv și cu trimitere la fapte verificabile, susținerilor condamnatului.
• Hotărârile instanțelor să fie motivate corespunzător, ca orice altă hotărâre judecătorească, astfel încât, prin argumentele pe care le conțin, să-și aducă contribuția la continuarea activităților de reeducare.
• Propunerile și respectiv cererile de eliberare condiționată să fie semnificative de deținuți, astfel încât efectul reeducativ să fie cât mai pronunțat.
• La activitatea comisiei de propuneri să participe și un delegat al organului de poliție care să informeze comisia cu datele ce le deține în legătură cu conduita anterioară a condamnaților luați în discuție.
Organul competent să acorde liberarea condiționată este judecătorul pentru executarea pedepselor. Propunerea de acordare a liberării o face însă penitenciarul, prin comisia de specialiști. Cererea pentru liberarea condiționată o pot face și condamnatul, procurorul, soțul, copiii și părinții condamnatului.
Comisia de specialiști examinează situația fiecărui condamnat pentru a vedea dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, și anume: partea din pedeapsă ce s-a executat, sârguința și disciplina în muncă și dovezile temeinice de îndreptare.
În cazul în care comisia a apreciat că un condamnat întrunește toate condițiile prevăzute de lege, pentru acordarea liberării condiționate, se face propunerea în acest sens, iar judecătorul pentru executarea pedepselor, hotărăște printr-o încheiere. Împotriva încheierii se poate face contestație în termen de 3 zile la judecătoria pe teritoriul căruia se află penitenciarul. Hotărârea este definitivă.
În cazul în care se constată că un condamnat nu întrunește condițiile prevăzute de lege pentru acordarea liberării condiționate, prin hotărârea de respingere, se fixează un non termen, după expirarea căruia propunerea sau chiar cererea va putea fi reînnoită.
Acordarea liberării condiționate este atributul exclusiv al instanței de judecată.
Liberarea condiționată are ulterior două efecte: unul imediat și unul definitiv.
EFECTUL IMEDIAT al liberării condiționate constă în punerea în libertate a condamnatului fără restricțiile drepturi. În timpul liberării condiționate condamnatul este considerat în timpul executării pedepsei până la expirarea acesteia, deci pedepsele accesorii se execută. În timpul liberării condiționate instanța îl poate obliga pe condamnat să se supună măsurilor de supraveghere.
EFECTUL DEFINITIV constă în aceea că, dacă, până în momentul expirării pedepsei condamnatul nu a mai săvârșit o nouă infracțiune, liberarea condiționată devine definitivă.
1.4.Elemente de practică judiciară privind acordarea liberării condiționate
Prevederile legii privind acordarea liberării condiționate sunt clare, iar instanțele judiciare trebuie să le aplice cu toată grija. Aplicarea acestor dispoziții se face însă în cazuri și unor condamnați destul de diferiți, ceea ce înseamnă adaptarea lor la o mare societate de cazuri și condamnați. De aici decurg și unele dificultăți, în aplicarea și adoptarea unor soluții în realizarea de soluții optime; un ajutor dat instanțelor sunt deciziile penale ale curții supreme de Justiție și deciziile tribunelor județene și chiar ale unor judecătorii.
a) Soluții ale instanțelor privind aplicarea dispozițiilor referitoare la ansamblul condițiilor liberări.
În practica judiciară au fost cazuri când liberarea condiționată s-a acordat după îndeplinirea cu precădere a condițiilor executării fracțiunii de pedeapsă prevăzută de lege fără a se ține seama în suficientă măsură și de îndeplinirea celorlalte condiții din lege (stăruința în muncă, dovezi de îndreptare, etc.). Mai mult, liberarea condiționată s-a pronunțat imediat după executarea minimului fracțiunii cerut de lege. Astfel de hotărâri au fost criticate de instanțele superioare.
• Decizia de îndrumare nr.6 din 1970 a Tribunalului Suprem care să-și păstrează încă actualitatea, a statuat că liberarea condiționată nu trebuie acordată întotdeauna imediat după executarea efectivă a fracțiunii de pedeapsă prevăzută în Codul de procedură penală, ci numai dacă, în urma unei cercetări amănunțite a modului de comportare în timpul executării pedepsei și a antecedentelor penale, instanța își face convingerea că îndreptarea condamnatului este posibilă și fără executarea efectivă a întregii pedepse.
• Executarea fracțiunii de pedeapsă este numai una din condițiile prevăzute pentru eliberarea condiționată. Ca atare, ”în cazul în care condamnatul săvârșește repetate abateri de la disciplină în timpul executării pedepsei, nedând astfel dovezi temeinice de îndreptare, cererea de liberare condiționată este neîntemeiată, deoarece nu sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru luarea acestei măsuri.
• Neîndeplinirea normelor de muncă în anumite perioade ale executării pedepsei, din cauze obiective neimplicabile comandantului, nu poate justifica respingerea cererii de liberare condiționată, atâta timp când sunt îndeplinite toate celelalte condiții.
b) Soluții referitoare la îndeplinirea condițiilor până în momentul soluționării propunerii de acordare a liberării.
În alte situații, instanțele de judecată au examinat îndeplinirea condițiilor liberării ținând seama numai de condițiile existente în momentul când s-a formulat propunerea (cererea) liberării. De multe ori însă condamnatul, după ce s-a făcut propunerea, își schimbă atitudinea (nu mai muncește, comite abateri de la disciplină, aplicândui-se sancțiuni disciplinare), ca urmare condițiile liberării nu mai sunt întrunite în raport cu momentul soluționării cererii (propunerii).
În decizia penală de îndrumare a Tribunalului Suprem nr.6 din 1970 la pag 62 se prevede: „ cererea sau propunerea de liberare condiționată trebuie să se facă numai la pedepse pronunțate prin hotărâri definitive și se soluționează examinându-se dacă sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege, în momentul soluționării ei. În cazul reînnoirii cererii sau propunerii de liberare condiționată se va ține seama de datele privind comportarea condamnatului pe întreaga durată a deținerii până în momentul soluționării ei.”
c)Soluții referitoare la calcului fracțiunii de pedeapsă ce trebuie executată.
În lege sunt prevăzute fracțiunile de pedeapsă care trebuie executate după felul fracțiunilor săvârșite. În cazul unor infracțiuni mai ușoare (calomnie, furt) aceste infracțiuni sunt mai mici, jumătate sau două treimi. În cazul unor infracțiuni mai grave, omor, trădare, furt, fracțiunile sunt mai mari, două treimi sau trei pătrimi. Problema care se pune este în cazul unor pedepse ce s-au contopit ca urmare a existenței unui concurs de infracțiuni de natură diferită. În decizia de îndrumare dată de Tribunalul Suprem se prevede că: în cazul concursului de infracțiuni, când între pedepsele contopite se află și pedepse pronunțate pentru infracțiuni prevăzute în art.60 Cod Penal, fracțiunea de pedeapsă ce trebuie efectiv executată se calculează pentru fiecare din pedepsele contopite, iar liberarea condiționată se poate dispune numai după executarea fracțiunii mai mari.
1.5. Comportarea condamnatului în timpul liberării condiționate și efectele juridice
Respectarea condițiilor de bună comportare. Efecte juridice.
În majoritatea cazurilor, condamnații care au obținut liberarea condiționată respectă condiția primordială a liberării, aceea a deținerii de la comiterea de noi infracțiuni. Experiența unei urmăriri penale, a unei judecăți și a executării unei părți din pedeapsă constituie o experiență grea, ceea ce determină în conștiința celui în cauză anumite transformări, acesta desprinde învățăminte din lecția suferită, ceea ce pentru viitor îndeamnă la prudență și stăpânire de sine. Din punct de vedere juridic se produc două feluri de efecte, unele imediate și provizorii, altele mai îndepărtate și definitive.
a)Efecte juridice imediate și provizorii.
Aceste efecte se produc în momentul acordării liberării condiționate. Judecătorul acordă liberarea condiționată după ce constată că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege. Când hotărârea rămâne definitivă, primul efect juridic care se produce este punerea condamnatului în libertate.
Liberarea are însă, în primul rând, un caracter provizoriu, în sensul că ea este dată pe un termen limitat, anume până la îndeplinirea duratei integrale a pedepsei. În al doilea rând, liberarea este condiționată, în sensul că nu toată această perioadă condamnatul are obligația de a avea o conduită bună și de a se abține de la săvârșirea de noi infracțiuni. În sfârșit, condamnatul fiind pus în libertate se mai produce un efect moral asupra acestuia, satisfacția lui că prin efort propriu, prin merit propriu, prin muncă și bună comportare a ajuns să fie liber.
Acest efect moral devine un puternic stimulent asupra condamnatului, determinându-l să se transforme în liberare definitivă.
b)Efecte juridice finale și definitive.
Aceste efecte se produc mai târziu, și anume în momentul în care se împlinește termenul de executare integrală a pedepsei aplicate. Ele sunt efecte îndepărtate (finale).
Aceste efecte juridice sunt nu numai definitive ci și pozitive. Ele se produc la sfârșitul perioadei de liberare condiționată și se produc în ipoteza în care condamnatul a avut o conduită bună, adică nu a mai săvârșit alte infracțiuni pe perioada de liberare condiționată. În ipoteza în care condamnatul nu a mai săvârșit alte infracțiuni nu a mai săvârșit alte infracțiuni, efectele juridice definitive sunt pozitive; aceste efecte juridice pozitive constau: primul, pedeapsa pe care o avea de executat se consideră executată; al doilea, liberarea provizorie și condiționată, avută până atunci, se transformă în liberare definitivă și necondiționată.
2. Nerespectarea condițiilor de bună purtare. efecte juridice. menținerea sau revocarea liberării
În ipoteza în care condamnatul liberat condiționat, în perioada respectivă a săvârșit din nou o infracțiune se produc alte efecte juridice. În acest caz, instanța de judecată, ținând seama de gravitatea faptei săvârșite, poate dispune fie menținerea liberării condiționate, fie revocarea ei.
a)Menținerea liberării condiționate se poate hotărî în cazurile în care noua infracțiune nu prezintă o gravitate deosebită (nu are urmări grave, s-a săvârșit în împrejurări cu totul accidentale, etc.) și când pedeapsa aplicată de instanță este închisoarea pe un termen redus sau amenda. Așadar noua infracțiune nu este gravă, liberarea condiționată acordată pentru infracțiunea săvârșită mai înainte se poate menține, ceea ce înseamnă că cel condamnat rămâne în continuare în libertate condiționată executând în paralel, dacă este posibil (de ex. Amendă) sau în continuare pedeapsa pentru infracțiunea nou comisă.
b)Revocarea liberării condiționate este al doilea efect juridic în situația în care s-a săvârșit o infracțiune ce prezintă o gravitate mai mare, exprimată într-o pedeapsă privativă de libertate pe o durată mai mare. Revocarea este obligatorie ori de câte ori este vorba de o infracțiune contra statului, contra avutului public, o infracțiune de omor, o infracțiune contra păcii și omenirii. Dată fiind gravitatea unor asemenea infracțiunii, revocarea liberării condiționate acordate pentru o infracțiune săvârșită anterior devine inevitabilă, adică obligatorie, deoarece o asemenea infracțiune gravă dovedește că, condamnatul nu s-a îndreptat.
Revocându-se liberarea condiționată, române a se rezolva executarea părții din pedeapsa care a rămas neexecutabilă; în același timp se pune problema executării pedepsei pentru noua infracțiune.
