Aspecte Privind Recuperarea Universului Magic Si a Miturilor In Opera Lui Ion Creang

Motto:

„Poveștile lui cheamă în chip firesc în mintea cititorului numele altor vrăjitori care, ca și el, iau în stăpânire ochișorii mirați ai copiilor din totdeauna, oglinda sufletului lor de puritatea cristalului, dăruindu-le în schimb ființe de neuitat: Scufița Roșie, Croitorașul cel isteț, Mărunțica. Vrăjitorii sunt Charles Perraul, frații Iacob și Wilhelm Grimm, Hans Christian Andersen.

Astăzi, când faima lui Ion Creangă trece tot mai hotărât granițele țării natale, asemănarea nu ni se pare doar ispititoare, ci și dreaptă. Cu precizarea însă că, între marii povestitori ai lumii, Ion Creangă nu se înscrie ca un culegător de folclor, ci ca un scriitor original”

Domnica Filimon

Aspecte privind recuperarea Universului magic și a miturilor În opera lui ion creangă

Cuprins

Motto

• Introducere
• Capitolul I: DELIMITĂRI CONCEPTUALE MIT-SIMBOL
• Capitolul II: RELAȚIA LUI CRENGĂ CU MITOLOGIA POPULARĂ SI FOLCLORUL ROMÂNESC
• Capitolul III: MITURI ÎN OPERELE LUI ION CREANGĂ
3.1. Mitul labirintului
3.2. Mitul crengii de aur
3.3. Mitul caprei Almatheea
3.4. Mitul lui Orfeu
3.5. Mitul sirenei
3.6. Mitul androginului
• Capitolul IV: ELEMENTE DE MAGIE POPULARĂ ÎN POVEȘTI ȘI ÎN AMINTIRI
• Capitolul V: PERSONAJE CU FUNCȚII MAGICE ȘI RITUALICE
• Concluzii
• Bibliografie

INTRODUCERE

Motivația în alegerea acestei lucrări este una subiectivă și anume interesul deosebit și marea apreciere pentru scriitorul Ion Creangă. Credem că nu exagerăm atunci când afirmăm că poveștile și povestirile lui au fermecat universul copilăriei fiecăruia dintre noi.

Despre Ion Creangă s-a scris și se va scrie în continuare, căci scriitorul moldovean este un „subiect” inepuizabil și relizează o operă accesibilă marelui public, plină de căldură și pe înțelesul tuturor cititorilor

Studiul nostru debutează prin exprimarea opiniei că titlul unei lucrări nu este ales la întâmplare și că el avizează lectorul asupra scopului și conținutului ei.Acesta este și cazul lucrării noastre:ASPECTE PRIVIND RECUPERAREA UNIVERSULUI MAGIC ȘI A MITURILOR ÎN OPERA LUI ION CREANGĂ, în care dorim să insistăm asupra noțiunii de:„aspect”și de „recuperare”.

Definit de dicționarul DEX 09 (2009) drept: „(ASPÉCT, aspecte,s. n. 1. Fel de a se prezenta al unei ființe sau unui lucru; înfățișare.2. Categorie gramaticală caracteristică anumitor limbi, care arată stadiul de realizare a acțiunii exprimate de verb.–din fr. aspect, lat. aspectus)”, dorim să reținem din această definiție două sintagme:„fel de a se prezenta al unui lucru” și „stadiul de realizare a acțiunii exprimate de verb”.

Facem această precizare căci în lucrare de față noi dorim tocmai să prezentăm și să aducem în atenția cititorilor noștri stadiul activ de recuperare a unor valori, în primul rând cea a magicului univers al copilăriei din opera lui Ion Creangă.
Aducând în discuție și noțiunea de recuperare, ne raportăm din nou la DEX 09 (2009) și reproducem definiția:”(RECUPERÁ, recuperez, vb. I. Tranz. 1. A dobândi din nou, a redobândi, a recâștiga. 2. A utiliza, total sau parțial, deșeuri de materiale sau o energie care altfel s-ar pierde.–din fr. récupérer, lat. recuperare).

Scopul lucrării este cel de a a recâștiga miturile din opera scriitorului, de a le analiza prin comparare cu miturile universale și de a le utiliza pentru a sensibiliza cititorul, iar ca țintă viitoare publicul școlar, adolescentin și cititorii de orice vârstă.

De asemenea considerăm oportun să prezentăm importanța autorului acestui univers fabulos și locul său în literatura clasică română și universală, căci numele lui Creangă se confundă cu lumea eternă a poveștilor lui, pagină de înțelepciune și frumusețe.

Ion Creangă face parte din familia spirituală a marilor clasici ai literaturii române alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale.

Numit de Garabet Ibrăileanu „homer al nostru”, Ion Creangă a creat prin opera lui „epopeea” poporului român.

Sentimentul de empatie generat încă de la vârsta de aur a copilăriei față de universul magic al operei lui Ion Creangă, unicitatea stilului său, structurile arhetipale ale toposului său ficțional constituie motivul abordării acestei lucrări de cercetare.

Lucrarea de față își propune o analiză generală a universului magic și a miturilor din opera lui Ion Creangă, precum și o analiză particulară a elementelor de magie populară în povești și în Amintiri. Așadar, metoda noastră de lucru va pleca de la general spre particular.

Examinarea temei propuse este interesantă atât din punctul de vedere al literaturii cât și al mitologiei populare și a folclorului românesc. Universul magic al lui Creangă dovedește virtuțile sale etnologice, opera lui fiind un veritabil depozitar de mituri și simboluri.

