Aspecte Privind Precedentul Judiciar în S.u.a., Canada și în Alte Sisteme de Drept Contemporane

Aspecte privind precedentul judiciar în S.U.A., Canada și în alte sisteme de drept contemporane

Lupu Raluca, Universitatea ”Spiru Haret”, Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanța

Rezumat

În sistemele de drept unde autoritatea precedentului este aceea de izvor de drept, hotărârile judecătorului au caracter obligatoriu nu doar pentru părțile vizate în speța dată, ci implică și un caracter de autoritate pentru judecătorii care vor examina în viitor cazuri identice sau foarte apropiate ca esență, astfel încât decizia ce urmează a fi luată în aceste cazuri să fie una fundamentată pe precedentul la care ne referim. În cazul sistemelor de drept care nu recunosc precedentului calitatea de izvor de drept, hotărârile judecătorești au autoritate de constrângere numai față de părțile în cauză.

Cuvinte-cheie precedent judiciar, common-law, sistem de drept.

S-a spus despre sistemul SUA că este forma de organizare politică cu cea mai mare stabilitate în timp [1, p. 33]. În SUA common-law-ul, adus de coloniștii englezi a suferit un proces de evoluție interesantă, adaptându-se structurii federale a SUA și modului de viață american, rezultând un sistem juridic diferit de cel original.

Dreptul Statelor Unite ale Americii este rezultatul transplantării dreptului englez pe continentul american. Structura izvoarelor, principalele instituții, chiar acel mod de a raționa ce caracterizează pe juriștii englezi, sunt asemănătoare. Izvoarele dreptului american astăzi sunt: legile constituționale, legile statutare, tratatele, regulamentele administrative și common-law (inclusiv case-law) [2, p. 481]. Deși fac parte din aceeași mare familie, cele două sisteme diferă sub anumite aspecte importante.

Deosebirile dintre ceea ce reprezintă sistemul izvoarelor de drept englez și izvoarele dreptului american se datorează, în primul rând, structurii federale a Statelor Unite, care imprimă dreptului acestora particularități însemnate. Deși sistemul izvoarelor de drept este asemănător, ponderea ocupată de fiecare din acestea în ansamblul sistemului se deosebește considerabil de cea din dreptul englez.

Dreptul american s-a desprins treptat de ,,common-law-ul” clasic și prezintă particularități care îl definesc ca un sistem juridic substanțial diferit de cel britanic. Influența sistemelor romaniste și îndeosebi a dreptului francez s-a făcut resimțită mult mai puternic decât asupra dreptului englez. Lousiana, fostă colonie franceză, de exemplu, a receptat dreptul francez.

Cel de-al X-lea amendament la Constituția S.U.A. adoptat in 1791, stabilește principiul competenței legislative a statelor membre ale federației. Organele federale nu au decât în mod excepțional competența de a legifera și numai în măsura în care se întemeiază pe un text din Constituție [3, amendamentul nr. X]. Or, aici este vorba despre principiul competenței legislative a statelor federale. Această regulă a fost însă interpretată foarte larg de curțile federale, care au acceptat un număr din ce în ce mai mare de situații în care autoritățile federale au fost recunoscute competente a legifera.

Curtea Suprema a Statelor Unite controlează prin intermediul unui recurs special, conformitatea cu Constituția a legilor emise de diferitele state membre ale Uniunii, având competența sa anuleze legile care sunt neconstituționale.

Constituționalismul american își are sursa în cel britanic. Sistemul de drept al coloniilor engleze din Lumea Nouă avea la bază common law-ul britanic și „Charta” fiecărei colonii, document al Coroanei Britanice care reprezenta actul de întemeiere al coloniei și prin care se recunoștea acesteia dreptul de a se organiza. Legislația coloniilor trebuia astfel să respecte limitările impuse de „Chartă”, în caz contrar, aceste reglementări puteau fi invalidate de către Curțile de Justiție ale Coloniilor sau de către Consiliul Privat al Regelui („Privy Council”) din Anglia, în cadrul procedurii numită „judicial review”.