MOTIVAREA MENȚINERII SAU REVOCĂRII LIBERĂRII
În caz de liberare condiționată, dacă se comite o nouă infracțiune înainte de împlinirea duratei pedepsei, instanța are posibilitatea de a menține sau de a revoca liberarea condiționată, dar aceste aspecte procedurale trebuiesc motivate. Cu privire la pedepse, ele rămân distincte și autonome, fiecare cu durata și regimul săi propriu, fără a se influența reciproc; pedeapsa pentru care condamnatul beneficiase de liberarea condiționată se va socoti executată la împlinirea duratei sale, iar pedeapsa aplicată pentru infracțiunea comisă ulterior se va executa potrivit legii, fără ca în timpul acestei executări termenul de încercare al liberării condiționate, privitor la prima pedeapsă, să se întrerupă ori să se suspende.
ASPECTE PROCESUALE
Sub aspect procesual, în lege există dispoziții prin care se reglementează revocarea liberării condiționate. În art. se prevede că revocarea se face de către instanța care a judecat pe condamnat pentru noua infracțiune. Dacă această instanță nu a revocat liberarea condiționată, instanța competentă este: judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau tribunalul militar.
Termenul de recurs este de trei zile. Recursul declarat de procuror este suspensiv de executare.
Instanța în fața căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice locului de deținere o copie de pe diapozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiționate.
1.6.Liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață. Aspecte procesuale
Posibilitatea liberării condiționate.
Aceleași rațiuni care au condus la instituirea liberării condiționate din executarea pedepsei închisorii se regăsesc și în cazul liberării condiționate din executarea detențiunii pe viață.
In adevăr, prin dispozițiile art.55 Cod penal, a fost prevăzută posibilitatea liberării condiționate a celui condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață, după executarea efectivă a 20 ani de detențiune, dacă este stăruitor în muncă și disciplină și dă dovezi temeinice de îndreptare ținându-se seama și de antecedentele sale penale.
Prin dispozițiile art.55 alin.2 Cod penal s-a prevăzut posibilitatea liberării condiționate a condamnaților la pedeapsa detențiunii pe viață după executarea efectivă a 15 ani de detenție, pentru condamnații bărbați care au trecut de 60 ani, iar pentru condamnatele femei, care au trecut de 55 ani, cu îndeplinirea și a celorlalte condiții prevăzute în alin.1 art.55 Cod penal.
Prin aceste prevederi, s-au urmărit stimularea condamnaților la receptivitate în respectarea regimului de executare a pedepsei, oferirea unei raze de speranță că, din pedeapsa detențiunii pe viață, se poate obține liberarea condiționată.
Efecte.
Efectul imediat al liberării condiționate, în general, este punerea în libertate a condamnatului, sub condiția ca, până la împlinirea duratei pedepsei, să nu mai săvârșească infracțiuni. Cum detențiunea este pe viață, ar însemna că lăsarea în libertate a condamnatului este sub condiția ca până la sfârșitul vieții acestuia să nu mai săvârșească infracțiuni; dar prin lege s-a prevăzut că pedeapsa se consideră executată dacă în termen de 10 ani, de la liberare, cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune (art.55 alin.2 C.p.). Dacă în acest interval de timp cel liberat a comis din nou o infracțiune, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art.61 Cod penal, adică liberarea condiționată se poate revoca.
Revocarea obligatorie a liberării condiționate.
Potrivit dispozițiilor art.61 alin.2 Cod penal, în cazul când infracțiunea săvârșită este o infracțiune contra siguranței statului, o infracțiune contra păcii și omenirii, o infracțiune de omor, o infracțiune săvârșită cu intenție care a avut ca urmare moartea unei persoane sau o infracțiune prin care s-au produs consecințe deosebit de grave, revocarea liberării condiționate este obligatorie.
Când revocarea este obligatorie, precum și în celelalte cazuri, în care revocarea, deși este facultativă, a fost dispusă de instanță, condamnatul va executa pedeapsa detențiunii pe viață.
Revocarea facultativă.
În cazurile de revocare facultativă, instanța poate să nu revoce liberarea condiționată, dar poate aplica o pedeapsă la amendă a cărei executare nu vine în contradicție cu menținerea liberării condiționate a condamnatului. Menținerea liberării condiționate a condamnatului este posibilă și atunci când infracțiunea a fost săvârșită foarte aproape de împlinirea celor 10 ani ori descoperirea și judecarea acestei infracțiuni a avut loc după împlinirea celor 10 ani. Menținerea liberării condiționate din executarea detențiunii pe viață nu înlătură executarea pedepsei pronunțată pentru infracțiunea săvârșită în timpul liberării condiționate.
CAPITOLUL 2
ASPECTE PRIVIND SERVICIUL DE PROBAȚIUNE
2.1. Scurt istoric sau rațiuni ale înființării probațiunii în România
După un debut sub forma centrelor experimentale de probațiune (1997- 2001, primul centru la Arad, aprilie 1997), serviciile de protecția victimelor și reintegrare socială din România au astăzi un cadru legal de funcționare pe lângă cele 41 de tribunale și alcătuiesc un sistem național coordonat de Direcția de protecție a victimelor și reintegrare socială din Ministerul Justiției, deținând un rol strategic în reforma justiției penale, prin promovarea alternativelor la detenție.
S.U.A. și Anglia sunt primele care au oferit lumii exemplul sistemului de probațiune, sistem care și-a făcut apariția în prima jumătate a secolului al XlX-lea în Anglia, atunci când s-a solicitat instanței de judecată, de către un preot, să i se încredințeze spre supraveghere un infractor care avea patima consumului abuziv de alcool, fapt care făcea ca acesta să ajungă foarte des în conflict cu legea.
Înființarea serviciilor are la bază o concepție nouă în dreptul românesc, de abordare a problemei reintegrării sociale a persoanelor ce au comis fapte penale. La toate acestea se adaugă presiunea exercitată ele statele Uniunii Europene, pentru care drepturile omului și analizele cost – eficiență sunt coordonate esențiale ale unui sistem judiciar performant.
în măsura în care penitenciarele românești sunt supraaglomerate (așa cum s- a arătat mai sus), rateie de revenire în penitenciar sunt alarmante, costurile de construire și întreținere a noi închisori sunt exorbitante pentru un buget limitat. România trebuie să găsească soluții mai eficiente și mai ieftine la problema infracționalității.
Din perspectiva dreptului intern, elementele de probațiune tind să promoveze o nouă orientare în sistemul sancționator român, în sensul că autorul infracțiunii participă la realizarea reintegrării sale în comunitate, aceeași comunitate ale cărei valori le-a periclitat sau vătămat prin săvârșirea infracțiunii și pe care urmează să le asimileze.
Deci, în România, ca de altfel și în Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Norvegia, Portugalia, Spania (Catalonia), Suedia, funcționează un sistem de probațiune centralizat.
În alte țări, precum Anglia, Țara Galilor, Scoția, activitatea de probațiune se desfășoară într-o manieră descentralizată.
În trei țări din Europa (Finlanda – Kriminaalihuotoyhdusts, Austria – V.S.B.A. „Verein fiir Bewărungshilfe und Soziale Arbeit" și Olanda) întâlnim un sistem privat de servicii de probațiune, în timp ce în Germania funcționează un sistem mixt.
Probațiunea este considerată întotdeauna ca sancțiune și include două aspecte: al pedepsei, ce plasează probațiunea în contextul reacției organizate a societății, în cazul nerespectării normelor penale scrise, și a ajutorului/asistenței, ce plasează probațiunea în contextul solidarității umanitare a societății vizavi de membrii săi (tendința de a umaniza justiția).
Termenul de resocializare definește un proces educativ, reeducativ și de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmărește readaptarea infractorului la sistemul de norme acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora și prevenirii recidivei.
Reinserție înseamnă proces ulterior resocializării,-prin care persoana, repusă în drepturi, este integrată în mediul familial de proveniență, la locul de muncă sau într-un colectiv, în societate.
Prevenția terțiară subsumează activitățile de reeducare, resocializare și reinserție socială, destinate evitării riscului de recidivă la persoanele care au săvârșit infracțiuni.
Prin activitățile lor directe, serviciile de protecție a victimelor și reintegrare socială realizează o prevenție terțiară a criminalității.
Termenul de „probațiune", folosit în perioada experimentală, a fost schimbat ulterior (anul 2000) cu cel de reintegrare socială a infractorilor și supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, deoarece exista posibilitatea de a se confunda cu sistemul de probe și de administrare a acestora în procesul penal. Ulterior (anul 2004), adăugându-se noi atribuții legate de victimele anumitor infracțiuni, s-a modificat denumirea în servicii de protecție a victimelor și reintegrare socială.
In prezent există posibilitatea de a se reveni la vechea denumire de probațiune.
Probațiunea există pretutindeni în lume, în țări dmtre cele mai diferite din punct de vedere politic sau cultural. Cuvântul probațiune este utilizat ca un termen internațional care depășește diferențele de limbă sau sistem juridic.
2.2. Principii și valori ale instituției probațiunii
Următoarele valori ale probațiunii s-au impus ca având o calitate recunoscută internațional:
– respect pentru persoane, valoarea umană, integritate și intimitate;
– echitate, deschidere și responsabilitate;
– reconcilierea dintre infractori și comunitățile de care aparțin;
– nediscriminarea persoanelor care au comis faple penale pe nici un temei;
– sprijinirea și încurajarea permanentă a persoanelor supravegheate, asistate și consiliate
În vederea reintegrării lor în societate și în vederea asumării responsabilității propriilor acțiuni, prin formarea unei atitudini corecte față de muncă, ordinea de drept și regulile de conviețuire sex iala.
Principiile ce stau la baza practicii probațiunii suni următoarele:
1. Principiul normalizării – condițiile asigurate infractorilor ar trebui să corespundă celor asigurate persoanelor aflate în alara sistemului de justiție penală.
2. Principiul intervenției oportune – pentru a se asigura o reacție eficace la infracționalitate și pentru a se obține succes în intervenția cu infractorul, consilierul de probațiune trebuie să aibă acces la infractori în toate fazele procesului penal.
3. Principiul continuității intervenției.
4. Preocuparea pentru cooperarea cu alte organizații. Implicarea și atragerea comunității în procesul de reintegrare socială și supraveghere constă în colaborarea cu organizațiile neguvernamentale a desfășoară activități în domeniu, cu specialiști din alte domenii de activitate, cu voluntari din rândul comunității, precum și cu reprezentanți ai societății civile.
2.3.Principalele atribuții ale unui consilier de probațiune
Sistemul de probațiune a fost gândit pentru a oferii suport și control în egală măsură.
O primă activitate este aceea de întocmire a referatelor de evaluare pentru învinuiții minori sau pentru inculpații minori și majori. Scopul principal al acestei activități este acela de a oferii sprijin magistratului în luarea unei decizii cu privire la cel aflat în fața sa. Mai departe, este posibil ca judecătorul să pronunțe față de o astfel de persoană o pedeapsă cu închisoarea a cărei executare să fie suspendată pe un anumit termen de încercare sub condiția respectării anumitor măsuri prevăzute de lege și obligații stabilite de judecător. Astfel, condamnatul trebuie să se prezinte la anumite termene stabilite la serviciul de probațiune, să anunțe orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile precum și întoarcerea, să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă precum și informații de natură a-i putea fi controlate mijloacele de existență.
Printre obligațiile ce îi pot fi stabilite de judecător se pot număra: să nu intre în contact cu anumite persoane, să nu frecventeze anumite locuri, să urmeze un curs de învățământ ori de calificare, să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire în special în scopul dezintoxicării, etc.
