. Aspecte Privind Ordinea Economica Mondiala
CUPRINS
Capitolul I
Situația mondială contemporană. Tendințe generale
1.1. Modernizarea și revoluția tehnologico-informațională – factori determinanți în raportul de forțe pe plan mondial
Modernizarea acoperă secole de difuziune a civilizației. Stâlpii vechii modernități sunt zdruncinați unul câte unul: orizontul închis pentru economie și politică a statelor naționale, raționalitatea scientistă, abstractizarea individului și a relațiilor sociale în defavoarea căldurii degajată de afinitatea culturală, etnocentrismul vestic, atitudine dominantă (și rapace) față de natură, generarea de arme și războaie, ierarhie verticală și hegemonie pe plan mondial. În fața acestui tablou al modernității, primitiviștii sucombă la nostalgia epocii de aur a premodernismului, tradiționaliștii se uită la virtuțile unei epoci mai apropiate și se opun schimbării, iar postmoderniștii șterg cu buretele totul în favoarea unui mozaic de trăiri subiective.
La o examinare mai atentă observăm că acest tip de modernitate atacat pe șapte planuri, de fapt nu mai există și că este modificat până la a nu mai fi recunoscut. Nu postmodernitatea – în ciuda meritelor ei în limitele domeniului culturilor – este alternativa, ci însăși modernitatea nouă, ale cărei trăsături sunt pe cale de explicitare și care este la lucru, făcând opera de globalizare a lumii. Dintre toate numele ce sunt propuse acestei noi etape a modernității sub semnul căreia stăm (târzie, înaltă, nouă, post sau super industrială), cel mai apropiat pare a fi cel care subliniază vocația globalității: geomodernitatea.
Revoluția informatică extinsă la alte planuri (prima revoluție globală) constituie un prag al intrării modernității într-o fază nouă, care după depășirea unui interval de tranziție capătă conturul și coerența unei paradigme ce poate deveni emblematică pentru secolul XXI: geomodernitatea.
Primul motor al globalizării este inovația tehnologică. El cuprinde mai ales tehnologia de informare și comunicare. Aceasta are un asemenea impact asupra mobilității și comunicării, încât „revoluția tehnologică“ implică și „o revoluție socială“ și o avansare clară de la capitalismul industrial către o concepție (și o realitate) postindustrială a relațiilor economice. Alvin Toffler l-a denumit “Al treilea val“.
Evoluțiile spectaculoase în planul dezvoltării tehnologice în sfera informaticii și telecomunicațiilor din ultimul deceniu au contribuit, printr-o adevărată „revoluție a informațiilor“ pe care au declanșat-o, într-o măsură covârșitoare la globalizarea vieții economice internaționale contemporane. Prin însăși natura lor, noile tehnologii din sfera largă a comunicațiilor au o dimensiune globală, ele nu recunosc și nu respectă granițele naționale. Creșterea fără precedent a vitezei de transmitere a informațiilor, diversificarea mijloacelor de transmitere a informațiilor și sporirea fiabilității acestora sub impactul noilor tehnologii conduc necontenit la sporirea „vizibilității transfrontiere“ a evenimentelor naționale. Acestea determină ca un eveniment dintr-o țară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei țări. Evenimente, subiecte și probleme nu mai pot fi menținute în interiorul granițelor unei țări sau regiuni; dacă sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale și probleme globale. Astfel, de exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobîl a devenit o problemă globală, așa cum distrugerea pădurilor din America Latină constituie o preocupare globală, sau cum deteriorarea mediului înconjurător, în general, a devenit un subiect global. Evenimentele mai recente legate de războiul din Golf, din 1991, au constituit un alt indiciu plin de semnificații pentru relevanța noilor tehnologii din sfera informaticii și telecomunicațiilor pentru procesul de globalizare a vieții internaționale, sub aspectul potențialului, vizibilității, flexibilității și mobilității sporite pe care le prefigurează aceste tehnologii.
Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii și a telecomunicațiilor, dispune de două caracteristici remarcabile: convergență a serviciilor, ceea ce înseamnă că orice serviciu și respectiv toate serviciile pot fi furnizate prin același mijloc de înmagazinare și transmisie; conectabilitate și interoperabilitate, ceea ce înseamnă că utilizatori multipli – fie persoane reale, fie dispozitive – pot prelucra și utiliza resursele prin intermediul rețelelor. Practic, toate informațiile sunt transmise pe căi de înaltă definiție și standardizare, alcătuind ceea ce, în literatura de specialitate, au fost desemnate drept „primele autostrăzi electronice ale lumii“.