Coloniile engleze din America de Nord nu au fost niciodată unificate și nu au avut legături juridice între ele. Când cele treisprezece colonii s-au proclamat independente, ele au devenit treisprezece state, trăind într-o federație, dar care și-au păstrat autonomia legislativă. Cea mai mare parte a coloniilor au fost la început „colonii proprietare”, Coroana britanică acordând unui proprietar terenuri în America cu dreptul de a le coloniza și guverna în numele regelui, contra unei plăți. În cadrul acestora „proprietarii” se bucurau de o adevărată autonomie juridică.

Progresul social și economic a făcut necesară receptarea unor instituții din ce în ce mai complexe din common-law. Acest progres a făcut să apară profesiunea de jurist. Dificultatea cea mai mare în calea receptării a fost lipsa marilor culegeri de jurisprudența britanică, fără de care common-law este de neaplicat.

Problema dreptului aplicabil în coloniile engleze s-a pus pentru prima dată în anul 1608, în legătură cu rezolvarea cazului Calvin [4]. S-a statuat cu acest prilej că dreptul englez urmează pe supușii britanici atunci când se stabilesc pe teritorii ,,ce n-au fost stăpânite până atunci de națiunile civilizate”. Aceasta însă numai în măsura în care normele ce ar fi aplicabile sunt potrivite cu condițiile de viață existente în aceste teritorii.

Perioada premergătoare revoluției americane de la 1775 a fost marcată de diverse bătălii legale între reprezentanții profesiunilor juridice, bătălii fundamentate în marea majoritate pe disputa principiilor common-law-ului. Semnatarii Declarației de Independență sunt în majoritate juriști, iar Constituția SUA [5] face uz de termeni juridici specifici dreptului englez [6].

Dobândirea independenței în 1776 a marcat momentul de naștere a dreptului american. Animozitatea ce se crease în relațiile cu fosta metropolă a ușurat mult pătrunderea unor concepții și a unei mentalități juridice inspirate din dreptul francez și din cel german.

Regulile de common-law și equity au fost în general acceptate ca atare, însă cele de statute-law, reprezentând legea scrisă a fostei metropole, au fost respinse. A apărut în schimb o legislație a noului stat, menită să o înlocuiască pe cea engleză. Structura federală a Statelor Unite a impus însă de la început o particularitate noului sistem juridic. Legislației statelor din cuprinsul federației li se va adăuga legislația uniunii. Puterea judecătorească se extinde la toate cazurile în drept și în echitate, rezultate sub incidența Constituției, a legilor Statelor Unite și tratatelor încheiate sau care vor fi încheiate sub autoritatea lor; la toate cazurile privind ambasadorii, alți funcționari publici și consuli; la toate cazurile privind amiralitatea și jurisdicția maritimă; la toate diferendele la care vor fi parte Statele Unite; la diferendele dintre două sau mai multe state, dintre un stat și cetățenii altui stat, dintre cetățenii diferitelor state, dintre cetățenii aceluiași stat, care revendică pământuri în baza concesiunii altor state, și dintre un stat sau cetățenii acestuia și state, cetățeni sau supuși străini [Constituția S.U.A. art. III, secț. II].

De remarcat locul deosebit de însemnat pe care îl ocupă legea în sistemul izvoarelor dreptului. Deși dreptul american rămâne un drept al precedentelor, deși, datorită esenței unui astfel de sistem juridic, common-law și equity rămân, teoretic cel puțin, izvoarele principale, nu putem să nu constatăm prevalența cantitativă a actelor normative în raport cu situația din sistemul englez.

La 1830 doi renumiți judecători James Kent din New York și Joseph Story din Massachusetts au adus comentarii importante legate de common-law și equity, accentuând necesitatea siguranței și securității juridice dar și a securității dreptului de proprietate. Toate acestea erau făcute în contextul dominării dreptului englez, excepție făcând statul Louisiana, care recepționase dreptul francez.