În paralel cu verificarea modului în care sunt respectate aceste măsuri și obligații, consilierul de probațiune poate exercita și funcția de suport pentru persoana în cauză, în sensul că, urmare a unei cereri expres formulate, aceasta poate beneficia de asistare în vederea soluționării unor probleme cu care se confruntă: întărirea capacităților sale în vederea: identificării unei locuințe temporare, a unui loc de muncă, a unei mai bune relaționări cu familia și comunitatea, reducerii agresivității, etc.
În ceea ce privește funcția de control, trebuie menționat că în situația în care pe parcursul termenului de încercare consilierul de probațiune constată că persoana aflată în evidență încalcă una dintre măsurile sau obligațiile stabilite în sarcina sa, sesizează judecătorul delegat pe lângă biroul executări penale, care, la rândul său, poate sesiza instanța de judecată care poate să dispună revocarea suspendării executării pedepsei și executarea acesteia în regim de detenție.
Rolul consilierului de probațiune în faza de executare a pedepsei în penitenciar. În acest caz, specialiștii intervin în special în ultima fază de executare a pedepsei privative de libertate atât prin derularea în colaborare cu personalul abilitat din cadrul instituțiilor penitenciare a unui program de pregătire pentru liberare ce are ca scop reducerea riscului de recidivă dar și prin participarea la comisia de propuneri privind liberările condiționate.
O altă activitate deloc a consilierului de probațiune este aceea de oferire de suport psihologic și alte forme de asistență victimelor anumitor tipuri de infracțiuni, la cererea expresă a acestora și numai după ce victima a depus plângere la poliție cu privire la infracțiunea comisă asupra sa. Se încadrează în aceste cazuri în special victimele infracțiunilor de violență în familie, viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală, corupție sexuală, rele tratamente aplicate minorului, trafic de persoane, tentativă de omor, lovire sau alte violențe și vătămare corporală, vătămare corporală gravă.
2.4.Rolul serviciului de probațiune
Probațiunea prin esență este o activitate care are o legatură strânsă cu comunitatea și membrii acesteia. În primul rând, comunitatea are resursele pe care le poate oferi serviciului de probațiune în îndeplinirea sarcinilor acestuia. În al doilea rând, serviciul de probațiune are de realizat scopuri care sunt în interesele comunității.
Nu toate tipurile de infracțiuni sunt atât de grave, încât să necesite detenții costisitoare.
Cei aflați sub probațiune pot obține sau își pot menține serviciul în acest fel plătind impozite și taxe, pot avea grijă de propriile familii și își pot îndeplini celelalte obligații financiare fără să devină o povară pentru stat.
Serviciul de probațiune are trei mari atribuții:
– Efectuarea referatelor de evaluare psiho-socială a inculpaților la cererea instanțelor de judecată;
– Supravegherea respectării de catre condamnat a măsurilor și/sau obligațiilor impuse de instanța de judecată;
– Oferirea de asistare și consiliere, la cererea celor care se află în supraveghere, a unor persoane ce urmeaza a fi liberate ori s-au liberat dintr-un penitenciar, pentru persoanele din centrele de reeducare și persoanele victime ale infracțiunilor.
Asistarea și consilierea desfășurată în cadrul serviciilor de probațiune au drept scop reintegrarea infractorului în societate, întărirea gradului de siguranță socială și prevenirea savârșirii de noi infracțiuni.
Asistarea și consilierea persoanelor supraveghete sau mai bine spus asistarea psiho-socială se realizează numai la solicitare, astfel unul din cele mai importante roluri ale consilierului de probațiune este acela de a motiva condamnatul să participe la activitațile de asistare psihosocială.
Asistarea psihosocială se concretizează în derularea unor programe de intervenție ce se axează pe nevoile infractorilor și sprijinirea acestora în vederea satisfacerii nevoilor sociale, medicale și juridice.
Desfășurarea activitatii de asistare psiho-socială este de natură să conducă la eficientizarea și realizarea în mai bune condiții a celei de-a doua funcții a pedepsei, și anume cea de reeducare.
Cu privire suportul acordat, trebuie menționată preocuparea permanentă a factorilor decizionali de creștere a calității serviciilor oferite prin implementarea la nivel național a unor programe de consiliere specializate în lucru cu persoanele care au săvârșit o infracțiune, fiecare dintre acestea centrându-se pe anumite nevoi ale persoanelor aflate în evidențele serviciilor de probațiune.
În vederea desfășurării programelor de asistare și consiliere, individuale sau de grup, consilierii de probațiune formați pe diferite programe:
– STOP „Gândește-te și schimbă” – program de grup – scop: sprijinirea persoanelor majore aflate în supravegherea serviciilor de probațiune pe drumul schimbării comportamentale;
– „Dezvoltare de abilități sociale la minori” – program de grup – scop: dezvoltarea deprinderilor sociale la minori;
– „Reducerea riscului de recidivă după închisoare: un sistem românesc de pregătire pentru liberare și asistență postpenală” – program de grup, destinat persoanelor private de libertate – scop: prevenirea recidivei după închisoare, prin pregătirea persoanelor private de libertate pentru liberare și asistență post-penală în vederea reintegrării lor sociale;
– „One to One” – program individual – scop: reducerea riscului de recidivă a beneficiarilor serviciilor de probațiune, prin schimbarea modului de gândire și a comportamentelor antisociale;
– Interviul Motivațional – scop: creșterea motivației intrinseci pentru schimbarea beneficiarului.
2.5. Dificultățile de dezvoltare ale sistemului de probațiune
Aceste dificultăți ar putea fi sintetizate sub forma dificultăților:
1. materiale: resursele financiare precare alocate domeniului (insuficiența personalului, dotări și spații de lucru insuficiente sau necorespunzătoare, imposibilitatea derulării unor programe de dezvoltare instituțională);
2. legate de mentalitatea comunității (atitudini nediscriminatorii, neîncredere în potențialul de schimbare al persoanelor ce au comis fapte penale, neimplicare socială a membrilor ei);
3. legislative (neaprobarea în totalitate a cadrului legai de funcționare a sistemului);
4. contextul general (insuficienta dezvoltare instituțională din România, în special a celor ce țin de rețeaua socială a unei comunități).
2.6.Intervenția serviciului de probațiune
În România, pe fondul schimbărilor apărute în societate după anul 1990, comunitatea s-a confruntat cu o mare problemă – creșterea ratei criminalității. Astfel, urmare și a existenței unui sistem sancționator rigid, centrat pe închisoare, rata încarcerării a crescut de la 171 de deținuți la 100.000 de locuitori în 1992 la 200 de deținuți la începutul anului 1998, peste media europeană care în acel moment era de 150 de deținuți. Automat, această creștere a generat o presiune serioasă asupra cheltuielilor cu închisorile, ajungându-se ca costul lunar al unui deținut să depășească salariul mediu pe economie, ceea ce pune numeroase probleme economice și morale.
Creșterea infracționalității a pus autoritățile în fața unei dileme: fie să mărească capacitatea închisorilor, fie să dezvolte alternative la detenție doar pentru anumite tipuri de infracțiuni. Așadar, având în vedere rezultatele deosebite pe care sistemul de probațiune le-a înregistrat în alte țări, sistem ce are o tradiție îndelungată, inclusiv în ceea ce privește reconfigurarea diferitor tipuri de comportament sau gândire, în final, România a ales să înființeze sistemul de probațiune și să pregătească un aparat sancționator mai generos cu măsurile și sancțiunile neprivative de libertate.
Serviciile de Probațiune sunt organisme specializate aflate în subordinea Ministerului Justiției care își desfașoara activitatea pe lânga fiecare tribunal. După un deceniu de funcționare a sistemului românesc de probațiune, Ministerul Justiției a aniversat și instituit la 30 septembrie 2011 “Ziua Probațiunii”, ce se va celebra anual, în data de 3 septembrie.
Grupul țintă al seviciului de probațiune:
Invinuiți și inculpați
Pentru orice infracțiune organele judiciare pot solicita întocmirea de referate de evaluare pentru persoana în cauză.
Acestea sunt facultative pentru adulți și obligatorii pentru minori
Minorii sanctionați cu măsura educativă a libertății supravegheate și adulții pentru care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
Daca judecătorul ia față de minor măsura educativă a libertății supravegheate, acesta poate să-l oblige pe minor să execute una sau mai multe obligații prevăzute de codul penal. În acest caz, verificarea modului în care minorul execută aceste obligații cade în sarcina consilierilor de probațiune.
Dacă judecătorul a pronunțat o sentință cu închisoarea însă consideră că scopul pedepsei poate fi atins și fără privare de libertate, poate suspenda executarea acestei pedepse sub supravegherea serviciului de probațiune. În acest caz consilierul de probațiune verifică modul în care persoana condamnată sub supraveghere respectă măsurile și respectă obligațiile prevazute în codul penal, impuse acesteia prin hotarare judecatorească.
Probațiunea dispune de strategii de intervenție în toate etapele procesului de înfăptuire a justiției penale. Astfel, există probațiune:
preesentințială – evaluare psihosocială a personalității bănuitului, învinuitului, inculpatului;
sentințială: în comunitate – activitati orientate spre reintegrarea socială a persoanelor liberate de pedeapsa privativă prin asistență, consiliere, controlul comportamentului și supravegherea respectării obligațiilor impuse de instanță și penitenciară – activități socio-educative desfașurate în penitenciar și activități de pregatire pentru liberare din locurile de detenție;
postpenitenciară – acordare de asistență persoanelor liberate din locurile de detenție în scopul reintegrării lor în societate.
CAPITOLUL 3 SUPRAVEGHEREA PERSOANELOR LIBERATE CONDIȚIONAT
3.1 Noțiuni generale de supraveghere
Supravegherea persoanelor eliberate condiționat este o componenta de bază a ceea ce specialiștii numesc prevenire a infracțiunii. Anume supravegherea, alături de asistența socială în reintegrare, constituie doi piloni de bază a combaterii comportamentului infracțional și a recidivei în cazul persoanelor aflate în conflict cu legea.
Se depun eforturi de supraveghere a persoanelor eliberate condiționat prin următoarele acțiuni:
– să se prezinte o dată pe lună la oficiu, unde semnează angajament;
– să nu părăsească locul de trai fără înștiințarea serviciului de executare a pedepselor penale;
– să nu comită infracțiuni sau contravenții administrative; să nu încalce ordinea publică;
– să îndreptățească încrederea acordată de instanța de judecată.
Din păcate, în prezent nu există un mecanism reglementat juridic de supraveghere a persoanelor eliberate condiționat, astfel încît, prin consiliere și asistență, să fie prevenită săvârșirea repetată de către ei a unor infracțiuni grave. Unicele mecanisme de supraveghere – anchilozate în timp, sunt cele de supraveghere penală a persoanelor eliberate din detenție în regimul probațiunii. La analiza acestui mecanism ne vom referi în cele ce urmează, încercînd a propune o analiză exhaustivă și multisectorială a ceea ce înseamnă supravegherea persoanelor eliberate din detenție.
Instituțiile de stat abilitate cu supravegherea sunt : oficiile de executare, în colaborare cu comisariatele teritoariale de poliție și secțiile de evidență și documentare a populației.
Specialistul secției penale efectuează vizite la domiciliul condamnatului pentru a verifica comportamentul acestuia. Acumulează informații, caracteristica condamnatului de la domiciliu prin intermediul administrației publice locale și inspectorului de sector despre comportamentul la locul de trai al persoanei eliberate din locurile de detenție, care ulterior se anexează la materialele dosarului personal al condamnatului. Dacă în termenul rămas neexecutat condamnatul încalcă ordinea publică pentru care fapt i-a fost aplicată sancțiunea, sau se eschivează cu precădere de la îndeplinirea obligațiilor stabilite de instanța de judecată la propunerea oficiului de executare, instanța poate pronunța o încheiere cu privire la anularea măsurii de liberare condiționată de pedeapsă și trimiterea acestuia pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat, în locurile de detenție.
