Aspecte Privind Recuperarea Universului Magic ȘI A Miturilor ÎN Opera Lui Ion Creangă

Motto:

„Poveștile lui cheamă în chip firesc în mintea cititorului numele altor vrăjitori care, ca și el, iau în stăpânire ochișorii mirați ai copiilor din totdeauna, oglinda sufletului lor de puritatea cristalului, dăruindu-le în schimb ființe de neuitat: Scufița Roșie, Croitorașul cel isteț, Mărunțica. Vrăjitorii sunt Charles Perraul, frații Iacob și Wilhelm Grimm, Hans Christian Andersen.

Astăzi, când faima lui Ion Creangă trece tot mai hotărât granițele țării natale, asemănarea nu ni se pare doar ispititoare, ci și dreaptă. Cu precizarea însă că, între marii povestitori ai lumii, Ion Creangă nu se înscrie ca un culegător de folclor, ci ca un scriitor original.”

Domnica Filimon

ASPECTE PRIVIND RECUPERAREA

UNIVERSULUI MAGIC ȘI A MITURILOR

ÎN OPERA LUI ION CREANGĂ

Cuprins:

Motto

• Introducere
• Capitolul I: DELIMITĂRI CONCEPTUALE MIT-SIMBOL
• Capitolul II: RELAȚIA LUI CRENGĂ CU MITOLOGIA POPULARĂ SI FOLCLORUL ROMÂNESC
• Capitolul III: MITURI ÎN OPERELE LUI ION CREANGĂ
3.1. Mitul labirintului
3.2. Mitul crengii de aur
3.3. Mitul caprei Almatheea
3.4. Mitul lui Orfeu
3.5. Mitul sirenei
3.6. Mitul androginului
• Capitolul IV: ELEMENTE DE MAGIE POPULARĂ ÎN POVEȘTI ȘI ÎN AMINTIRI
• Capitolul V: PERSONAJE CU FUNCȚII MAGICE ȘI RITUALICE
• Concluzii
• Bibliografie

INTRODUCERE

În alegerea acestei lucrări motivația noastră a fost una subiectivă, interesul deosebit și marea apreciere pentru scriitorul Ion Creangă. Credem că nu exagerăm atunci când afirmăm că poveștile și povestirile lui au fermecat universul copilăriei fiecăruia dintre noi. Despre Ion Creangă s-a scris și se va scrie în continuare, căci scriitorul moldovean este un „subiect” inepuizabil și realizează o operă accesibilă marelui public, plină de căldură și pe înțelesul tuturor cititorilor.

Studiul nostru debutează prin exprimarea opiniei că titlul unei lucrări nu este ales la întâmplare și că el avizează lectorul asupra scopului și conținutului ei. Acesta este și cazul lucrării noastre: ASPECTE PRIVIND RECUPERAREA UNIVERSULUI MAGIC ȘI A MITURILOR ÎN OPERA LUI ION CREANGĂ, în care dorim să insistăm asupra noțiunilor de: „aspect” și de „recuperare.”

Dicționarul DEX 09 (2009) definește noțiunea de aspect drept: „ASPÉCT, aspecte,s. n. 1. Fel de a se prezenta al unei ființe sau unui lucru; înfățișare. 2. Categorie gramaticală caracteristică anumitor limbi, care arată stadiul de realizare a acțiunii exprimate de verb.– din fr. aspect, lat. aspectus”, dorim să reținem din această definiție două sintagme: „fel de a se prezenta al unui lucru” și „stadiul de realizare a acțiunii exprimate de verb.” Facem această precizare căci în lucrarea de față dorim tocmai să prezentăm și să aducem în atenția cititorilor noștri stadiul activ de recuperare a unor valori, în primul rând cea a magicului univers al copilăriei din opera lui Ion Creangă.
Aducând în discuție și noțiunea de recuperare, ne raportăm din nou la DEX 09 (2009) și reproducem definiția: „RECUPERÁ, recuperez, vb. I. Tranz. 1. A dobândi din nou, a redobândi, a recâștiga. 2. A utiliza, total sau parțial, deșeuri de materiale sau o energie care altfel s-ar pierde.–din fr. récupérer, lat. recuperare).”

Scopul lucrării este cel de a recâștiga miturile din opera scriitorului, de a le analiza prin comparare cu miturile universale și de a le utiliza pentru a sensibiliza cititorul, iar ca țintă viitoare publicul școlar, adolescentin și cititorii de orice vârstă. De asemenea considerăm oportun să prezentăm importanța autorului acestui univers fabulos și locul său în literatura clasică română și universală, căci numele lui Ion Creangă se confundă cu lumea eternă a poveștilor lui, pagină de înțelepciune și frumusețe.

Ion Creangă face parte din familia spirituală a marilor clasici ai literaturii române, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale. Datorită valorii și originalității sale, opera lui Creangă este o adevărată epopee a poporului român. Sentimentul de empatie generat încă de la vârsta de aur a copilăriei față de universul magic al operei lui Ion Creangă, unicitatea stilului său, structurile arhetipale ale toposului său ficțional constituie motivul abordării acestei lucrări de cercetare.

Lucrarea de față își propune o analiză generală a universului magic și a miturilor din opera lui Ion Creangă, precum și o analiză particulară a elementelor de magie populară în povești și în Amintiri. Așadar, metoda noastră de lucru va porni de la general spre particular. Examinarea temei propuse este interesantă atât din punctul de vedere al literaturii, cât și al mitologiei populare și a folclorului românesc. Universul magic al lui Ion Creangă dovedește virtuțile sale etnologice, opera lui fiind un veritabil depozitar de mituri și simboluri.

Primul capitol intitulat Delimitări conceptuale mit-simbol îl vom dedica prezentării unor generalități specifice noțiunilor de mit și simbol: definire, caracterizare generală, puncte comune și distinctive, interrelații.

Ne vom opri asupra relației lui Ion Creangă cu mitologia populară și folclorul românesc în capitolul al doilea, în care vom identifica elemente etnologice și mitologice, pe care le valorifică magistral în textul literar scriitorul humuleștean.

Începând cu al treilea capitol, lucrarea se va axa pe analiza particulară a unor mituri emblematice pentru imaginarul creator al lui Ion Creangă: mitul labirintului, mitul crengii de aur, mitul caprei Almatheea, mitul lui Orfeu, mitul sirenei, mitul androginului.

Romanul maturității artistice a autorului, Amintiri din copilărie, precum și poveștile rămase în patrimoniul literar românesc sunt infuzate cu elemente de magie populară, pe care le vom descrie în capitolul al patrulea.

Personajul literar ca instanță fundamentală a comunicării narative constituie și el o preocupare a acestei lucrări; astfel, în ultimul capitol vom identifica personajele care îndeplinesc funcții magice și ritualice în opera lui Ion Creangă. Nu se poate concepe basm sau poveste fără existența personajelor care, în cazul creatorului humuleștean, se conturează în jurul noțiunilor de bine/vs/ rău și sunt ajutate să-și îndeplinească misiunea sau destinul de diverse personaje auxiliare. Finalitatea confruntării dintre bine și rău va fi soluționată întotdeauna în favoarea binelui, autorul construind o realitate imaginară, un model pentru a înlocui realitatea cotidiană. De altfel, autorul Ion Creangă încearcă, prin basme și povești cu numeroase trimiteri la miturile universale, să modeleze lumea în sensul desăvârșirii ei și ghidându-se după un ideal.

Trebuie să menționăm și valoarea de bildungsroman sau roman de formare: „o scriere în proză, care prezintă procesul de formare a personalității eroului principal sub influența experienței directe. Tema maturizării, a formării unei personalități este o temă comună în literatura universală. Bildungsromanul este axat exclusiv pe acumulări de experiențe de către un personaj care, inițial, se prezintă ca o foaie imaculată pe care viața urmează să își pună amprentele decisive.”

Printre valoroasele exemple de bildungsromane ca: Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister de Goethe, Portretul artistului în tinerețe de James Joyce, Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, Hronicul și cântecul vârstelor de Lucian Blaga, Enigma Otiliei de George Călinescu, se numără și nemuritoarele Amintiri din copilărie și Povestea lui Harap Alb de Ion Creangă.

Capitolul I:

DELIMITĂRI CONCEPTUALE MIT-SIMBOL

Pentru a face cunoștință cu un popor, pentru a-i înțelege mentalitatea și tradițiile ar trebui ca mai întâi să-i cunoaștem literatura populară, legendele și miturile care o compun, căci ele au însoțit poporul respectiv de la începutul istoriei sale.

Înainte de a pune în lumină miturile din opera scriitorului Ion Creangă vom realiza câteva delimitări conceptuale. Așa după cum am prezentat în Introducere, primul capitol al lucrării va fi dedicat: prezentării unor generalități specifice noțiunilor de mit și simbol: definire, caracterizare generală; punctelor comune și distinctive; interrelațiilor.

Noțiunile mit și simbol-generalități, definire, caracterizare generală

Pentru a realiza delimitările conceptuale dintre mit și simbol, vom începe cu definirea lor. Am selectat pentru această analiză două definiții ale „mitului”oferite de surse și etape temporale diferite. O prima definiție a mitului conform DEX '09 (2009): („MIT, mituri, s.n. (adesea fig.) Povestire fabuloasă cu caracter sacru care cuprinde credințele unui popor despre originea Universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari etc.; p. gener. poveste, legendă, basm.– Din ngr. mithos, fr. Mythe”).

La această primă definiție o vom adăuga pe a doua, sursa NODEX (2002); („MIT~uri n. 1) Povestire de origine populară, cu conținut fabulos, care explică în mod alegoric originea lumii, fenomenele naturii și viața socială. 2) Lucru sau realitate lipsită de un temei real. /<ngr. míthos, fr. Mythe”) .

Vom reține din cele două definiții: „povestire fabuloasă cu caracter sacru care cuprinde credințele unui popor” și „povestire de origine populară, cu conținut fabulos, care explică în mod alegoric originea lumii.” Putem constata că în ambele definiții, provenite din surse diferite, vom găsi elementul comun „povestire”, deci ne situăm în ambele cazuri în genul epic ca producție literară și adjectivul „fabulos”, cu o singură deosebire: dacă în prima definiție caracterul povestirii este „sacru”, în cea oferită de NODEX (2002) originea este „populară.” După compararea elementelor comune și distinctive ale celor două definiții, putem concluziona că mitul are capaciatatea de a confirma oamenilor încrederea referitoare la nașterea lumii, la o realitatea elevată. Reprezentarea acestei realități în mintea omului primitiv sau chiar realitatea în sine constituie elementul sacru.

Mircea Eliade consideră că mitul ar fi o „erupție a sacrului în profan”, că el răspândește o istorie magică înfăptuită de eroi și ființe supranaturale. Fiindcă miturile erau protejate, doar cei inițiați aveau acces la ele. Toate evenimentele și activitățile din viața celor inițiați vor avea o componentă sacră. Putem constata că ritualul este o punere în scenă a mitului.

Tendința de recuperare a mitului, manifestată de-a lungul timpului în literatura română și universală, i-a determinat pe criticii literari să constate o reîntoarcere a autorilor către mituri și către valorificarea lor. Revenirea la mit, ca la un „model exemplar”, ca la o istorie „adevărată” reprezintă pentru Mircea Eliade, revenirea la sacru: „încetăm de a mai exista în lumea de toate zilele și pătrundem într-o lume transfigurată, aureolată, impregnată de prezența ființelor supranaturale. Nu e vorba de comemorarea evenimentelor mitice, ci de reiterarea lor”. Mitul este un adevărat „organizator” al vieții reale: o plasează într-un timp și spațiu; face ierarhia ființelor și a valorilor; introduce creaturi supranaturale în viața reală; relatează doar ceea ce interesează și posedă o anume logică, cea a imaginației. În afară de faptul că mitul denotă o viață spirituală reală, că ascunde mari realități, că este concret, trebuie să menționăm și faptul că el este funcțional.

Joseph John Campbell, cercetător al miturilor și religiilor, scriitor, orator american, bine cunoscut pentru lucrările sale în domeniile mitologiei comparate și ale religiei comparate prezintă cele patru funcții ale mitului în lucrarea „Funcțiunile mitului:

-funcția cosmologică – care impune cunoașterea forțelor universului;

-funcția mistică – prin care mitul produce dezvoltarea spirituală a omului în raport cu percepția vizionară a misterului omului și a universului;

-funcția pedagogică – oferă existenței modele comportamentale în funcție de principalele priorități;

-funcția sociologică – face din mit un principiu de validare a sistemului și a ordinii sociale.”

Deci, datorită complexității și funcțiilor sale, mitul nu este o poveste spusă de un narator unuia sau mai multor ascultători,așterea forțelor universului;

-funcția mistică – prin care mitul produce dezvoltarea spirituală a omului în raport cu percepția vizionară a misterului omului și a universului;

-funcția pedagogică – oferă existenței modele comportamentale în funcție de principalele priorități;

-funcția sociologică – face din mit un principiu de validare a sistemului și a ordinii sociale.”

Deci, datorită complexității și funcțiilor sale, mitul nu este o poveste spusă de un narator unuia sau mai multor ascultători, ci o relatare al cărui sens trebuie descoperit și acest proces de descoperire dă substanță unei experiențe sau unei vieți. Pentru ilustrarea acestui proces putem menționa mitul religios care este expresia simbolică a unei atitudini, și anume a credinței. Unul dintre cele mai cunoscute simboluri din lume, simbolul mitului religios, este crucea.

Vom aborda noțiunea de „simbol” din perspectiva celor două dicționare menționate mai sus: („SIMBÓL, simboluri, s. n. 1. Semn, obiect, imagine care reprezintă indirect (în mod convențional sau în virtutea unei corespondențe analogice) un obiect, o ființă, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment. ♦ (în literatură și în artă) Procedeu expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească și care înlocuiește o serie de reprezentări. 2. Spec. Semn convențional sau grup de semne convenițonale folosit în știință și tehnică și care reprezintă sume, cantități, operații, fenomene, formule. Din lat. symbolum, fr. symbole, germ. Symbol”) DEX '09 (2009).

Definiția oferită de NODEX (2002) este mai succintă: („SIMBÓL ~uri n. 1) Semn care reprezintă sau evocă o noțiune. 2) Semn convențional folosit în știință și tehnică. 3) Procedeu expresiv în artă și literatură prin care se substituie numele unui lucru prin numele unui semn. 4) Imagine sau obiect cu valoare evocatoare magică sau mistică. 5) rel. Ansamblu de formule care constituie dogmele fundamentale ale creștinismului (<lat. simbolum, fr. symbole, germ. Symbol”).

Dacă aplicăm din nou metoda comparării celor două definiții constatăm că avem puncte comune în ambele: „semn convențional” și „substituirea unui obiect, o ființă, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment prin numele unui semn, imagine, obiect.” Structura simbolului este binară: pe de o parte imaginea (obiectul, ființa, evenimentul) și sensul acesteia, fără de care simbolul nu ar putea exista. Așadar, simbolul este un semn încărcat cu numeroase semnificații și nu poate fi conceput decât într-un context anume care vitalizează un anumit aspect al imaginii. Funcția simbolului este de a comunica un mesaj important, el fiind un mod sintetic de exprimare a vieții plastice. Caracteristica lui o constituie puterea mare de reliefare și expresivitatea deosebită. La întâlnirea unui simbol, fiecare persoană încearcă sa-l descifreze, ceea ce presupune o reconstrucție a gândului care se bucură, aspiră sau suferă. Semnificația simbolului este diferită și este dictată de subiectivitatea persoanei, căci perceperea simbolurilor este absolut personală.

Constatăm că în conformitate cu etimologia sa, cuvântul simbol indică o legătură și este un mediator între două lumi, căci nu ar putea ființa doar într-o singură lume. El ne îndrumă să descoperim sensul unei lumi în cealaltă, fiindcă în aceasta din urmă se află sensul căutat. Simbolul constituie un pod aruncat între două lumi, afilierea celor două entități, care sunt bine conturate și unite prin el.

Puncte comune și distinctive

În stabilirea punctelor comune vom porni de la legătura care există între natura mitului și a simbolului. Mitul este definit drept o povestire concretă, existentă în limba și creația populară, în care sunt prezentate fenomene și evenimente de la începutul vieții spirituale și care au simboluri în lumea naturală. Realitatea exista deja în lumea spirituală. Însă semnele, imaginile, simbolurile și reflectarea realității le vom primi în lumea naturală.

Punctele distinctive sunt reliefate de plasarea lor în lume: mitul este plasat în creația populară și la începutul vieții spirituale, în timp ce simbolul va fi plasat în lumea naturală. Dacă mitul este o povestire, cu personaje fantastice care simbolizează forțele naturii, simbolul este un obiect care face trimitere la altceva decât la ceea ce indică, având un sens secundar. Simbolul este expresia unui lucru (pe care ne-ar fi greu să-l definim) și transformarea lui, este transformarea unui gest în ceva diferit, este ceea ce se metamorfozează în semnul unei realități mai cuprinzătoare. O altă distincție între mit și simbol este aceea că spre deosebire de simbol, mitul implică prezența umană și legat de ea, prezența oniricului.

De natură folclorică și având transmitere pe cale orală, miturile unor popoare au fost dezvoltate și transformate în adevărate epopei, îmbogățind cu aleasă valoare literatura universală. Spre deosebire de simbol, mitul este în căutarea permanentă a unui erou, erou care ar putea fi oricare dintre noi, așa cum este Ion Creangă în Amintiri din copilărie.

Interrelații

Referitor la interrelațiile existente între mit și simbol, considerăm relevantă abordarea lui I. Evseev: „vom trata simbolurile și miturile în același timp, fiindcă cele două structuri se întrepătrund într-atât încât ajung chiar să se confunde, mitul fiind «o narațiune simbolică», iar simbolul putând «genera oricând un mit poetic».” Același autor va sublinia dependența mitului de simbol: „Numai concepția simbolică despre lume ne indică drumul vieții spiritului, este singura care face posibilă continuitatea procesului de creare a miturilor, asigurând continuitatea vieții tradiționale ce leagă trecutul cu viitorul.”

Parafrazându-l pe Evseev, putem concluziona că doar prin simbol putem crea mit, asigurând posteritatea vieții tradiționale și a culturii populare.

Capitolul II

RELAȚIA LUI ION CREANGĂ CU MITOLOGIA POPULARĂ ȘI FOLCLORUL ROMÂNESC

Relația particulară dintre cultura erudită si folclor este o caracteristică a culturii române. Caracterul rural al comunităților românești a produs o cultură tradițională foarte bogată și inventivă. Creațiile populare (în special baladele) au fost principalul gen literar pâna în secolul al XVIII-lea. Ele au constituit o sursă de inspirație pentru creatorii culți, dar și un model structural.

Folclorul românesc reprezintă: „totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale, plastice, etc., a obiceiurilor și a tradițiilor populare ale unei țări sau ale unei regiuni”.

Pentru a volorifica acest tezaur spiritual a fost necesară o asiduă muncă de cercetare, fiindcă: „cercetarea folclorului înseamnă implicit și cercetarea începuturilor, căci înaintea creației scrise literare și muzicale, a existat creația orală a celor mulți, perpetuată din veac și adaptată mereu împrejurărilor.”

La începuturile literaturii noastre, doar folclorul era ilustrativ pentru poporul român. Ca atare toți marii noștri scriitori l-au folosit ca sursă de inspirație și au afirmat grija lor pentru acest patrimoniu și pentru perpetuarea lui. Ion Creangă face parte din marea familie de „valorificatori” ai folclorului românesc. Acest capitol al lucrării își propune ca un prim obiectiv reliefarea legăturii strânse a scriitorului Ion Creangă cu mitologia populară și folclorul românesc. Un al doilea obictiv este identificarea elementelor etnologice și mitologice pe care le valorifică magistral în textul literar scriitorul humuleștean.

Realizând o operă cu un volum redus, dar deosebit de valoroasă datorită farmecului ei deosebit, originalității si calității artei, Ion Creangă a fost apreciat multă vreme ca un scriitor „poporal” și un bun culegător de povești populare. Filologul francez, specialist în filologie romanică, Jean Boutière este primul monografist al lui Ion Creangă. Fascinat de viața și creațiile scriitorului, Jean Boutière a realizat lucrarea Viața și opera lui Ion Creangă, lucrarea sa de doctorat de la Sorbona. Astfel a apărut, ca semn de aleasă prețuire, prima monografie franceză publicată vreodată pentru un scriitor român în perioada interbelică.