Structura federală a statului își pune amprenta asupra common-law-ului în sens restrâns. Juriștii americani discută de timp îndelungat dacă există sau nu un common-law al Statelor Unite sau nu se poate vorbi decât despre un common-law specific fiecărui stat. Există o amplă dispută jurisprudențială și doctrinară apărută în jurul acestei probleme. Într-o speță celebră, Eric v. Railroad Company din 1938, Curtea Supremă a Statelor Unite s-a pronunțat în sensul că nu există un common-law federal, ci doar un common-law specific fiecărui stat. Se remarcă astfel faptul că statele care alcătuiesc federația S.U.A. au elemente specifice și se aplică practica suprapunerii jurisdicțiilor statale cu cele federale.

Specific dreptului american este și faptul că acesta, spre deosebire de dreptul englez, cunoaște și posibilitatea revirimentului de jurisprudență. Curtea Supremă a Statelor Unite și curțile supreme ale statelor nu sunt ținute să-și respecte propriile decizii, putându-se deci pronunța, în alte spețe, în chip diferit.

Un alt element specific sistemului juridic american este reprezentat de faptul că în Statele Unite, common-law și equity formează obiectul unor sistematizări și culegeri, fără consultarea cărora dreptul american nu poate fi înțeles. O culegere vastă, importantă, de jurisprudență sistematizată, publicată în 19 volume în decursul anilor, este Restatement of the Law, care nu este un document oficial, ci este elaborat de o organizație privată – American Law Institute. Forța sa constă nu în învestirea oficială, ci în autoritatea științifică de care se bucură [7, p. 104].

Un loc proeminent în cadrul dreptului legislativ este ocupat de constituție. Dacă Anglia nu are nici astăzi o constituție scrisă, în Statele Unite constituția adoptată în anul 1787 și intrată în vigoare în 1789, modificată sau completată printr-un număr de amendamente, dar niciodată înlocuită complet – este privită, incontestabil, ca un act fundamental. Constituția a sintetizat cele mai elementare, și fundamentale, reguli de guvernare: principiul separației puterilor în stat, principiul suveranității națiunii (actul de guvernare se legitimează prin faptul că reprezintă voința națiunii și nu provine de la conducător), principiul reprezentării. Actele normative sunt publicate în culegerile specializate, dintre care cele mai însemnate sunt Status at Large și Session Laws. Cel mai cunoscut cod este United States Code Annoted. Tehnica sa diferă însă substanțial de cea a codificărilor napoleoniene, deoarece în cuprinsul său legile sunt clasificate alfabetic. Această culegere cuprinde numai actele normative, lăsând de o parte regulile degajate pe cale jurisprudențială [8, p. 676].

Asemănătoare codurilor de pe continentul european sunt cele adoptate de unele state. Mai pot fi menționate legile adoptate în materie administrativă, fiscală etc., în toate statele SUA, care, prin numărul lor însemnat, fac ca raportul cantitativ dintre jurisprudență și actul normativ să fie echilibrat.

Elementul fundamental ce leagă sistemul de drept englez de cel american este common-law-ul, totuși așa cum am putut deja vedea există un șir de diferențe rezultate în evoluția timpului. Diferențele rezumate între sistemul anglo-saxon și cel american constau în: existența unei Constituții scrise și a unei legislații scrise (de nivel federal sau statal) destul de consistente și care azi prevalează asupra dreptului nescris – statutory law; existența unui sistem legislativ dual – consecință a federalismului – “Puterile care nu sunt delegate Statelor Unite prin Constituție sau care nu sunt refuzate de aceasta statelor sunt păstrate de state sau de popor” (Amendamentul 10 din 1791 din Constituția SUA); competența legislativă a statelor, regula fiind că dreptul statelor reglementează relațiile privind familia, contractele, succesiunile, delictele etc.;competența legislativă a federației – dreptul federal – competență stabilită în mod expres – întregul sistem de drept se integrează de fapt în sistemul constituțional organizat astfel încât să funcționeze ca un sistem de “checks and balances” (limitări și echilibrări).