Primul capitol intitulat Delimitări conceptuale mit-simbol îl vom dedica prezentării unor generalități specifice noțiunilor mit și simbol: definire, caracterizare generală, puncte comune și distinctive, interrelații.

Ne vom opri asupra relației lui Creangă cu mitologia populară și folclorul românesc în capitolul al doilea, în care vom identifica elemente etnologice și mitologice, pe care le valorifică magistral în textul literar scriitorul humuleștean.

Începând cu al treilea capitol lucrarea se va axa pe analiza particulară a unor mituri emblematice pentru imaginarul scriitoricesc al lui Ion Creangă: mitul labirintului, mitul crengii de aur, mitul caprei Almatheea, mitul lui Orfeu, mitul sirenei, mitul androginului.

Romanul maturității artistice a autorului, „Amintiri din copilărie”, precum și poveștile rămase în patrimoniul literar român sunt infuzate cu elemente de magie populară, pe care le vom descrie în capitolul al patrulea.

Personajul literar ca instanță fundamentală a comunicării narative constituie și el o preocupare a acestei lucrări, astfel în ultimul capitol vom identifica personajele care îndeplinesc funcții magice și ritualice în opera lui Ion Creangă.. Nu se poate concepe basm sau poveste fără existența personajelor,care în cazul creatorului humuleștean se conturează în jurul noțiunilor de bine/vs/ rău si sunt ajutați să-și îndeplinească misiunea sau destinul de diverse personaje auxiliare. Finalitatea confruntării dintre bine și rău va fi soluționată întotdeauna în favoarea binelui, autorul construind o realitate imaginară , un model pentru a înlocui realitatea cotidiană.

De altfel autorul Ion Creangă încearcă prin utilizarea basmelelor și poveștilor, cu numeroase trimiteri la miturile universale, să modeleze lumea în sensul desăvârșirii ei și ghidându-se după un ideal.

Trebuie să menționăm și valoarea de bildungsroman sau roman de formare: “o scriere în proză, care prezintă procesul de formare a personalitățiip eroului principal sub influența experienței directe.Tema maturizării, a formării unei personalității este o temă comună în literatura universală. Bildungsromanul este axat exclusiv pe acumulări de experiențe de către un personaj care, inițial, se prezintă ca o foaie imaculată pe care viața urmează să își pună amprentele decisive”.

Printre valoroasele e xemple de bildungsromane ca: „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister” de Goethe, „Portretul artistului în tinerețe” de James Joyce, „Romanul adolescentului miop”de Mircea Eliade, „Hronicul și cântecul vârstelor”de Lucian Blaga, „Enigma Otiliei” deGeorge Călinescu, se numară și nemuritoarele „Amintiri din copilărie” și „Povestea lui Harap Alb” de Ion Creangă.

Capitolul I:

DELIMITĂRI CONCEPTUALE MIT-SIMBOL

Pentru a face cunoștință cu un popor, pentru a-i înțelge mentalitatea și tradițiile ar trebui ca mai întâi să-i cunoaștem literatura populară, legendele și miturile care o compun, căci ele au însoțit poporul respectiv de la începutul istoriei sale.

Înainte de a pune în lumină miturile din opera scriitorului Ion Creangă vom realiza câteva delimitări conceptuale.

Așa după cum am prezentat în Introducere, primul capitol al lucrării va fi dedicat:

prezentării unor generalități specifice noțiunilor mit și simbol: definire, caracterizare generală

punctelor comune și distinctive

interrelațiilor.

Noțiunile mit și simbol-generalități, definire, caracterizare generală

Pentru a realiza delimitările conceptuale dintre mit și simbol, vom începe cu definirea lor. Am selectat pentru această analiză două definiții ale „mitului”oferite de surse și etape temporale diferite.

O prima definiție a mitului conform DEX '09 (2009):(„MIT, mituri, s.n. (adesea fig.) Povestire fabuloasă cu caracter sacru care cuprinde credințele unui popor despre originea Universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari etc.; p. gener. poveste, legendă, basm.– Din ngr. mithos, fr. Mythe”).

La această primă definiție o vom adăuga pe a doua, sursa NODEX (2002); („MIT~uri n. 1) Povestire de origine populară, cu conținut fabulos, care explică în mod alegoric originea lumii, fenomenele naturii și viața socială. 2) Lucru sau realitate lipsită de un temei real. /<ngr. míthos, fr. Mythe”) .

Vom reține din cele două definiții:„povestire fabuloasă cu caracter sacru care cuprinde credințele unui popor” și „povestire de origine populară, cu conținut fabulos, care explică în mod alegoric originea lumii”. Putem constata că în ambele definiții, provenite din surse diferite, vom găsi elementul comun „povestire”, deci ne situăm în ambele cazuri în genul epic ca producție literară, adjectivul „fabulos” în ambele definiții, cu o singură deosebire: dacă în prima definiție caracterul povestirii este „sacru”, în cea oferită de NODEX (2002) originea este „populară”.

După compararea elementelor comune și distinctive ale celor două definiții, putem concluziona că mitul are capaciatatea de a confirma oamenilor încrederea referitoare la nașterea lumii, la o realitatea elevată.Reprezentarea acestei realități în mintea omului primitiv sau chiar realitatea în sine constituie elementul sacru.