Jean Boutière îl consideră pe Ion Creangă drept „unul dintre scriitorii/povestitori europeni. El încadrează opera lui Creangă din punctul de vedere al originalității și ajunge la concluzia că acesta nu este un moralist, ca și Canon Schmid, nici un poet sau un filosof ca Andersen, ci este într-un mod cu totul neintenționat un folclorist, ca frații Grimm și că în primul rând Creangă este un artist, ca Perrault.”

În aprecierile de mai sus, Ion Creangă este considerat un folclorist la fel ca frații Grimm. Dacă recurgem la comparația cu aceștia, care au cules folclor și au publicat basme și legende auzite sau colecționate, vom constata că Ion Creangă este diferit, căci într-o primă etapă, el doar a ascultat povești și povestiri. El a înmagazinat această bogăție populară, ca într-un creuzet, fără intenția de a o publica. Diferența fată de frații Grimm este vizibilă prin faptul că el nu culege folclor de la popor, ci doar memorează pentru a povesti și face o minunată combinație între basm și folclor. Demersul lui este diferit față de cel al fraților Grimm, căci ei erau interesați, prin publicarea culegerilor, de aprecierea externă, în timp ce pentru scriitorul nostru cea mai mare plăcere era povestirea și implicarea personală în povestire. Doar la insistențele prietenilor, Ion Creangă a publicat prima culegere de povești.

„Unicitatea lui Ion Creangă derivă din faptul că este unicul povestitor și convertește basmul popular, în basm cult”.. Prin calitatea deosebită a scrierile sale, Ion Creangă nu realizează doar valorificarea folclorului românesc, ci îl și include în sfera folclorului european. Tot în citatul menționat, Jean Boutière îl compară cu un alt mare folclorist european, Hans Christian Andersen. Și în acest caz Ion Creangă prezintă asemănări și diferențe. Ambii creează un amestec de glumă și seriozitate, dar în timp ce la Andersen gluma nu are explicații, la Ion Creangă ea invocă zădărnicia și durerile tind spre optimism.

Considerându-l pe Ion Creangă drept un „folclorist”, monografistul francez nu greșea, căci toată scrierile lui transmit valorile etice, estetice și folclorice ale poporului român. Prin urmare vom regăsi în opera sa toate caracteristicile folclorului nostru care îi vor conferi originalitate și unicitate.

Caracterul tradițional

Putem afirma că autorul a primit ca moștenire tradițională de la poporul din care face parte o concepție sănătoasă despre viață, optimismul, umorul și precum și valorile folclorului, căci „Creangă este profund implantat în etosul popular”. În acest sens trebuie sa completăm: „opera lui Ion Creangă este epopeea poporului român, (…) este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între români, al sufletului țărănesc între țăranii moldoveni, al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni”.

Primul critic care a înțeles sinteza realizată de Ion Creangă între individualitatea sa artistică și moștenirea tradițională populară a fost Garabet Ibrăileanu care constata: „autorul profund–demiurgos al operei lui Creangă este poporul; concepțiile lui Creangă sunt ale poporului; al lui Creangă e numai talentul pe care-l are din naștere”.

Caracterul colectiv

Colectivitatea se dezinteresează de autor și nu-l înregistrează în conștiința ei. Ion Creangă va aduce în universul literaturii române satul copilăriei și al adolescenței sale, cu oamenii lui, cu evenimentele cotidiene, impregnate de satiră și umor. În Povești și Amintiri el nu se prezintă cititorului ca autor, ci ca exponent al comunității și participă activ alături de cititor în derularea poveștii. In cazul lui povestea pornește din interiorul sufletului său și nu din exterior ca la alți povestitori europeni (frații Grimm).

Caracterul oral

In critica literară s-a vorbit mult despre oralitatea stilului lui Ion Creangă, căci ea este caracteristica generală a scrisului său. Limba utilizată în scrierile sale este cea vorbită de țăranii din nordul Moldovei, procedeele stilistice fiind cele ale limbii populare. Scriitorul va asculta oamenii vorbind în diversele împrejurări ale vieții lor, le va studia gesturile și acțunile și își va împânzi opera cu dialogurile lor. Ion Creangă imită oamenii, gesticulează, parodiază și se adresează unui auditoriu imaginar. Fraza este alertă, bogată în verbe, are intonații ascendente și descendente, în felul acesta povestitorul făcând trecerea de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult.

Caracterul anonim

Anonimatul este o consecință a mediilor păstrătoare și creatoare de folclor. La fel ca și poporul pe care l-a iubit atât de mult, Ion Creangă a dorit să rămână în umbra anonimatului și s-a rezumat la statutul de culegător de folclor. Așa se faca că multă vreme Ion Creangă a cules povești, povestiri, anecdote și proverbe din creația colectivă a poporului, fără a încerca să își înșușească această producție artistică. Prin urmare, geniul său se va bucura de o recunoștere târzie. El a absorbit tezaurul folcloric, l-a prelucrat în sufletul copilului și adolescentului de mai târziu și a povestit cu multă dăruire și pasiune.

Indemnul de a scrie i-a venit din partea bunului său prienten, Mihai Eminescu. În toamna anului 1875 Ion Creangă citește la Junimea povestirea Soacra cu trei nurori, care apare în revista Convorbiri literare, din luna octombrie.

Cracterul sincretic

În cultura populară, sincretismul estetic presupune contopirea și nediferențiera unor elemente aparținând domeniilor sau artelor diferite, îmbinarea elementelor orale, muzicale, gestice, mimice. Creangă folosește vorba de duh, zicala, proverbul, maxima populara, dar având o puternică încărcătură afectivă. Acestea devin o componentă a stilului său datorită utilizării lor frecvente și prin faptul că realizează o imagine adeseori. De regulă, ele sintetizează un caracter sau o situație, cuprind o aluzie sau o ironie.

Mare scriitor al literaturii noastre, Creangă nu poate fi despărțit de folclor: „creația clasicului Creangă este cea mai aderentă folclorului din toată literatura noastră”, afirmă Constantin Ciopraga. „Genul proxim al operei lui Creangă este povestea populară românească în haina ei moldovenească”, spune Ovidiu Bîrlea.

Cristea Valeriu face o remarcă foarte importantă în ceea ce privește relația lui Ion Creangă, cu folclorul: „două mari atitudini pot fi observate în legătură cu problema relației dintre opera lui Creangă și folclor. Una tinde să-l dezlipească, să-l rupă cu totul pe scriitor de magma originară; cealaltă-să-l confunde și să-l topească în ea”.

Dar opera lui Ion Creangă a realizat, prin calitățile sale deosebite, sinteza acestor două direcții: „creator cu fundament folcloric, neputând fi nici desprins de, nici redus la acesta, Creangă iese pe jumătate din trunchiul viguros al literaturii populare pentre a se înscrie în specia literaturii culte. El este miticul Centaur, de o unică splendoare, al culturii noastre”.

Problemele prezentate în capitol ne determină odată în plus să prețuim valorile incontestabile ale folclorului nostru pentru că ele constituie mărturiile vieții poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic de peste două milenii. Tradițiile poporului nostru sunt bogate, nu numai în spiritualitate, ci și în istorie. Cultura populară tradițională supraviețuiește trecerii timpului și este deschisă interpretărilor, îndeosebi în ceea ce privește componenta ei mitică.

Mitologia românească este deosebit de frumoasă și bogată. Originalitatea ei ne uimește, la fel cum ne frapează atitudinea pe care oamenii de rând o manifestă față de domeniul supranaturalului. Ființele supranaturale au inspirat oamenilor sentimente contradictorii și variate, de teamă, de admirație, de prețuire.

După o astfel de definire suntem îndreptățiți, dată fiind frumusețea ei, să ne punem întrebarea: „Ce este mitologia românească?” și să continuăm răspunzând: „mitologia românească este un sistem filozofic și de comportament complex, un sistem de coduri culturale, de tradiții si obiceiuri păstrate de-a lungul timpului, de simboluri interdependente, cu diferite semnificații și felurite contexte”. Ea poate da răspunsuri la orice întrebare despre cosmos și despre ființa umană, despre viață și moarte, despre legătura omului cu Dumnezeu și cu natura. Conținutul ei, format din reprezentările mitice create de poporului român, este extrem de variat: animale care ajută la crearea lumii, unele dintre ele chiar năzdrăvane, zmei si căpcăuni, stime ale apelor și zâne. Mitologia noastră este plină de originalitate și pitoresc. Ea istorisește apariția lui Dumnezeu și a lumii, nașterea Pamântului, a astrelor, dar și despre dispariția lumii.

În mijlocul acestei lumi bine structurate este plasat omul cu gândirea lui logică, înzestrat cu capacități de orientare după diversele indicii pe care le recepționează din ceruri și pe care este capabil să le înțeleagă. El cunoaște regnul vegetal (plantele, copacii), regnul animal (animale, insecte, păsări), viețuitoarele apei, aerului și codrului; neamuri neobișnuite (căpcăunii), regatul subteran și cel celest. Existența lui se află sub semnul unor legi severe de conduită, pe care trebuie să le urmeze cu strictețe, căci altfel va fi pedepsit conform regulilor nescrise.

Există și o bogată tematică a apei, cu conotații mistice și fabuloase, apa existând sub diverse forme: lac, apă bună, apă rea, mări întinse, râuri periculoase și greu de traversat. În relația omului cu natura, aceasta îl va ajuta nu numai la asigurarea subzistenței (hrană, foc, adăpost) dar îl va și vindeca prin proprietățile plantelor. Elementele naturii și vegetația au un efect pozitiv sau negativ asupra omului.

Răul este combătut mai mult prin puterea minții, iar când i se înâmplă cuiva ceva rău acest fapt este considerat un act punitiv pentru nerespectarea unor reguli sau pentru păcatele comise. Timpul este divizat în perioade care sunt favorabile anumitor acțiuni și le asigură succesul, dar și perioade care fac imposibilă acțiunea. El are calități diverse și poate fi influențat.

Viața omului este ordonată după reguli magico-mitice, care își manifestă impactul asupra lui încă de la nașterea. Există datini care protejează starea de sănătate a mamei, dar în primul rând a copilului, băieții fiind considerați promotorii neamului. Destinul copilului și a viitorului adult este decis de personaje fantastice, ursitoarele. Ele sunt așteptate la patul copilului la trei zile de la naștere și ascultate cu sfințenie. Sunt și numeroase obiceiuri a căror practicare protejează copilul mic și tânărul de diferite primejdii.

În momentul căsătoriei, tânărul intră intr-o etapă de viață diferită în care individualitatea sa contează mai puțin, căci el va fi acum interesat de viața copiilor, de nevoile lor, și toate eforturile familiei vor fi îndreptate spre creșterea și educarea lor.

Doar spre finalul vieții omul va avea timp pentru sine și se va orienta spre practica religioasă, căci se va interesa de viața sufletească de după trecerea în neființă. Existența umană este guvernată de interdicție și permisiune, cu delimitări clare între ele. El va cunoaște întotdeauna ce are voie să facă și ce nu are voie, căci întreaga lui viață este hotărâtă de legile mitice.

Omul și Dumnezeu, această relație este dirijată de sistemul zilelor de sărbătoare și zilelor lucrătoare. Chiar și sfinții au sarcinile lor, unele dintre ele fiind străine teologiei. Constatăm că mitologia devine o altă religie, care o dublează pe cea creștină. Această religie va fi numită de Mircea Eliade „creștinismul cosmic, adică un creștinism țărănesc, caracteristic românilor și în genere popoarelor din sud-estul Europei.

Ion Taloș va completa: „Sistemul filozofic și de comportament, constituit pe baza

gândirii magico-mitice, face satul independent din punct de vedere cultural. Săteanul cu comportament tradițional știe totul și deține mijloacele necesare pentru a putea ieși din orice situație dificilă.”.

Mulți dintre noi cunosc mitologia populară din basmele, poveștile și legendele povestite de bunici și părinți în copilăria timpurie, iar apoi citite de noi în etapa școlarității. Unele dintre cele mai interesante povești se nasc în spațiul românesc. Sub influența altor popoare sau născute în ținutul autohton, acestea aduc înapoi imagini, simboluri pierdute, tradiții si obiceiuri uitate de lume. Ele îndrumă publicul spre bine, spre frumos, spre unitate.

Poporul nostru a conservat din timpuri imemoriale numeroase obiceiuri, basme, balade și poeme referitoare la credință, dragoste, moarte, regi, vrăjitoare, prințese, strigoi, etc. Istoricii, scriitorii, poeții și etnologii au încercat să păstreze și să realizeze colecții de obiceiuri și tradiții legate de diferite momente ale anului: colindele de Crăciun, Sorcova și Capra de Anul Nou, mărțișorul de 1 martie, Paparuda, Sânzienele.

Această bogată, originală și frumoasă mitologie este populată de personaje mitologice, bune sau rele, descrise în basmele populare românești. Fiindcă aceste personaje vor apărea și în opera lui Creangă, le vom prezenta pe cele mai importante în rândurile de mai jos. Ne-am propus să realizăm și o clasificare: ființe, elemente ale naturii, animale și păsări.

Ființele sunt reale sau fantastice.

Zânele sunt considerate de români zeițe, ele sunt fecioare luminoase, subțiri, deosebit de frumoase. Sunt conduse de Zâna Zânelor (Crăiasa Zânelor), veșnic tânără. Atunci când se căsătoresc, ele își pierd atributele de zâne și imortalitatea.

Făt-Frumos dispune de cunoștințe despre lume, nu este un războinic, este foarte bun la suflet, este însoțit de un ajutor (de regulă Calul Năzdrăvan) și nu este un aventurier. Fiind prin excelență un personaj pozitiv, el asigură triumful binelui.

Ielele sunt ființe supranaturale foarte originale, sunt fete tinere, nemuritoare, voluptoase, însă rele. Invizibile pentru oameni, pot fi văzute totuși de către unii dintre ei doar noaptea. Cu trupuri mlădioase și voci fermecătoare, sunt considerate excelente dansatoare și cântărețe, dansul lor fiind hora. Ele locuiesc în văzduh, în păduri sau peșteri și se scaldă în izvoare. Acțiunile lor sunt malefice: „Doamnele ori Șoimanele, cum le mai alintă oamenii când vor cu orice preț să le caute în coarne ori, pur și simplu, să le îmbuneze, se numără printre spiritele întunecate ale Celuilalt Tărâm. Dar sunt, așa după cum spun cei care le-au văzut (și n-au rămas tocmai întregi la minte), de o frumusețe rară. Foarte înalte, cu picioare lungi și subțiri ca fusurile.”

Rusalcele, numite și Rusalii sunt tot un fel de Iele, fiice ale lui Rusalin Împărat. Sunt zâne rele și răzbunătoare.

Știmele au o singură reprezentare, Știma Apei sau Femeia Gârlei, numită în anumite zone și Vâlva Apei. Ea este un soi de Rusalkă slavă, înaltă, cu păr lung cât statura și uneori cu coadă de pește.

Vâlvele se împart în două categorii (în Munții Apuseni) : vâlve albe și vâlve negre, cele negre fiind mutante. Ele sunt văzute ca genii ale compartimentelor naturii și ca atare sunt denumite: Vâlva Apei, Vâlva Munților, Vâlva zilelor săptămânii, Vâlva Comorii, Vâlva Cetății etc.

Drăgaicele, termenul de origine bulgară, Drăgaică, a devenit în vorbirea românească Drăgaicele, căci vorbitorii au preferat folosirea pluralului. Transformare justificată și de reprezentare pe care o are poporul despre ele: zâne războinice, dansatoare.

Sfintele sunt: Sfânta Duminică, o zeitate care locuiește dincolo de ape sau undeva în ceruri, ea îi va ajuta întotdeauna pe oameni, fiind o zeitate benefică; Sfânta Vineri este imaginată ca o femeie bătrână, cu o mare dragoste pentru animale. Modul în care animalele vor fi îngrijite de toți care-i calcă pragul va fi testul la care îi supune Sfânta Vineri.

Solomonarii „Principalii magicieni din credințele noastre folclorice sunt Solomonarii, iar solomonăria e un soi particular de masonerie populară, o asociație secretă de inițiere în magia meteorologică. În unele zone se numesc Zgrimnițeși. Solomonarul e capabil să organizeze după placul său fenomenele atmosferice, aducând ploaia sau dirijând furtunile și grindina; ca atare și vehiculul său aerian este balaurul.”. Ei se vor iniția la: „Școala Solomonărească (Solomonăria) e situată sub pământ sau într-o groapă adâncă, iar „cursurile” durează 7 ani de zile.”.

Uriașii sunt ființe de mari dimensiuni, așa cum o arată și numele lor, având o forță deosebită și capacități speciale, pot comunica între ei la mare distanță. De multe ori au înfățișări dezagreabile de ciclop sau de căpcăun cu un ochi în frunte.

Căpcăunii sunt niște mutanți înspăimântători cu bot de câine.

Blajinii sunt oameni blânzi, calmi, care zîmbesc mereu, foarte credincioși și foarte buni la suflet. Sunt înalți și par mult mai tineri decât sunt. Fața lor veșnic zâmbitoare are darul de a-i liniști pe oameni, pe care îi iubesc dar se roagă în permanență pentru sufletele lor, întrucât îi consideră păcătoși din fire. Blajinii se hrănesc doar cu fructe crude și cu miere.

Zmeii sunt confundați cu balaurii dar sunt foarte diferiți de aceștia, fiindcă sunt humanoizi, mai mari decât oamenii. Magicieni, zmeii sunt totuși muritori, dar dispun de forțe fizice supranaturale, cărora li se adaugă însușirea de a fi mutanți. Au cai și organizare statală, iar ca armă principală folosesc buzduganul. Caii lor au statură mare, uneori sunt chiar metalici. Zmeii poartă armuri de aur, argint și aramă, își manifestă prezența prin diverse fenomene meteorologice și sunt capabili de zbor.

Elementele naturii pot fi reale sau imaginare.

Celălalt Tărâm este divizat în sectoare: unele mirifice, populate de zâne, altele cumplite, pline de făpturi înspăimântătoare. Contactul călătorului cu acel tărâm poate fi accidental sau voit. În acest caz, omul (de regulă Făt-Frumos) nu poate ajunge în Celălalt Tărâm decât cu ajutorul unui animal ori a unui monstru. Cealaltă zonă, Raiul nu este plasat în cer, ci într-un univers paralel și este văzut ca o grădină verde, în care nu se face niciodată noapte. Accesul spre acest loc, unde locuiesc Blajinii, se face prin intermediul Apei Sâmbetei. În general, cele două tărâmuri (al nostru și celălalt) sunt văzute ca două teritorii ce comunică între ele, iar accesul este asigurat numai celor aleși, de exemplu lui Făt-Frumos.

Drumul are întotdeauna două variante. Făt-Frumos este pus în postura de a alege între cele două, ambele absurde. S-ar spune că Făt-Frumos este plasat sub semnul fatalității, indiferent de ce fel de alegere ar face.

Animalele și păsările sunt în general fantastice.

Calul Năzdrăvan este un animal fabulos, înzestrat de regulă cu aripi. El are rolul de a transporta de pe acest tărâm în celălalt. Calul Năzdrăvan este un adjuvant, îl servește pe Făt-Frumos întotdeauna cu fidelitate și devotament.

Pasărea Măiastră aparține de fapt Celuilalt Tărâm. Ca regină a păsărilor, trăiește în izolare, arătându-se rareori în splendoarea penajului. Ea are o imensă putere magică și un scop justițiar.Cântecul ei se aude doar în singurătate, dar îl ascultă întinerește spontan.

Cobe, pasărea sau ființa care prevede nenorocirile.

Striga este o pasăre vampir și este asimilată cu Strigoii.

Strigoii sunt oameni morți, deveniți fantome care își părăsesc mormintele, de obicei noaptea. Toți strigoii sunt malefici și au ochi răi cu care pot deochea pe oricine. Li se atribuie și vampirismul. Puterea lor se neutralizează la sunetul buciumului, la cântatul cocoșului și sub acțiunea unor descântece speciale, mai ales în prezența usturoiului.

Vom completa secțiunea personajelor mitologice prin reliefarea atitudinii oamenilor simpli față de ele: ei au manifestat aleatoriu sentimente de teamă, de admirație, de respect și chiar de venerație. Supranaturalul i-a impresionat profund secole de-a rândul și i-au dedicat anumite ritualuri: descântece, incantații, posturi, tradiții.

Dintre toți scriitorii noștri, cel mai valoros colecționar de basme din folclor a fost Ion Creangă, care a creat o operă unitară în ceea ce privește conținutul și mijloacele artistice, opera formată din:

Povești pe care le putem considera nemuritoare: Punguța cu doi bani, Soacra cu trei nurori, Povestea porcului, Harap-Alb, Capra cu trei iezi, Danilă Prepeleac, Fata babei și fata moșneagului, Ivan Turbincă, Povestea unui om leneș, Făt Frumos, Fiul iepei, etc.