Legea, în sens larg (dreptul scris, codificat, statutory law) a devenit principalul izvor de drept, sub rezerva aplicării și interpretării sale de către jurisprudență și a conformității sale cu Constituția. O lege nu devine cu adevărat drept decât atunci când ea a fost interpretată prima oară de instanțele judecătorești. Ea poate însă modifica jurisprudența existentă, în timp ce o hotărâre judecătorească nu poate modifica o lege existentă [9, p. 18].

Dezvoltarea fără precedent a dreptului scris într-un sistem de tip common law, cum este cel american, a fost posibilă și datorită faptului că a apărut nevoia de a reglementa relații sociale noi, în special din domeniul social-economic, ca urmare atât a industrializării societății, dar și al luptei pentru recunoașterea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului [10, p. 59].

Evoluția rolului și statutul precedentului judiciar este strâns legată de evoluția rolului puterii judecătorești. În privința puterii judecătorești sunt predominante două teorii: judecătorul doar aplică legea – conform căreia judecătorii nu fac decât să execute și să aplice legea la cazuri concrete și judecătorul creează dreptul – conform căreia, în soluționarea conflictelor juridice, atunci când mai multe norme își găsesc aplicarea, iar ele sunt în contradicție și judecătorul are de aplicat o normă ambiguă dispusă la diverse interpretări, acesta va face în mod necesar o alegere sau va crea o soluție [11, p. 70-71]. Regula precedentului judiciar face trimitere la obligația judecătorului de a se raporta la precedente, adică la hotărâri judecătorești anterioare.

Doctrina stare decisis este confruntată în justiția americană actuală cu lipsa de uniformitate în aplicare, datorită naturii configurației statale. Acest fapt duce deseori la subminarea autorității precedentului, un exemplu fiind procedura de exequatur (procedura de recunoaștere și punere în aplicare a unei hotărâri judecătorești străine).

În SUA, hotărârile judecătorești au 2 funcții [12, p. 25]: de a da o soluție definitivă într-un litigiu – în virtutea principiului autorității de lucru judecat, o cauză nu poate fi rejudecată dacă s-a pronunțat o hotărâre definitivă și dacă toate căile de atac sunt epuizate și de a servi drept precedent, conturându-se astfel o practică unitară (cu excepția situației în care intervine o schimbare de practică).

Pentru ca o hotărâre judecătorească să devină precedent, trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să “fie bine gândită” (să fie rezultatul unui proces rațional și să fie argumentată logic); să se refere la o problemă de drept (și nu la o situație de fapt).

În SUA, aplicarea precedentului judiciar a avut mai puț puțin impact decât în Marea Britanie, fiind aplicat într-un sistem mai maleabil în care nici instanța supremă și nici instanțele inferioare nu sunt ținute de propria jurisprudență [13, p. 33].

În ce privește instituția precedentului judiciar în sistemul de drept canadian, trebuie menționat următorul aspect: Canada este o federație cu un sistem de guvernare parlamentar. Canada a moștenit două sisteme de drept: anglo-saxon de la britanici și civil de la francezi. La începutul secolului XI coastele răsăritene ale Canadei au fost vizitate, de normanzi, iar apoi de mai multe expediții franceze, cea mai importantă fiind aceea a lui Jacques Cartier, care a reprezentat începutul unei prezențe franceze numeroase în această parte a Americii. Trebuie menționată și expediția englezului John Cabot, ambele țări disputându-și influența asupra teritoriului Canadei de azi. Aceste dispute au culminat cu două conflicte militare, soluționate în favoarea Angliei [14, p. 278].

Influența britanică devine, cu timpul, preponderentă asupra teritoriului întregii Canade, iar prin Tratatul de la Paris din 1763 Franța cedează Marii Britanii toate posesiunile sale din Canada. Cu toate acestea, disputele dintre canadienii de limbă franceză si cei de limbă engleză vor continua de-a lungul secolelor. Prin ”Quebec Act” [15] (1774) britanicii au recunoscut coloniștilor de origine franceză libertatea credinței și respectarea structurilor lor constituționale.