Fenomenul creșterii explozive a telecomunicațiilor și al globalizării rețelelor de telecomunicații s-a impus tot mai mult atenției analiștilor scenei vieții economice internaționale a zilelor noastre, atât în virtutea efectelor de mare anvergură pe care le antrenează asupra celor mai diverse sfere ale vieții economice contemporane, și care se conturează deja cu deosebită pregnanță putând fi, ca atare, relativ ușor comensurate, cât și, mai ales, în virtutea implicațiilor pe termen lung, a căror amploare reală la ora actuală nu poate fi încă pe deplin sesizată, poate cel mult intuită.
Procesele tehnologice deosebit de rapide înregistrate în anii '80 în sfera informaticii și a telecomunicațiilor, asociate cu mutațiile petrecute în configurația piețelor internaționale, cu globalizarea vieții de afaceri sub incidența activităților marilor corporații transnaționale, ca și cu tendințele de privatizare și de de reglementare a pieței telecomunicațiilor (în mod tradițional, sever reglementată prin politici guvernamentale) au determinat modificări radicale în configurația telecomunicațiilor. Aplicarea noilor tehnologii în acest domeniu – tehnica de calcul, rețelele de cabluri din fibre optice etc. – au contribuit în mod substanțial la creșterea vitezei și fiabilității telecomunicațiilor, concomitent cu expansiunea globală a rețelelor.
1.2. Globalizarea – fenomenul contemporan care a cucerit lumea
Pentru unii, globalizarea este identificată cu „americanizarea“, alții asociază termenul cu creșterea importanței pieței mondiale, în timp ce o a treia categorie utilizează conceptul pentru descrierea unei realități ideologice – globalizarea ca victorie a economiei de piață. Pentru cea mai mare parte a autorilor, conceptul dezbătut induce complexitate datorită rațiunilor subiacente atât de natură politică, cât și economică și socioculturală. De obicei, globalizarea este asociată cu implicațiile sale. Ea este văzută nu ca un proces ireversibil, ci mai curând în perspectiva sa dinamică.
Una dintre cele mai uzitate definiții ale conceptului de globalizare este următoarea: „Globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și socioculturală. Rețelele de relații și dependențele dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale. Această posibilitate de extindere a relațiilor pe plan internațional implică o serie de termeni, rezistență, acțiuni și reacțiuni.
În această definiție sunt cuprinse atât aspectele obiective, cât și cele subiective pe care le implică acest concept. Pe de o parte, „geografia“ pierde din relevanță datorită noilor tehnologii, noilor strategii ale actorilor economici, precum și politicilor acestora, atât de ordin național, cât și internațional. Pe de altă parte, globalizarea devine din ce în ce mai puternică datorită faptului că oamenii au început să simtă tot mai clar noile oportunități deschise de utilizarea tehnologiilor noi, precum și de punerea în practică a noilor strategii și politici.
Atunci când se acționează în concordanță cu dinamica globalizării are loc exact crearea procesului de globalizare.
În același timp, temerile și reacțiile cauzate de dezvoltarea procesului sunt, de asemenea, realități simțite de indivizi, în această definiție se poate observa reducerea importanței distanței geografice, însă nu și dispariția acesteia. Distanțele se reduc, însă nu dispar. Prin urmare, relațiile la nivel internațional sunt mai ușor de stabilit și oamenii, mărfurile și simbolurile sunt eliberate de contextul geografic, într-un sistem global acestea se mișcă liber la nivel planetar, devenind din ce în ce mai clară ideea că indivizii și societățile sunt tot mai puțin protejați de granițe.
În definiție este cuprinsă, de asemenea, și ideea creșterii posibilității de extindere a rețelelor la nivel global. Aspectul potențialității rezidă în rolul pe care realitățile de ordin sociocultural le au în determinarea „logicii globalizării“. O cultură puternic orientată spre conservatorism și izolare, regimurile politice dictatoriale, existența unei ordini mondiale puternic fragmentată, o regionalizare cu caracter defensiv etc. pot schimba evoluția globalizării în mod semnificativ.