Povestiri cu un pronunțat caracter moralizator: Inul și cămeșa, Cinci pâini, Moș Ion Roată și Unirea, Moș Ion Roată și Cuza-Vodă, Acul și barosul, Prostia omenească, etc.

Nuvela: Moș Nichifor Coțcariul

Romanul: Amintiri din copilărie.

Pentru a concluziona și a-l încadra pe Ion Creangă într-o „familie” de creatori, vom folosi citatul de mai jos: „Genul proxim al operei lui Creangă este povestea populară românească în haina ei moldovenească. (…) Creangă face parte din aceeași familie cu povestitorii populari, de care totuși se distanțează peste așteptări: e fratele genial al acestora.”

Ion Creangă a preluat de la poporul din care face parte concepția de viață, optimismul, umorul, râsul căci prin creația sa „el este profund implantat în etosul popular”, miezul apartenenței sale. „În acest genial scriitor popular trăiește conștiința unei mari culturi, la care participă și spre care se întoarce cu o admirație și încredere vrednice de orice umanist european. La fel cum umaniștii Renașterii se adăpau la izvoarele culturii clasice, greacă și latină, tot așa Creangă recurge la «izvoarele milenare ale folclorului», de unde extrage «după necesitățile creației sale, răspunsurile consacrate ale înțelepciunii populare», geniul nefăcând decât să profite de asemenea filon generos.Opera lui Creangă comunică din toate punctele de vedere cu valorile folclorului, etice și estetice.”

În peisajul criticii românești, cel care a intuit cel mai bine originalitatea lui Ion Creangă este Jean Boutière, autorul monografiei Viața și opera lui Ion Creangă. În prefața cărții, academicianul Mihai Cimpoi vorbea despre un „Creangă existențial, viețist” și cita: „Creangă a păstrat așadar nu numai fondul temelor folclorice împrumutate, ci și o mare parte de elemente carcteristice formei; din acest dublu punct de vedere, basmele sale sunt foarte apropiate de ale altor povestitori din România. Numai el însă a avut talentul de a introduce în basme un element esențial, ce le lipsea: viața; iar asta constituie profunda lor originalitate.”

Capitolul III

MITURI ÎN OPERELE LUI ION CREANGĂ

Motto:

„Aceasta fiind natura adâncă a basmelor, e normal ca în labirintul operei lui Creangă să nu se poată intra și ieși decât cu Creanga de Aur în mână, cu firul Ariadnei în cealaltă.”

Conținutul motto-ului, care deschide capitolul, subliniază intenția noastră de a analiza unele mituri emblematice pentru imaginarul creator al lui Ion Creangă. Capitolul întâi al lucrării l-a anticipat prin definirea mitului și prin prezentarea unor generalități caractereristice. Acolo, am insistat pe două definiții: „povestire fabuloasă cu caracter sacru care cuprinde credințele unui popor” și „povestire de origine populară, cu conținut fabulos, care explică în mod alegoric originea lumii”, preluate din sursele menționate.

Fiindcă în ambele definiții este vorba de o povestire, ea poate fi integrată într-o situație de comunicare, și anume, transmiterea unui mesaj. Schematic, aceasta presupune un emițător, un mesaj, un cod și un receptor. În cazul mitului, povestitorul este emițătorul, Ion Creangă sau un alt povestitor popular, mesajul este mitul, povestea, basmul, codul este oralitatea, iar receptorul este ascultătorul, poporul sau chiar noi, publicul lumii contemporane. În calitate de mesaj, mitul va relata aventurile unui erou, în general pozitiv, apărute pe drumul vieții, considerat în mit, drumul inițierii pentru atingerea zonei sacrului și trecerea de la un statut la altul.

Încercând să situeze originile basmului fantastic, filologul V. I. Propp menționează că: „în timpul ritualului de inițiere, neofitului i se povestea chiar mitul tribului.” Universal, ritualul inițierii este de fapt parcurgerea unui „drum”, plin cu obstacole și încercări pe care eroul trebuie să le străbată pentru a trece de la nivelul de necunoscător la cel de inițiat. Metaforic vorbind, „drumul” este de fapt viața reală a eroului, cu suișuri și coborâșuri, cu fericire și tristețe, cu împliniri și eșecuri.

Altfel spus, „inițierea” poate fi considerată o provocare adresată eroului de a depăși propriile sale limite, surmontând obstacole fizice și morale. Pe parcursul procesului de inițiere, el suportă și un proces de purificare, care va fi încununat cu depășirea condiției sale obscure și cu accesul în zona idealului, a sacrului. De regulă, în basm, statutul de inițiat este conferit doar celui care este ales și confirmă că îl merită, prin triumful binelui asupra răului, prin casătoria cu fata de împărat sau prin găsirea fericirii și a păcii.

Studierea relației scriitorului Ion Creangă cu miturile se bazează pe un obiectiv, deja menționat, și pe o metodă de anliză. Metoda noastră va îmbina prezentarea mitului, regăsirea lui, transpus original în opera autorului, compararea și reliefarea aspectelor comune sau diferite.

Dorim să precizăm că alegerea noastră s-a oprit la creația artistică, pe care am considerat-o cea mai edificatoare, pentru a ilustra metamorfoza miturilor în opera lui Ion Creangă.

3.1. MITUL INIȚIERII

După familiarizarea cu structura basmelor și a poveștilor, putem vorbi despre existența mitului inițierii în fiecare poveste, în care eroul parcurge un drum de inițiere, în sensul învățării din propriile experiențe și al purificării prin suferință.

În studiul său despre Ion Creangă, Vasile Lovinescu afirma că: „basmele humuleșteanului aparțin familiei miturilor de tip complet, desfășurându-se într-o lume consecventă cu ea însăși, în logica supranaturalului; […] Supranaturalul înseamnă însă deasupra planului nostru de existență, adică identificarea simbolurilor în planul Cosmosului total, față de care ne situăm în relație de cauzalitate inversă.”

În acest sens Povestea lui Harap-Alb poate fi citită ca un roman inițiatic, căci ea este o sinteză de mituri, lectura ei constituind o încercare de descifrare a semnificațiilor mitice și a simbolurilor ascunse. Titlul neobișnuit al basmului evidențiază dubla personalitate a protagonistului, reprezentată printr-o identiate reală (de tânăr prinț) și una aparentă (de slugă) a Spânului. El reflectă totodată, prin contrastul cromatic negru-alb, armonizarea defectelor și a calităților umane, dintre care primele sunt necesare pentru a le verifica pe ultimele.

Basmul cel mai clasic al lui Creangă, Povestea lui Harap-Alb, denotă conștiința creatoare a autorului și faptul că opera este o transformare artistică a realității, cu numeroase atribute estetice, morale și psihologice. Sursa poveștii este folclorul, dar lucrarea lui Creangă impresionează prin originalitatea ei veritabilă. Pe parcursul desfășurării, opera devine un bildungsroman, finalitatea urmărită de autor fiind educarea copiilor.

Subiectul operei este simplu, cu eroi și motive populare, în care supranaturalul este împletit cu realul. Verde Împărat îi cere fratelui său să-i trimită pe cel mai viteaz dintre fii pentru a-i urma la tron (motivul împăratului fără urmași). Cele două familii suportă câte o lipsă: Verde Împărat nu are moștenitori, iar Craiul se desparte de cel mai drag și viteaz fiu.

Harap-Alb pornește într-o aventură de cunoștere și inițiere, întâmpinând numeroase obstacole și primejdii, scopul călătoriei fiind pregătirea lui pentru viață. Drumul lui nu este un drum geografic, ci un drum spiritual, un drum către centru, centrul comunității în care se află palatul regal și tronul împăratului, simbolul inițierii. De fapt, acest drum este drumul destinului, al cunoașterii de sine și a celorlalți.

În planul compoziției, cele trei ipostaze ale protagonistului corespund unor părți ale narațiunii, unor etape ale drumului inițiatic: etapa inițială, pregătirile pentru drum, la curtea tatălui, craiul (fratele cel mic, mezinul), Harap-Alb (neinițiatul, novicele) și finalul drumului (răsplata, împăratul). Eroul nu are de trecut doar trei probe, ca în basmul popular, ci mai multe serii de probe, potrivit avertismentului dat de tată: „să te ferești de omul roș, iar mai ales de omul spân.” „Dificultățile inimaginabile, obstacolele insurmontabile în chip normal, cu care are de luptat eroul, mai ales pentru a îndeplini poruncile Spânului, amintesc de muncile lui Hercule și de probele inițiatice la care erau supuși, în societățile arhaice, tinerii pentru a se califica bărbați.”

Parcurgerea drumului este de fapt parcurgerea existenței umane, fiul de împărat pornind pentru prima dată singur în viață și tot singur, dar ajutat de diferiți adjuvanți, își va înfrunta destinul și va dobândi statutul de bărbat și împărat. În timpul călătoriei, el va întâlni primul obstacol, podul de sub care apare ursul. Craiul, travestit în urs, este de fapt tatăl care realizează inițierea fiilor în tainele vieții, testându-le capcitățile fizice și morale. Trecerea podului simbolizează trecerea de la o etapă de viață la alta, de la adolescență la maturitate. Această trecere este fără întoarcere, căci, o perioadă de viață consumată, retrăirea ei nu mai este posibilă. Tot un pod a străbătut eroul când a plecat spre Verde Împărat, călătoria aceasta constituind intrarea lui în lume.

Craiul, deja inițiat, va fi primul inițiator pozitiv al lui Harap-Alb, așa cum Omul Spân va fi inițiatorul negativ. Scopul lui este aservirea și nimicirea eroului, simbol al binelui. Prin înșelăciune, ademenindu-l să intre în fântână, el se substituie lui Harap-Alb. Fântâna, care poate lua formă de grotă sau peșteră, se află în interiorul labirintului și este locul misterios al nașterii sau al reînvierii. În cazul lui Harap-Alb, fiul craiului intră în fântână și de acolo iese cu o altă identitate, cea de servitor, de harap: „Și, de azi înainte, eu o să fiu în locul tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu sluga mea, și atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri și iar îi învia. Și oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleștești din gură către cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pe fața pământului.”

Interesant este și numele de Harap-Alb. Termenul arap sau arab desemna omul cu pielea neagră. În Orient, acești oameni erau sclavi, cuvântul devenind sinonim pentru servitor, slugă. Harap-Alb, sclav alb este o situație anormală, căci un alb nu ar trebui să fie sclav. Naivitatea și lipsa de experiență l-au coborât pe eroul nostru la acest nivel.

În ordinea încercărilor, prima constă în aducerea salăților din grădina ursului. Sfătuit de Sfânta Duminică și ajutat de ea, el va ști cum să procedeze ca să-l păcălească pe urs și să obțină sălățile. Tot ea l-a sfătuit, înainte de plecarea de acasă, să ia cu el la drum calul, armele și hainele pe care le-a folosit și tatăl său în tinerețe. Aceste elemente sunt simboluri cu apariții frecvente în legendele și basmele românești. Calul, armele și hainele semnifică instrumentalul moștenit de la neamul său, precum și calități morale transmise pe linie paternă (curajul, setea de cunoaștere, dragostea de adevăr, puterea și lupta).

Ca orice basm, Harap-Alb are o structură duală pe care o putem observa de la motivul drumului: eroul trebuie să străbată geografic calea de la un capăt al pământului (împărăția tatălui său) la altul (împărăția unchiului său și împărăția lui Roș Împărat). În același timp, el străbate drumul propriului său destin, trecând de la starea de neinițiat în cea de inițiat în tainele vieții. Lupta dintre forțele binelui și ale răului sublinează această structură, prin confruntarea personajelor pozitive cu mai multe forme ale răului: personaje negative (Roș Împărat, Spânul), forțe ale naturii care sunt potrivnice eroului, viclenia oamenilor, imposibilitatea de a stăpâni timpul și spațiul, de a face fapte deosebite și necesitatea de a apela la Calul năzdrăvan.

În antiteză cu Harap-Alb, care întruchipează binele, se află Omul spân, personaj care simbolizează tot ceea ce degradează ființa umană: mișelia, viclenia, cruzimea, ura, brutalitatea, impostura, urâțenia sub toate formele ei. Pentru fărădelegile lui își va primi dreapta sancțiune. Putem spune că impostorul contribuie și el la modelarea viitorului împărat, căci numai suportând suferințe va fi capabil să-i înțeleagă pe supușii regatului. Doar în contact cu adversitățile vieții și cu răul, care face parte din lume, se conturează un om adevărat și un viitor împărat.

A doua încercare la care va fi supus eroul este vânarea cerbului de aur, împodobit cu pietre prețioase și intangibil pentru oameni. Locul în care va fi vânat cerbul, pădurea cerbului, este plină de umbre și mistere, inducând o stare de teamă și neliniște. Găsirea drumului adevărat, ca probă inițiatică, înseamnă triumful inteligenței asupra violenței și a instinctului. Parcurgerea pădurii-labirint ar atesta maturitatea lui Harap-Alb, dar imatur, acesta se rătăcește. Va fi ajutat din nou de Sfânta Duminică, care deține rolul de sfătuitor și care-l va trimite în Lumea Cealaltă pentru a se iniția. Tot Sfânta Duminică îi va da lui Harap-Alb instrumentele pentru uciderea cerbului: „și odată scoate Sfânta Duminică obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea.”

Reușind să treacă și această probă, eroul își va continua drumul spre atingerea statutului de inițiat, destinul lansându-i noi provocări. Dacă până acum a fost îndrumat și sfătuit de Sfânta Duminică, de acum vor apărea în calea sa personaje diferite. Sunt ființe fabuloase pe care el le-a sprijinit, când se aflau în dificultate, și care la rândul lor, îl vor ajuta să învingă obstacolele ivite în cale. Aceste personaje vor deveni cei cinci prieteni ai lui, care îl vor însoți în încercările la care va fi supus de Spân.

Așa cum sugerează și numele lor, primul care îi iese în cale este Gerilă, întruchiparea unui fenomen natural, gerul: „o dihanie de om, care se părpălea pe lângă un foc de douăzeci și patru de stânjeni de lemne și tot atunci striga, cât îl lua gura, că moare de frig.” Urmează Flamânzilă, foamea: „altă drăcărie și mai mare: o namilă de om mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci striga în gura mare că crapă de foame”, apoi Setilă, setea întruchipată: „o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri și o gârlă pe care umblau numai 500 de mori și tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete” și Ochilă, care este un ciclop: „o schimonositură de om avea în frunte numai un ochi, mare cât o sită și, când îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară când îl ținea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea că vede cu dânsul în măruntaiele pământului.” Ultimul este Păsări-Lăți-Lungilă: „o bâzdâganie și mai și; o pocitanie de om umbla cu arcul după vânat păseri.” Prezentarea acestor fârtați este realizată prin reliefarea trasăturii dominante, sugerată de numele lor și plină de umor. Ei au staturi uriașe, sunt înzestrați cu capacități deosebite și provin din lumea fantasticului. În ciuda calităților lor neobișnuite, ei se comportă absolut uman, au un limbaj popular și în ciuda deosebirilor dintre ei, toți manifestă compătimire față de Harap-Alb. De fapt, ei întruchipează încercările din viața omului, când el trebuie să înfrunte adversitățile naturii, frigul, distanțele, trecerea timpului. La toate acestea se adaugă și necesitățile fiziologice, foamea și setea.

Vom constata că Harap-Alb se va mișca într-un alt orizont, mult mai puțin periculos, datorită tovarășilor săi și faptului că se înscrie spre finalul aventurii. Ultima încercare la care este supus Harap-Alb este de a o aduce Spânului pe fata lui Roș Impărat. Această probă presupune o altă etapă a inițierii, este mai complicată și necesită mai multe ajutoare. Drumul spre Împăratul Roș debutează cu trecerea altui pod. Simbolistica este aceeași, trecerea într-o altă etapă a maturizării, dovedită de faptul că eroul are acum inițiativa actelor sale. Cum pe pod trecea o nuntă de furnici, tânărul decide să le protejeze viața, punându-și propria viață în pericol. Prima calitate pe care o dobândește în aceste traversări este mila, manifestată față de minusculele furnici și albine. Drept răsplată pentru bunătatea sa primește în dar o aripă de la crăiasa furnicilor. Aceeași răsplată o primește și de la regina albinelor pentru că le face un stup.

Cei cinci prieteni fabuloși, pe care Harap-Alb i-a întâlnit pe parcursul drumului, îl ajută să învingă obstacolele ultimei încercari, aceea de a o aduce pe fiica Împăratului Roș la curtea lui Verde Impărat. Ceea ce este interesant în această confruntare este faptul că nu se înfruntă eroul cu fiica lui Roș Impărat, ci reprezentările lor animaliere: calul, Harap-Alb și turturica, fata de împărat. Și din această încercare, eroul va ieși victorios datorită calităților morale și fizice, dobândite pe parcursul inițierii, cât și sprijinului prietenilor săi.

La fel ca oamenii homerici, Harap-Alb împlinește un destin care i-a fost hărăzit de soartă, prin credința nestrămutată în bine, în omenie. Basmul se încheie cu căsătoria protagonistului cu fiica Împăratului Roș și cu moștenirea tronului de către acesta, sugerându-se astfel restabilirea echilibrului acțiunii basmului și răsplata eroului care este acum împărat (inițiat).

Pentru a încadra acest basm, basmul cult, în opera lui Creangă vom apela la comentariul lui Ovidiu Bîrlea: „Harap Alb este fără îndoială cel mai frumos basm al lui Creangă și din întreaga noastră literatură, în același timp și cel mai lung din repertoriul humuleșteanului. Aceasta a făcut ca unii cercetători să creadă că Harap Alb ar fi îmbinarea mai multor basme pe care Creangă le-ar fi sudat. Presupunerea e falsă, fiindcă toate episoadele basmului se înlănțuiesc în chip armonios, realizând un tot unitar, cu o schemă compozițională clară, firească și completă.”

Mitul inițierii, dar cu dimensiuni mai reduse, îl regăsim și în povestea Făt Frumos, fiul iepei. La fel ca Harap-Alb, Făt Frumos va pleca în lume, în aventura cunoașterii, dar nu o va face singur, ci își va căuta și el tovarăși: „- Mamă, de-acum înainte mă duc să-mi caut niște tovarăși după gândul meu, ca să fac și eu vro ispravă în lume.” Tovarășii lui Făt Frumos sunt Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne, cu nume sugestive, la fel ca și cei ai lui Harap-Alb. Lupta lui Făt Frumos se desfășoară la intrarea în iad cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, „urieșul zmeilor.” Finalul poveștii este asemănător, Făt Frumos îi va ucide pe zmei și își va recupera soția.

Putem constata că, în cele două povești, ambii eroi sunt răsplătiți la finalul aventurii, prin statut social și prin restabilirea unității androginului. Făt Frumos își va recâștiga soția răpită de fiii lui Statu-Palmă-Barbă-Cot: „Și apropiindu-se de dânsele, numai iaca ce vede și pe iubita lui soție, care tocmai acum ghilea și e niște pânză la fântână. ”

3.2. MITUL ARIAN

„Scriitorii români din secolul XIX surprind o mulțime de mituri și vechi arhetipuri culturale pe care le inserează în discursul modern despre noi”.

Cunoscut drept mitul îmblânzirii calului, mitul arian îi transformă pe cei doi, om și animal, în protagoniști inseparabili în aventura civilizației. Mitologia românească va conferi o dublă semnificație calului: cal zburător (năzdrăvan) și consilier al eroului. Dată fiind importanța calului în viața oamenilor din lumea satului, tema revigorării și regenerării calului năzdrăvan este una din cele mai frecvente, mai importante, din basmul românesc.

Ion Creangă va realiza surprinderea mitului arian în basmul Harap-Alb și va ilustra tema revigorării și regenerării calului năzdrăvan. Calul Năzdrăvan, de care se servește Harap-Alb, este simbolul mitului arian. Fiul de crai își va alege calul dintr-o herghelie, după semne numai de el știute și transmise de Sfânta Duminică. Testarea calului simbolizează îmblânzirea lui și stabilirea unei relații speciale între om și animal: „Fiul craiului, punându-i zăbala în gură, încalecă și atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. Și unde nu mai zboară și a treia oară până la soare și, când se lasă în jos, întreabă: – Ei, stăpâne, cum ți se pare? – Cum să mi se pară, dragul meu tovarăș? […] Acum cred că mă cunoști și de urât și de frumos, și de bătân și de tânăr, și de slab și de puternic; de aceea mă fac iar cum m-ai văzut în herghelie și de acum înainte sunt gata să te întovărășesc oriunde mi-i porunci, stăpâne.” După cum observăm, calul va deveni tovarășul de nădejde a lui Harap-Alb, îl va însoți de-a lungul călătoriei, servindu-l cu devotament și fidelitate, punându-i la dispoziție calitățile fantastice cu care era înzestrat. El îl duce pe stăpân „ca vântul ori ca gândul […] sui pe mine fără grijă și hai să te duc unde vrei.” Personaj năzdrăvan, calul cumulează funcțiile de inițiator și adjuvant.