La momentul actual activități de asistență și consiliere a persoanelor aflate la evidența oficiilor de executare nu se realizează. Având în vedere faptul că atât legislația actuală și instrucțiunile de activitate a specialiștilor secțiilor penale, cât și numărul acestora nu permite realizarea activităților de asistență și consiliere.
Condamnații care se liberează din locurile de detenție, trebuie să depășească un șir de obstacole de ordin social, economic și psihologic. Odată cu ispășirea pedepsei, foștii deținuți întâmpină obstacole de ordin subiectiv și obiectiv ce țin de:
– excluderea socială din partea membrilor familiilor, rudelor, vecinilor, angajatorilor;
– lipsa unui loc de muncă;
– lipsa spațiului locativ;
– starea materială precară;
– lipsa buletinului de identitate;
– lipsa certificatului de naștere;
– abuz de băuturi alcoolice;
– refuză să se prezinte la timp la oficiul de executare;
La soluționarea problemelor identificate la persoanele eliberate din detenție, oficiile de executare nu se implică în acest sens, nu au nici parteneriate încheiate cu alte instituții publice prestatoare de servicii.
Având în vedere spațiul limitat al secțiilor penale, nu poate fi asigurat principiul confidențialității discuțiilor cu beneficiarii, în activitățile de evidență și supraveghere nu sunt implicați voluntari.
Din arest persoana eliberată se prezintă la comisariatul teritorial de poliție, cu o adeverință referitor la faptul că el a executat pedeapsa în locurile de detenție. La solicitarea inspectorului de sector, persoana liberată se înregistrează în registru și se ia la evidență cu fișa de evidență profilactică. Dacă persoana liberată din locurile de detenție și-a ispășit pedeapsa și nu mai creează probleme se ia în evidență un an de zile. Prin intermediul rudelor, prietenilor, se intervine pentru a-l reintegra în societate.
Fiecare persoană are un dosar sau o fișă de evidență. Dosarul conține:
– Actele ce conțin temei de luare la evidență;
– Copia sentinței de judecată;
– Informație din instituția penitenciară (ceea ce ține de comportament);
– Informație despre ex-deținut de la oficiul de executare;
– Schema de rudenie;
– Fișa dactiloscopică;
– Caracteristici de la domiciliu;
– Explicații din convorbiri cu rudele, prietenii;
– Diverse informații de la domiciliu;
– Este însemnată în dosar fiecare discuție, vizită în familia persoanei eliberate din locurile de detenție.
Biroul de evidență și documentare a populației prestează următoarele servicii populației:
– se perfectează actele la plecarea cu traiul permanent în alte țări și totodată
stabilirea cu traiul permanent în România timp de 3 luni și în regim urgent- o lună;
– înregistrarea cetățenilor străini care se află pe teritoriul României;
– perfectarea actelor cetățenilor străini și apatrizi;
– perfectarea materialelor pentru repatriații care sunt cetățeni ai României.
Probleme generale ale sistemului de supraveghere:
1. Numărul redus de personal al secțiilor penale implicat în activități de evidență și supraveghere;
2. Imposibilitatea acordării serviciilor de asistență și consiliere pentru persoanele eliberate din locurile de detenție de către specialiștii secțiilor penale;
3. Lipsa personalului secției penale, specializat în activitatea de evidență, supraveghere și consiliere a minorilor aflați în termen de probă;
4. Lipsa cadrelor secției penale de specialitate în domeniul asistenței sociale și
psihologiei;
5. Spațiu și dotări inadecvate activităților de asistență, consiliere și supraveghere
a persoanelor eliberate din locurile de detenție;
6. Cumularea funcțiilor specialistului secției penale cu alte atribuții din cadrul
oficiului de executare;
7. Înștiințările privind liberarea persoanelor din detenție nu conțin informații privind comportamentul persoanei în perioada detenției;
8. Instituțiile penitenciare nu solicită informații referitoare la condițiile în care
urmează să se întoarcă persoanele eliberate din locul de detenție;
9. În dosarul personal lipsește fișa de identificare a nevoilor beneficiarului;
10. Activitățile de supraveghere adeseori sunt limitate la simple activități de evi
dență curentă a persoanelor;
11. Activități de asistență și consiliere nu se desfășoară cu beneficiarii;
12. Legislația României nu conține reglementări clare referitoare la
acordarea de asistență și consiliere a persoanelor eliberate din locurile de detenție;
13. Nu poate fi asigurat principiul confidențialității discuțiilor cu beneficiarii;
14. În activitățile de evidență și supraveghere nu sunt implicați voluntari;
15. Nu sunt stabilite parteneriate cu instituțiile prestatoare de servicii din comunitate;
16. Perceperea incorectă a activităților de lucru profilactic al inspectorului de sector, persoana eliberată se înregistrează în registru și se ia în evidență cu fișa de evidență profilactică;
17. Lipsa bazei metodologice de desfășurare a activităților de profilaxie cu persoanele eliberate din locurile de detenție;
18. Neperfectarea buletinelor de identitate din lipsa vizei de domiciliu.
3.2. Evidența și supravegherea persoanelor liberate condiționat. Aspecte practice și comparate
Supravegherea persoanelor care au fost eliberate din detenție sau – cu atît mai mult – au primit pedepse neprivative de libertate este o componentă a activității serviciilor de probațiune.
Termenul de supraveghere nu trebuie interpretat în sens strict, supravegherea reprezentând un complex de activități care se află într-o strânsă interdependență.
Menținându-i în comunitate le oferim șansa de a-și conștientiza faptele și de a-și asuma responsabilitatea asupra actelor antisociale.
Acest lucru se poate realiza atât prin stabilirea unui plan de intervenție cu beneficiarul în funcție de nevoile acestuia și numai după ce i s-a tăcut o evaluare corectă și obiectivă a riscului de recidivă și a riscului pentru public, cât și prin îndeplinirea obligațiilor impuse de instanța de judecată. Totodată, includerea sa într-un program de dezvoltare comportamentală specific infracțiunii comise, în funcție de gravitatea acesteia și de riscul de recidivă îl va ajuta să-și îmbunătățească comportamentul într-un mod pozitiv.
Un alt lucru la fel de important este și menținerea legăturilor cu familia, cu școala, cu locul de muncă, cu cluburi sportive, culturale, unde ar putea să-și petreacă timpul liber într-un mod constructiv etc.
Supravegherea propriu-zisă se realizează printr-o serie de activități pornind de la observarea, până la contactul direct cu infractorul. De asemenea, aceasta se poate realiza atât prin prezentarea infractorului la sediul serviciului de probațiune sau în alte locuri stabilite, căi și prin efectuarea de controale inopinate la domiciliu, ia locui de munca sau chiar în locurile și mediile frecventate anterior de către infractor, în care prezența acestuia a fost interzisă prin condițiile stabilite de instanță.
Când instanța de judecată hotărăște încredințarea persoanei care a încălcat legea penală în supravegherea serviciului de probațiune, consilierul de probațiune care a preluat cazul se ocupa de rezolvarea lui. Etapele supravegherii sunt:
începe supravegherea;
se identifică nevoile distincte ale beneficiarului;
se întocmește planul de supraveghere;
se stabilesc date fixe când se va face consilierea individuală;
punctualitatea întâlnirilor trebuie precizată de la prima ședințăde consiliere;
acțiunea efectivă pentru îndeplinirea obligațiilor impuse de către instanța de judecată și acoperirea nevoilor beneficiarului, incluzând și neacceptarea de a încălca condițiile pe care le are de respectat și care i-au fost aduse la cunoștință la începutul perioadei de supraveghere – proces verbal ;
identificarea « nevoilor ascunse » – pe parcursul luciului efectiv cu beneficiarul se mai pot găsi și uite nevoi, neidentificate la începutul intervenției:
identificare a soluțiilor pentru acoperirea acestor nevoi;
monitorizarea dalelor;
evaluarea finală.
În activitatea de supraveghere, consilierul responsabil de caz trebuie să țină o evidență clară și obiectivă a evoluției beneficiarului, modificări ale comportamentului acestuia.
Supravegherea persoanei eliberate din detenție începe din momentul părăsirii efective de către aceasta a locului de detenție. La luarea hotărârii instanței de judecată setul serviciului de probațiune desemnează de îndată un consilier de probațiune responsabil cu supravegherea executării obligațiilor și/sau a măsurilor stabilite prin hotărârea judecătorească, în termen de cel mult 2 zile lucratoare de la comunicarea hotărâri instanței de judecată consilierul de probațiune desemnat va organiza întâlnirea ci persoana primita în sarcină și-i va aduce la cunoștință obligațiile și/sau cu măsurile impuse de instanță. Ca urmare a acestei comunicări verbale condamnatul semnează un angajament.
Secțiile de probațiune trebuie să se asigure că supravegherea în zona lor se face conform acestui standard național, ținându-se cont de orice ghid asociat acestuia. Consilierul supraveghetor trebuie să întocmească un raport cuprinzând detaliile perioadei în care infractorul s-a aflat sub supraveghere în comunitate.
De asemenea, indiferent dacă Serviciul de probațiune a încheiat acorduri de colaborare eu instituțiile ce trebuie implicate în consilierea și supravegherea persoanei acesta le înștiințează și eventual dacă activitățile ce le desfășoară au tangență cu persoana condamnată, se solicită ca acestea să informeze Serviciul.
Planul de supraveghere se va întocmi de către consilierul de probațiune responsabil de caz pentru întocmirea acestuia se poate solicita desemnarea unor specialiști în vederea.
– evaluării profesioniste a nevoilor persoanei condamnate / minorilor;
– stabilirii unor metode adecvate de intervenție în vederea satisfacerii
nevoilor criminogene identificate și realizarea unui plan de intervenție în vederea reintegrării sociale a persoanei condamnate sau minorilor:
Acesta se va întocmi în concordanță cu obligațiile și/sau măsurile stabilite prin hotărârea judecătorească și va fi adus la cunoștința persoanei supravegheate (i se va înmâna o copie după aceasta facându-se mențiune într-un proces verbal semnat de către consilier și persoana supravegheată).
Este necesar ca acest plan de supraveghere să fie revizuit ori de câte ori este necesar, pe parcursul perioadei de supraveghere, dar obligatoriu o dată la 6 luni.
Conținutul planului de supraveghere:
I. Introducere
Planul de supraveghere va conține în introducere:
a) numele, prenumele, data și locul nașterii persoanei condamnate sau ale minorului;
b) infracțiunea săvârșită și numărul hotărârii instanței de judecată;
c) sancțiunea aplicată și măsurile și/sau obligațiile impuse de instanța de judecată;
d) perioada de supraveghere, menționăndu-se data începerii și încetării acesteia;
e) numele și prenumele consilierului de probațiune.
II. Nevoile sau problemele identificate ale persoanei condamnate / minorului.
O evaluare primară a acestor nevoi se realizează și în scopul întocmirii referatului preesentențial de evaluare psiho-socială solicitat de către instanță; așadar la întocmirea planului de supraveghere trebuie să se realizeze o reevaluare a acestor nevoi, ținându-sc cont de evaluarea inițială.