Globalizarea are trei cauze principale: tehnologică, politică și economică. Ele au declanșat un proces în care distanța geografică a devenit un factor neesențial în stabilirea și susținerea legăturilor transfrontaliere, a relațiilor economice, politice și socioculturale internaționale pe care le numim globalizare. Oamenii au devenit conștienți de acest lucru. De aici, toate rețelele, relațiile și dependențele interumane și statale au devenit virtual mondiale. Această internaționalizare potențială a relațiilor și dependențelor cauzează deficite pe plan democratic, ecologic, social și al securității și produce efecte cum ar fi schimbarea atitudinilor și deficiențe administrative. Globalizarea nu este un fenomen în totalitate negativ. Ea este un factor de integrare a omului în comunitatea mondială și oferă spațiu de desfășurare noilor sisteme de guvernabilitate globală și unei societăți civile globale.
Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaționalizarea producției, noua diviziune internațională a muncii, noile mișcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum și internaționalizarea statului, făcând din state agenții ale lumii globalizate.
Globalizarea oferă oportunități extinse pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar se manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Unele țări devin din ce în ce mai integrate în economia mondială, cu o viteză mult mai mare decât altele. Țările care au reușit să devină parte a sistemului unic global pe cale să se contureze se bucură de creșteri economice mult mai însemnate și de o reducere mult mai importantă a sărăciei. Politicile de orientare spre integrarea globală au indus un dinamism ridicat și chiar prosperitate pentru multe dintre țările din Asia de Est, convertind regiunea de la una dintre cele mai sărace cu 40 de ani în urmă spre una din acele zone cu cel mai ridicat potențial de dezvoltare. Și, pe măsura creșterii standardelor, democrația și problemele economice (cum ar fi mediul înconjurător și standardele de muncă) au intrat pe un trend de creștere calitativă tot mai evident.
Pe de altă parte, trebuie precizat și faptul că în anii 1970 și 1980, când multe țări din America Latină și Africa au urmat politici de orientare spre interior, dezvoltarea economică a acestora a stagnat sau s-a canalizat pe un trend descrescător și s-au înregistrat creșteri impresionante ale sărăciei cu valori ridicate ale inflației, în multe cazuri, mai ales în Africa, dezvoltările înregistrate la nivelul țărilor celor mai bogate au determinat agravarea problemelor țărilor mai sărace. Pe măsură ce aceste regiuni și-au schimbat politicile, veniturile au început să crească. În momentul de față au loc mari transformări pe această direcție, încurajarea trendului este cel mai bun curs pentru promovarea creșterii economice, dezvoltare și reducerea sărăciei. Totuși, crizele înregistrate de piețele emergente în anii 1990 au demonstrat că oportunitățile asociate procesului de globalizare presupun șe procesului de globalizare presupun și riscuri – riscuri provenite din mișcările volatile de capital, la care se adaugă riscurile de ordin social, economic și de degradarea mediului înconjurător care sunt determinate de accentuarea sărăciei. Așadar, globalizarea este o realitate, probabil ireversibilă și orice țară care-și pregătește temeinic viitorul se vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul „mediu“ al globalizării înseamnă nu numai o șansă pierdută, ci și riscul de a pierde poziții și segmente de piață deja dobândite.
În concluzie, globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând, la rândul lor, o soluționare mai curând globală decât națională.
1.2.1. Globalizare și regionalizare sau stat național? – dilema noului secol
Globalizarea și naționalismul, două fenomene care ar putea determina importante schimbări de frontieră în secolul XXI.
Se spune adesea că mondializarea și internetul sunt pe cale de a crea o lume fără granițe, unitară din punct de vedere cultural. Dacă privim însă lucrurile mai îndeaproape, vom constata două tendințe: pe de o parte, multilateralitatea și globalizarea, iar pe de alta naționalism și identitate. Lumea noastră se schimbă.
Suntem în anul 2004. în lume există 195 de state ale căror frontiere sunt vizibile pe hartă. Frontiera este instituția politică de bază a unui stat. Fără frontiere nu poate exista o viață economică, socială și politică organizată juridic. O națiune poate exista fără stat, ca palestinienii, tibetanii ori kurzii, dar un stat nu poate exista fără frontiere. Ele constituie prima pavăză teritorială, sanctuarul, expresia geografică a unei recunoașteri politice mai mult ori mai puțin durabile.