În apariția lui, putem observa un anumit tipar: la început este cel mai slab și mai bătrân cal din herghelie, după ce mănâncă jar devine un cal arătos, cu puteri supranaturale, zboară, vorbește și are calități deosebite. Există o evoluție și în atitudinea lui Harap-Alb față de cal, la început îl tratează cu dispreț și chiar cu violență. Va primi ca răsplată, o lecție de viață. După transformarea calului, cu care va zbura în ceruri și peste mări și țări, eroul îl va

respecta și se va teme de el. Lecția pe care i-o dă calul este că nimic în viață nu rămâne nerăsplătit, căci binele va fi răsplătit cu bine, răul cu rău: „ Ia, așa am amețit și eu, stăpâne, când mi-ai dat cu frâul în cap, să mă prăpădești, cu asta am vrut sa-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta.”

Titus Filipaș constată transformarea acestui mit într-o altă poveste a lui Creangă: „Unul dintre aceste mituri, prins de Ion Creangă, este încorporat în povestea sa din anul 1877 intitulată Făt-Frumos, fiul iepei. Toată critica literară bună despre opera lui Ion Creangă pregătește instrumentarul logic pentru abordarea acestui basm ca mit incluzând adevăr. Fără să-i dea vreun nume. Îndrăznim să identificăm în miracolul din Făt Frumos, fiul iepei una dintre ipostazele în care se prezintă pentru istoria noastră, arheologică, monetară și culturală, mitul arian civilizator prin pârghia pentru accelerarea istoriei pregătită de două specii de pe Pământ.”

În situația lui Făt Frumos, legătura om-animal este una esențială: el este fiul iepei, care înzestrată cu puteri supranaturale, știe când acesta moare și este capabilă să-l readucă la viață. Își va da și două suflete pentru a-i învia pe ortacii fiului său, căci sacrificiul matern este imens.

3.3. MITUL ANDROGINULUI

În operele sale, filozoful grec Platon a menționat mitul androginului și a încercat să-l explice: „Platon a amintit de mitul androginului în Banchetul. Acesta se numea pe atunci androgin, căci și înfățișarea lui conținea, ca și numele, câte o parte de bărbat și o parte de femeie. Fie că acest mit este evocat în anumite misdrasim-uri privind starea androgină a lui Adam ori în doctrinele gnosticilor creștini, androginia este prezentată ca o stare inițială ce trebuie redobândită. Bărbatul și femeia aveau, în forma lor primitivă, potrivit unei tradiții, un singur trup înzestrat cu două fețe; Dumnezeu l-a despărțit, dând fiecăreia câte un spate. De abia de acum înainte bărbatul și femeia vor începe o existență diferențiată. A spune potrivit mitului Facerii – că Eva este scoasă din coasta lui Adam înseamnă că întregul omenesc era nediferențiat la origine.”

Conform legendei, la începuturile vieții, Pământul era populat de ființe androgine. Aspectul lor era dual, erau ființe duble lipite spate în spate, doi bărbați, două femei sau un bărbat și o femeie. Fiindcă erau două corpuri unite într-unul singur, și puterea lor era dublă. Așa se face că Zeii au început să se teamă de ei și de forța lor deosebită. În același timp ei deveneau un pericol pentru supremația și poziția zeilor. Pentru a le anihila puterea, ei îi despart, divizează unitatea.

După separare, părțile nu se mai pot regăsi și coordona, o pasivitate generală se instalează pe pământ. Nostalgia și dorul îi va distruge. Zeii, speriați de rezultatul separării androginilor și de faptul că nu vor mai avea supuși, încearcă să le dea acestor oameni o motivație de a trăi și îl făuresc pe Eros. Zeul dragostei, avea datoria de a răspândi iubirea în lume și de a-i face pe oameni fericiți. Scopul vieții oamenilor era acela de a-și găsi perechea, jumătatea. Cei care aveau această șansă formau ființa unică de altădată.

Putem afirma că Ion Creangă a transpus mitul androginului în lumea basmelor și a poveștilor și l-a localizat la curți împărătești sau în casele unor familii normale. Drumul lui Făt Frumos, din povestea Făt Frumos, fiul iepei, va reface traiectoria drumului lui Harap- Alb. În cele două povești, ambii eroi străbat lumea de la un capăt la altul, înfruntă pericole numeroase, dar scopul lor este refacerea unității primordiale a ființei.

Finalul evoluției lor este firesc, căci, după inițiere, maturi și apți să îndeplinească misiuni în viață (soț, împărat), își vor căuta perechea. Este momentul în care sufletul lor se va transforma și va aspira spre împlinirea unității. Harap-Alb se va îndrăgosti și căsători cu fiica lui Roș Impărat, în timp ce Făt Frumos își va recâștiga soția, răpită de zmei.

Un parcurs aproape identic cu al celor doi eroi menționați, vom observa în Povestea porcului, doar că, de data aceasta eroul este feminin. Fata de împărat, neinițiată, nu va respecta condiția impusă de soțul ei și va porni în călătoria inițiatică, având de suportat multe suferințe. În această poveste, femininul va străbate drumul spre restabilirea unității androginului.

„Această împlinire a androginiei ar trebui studiată de asemenea în regnul mineral și în cel vegetal, căci, la rându-le, acestea cunosc împărțirea în masculin și feminin, potrivit perspectivei alchimiste. Orice opoziție este destinată să fie anulată prin unirea cerescului cu terestrul, unire înfăptuită de către om, a cărui putere trebuie să se exercite asupra cosmosului în totalitatea lui.”

3.4. MITUL LABIRINTULUI

„Labirintul este, la origine, palatul cretan al lui Minos în care era închis Minotaurul și de unde Tezeu nu a putut ieși decât cu ajutorul firului Ariadnei. Trebuie deci reținut în primul rând planul lui complicat și dificultatea parcursului său. Labirinul este înainte de toate o încrucișare de drumuri dintre care unele sunt fără ieșire și constituie fundături, prin mijlocul cărora trebuie să descoperi drumul ce duce în centrul acestei ciudate pânze de păianjen.”

Vom da atenție sintagmelor „o încrucișare de drumuri” și „prin mijlocul cărora trebuie să descoperi drumul ce duce în centrul acestei ciudate pânze de păianjen.” Dacă raportăm personajele eroi din poveștilor lui Creangă la enunțurile de mai sus, putem observa că ele trebuie să străbată un drum anevoios, cu multe meandre, cu fundături și multe obstacole. Țelul lor este de a ajunge la finalul călătoriei, a inițierii, deci în centrul vieții de dincolo de moarte. Acest centru nu poate fi accesat decât de cei care sunt aleși și se dovedesc capabili să străbată universul morții. „Centrul pe care-l protejează labirintul va fi rezervat inițiatului, celui care în timpul încercărilor inițiatice (ocolișurilor labirintului) se va fi arătat demn să aibă acces la revelația misterioasă. O dată parvenit în centru este ca și consacrat; introdus în arcane, este legat prin secret. Ritualurile labirintice pe care se întemeiază ceremonialul de inițiere […] au tocmai drept scop să-i arate neofitului, în chiar timpul vieții sale pământești, felul de a pătrunde, fără a se rătăci, în teritoriile morții (care este poarta unei alte vieți).”

Este parcursul lui Harap-Alb, drumul lung și anevoios, plin de obstacole pe care trebuie să le traverseze. În ordinea apariției ele sunt: podul pe care trebuie să-l treacă „Și, prin dreptul podului , numai iaca îi iese și lui ursul înainte , mormăind înfricoșat”, urmat de pădure. Este o pădure-labirint a cărei traversare atestă maturitatea lui, însă eroul se rătăcește, ceea ce dovedește că mai are multe de învățat: „Și mergând el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se închide cale și începe a i se încurca cărările, încât nu se mai pricepe fiul craiului acum încotro să apuce și pe unde să meargă.” Al treilea obstacol este fântâna din poiană: „Fântâna era adâncă și nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă.” Coborârea în fântână simbolizează moartea, dar eroul va renaște, având o altă identitate. Schimbarea identității, din fiu de împărat devine servitorul Spânului, coincide cu începutul inițierii spirituale: „Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari, și într-o târzie vreme ajung la împărăție.”

Dacă analizăm și drumul lui Făt Frumos din povestea Făt Frumos, fiul iepei, putem să constatăm similitudinile celor două parcursuri: „și mergând ei, cale lungă să le-ajungă, au trecut peste nouă mări și peste nouă țări, călcând codri și pustietăți îngrozitoare. Și în sfârșit, după multă trudă și primejdii, au ajuns la gura iadului tocmai în ziua când se împlinise anul, de când Statu-Palmă-Barbă-Cot scăpase din mâinile lui Făt Frumos.”

Labirintul este forma de manifestare a mitului Marea Trecere, este piatra de încercare pentru eroii exemplari din basmele lui Creangă, dar cu cât este călătoria mai dificilă, cu atât este mai exemplară transformarea: „Labirintul ar fi o combinație a celor două motive: spirala și coada împletită/cosița și ar exprima o voință foarte evidentă de a figura infinitul sub cele două aspecte pe care le îmbracă în imaginația oamenilor, adică infinitul în veșnică devenire a spiralei care, teoretic cel puțin, poate fi gândită fără capăt, și infinitul veșnicei întoarceri figurat de cosiță. Cu cât călătoria este mai grea, cu atât obstacolele sunt mai numeroase, și grele, cu atât mai mult adeptul se transformă și, în cursul acestei inițieri itinerante, dobândește un nou sine.”

Motivul labirintului, simbolizat de pădure, îl vom întâlni în Povestea lui Stan Pățitul. Într-o astfel de pădure se va rătăci și Chirică, diavolul trimis de Scaraoschi pe pământ pentru a semăna ură și răutate între oameni. Și el se află la incipitul drumului, la fel cu Harap-Alb. Tânăr, fără nici un fel de experiență, va avea multe surprize și aventuri în această lume. Povestea va prezenta viața eroului până la vârsta de treizeci de ani. Întâlnirea cu dracul este bine pregătită: în timpul furtunii dracii se răspândesc în lume și apare Scaraoschi. Supărat de incapacitatea diavolului din pădure, îl pedepsește și îl include în pactul cu Stan. Interesant, pentru ilustrarea motivului labirintului este drumul prin pădure pe care îl face dracul, la care se mai adaugă un alt sentiment de privațiune, foamea. La fel ca Harap-Alb și Făt Frumos, dracul se va rătăci și el în pădurea labirint: „și tot cercând el ba ici, ba colea, înspre sară numai ce dă de o pârtie. Atunci se ie tiptil-tiptil pe urma ei și se duce tocmai la locul unde Stan încărcase lemnele. Și, când colo, găsește numai locul.”

Trebuie să ne oprim și asupra momentului ieșirii din labirint sau din fântână (grotă, peștera, iad, Lumea de Dincolo), și nu numai asupra intrării. În majoritatea basmelor acest episod este asemănător: „tânărul va fi scos din lumea de dedesubt de către o pasăre enormă, în genere o pajură căreia i-a salvat puii ce urmau să fie mâncați de un balaur.”

Găsirea cărării și traversarea pădurii reprezintă simbolic statutul de inițiat, obținut de eroi, dar, încă imaturi, ei se rătăcesc în labirint. Imposibilitatea de a-și găsi drumul prin labirint dovedește că ei mai au multe de învățat și că nu sunt încă pregătiți pentru viață.

3.5. MITUL CRENGII DE AUR

La prima lectură, sintagma „creanga de aur” ne surprinde și reflectăm la semnificația ei. Creanga de aur are capacitatea de a indica o cărare, atunci când nu există drum. Ea are aceeași funcție ca firul Ariadnei, care lăsa un semn pe calea străbătută pentru a asigura o posibilă întoarcere la locul de plecare. „Creanga de aur trebuie apropiată de creanga verde care este simbolul universal al regenerării și nemuririi. Creanga de aur este ramul de vâsc, ale cărui frunze de un verde palid devin aurii la începutul unui nou anotimp.”

În practica populară, creanga de aur devine ramură de vâsc sau ramură de sânziene care are rol mistic în perioada Floriilor: sunt aruncate pe acoperișuri, împletite în formă de coronițe, pentru femei și în formă de cruce, pentru bărbați. Dacă ele rămân pe acoperiș și nu cad de acolo, semnul divin este de bun augur, persoana respectivă va avea o viață lungă și fericită. În schimb, dacă coronițele sau crucile împletite vor cădea de pe acoperiș, acest semn este prevestitor de nenorociri. Acestea sunt conotațiile crengii de aur în practica populară.

Ce va simboliza creanga de aur în poveștile lui Creangă? Răspunsul cel mai sugestiv ni-l oferă Vasile Lovinescu: „Cum am mai spus Creanga de Aur este o legitimație, pentru cine o posedă, o pecete, o stea în frunte, firul de continuitate între stări de fire ierarhizate. Reflexul temporal al acestei continuități, este perpetuitatea unei funcții tradiționale de-a lungul veacurilor.”

Crenga de aur va apărea în basmul Harap Alb, unde se va metamorfoza mai întâi în aripa furnicii și apoi în aripa albinei, furnica simbolizând munca, iar albina fiind întruparea spiritului și idealul hărniciei. Aripa-creangă devine o „legitimație” pentru erou, o recompensă pentru bunătatea lui și un semn de recunoștere în viitor. Prin ardere, prin transformare, ea va putea călăuzi neamul furnicilor și al albinelor spre locul în care se va afla Harap Alb și va avea nevoie de ajutor: „na-ți aripa asta, și când îi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc aripei, și atunci eu împreună cu tot neamul meu avem să-ți venim în ajutor.”

Dar, mai aproape de simbolul mitic al crengii de aur și mai plină de semnificații, ni se pare reprezentarea ei în forma „smicelor” din basmul Harap Alb: „înainte de pornire, trebuie să meargă calul tău și cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete. Și de-a veni turturica mea mai întâi cu smicelele și cu apa, ia-ți nădejdea despre mine, căci nu merg […] de-i avea noroc și-a veni calul tău mai întâi și mi-o aduce cele poruncite, să știi că merg cu tine, oriunde mi-i duce.” Remarcăm faptul că aici imaginile sunt complexe și încărcate metaforic, realizând o combinație triplă. Apa vie, simbol al luminii și al vieții, este asociată cu apa moartă, simbol al morții și al tenebrelor, ele fiind însoțite de smice-creanga de aur care simbolizeză cunoșterea, regenerarea și nemurirea: „Exilată în mijlocul unei omeniri sordide, Creanga de Aur poate fi găsită în sorcova purtată ca o ramură înflorită, oferindu-se să ne conducă din capătul unui an în prima zi a celui nou.”

3.6. MITUL LUI ORFEU

Legenda spune că povestea de dragoste a celui mai renumit cântăreț din mitologia greacă, Orfeu, a fost foarte scurtă. El i-a încântat cu cântecele sale pe argonauții lui Iason, plecați în căutarea lânii de aur. Orfeu este cel care i-a salvat pe tovarășii săi de ispitele sirenelor și au putut să-și continue călătoria. El s-a îndrăgostit de o nimfă Euridice, dar căsătoria lor a durat foarte puțin. Aristaeus, un zeu pastoral, cuprins de pasiune, a urmărit-o pe Euridice. Fugind de el, ea a călcat pe un șarpe, veninul acestuia provocându-i moartea. Orfeu și-a plâns soția și nu a putut accepta moartea ei. Și-a luat lira și a coborât în infern, în lumea lui Hades, ca să-și recupereze soția. Cu lira lui a fermecat spiritele aflate acolo și chiar și pe Hades. Impresionat de sacrificiul lui Orfeu, Hades acceptă să-i înapoieze soția cu o singură condiție: să nu privească niciunul dintre ei înapoi, până la ieșirea din lumea subpământeană. Nerăbdător să-și vadă soția, el a întors capul să o privească înainte ca ea să ajungă la suprafață. Nerespectarea condiției impuse a determinat întoarcerea lui Euridice în infern. Lui Orfeu nu i s-a permis să mai coboare a doua oară în infern și s-a întors acasă.

În literatura română, tema coborârii în infern o întâlnim în opera La Țigănci a lui Mircea Eliade și în Harap-Alb. La Creangă, coborârea în infern este introdusă într-un cadru de poveste. Ieșirea din infern depinde în ambele cazuri de un om, iubita lui Orfeu și Spânul.

Valorificat în basmul Harap-Alb, mitul lui Orfeu va fi metamorfozat în secvența coborârii în fântânâ (pentru a se răcori). Ea este similară cu o coborâre simbolică în infern. Drumul eroului spre tenebrele pământului reprezintă începutul inițierii spirituale, mentorul său fiind acum Spânul. Coborârea are o dublă semnificație: îi oferă un alt nume, dar și o altă identitate. Harap-Alb a coborât în fântână ca fiu de crai și s-a întors de acolo cu statutul de slugă, atestat de noul său nume. Nu numai personajul pozitiv își schimbă identitatea, cel negativ o va face și el. Spânul devine fiu de crai. Jurământul, făcut de erou în fântână, dovedește două lucruri: Harap-Alb este un om de onoare care își va ține cuvântul dat, dar prefigurează finalul basmului, incluzând condiția eliberării de jurământ: „Dacă mai vrei să mai vezi soarele cu ochii și să mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întru toate, […] și atâta vreme să ai a mă sluji, până îi muri și iar îi învia.”

Contactul cu moartea prin coborârea în infern este momentul maxim al drumului. Eroul s-a transformat foarte mult din momentul părăsirii casei părintești. A realizat ce înseamnă onoarea, mila, a devenit prevăzător și a cunoscut cel mai frumos sentiment, iubirea. Si totuși, din universul experiențelor lui, lipsește experiența finală, moartea, singura capabilă să genereze o nouă viață.

Spre deosebire de Harap-Alb care va primi recompensa inițierii, Orfeu va fi pedepsit pentru eternitate pentru nerespectarea condiției impuse de Hades: „În toate elementele legendei sale, Orfeu se arată a fi un seducător, la toate nivelurile cosmosului și psihismului: cer, pământ. Ocean, infern; subconștient, conștiință și supraconștient; el alungă mâniile, înfrânge rezistențele, farmecă. Dar, până la urmă, eșuează și nu-și aduce iubita din Infern, iar propriile lor rămășițe, făcute fărâme, sunt aruncate în apele fluviului. Poate că este simbolul luptătorului, în stare doar să domolească răul, nu și să-l facă să piară, și care moare la randul său victimă a propriei incapacități de a-și depăși neputința. Pe un plan superior, el poate să reprezinte urmărirea unui ideal, căruia i te sacrifici în vorbe, nu în fapte. Acest ideal transcendent nu poate fi nicicând atins de acela care nu renunță radical și efectiv la propria sa vanitate și la multitudinea dorințelor sale. Ar putea simboliza lipsa puterii sufletești. Orfeu nu izbutește să scape de contradicția dintre aspirațiile sale spre sublim și spre banalitate și moare deoarece n-a avut curajul să aleagă.”

Orfeu și Harap-Alb au trăit experiențele vieții și au coborât în infern, având destine diferite de împlinit: „Dar se pune întrebarea: de ce orice cucerire activă a cerurilor luminoase, a înălțimilor și a stărilor superioare de fire este condiționată de o prealabilă coborâre în întuneric, în abis, în stările inferioare de fire? Pentru că moartea condiționează reînvierea, pentru că Tod und Verklärung (moarte și transfigurare) constituie un cuplu inseparabil cu termeni consecutivi.”

3.7 .MITUL CAPREI ALMATHEEA

Una dintre legendele Olimpului ne spune că Almatheea este capra care l-a hrănit pe Zeus, copil, cu laptele ei: „Zeus copil sugea laptele caprei Almatheea, care a fost preschimbată în nimfă, mai apoi în zeiță-doică și în cele din urmă în fiică a Soarelui. În toate aceste tradiții, capra apare ca simbol al doicii și al inițierii, atât în sensul fizic, cât și în cel mistic al cuvântului.” O altă legendă o prezintă pe Almatheea drept o nimfă care l-a ascuns pe Zeus de tatăl său, Cronos. Ea l-a crescut pe muntele Ida în ascuns, hrănindu-l cu laptele unei capre. Drept recompensă, Zeus i-a dat Amaltheei în dar unul dintre coarnele caprei. Acest Corn al Amaltheei, denumit și Cornul Abundenței, avea puterea de a oferi celui care-l poseda orice și-ar fi dorit.