Acest tip de evaluare se referă in principal la nevoile cnminogene. În scopul realizării acestei evaluări este necesar:
să se realizeze un ghid pentru evaluarea nevoilor care va trebui să fie cât mai complet (să conțină aspecte legate de acele nevoi asociate în general cu starea de infracționalitate, pentru ca pe parcursul interviurilor să se identifice care sunt acele nevoi care se regăsesc in cazul fiecărei persoane condamnate sau minor);
să se realizeze interviuri cu persoane semnificative pentru viața persoanei;
autoevaluări prin intermediul unor chestionare sau scale de autoevaluare;
poale fi folosită metoda observației (se observă clientul în anumite situații date);
să se realizeze analiza unor documente (dosar personal, fisă psihologică, fișă psiho-pedagogică, fișă medicală).
III. Riscul săvârșirii din unor infracțiuni / riscul de a-i pune în pericol siguranța publică
Evaluarea riscului se referă la:
evaluarea riscului de recidivă: predicția probabilității de săvârșire a unei noi infracțiuni:
evaluarea riscului de periculozitate, predicția probabilității ea o persoană să săvârșească o nouă violență (verbală, fizică, sexuală) și pentru cine prezintă;
nevoile sau problemele identificate;
• durata supravegherii.
În scopul asigurării îndeplinirii măsurilor stabilite de instanța de judecată pot fi utilizate următoarele metode:
– colaborarea cu familia, voluntarii comunitari, reprezentanții societății civile, organizații guvernamentale și neguvernamentale în vederea inițierii și derulării unor programe de resocializare. Aceste programe se vor derula în scopul însușirii unor norme și valori acceptate social, a însușirii unor abilități sociale, rezolvarea problemelor dependenței de alcool sau droguri ș.a.;
• de asemenea, cu sprijinul acestora se pot identifica posibilități de obținere a unor spații de locuit sau a unor fonduri pentru asigurarea hranei;
• legătura permanentă cu persoane și instituții care ar putea furniza date utile în vederea rezolvării unor probleme și nevoi: identificarea unor locuri de muncă disponibile, a unor cursuri școlare precum și a celor de calificare și recalificare profesională;
• vizite la domiciliu.
Planul de supraveghere va fi adus de îndată la cunoștință persoanei supravegheate, căreia i se va înmâna o copie de pe acesta, facându-se o mențiune într-un proces-verbal care va fi semnat de consilierul de probațiune și de persoana supravegheată.
Fiecare plan de supraveghere va include un capitol distinct privind nevoile sau problemele identificate ale persoanei supravegheate și riscul săvârșirii din nou a unor infracțiuni sau al punerii în pericol a siguranței publice. La evaluarea riscului se ține seama și de riscul de sinucidere sau de autovătămare. Evaluarea riscului constituie o activitate permanentă, orice modificări intervenite fiind consemnate în dosarul de supraveghere de către consilierul de probațiune responsabil de caz.
În cazul minorilor sancționați cu măsura educativă a libertății supravegheate, cărora li s-a impus obligația de a presta o activitate neremunerată într-o instituție de interes public, planul de supraveghere conține descrierea activității, locul de executare a acesteia și programul de lucru al minorului.
Planul de supraveghere trebuie să precizeze natura și frecvența întrevederilor dintre consilierul de probațiune și persoana supravegheată, pe durata supravegherii.
n planul de supraveghere se vor menționa metodele utilizate de consilierul de probațiune pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor stabilite de instanța de judecată în sarcina persoanei supravegheate. Aceste metode se pot referi la colaborarea cu familia, cu voluntarii comunitari și reprezentanții societății civile, precum și cu organizațiile guvernamentale și neguvernamentale.
În vederea inițierii și derulării unor programe de resocializare, vizite la domiciliu, legătura permanentă eu persoanele și instituțiile care ar putea furniza date utile în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor școlare, precum și a celor de calificare sau recalificare profesională.
Metodele de supraveghere se determină în funcție de gradul de risc identificat, precum și de numărul sau de natura măsurilor și sau a obligațiilor stabilite de instanța de judecată, de nevoile sau de problemele identificate ale persoanei supravegheate și de durata supravegherii.
3.3. Reguli de supraveghere
Consilierul de probațiune îi va solicita persoanei condamnate, la prima întrevedere, informații referitoare la situația locativă, la situația sa financiară, locul de muncă și durata pentru care este angajată și, după caz. la persoanele aflate în îngrijirea sa ori la persoanele în îngrijirea cărora aceasta se află.
Consilierul de probațiune trebuie să verifice orice informații prin care pot fi controlate mijloacele de existența ale condamnatului.
În cazul în care condamnatul este obligai să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățământ ori de calificare, consilierul de probațiune verifică nivelul instrucției școlare sau al pregătirii profesionale, în vederea înscrierii persoanei supravegheate la un curs corespunzător.
Consilierul de probațiune responsabil de caz verifică periodic dacă persoana supravegheată urmează cursurile de învățământ sau de calificare.
În cazul în care persoana condamnată a fost obligată prin hotărâre judecătorească să nu își schimbe domiciliul sau reședința ori să nu depășească limita teritorială stabilită, decât în condițiile fixate de instanță, consilierul de probațiune responsabil de caz îi va pune în vedere aceasta condamnatului și va colabora cu organele de poliție și cu primăria din localitatea de domiciliu sau de reședință a persoanei supravegheate, care vor sesiza orice schimbare intervenită în situația acesteia.
Consilierul de probațiune trebuie să efectueze controale inopinate la domiciliul sau la reședința persoanei supravegheate pentru a constata starea de fapt.
În cazul în care persoana condamnată este obligată să nu frecventeze anumite locuri stabilite de instanță consilierul de probațiune verifică periodic și ori de câte ori este sesizat de alte persoane dacă persoana supravegheată respectă interdicția.
Consilierul de probațiune responsabil de caz păstrează o legătură permanentă cu reprezentanți ai autorităților locale, ai organelor de poliție, precum și eu orice persoane fizice și juridice care ar putea oferi informații privind frecventarea de către persoana supravegheată a locului supus interdicției.
Atunci când consilierul de probațiune constată prezența persoanei supravegheate în locul sau în locurile a căror frecventare i-a fost interzisă, îi înmânează un avertisment scris, procedând la explicarea verbală a conținutului acestuia. În această situație se va încheia un proces-verbal semnat de consilierul de probațiune responsabil de caz și de persoana supravegheată.
Obligația este considerată ne îndeplinită atunci când, după înmănarea :t două avertismente, consilierul de probațiunc constată că persoana supravegheată este sau a fosi prezentă în locul sau în locurile a căror frecventare i-a fost interzisă.
În cazul în care persoana condamnată are obligația de a nu intra in legătură cu anumite persoane stabilite de instanța de judecată consilierul de probațiune responsabil de caz trebuie să ia măsurile necesare in vederea identificării și contactării persoanelor care ar putea furniza informații relevante în cazul respectiv, colaborând cu organele de poliție și cu alte instituții însărcinate eu asigurarea ordinii și liniștii publice.
Consilierul de probațiune responsabil de ea, efectuează vizite inopinate la domiciliul și la locul de muncă ale persoanei supravegheate și colaborează cu familia acesteia în vederea respectării obligației stabilite.
În cazul în care persoana condamnată este obligata sâ nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule consilierul de probațiune verifică modul de respectare a acestei obligații.
Consilierul de probațiune responsabil de caz păstrează o legătură permanentă cu reprezentanți ai organelor de poliție, precum si eu orice persoane fizice și juridice care ar putea oferi informații privind îndeplinirea sau neîndeplinirea de către persoana supravegheată a acestei obligații.
În cazul în care persoana condamnată este obligată să se supună unor măsuri de control, tratament sau îngrijire, in special în scopul dezintoxicării, serviciul de probațiune identifică pe plan local unitățile sanitare, precum și organizațiile, instituțiile sau specialiștii care desfășoară programe de recuperare a toxicomanilor sau alcoolicilor, în vederea includerii persoanei supravegheate în aceste programe.
Consilierul de probațiune. cu ocazia întrevederilor cu persoana supravegheată, precum și prin legătura permanentă cu persoanele implicate în tratarea acesteia verifică dacă persoana respectă programul de tratament sau de îngrijire și în ce măsură acesta este eficient, solicitând periodic în scris opinia specialiștilor.
Cu ocazia fiecărei întrevederi consilierul de probațiune stabilește în ce măsură obiectivele planului de supraveghere sunt aduse la îndeplinire și aduce ia cunoștință persoanei condamnate data următoarei întrevederi.
Persoana condamnată este obligată să anunțe în prealabil serviciul de probațiune în legătură cu orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință, precum și despre orice deplasare, comunicând noua adresă, numărul de telefon, precum și, după caz, data întoarcerii.
Persoana supravegheată anunță în scris serviciului de probațiune schimbarea domiciliului, reședinței sau a locuinței, cu excepția cazurilor urgente, când anunțarea se va tace mai întâi telefonic.
În cazul in care persoana supravegheată iși schimbă domiciliul, reședința sau locuința într-o localitate care nu se artă în competența serviciului de probațiune dosarul va ti transmis în termen de 3 zile lucrătoare serviciului de probațiune competent, anunțându-se de îndată instanța de executare.
Comunicarea se face numai în scris, precizau du-se motivele schimbării locuim de munca, nouî loc de muncă al persoanei condamnate, natura muncii pe caro n desfășoară si descrierea activității, anexându-se documente justificative în acest sens.
Consilierul de probațiune este obligat să verifice autenticitatea acestor informații prin contactarea unității angajatoare.
În ceea ce privește lucrul cu minorii, în funcție de convențile internaționale, măsurile luate trebuie să fie orientate către interesul superior al copilului.
Copiii să fie tratați diferit față de adulți, datorită faptului că ei nu pot lua decizii asemenea unui adult și ci trebuie tratați cu maximă atenție.
În cazul în care minorul este obligat să nu frecventeze anumite locuri stabilite consilierul de probațiune verifică periodic și ori de câte ori esie sesizat de alte persoane dacă minorul respectă interdicția.
Consilierul de probațiune responsabil de caz trebuie să păstreze o legătură permanentă cu familia acestuia sau. după caz, cu persoana ori eu instituția legal însărcinată cu supravegherea minorului, cu reprezentanți ai autorităților locale, ai organelor de poliție, precum și cu orice persoane fizice sau juridice care ar putea oferi informații privind frecventarea de către minora locului supus interdicției.
Atunci când consilierul de probațiune constată prezența minorului în locui sau în locurile a căror frecventare i-a fost interzisă, îi înmânează un avertisment scris, procedând la explicarea verbală a conținutului acestuia. În această situație se va încheia un proces-verbal semnat de consilierul de probațiune responsabil de el și de minor.
Atunci când, după înmânarea a două avertismente, consilierul de probațiune constată că minorul a fost prezent în locul sau în locurile a căror frecventare i-a fost interzisă, înștiințează de îndată șeful serviciului de probațiune. Acesta din urmă înștiințează de îndată persoana sau persoanele cărora li s-a încredințat supravegherea minorului, precum și instanța de judecată.
În cazul în care minoral are obligația de a nu intra în legătură cu anumite persoane stabilite de instanța de judecată consilierul de probațiune responsabil de caz trebuie să ia măsurile necesare în vederea identificării și contactării persoanelor care ar putea furniza informații relevante în cazul respectiv, colaborând cu familia acestuia sau, după caz, cu persoana ori cu instituția legal însărcinată cu supravegherea minorului, precum și cu organele de poliție și cu alte instituții însărcinate cu asigurarea ordinii și liniștii publice.