În 1791 ”Actul Constituțional” împărțea Canada între o zonă colonială britanică (”Canada de sus” sau ”superioară”, însumând cea mai mare parte din provincia Ontario), și zona franceză (”Canada de jos” sau ”inferioară”), reprezentând Quebecul de astăzi și zona Newfoundland [16, p. 52]. ”Canada de jos” a păstrat dreptul civil în vreme ce ”Canada de sus” a adoptat sistemul common-law.

”Actul unirii” din 1840 consfințește unirea Canadei inferioare cu Canada superioară, iar ”Actul Americii de Nord britanice”, din 1 iulie 1867, instituie Confederația Canadiană, cu statut de dominion, la care participă provinciile Ontario, Quebec, Noua Scoție si New Brunswick. Confederația Canadiană dispune de un Senat, o Cameră a Comunelor și un Guvern unic. Teritoriul Canadei cunoaște extensiuni succesive prin intrarea în Confederație a provinciilor Manitoba (1870), Columbia britanică (1871), Insulele Prințului Edward (1873), Alberta (1905), Saskatchewan (1905) și Newfoundland (1949).

”Actul Constituțional” din 1867, anterior denumit ”Actul Americii de Nord britanice”, a asigurat o constituție similară, în principiu, celei din Regatul Unit dar a împărțit puterea legislativă între departamentul federal și cel provincial al guvernului. Sunt trei ramuri ale guvernării: executivă, legislativă și judecătorească. Puterea executivă este deținută de Regină, dar este exercitată doar la sfatul Cabinetului, alcătuit din Prim ministru și miniștrii care răspund la rândul lor în fața Parlamentului. Ramura legislativă a guvernării este Parlamentul, alcătuit din Camera Comunelor care este aleasă și un Senat numit.

A treia ramură a guvernării, cea judecătorească, este alcătuită din judecători federali și provinciali numiți, al căror rol este să interpreteze și să aplice legea și Constituția și să asigure hotărâri imparțiale pentru disputele dintre indivizi, dintre stat și un cetățean și dintre diferitele ramuri ale guvernului din cadrul statului.

Organizarea sistemului judiciar canadian este prevăzută de constituție și în special de Actul Consituțional din 1867. Administrarea justiției în Canada este responsabilitatea atât a guvernului federal cât și a guvernelor provinciilor. Secțiunea 101 a Actului Constituțional stipulează faptul că Parlamentul Canadei poate ”să asigure organizarea și funcționarea unei Curți Generale de Apel pentru Canada și stabilirea oricărei alte curți în vederea bunei administrări a legilor Canadei.”

Guvernul federal a invocat această prevedere pentru a crea Curtea Supremă a Canadei ca și Curtea Federală de Apel, Curtea Federală și Curtea pentru Impozite a Canadei și pentru a numi judecători la aceste curți.

Autoritatea exercitată asupra curților superioare din fiecare provincie este împărțită între guvernul federal și provincial; provinciile au jurisdicție asupra constituirii, organizării și funcționării acestor curți, în timp ce guvernul federal are autoritatea de a numi judecătorii.

Codul Civil al Canadei de jos, inspirat de Codul lui Napoleon din 1804 a intrat în vigoare în 1866. Codul Civil al Québec-ului a fost revizuit complet în 2003.

Izvoarele de drept în Canada sunt legislația, jurisprudența (precedentul judiciar), legea civilă.

Legislația este adoptată la nivelul fiecărui departament al guvernului în Canada – federal, al provinciilor și teritoriilor, orașelor și altor autorități municipale – și formează un corp de legi important. Reprezentanții aleși prezintă și dezbat propuneri legislative care tratează probleme din cadrul jurisdicției lor. Guvernul federal este responsabil de dreptul penal, astfel Parlamentul aduce modificări Codului Penal. Provinciile și teritoriile creează legi pentru a reglementa activitatea publică din jurisdicția provincială, incluzând probleme precum traficul pe autostrăzi, educația și folosirea resurselor naturale. Autoritățile municipale adoptă decizii și ordonanțe care se ocupă de problemele locale. Indiferent de sursă, această legislație formează un corp de legi scrise care guvernează viața și munca în Canada.