Mitul caprei Almatheea și folclorul românesc (satul tradițional românesc) constituie sursele din care s-a inspirat autorul Ion Creangă atunci, când a creat povestea Capra cu trei iezi. Datorită conținutului ei moralizator, povestea poate fi considerată și fabulă. Tema operei este drama unei mame, ai cărei copii, naivi și nevinovați, au fost uciși de lup, forța malefică, din cauza lăcomiei și cruzimii. Acțiunea se va concentra pe actul de pedepsire a vinovatului, căci el a încălcat legile nescrise ale familiei și ale omeniei. Într-o viziune proprie și originală, Creangă pune în lumină viziunea poporului român referitor la necesitatea pedepsirii nedreptății și abuzurilor.

În Capra cu trei iezi, putem ușor identifica mama iubitoare, care, lăsându-și copiii singuri acasă, le impune o condiție, le dă sfaturi înțelepte, spre a-i feri de nenorociri: „-Dragii mamei copilași, eu mă duc în pădure, ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi încuieți ușa după mine, ascultați unul de altul și să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu.” Îndurerată, capra va găsi mijloacele să se răzbune, după ce lupul i-a mâncat pe cei trei iezi. Atunci când lupul cade în groapă, cuvintele ei accentuează pedeapsa binemeritată a lupului: „Moarte pentru moarte, cumetre, arsură pentru arsură, că bine o mai plesniși dinioare cu cuvinte din Scriptură!”

Morala poveștii poate fi rezumată astfel: nerespectarea sfaturilor părintești -condiția impusă- atrage după sine o adevărată aventură, plină de pericole, a cărei parcurgere va produce transformări profunde ale protagonistului. Este cazul iezilor din povestea menționată, dar și al eroilor din basmele și poveștile autorului Creangă.

3.8. MITUL SIRENEI

În cultura populară universală există personaje fermecătoare a căror imagine a încântat copilăria fiecăruia dintre noi, sirenele. Povestea lor inedită ne-a rămas în memorie de pe vremea copilăriei.

Cel care menționează pentu prima dată în literatura universală existența sirenelor este Homer, în epopeea Odiseea. Aceste ființe, cu o înfățișare deosebită, jumătate om și jumătate pește (sau pasăre), sunt considerate personaje de basm. Legendele spun că le era interzis să iasă la suprafața apei înainte de vârsta de optsprezece ani. În opera lui Homer ele sunt prezentate ca ființe cu voci minunate și făcându-și apariția, de obicei, trei la număr. Frumusețea și cântecul lor fermecător reprezentau o primejdie pentru marinari. Aceștia erau în stare să-și sfărâme corăbiile de stânci, pentru a le auzi cât mai de-aproape. Ulisse ar fi pățit la fel, dar, sfătuit de Circe, se leagă de catarg pentru a rezista tentației de a se apropia de ele. Pentru a se salva de ispita cântecului lor minunat, tovarășii lui Ulisse ascultă cântecele lui Orfeu și își astupă urechile cu ceară.

Considerată simbol al ispitei, Sirena reprezintă partea diabolică a femeii, căci ademenea oamenii cu cântecul ei minunat, acompaniat de flaut sau harfă. Pentru oameni, apropierea de ea însemnă moarte. Sirenele mai sunt numite și Faraoni în mitologia populară românească. Pentru a justifica înfățișarea lor ciudată, se spunea că s-au născut din oameni blestemați de părinți și că locuiesc în mare. Ele se ascund timp de șase zile, când marea este furioasă și doar sâmbăta ies la suprafață. Acolo, unde apăreau, marea se colora în roșu, galben și albastru. Sirenele se grupau mai multe la un loc și începeau cântecul lor frumos. Fiindcă nu puteau naște urmași, oamenii le disprețuiau, se temeau de ele și le evitau.

Original, Ion Creangă va prelua din mitul sirenei partea negativă și primejdioasă a caracterului ei și o va metamorfoza în soacră, babă, fată rea, babă codoașa și chiar în animal (scroafa): „În opera lui Creangă, aspectul negativ al feminității apare în Soacra cu trei nurori, în baba vecină a moșneagului din Punguța cu doi bani, în baba și fata ei din Fata babei și fata moșneagului, în codoașa din Stan Pățitul, în mama fetei de împărat și în scroafa din Povestea Porcului, în Talpa Iadului din Ivan Turbincă. […] Soacra cu trei nurori e Nadirul mitologiei lui Creangă, Capra cu trei iezi, Zenitul ei.”

Motivul femeii bătrâne și rele, în postură de soacră, este dezvoltat de Ion Creangă în Soacra cu trei nurori. Vorbind despre acestă povestire, Jean Boutière afirmă că: „e construit din două teme diferite: tema soacrei și aceea a fetei deștepte. Soacra rea figurează destul de frecvent în basme, mai cu seamă în acelea care dezvoltă tema «feților de aur».” Evoluția mamei, a cărei prioritate în viață au fost „feciorii” ei, și schimbarea statutului din mamă în soacră, este o realitate absolut umană și firească. Această transformare este greu de acceptat de mama posesivă, fapt excelent remarcat de Vasile Lovinescu: „«Gelozia mamei divine» e un fapt ce izbește în toate miturile de geneză. Creatoare a lumilor și a ființei, le vrea strâns dependente de ea. Tendința centrifugă firească i se pare un scandal.”

În povestire, după o scurtă prezentare a caracterelor, babă și feciori, acțiunea se desfășoară rapid, cu viața liniștită a babei și oprimarea nurorilor vârstnice. Acțiunea devine lentă odată cu apariția nurorii celei tinere, care produce conflictul. Ea este cea care pregătește demascarea babei, punând la cale petrecerea din bordei și apoi bătaia soacrei. Cea de-a treia noră întruchipează revolta împotriva babei și a tiraniei. Ea nu suportă inegalitatea și nedreptatea de tratament al oamenilor. Descoperă minciuna (cu privire la ochiul neadormit) spusă de babă nurorilor și tot ea pune la cale ospățul‚ în care se înfruptă din bucatele păstrate de baba zgârcită.

Nora cea mică poate fi foarte ușor încadrată în tipologia feminină realizată de Jean Boutière: „ În timp ce în basme femeile apar, în genere, sub aspect defavorabil (mame, surori, soții și logodnice sunt, majoritatea timpului, încăpățânate, proaste, nerecunoscătoare sau viclene), fetele se deosebesc prin curajul sau prin inteligența lor: odată, îmbrăcate în strai bărbătesc, ele îndeplinesc isprăvi războinice, în urma cărora sunt cerute în căsătorie de un fiu de rege; altădată, iscusite și, uneori, viclene, se mărită, în ciuda obârșiei lor modeste, cu un rege sau cu un prinț. De unde două cicluri principale, reprezentate prin numeroase variante. De cel de-al doilea grup ține, în mare parte, Soacra cu trei nurori, cu deosebire că iscusința e atribuită nu unei fete, ci, în mod excepțional, unei femei măritate.”

Putem observa că tinerele fete din poveștile lui Ion Creangă, prin curaj, inteligență, perseverență, salvează jumătatea pozitivă a androginului feminin, partea fermecătoare și umană a sirenelor. Prototipul tinerei fete, cântecul magic al sirenelor, va fi personificat în opera autorului de prințese, zâne bune, fete de împărat, fete vrednice și istețe din popor. Spre deosebire de sirene, care nu pot avea urmași, datorită anatomiei și fiziologiei lor, tinerele fete din poveștile lui Creangă se vor căsători, vor întemeia familii și vor deveni mame iubitoare, devotate familiei și cu mare simț al sacrificiului pentru copiii lor.

Simbolistica numărului trei din poveștile Soacra cu trei nurori și Capra cu trei iezi, precum și statutul de mamă, în cazul caprei-mamă iubitoare, devotată copiilor ei, iar în cazul soacrei-mamă posesivă, babă rea, ne îndreptățesc să cităm: „Soacra cu trei nurori și Capra cu trei iezi alcătuiesc un tot. Continuitatea lor este intrinsecă și pecetea ei vizibilă este numărul trei, în ternarul nurorilor și în acel al iezilor. Soacra, fiind Talpa Iadului, e coextensivă cu temelia lumilor și a manifestărilor integrale, cărora le constituie rădăcina tenebroasă. Capra este astrală, este Almatheea, doica lui Zeus de pe muntele Ida. Continuitatea dintre Soacră și Capră este asigurată de cele trei gune […]. Cele trei gune determină Exaltarea, Amploarea și cufundarea în Abis.”

La capătul demersului pe care ni l-am propus, sperăm ca ne-am atins obiectivul prezentat în debutul capitolului, acela de a prezenta modul extrem de inovativ în care scriitorul Ion Creangă a metamorfozat miturile. Pentru a concluziona revenim la aprecierile lui Vasile Lovinescu despre basmele autorului: „Studiul basmelor lui Creangă este exemplar; altfel spus, normele și găselnițele lui sunt valabile pentru folclorul universal; caracterul etnic nu ne interesează decât în măsura în care se dovedește că realitatea cea mai imediată, cea mai concretă, e susceptibilă să servească drept punct de plecare al unor considerații ce o depășesc și o transcend total.”

Capitolul IV

ELEMENTE DE MAGIE POPULARĂ

ÎN POVEȘTI ȘI ÎN AMINTIRI

Continuarea studiului nostru se va materializa, în acest capitol, prin prezentarea și descrierea elementelor magice cu care sunt infuzate poveștile lui Ion Creangă și romanul eternei copilării, Amintiri din copilărie.

Înainte de aceasta, considerăm oportun să încadrăm prezentarea în tabloul general al mitologiei românești, una din marile surse de inspirație ale genialului creator. Fideli principiilor noastre de analiză, vom proceda de la simplu spre complex, și vom realiza definirea termenilor: „magie”: 1. totalitatea procedeelor, formulelor, gesturilor, etc. prin care se crede că pot fi invocate anumite forțe supranaturale spre a produce miracole; practica acestor procedee, formule, etc. 2. Fig. Putere irezistibilă de atracție, de fascinare; farmec, încântare. – Dir fr. Magie și „magic”: adj. 1. care ține de magie, privitor la magie; ocult, misteris, tainic. 2. Fig. care apare ca o realizare minunată, ca un efec de magie; fermecător, încântător, feeric. – Din. fr. magique”, cu care vom opera pe parcursul studiului. Vom insista pe prima parte a definiției, „practica acestor procedee, formule”, fiindcă ne interesează cum au fost ele practicate de poporul român, care trăiește și creează în spațiul carpato danubian, și cum au fost transmise din generație în generație. Fiind o creație a poporului, această practică magică va oglindi viața populației de la sat și va reflecta grijile cotidiene, temerile față de natură și divinitate, bucuriile și necazurile comunităților rurale. Principala preocuparea a populației sătești fiind procurarea hranei, necesară atât omului, cât și animalelor, putem afirma că magia populară are un caracter țărănesc. Acestui scop îi este dedicată în primul rând munca, dar și o serie de obiceiuri și ritualuri care au loc pe tot parcursul anului calendaristic.

În literatura română, Ion Creangă este primul scriitor care s-a ocupat de descrierea unor tradiții și obiceiuri pe care le-a văzut în copilărie și adolescență, pâna la plecarea din satul natal. Copil fiind, le-a trăit în preajma sărbătorilor și le va prezenta în Povestiri și in Amintiri din copilărie, de așa manieră, încât ne va stimula imaginația și ne va introduce în mijlocul colindelor, în aroma sărbătorilor. Magia sărbătorilor ne-o va transmite prin diverse practici magice, care vor însoți obiceiuri, devenite adevărate tradiții ale poporului român. Practicile magice și obiceiurile sunt numeroase, multe dintre ele având consecințe literare.

Capitolul nostru va avea ca fundament analiza propriu-zisă a poveștilor și a textului Amintiri din copilărie. Jean Boutière, exegetul francez al operei lui Ion Creangă, a realizat studiul tematic al poveștilor și le va clasifica în:

„Fabule animale: Punguța cu doi bani, Capra cu trei iezi;

Ciclul lui Păcală sau al << prostiei omenești >>: Prostia omenească, Dănilă Prepeleac;

Povești fantastice: Soacra cu trei nurori, Fata babei și fata moșneagului, Făt-Frumos, fiul iepei, Povestea porcului, Harap Alb;

Povești religioase: Stan Pățitul, Ivan Turbincă.”

Clasificarea tematică a exegetului francez ne orientează în recuperarea elementelor magice din scrierile sale și ne vom opri, în special, asupra acelor elementelor de magie populară introduse de Ion Creangă în operele literare. Înainte de a regăsi aceste elemente, vom încerca o clasare a lor, în funcție de „miracolele” pe care cei care le practică se așteaptă să se producă.

Viața

O primă categorie o constituie elementele magice ce se referă la viață și la tot ceea ce implică ea.

Deochiul, definit ca: „1. Putere (magică) pe care superstițioșii o atribuie unor oameni de a îmbolnăvi pe cei asupra cărora își fixează privirea (cu răutate, invidie, etc.) 2. Efectul privirii care deoache; boală care ar fi pricinuită de această privire; deochetură.” Exemplificăm apariția elementulu magic al deochiului în Povestea Porcului: „îl trage frumușel cu untură din opaiț pe la toate încheieturile, îl strânge de nas și-l sumuță, că să nu se deoache odorul!”

Moartea

În antiteză cu viața, vor fi prezentate în ordine cronologică, toate elementele legate de moarte:

Priveghiul este „veghere a unui mort în noapte ce precedă înmormântarea lui”. În toate comunitățile românești se practică acest obicei, care este un simbol al solidarității cu familia celui decedat și cu decedatul, căci se consideră că serile de priveghi constituie ultima ocazia de a mai fi împreună cu cel care a trecut în neființă. Priveghiului constituie și o ocazie de socializare, în cadrul căreia se pot pune bani pe pieptul sau în mâna mortului. Se presupune că decedatul va da banii primiți luntrașului pentru a-și a face trecerea Stixului mai ușoară. Tot în timpul priveghiului se practică acoperirea oglinzilor din casă și spargerea unor pahare pentru ca sufletul mortului să nu se mai întoarcă printre cei rămași în viață. Vom găsi motivul privegiului în povestea: Capra cu trei iezi. Ea le invită pe caprele din vecinătate, ca să împărtășească cu ele satisfacția răzbunării, după ce l-a pedepsit pe lup:„ s-au adunat cu toatele la priveghi, și unde nu s-au așternut pe mâncate și pe băute, veselindu-se împreună. Mențiunea „veselie” trebuie înțeleasă ca funcție de catharsis a pomenei.

Bocetul, având semnificația: „1. Plâns zbuciumat, însoțit de vaiete, strigăte, tânguiri. 2. Lamentație improvizată, de obicei versificată și cântată pe o anumită melodie, care însoțește manifestările folclorice funerare”, era însoțit de obiceiul ca femeile să-și despletească părul. Această practică magică o vom regăsi în povestea: Soacra cu trei nurori: „Baba muri chia în acea zi, și nurorile, despletite, o boceau de vuia satul”, în Capra cu trei iezi, iedul cel mic își plânge frații omorâți de lup: „și bocește el, și bocește, până îl apucă leșin.”

Pomana, termen definit ca: „dar, danie, ofrandă, făcute cuiva și servind, potrivit concepției creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului”. Praznicul de pomană are funcția de a elibera sufletul rudelor și apropiaților de marea tristețea a pierderii unei rude sau ființe dragi, precum și de a alina jalea și dorul după cel plecat. Aces praznic de pomană poate simboliza și praznicul de nuntă, căci, pentu cei necăsătoriți, feciori sau fete, el echivalează cu ospățul de nuntă. Motivul acesta, colorat cu mult umor, căci moartea soacrei era o eliberare pentru nurori, va fi prezentat în Soacra cu trei nurori: „și după aceea începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-și da ghiont una alteia și a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi și câte alte năzdrăvănii înfiorătoare.” Același motiv, dar de astă dată, îmbrăcat în doliu și jale pentru pierderea copiilor ei dragi, va apărea în Capra cu trei iezi: „capra pune poalele-n brâu, își suflecă mânecile, atâță focu și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă, și fel de fel de bucate.” Capra îl va invita pe lup la praznic, cu intenția de a-l putea pedepsi pentru moartea copiilor ei: „Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, și datoria ne face să le căutăm de suflet. De aceea am făcut și eu un praznic, după puterea mea, și am găsit de cuviință să te poftesc și pe dumneata, cumetre, ca să mă mai mângîi.”

Blestemul nu este, propriu-zis, o practică magică a morții, ci o practică putând determina nenorociri sau chiar moartea. El este o „invocare a urgiei divinității împotriva cuiva; nenorocire a cuiva pusă pe seama furiei divine.” Va fi interesant prezentat în povestea Dănilă Prepeleac, căci în mod obișnuit, el va fi proferat de o persoană contra unei alte persoane. În poveste, avem un adevărat concurs de blesteme, urmat de un premiu oferit câștigătorului: „Hai să ne blăstămămăm, și care dintre noi amândoi a fi mai meșter, acela să ieie banii ! ….Ș-odată și-ncepe dracul a boscorodi din gură și a descânta, că nu știu ce face, de-i pocnește lui Dănilă un ochi din cap.”

Personajele care îndeplinesc practicile magice

Vrăjitoarea este autoarea vrăjilor și a blestemelor, ea este : „persoană care face vrăji, care se ocupă cu vrăjitoria.” În Povestea porcului vom întâlni: „o vrăjitoare stașnică care închega apa și care știa toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu știa hârca: gîndul omului.”

Vrăjile făcute de ele sunt tainice, restrictive, nu se efectuează decât pentru necunoscuți, deoarece ele nu doresc să fie divulgate puterile lor magice. Farmecele lor sunt foarte puternice, putând dezvălui defectele persoanelor. Apelând la una dintre ele, Stan poate afla cât de fidelă îi este soția: „Du-te de trage în gazdă la dânsa și fă-te că ești un drumeț străin. Pune-te apoi pe lângă ea luntre și punte și juruiește-i ceriul și pământul, ca să-ți smomească pe nevasta dumitale și să ți-o aducă acolo. Și atunci să vezi ce pot babele și cât de credincioasă femeia.”

Foarte amuzant și prezentat dinamic este episodul :

Contactului cu dracii, contact posibil în credința populară în anumite locuri izolate, întunecate, cum ar fi pădurea, ostrovul, pajiștea pustie, de obicei pe înserat sau în timpul nopții. Se consideră că semnul crucii alungă dracii și sfințește locul. Acest episod va apărea în povestea Dănilă Prepeleac, în care Dănilă, hotărât să devină călugăr, îi amenință pe draci că face o mănăstire pe pajiște: „Și deodată se și apucă. Face mai întâi o cruce ș-o înfige în pamânt, de înseamnă locul. Apoi se duce prin pădure și începe a chiti copacii trebuitori. Pentru a împiedica construirea mănăstirii și a scăpa de el, dracii îl recompensează cu bani și așa ajunge să fie și el bogat, după ce multă vreme a trăit doar din mila fratelui mai mare. Morala poveștii este că inteligența omenească poate păcăli toate relele intenții ale dracilor

Acțiuni de prevenire a nenorocirilor

Scoaterea unei coastei din corpul femeii este o practică magică, barbară, cu conotații fantastice, căci ea este sugerată de dracul Chirică. Ea este prezentată de drac drept o măsură de vindecare a răutății femeii în Povestea lui Stan Pățitul: „Las-o întâi să vie acasă, să-i scoatem costița ceea, care ți-am spus eu, și atunci îi vedea dumneata ce lucru de femeie are să iasă dintr-însa.”

Liturghia „este principala slujbă bisericească creștină oficiată în zilele de sărbătoare.” În povestea lui Ivan Turbincă,-preoților li se plătesc liturghii pentru alungarea răului, a dracului din casă: „Boierul, văzând aceasta.[…..]nu mai știa ce să facă de bucurie; căci multe sărindare mai dăduse el până atunci pe la popi, în toate părțile, ca să-i poată izgoni dracii de la casă, și nici că fusese chip.”

Purtarea unor iconițe era o practică protectoare contra nenorocirilor, pentru alungarea blestemelor și purtătoare de noroc: „-Numai Sfântul Nicolai trebie să știe asta, zise Ivan, scoțând o iconiță din sân și sărutând-o pe dos și pe față.”