În lucrarea „Spirit și Libertate” autorul Nikolai Berdiaev consideră că: „Mitul este o realitate nemăsurat mai mare decât conceptul. Este timpul să se înceteze identificarea mitului cu invenția, cu iluzia mentalității primitive, cu ceva opus, prin esență, realității. Căci acesta e sensul ce-l dăm cuvintelor „mit" și „mitologie" , în vorbirea curentă. Or, în spatele mitului sunt ascunse cele mai mari realități, primele fenomene ale vieții spirituale. Crearea miturilor la popoare denotă o viață spirituală reală, mai reală decât cea a conceptelor abstracte și a gândirii raționale. Mitul e întotdeauna concret și exprimă viața mai bine decât o face gândirea abstractă”

Mircea Eliade consideră că mitul ar fi o „erupție a sacrului în profan”, că el răspândește o istorie magică înfăptuită de eroi și ființe supranaturale.Fiindcă miturile erau protejate, doar cei inițiați aveau acces la ele.Toate evenimentele și activitățile din viața celor inițiați vor avea o componentă sacră. Putem constata că ritualul este „o dramatizare” a mitului.

Tendința de recuperare a mitului, manifestată de-a lungul timpului în literatura română și universală, i-a determinat pe criticii literari să constate o reântoarcere a autorilor către mituri și către valorificarea lor.

Revenirea la mit, ca la un “model exemplar”, ca la o istorie “adevărată” reprezintă pentru Mircea Eliade, revenirea la sacru :“încetăm de a mai exista în lumea de toate zilele și pătrundem într-o lume transfigurată, aurolată, impregnată de prezența ființelor supranaturale. Nu e vorba de comemorarea evenimentelor mitice, ci de reiterarea lor”

Mitul este un adevărat „organizator” al vieții reale:

-o plasează într-un timp și spațiu;

– face ierarhia ființelor și a valorilor;

– introduce creaturi supranaturale în viața reală;

– relatează doar ceea ce interesează și

– posedă o anume logică, cea a imaginației.

În afară de faptul că mitul denotă o viață spirituală reală, că ascunde mari realități, că este concret, trebuie să menționăm și faptul că el este funcțional.

Joseph John Campbell, cercetător al miturilor și religiilor, scriitor, orator american, bine cunoscut pentru lucrările sale în domeniile mitologiei comparate și ale religiei comparate prezintă cele patru funcții ale mitului în lucrarea „Funcțiunile mitului:

funcția cosmologică –care impune cunoașterea forțelor universului;

funcția mistică-prin care mitul produce dezvoltarea spirituală a omului în raport cu percepția vizionară a misterului omului și a universului;

funcția pedagogică-oferă existenței modele comportamentale în funcție de principalele priorități;

Funcția sociologică-face din mit un principiu de validare a sistemului și a ordinii sociale” .

Deci, datorită complexității și funcțiilor sale, mitul nu este o poveste spusă de un narator unuia sau mai multor ascultători, ci o relatare al cărui sens trebuie descoperit și acest proces de descoperire dă substanță unei experiențe sau unei vieți.Pentru ilustrarea acestui proces putem menționa mitul religios care este expresia simbolică a unei atitudini, și anume a credinței.Unul dintre cele mai cunoscute simboluri din lume,simbolul mitului religios, este crucea.

Vom aborda noțiunea de „simbol” din perspectiva celor două dicționare menționate mai sus:

(„SIMBÓL, simboluri, s. n. 1. Semn, obiect, imagine care reprezintă indirect (în mod convențional sau în virtutea unei corespondențe analogice) un obiect, o ființă, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment. ♦ (în literatură și în artă) Procedeu expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească și care înlocuiește o serie de reprezentări. 2. Spec. Semn convențional sau grup de semne convenițonale folosit în știință și tehnică și care reprezintă sume, cantități, operații, fenomene, formule. Din lat. symbolum, fr. symbole, germ. Symbol”) DEX '09 (2009)

Definiția oferită de NODEX (2002) este mai succintă:(„SIMBÓL ~uri n. 1) Semn care reprezintă sau evocă o noțiune. 2) Semn convențional folosit în știință și tehnică. 3) Procedeu expresiv în artă și literatură prin care se substituie numele unui lucru prin numele unui semn. 4) Imagine sau obiect cu valoare evocatoare magică sau mistică. 5) rel. Ansamblu de formule care constituie dogmele fundamentale ale creștinismului. /<lat. simbolum, fr. symbole, germ. Symbol „)

Dacă aplicăm din nou metoda comparării celor două definiții constatăm că avem puncte comune în ambele:”semn convențional” și „substituirea unui obiect, o ființă, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment prin numele unui semn, imagine, obiect”.

Structura simbolului este binară: pe de o parte imaginea(obiectul, ființa, evenimentul) și sensul acesteia, fără de care simbolul nu ar putea exista.Așadar simbolul este un semn încărcat cu numeroase semnificații și nu poate fi conceput decât într-un context anume care vitalizează un anumit aspect al imaginii.

Funcția simbolului este de a comunica un mesaj important, el fiind un mod sintetic de exprimare a vieții plastice. Caracteristica lui o constituie puterea mare de reliefare și expresivitatea deosebită.

La întâlnirea unui simbol fiecare persoană încearcă sa-l descifreze, ceea ce presupune o reconstrucție a gândului care se bucură, aspiră sau suferă. Semnificația simbolului este diferită și este dictată de subiectivitatea persoanei caci perceperea simbolurilor este absolut personală.

Constatăm așadar că în conformitate cu etimologia sa cuvântul simbol indică o legătură și este un mediator între două lumi, căci nu ar putea ființa doar într-o singură lume.El ne îndrumă să descoperim sensul unei lumi în cealaltă, fiindcă în aceasta din urmă se află sensul căutat. Simbolul constituie un pod aruncat între două lumi, afilierea celor două entități, care sunt bine conturate și unite prin el.