În 1890 existau 46 de state suverane. Restul teritoriilor se aflau sub dominație colonială, în secolul al XX-lea au apărut multe frontiere noi, datorită a doi factori principali. Primul a fost ideea dreptului națiunilor de a dispune de ele însele, ceea ce a dus la revendicarea popoarelor de a avea un stat național și chiar naționalism. Al doilea factor l-a constituit destrămarea imperiilor: Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Britanic și Imperiul Sovietic. Acum, în secolul al XXI-lea, asistăm la o tendință ce pare că merge în sens invers. Multe dintre cele 195 de state, sub efectul liberalizării schimburilor și al deschiderii piețelor, s-au integrat tot mai mult din punct de vedere economic, în fiecare zi, 1.500 miliarde de dolari sunt vehiculați în toată lumea, pe piețele de schimb. Totodată, întreprinderile fuzionează fără a ține seama de granițe: Firma germană „DAIMLER“ cu firma americană „CHRYSLER“, firma franceză „RHONE-POULENC“ cu firma germană „HOECHST“, „DEUTSCHE BANK“ cu „BANKERS TRUST“.
Pe de altă parte, unele state se regrupează, formând zone de integrare economică: Uniunea în Europa, NAFTA în America de Nord, MERCOSUR în America de Sud și ASEAN în Asia de Sud-Est. Pe scurt, granițele comerciale sunt resorbite încetul cu încetul, iar această nouă lume economică contribuie la modificarea statutului frontierelor politice.
Uniunea Europeană este un fel de model geopolitic. Ea a creat progresiv piața unică, în care mărfurile, serviciile, capitalurile și persoanele se deplasează liber. Țările membre ale U.E., aplicând în principiu Convenția de la Schengen, au suprimat orice control la granițele lor interne. Se constată însă că instituția care este frontiera se menține în Europa, ba chiar se întărește. În fapt, de-a lungul acestor granițe se fac, în continuare, controale. Totodată, statele care fac parte din spațiul Schengen își păstrează dreptul de a reveni la controlul granițelor, dacă consideră necesar. Volumul comerțului rămâne mult mai important în interiorul țărilor membre ale UE, decât între ele. Apropierea, obișnuința, dar și diferențele culturale ori lingvistice continuă să aibă rolul lor, ceea ce ar putea dovedi că frontierele există, în continuare, chiar dacă ele au fost abolite administrativ, chiar fizic, nemaifiind în principiu o piedică în calea comerțului.
Fenomenul este logic: flexibilitatea frontierelor în interiorul UE a impus un transfer al funcțiilor acestora spre granițele externe ale organizației.
Așadar, pe de o parte, avem o flexibilitate a frontierelor interne ale UE, iar pe de alta, o întărire a celor externe, dar în nici un caz nu poate fi vorba de sfârșitul frontierelor sau statelor. Tocmai în cadrul unei astfel de Europe, aceste națiuni își pot realiza aspirațiile spre o identitate mai pronunțată, în condițiile abolirii granițelor interne ale Europei, am putea vedea apărând noi state europene. Globalizarea regională și mondializarea nu le interzic europenilor să strângă legăturile în cadrul unor entități mai mici, mai accesibile, mai familiale.
Este paradoxal însă că noile naționalisme europene sunt uneori legate de factori economici. De exemplu, Scoția aspiră la autonomie, deoarece ar dispune astfel de o zonă economică exclusivă: zăcămintele de petrol din Marea Nordului, care aparțin în prezent Marii Britanii. Așadar, nu se poate întotdeauna disocia căutarea identității de căutarea prosperității.
Faptul ar putea să pară paradoxal la ora globalizării, dar același mobil care acționează în favoarea mondializării motivează și proliferarea statelor: căutarea prosperității economice. Puterea nu se mai măsoară astăzi după suprafață, după ponderea demografică, nici măcar după puterea militară, ci după puterea economică. Altfel spus, este preferabil să fii mic, dar bogat, decât mare, dar sărac.