Jurisprudența (precedentul judiciar) este un corp vast de legi pe care le creează judecătorii de la caz la caz, când pronunță decizii și determină sensul precis al unei legi sau al unui regulament. Judecătorii revizuiesc deciziile altor judecători în căutarea principiilor legale care pot fi aplicate spețelor ce le sunt deduse spre judecare. Ei pot adăuga raționamente personale legate de faptele ce le sunt prezentate întrucât jurisprudența crește și evoluează. Judecătorii sunt obligați să urmeze un precedent stabilit de o instanță superioară din jurisdicția lor, în baza principiului stare decisis. Jurisprudența și legislația se împletesc. Interpretările date de judecători legislației devin parte a jurisprudenței și legiuitorii deseori adoptă legi care includ sau perfecționează principiile jurisprudenței.

Legea civilă în provincia Quebec este un sistem codificat în cadrul căruia judecătorii aplică cu precădere principiile legale stabilite în Codul Civil al Quebec-ului și un corp de legi. Judecătorii apelează la precedente doar ca sursă secundară pentru a-i ajuta în interpretarea și aplicarea acestor principii legale la un caz particular.

Astăzi, sistemul anglo-saxon este aplicat în majoritatea țărilor care au fost dominate sau înființate de britanici și în toate provinciile Canadei cu excepția Québec-ului, unde întâlnim un sistem mixt, derivat atât din tradiția sistemului de drept continental cât și din cea a sistemului de common-law. Egiptul este un alt exemplu de sistem de drept mixt derivat parțial din tradiția sistemului de drept continental și parțial din tradițiile juridice religioase sau musulmane.

În sistemele filosofico-religioase (dreptul musulman și dreptul hindus), caracterizate de o puternică influență religioasă, principalul izvor de drept este doctrina, jurisprudența fiind reprezentată de Idjithad – una din cele patru Cărți, alături de Coran, Sunna și Idjima- care asigură normativitatea în țările în care se aplică aceste sisteme. Spre exemplu în Iran, toți participanții la viața socială în raporturile lor sunt obligați să se conducă după principiul: ”Credincioșii, femei și bărbați, se protejează în mod reciproc, se bucură de bine și iartă răul” [9:71]). Principalul izvor de drept este considerat Coranul.

În ceea ce privește sistemul judiciar este fundamentat pe Justiția Islamică care este operată exclusiv de judecători care au cunoștințe aprofundate ale Islamului. Acest sistem este declarat liber de orice relație nesănătoasă, fiind bazat pe versul Coranic: ”Când judeci oamenii, judecă-i cu justețe” [4:58].

Dreptul hindus poartă amprentele sistemului de common-law din care s-a desprins, dar în India nu se mai face distincția între common-law, statutory law și equity. Acestuia îi revine totuși un loc aparte în tipologia juridică, având la baza religia hindusă, care nu se fundamentează pe texte sacre unice, precum Biblia sau Coranul, ci pe mai multe texte sacre, care plasează în centrul lor individul organizat în clase (caste), în consecință acest sistem de drept se diferențiază net de alte sisteme de inspirație religioasă, cum este de exemplu sistemul de drept musulman.

Spiritul care animă sistemele de drept tradițional (dreptul chinez și japonez) este ideea de armonie, de pace dobândită pe cale pașnică, apelul la justiție fiind soluția extremă. Domină cultul medierii, al concilierii care au menirea de a stinge conflictul înainte ca acesta să aibă caracter litigios și să fie dedus judecății. Tradiția urmărește astfel asigurarea ordinii fără intervenția justiției. În acest context, este lesne de înțeles că jurisprudența nu are valoare de izvor de drept în aceste sisteme.