Puncte comune și distinctive

În stabilirea punctelor comune vom porni de la legătura care există între natura mitului și a simbolului. Mitul este definit drept o povestire concretă, existentă în limba și creația populară, în care sunt prezentate fenomene și evenimente de la începutul vieții spirituale și care au simboluri în lumea naturală. Realitatea exista deja în lumea spirituală. Însă semnele, imaginile, simbolurile și reflectarea realității le vom primi în lumea naturală.

Punctele distinctive sunt reliefate de plasarea lor în lume: mitul este plasat în creația populară și la începutul vieții spirituale, în timp ce simbolul va fi plasat în lumea naturală.

În timp ce mitul este o relatare narativă, cu personaje fantastice care simbolizează forțe ale naturii, simbolul este un obiect care face trimitere la altceva decât la ceea ce indică, având un sens secundar. El este expresia unui lucru pe care ne-ar fi greu să-l definim.Simbolul este transformarea unui lucru, a unui gest în ceva diferit, ce se metamorfozează în semnul unei realități mai cuprinzătoare.

Pornind de la un citat al lui Joseph Campbell: „Miturile sunt vise colective, visele mituri personale”putem sublinia o altă distincție între mit și simbol, mitul implicând prezența umană și legat de ea prezenta oniricului.

De natură folclorică și având transmitere pe cale orală, miturile unor popoare au fost dezvoltate și transformate în adevărate epopei, îmbogățind cu aleasă valoare literatura universală.

Spre deosebire de simbol, mitul este în căutarea permanentă a unui erou, erou care ar putea fi oricare dintre noi, așa cum este Ion Creangă în „Amintiri din copilărie”

Interrelații.

Referitor la interrelațiile existente între mit și simbol, considerăm relevantă abordarea lui I.Evseev:”vom trata simbolurile și miturile în același timp, fiindcă cele două structuri se întrepătrund într-atât încât ajung chiar să se confunde, mitul fiind „o narațiune simbolică”, iar simbolul putând „genera oricând un mit poetic”.

Acelaș autor va sublinia dependența mitului de simbol:” Numai concepția simbolică despre lume ne indică drumul vieții spiritului, este singura care face posibilă continuitatea procesului de creare a miturilor, asigurând continuitatea vieții tradiționale ce leagă trecutul cu viitorul

Parafrazându-l pe Evseev putem concluziona că doar prin simbol putem crea mit, asigurând posteritatea vieții tradiționale și a culturii populare.

Capitolul II:

RELAȚIA LUI CRENGĂ CU MITOLOGIA POPULARĂ SI FOLCLORUL ROMÂNESC

Relația particulară dintre cultura erudită si folclor este o caracteristică a culturii române. Caracterul rural al comunităților românești a produs o cultură tradițională foarte bogată și inventivă. Creațiile populare (în special baladele) au fost principalul gen literar pâna în secolul al XVIII-lea. Ele au constituit o sursă de inspirație pentru creatorii culți, dar și un model structural.

Folclorul românesc reprezintă ”totalitatea creațiilor culturii spirituale românești El include datini, tradiții, obiceiuri din diverse regiuni ale țării și „relevă identitatea românilor, existența lor străveche”.

Pentru a volorifica acest tezaur spiritual a fost necesară o asiduă muncă de cercetare, fiindcă: “cercetarea folclorului înseamnă implicit și cercetarea începuturilor căci înaintea creației scrise literare și muzicale a existat creația orală a celor mulți, perpetuată din veac și adaptată mereu împrejurărilor.”

La începuturile literaturii noastre, doar folclorul era ilustrativ pentru poporul român. Ca atare toți marii noștri scriitori l-au folosit ca sursă de inspirație și au afirmat grija lor pentru acest patrimoniu și pentru perpetuarea lui. Ion Creangă face parte din marea familie de „valorificatori” ai folclorului românesc.

Acest capitol al lucrării își propune ca un prim obiectiv reliefarea legăturii strânse a scriitorului Ion Creangă cu mitologia populară și folclorul românesc.Un al doilea obictiv este identificarea elementelor etnologice și mitologice pe care le valorifică magistral în textul literar scriitorul humuleștean.

Realizând o operă cu un volum redus, dar deosebit de valoroasă datorită farmecului ei deosebit, originalității si calității artei, Ion Creangă a fost apreciat multă vreme ca un scriitor „poporal” și un bun culegător de povești populare.

Filologul francez, specialist în filologie romanică, Jean Boutière este primul monografist al lui Creangă. Fascinat de viața și creațiile scriitorului, Jean Boutière a realizat lucrarea „La vie et l'oeuvre de Ion Creangă”, (în traducere„Viața și opera lui Ion Creangă”),lucrarea sa de doctorat de la Sorbona. Astfel a apărut, ca semn de aleasă prețuire, prima monografie franceză publicată vreodată pentru un scriitor român în perioada interbelică.

Jean Boutière îl consideră pe Creangă drept „unul dintre scriitorii/povestitori europeni. El încadrează opera lui Creangă din punctul de vedere al originalității și ajunge la concluzia că acesta nu este un moralist, ca și Canon Schmid, nici un poet sau un filosof ca Andersen, ci este într-un mod cu totul neintenționat un folclorist, ca frații Grimm și că în primul rând Creangă este un artist, ca Perrault”

În aprecierile de mai sus, Ion Creangă este considerat un folclorist la fel ca frații Grimm. Dacă recurgem la comparația cu aceștia, care au cules folclor și au publicat basme și legende auzite sau colecționate, vom constata că Ion Creangă este diferit, căci într-o primă etapă, el doar a ascultat povești și povestiri. El a înmagazinat această bogăție populară, ca într-un creuzet, fără intenția de a o publica.