1.2.2. Globalizarea și comerțul internațional
Anii de avânt din 1950-1975 au făcut să crească volumul comerțului mondial cu 500%, în timp ce produsul global s-a mărit cu 22%. Marele impuls a venit din partea unei organizații guvernamentale, din familia Națiunilor Unite, care a purtat numele GATT până la transformarea sa în OMC/WTO (World Trade Organization). Eficiența ei discretă și tenace mărește încrederea în posibilitatea unei instituții valabile de guvernare globală, în bilanțul de 50 de ani ai GATT apare și următoarea realizare: astăzi tarifele medii sunt o zecime din ceea ce au fost la crearea sa.
De la produse industriale s-a trecut la servicii și protecția proprietății intelectuale, care nu se aflau înainte pe agendă. Acum preocupările se extind la sectorul telecomunicațiilor, finanțelor și tehnologiei informaționale. Comerțul cu servicii crește mai repede decât cel cu bunuri. Agricultura și comerțul electronic sunt teme noi. Noua organizație mondială de comerț (OMC) s-a afirmat de la început printr-o mai mare capacitate de a arbitra dispute de comerț, în 47 de ani GATT a rezolvat 300 de sesizări; în numai 3 ani, OMC a rezolvat 132 de plângeri.
În timp ce se conturează o largă convergență de opinii în rândul analiștilor scenei relațiilor economice internaționale contemporane, atunci când califică mutațiile intervenite în structura comerțului internațional – cum ar fi creșterea comerțului intraramură sau comerțului cu servicii – drept consecințe ale adâncirii procesului de globalizare a economiei contemporane, părerile se diferențiază sensibil atunci când sunt apreciate tendințele de amplificare a abordărilor regionale și bilaterale din spațiul relațiilor economice internaționale. Astfel, unii analiști consideră proliferarea, în ultimii ani, a negocierilor bilaterale și regionale un simptom alarmant al fragmentării și incoerenței sistemului comercial, reprezentând tot atâtea devieri de la principiul multilateralității, consfințit de-a lungul deceniilor drept principiul călăuzitor al sistemului comercial internațional. Alții, mai puțin sceptici, înclină să pună acest fenomen pe seama aceluiași proces de globalizare susținută a economiei, considerându-1 un răspuns direct al relațiilor economice internaționale la schimbările fundamentale petrecute în organizarea internațională a producției și în natura competiției internaționale.
În contextul globalizării producției, relația dintre comerț și investiții dobândește noi dimensiuni, ceea ce a fost recunoscut în Runda Uruguay prin includerea în procesul negocierilor a măsurilor vizând investițiile străine legate de comerț, fără însă ca toate aspectele acestui raport și, respectiv, ale raportului politici comerciale-politici investiționale să fie abordate.
Inabilitatea fostului GATT de a aborda strânsa integrare dintre deciziile din domeniul politicilor comerciale și celelalte dimensiuni ale politicilor guvernamentale reprezintă, în mod cert, o cauză majoră, care a alimentat negocierea unor acorduri bilaterale și regionale de instituire a unor regimuri de liber schimb. Se poate considera, așadar, că guvernele au reacționat față de mutațiile intervenite în natura relațiilor comerciale internaționale printr-o predilecție fățișă pentru acordurile bilaterale și regionale de liber schimb, precum și prin căutarea unor soluții ad-hoc pentru noile tipuri de probleme comerciale ivite în diferitele ramuri industriale în noul context economic internațional.
Totodată, devine tot mai evident că eșecul în abordarea viitoare a acestor probleme în cadrul OMC va conduce la erodarea, în continuare, a rolului acestuia în raport cu tendințele de abordare bilaterală și regională. Rezultă, prin urmare, că schimbările intervenite în planul relațiilor economice globale, în general, și al comerțului internațional, în particular, reclamă cu cea mai mare urgență schimbări corespunzătoare la nivelul instrumentelor de politică comercială și al sferei de cuprindere a acordurilor comerciale, în prezent, asistăm la o revoluție în planul organizării producției și comerțului, a cărui amploare este similară cu revoluția industrială din secolul al XVIII-lea. Desigur, o asemenea redefinire a regulilor de joc în sfera comerțului internațional, în conformitate cu noile realități ale vieții economice internaționale, presupune ca partenerii comerciali să ajungă la înțelegerea faptului că piața globală este o competiție acerbă între jucători dispunând de diferite planuri ale jocului, de diferite culturi, filosofii și valori, dar că, pentru a supraviețui în aceste circumstanțe noi, raporturile de colaborare trebuie să prevaleze asupra celor de confruntare. Tendințele manifestate la nivelul economiei mondiale contemporane converg, în mod implacabil, către adâncirea interdependențelor economice, politice și culturale dintre statele individuale, ceea ce presupune în mod necesar cooperare: fiecare are nevoie de celălalt.