Totodată consilierul de probațiune responsabil de caz efectuează vizite inopinate la domiciliu și, după caz, la locul de muncă sau la școala la care învață minorul și colaborează eu familia acestuia în vederea respectării obligației.
În cazul în care minorul nu îndeplinește obligația impusă consilierul de probațiune responsabil de caz va înștiința de îndată șeful serviciului de probațiune. Acesta din urmă înștiințează de îndată persoana sau persoanele cărora li s-a încredințat supravegherea minorului, precum și instanța de judecată.
În cazul în care minorul este obligat să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public stabilită de instanță, serviciul de probațiune încheie în cel mai scurt timp un acord de colaborare cu instituția de interes public și cu autoritatea publică interesată.
De asemenea, persoanei supravegheate i se pune în vedere că trebuie să respecte regulile de conduită care se referă, în principal, la a nu avea un comportament violent sau agresiv ori o atitudine nepotrivită sau un limbaj necorespunzător, care ar putea prejudicia personalul serviciului de probațiune. precum și alte persoane aflate sub supraveghere.
Consilierul de probațiune responsabil de caz încunoștințează persoana supravegheată despre posibilitatea de a formula plângere la șeful serviciului în cazul în care consideră că tratamentul aplicat de serviciul de probațiune pe perioada supravegherii este necorespunzător.
Ori de câte ori apreciază că este necesar, serviviul de probațiune va solicita autorităților competente desemnarea unor specialiști în vederea asistării întocmirii și derulării planului de supraveghere. Acești specialiști pot fi psihologi, sociologi, cadre didactice, medici sau oricare alți specialiști a căror opinie este considerată necesară.
Cheia pentru atingerea scopurilor propuse în aeth itatea de supraveghere este responsabilitatea întregului serviciu de probațiune O bună colaborare între membrii echipei, fiecare trebuie să vină cu cunoștințele și abilitățile lui. să se discute pe cazurile aflate în supraveghere, problemele apărute, discuții asupra întocmirii planului de supraveghere ctc.
Acest lucru îmbunătățește calitatea muncii serviciului respectiv.
Pentru un serviciu de calitate și pentru eficiența lucrului cu beneficiarii, trebuie să se țină cont de următorii factori:
• gravitatea infracțiunii / infracțiunilor comise – de acest lucru depinde durata
programului, frecvența ședințelor de lucru:
• dacă a mai fost supus altor program de supraveghere ordine de restricție;
• riscul pentru public;
• nevoile distincte ale infractorului;
• dorința lui de a lua parte la un program de supraveghere;
• educație socială și dezvoltare personală, se poate oferi ca voluntar pentnru anumite activități care să-i poată dezvolta abilitățile personale;
• informații despre grupul-țintă (cu cine putem colabora pentru a-i putea acoperi nevoile, instituții, organizații, persoane fizice, costul menținerii lui în comunitate, resurse) pentru ca programul de supraveghere să poată fi derulat;
• relația lui cu familia din care provine, cu rudele, cu prietenii (probleme apărute, probleme care îi pot afecta comportamentul sau pot duce la recidivă).
• încrederea în normele acceptate de societate, implicare în raport cu ceilalți.
cum se relațiouează cu cei de lângă ci, petrecerea timpului liber în mod util.
Deciziile semnalează o perspectivă de schimbare și de aceea trebuie sa le dăm clienților oportunitatea de a-și evalua propriile decizii luate și să le arătăm unde este nevoie să și le îmbunătățească, în cazul în care o persoană care are un comportament anti-social nu acceptă responsabilitatea propriului comportament sau nu înțelege ca acesta este inadecvat și îi provoacă probleme, este puțin probabil că schimbarea se va produce.
Este important ca infractorul să știe că supravegherea în comunitate este o alternativă a pedepsei cu închisoarea, că are de respectat un program, că trebuie să ducă la bun sfârșit o serie de activități care-l vor pregăti pentru viața într-un mod pozitiv – conform cit normele acceptate de societate.
CAPITOLUL 4 STUDIU DE CAZ – REFERATUL DE EVALUARE PENTRU LIBERAREA CONDITIONATA
Privită dintr-o abordare sistemică, evoluția Probațiunii în țara noastră dezvăluie legături uneori nebănuite cu numeroase alte instituții direct sau indirect conectate. O astfel de abordare se regăsește și în studiul domnului lector dr. Ioan Durnescu privind paradigma înființării instituției probațiunii în România. Autorul scoate în evidență legătura dintre influențele provenite, pe de o parte, din schimbările economice și de politica penală de la începutul anilor 1990, iar pe de altă parte, din transformarea normelor și moravurilor sociale, și crearea premiselor favorabile înființării acestei noi instituții.
Principalul merit al unei astfel de viziuni sistemice este acela de a permite o interpretare a dinamicii instituționale în strânsă legătură cu relațiile dintre diferitele părți ale sistemului. Natura activităților exercitate într-o organizație sau instituție poate avea repercusiuni asupra activității în cealaltă organizație. Studiul de față este o ilustrare a măsurii în care instituțiile strâns conectate precum serviciul de Probațiune și instanțele de judecată/organele de urmărire penală își pot îmbunătăți reciproc activitatea printr-o colaborare mai eficientă în planul concret al realizării/utilizării referatelor de evaluare
Referatul de evaluare este un document oficial, întocmit de către consilierul de probațiune la cererea organului de urmărire penală sau a instante de judecată, și reprezintă un instrument consultativ și de orientare în luarea deciziilor juridice.
Referatul de evaluare cuprinde cinci capitole: introducere, sursele de informații utilizate în realizarea lui, date privind persoană pentru care a fost solicitat, factorii care influențează sau pot influența conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat, perspectivele de reintegrare în societate. În ciuda formei standardizate a referatului de evaluare, calitatea și cantitatea informațiilor furnizate variază în funcție de numeroase aspecte: varietatea surselor de informații abordate (învinuitul/inculpatul, familia și cercul de prieteni ai acestuia, partea vătămată, autorități și membri ai comunității locale, documente oficiale etc.), competentele și experiența consilierului de probațiune de a intervieva, procesa și redacta clar și obiectiv informațiile obținute, modul în care are loc întrevederea cu clientul etc.
De aceea, un mod de a îmbunătăți calitatea referatelor de evaluare este cunoașterea așteptărilor concrete pe care le au procurorii și judecătorii în ce privește conținutul detaliat al acestor referate. Cu cât aceste așteptări sunt cunoscute consilierilor de probațiune, cu atât atenția lor se va concentra spre surprinderea și elaborarea anumitor tipuri de informații.
Referatul de evaluare este instrumentul prin care serviciile de probațiune furnizează organelor judiciare (instanțe de judecată și parchete) la sesizarea acestora date privind persoana învinuitului sau inculpatului din perspectiva (psiho) socială. Rolul referatului de evaluare este de a introduce informația socială în deciziile juridice ale organelor judiciare, iar ca trăsături generale, acesta trebuie să fie obiectiv, concis, concret, clar și coerent. Referatul de evaluare are caracter consultativ și de orientare pentru organul judiciar care-l solicită.
Referatul de evaluare poate fi solicitat de organele judiciare înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești sau după aceasta astfel:
a) pentru minori
– în cazul învinuiților, conform art. 482 C. pr. pen., procurorul care supraveghează sau, după caz, efectuează urmărirea penală poate să solicite, atunci când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție teritorială își are locuința minorul, potrivit legii;
– în cazul inculpaților, similar situației învinuiților din paragraful anterior, procurorul poate solicita întocmirea referatului de evaluare, conform art. 482 C. pr. pen. său conform Legii nr. 129/2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate. Dacă în cazul parchetului solicitarea întocmirii referatului de evaluare este facultativa, în cazul instanței de judecată solicitarea întocmirii acestuia este obligatorie conform art. 482 C. pr. pen.
Solicitarea întocmirii referatului de evaluare se poate face, conform OG nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, de către instanță de judecată, chiar dacă dosarul penal conține referatul de evaluare întocmit la solicitarea parchetului, dacă instanța apreciază că este nevoie de actualizarea informațiilor din referat (mai ales când intervalul de timp este considerabil între solicitarea parchetului și cea a instanței de judecată sau în viață sau evoluția minorului au survenit modificări importante).
– în cazul persoanelor supravegheate, solicitarea referatului de evaluare se poate efectua numai de către instanța de judecată conform OG nr. 92/2000, numai atunci când este cazul.
b) pentru majori
– în cazul inculpaților, conform Legii nr. 129/2002 întocmirea referatului de evaluare poate fi solicitată de parchet sau, conform OG nr. 92/2000, de instanță. Niciunul dintre organele judiciare nu are obligativitatea solicitării întocmirii referatului de evaluare.
– în cazul persoanelor supravegheate, ca și în cazul minorilor, solicitarea referatului de evaluare se poate efectua numai de către instanță de judecată conform OG nr. 92/2000, numai atunci când este cazul.
Acest studiu de caz s-a născut la inițiativa Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Vrancea de a căuta răspunsuri și explicații posibile la următoarele întrebări:
– cât de utilă este informația socială transmisă prin referatul de evaluare în individualizarea pedepsei?
– cum sunt apreciate capitolele referatului de evaluare de către judecătorii și procurorii din Vrancea în ce privește importanța informațiilor conținute?
– există diferențe importante între practicile judecătorilor și ale procurorilor în ce privește aceste aspecte subliniate anterior?
– reprezintă experiența (vechimea în activitate) o variabilă importantă în explicarea posibilelor diferențe în practicile penale ale judecătorilor și procurorilor din Vrancea?
– cât de des solicita judecătorii și procurorii din Vrancea referate de evaluare?
Pornind de la întrebările formulate mai sus, ne propunem să verificăm următoarele ipoteze de lucru:
– Ipoteza 1: Deși solicită referate de evaluare, judecătorii și procurorii utilizează în mică măsură informațiile furnizate de referatele de evaluare în vederea soluționării cauzei.
– Ipoteza 2: Dacă se ia în considerare variabila ”vechimea în ocupație” atunci apar diferențe sensibile între motivele care stau la baza solicitării referatelor pentru minori și majori.
– Ipoteza 3: Judecătorii și procurorii ierarhizează importanța informațiilor din referatele de evaluare cu privire la diferite aspecte psihosociale (cum sunt: situația materială a persoanei, relațiile intrafamiliale, comportamentul/ atitudinea persoanei înainte și după comiterea infracțiunii, estimarea perspectivelor de reintegrare în societate etc.).
Obiectivele acestui studiu sunt pe de o parte directe, adică derivate din necesitatea de a evalua propria activitate și de a ameliora pe cât posibil informațiile furnizate în referatele de evaluare, iar pe de altă parte, indirecte, adică inspirate de nevoia de a încuraja cercetările în acest domeniu al raporturilor dintre serviciile de probațiune și sistemul judiciar.
Studiul de față a fost construit pe baza metodei anchetei sociologice realizate, în principal, prin tehnicile chestionarului și observației. Aceasta din urmă a luat forma observației directe, orientate spre obiectivele cercetării, dar uneori au fost folosite și informații obținute din observația spontană, neplanificată. Merită să amintim aici diferența între sondaj și anchetă, termeni considerați adesea ca fiind sinonimi.