Diferența fată de frații Grimm este vizibilă și prin faptul că el nu culege folclor de la popor, ci doar memorează pentru a povesti și face o minunată combinație între basm și folclor.Demesul lui este diferit față de cel al fraților Grimm, căci ei erau interesați de aprecierea externă prin publicarea culegerilor, în timp ce pentru scriitorul nostru cea mai mare plăcere era povestirea și implicarea personală în povestire. Doar la insistențele prietenilor, Ion Creangă a publicat prima culegere de povești.

„Unicitatea lui Ion Creangă derivă din faptul că este unicul povestitor și convertește basmul popular, în basm cult”.

Prin calitatea deosebită a scrierile sale, Creangă nu realizează doar valorificarea folclorului românesc ci îl include în sfera folclorului european. Tot în citatul de mai sus, Jean Boutière îl compară cu un alt mare folclorist european, Hans Christian Andersen.Si în acest caz Creangă prezintă asemănări și diferențe.Ambii prezintă un amestec de glumă și seriozitate, dar în timp ce la Andersen gluma nu are explicații, la Creangă ea invocă zădărnicia și durerile tind spre optimism.

Considerându-l pe Creangă drept un „folclorist” monografistul francez nu greșea, căci toată scrierile lui transmit valorile etice, estetice și folclorice ale poporului român.Prin urmare vom regăsi în opera sa toate caracteristicile folclorului nostru care îi vor conferi originalitate și unicitate.

Caracterul tradițional. Putem afirma că autorul a primit ca

moștenire tradițională de la poporul din care face parte o concepție sănătoasă despre viață, optimismul, umorul și precum și valorile folclorului, căci „Creangă este profund implantat în etosul popular” În acest sens trebuie sa completăm:„opera lui ion Creangă este epopeea poporului român, ( ) este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între români, al sufletului țărănesc între țăranii moldoveni, al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni”.

Primul critic care a înțeles sinteza realizată de Creangă între individualitatea sa

artistică și moștenirea tradițională populară a fost Garabet Ibrăileanu care afirma: „autorul profund–demiurgos al operei lui Creangă este poporul, concepțiile lui Creangă sunt ale poporului, al lui Creangă e numai talentul pe care-l are din naștere”

Caracterul colectiv. Colectivitatea se dezinteresează de autor și nu-l

înregistrează în conștiința ei. Creangă va aduce în universul literaturii române satul copilăriei și al adolescenței sale, cu oamenii lui, cu evenimentele cotidiene, impregnate de satiră și umor. În Povești și Amintiri el nu se prezintă cititorului ca autor, ci ca exponent al comunității și participă activ alături de cititor în derularea poveștii.In cazul lui povestea pornește din interiorul sufletului său și nu din exterior ca la alți povestirori europeni( frații Grimm).

Caracterul oral. In critica literară s-a vorbit mult despre oralitatea stilului

lui Creangă, căci ea este caracteristica generală a scrisului său.Limba utilizată în scrierile sale este cea vorbită de țăranii din nordul Moldovei, procedeele stilistice fiind cele ale limbii populare. Scriitorul va asculta oamenii vorbind în diversele împrejurări ale vieții lor, le va studia gesturile și acțunile și își va împânzi opera cu dialogurile lor.Creangă imită oamenii, gesticulează, parodiază și se adresează unui auditoriu imaginar.Fraza este alertă, bogată în verbe, are intonații ascendente și descendente, în felul acesta povestitorul făcând trecerea de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult.

Caracterul anonim.Anonimatul este o consecință a mediilor

păstrătoare și creatoare de folclor. La fel ca și poporul pe care l-a iubit atât de mult, vreme îndelungată Ion Creangă a dorit să rămână în umbra anonimatului și s-a rezumat la statutul de culegător de folclor. Așa cum am prezentat deja, multă vreme Creangă a cules povești, povestiri, anecdote și proverbe din creația colectivă a poporului, fără a încerca să își înșușească această producție artistică. El a absorbit tezaurul folcloric,l-a prelucrat în sufletul copilului și adolescentului de mai târziu și a povestit cu multă dăruire și pasiune. Indemnul de a scrie i-a venit din partea bunului său prienten Mihai Eminescu.În toamna anului 1875 Creangă citește la “Junimea” povestirea Soacra cu trei nurori, care apare în revista “Convorbiri literare”, din octombrie: ”Ce fericită chiziție pentru societatea noastră acea figură țărănească și primitivă a lui Creangă”-exclamă Iacob Negruzzi, redactorul revistei. Prin urmare, geniul său se va bucura de o recunoștere târzie.

Cracterul sincretic.În cultura populară, sincretismul estetic

presupune contopirea și nediferențiera unor elemente aparținând unor domenii sau arte diferite, îmbinarea elementelor orale, muzicale, gestice, mimice. Creangă foloseste vorba de duh, zicala, proverbul, maxima populara, dar având o puternică încărcătură afectivă. Acestea devin o componenta a stilului lui datorită utilizării lor frecvente și prin faptul că realizează adeseori o imagine. De regulă, ele sintetizează un caracter sau o situație, cuprind o aluzie sau o ironie.