Dacă studiem evoluția operei lui Ion Creangă, pornind de la basm spre povești, povestiri, amintiri, vom constata că autorul părăsește treptat tărâmul fantastic al basmului și coboară, cu har și strălucire, în lumea întâmplărilor trăite de el. Atrage atenția faptul că în povești, elementele de magie populară sunt realizate de personaje fabuloase, draci, vrăjitoare, dar și de babe, soacre, fete rele și leneșe. Conotațiile negative ale actanților sunt predominante, ceea ce nu se va întâmpla în Amintiri din copilărie. În acest bildungsroman, Creangă exprimă credința sa în lumea obiectivă, dominată de bucuria cunoașterii și de triumful rațiunii.

Astfel realizează, în perioada cuprinsă între 1881și 1888, opera de mare originalitate, pe care o dorea o adevărată carte a copilăriei, așa cum afirmă: „Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice.” Operă memorialistică, capodopera sa Amintiri din copilărie prezintă copilăria autorului și satul natal, Humulești. Ea este în același timp și o prezentare a peisajului social al satului, văzut prin ochii copilului. Eroul principal, cunoscut de toți sub numele de Nică al lui Ștefan a Petrei, va intra în contact cu lumea satului, copii, adulți, vecini, rude, etc. Va povesti cu mult umor întâmplările din viața sa de copil, jocurile, obiceiurile și tradițiile satului. Textul urmărește evoluția lui de la vârsta copilăriei, la adolescența aventuroasă, până în momentul plecării la Fălticeni și Iași, pentru a intra în rândul preoțimii ortodoxe.

Întâmplările și evenimentele din lumea satului natal sunt repovestite, recompuse, nu cu intenția de a moraliza, ci pentru a amuza ascultătorul (cititorul). Sunt surprinse evenimente sociale și religioase din viața satului, cum ar fi: luarea la oaste a tinerilor satului. Blestemîndu-l pe vornicul satului, care a încurajat această acțiune, femeile își exprimă dezaprobarea. Blestemul va fi situat în sfera umanului, a satului, în limbajul femeilor: „Afurisit să fie cîneriul de vornic și cum au ars el inima unei mame, așa să-i ardă inima Sfântul Foca de astăzi, lui și tuturor părtașilor săi.”

Sărbătorile de iarnă, foarte îndrăgite și așteptate de toată lumea, dar mai ales de copii, sunt sărbătorile schimbării omului. Se desfășoară între 24 decembrie și 7 ianuarie și din repertoriul lor fac parte: colindele, colinde propriu-zise, colinde de copii, plugușorul, sorcova. Colindele domină sărbătorile Crăciunului. De obicei, se colindă în seara și în ziua de Crăciun. La colindat participa, odinioară, tot satul, dar după aceea numărul colindătorilor s-a restrâns ajungând să colinde numai copii, flăcăii și bărbații până la o anumită vârstă. Colindatul creează o atmosferă solemnă și sărbătorilor Anului Nou. Având semnificația de: „cântec tradițional cântat de cete de copii, de flăcăi sau de adulți cu prilejul sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou,” colindul va fi cântat în Humulești, cu ocazia sărbătorii de Crăciun. Practica magică a colindului proiecta, în lumea reală, omagiul adus de păstori la ieslea unde s-a născut Isus Cristos. Casa colindată era binecuvântată, avea prosperitate, fericire și era protejată de nenorociri.

Pentru a reconstrui atmosfera satului, plină de culoare și lumină, în preajma sărbătorilor de Crăciun și de Anul Nou, Ion Creangă va folosi umorul, cu note de autoironie: „și la Crăciun nechezam ca mânzii, iar la Bobotează strigam chiralcisa de clocotea satul. Și când ajungea popa, noi ne așezam în două rânduri și-i deschideam calea.” Plugușorul, sorcova, sunt alte manifestări dedicate Anului Nou. Sunt sărbători în care veselia și voia bună însoțesc colindătorii și pe cei ce îi colindă. Copilul își amintește de ritualurile de Anul Nou și de Sfântul Vasile, cînd participă, alături de cântăreții din buhai, la manifestări zgomotoase, un ecou al ritualurilor păgâne privind fertilitatea, care tulburau liniștea sătenilor. În practica tradițională, aceste manifestări aveau rolul de a alunga necazurile anului care a trecut, precum și pe cele din anul care abia începea.

Autorul, devenit povestitor al întâmplărilor, va fi atent la toate evenimentele laice sau religioase care au loc în lumea satului.

Hramul, „patronul unei biserici creștine,” era un eveniment religios important, căci se celebra existența bisericii. După oficiul religios, când se sfințea biserica, ca practică a durabilității, urma un praznic, prezentat cu mult umor și note pantagruelice: „Apoi la hramul bisericii se ținea praznicul câte o săptămână încheiată și numai să fi avut pântece unde să pui coliva și bucatele, atât de multe erau”. În sfera vieții religioase este inclus și motivul cortegiului mortuar: „ șir de persoane care însoțesc o ceremonie, convoi.” Semnificația cortegiului mortuar este petrecerea mortului până la locul de veci, solidaritatea cu familia și funcția de catharsis a mulțimii. Chiar și în aceste împrejurări triste, simțul realului și bucuria vieții îl determină pe autor să aducă tristețea în zona umoristicului: „ba ieșeam la pârleaz când trecea cu mortul pe la poarta noastră și-l boscorodeam cu cimilitura:

Chițigaie, gaie, ce ai în tigaie?

Popa puilor duc în valea socilor.

Ferice de gangur, că șede într-un vârf de soc

Și se roagă rugului, și se-nchina cucului:

Nice pentru mine, nici pentru tine;

Ci pentru budihacea de la groapă,

Să-i dai lapte de vacă și doi boi să tacă;

Ba îl petreceam până la biserică și apoi veneam acasă cu sânul încărcat de covrigi, mere turte, nuci poleite, roșcove și smochine din pomul mortului.”

După îngroparea mortului în cimitir, cortegiului mortuar se dispersa și sătenii participau la pomana oferită de familie, a cărei semnificație am explicat-o. În lumea satului există obiceiul de „a da de pomană” în timpul vieții, gest ce semnifică neâncrederea celui în cauză în generozitatea membrilor familiei după moartea sa. Așa va proceda și Smaranda, mama autorului: „- Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană, ori ba, mai bine să-mi dau eu cu mâna mea.”

Viața oamenilor era destul de grea, plină de nevoi, familiile erau numeroase și munca întregii familii asigura subzistența ei. Cu toate greutățile vieții cotidiene, speranța într-un viitor mai bun exista în mintea mamelor, care pentru a-l afla, apelau la serviciile ghicitoarelor. De regulă, femei bătrâne, ele se îndeletniceau cu prezicerea viitorului cuiva. Superstițioasă și dorind un viitor strălucit pentru copilul ei, mama autorului recurge la această magie: „Si afară de aceasta, babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toți zodierii și cărturăresele pe la care căutase pentru mine și femeile bisericoase din sat îi bagaseră mamei o mulțime de bazaconii în cap, care mai de care mai ciudate: ba că am să petrec între oameni mari; ba că-s plin de noroc ca broasca de păr.” În simplitatea ei țărănească, Smaranda, mama autorului, femeie de la țară, era superstițioasă, credea în practici magice prin care copiii blonzi puteau influența vremea: „Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea.”. Foarte pricepută, ea cunoștea mai multe „minunății”: „știa a face multe minunății: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru și abătea grindina în alte părți, înfingând toporul în pământ afară, dinaintea ușii;” credea că anumite pericole pot fi îndepărtate prin descântece, și că ungerea cu leșie sau noroi protejează contra deochiului:„oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbăiat, puțină tină din colbul adunat pe opsasul încălțării << Cum nu se dioache călcâiul sau gura sobei, așa să nu mi se dioache copilașul!>> Prezența frecventă a mamei autorului în romanul autobiografic Amintiri din copilărie, dovedește respectul și dragostea autorului pentru mama sa, care apare ca o figură luminoasă, veselă, înțeleaptă, cu mare dragoste pentru copii ei. Preocupată de viitorului lui Nică, ea va fi cea care va insita în familie și va folosi toate mijloacele posibile, va apela la părinții ei, pentru a-l trimite la școală. Cunoscând practici magice, descântece și deochiuri, ea va avea un limbaj savuros, remarcat de criticul Tudor Vianu: „Dar vorbirea cea mai savuroasă, cu replicele mai spumoase și în același timp cu tonurile cele mai variate, de la duioșie maternă pînă la revolta dârză și încapățânată a muntencei, o are tocmai Smaranda, mama lui Creangă, ceea ce confirmă și pe această cale supoziția că povestitorul a moștenit de la dînsa această înclinație. Creangă, înzestrat cu o bună memorie a cuvintelor și mai cu seamă a frazelor, reproduce cu fidelitate vorbele Samarandei, în limitele autenticului artistic care presupune în același timp și o selecție. De unde rezultă că această plăcere pentru cuvinte este de obărșie populară, folclorică.” Ca toate femeile simple, ea credea și în strigoi: „Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci, mămucăi, ziceam eu, șezând închircit și cu limba scoasă afară dinaintea mamei, jos lângă oale”, dar avea și cunoștințe medicale, era capabilă să-și vindece copilul de febră cu un leac băbesc, fabricat din oțet și leuștean. Leacurile băbești se transmit din generație în generație, căci și bunica lui Nică îi vindecă pe el și pe Dumitru de râie: „a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul din creștet până în tălpi și apoi ne-a culcat pe cuptior la căldură. Și tot așa ne-a uns de câte două-trei ori pe zi cu noapte, până ce în vinerea sara ne-am trezit vindecați tafta.”

Practicile magice nu sunt doar o înzestrare a babelor și a mamelor, ci sunt cunoscute și inițiate chiar și de copii. Astfel, sunt amintite ritualurile-superstiție pe care copiii le practică în cursul escapadelor la scaldă (cum ar fi scurgerea apei din urechi pe două pietre, dintre care una este a lui Dumnezeu și alta a diavolului): „aici săream într-un cpicior, aici în celălălalt, aici plecam capul în dreapta și la stânga, spuind cuvintele:

Auraș, păcuraș

Acoate apa din urechi

Că ți-oi da parale vechi;

Și ți-oi spăla cofele

Și ți-oi bate dobele

După aceea azvârleam pietrele, pe rând….una pentru Dunmezeu și una pentru dracul, făcând parte dreaptă la amândoi .”

Din prezentarea elementelor de magie, cu care sunt colorate poveștile și Amintiri din copilărie, putem constata că omul Creangă este înscris în realitatea satului humuleștean, că el este eroul în textul Amintirilor și că el se situează în apropiere sau la distanță de întâmplări și personaje. Prin cultivarea detaliului, prin utilizarea satului arhaic ca localizare a evenimentelor, prin îmbinarea magicului cu realul, el creează un cadru unic și original. În acest cadru trăiesc și muncesc protagoniștii, care sunt: mătușa Măriuca, Trasnea, Moș Chiorpec, Irinuca, etc., întreaga operă evoluând între tonalitatea gravă a evocării nostalgice și cea hazlie a evocării comico-satirice.

Universul copilăriei lui Creangă a fost magistral surprins de Valeriu Cristea: „Un scriitor poate sugera un bogat univers interior, mișcările și frământările sufletești ce-l animă fără a apela la tehnica analizei psihologice. Tot astfel, Creangă, fără a recurge la descrieri, realizează -el știe cum!-scopul lor, punându-ne la picioare << lumea asta >>, cu locurile și spațiile–închise sau deschise -, cu peisajele și drumurile ei. ”

Capitolul V

PERSONAJE CU FUNCȚII MAGICE ȘI RITUALICE

Capitolul anterior se încheia cu citatul lui Valeriu Cristea despre lumea pe care Creangă ne-o oferă în toată complexitatea ei, colorată de peisaje și plină de multe drumuri străbătute. Dar, nu ne aflăm într-o într-o lume pustie, lipsită de viață, ci într-o lume plină de personaje reale și fabuloase, care se mișcă, trăiesc într-un ritm alert și plin de veselie.

Înainte de a prezenta personajele acestei lumi, considerăm necesar să ne oprim asupra termenilor de funcție magică, magic și de ritual, funcția fiind definită ca „activitate pe care o prestează cineva în mod regulat”, magic: „care ține de magie” și ritual: „care ține de rituri, privitor la rituri, care se face după anumite rituri.” Dar, magia în întregime, precum și riturile ei țin, în primul rînd de tradiție. Actele magice au capacitatea de a fi eficiente, atunci când se realizează, și creatoare.

Dacă discutăm despre ritualuri, ne gândim mai întâi la cele religioase, dar trebuie să le deosebim de cele magice, pentru că ele sunt realizate de personaje diferite. În plus, ele se deosebesc și prin locul de desfășurare, timpul realizării, participanții, funcțiile pe care le îndeplinesc, etc.

Revenind la lumea lui Creangă, putem afirma, fără teama de greși , că magia face parte din lumea pe care ne-o oferă cu atâta generozitate și umor. În lumea lui, personajele legendare, fictive și mitologice apar cu nume comune de persoane, de multe ori numele lor fiind nominalizarea trăsăturii lor esențiale: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Sfarmă–Piatră, Păsări-Lăți-Lungilă, Făt-Frumos. Referitor la aceste personaje, ne vom interesa în mod special de cele care îndeplinesc funcții magice sau ritualice și vom restrânge aria analizei noastre doar la ele.

Vorbind despre funcția unui personaj, pe cea socială am definit-o mai sus, vom pune în lumină semnificația ei din prizma literaturii.Din acest punct de vedere, ea este o acțiune, plină de semnificații pe care o realizează un personaj și care va avea urmări în desfășurarea narațiunii. Putem observa că în această definire a funcției, accentul este acordat semnificațiilor și nu personajului în sine, căci, așa cum afirma Vladimir Propp: ,,Funcțiile sunt foarte puține la număr iar personajele foarte multe. Ceea ce explică de ce basmul poate fi pe de o parte uimitor de divers, pitoresc și colorat, iar pe de altă parte, tot atât de uimitor prin stereotipia, prin repetabilitatea sa. Funcțiile personajelor reprezintă, așadar, elementele fundamentale ale basmului.” Personajele sunt umbrite de semnificația acțiunii, căci ele pot fi oricând înlocuite prin altele. În acest sens, Propp amintește de mai multe tipuri de personaje: ,,eroul, răufăcătorul, donatorul, ajutorul, fata de împărat și tatăl ei, trimițătorul, falsul erou.” Aceste personaje vor fi implicate în numeroase acțiuni și vor evolua în timpul desfășurării acțiunii basmului.

Din gama personajelor menționate de folcloristul și cercetătorul literar rus, Vladimir Propp, vom lua în considerare personajele ale căror acțiuni ne interesează ca obiectiv al studiului nostru, acela de a prezenta personajele cu funcții magice și ritualice în opera lui Creangă. Aceste personaje și funcțiile lor le vom analiza, ca tipologie, în cele ce urmează.

Eroul principal și acțiunile sale: plecarea de acasă în căutarea inițierii, atitudinea față de pretențiile donatorului care îi oferă ajutor, peripețiile prin care trebuie să treacă, obstacolele pe care le învinge, cu susținerea ajutoarelor și apoi căsătoria;

Falsul erou va avea aceleași acțiuni ca și eroul principal, dar va lipsi căsătoria, finalul fiind de regulă, diferit;

Răufăcătorul, ale cărui acțiuni vor fi: prejudicierea și lupta cu eroul, urmărirea; oferirea uneltei magice de către donator și atribuirea ei: acțiunile răufăcătorului determină evoluția basmului, impunând eroului divese acțiuni obligatorii: deplasarea lui prin spațiu , lichidarea nenorocirii sau lipsei, salvarea eroului urmărit, soluționarea încercărilor grele la care este supus eroul și transfigurarea acestuia;

Fata de împărat și tatăl ei, între tată și fiică exitând o strânsă legătură, acțiunile lor cuprind: poruncirea de încercări, însemnarea, recunoașterea, pedepsirea răufăcătorului și căsătoria.

Dacă analizăm opera lui Creangă, în funcție de aceste repere, putem constata că în poveștile lui (includem sub această denumire atât basmul, cât și poveștile) el procedează așa cum menționa Propp, va da funcții și semnificații acțiunilor personajelor. Cele realiste se comportă ca oamenii obișnuiți, iar celor fantastice le va inocula o viață reală. În ceeea ce privește posibilitatea de înlocuire a personajelor cu altele, am putea transforma complet poveștile lui în adevărate schițe și nuvele din viața românească de la sat.

Creator al basmului cult in literatura noastră, va da un caracter realist întâmplărilor din povești, introducând personaje individualizate, într-un decor istoric și social bine precizat. Personajele din basm pot fi clasificate în două mari categorii, în funcție de caracteristicile lor: personaje fantastice și realiste. Personajele realiste, aparținâd lumii reale, sunt: viteji, împărați, fii și fete de împărați, slujitori, oameni simpli, călători, negustori, care la Creangă sunt: Spânul, Craiul și cei trei fii ai săi, împăratul Verde și fiicele sale. Personajele fantastice, definite ca ființe sau animale cu însușiri supranaturale: cei cinci tovarăși ai lui Harap-Alb, prietenul și sfătuitorul său, calul năzdrăvan, crăiasa albinelor și crăiasa furnicilor, babele, vrăjitoarele, Statu-Palmă-Barbă-Cot, Făt-Frumos, fiul iepei, Pasărea Măiastră, etc. Există în basm și personaje, inspirate din realitate, dar au trăsături supranaturale și îndeplinesc funcții magice: Sfânta Duminică și fata împăratului Roș.

Așa cum am menționat deja, Creangă s-a îndepărtat de basmul popular din care s-a inspirat. Această îndepărtare este vizibilă mai ales în conturarea personajelor. Dacă unele sunt împrumutate din basmul popular, altele sunt inventate de scriitor. Ele nu sunt personaje fantastice, ci doar au trăsături amplificate. Referitor la această caracteristică a personajelor, un exemplu concludent îl constituie alaiul lui Harap-Alb, format din cei cinci prieteni ai săi, care au fizionomie de om, dar cu atribute fizice hiberbolizate. Basmul cel mai ilustrativ al scriitorului, Povestea lui Harap-Alb, aduce în atenția noastră un personaj fabulos, deosebit prin generozitatea și bunătatea ei.

Sfânta Duminică, preluată din mitologia românească, personifică cea de-a șaptea zi a săptămânii. Ea are o dublă funcție magică, de inițiator și ajutor al eroului, ajutând pe cel care merită și are calități de învingător, asigurând triumful binelelui. O vom regăsi în Povestea lui Harap-Alb, Povestea Porcului și în Fata Babei și Fata Moșneagului. Trăsăturile de caracter și cele fantastice se pot percepe din cuvintele ei, din fapte și din modul în care intră în relație cu ceilalți. Înzestrată cu puteri magice, poate dispărea asemenea unei ființe imateriale: „și pe când vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh, apoi înăltându-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări defel. Atunci o înfiorare cuprinde pe fiul craiului, rămânând uimit de spaimă și mirare.” În basmul Harap-Alb, Sfânta Duminică are un triptic al aparițiilor. La prima apariție, în grădina palatului Craiului, ea este: „o babă gârbovită de bătânețe, care umbla după milostenie” și îl sfătuiește pe erou să aleagă calul și să ceară hainele și armele tatălui său. Ea vorbește ca o femeie înțeleaptă de la sat, care cunoaște viața datorită experiențelor și vârtei: „Acum, luminate crăișor, ca să vezi cât poate să-ți ajute milostenia, stai liniștit, uită-te drept în ochii mei și ascultă cu luare-aminte ce ți-oi spune: du-te la tată-tu și cere să-ți dea calul, armele și hainele cu care a fost el mire și atunci ai să te poți duce unde n-au putut merge frații tăi; pentru că ție a fost scris de sus să-ți fie dată această cinste.” A doua întâlnire cu sfânta are loc atunci, când prietenul său devotat, calul, îl duce la ea. Acum sfânta locuiește într-o căsuță, pe o insulă, într-un decor de basm. Ea îl va învăța cum să procedeze ca să-l păcălească pe urs și să obțină salățile din gădina lui. Cunoscând practici oculte, prepară o licoare magică, dintr-un amestec de lapte, miere și ierburi pe care le știa doar ea și le culesese desculță: „și cum iese Sfânta Duminică afară, odată și pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce șui cu una de miere.” La sfatul ei Harap-Alb, va folosi și el un obiect magic, pielea ursului pe care o purtase tatăl său. Cu ajutorul sfintei, eroul trece cu bine prima probă. Adoua încercare la care va fi supus crăișorul, de a aduce pielea și capul cerbului, bătute cu pietre prețioase din Pădurea Cerbului, va fi îndeplinită tot cu ajutorul sfintei, în cadrul celei de a treia apariții. Pe lângă sfaturi și încurajare: „Hai, nu mai sta ca o găină plouată! Rămâi la mine în astă noapte și ți-oi da eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu!”, ea îi oferă două obiecte, care să-l ajute să reușească: „obrazarul și sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot." În acest fel, crăișorul este capabil să treacă și cea de-a doua probă. Având darul profeției, ea îi prevede viitorul: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul” și îi prefigurează destinul: „ –Fecior de crai, vedea-te-aș împărat! Spune babei ce te chinuiește; că, de unde știi, poate sa-ți ajute și ea ceva.” Posedă, la fel ca Sfânta Miercuri, obiecte magice care pot produce miracole și le dăruiește fetei de împărat din Povestea Porcului pentru a le folosi în căutarea soțului pierdut: „apoi Sfânta Duminică a dat și ea drumeței un corn de prescure și un păhăruț de vin, ca să-i fie de hrană până la Mânăsirea-de–Tămâie; și i-a mai dat o tipsie mare de aur, și o cloșcă tot de aur, bătută cu pietre scumpe și cu puii tot de aur, ca să-i prindă bine la nevoie și apoi a dat-o pe seama ciocârlanului, care îndată a și pornit.” Dispune și de diverse instrumente deosebite, pe care le oferă unor eroi, cu scopul de a-i ajuta să treacă obstacolele ivite în cale. Printre acestea se numără un brâu, cu care cel ce se încinge poate traversa orice apă ca pe uscat. La fel de bună la suflet ca Sfânta Miercuri, Sfânta Duminică o pune pe fata moșneagului (în povestea Fata Babei și Fata Moșneagului) să-i îngrijească copilașii: „-Ia, să-mi lai copilașii, care dorm acum, și să-i hrănești; apoi să-mi faci bucate; și, când m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinți, ci cum îs mai bune de mâncat.” Spre surprinderea fetei, copilașii erau „o mulțime de balauri și de tot soiul de jivine mici și mari.”