Oricât de impresionante ar fi salturile comerțului urmate de cele ale producției, ele nu pot fi comparate cu finanțele, al căror volum de schimburi este astăzi de sute de ori mai ridicat decât al comerțului.
Globalizarea pieței financiare constituie un alt indiciu clar că economiile diferitelor țări avansează spre un sistem global mai puternic integrat. Creșterea competiției pe piețele financiare internaționale forțează marile instituții financiare să se lanseze în operațiuni de mare anvergură în jurul lumii, sfidând granițele naționale și fusurile orare și înglobând în ofertele lor o varietate tot mai mare de servicii financiare. Se apreciază că anual, pe plan mondial, sunt operate prin intermediul rețelelor internaționale de telecomunicații transferuri de fonduri „electronice“ totalizând 100.000 miliarde dolari. Evenimentele legate de „lunea neagră“ din octombrie 1992 constituie o altă dovadă evidentă a globalizării pieței financiare, precum și a promptitudinii cu care computerele și comunicațiile pot să afecteze economia mondială.
Capitolul II
Comerțul mondial în epoca globalizării, ca factor determinant
al raportului de forțe în plan mondial
2.1. Apariția și evoluția comerțului mondial
2.1.1. Comerțul exterior în perioada precapitalistă
La baza apariției comerțului internațional și a schimburilor internaționale de mărfuri s-au aflat fenomene atât economice cât și politice economice dintre care: apariția statelor naționale, diviziunea muncii, specializarea internațională etc. Diviziunea muncii nu are un caracter de sine stătător, independent de dezvoltarea economiilor naționale, a agenților economici, el nu se află situat undeva deasupra acestora. Despre o diviziune a muncii pe plan mondial se poate vorbi numai în măsura în care se conturează un anumit potențial de producție, anumite structuri ale economiilor naționale și, pe baza lor, specializarea internațională.
Diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia sintetică a tendințelor de specializare a agenților economici în vederea participării la circuitul economic mondial.
Specializarea internațională, spre deosebire de cea pe plan intern, are drept scop adaptarea potențialului propriu, dintr-un domeniu sau altul, la caracteristicile cererii de pe piața mondială.
Specializarea internațională în diverse „producții primare“ (cafea, ceai, citrice, minereuri etc.) depinde, înainte de toate, de existența unor condiții naturale favorabile. Majoritatea țărilor în curs de dezvoltare cunosc o astfel de specializare.
Specializarea unei țări în vederea exportului nu se face la voia întâmplării sau după bunul plac al unor guvernanți. Trebuie să se țină seama de avantajul absolut pe care o țară îl deține în raport cu alta (Adam Smith). Dacă nu există un asemenea avantaj, atunci decizia de specializare internațională se poate baza pe avantajul comparativ (David Ricardo). În virtutea teoriei ricardiene, o țară se poate specializa în domeniul în care deține cel mai mare avantaj sau cel mai mic dezavantaj.
Care este rațiunea specializării internaționale?
Țărilor dezvoltate din punct de vedere economic, care au un nivel de productivitate egal sau superior mediei mondiale, specializarea internațională le permite ca, prin vânzarea unor mărfuri cerute pe piața externă, să-și valorifice superior potențialul de producție din anumite domenii. Alte țări, îndeosebi cele în dezvoltare, își îndreaptă privirile către piața mondială în speranța obținerii, prin export, a mijloacelor valutare necesare finanțării importurilor de produse deficitare pe plan intern.
Din punct de vedere istoric, diviziunea mondială a muncii, apărută ca urmare a trecerii la marea industrie mecanizată, s-a caracterizat prin mai multe tipuri de specializare internațională: la început a fost o specializare intersectorială (industrie-agricultură); a apărut apoi o specializare interramură (industrie-industrie, agricultură-agricultură), pentru ca în prezent, sub impulsul revoluției științifico-tehnice, să asistăm la afirmarea unui nou tip de specializare – cel intraramură, pe subramuri economice (electronică-electronică, chimie-chimie, cereale-cereale, zootehnie-zootehnie etc.).