Mare scriitor al literaturii noastre, Creangă nu poate fi despărțit de folclor:”creația clasicului Creangă este cea mai aderentă folclorului din toată literatura noastră” afirmă Constantin Ciopraga.; „Genul proxim al operei lui Creangă este povestea populară românească în haina ei moldovenească, spune Ovidiu Bîrlea.

Cristea Valeriu face o remarcă foarte importantă în ceea ce privește relația lui Creangă, cu folclorul:”două mari atitudini pot fi observate în legătură cu problema relației dintre opera lui Creangă și folclor.Una tinde să-l dezlipească, să-l rupă cu totul pe scriitor de magma originară; cealaltă-să-l confunde și să-l topească în ea”.

Dar opera lui Creangă a realizat prin calitățile sale deosebite sinteza acestor două direcții:”creator cu fundament folcloric, neputând fi nici desprins de, nici redus la acesta, Creangă iese pe jumătate din trunchiul viguros al literaturii populare pentre a se înscrie în specia literaturii culte. El este miticul Centaur, de o unică splendoare, al culturii noastre”

Problemele prezentate în capitol ne determină odată în plus să prețuim valorile incontestabile ale folclorului nostru pentru că ele constituie mărturiile vieții poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic de peste două milenii. Tradițiile poporului nostru sunt bogate nu doar în spiritualitate, ci și în istorie. Cultura populară tradițională supraviețuiește trecerii timpului și este deschisă interpretărilor, îndeosebi în ceea ce privește componenta ei mitică.

„Mitologia românească este de o frumusețe tulburătoare. Originală, bogată, magică, dar și contradictorie, nu contenește nicio clipă să ne surprindă. Tot astfel cum nu încetează să ne intrige nici atitudinea nu foarte consecventă pe care oamenii de rând o au față de domeniul supranaturalului, față de ființele fantastice pe care le-au venerat, de care s-au temut sau pe care le-au admirat secole de-a rândul”

După o astfel de definire suntem îndreptățiți, dată fiind frumusețea ei, să ne punem întrebarea: „Ce este mitologia românească?” și să continuăm răspunzând: ”mitologia românească este un sistem filozofic și de comportament complex, un sistem de coduri culturale, de tradiții si obiceiuri păstrate de-a lungul timpului, de simboluri interdependente, cu diferite semnificații si felurite contexte”.

Ea poate da răspunsuri la orice întrebare despre cosmos și despre ființa umană, despre viață și moarte, despre legătura omului cu Dumnezeu și cu natura.Conținutul ei, format din reprezentările mitice specifice poporului român, este extrem de variat:animale care ajută la crearea lumii, unele dintre ele chiar năzdrăvane, zmei si căpcăuni, stime ale apelor și zâne.Mitologia noastră este plină deoriginalitate și pitoresc.

Ea relatează cum au luat ființă: Dumnezeu și universul (Facerea lumii, cum au fost create:Pământul, Cerul și corpurile cerești (Soare, Lună) și cum va dispărea Pământul (Sfârșitul lumii).

De asemenea, omul cu gândire magico-mitică se orientează după semnale pe care le primește din univers și pe care le poate interpreta. Omul știe cum au luat ființă insectele, păsările, animalele, plantele și copacii; el cunoaște ființele imaginare ale aerului, apei, pădurii; îi sunt cunoscute popoare ciudate, căpcăunii), împărăția subpământeană și împărăția cerurilor.El trebuie să respecte anumite reguli stricte de comportare, căci dacă nu le respectă va fi pedepsit, conform principiilor mitice. Există și o bogată tematică a apei, cu conotații mistice și fabuloase.

În relația omului cu natura, aceasta îl va ajuta nu numai la asigurarea subzistenței (hrană, foc, adăpost) dar îl va și vindeca prin proprietățile plantelor.Elementele naturii și vegetația au un efect pozitiv sau negativ asupra omului.

Răul este combătut mai mult prin puterea minții, iar când i se înâmplă cuiva ceva rău acest fapt este considerat un act punitiv pentru nerespectarea unor reguli sau pentru păcatele comise.

Viața omului este ordonată după reguli magico-mitice. Nașterea este însoțită de rituri care asigură sănătatea mamei și copilului (Lehuza,Moașa). Ursitoarele decid destinul omului o dată pentru totdeauna, în a treia zi după nașterea sa.Numeroase ritualuri sunt menite să-l ocrotească pe copil și pe tânăr de pericole și să-i stimuleze creșterea După căsătorie, nevoile individuale trec în planul secund, deoarece acum omul e preocupat de soarta copiilor lui, făcând tot ce poate pentru ca aceștia să crească sănătoși și să fie fericiți. Abia către sfârșitul vieții sale se ocupă din nou de el însuși și de ceea ce va fi cu sufletul lui după moarte. Se pregătește pentru momentul morții și se va gândi la viața de dincolo de moarte.

În mitologia populară omul se află în centrul universului. El primește din toate direcțiile semnale care indică noroc sau nenoroc, succes sau eșec. Două principii guvernează viața omului: ceea ce nu are voie să facă și ceea ce îi este permis, respectiv ceea ce trebuie să facă. Aceste două principii orânduiesc viața omului până în cele mai mici detalii. Viața omului, precum și întâmplările din univers, sunt hotărâte de criterii magico-mitice.

Timpul este divizat în perioade care sunt favorabile anumitor acțiuni și le asigură succesul, dar și perioade care fac imposibilă acțiunea.El are calități diverse și poate fi influențat.