Deși ambele presupun cercetare de teren pentru strângerea unor date cantitative în vederea prezicerii comportamentelor sociale în funcție de anumite variabile (sex, vârstă, origine etc.), ancheta nu trebuie totuși confundată cu sondajul de opinie. În acest sens, profesorul Septimiu Chelcea (1975) sublinia în special multitudinea mijloacelor de recoltare a informațiilor în cazul anchetei. Astfel, dincolo de chestionar sau interviu, în ancheta sociologică sunt folosite și numeroase alte informații provenite pe calea observației, cu numeroasele ei forme: directă, participanta, indirectă, sau prin studiului documentelor. Conștienți fiind atât de avantajele împletirii acestor multiple metode, dar recunoscând în egală măsură și limitele de timp și de resurse umane și materiale implicate în realizarea studiului, autorii au optat pentru utilizarea combinată a observației și chestionarului. În ce privește observația științifică, este de prisos să amintim importanța ei în cercetare.
Prin caracterul ei planificat, orientat spre un scop anume, repetat, ea conduce în primul rând la cunoaștere, în timp ce alte metode verifică sau teoretizează cunoștințele furnizate de ea. Studiul acesta, care urmărește să descopere relevanța referatelor de evaluare produse de consilierii de probațiune în individualizarea pedepselor, a beneficiat în mare măsură de informațiile provenite din observația directă, participantă. Consilierii de probațiune sunt implicați activ în realizarea referatelor și participa la discuții cu judecătorii și procurorii pe marginea utilizării acestor referate în practică penală.
De asemenea, consilierii cunosc evoluția numărului de cereri de referate și încearcă să explice fluctuațiile intervenite de-a lungul ultimilor ani, frecvența cu care judecătorii și procurorii solicita referatele, precum și ce anume trebuie îmbunătățit la acestea. Toate aceste informații care au contribuit la formularea ipotezelor noastre de lucru provin din observațiile directe și uneori din observațiile spontane ale consilierilor de probațiune.
Pentru verificarea ipotezelor s-a colectat o serie de date cantitative prin distribuirea unui chestionar structurat unei populații de 40 de judecători și procurori din Vrancea. Universul populației de referință fiind destul de restrâns în cazul de față, studiul a fost proiectat pentru a fi aplicat tuturor judecătorilor din secția penală și procurorilor din instanțele și parchetele vrâncene.
Deoarece 3 judecători s-au abținut în a-și exprima opinia, eșantionul studiului a avut o reprezentare de 93% din totalul judecătorilor și procurorilor din județul Vrancea. Completarea chestionarului s-a realizat individual de către fiecare subiect conform instrucțiunilor de completare furnizate de către autori direct, fata în față, dar și indirect, prin mesajul inclus în chestionar. Colectarea chestionarului s-a făcut direct, prin deplasarea consilierilor de probațiune la instanțe și parchete. Introducerea datelor în programele Excel și SPSS, realizarea graficelor, interpretarea rezultatelor și redactarea studiului în Word au fost realizate de către autorii studiului. Perioada de aplicare a chestionarului a fost de 30 de zile.
Întrebările chestionarului, în număr de 10, au fost organizate pe două tipuri: întrebări de identificare și întrebări de apreciere, în majoritate cu răspunsuri închise. Acestea au fost construite în jurul următoarelor teme: sex, vechime în profesie și în penal (pentru judecători), frecvența solicitării referatelor de evaluare, importanța acordată acestora în rezolvarea cazurilor cu inculpați/învinuiți majori/minori, ierarhizarea importanței informațiilor furnizate în diferitele capitole ale referatului de evaluare, importanta altor factori care intervin în procesul soluționării unui caz, arii de îmbunatățirii ale referatului de evaluare.
Realizarea studiului s-a efectuat după consultarea conducerii Direcției de Probațiune.
Graficul nr. 1 prezintă structura procentuală a eșantionului considerat sub aspectul ocupației. Astfel, observăm că profesia procurorilor este reprezentată cu 17.5% mai mult decât cea a judecătorilor din totalul celor 40 de răspunsuri valide.
Același lucru se poate vedea și în tabelul nr. 1, unde sunt indicate atât valorile absolute cât și cele procentuale privind compoziția eșantionului în funcție de ocupație. În ceea ce privește structura eșantionului în funcție de variabilă sex, repartiția este mult mai echilibrată între cele două categorii așa cum se remarcă din tabelul nr. 2. Se observă că diferența procentuală între femei și bărbați este de doar 5%.
De vreme ce pentru proporții foarte asemănătoare de bărbați și femei corespund proporții relativ diferite de judecători și procurori, așa cum am văzut în graficele și tabelele precedente, este important să aflăm și modul în care femeile și bărbații sunt reprezentați în cele două categorii profesionale.
În acest sens, graficul nr. 2 prezintă repartiția procentuală din care se observă că femeile sunt de trei ori mai numeroase în profesia judecătorilor anchetați, în timp ce în profesia procurorilor bărbații constituie majoritatea, adică 65% din totalul procurorilor din eșantion. Acest lucru se poate constata și în tabelul 3 care prezintă valorile absolute.
Tabelul nr. 3: ocupație-sex [5]
În ceea ce privește distribuția persoanelor chestionate în cele trei categorii de vechime stabilite (0-3 ani; 3-6 ani; peste 6 ani), se observă atât din tabelul nr. 4, cât și din graficul nr. 3, că majoritatea persoanelor din eșantion au o vechime însemnată în profesie, adică peste șase ani.
Tabelul nr. 4: vechimea în profesie
Utilitatea referatelor de evaluare în opinia judecătorilor și procurorilor din Vrancea.În această secțiune sunt prezentate principalele rezultate ale analizelor privind evoluția din ultimii nouă ani a numărului de supravegheri și a solicitărilor de referate de evaluare adresate Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Vrancea. Pornind de la aceste date, autorii valorifica sub formă de grafice și tabele diferite relații între indicatorii propuși pentru a evidenția utilitatea referatelor de evaluare. Astfel, sunt prezentate succint relațiile dintre frecventa cererii de referate în funcție de ocupație sau de vechimea în profesie, importanta acordată referatelor de evaluare și justificarea acesteia în raport cu ocupația, motivația care stă cu precădere la baza cererii de referate etc.
Evoluția sinuoasă a numărului de referate pentru intervalul septembrie 2001- august 2009 (graficul nr. 5) ne-a determinat să identificăm factorii care stau la baza acestor oscilații. Unii dintre acești factori ar putea fi: modificarea repetată a articolului 482 C. pr. pen. (în special în anul 2007 când s-a impus obligativitatea referatului de evaluare în cazul tuturor minorilor care au comis o faptă penală – făptuitor, învinuit, inculpat), după 2008, conform modificărilor legislative, referatul de evaluare devenind opțional în cazul procurorilor, în practică aceștia solicitându-l numai în funcție de gravitatea și pericolul social al faptei comise, personalitatea învinuitului sau inculpatului minor, dezvoltarea intelectuală și morală a acestuia.
Graficul nr. 5
Dintr-un total de 451 persoane supravegheate aflate în evidență Serviciului de Probațiune Tribunalul Vrancea, de la data înființării acestuia (septembrie 2001) și până la data realizării prezentului studiu (august 2009), pentru un număr de 170 cazuri s-au întocmit referate de evaluare, conform graficului de mai jos, nr. 6.
În ultimii 4 ani se constată că ponderea supravegherilor cu referate este semnificativ mai importantă decât în perioadă anterioară. Acest lucru ar putea fi explicat printr-o creștere a încrederii judecătorilor în eficiență intervenției și a modului în care serviciul de probațiune gestionează cazurile alocate pe durata termenului de încercare.
Graficul nr. 6
Primele analize pe baza datelor obținute prin aplicarea chestionarului privesc frecventa solicitării referatelor de evaluare atât pentru minori cât și pentru majori. Fără să considerăm ocupația în tabelul nr. 6 și graficul nr. 7 reiese că referatele sunt solicitate deseori de către 55% din totalul eșantionului. De asemenea, 10% din persoanele chestionate au răspuns că solicita întotdeauna referate de evaluare, indiferent de situație (cazuri cu minori/majori) și doar 2,5% (respectiv un singur subiect chestionat) nu a cerut niciodată referat de evaluare.
Tabelul nr. 6: Frecvența solicitării referatelor de evaluare
Graficul nr. 7
Este de subliniat faptul că obligativitatea solicitării referatelor de evaluare pentru judecători se impune prin Legea nr. 8/2009 pentru aprobarea OUG nr. 31/2008 privind modificarea art 482 din Codul de procedura penală [6] în cazurile cu inculpați minori, în timp ce pentru procurori este facultativa cererea de referate. De aceea ne dorim să aflăm cum diferă frecventa solicitării referatelor de evaluare între judecători și procurori. Acest lucru reiese din graficul nr. 8. Diferențele cele mai importante între procurori și judecători apar în cele două categorii de frecvență: ”deseori” și ”rar”.
Astfel, în timp ce 68,75% dintre judecătorii chestionați solicita deseori referate de evaluare, doar 52,38% dintre procurori solicita astfel de referate Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Vrancea. În același timp, și fără să ne mire, 38,1% dintre procurori afirma că solicita rar referate, pe când doar 18,8% dintre judecători afirma același lucru. Este de menționat și procentul însemnat al judecătorilor (adică 12,5%), care afirmă că solicita întotdeauna referat de evaluare.
Graficul nr. 8
Se poate constata din graficul nr. 9 că există o legătură între frecvența solicitării referatelor de evaluare și vechimea în profesie a persoanelor chestionate, astfel din categoria judecătorilor și procurorilor cu o vechime în profesie mai mare de 6 ani a căror proporție este de 84%, 56% dintre aceștia solicita referate de evaluare ”deseori” și ”întotdeauna”.
În ceea ce privește ameliorarea calității referatelor de evaluare, din analiza datelor din graficul nr. 18 reiese că informațiile sociale cuprinse sunt apreciate diferit de către judecătorii și procurorii chestionați. În timp ce, în general, calitatea informațiilor cuprinse în capitolele referatului de evaluare satisface așteptările, există arii care, în procent redus, din perspectiva celor chestionați, ar trebui îmbunătățite.
Astfel, în cazul perspectivelor de reintegrare în societate ale inculpatului/învinuitului 10,25% dintre respondenți doresc în mare măsură dezvoltarea informațiilor furnizate, în timp ce 79,5% apreciază ca fiind relevanta aceeași informație.
În ceea ce privește motivația săvârșirii infracțiunii, 7,7% dintre respondenți doresc în mare măsură dezvoltarea informațiilor furnizate, în timp ce 82% apreciază ca fiind relevanta aceeași informație.
Toate celelalte informații despre care am dorit să obținem un feed-back prin intermediul prezentului studiu au fost apreciate în mare parte pozitiv, ariile de îmbunătățire fiind reduse.
Așa cum a fost afirmat încă de la început, scopul acestui studiu a fost să pună în evidență măsura în care referatele de evaluare sunt apreciate de către judecători și procurori ca fiind utile în rezolvarea cazurilor cu care aceștia se confruntă în activitatea lor profesională. Cunoașterea acestui aspect este esențială pentru a adăuga un plus de valoare activității consilierilor de probațiune, dar și pentru a crește nivelul de colaborare între serviciile de probațiune și instanțele de judecată, respectiv organele de cercetare penală. Pentru a avea o imagine a utilității referatelor de evaluare am creat mai mulți indicatori precum:
– frecvența solicitării acestor referate de către procurori și judecători;
– motivele principale care stau la baza solicitărilor;
– importanța referatelor în soluționarea cazurilor;
– evaluarea realizată de judecători și procurori cu privire la rolul perspectivelor de reintegrare în societate oferite de consilierii de probațiune în ultimul capitol al referatului de evaluare.
Pentru a stabili în ce măsură fiecare dintre acești indicatori contribuie la explicarea utilității referatelor ar fi nevoie de analize statistice mai avansate, precum cele de regresie, realizate în urma aplicării chestionarului pe un eșantion mai mare. Însă, chiar și cu ajutorul unor statistici descriptive se pot observa totuși anumite relații între acești indicatori.