Sfânta Duminică cunoaște ritualuri vechi și secrete, aduce cu sine o mare experiență de viață și se conduce după credițe stăvechi: „ prin puterea ce-mi este dată, știu dianinte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului. […]. căci multe au mai văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerii aceștia.” Ca tipologie, Sfânta Duminică este protectoarea eroului, ea va interveni în răsplătirea lui pentru un comportament moral corect și milostiv, căci ea simbolizează intervenția divinității în viața lui. Cu toate că are funcții magice și ritualice, ea este un personaj inspirat din realitate, putând fi asimilată cu bătrâna înțeleaptă a satului, la care oamenii vin să ceară sfaturi atunci când au nevoie.

Sfânta Miercuri, personaj din mitologia românească, este prezentată ca o bătrânică slabă, înzestrată cu puteri supranaturale. Mare iubitoare de animale, ea le hrănește și le îngrijește pe toate, inclusiv pe cele sălbatice. Foarte bună la suflet, îi ajută pe toți călătorii rătăciți. Generoasă și posedând o comoară de obiecte miraculoase, ea le dăruiește celor care au nevoie de ajutor, funcția ei fiind de donator și de ajutor. Ea va dărui pe rând obiectele magice care sunt: o furcă de aur care toarce singură, merele de aur, perii care aruncate îndărăt se preschimbă în păduri etc. Mai întâi, ea va oferi furca de aur care toarce singură fetei de împărat, plecată să-și caute soțul, Făt-Frumos, în Povestea Porcului: „și i-a mai dat o furcă de aur care torcea singură și i-a zis cu binișorul <<Păstreaz-o că ți-a prinde bine, la nevoie.>>

În afară de Sfânta Duminică, Harap-Alb va fi ajutat și de cei cinci prieteni, care intervin în cadrul celei de-a treia încercări, aceea de a o aduce pe fata lui Roș Împărat pentru Spân. Fiindcă este o încercare deosebit de grea și necesită multe ajutoare, vor interveni: Gerilă, Setilă, Ochilă, Flămânzilă și Păsări-Lăți-Lungilă, care vor fi însoțitorii și sfătuitorii lui. Ei o vor înlocui pe Sfânta Duminică și îl vor ajuta să ducă la capăt și această încercare.

Gerilă, Setilă, Ochilă, Flămânzilă și Păsări-Lăți-Lungilă, ale căror portrete sunt alcătuite prin accentuarea trăsăturii esențiale: frigurosul, însetatul, înfometatul, agerul, indiscretul, etc. Astfel, Gerilă devine un adevărat fenomen, funcția lui magică fiind aducerea frigului și a gerului pe pământ: „Si pe orice se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. Nu era chip să te apropii de dînsul, că așa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul. Și dac-ar fi tremurat numai el, ce ți-ar fi fost? Dar toată suflarea și făptura de primprejur îi țineau hangul: vântul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicăreau, pietrele țipau, vreascurile țiuiau și chiar lemnele de pe foc pocneau de ger.” Funcția magică a lui Flămânzilă este răspândirea foametei: „Pesemne c-aista-i Flămânzilă, foametea, sac fără fund sau cine mai știe ce pricopseală a fi, de nu-l poate sătura nici pământul.” .Funcția lui Setilă este „prăpădenia apelor”: „mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui! Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul Secetei, născut în zodia rațelor și împodobit cu darul suptului.”

Ochilă, înzestrat cu funcția de a vedea tot pe fața pământului: „unu-i Ochilă pe fața pământului, care vede toate și pe toți altfel de cum vede lumea cealaltă;”. Păsări-Lăți-Lungilă, având capacitatea de a se lungi și lăți de putea cuprinde pământul: „când voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pământul în brațe. Și altă dată, așa se deșira și se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, le soare și cât voia de sus.” . El este prezentat ca: „fiul săgetătorului și nepotul arcașului; brâul pământului și scara cerului; ciuma zburătoarelor și spaima oamenilor, că altfel nu te pricepi cum să-i mai zici.” Spre deosebire de ceilalți uriași, el îndeplinește mai multe funcții care pot influența cerul, pământul, zburătoarele și oamenii.

Calul Năzdrăvan, de care se servește Harap-Alb, are o dublă funcție, aceea de consilier apropiat al lui Harap Alb și de ajutor. În ipostazele lui, putem observa o anumită ierarhie: la început este cel mai slab și mai bătrân cal din herghelie, după ce mănâncă jar devine un cal arătos, cu puteri supranaturale, zboară, vorbește și are calități deosebite. Acțiune basmului nu ar putea exista fără acest personaj, căci funcția lui este nu numai de consilier, ci și de inițiator. Atitudinea lui Harap-Alb față de cal va suferi și ea un proces de evoluție: la început îl tratează cu dispreț și chiar cu violență. Va primi ca răsplată, o lecție de viață. După transformarea calului, cu care va zbura în ceruri și peste mări și țări, eroul îl va respecta și se va teme de el. Lecția pe care i-o dă calul este că nimic în viață nu rămâne nerăsplătit, căci binele va fi răsplătit cu bine, răul cu rău: „ Ia, așa am amețit și eu, stăpâne când mi-ai dat cu frâul ân cap, să mă prăpădești, cu asta am vrut sa-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta.” În finalul basmului, calul, simbolizându-l pe Harap-Alb, va da lupta decisivă cu Spânul: „Dar calul lui Harap-Alb îndată se repede și el la Spân și-i zice: „-Pân-aici, Spânule! Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, și apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul pînă jos praf și pulbere.” .

Crăiasa furnicilor îndeplinește funcția de ajutor, furnicile simbolizând munca. Ea își exprimă recunoștința față de Harap-Alb pentru că nu le-a omorât când treceau pe pod, oferindu-i o aripă, care va fi pentru el un talisman, o legitimare: „-Harap-Alb, fiindcă ești așa de bun, de ți-a fost milă de viața noastră, când treceam pe pod, și nu ne-ai stricat veselia, vreau să-ți fac și eu un bine: na-ți aripa asta, și când îi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc aripei, și atunci eu împreună cu tot neamul meu avem să-ți venim în ajutor.”

Crăiasa albinelor, albinele fiind întruparea spiritului și idealul hărniciei, îndeplinește și ea funcția de ajutor. Pentru a-i mulțumi și a-l recompensa pe erou pentru bunătatea lui, de a le fi făcut un stup, îi dăruiește o aripă: „- Harap-Alb, fiindcă ești așa de bun și te-ai ostenit de ne-ai făcut adăpost, vreau să-ți fac și eu un bine în viața mea: na-ți aripa asta, și când îi avea vrodată nevoie de mine, aprinde-o, și eu îndată am să-ți vin întru ajutor.”.

Spânul este, înainte de orice, întruchiparea răului în lume și funcția lui magică este aceea de trimițător al răului. Personaj negativ, viclean și rău, îl va înșela pe Harap-Alb și îi va lua identitatea, transformându-l în slugă. El nu numai că întruchipează răul, ci îl și inițiază, având și funcția de inițiator. Calul năzdrăvan, devotat stăpânului său, nu-l va ucide până la finalul inițierii eroului. El este în permanență în antiteză cu eroul și cu celelalte personaje care simbolizează binele.

Împăratul Roș este la fel ca Spânul, rău și viclean Are funcția de inițiator al răului: „unii spuneau că impăratul Roș, având inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc.” Imparatul Ros, personaj negativ, este tipul conducătorului rău, despot și tiran, animat de mînie și mândrie. Chiar și numele lui, care nu este ales la întâmplare, scoate la lumină trăsătura lui dominantă, culoarea roșie, simbolizâd focul care arde și mistuiește totul în jur. Când Harap-Alb și însoțitorii săi ajung la curtea lui Roș Împărat și anunță scopul sosirii lor, împăratul se simte jignit că ceata de zdrențeroși îi cer fata, dar le oferă ospitalitate cu intenția de a-i omorî. Cu multă ipocrizie, îi supune la diferite probe. Prima dintre ele este proba focului, ei fiind găzduiți într-o casă sub care ardea un foc din 24 de stânjeni de lemne. Gerilă răcește casa și astfel scapă cu viață. Urmează proba mâncării și a băuturii în care ei trebuie să consume „12 harabale cu pâine, 12 ialovițe fripte și 12 buți pline cu vin din cel hrănit.” Flămânzilă și Setilă sunt cei care îndeplinesc proba. Încercarea următoare este alegerea macului de nisip pe care o realizează furnicile. Fata de împărat, transformată în pasăre care trebuie păzită, este a patra probă. În acest caz, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă își vor dovedi îndemânarea. Împăratul recurge la o altă probă: cele două fete identice, dintre care trebuie să o aleagă Harap-Alb pe adevărata fiică a împăratului. Îi vine în ajutor Crăiasa albinelor și el face alegerea corectă. Ultima probă este impusă chiar de fata împăratului: calul lui Harap-Alb și turturica ei trebuie să aducă „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă, de unde se bat munții în capete.” Calul fură obiectele magice de la turturică și astfel fata împăratului Roș este obligată să-l însoțească pe Harap-Alb la curtea împăratului Verde. Împăratul Roș apare în postura viitorului socru, care iubindu-și fiica, nu consideră nici un pretendent demn de ea , și ca atare, este un examinator sever al lui Harap-Alb. El îi supune, pe erou și pe însoțitorii săi, la un șir de probe, cu intenția de a-i pedepsi, fără să știe că și el trece prin două: cea a depășirii nopții în care este pișcat de furnici și proba respectării promisiunii făcute. În afară de funcția de inițiator al răului, Împăratul Roș are și funcția de tergiversare, de amânare a promisiunii.

Fata lui Roș Împărat, tipul fetei răsfățate, este prezentată prin spusele oaspeților:„ alții spuneau că fata lui este o farmazoană cumplită, și că din pricina ei se fac atâtea jertfe; alții întăreau spusele celorlalți, zicând că chiar ea ar fi venit în chip de pasăre de a bătut acum la fereastră, ca să nu lase și aici lumea în pace. Alții ziceau că, oricum ar fi, dar pasărea aceasta nu-i lucru curat; și că trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor.” În același timp ea reprezintă și imposibilul care nu putea fi atins, căci era considerată cea mai râvnită fată din regat. Tot ea este cea care impune ultimă probă, aceea a smicelor pe care trebuie să le aducă calul lui Harap-Alb și turturica ei. Înzestrată cu puteri magice, ea are funcția de recuperator: îl readuce la viață pe erou, cu practici numai de ea știute: „Iară fata ămpăratului Rpș, în vălmășagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie.”

Harap-Alb

În capitolul MITURI ÎN OPERELE LUI ION CREANGĂ, am prezentat amplu mitul inițierii, avându-l ca erou pe Harap-Alb. În acest capitol, personajul ne interesează ca protagonist al ritualului inițierii, etapele acestui ritual fiind prezentate succint. Personaj central al basmului, Harap-Alb este cel mai specific dintre eroii pozitivi ai lui Creangă. El este protagonistul unui scenariu inițiatic pe care personajele ajutătoare dau impresia că îl cunosc deja. Harap-Alb nu este înzestrat cu puteri magice, nu este un personaj fantastic, cea mai mare calitate a lui este omenia și sufletul bun. Își va dovedi calitățile deosebite, față de ceilalți doi frați ai lui, chiar de la începutul basmului. Mezinul este singurul dintre frați care va fi mâhnit și rușinat de cearta tatălui: „fătul meu, zise craiul posomotât, dar ia spuneți-mi:- Rușinea unde o puneți? Din trei feciori câți are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?”

Tema principală a ritualului inițierii este lupta dintre forțele binelui și forțele răului, pe care o colorează caracterul ciclic al existenței umane, protagonistul refacând destinul inițiatic al tatălui: „-Apoi dă, tată, omul e dator să se încerce. Am să pornesc și eu

într-un noroc și cum a da Dumnezeu! Numai, te rog, dă-mi calul, armele și hainele cu care ai fost d-ta mire, ca să mă pot duce.”

Schematic, ritualul de inițiere se reduce la câteva etape: etrapa inițială, caracterizată prin echilibru-craiul avea trei feciori, această stare de echilibru este perturbată de sosirea scrisorii Împăratului Verde care declanșează intriga și care este elementul perturbator. Scrisoarea anunță o lipsă, împăratul era fără urmași la tron. Feciorii craiului pleacă pe rând spre Verde Împărat, fiul cel mare nu reușește să treacă proba podului și la fel i se va întâmpla și celui mijlociu. Caracterul deosebit al mezinului față de ceilalți doi frați ai săi reiese din proba podului pe care o trece cu bine, datorită ajutorului Sfintei Duminici. Craiul îi formulează ultimele sfaturi fiului ales să parcurgă drumul inițierii, acela de a nu se însoți niciodată cu omul spân și omul roș. Apare aici metafora drumului, pe care o vom întâlni în toate basmele și poveștile lui Ion Creangă, care are o dublă semnificație. Pe de o parte, drumul este geografic, cu meandre, cu primejdii, cu greutăți, având ca scop sosirea la împărăție, un drum fără întoarcere. Pe de altă parte, este un drum dificil ce duce la purificarea spirituală, la urcarea pe o altă treaptă, aceea de inițiat, de împărat.

Dar, mezinul va încălca sfatul tatălui în proba pădurii labirint, când se va însoți cu Spînul, ceea ce îi va aduce grele încercări. Prins în capcană, captiv în fântână, Harap-Alb îi va dezvălui Spânului identitatea sa și scopul călătoriei, iar Spânul schimbă rolurile și îi dă numele de Harap-Alb, adică „servitor alb,”fiului de crai. În timpul călătoriei spre Verde Împărat, eroul va fi servitorul Spânulului, care îl va supune la tot felul de încercări, datorită jurământului (pe paloș) că-l va sluji, pe care l-a făcut în timp ce era captiv în fântână. Harap-Alb trebuie să treacă probe triplicate, căci triplicarea este o caracteristică a basmului: Craiul are trei feciori, Verde Împărat are trei fete, probele sunt în număr de trei, etc.

Cele trei probe pe care trebuie să le treacă Harap-Alb sunt în ordinea apariției lor: salățile din grădina ursului, pielea cerbului și fata împăratului Roș. Pe parcursul drumului spre Roșu Împărat își va găsi noi tovarăși: Flămânzilă, Ochilă, Setilă, Gerilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Ei se vor dovedi prieteni credincioși și de mare ajutor, căci ei îl vor susține în înfăptuirea probelor la care îl supune Spânul și Roș Impărat. În timpul periplului său inițiatic eroul întâlnește un prim obstacol, podul , care de fapt este un liant între două lumi, lumea cunoscută și cea necunoscută. Obstacolele întâlnite au valoare de simbol, pădurea este căutarea idetității, iar fântâna reprezintă coborârea pe un alt tărâm. Ajunge să cunoască iubirea, îndrăgostindu-se de fata Împăratului Roș, această nouă experiență reliefând latura lui sensibilă. Sufletul tânărului nu poate fi complet doar cu vitejie și înțelepciunea, el trebuie completat cu dragoste. Om de onoare, nu-și calcă jurământul făcut Spânului de a-l sluji și de a i-o duce pe fata de împărat, în ciuda sentimentelor pe care le avea pentru ea: „o prăpădea din ochi de dragă ce-i era.”

Spre finalul parcursululi de inițiere, fata de împărat îl va ajuta, demascându-l pe Spân, și dezvăluind adevărata identitate a lui Harap-Alb. Furios că eroul a călcat jurământul, Spânul se răzbună, ucigându-l pe Harap-Alb. Dar, fata împăratului Roș îl va învia cu smicele, apa moartă și apa vie. Adevăratul actant , care va restabili echilibrul inițial al ritualului și care va instaura dreptatea, este Calul Năzdrăvan, care îl va ucide pe Spân, dar nu înainte ca procesul de inițiere să se fi încheiat. Eroul se căsătorește, schimbându-și statul, procesul de maturizare este încheiat. Recompensa sacrificiului făcut este obținere statutului de împărat. Ritualul de inițiere se încheie cu triumful binelui asupra răului și cu fericirea eroului.În calitate de personaj pozitiv, având funcția de reparator, de a readuce binele în lume, el este un personaj dinamic și va parcurge călătorii triplicate: călătoria de inițiere, plecarea de acasă spre curtea lui Verde Împărat, de verificare spre curtea lui Roș Împărat și cea de înapoiere, de încheiere a ritualului de inițiere, spre curtea lui Verde Împărat.

Statu-Palmă-Barbă-Cot este un personaj fabulos care vine tot din mitologia basmului românesc. Este un pitic bătân, de statură mică, de o palmă, iar barba lui este lungă de un cot. Figură supranaturală, are funcție de ajutor, ajută oamenii, îi sfătuiește, este apropiat de ei. El va apărea în Făt –Frumos, fiul iepei, dar aici funcția lui magică va fi

de răufăcător: „ vede el o pocitură intrând pe ușă; la stat de-o palmă și cu barba de-un cot, cu capul cât nuca, cu ochii cât talgerile, cu mâinile cât fusele, cu picioarele cât drugii și cu șezutul cât o față de arie. Acesta era Statu-Palmă-Barbă-Cot, urieșul zmeilor.” Va fi dușmanul lui Făt –Frumos, fiii lui vor răpi și vor ține captive cele trei zâne, iar la finalul basmului se va lupta cu eroul pe viață și pe moarte. „Urieșul zmeilor” va fi învins de Făt –Frumos și binele va triumfa în lume.