Omului și Dumnezeu , această relație este dirijată de sistemul zilelor de sărbătoare și zilelor lucrătoare. Chiar și sfinții au sarcinile lor, unele dintre ele fiindcare străine teologiei.

Aceasta face ca mitologia să devină un fel de religie neoficială, paralelă celei creștine. Este ceea ce Eliade denumește “creștinismul cosmic”, adică un creștinism țărănesc, caracteristic românilor și în genere popoarelor din sud-estul Europei

„Sistemul filozofic și de comportament, constituit pe baza gândirii magico-mitice, face satul independent din punct de vedere cultural. Săteanul cu comportament tradițional știe totul și deține mijloacele necesare pentru a putea ieși din orice situație dificilă”.

Mulți dintre noi cunosc mitologia populară din basmele, poveștile și legendele povestite de bunici și părinți în copilăria timpurie, iar apoi citite de noi în etapa școlarității.Unele din cele mai interesante povești se nasc în spațiul românesc. Sub influența altor popoare sau născute în ținutul autohton, acestea aduc înapoi imagini, simboluri pierdute, tradiții si obiceiuri uitate de lume. Ele îndrumă publicul spre bine, spre frumos, spre unitate.

Poporul nostru a păstrat din timpuri imemoriale numeroase obiceiuri, basme, balade și poeme referitoare la credință, dragoste, moarte, regi, vrăjitoare, prințese, strigoi,etc. Istoricii, scriitorii, poeții și etnologii au încercat să păstreze și să realizeze colecții de obiceiuri și tradiții legate de diferite momente ale anului: colindele de Crăciun, Sorcova și Capra de Anul Nou, mărțișorul de 1 martie, Paparuda, Sânzâienele.

Această bogată, originală și frumoasă mitologie este populată de personaje mitologice, bune sau rele, descrise în basmele populare românești.

Fiindcă aceste personaje vor apărea și în opera lui Creangă, le vom prezenta, în cele ce urmează, pe cele mai importante. De asemenea ne-am propus să le clasificăm în ființe, elemente ale naturii, animale și păsări.

Ființele sunt fie reale, fie fantastice.

Zânele. Românii le consideră zeițe, ele sunt fecioare luminoase, subțiri deosebit de frumoase. Ele sunt conduse de Zâna Zânelor (Crăiasa Zânelor), veșnic tânără. Atunci când se căsătoresc, ele își pierd atributele de zână și imortalitatea.

Făt-Frumos dispune de cunoștințe despre lume, nu este ăzboinic, este foarte bun la suflet, este însoțit de un ajutor(de regulă Calul Năzdrăvan), nu este un aventurier. Este un personaj pozitiv și prin el este asigurat triumful binelui.

Ielele sunt ființe supranaturale foarte originale, sunt fete tinere, nemuritoare, voluptoase, însă rele. Invizibile pentru oameni, pot fi văzute totuși de către unii dintre ei doar noaptea. Cu trupuri mlădioase și voci fermecătoare, sunt considerate excelente dansatoare și cântărețe. Dansul lor e hora.Ele locuiesc în văzduh, în păduri sau peșteri și se scaldă în izvoare.Acțiunile lor sunt malefice.

Rusalcele, numite și Rusalii sunt tot un fel de Iele, fiice ale lui Rusalin Împărat. Sunt zâne rele și răzbunătoare.

Știmele. Știma Apei sau Femeia Gârlei, numită în anumite zone și Vâlva Apei, e un soi de Rusalkă slavă, înaltă, cu păr lung cât statura și uneori cu coadă de pește.

Vâlvele. În Munții Apuseni se împart în două categorii: „albe” și „negre”, acestea sunt mutante. Ele sunt văzute ca genii ale compartimentelor naturii și ca atare sunt denumite: Vâlva Apei, Vâlva Munților, Vâlva zilelor săptămânii, Vâlva Comorii, Vâlva Cetății etc.

Drăgaicele. Numele de Drăgaică e bulgar. Poporul român însă a pluralizat-o, transformând-o într-un grup de zâne primejdioase, care dansează cu sabia în mână.

Sfintele. Sfânta Duminică este o divinitate benefică, ascetică, locuind în cer sau dincolo de Apa Sâmbetei. Sfânta Vineri este o bătrânică slabă, mare iubitoare de animale. Ea își testează slujnicele, punându-le să aleagă între mai multe cufere: unele mici, doldora de giuvaieruri și altele mari, pline cu balauri.

Solomonarii. Sunt magicienii din folclor, iar solomonăria e un fel de masonerie populară, o asociație secretă de inițiere în magia meteorologică. Solomonarul este capabil să modifice cum vrea el fenomenele atmosferice, aducând ploaia, furtunile și grindina. Școala Solomonărească (Solomonăria) e situată sub pământ sau într-o groapă adâncă, iar „cursurile” durează 7 ani de zile.

Uriașii sunt mari, voinici, înalți de opt stânjeni, cu pasul de un sfert de poștă, cu capul cât trei ocale domnești sau mare cât o baniță. Ei pot sta la taifas de la un munte la altul, fiind în stare să se apuce cu mâinile de toartele cerului. Uneori, sunt descriși ca ciclopi, cu un singur ochi în frunte și hrănindu-se cu carne de om.

Căpcăunii, sunt niște mutanți înspăimântători cu bot de câine.

Blajinii sunt oameni blânzi, calmi, care zîmbesc mereu, foarte credincioși și foarte buni la suflet.. Sunt înalți și par mult mai tineri decât sunt. Fața lor veșnic zâmbitoare are darul de a-i liniști pe oameni, pe care îi iubesc dar se roagă în permanență pentru sufletele lor, întrucât îi consideră păcătoși din fire. Blajinii se hrănesc doar cu fructe crude și cu miere.