Dacă admitem că între numărul cererilor de referate și utilitatea lor există o corelație pozitivă, în condițiile în care numărul de infracțiuni este constant, acest lucru s-ar traduce în felul următor: cu cât numărul de solicitări crește, cu atât aprecierea legată de utilitatea acestora este mai mare. În ciuda faptului că majoritatea populației anchetate (64%) declară că solicită des sau întotdeauna referate de evaluare, din analiza evoluției numărului de referate din ultimii 9 ani, se remarcă o scădere a cererilor, cel puțin pentru ultimii doi ani.
Pentru anul în curs se poate observa că numărul de cereri înregistrate până în august este de 100 și, dacă se continuă cu aceeași frecvență a cererilor, numărul se poate dubla până la sfârșitul anului, egalând astfel numărul solicitărilor de referate din 2008. Cu toate acestea, numărul de cereri este mai mic de jumătate din cel al solicitărilor din anul 2007. Desigur, nu trebuie înțeleasă drept legătură cauzală o astfel de corelație. Altfel spus, nu pentru că le solicită des le consideră utile.
Alți factori pot intermedia relația dintre numărul de referate și utilitatea acestora.Astfel, motivele care stau la baza solicitării referatelor sau vechimea în profesie pot influența numărul de cereri de referate. Așa cum s-a observat în graficele din secțiunea 5.2, cel mai adesea perspectivele de reintegrare în comunitate constituie motivul prioritar în formularea cererii de referate, pe când motive ca procedura legală (art. 482 C. pr. pen.) sunt mai puțin invocate. Acest lucru ne îndreptățește să credem că în timp motivația solicitării referatelor este mai mult intrinsecă, legată deci de convingerile personale ale celui care solicită referatul și mai puțin inspirată de considerațiile formale.
Revenind la prima ipoteză formulată care afirmă că deși solicită referate de evaluare, judecătorii și procurorii utilizează în mică măsură informațiile furnizate de referatele de evaluare în vederea soluționării cauzei, rezultatele par să contrazică acest fapt. Acest lucru deoarece peste 80% din persoanele chestionate consideră importante sau foarte importante referatele de evaluare în soluționarea cazurilor, atât la minori, cât și la majori.
Importanța referatului de evaluare este dovedită mai ales în ultimii 4 ani și de numărul de cazuri încredințate în supraveghere pentru care instanțele au solicitat întocmirea referatelor de evaluare anterior pronunțării sentinței, fapt ce ar putea fi explicat printr-o creștere a încrederii judecătorilor în eficiență intervenției și a modului în care serviciul de probațiune gestionează cazurile alocate pe durata termenului de încercare.
A doua ipoteză afirma că dacă se ia în considerare variabila ”vechimea în ocupație” atunci apar diferențe sensibile între motivele care stau cu precădere la baza solicitării referatelor pentru minori și majori. Într-adevăr, pentru categoria celor cu peste 6 ani vechime în profesie, de exemplu, motivul care predomina în solicitarea referatelor pentru minori se referă la perspectivele de reintegrare, în timp ce pentru majori este mai importantă personalitatea inculpatului/învinuitului. Pentru categoria de vechime de 0-3 ani sunt la fel de importante pentru minori atât perspectivele de reintegrare, cât și personalitatea inculpatului și procedura legală. Pentru majori însă, la aceeași categorie de vechime, personalitatea inculpatului este mai importantă decât procedura legală, iar perspectivele de reintegrare nu apar a fi deloc importante. Aceste rezultate trebuie privite totuși cu rezerve, deoarece primele două categorii de vechime sunt foarte puțin reprezentate în acest eșantion, după cum s-a remarcat în secțiunea despre descrierea populației.
Judecătorii și procurorii ierarhizează importanța informațiilor din referatele de evaluare cu privire la diferite aspecte psihosociale (cum sunt: situația materială a persoanei, relațiile intrafamiliale, comportamentul/ atitudinea persoanei înainte și după comiterea infracțiunii, estimarea perspectivelor de reintegrare în societate etc.). Desigur, am fi fost surprinși să aflăm că toate informațiile sunt apreciate ca fiind la fel de importante sau de neimportante. Rezultatele confirmă ipoteza noastră.
Una dintre limitele acestui studiu provine din dimensiunea foarte redusă a eșantionului, fapt ce nu permite stabilirea de legături cauzale între anumite variabile. Nu putem deci să facem inferențe cu privire la rolul ocupației, sexului sau vechimii profesionale în utilizarea efectivă a referatelor de evaluare. Din acest motiv este de dorit ca pe viitor să perfecționăm acest chestionar pentru a fi aplicat la o scară mult mai largă decât cea a unui județ.
Acest lucru ne-ar putea permite să stabilim și diferențe posibile în modul de utilizare a referatelor pe regiuni sau județe. O altă limita provine din modul de completarea a chestionarului, prin autoadministrare, ceea ce a condus la un număr destul de mare de non-răspunsuri la unele întrebări, în ciuda indicațiilor clare de completare adresate direct și în scris.
Dincolo de aceste limite, studiul de față are meritul de a scoate în evidență mai multe aspecte importante. În primul rând propune o serie de indicatori obiectivi și subiectivi pentru măsurarea utilității referatelor de evaluare în practică penală.
În al doilea rând, trebuie menționată și ambiția metodologică de a produce rezultate notabile prin folosirea diferitelor tipuri de informații provenite nu doar din aplicarea chestionarului, dar și din observațiile directe și din conversațiile spontane purtate cu judecătorii și procurorii pe marginea referatelor, în general. În fine, dar nu mai puțin important, prin însăși publicarea rezultatelor lui, acest studiu permite sensibilizarea publicului tinta față de nevoia unei colaborări mai strânse între instituții direct vizate: servicii de probațiune și instante/organe de cercetare penală.
CONCLUZII
În contextul aderării României la Uniunea Europeană, introducerea elementelor de probațiune în sistemul juridic românesc a constituit un pas important în armonizarea legislației penale române cu acquis-ul comunitar. Au trecut 12 ani de la apariția primelor servicii de probațiune din România, servicii înființate ca alternativă la pedeapsa cu închisoarea în cazul persoanelor care au săvârșit infracțiuni cu pericol social redus, având drept scop reintegrarea lor socială astfel încât acestea să nu reprezinte o povară pentru comunitate, ci, dimpotrivă, să contribuie la dezvoltarea ei.
Deși probațiunea a parcurs mai multe modificări legislative, privind retrospectiv, se poate spune că astăzi aceasta se prezintă ca o instituție socio-juridică distinctă cu individualitate distinctă în sistemul justiției penale românești, articulată de un cadru normativ care-i delimitează, în bună măsură, competențele și-i stabilește poziția socio-organizațională în sistemul instituțiilor de control social.
Infrastructura existentă a serviciilor sociale poate satisface doar parțial cele mai importante necesități ale persoanelor liberate din locurile de detenție și nu estecapabilă să soluționeze problemele cele mai mari ale acestui grup social. Lipsesc standardele definite pentru reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenție. Acest fapt rezultă în responsabilitățile neclare ale prestatorilor serviciilor de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenție și drepturile neclare ale consumatorilor.
Nu există o bază de date complexă a persoanelor liberate din locurile de deten ție și a prestatorilor de servicii de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenție.
Nu sunt elaborate programele speciale de stat de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenție, nu este creat un sistem de instruire profesională a specialiștilor implicați în procesul de reintegrare socială a persoanelor eliberate din locurile de detenție, nu există definirea clară a responsabilităților ministerelor în vederea reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenție, în vederea implementării programelor externe de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenție.
Cercetările efectuate recent de către Institutul de Reforme Penale au demonstrat că insuficiența resurselor umane și financiare au redus capacitățile APL în oferirea serviciilor sociale pentru reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenție.
Una din căile de soluționare a problemei reintegrării sociale a persoanelor eliberate din locurile de detenție este angajarea specialiștilor cu studii specializate,instruirea continuă a celor deja angajați, alocarea rațională a resurselor financiare pentru persoanele liberate din locurile de detenție din resursele financiare existente.
O altă soluție a problemei reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenție o constituie fortificarea parteneriatului între APL, ONG-uri. în acest context dezvoltarea planurilor comune de acțiune este cea mai bună posibilitate în dezvoltarea parteneriatului cu scopul asigurării calității sistemului reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenție.
Este important de a discuta posibilitatea de schimbare a mecanismului financiar, de a aloca fonduri de la bugetul central la bugetul municipal – fonduri cu destinație specială pentru activitățile de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenție.
Este necesar de asigurat durabilitatea serviciilor de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenție prin implicarea societății civile și donatorilor internaționali; de a elabora mecanisme flexibile pentru finanțarea acțiunilor de reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenție.
BIBLIOGRAFIE
Alexandra Cristina Jipa,Individualizarea legală și judiciară a pedepselor,Ed.Wolters Kluwer,2010
Alexandru Râșnita,Ioana Curt,Renunțarea la aplicarea pedepsei. Amânarea aplicării pedepsei,Ed.Universul Juridic,2014
Bârgău M., Criminologie. Partea generală, Academia “Ștefan cel Mare” a MAI, București, 2005
Constantin Mitrache,Cristian Mitrache,Drept penal roman. Partea generală,Conform noului Cod penal,Ed.Universul Juridic,2014
Constantin Sima,Ed.Drept Execuțional Penal,Ed.Hamangiu,2010
D. Clocotici , Aspecte teoretice în materia cererilor sau propunerilor având obiect liberarea condiționată, întreruperea executării pedepsei închisorii și contestația la executare, în ”Bul. Penit” nr.4/2009
Flaviu Ciopec,Individualizarea judiciară a pedepselor,Ed.C.H. Beck,2011
Florin Streteanu ,Daniel Nitu,Drept penal. Partea generală,Curs universitar. Vol. I.Ed.Universul Juridic,2014
Fodor , Liberarea condiționată, vol II, București, Editura Academică, 1990
Georgina Bodoroncea,Codul penal. Comentariu pe articole,Editura C.H. Beck,2014,
Ghe. Mărgărit , Pedepsele accesorii în timpul liberării condiționate, 1969
Gheorghe Florian, Fenomenologie penitenciară, București, 2003
Ghidul consilierului de probațiune (editat de Institutul de Reforme Penale), 2004
Ioan Bala,Evolutia sistemului de executare a pedepselor privative de libertate in dreptul romanesc,Editura Universul Juridic,2011
Ioan Chiș,Drept execuțional penal,Ed.Universul Juridic,2013
Ion Oancea, Drept execuțional penal, Ed. Juridica All, București,2007
Kalmthou Anton M. Van – coordonator, Reintegrarea și supravegherea infractorilor în opt țări europene, Craiova, 2004
Kalmthou Anton M. Van – coordonator, Reintegrarea și supravegherea infractorilor în opt țări europene, Craiova, 2004
Leontin Coras,Sanctiuni penale alternative la pedeapsa,Editura C.H. Beck,2010
Mirela Gorunescu,Drept penal. Partea generala,Editura Universul Juridic,2014
P. Goțu , Considerații privitoare la aplicarea instituției liberării condiționate, în buletinul penitenciar nr.2/1994
Silviu-Gabriel Barbu,Alexandru Șerban,Drept execuțional penal. Ediția a II-a,Ed.C.H. Beck,2009
Sima Constantin,Drept execuțional penal,Ed.Hamangiu,2010
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Privind Serviciul de Probatiune (ID: 126476)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.