Firește că deosebirile legate de mediul geografic au o anumită influență asupra diviziunii sociale a muncii și deci și asupra diviziunii internaționale a muncii. De pildă, dezvoltarea unora sau altora dintre ramurile agriculturii, și ale industriei extractive, depinde, paralel cu alți factori, și de condițiile naturale (sol, subsol, climă etc.). Dar, deosebirile legate de mediul geografic nu pot fi cauza apariției diviziunii internaționale a muncii, nu pot fi cauza schimbărilor profunde care au avut loc în domeniul diviziunii internaționale a muncii în cursul dezvoltării istorice a societății.
Mediul geografic este condiția care determină posibilitatea apariției și dezvoltării diferitelor ramuri ale producției în anumite regiuni și țări, unul din factorii care favorizează sau împiedică dezvoltarea unei anumite ramuri de producție industrială sau agricolă, dar mediul geografic nu are și nici nu poate avea o influență hotărâtoare asupra specializării producției diferitelor regiuni și țări.
Desigur că și condițiile istorice concrete de formare a diferitelor state influențează caracterul și dezvoltarea diviziunii internaționale a muncii.
În condițiile orânduirii feudale, caracterul diviziunii sociale a muncii era determinat de preponderența economiei naturale, de nivelul scăzut al tehnicii producției sociale. Producția de mărfuri avea o sferă de acțiune extrem de limitată, în circulația mărfurilor intra o parte relativ mică a producției agricole, precum și producția micilor întreprinderi meșteșugărești. Trăsătura caracteristică a acestui stadiu al producției de mărfuri era rolul precumpănitor al pieței locale înguste. Predomina izolarea politică și economică a diferitelor regiuni ale țării, izolare specifică economiei naturale și micii producții de mărfuri.
Modelul actual al diviziunii mondiale a muncii a devenit foarte eterogen. La baza „scării“ țărilor lumii se află cele slab dezvoltate, a căror specializare internațională este unilaterală. Urmează apoi țările în dezvoltare relativ avansate, unde specializarea internațională tinde să devină mai largă: alături de produse primare pot fi întâlnite și produse manufacturate, iar în unele cazuri, numai produse manufacturate, în fine, în partea superioară se situează grupul țărilor dezvoltate, caracterizate prin specializare internațională de înaltă eficiență; ea privește domenii de „vârf ale industriei, dar și ramuri de mare productivitate ale agriculturii (cereale, zootehnie) și ale serviciilor. Există, așadar, grade diferite de specializare internațională.
În timp, țările dezvoltate cu economie de piață și-au schimbat de mai multe ori specializarea; nu același lucru se poate spune despre tinerele state independente, care, în majoritatea lor, au păstrat aceeași specializare îngustă, inițială.
2.1.2. Formarea pieței mondiale
Dezvoltarea comerțului internațional și formarea pieței mondiale au constituit o premiză istorică necesară pentru victoria modului de producție capitalist. Totodată, piața mondială s-a format în întregime și a căpătat o dezvoltare completă numai pe baza modului de producție capitalist.
Piața, ca sferă a schimbului de mărfuri, a apărut în orânduirile precapitaliste, fiind nemijlocit legată de diviziunea socială a muncii, de separarea producătorilor ca proprietari asupra mijloacelor de producție și produselor obținute în procesul de producție. Ea s-a dezvoltat pe măsura separării industriei de agricultură, pe măsura specializării producției industriale și agricole, fiecare ramură specializată a producției sociale devenind o piață pentru alte ramuri.
Pe măsură ce procesul de diferențiere a producției sociale a depășit granițele diferitelor țări, diviziunea socială a muncii, de care este strâns legată piața, a căpătat caracterul diviziunii internaționale a muncii. Cu alte cuvinte, diviziunea internațională a muncii nu este altceva decât extinderea diviziunii sociale a muncii pe scara mondială (diviziunea muncii între țări).
Dacă piața, ca sferă a schimbului de mărfuri, a fost nemijlocit legată de diviziunea socială a muncii, piața mondială este sfera schimbului de mărfuri care cuprinde totalitatea circulației mărfurilor diferitelor țări legate între ele prin diviziunea internațională a muncii.