Zmeii. Deși confundați cu balaurii, zmeii sunt foarte diferiți de aceștia, fiindcă sunt humanoizi, mai mari decât oamenii. Magicieni, zmeii sunt totuși muritori, dar dispun de forțe fizice supranaturale, cărora li se adaugă însușirea de a fi mutanți. Au cai și organizare statală, iar ca armă principală folosesc buzduganul.Caii lor au statură mare, uneori sunt chiar metalici. Zmeii poartă armuri de aur, argint și aramă, își manifestă prezența prin diverse fenomene meteorologice și sunt capabili de zbor.

Elementele naturii pot fi reale sau imaginare

Celălalt Tărâm este divizat în sectoare: unele mirifice, populate de zâne, altele cumplite, pline de făpturi înspăimântătoare. Contactul călătorului cu acel tărâm poate fi accidental sau voit. În acest caz, omul(de regulă Făt-Frumos) nu poate ajunge în Celălalt Tărâm decât cu ajutorul unui animal ori a unui monstru. Cealaltă zonă, Raiul nu este plasat în cer, ci într-un univers paralel și este văzut ca o grădină verde, în care nu se face niciodată noapte. Accesul spre acest loc, unde locuiesc Blajinii, se face prin intermediul Apei Sâmbetei.În general, cele două tărâmuri (al nostru și celălalt) sunt văzute ca două teritorii ce comunică între ele, iar accesul este asigurat numai celor aleși, de exemplu lui Făt-Frumos

Drumul. Făt-Frumos este pus în postura de a aleage între două variante absurde. Cel mai frecvent se întâlnește cu una dintre Sfinte, care-i spune: „Dacă o vei lua la stânga te vei căi, dacă o vei lua la dreapta iarăși te vei căi!”. S-ar spune că Făt-Frumos este plasat sub semnul fatalității, indiferent de ce fel de alegere ar face.

Animalele și păsările sunt în general fantastice.

Calul Năzdrăvan este un animal fabulos, înzestrat de regulă cu aripi. El are rolul de a transporta de pe acest tărâm în celălalt. Calul Năzdrăvan este un adjuvant, îl servește pe Făt-Frumos întotdeauna cu fidelitate și devotament.

Pasărea Măiastră aparține de fapt Celuilalt Tărâm. Ca regină a păsărilor, ea trăiește în izolare, arătându-se rareori în splendoarea penajului. Ea are o imensă putere magică și un scop justițiar.Cântecul ei se aude doar în singurătate, dar cine are privilegiul să-l asculte, întinerește spontan.

Cobe. Pasăre sau ființă care prevede nenorociri.

Striga este o pasăre vampir și este asimilată cu Strigoii

Strigoii sunt oameni morți, deveniți fantome care își părăsesc mormintele, de obicei noaptea.Toți strigoii sunt malefici și au ochi răi cu care pot deochea pe oricine. Li se atribuie și vampirismul. Puterea lor se neutralizează la sunetul buciumului, la cântatul cocoșului și sub acțiunea unor descântece speciale, mai ales în prezența usturoiului.

Vom completa secțiunea personajelor mitologice prin reliefarea atitudinii oamenilor simpli față de ele:ei au manifestat aleatoriu sentimente de teamă, de admirație, de respect și chiar și de venerație. Supranaturalul i-a impresionat profund secole de-a rândul și i-au dedicat anumite ritualuri:descântece, incantații, posturi, tradiții.

Dintre toți scriitorii noștri, cel mai valoros colecționar de basme din folclor a fost Ion Creangă, care crează o operă unitară în ceea ce privește conținutul și mijloacele artistice, opera formată din:

Povești pe care le putem considera nemuritoare:Punguța cu 2 bani, Soacra cu trei

nurori, Povestea porcului, Harap-Alb, Capra cu trei iezi, Danilă Prepeleac, Fata babei și fata moșneagului, Ivan Turbincă, Povestea unui om leneș, Făt Frumos fiul iepei etc.

Povestiri, cu un pronunțat caracter moralizator:Inul și cînepa, Cinci pâini, Moș Ion Roată și Unirea, Moș Ion Roată și Cuza-Vodă, Acul și barosul, Prostia omenească, etc.

Nuvela:MoșNichiforCoțcariul
Romanul:Amintiri din copilărie.

Pentru a concluziona și a-l încadra pe Creangă într-o „familie” de creatori, vom folosi citatul de mai jos:

„Genul proxim al operei lui Creangă este povestea populară românească în haina ei moldovenească…. Creangă face parte din aceeași familie cu povestitorii populari, de care totuși se distanțează peste așteptări: e fratele genial al acestora”.

Creangă a preluat de la poporul din care face parte concepția de viață, optimismul, umorul, râsul căci prin creația sa el „este profund implantat în etosul popular”, miezul apartenenței sale. „În acest genial scriitor popular trăiește conștiința unei mari culturi, la care participă și spre care se întoarce cu o admirație și încredere vrednice de orice umanist european.” La fel cum umaniștii Renașterii se adăpau la izvoarele culturii clasice, greacă și latină, tot așa Creangă recurge la „izvoarele milenare ale folclorului”, de unde extrage „după necesitățile creației sale, răspunsurile consacrate ale înțelepciunii populare”, geniul nefăcând decât să profite de asemenea filon generos. „Opera lui Creangă comunică din toate punctele de vedere cu valorile folclorului, etice și estetice”