Sistemul juridic mixt din Israel prezintă un grad de influențe multiple rar întâlnit. Este un sistem extrem de eterogen în cadrul căruia legiferări existente în lumi diferite se regăsesc în același cod, un sistem care încă reflectă evenimentele politice și istorice care au condus la independența Israelului în data de 15 mai 1948. Odată cu independența, în 1948 Israelul a votat Ordonanța Legii și Administrației care a stipulat faptul că legile predominante în țară anterior statalității vor rămâne în vigoare atâta timp cât nu contrazic principiile cuprinse în Declarația de Independență a Statului Israel și nu vin în conflict cu alte legi adoptate de legislativ (Knesset).

Astfel, elemente ale legislației otomane, britanice și religioase israeliene care nu au nici o legătură, nici o afinitate continuă să coexiste ca norme juridice pozitive. Totuși, caracteristica principală a sistemului juridic, care este încă în proces de dezvoltare, este corpul mare de drept statutar și jurisprudență care a evoluat din 1948. Abordarea generală urmează conceptul vestic al statului de drept, a cărui dezvoltare este încredințată legislativului (Knesset) democratic ales și puterii judecătorești independente.

Precedentul judiciar constituie un izvor al legii israeliene, fiind limpede faptul că poziția common-law-ului domină în Israel și că stare decisis este parte a legii din Israel atât în privința deciziilor Curții Supreme care obligă instanțele ierarhic inferioare cât și în privința obligativității propriilor decizii pentru Curtea Supremă. Concepția de bază a legii israeliene este aceea că judecătorul are un rol central, formator și creator în elaborarea legii.

Izvoarele de drept ocupă un loc deosebit în sistemele juridice naționale, contribuind la fortificarea legislației într-un stat de drept. Eficacitatea izvoarelor în procesul de creare a dreptului depinde, în mare măsură, de nivelul reprezentărilor teoretice despre ele. Astfel, știința juridică este chemată să îmbunătățească condițiile de existență ale lor, iar practica de aplicare a normelor juridice, la rândul ei, să realizeze propunerile oamenilor de știință în domeniu în scopul creării unui sistem dinamic de funcționare efectivă a izvoarelor de drept.

Referințe bibliografice

Alexandru R. Sisteme politice contemporane. Forme de guvernare în 29 de state. București: Editura C.H. Beck, 2010. 200 p.

Berman H.J. Law and Revolution II: The Impact of the Protestant Reformations on the Western Legal Tradition, Harvard University Press, 2009, 544 p.

Constituția Statelor Unite ale Americii

http://jfk.hood.edu/Collection/Civil%20Actions%20Procedures- Subjects/Equity/Equity%2004a.pdf

http://www.constitution.org/coke/Calvins_Case-7_Coke_Report_1a_77_ER_377.html

http://constitutionus.com

Blackstone William, Commentaries on the Laws of England, Volume 1: A Facsimile of the First Edition of 1765-1769, University Chicago Press, 1979, 473 p.

Kairys D. The Politics of Law: A progressive Critique. Basic Books, 1998. 270 p.

Deysine A. Justiția în Statele Unite ale Americii. București: Rosetti, 2002. 152 p.

Peter Goodrich. Reading the Law. Oxford, Blackwell, 1986. 170 p. cf. Carl F. Stychin. Legal Method: Text and Materials. London: Sweet / Maxwell, 1999. 322 p.

Maria Jose Falcon y Tella. Case Law in Roman. Anglosaxon and Continental Law. Martinus Nijhoff Publishers. Koninklijke Brill nv. Leiden. The Netherlands, 2011 235 p.

Idem 9

Andrew H. Hershey, Justice and Bureaucracy: The English Royal Writ and „1256”. The English Historical Review. vol. 113, 1998. 980 p.

Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G. Drept constituțional comparat. Vol. 2. București: Lumina Lex, 2007. 850 p.

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/128386/common-law/40242/The-development-of-common-law-in-the-United-States-and-other-jurisdictions

Idem 14

Constituția Iranului