În basmele românești apare motivul nașterii miraculoase. Este cazul unui alt erou al prozei lui Creangă:

Făt –Frumos, fiul iepei. Nașterea lui ține de domeniul fantasticului, el este adus pe lume de o iapă. Eroul din povestea omonimă crește foarte repede și devine matur la o vârstă fragedă. Cu puteri miraculoase, el era: „băiet ca acela nici că mai era altul prin meleagurile acelea: era frumos, și creștea ca din apă; cât creștea el într-o zi, altul creștea într-un an.” și putea să se metamorfozeze în obiecte: „iară Făt –Frumos se face un paloș și se pune în cui după ușă.” Spre deosebire de Harap-Alb, care este un personaj real, îndeplininâd un ritual, Făt –Frumos, fiul iepei, este un personaj fabulos, înzestrat cu puteri supranaturale. Funcția lui este de erou, erou pozitiv, activ, cu calități de conducător. La vârsta de doi ani își încearcă puterile, mergând într-o pădure și smulge un copac mare pe care îl aruncă. Convins că este destul de puternic, pornește în lume, nu înainte de a-și căuta tovarăși. La fel ca Harap-Alb pornește pe drumul inițierii, care va fi plin de pericole, pe care le va înfrunta cu ajutorul tăvarășilor săi. Pornește în călătorie: „ca să fac și eu o ispravă în lume.” Pe drum îi întâlnește pe Sfarmă-Piatră și pe Strîmbă-Lemne, doi uriași cu care se luptă, îi învinge și apoi devin tovarăși și frați de cruce. Ei ajung la niște curți frumoase, unde găsesc o masă îmbelșugată. Rămân aici și își petrec zilele vânând, fiind așteptați cu mâncare pregătită în mod miraculos. De la un timp constată că mâncarea nu mai este atât de gustoasă și pândind să vadă ce se întâmplă, au constatat că era Stătu-Palmă-Barbă-Cot, urieșul zmeilor care le mânca mâncarea. Dar, după aceea apăreau trei zâne care pregăteau alte bucate. La fel se întâmplă și a doua zi, până când Făt-Frumos îl prinde pe pitic, îi pune barba într-un copac, pe care îl taie cu paloșul. Zmeul smulge copacul și fuge, provocându-l la luptă pe Făt Frumos peste un an, la „gura iadului.” Cei trei zmei, odraslele lui Stătu-Palmă-Barbă-Cot, fură soțiile eroilor. Făt Frumos, după câteva peripeții (lupta cu oastea lui Stătu-Palmă, ajutat de cei doi tovarăși), coboară în lumea zmeilor (în iad) și îi omoară pe zmei. Cînd vrea să iasă afară din iad, frații lui de cruce, trădători, vor să-l omoare, dînd drumul funiei pe care acesta urma să iasă. Dar, Făt Frumos, înzestrat cu puteri supranaturale, știe ce-i pregătesc frații de cruce și leagă de funie un bolovan: „ el, care era năzdrăvan, știa că tovarășii lui vreau să-l piardă, și de aceea, în loc să se puie el, puse un bolobvan mare în hârzob, și tovarășii începură a-l trage afară; dar când, pe la jumătate, frații lui de cruce îi dădură drumul cu hârzob cu tot, socotind că de-acum înainte l-au prăpădit.”

Ieșirea eroului la lumină se face adesea cu ajutorul unei păsări, vultur sau pajură, căreia i-au fost salvați copiii de către erou într-o etapă anterioară. Pasărea aparține grupului animalelor recunoscătoare și va ajuta eroii în Povestea lui Harap-Alb și în

Făt –Frumos, fiul iepei.

Pasărea Maiastră, pasăre simbolică, apare în mitologia românescă, cu rang regal. Este o ființă nepământeană și este ajutată de celelalte păsări, atunci când le solicită ajutorul. Este de o rară frumusețe și plină de lumină. Legenda spune că ea este fiică de împărat, transformată în pasăre din cauza unui blestem. În Făt –Frumos, fiul iepei, ea apare ca vultur: „Vultur, vulturaș! Du-te de adă două picături de lapte, una rece și una caldă; pe cea rece o toarnă pe mine, iar pe cea caldă pe cânele ista se smău, că ț-oi da șese hoituri să mănânci.” Ea are funcția de ajutor, dar și de recuperator, fiindcă în general, îl readuce pe erou din lumea de dincolo (iad, împărăția zmeilor). În Harap-Alb ea apare sub forma unei păsări (metamorfoza fetei de împărat) și în turturică (o simbolizează tot pe fata împăratului).

Funcția răufăcătorului o vor îndeplini și personaje ca babele și vrăjitoarele. O astfel de babă-vrăjitoare vom regăsi în Povestea Porcului, baba care îngrijește palatul lui Făt-Frumos: „o vrăjitoare starșnică care închega apa și care știa toate drăcăriile de pe lume.” În aceeși poveste, la final, când Făt–Frumos își recunoaște soția, restabilește dreptatea și o omoară, vom afla explicația și scopul transformării lui în porc: „hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moșneagul, crescătorul lui Făt–Frumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânu-său Făt –Frumos, în purcelul cel ogârjit, răpciugos și răpănos, cu chip să-l pate face mai pe urmă ca să ieie vreo fată de a ei, din cele unsprezece ce avea, și care bugise cu dânsa din bulhac.” Recunoștem aici, motivul mamei cu fete de măritat, ce apare pregnant în Povești.

După ce am analizat evoluția personajelor deținătoare de funcții magice și ritualice din poveștile studiate, putem concluziona că ele sunt pline de umor, de spontaneitate și sunt parte componentă a operei unui creator talentat și extrem de original. Personaje reale sau fantastice, ele sunt înzestrate cu o viață omenească, trăiesc și vorbesc la fel ca orice om obișnuit. Prin intermediul lor, marele nostru sciitor ne transmite o concepție sănătoasă despre viață: binele va triumfa întotdeauna.

CONCLUZII

Să vorbim, să scriem despre Ion Creangă și despre opera sa este o plăcere pentru fiecare dintre noi. În alegerea lucrării noastre am avut o dublă motivație, în primul rând titlul lucrării era interesant, căci acest gen de analiză este o adevărată provocare pentru oricare dintre cititorii care a făcut cunoștință cu opera marelui scriitor. Apoi avem convingerea că în fiecare dintre noi, adolescenți, maturi și chiar vârstnici, există copilul, care a fost cândva încântat de poveștile și amintirile lui Creangă.

Scopul studiului nostru, stabilit încă de la nivelul titlului, ASPECTE PRIVIND RECUPERAREA UNIVERSULUI MAGIC ȘI A MITURILOR ÎN OPERA LUI ION CREANGĂ, este de a readuce în actualitate, adică în mintea și sufletul cititorilor contemporani, universul magic și prelucrarea miturilor pe care a realizat-o în opera sa scriitorul moldovean. În acest sens, nu numai că ne-am propus reactualizarea farmecului poveștilor, ci ne-am gândit și la un demers practic. Acest demers are un scop didactic, și anume, dorim ca prin lucrarea noastră să atragem atenția asupra importanței lecturii și a literaturii, în general, pentru formarea sensibilității și a gustului pentru textul literar de bună calitate. Formarea gustului pentru citit este una dintre cele mai bune metode utilizate în formarea personalității elevilor, a profilului lor moral și a gustului pentru frumos.

Pentru a-l situa pe Ion Creangă în tabloul vast al literaturii românești, criticul și istoricul literar, poetul Tudor Vianu afirma „Unic prin geniul lui oral, Creangă pare, prin neasemănata lui putere de a evoca viața, un scriitor din linia realismului lui Negruzzi, rămânând un reprezentat tipic al “Junimei” prin acea vigoare a constiinței aristice care îl unește așa de strâns cu Maiorescu și cu Eminescu, bucuroși din primul moment a fi ghicit în el o conștiință înrudită.” Comparat adeseori cu marii scriitori români și străini, mai ales cu Rabelais, La Fontaine și Perrault, Ion Creangă se înscrie în marea familie a scriitorilor clasici români, alături de marile ei nume ca: Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale.

Lucrarea noastră și-a propus o investigare a operei autorului cu intenția stabilirii legăturilor strâse pe care ea le are cu mitologia și cu folclorul, care au fost sursele de inspirație în realizarea minunatelor sale povești. În abordarea temei ne-am bazat pe studiul unei bogate bibliografii, dar nu o putem considera completă, putându-se adăuga și alte lucrări. Pentu a realiza studiul propus, metoda noastră de analiza a pornit de la general spre particular, am comparat creațiile lui Creangă cu miturile universale, am stabilit trăsăturile comune și definitorii și am adus în atenția cititorilor marea originalitate a scriitorului. Creangă realizează un proces de demitizare a realității, devenind creatorul complet al unei mitologii proprii, el comportându-se la fel ca eroii lui: el este Flamânzilă, Setilă, Gerilă și în special Nică al lui Ștefan a Petrei din Amintiri din copilărie.

În acest sens, primul capitol este dedicat unei prezentări generale a noțiunilor de mit și simbol, în care am evidențiat punctele comune, deosebirile inerente, precum și interrelațiile existente între ele. În timpul cercetării, pe parcursul capitolului, am prezentat și funcțiile mitului, care datorită complexității și funcțiilor sale, nu este o poveste, ci un organizator al vieții reale. Am putut constata și dependența mitului de simbol, căci, doar concepția simbolică despre lume ne orientează spre viața spirituală și poate crea mituri.

După această sumară incursiune în lumea mitului și a simbolului, ne-am propus să aducem în prim plan legătura strânsă a scriitorului Ion Creangă cu mitologia populară și folclorul românesc. Capitolul al doilea al lucrării își propune reliefarea acestei legături. Aparținâd familiei de culegători și valorificatori ai folclorului nostru, Creangă, la fel ca toți marii noștri scriitori, l-a folosit ca sursă de inspirație și a fost preocupat de îngrijrea și perpetuarea acestui patrimoniu. Pe lângă folclorul românesc, a doua sursă de inspirație a scriitorului a constituit-o frumoasa și bogata noastră mitologie, personajele ei putând fi regăsite nu numai în poveștile și basmele populare, ci și în creația lui Creangă.

Încă de la începutul capitolului al treilea am subliniat intenția noastră de a analiza unele mituri emblematice pentru imaginarul creator al lui Ion Creangă. Am introdus mitul în situația de comunicare a unui mesaj și am raportat opera scriitorului la un număr de mituri universale, ca: mitul androginului, mitul labirintului, mitul sirenei, mitul creanga de aur, mitul caprei Almatheea, mitul lui Orfeu, mitul arian, iar mitul inițierii l-am exemplificat prin Povestea lui Harap-Alb. Pornind de la această poveste, am încercat să prezentăm prelucrarea originală a miturilor menționate pe care o realizează genialul nostru scriitor în Povești. Dintre povești, o atenție specială am acordat-o poveștii lui Harap-Alb, căci ea este un model de transformare a basmului popular în basm cult în literatura română și așa cum menționează Ovidiu Bîrlea: „cel mai frumos basm al lui Creangă și din întreaga noastră literatură”.

Lucrarea noastră a continuat în capitolul al patrulea cu o analiză pe textul din Povești și Aminti din copilărie, cu intenția de a prezenta concret și de a interpreta elementele de magie populară cu care ele sunt infuzate. Fiind primul scriitor din literatura română care a fost preocupat de descrierea unor tradiții și obiceiuri pe care le-a cunoscut în copilărie, le va transmite posterității în așa fel încât va stimula curiozitatea și imaginația cititorilor. Tradițiile și obiceiurile poporului nostru, îmbogățite cu elemente magice, vor constitui esența operei lui Creangă, spre care el se va întoarce pe tot parcursul vieții sale:„În acest genial scriitor popular trăiește conștiința unei mari culturi, la care participă și la care se întoarce cu o admirație și o încredere demne de orice umanist european. Amestecând astfel tradiția povestitorului popular, tehnica narației învățată de la acela, cu propriile selectări și dozări dictate de conștiința sa artistică genială, Creangă a izbutit să creeze o operă izbitor de nouă și de originală, una din cele mai de preț din istoria literaturii noastre clasice.”

Prin opera sa, Ion Creangă ne oferă o lume diversă, dinamică și populată de personaje reale și fabuloase, care trăiesc o viață omenească, se mișcă și vorbesc ca niște oameni obișnuiți. Capitolul cinci al lucrării noastre tratează, dintr-o perspectivă comparativă, personajele cu funcții magice și ritualice din creația crengiană, prin raportare la funcțiile personajelor lui V.I.Propp.

La finalul demersului și al traseului nostru investigativ, sperăm că ne-am atins obiectivul propus la începutul lucrării. Rezultatele studiului nostru pot avea aplicații practice în scenariul didactic de studiere a operei lui Ion Creangă și în stimularea interesului pentru lectură a cititorilor, dar în special al publicului școlar și al adolescenților.

Despre Ion Creangă s-a scris și ar mai fi de spus enorm de multe lucruri, căci el este și va rămâne unic. Datorită valorii de necontestat a operei sale, Iustina Itu scrie despre mitizarea autorului: „Etapa mitizării lui Ion Creangă a atins punctul culminant cu monografia lui Călinescu, care a risipit unele ipostaze biografice și documentariste, dar a creat <<un alt Ion Creangă>>, conform cu concepția sa expusă, îmbrăcat în <<fabulos>> și în <<mitic>>, adică << înfășurat mitologic în o mie de ani.>>

Bibliografie

Bârlea, Ovidiu, Poveștile lui Creangă, București, Editura Pentru Literatură, 1967.

Călinescu, George, Ion Creangă: Viața și opera, București, Editura Pentru Literatură, 1964.

Călinescu, George, Istoria literaturii române, București, Editura Pentru Literatură, 1968.

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri: Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Iași, Editura Polirom, 2009.

Ciobanu, Valeriu, Motivul folcloric universal în “Ivan Turbincă” a lui Ion Creangă, Timișoara, 1967.

Cioculescu, Șerban, Papadima, Ovidiu, Piru, Alexandru, Istoria literaturii române. Vol. III: epoca marilor clasici, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1973.

Cristea, Valeriu, Dicționarul personajelor lui Creangă, București, Editura Viitorul Românesc, 1995.

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Ion Creangă, București, Editura Pentru Literatură, 1963.

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers, 1978.

Evseev, Ivan, Cuvânt-Simbol-Mit, Timișoara, Editura Facla, 1983.

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală: Mituri, divinități, religii, București, Editura Albatros, 1995.

Lovinescu, Eugen, Critice. Vol. X, București, Editura Ancora, 1929.

Lovinescu, Vasile, Creangă și creanga de aur, Iași, Princeps Edit, 2012.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Pitești, Editura Paralela 45, 2008.

Munteanu, George, Istoria literaturii române: Epoca marilor clasici. Vol. I, Galați, Editura Porto-Franco, 1994.

Munteanu, George, Atitudini, București, Editura Pentru Literatură, 1996.

Petraș, Irina, Ion Creangă. Povestitorul, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1992.

Rezus, Petru, Ion Creangă. Mit și adevăr, București, Editura Cartea Românească, 1981.

Slavici, Ioan, Amintiri, București, Editura Cultura Națională, 1924.

Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura Academiei, 1975.

Filimon, Domnica, Cuvânt înainte, Povești, povestiri, amintiri, Ion Creangă, București Editura Ion Creangă, 1987.

Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis Han, Studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale, București, Editura Humanitas, 1980.

Petru Mihai Gorcea, Structură și mit în proza contemporană (eseu despre destinul literar al generației șaizeci), București, Editura Cartea Românească, 1982.

Constantin Ciopraga, Studii fundamentale literatura română, Iași, Ed. Junimea, 1070.

Cristea Valeriu, Despre Creangă, Iași, Princeps Edit, 2011

Sînziana Popescu, Personaje mitologice românești, Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm, București, Editura Mediamorphosis, 2008

Vl. Propp, Morfologia basmului, București, Editura Univers, 1970.

Ion Creangă, Scrieri Amintiri, Povești, Povestiri, Iași, Princeps Edit, 2011.

Jean Boutière, Viața și opera lui Ion Creangă, Iași, Princeps Edit, 2008.

Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, București, Editura Orizonturi, 2011.

Garabet Ibrăileanu, Ion Creangă în volumul Scriitori români și străini, București, Editura Pentru Literatură, 1968.

I. Creangă în Arta prozatorilor romani, Bucuresti, Editura contemporană, 1941.

Ion Creangă, Amintiri din copilărie, București, Editura Tineretului, 1957

Studii despre Ion Creangă, vol. II, București, Editura Albatros, 1973.

Iustina Itu, Dicționar de personaje literare: Repere didactice, București,Editura Ion Creangă, 1974.

Reviste literare

Ion Taloș, Scurtă introducere în mitologia populară românească, Revista Limba Română, anul XII, Nr. 4-6, 2002.

Varianta electronică a revistei, accesată în data:16.05.2015.

Iordan Datcu, O monografie necesară de Ion Buzași, România literară, Anul XIV, Numărul 43, 25.10.2013.

Varianta electronică a revistei, accesată în data:16.05.2015.

Cristian Livescu, Lumea pe dos și personajul anapoda, România literară, Anul XIV, 12.07.2013

Varianta electronică a revistei, accesată în data:16.05.2015.

Anca Gheorghina Rusneac, Ion Creangă Deschiderea spre universalitate, Ora de română, Observatorul on Line, 26.11.2012, www. Observatorul. com.

accesat în data: 17.05.2015.

Site Internet

Andrei Erhan, Mit și Simbol,Orhopraxia' s Blog, https://orhopraxia.wordpress.com,

accesat la data de 14.05.2015.

Titus Filipaș, Mitul arian la Ion Creangă, www. blorgideologic.wordpress.com/ 2010/07/06,

accesat la data de 14.05.2015.

Bibliografie

Bârlea, Ovidiu, Poveștile lui Creangă, București, Editura Pentru Literatură, 1967.

Călinescu, George, Ion Creangă: Viața și opera, București, Editura Pentru Literatură, 1964.

Călinescu, George, Istoria literaturii române, București, Editura Pentru Literatură, 1968.

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri: Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Iași, Editura Polirom, 2009.

Ciobanu, Valeriu, Motivul folcloric universal în “Ivan Turbincă” a lui Ion Creangă, Timișoara, 1967.

Cioculescu, Șerban, Papadima, Ovidiu, Piru, Alexandru, Istoria literaturii române. Vol. III: epoca marilor clasici, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1973.

Cristea, Valeriu, Dicționarul personajelor lui Creangă, București, Editura Viitorul Românesc, 1995.

Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Ion Creangă, București, Editura Pentru Literatură, 1963.

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers, 1978.

Evseev, Ivan, Cuvânt-Simbol-Mit, Timișoara, Editura Facla, 1983.

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală: Mituri, divinități, religii, București, Editura Albatros, 1995.

Lovinescu, Eugen, Critice. Vol. X, București, Editura Ancora, 1929.

Lovinescu, Vasile, Creangă și creanga de aur, Iași, Princeps Edit, 2012.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Pitești, Editura Paralela 45, 2008.

Munteanu, George, Istoria literaturii române: Epoca marilor clasici. Vol. I, Galați, Editura Porto-Franco, 1994.

Munteanu, George, Atitudini, București, Editura Pentru Literatură, 1996.

Petraș, Irina, Ion Creangă. Povestitorul, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1992.

Rezus, Petru, Ion Creangă. Mit și adevăr, București, Editura Cartea Românească, 1981.

Slavici, Ioan, Amintiri, București, Editura Cultura Națională, 1924.

Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura Academiei, 1975.

Filimon, Domnica, Cuvânt înainte, Povești, povestiri, amintiri, Ion Creangă, București Editura Ion Creangă, 1987.

Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis Han, Studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale, București, Editura Humanitas, 1980.

Petru Mihai Gorcea, Structură și mit în proza contemporană (eseu despre destinul literar al generației șaizeci), București, Editura Cartea Românească, 1982.

Constantin Ciopraga, Studii fundamentale literatura română, Iași, Ed. Junimea, 1070.

Cristea Valeriu, Despre Creangă, Iași, Princeps Edit, 2011

Sînziana Popescu, Personaje mitologice românești, Călătoria lui Vlad în Celălalt Tărâm, București, Editura Mediamorphosis, 2008

Vl. Propp, Morfologia basmului, București, Editura Univers, 1970.

Ion Creangă, Scrieri Amintiri, Povești, Povestiri, Iași, Princeps Edit, 2011.

Jean Boutière, Viața și opera lui Ion Creangă, , Princeps Edit, 2008.

Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, București, Editura Orizonturi, 2011.

Garabet Ibrăileanu, Ion Creangă în volumul Scriitori români și străini, București, Editura Pentru Literatură, 1968.

I. Creangă în Arta prozatorilor romani, Bucuresti, Editura contemporană, 1941.

Ion Creangă, Amintiri din copilărie, București, Editura Tineretului, 1957

Studii despre Ion Creangă, vol. II, București, Editura Albatros, 1973.

Iustina Itu, Dicționar de personaje literare: Repere didactice, București,Editura Ion Creangă, 1974.

Reviste literare

Ion Taloș, Scurtă introducere în mitologia populară românească, Revista Limba Română, anul XII, Nr. 4-6, 2002.

Varianta electronică a revistei, accesată în data:16.05.2015.

Iordan Datcu, O monografie necesară de Ion Buzași, România literară, Anul XIV, Numărul 43, 25.10.2013.

Varianta electronică a revistei, accesată în data:16.05.2015.

Cristian Livescu, Lumea pe dos și personajul anapoda, România literară, Anul XIV, 12.07.2013

Varianta electronică a revistei, accesată în data:16.05.2015.

Anca Gheorghina Rusneac, Ion Creangă Deschiderea spre universalitate, Ora de română, Observatorul on Line, 26.11.2012, www. Observatorul. com.

accesat în data: 17.05.2015.

Site Internet

Andrei Erhan, Mit și Simbol,Orhopraxia' s Blog, https://orhopraxia.wordpress.com,

accesat la data de 14.05.2015.

Titus Filipaș, Mitul arian la Ion Creangă, www. blorgideologic.wordpress.com/ 2010/07/06,

accesat la data de 14.05.2015.