În cadrul pieței mondiale, piețele diferitelor țări, care sunt piețe naționale, se transformă în părți componente ale acesteia, iar comerțul internațional constituie o formă de legătură între piețele naționale, între producătorii de mărfuri din diferite țări, legătură care apare pe baza diviziunii internaționale a muncii și care exprimă dependența economică reciprocă a acestora.
După părerea unor economiști, diviziunea internațională a muncii este un fenomen independent de orânduirea socială și care nu se dezvoltă sub influența condițiilor istorico-sociale de producție, ci sub influența condițiilor naturale, geografice. După părerea acestor economiști, cauzele apariției și dezvoltării diviziunii internaționale a muncii rezultă din deosebirile naturale, deosebirile de mediu geografic din diferite regiuni și țări ale lumii.
Din această cauză, după părerea lor, unele regiuni și țări ar fi chemate, prin natura lor, să fie producătoare de produse agricole, altele producătoare de materii prime industriale, iar altele producătoare de produse industriale prelucrate. Comerțul internațional, bazat pe o asemenea diviziune „naturală“ a muncii, este, după părerea acestora, avantajos pentru toate regiunile și țările lumii.
În orânduirea capitalistă, odată cu apariția și răspândirea producției capitaliste în industria și agricultura diferitelor țări, s-au schimbat și condițiile internaționale de producție și s-au produs schimbări mari și importante în diviziunea internațională a muncii.
Perioada manufacturieră a capitalismului s-a caracterizat printr-o dezvoltare simțitoare a diviziunii sociale a muncii și a pieței interne, care avea tendința să evolueze într-o piață națională unică, în această perioadă, relațiile comerciale dintre țări au luat un mare avânt și, ca urmare, a început să se cristalizeze și piața mondială. Cu toate acestea, industria manufacturieră, cu tehnica ei manuală și cu posibilitățile limitate de lărgire a producției, s-a dovedit a fi incapabilă de a termina procesul formării unei piețe naționale unice în țările care au pășit pe calea capitalismului și de a dezvolta pe un plan superior relațiile comerciale dintre state și deci piața mondială.
Apariția și dezvoltarea industriei capitaliste mecanizate a provocat schimbări radicale în diviziunea socială a muncii, respectiv în diviziunea internațională a muncii, în caracterul pieței naționale și mondiale și în comerțul internațional. Trăsătura caracteristică a acestei industrii este producția pentru imensa piață națională și dezvoltarea unor strânse legături comerciale cu diferite regiuni ale țării și cu diferite țări.
Revoluția industrială care a avut loc mai întâi în Anglia, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, apoi în Franța, Germania, S.U.A. și în alte țări din Europa, în cursul secolului al XIX-lea, a avut ca urmare nu numai desăvârșirea pieței naționale unice în aceste țări, ci și dezvoltarea pieței mondiale și a diviziunii internaționale a muncii.
Înainte de inventarea mașinilor, industria unei țări prelucra mai ales materiile prime produse de propriul ei sol. Astfel, Anglia prelucra lâna, Germania inul, Franța mătăsurile și inul, iar Indiile Orientale și Levantul bumbacul etc. Datorită folosirii mașinilor și a aburului, diviziunea muncii a putut să ia astfel de proporții, încât marea industrie, desprinsă de solul național, depinde exclusiv de piața mondială, de schimburile internaționale, de diviziunea internațională a muncii.
Dacă comerțul internațional s-a dezvoltat extrem de mult și de rapid, ca urmare a dezvoltării marii producții capitaliste de mărfuri, la rândul lui comerțul internațional a constituit un factor care a impulsionat dezvoltarea producției de mărfuri și a capitalismului în general. Comerțul internațional a imprimat formei de producție marfa un caracter universal, mondial și prin aceasta a lărgit însăși baza dezvoltării capitalismului.
Comerțul internațional în orânduirea capitalistă leagă una de alta nu numai țările care au atins un nivel înalt în dezvoltarea producției de mărfuri, ci și țările în care mai domina economia naturală și formele primitive ale schimbului. Comerțul internațional transformă schimbul primitiv în circulația mărfurilor, iar circulația mărfurilor în diferite țări într-o circulație generală, universală a mărfurilor. Prin aceasta, banii capătă o dezvoltare mai completă ca echivalent general și se dezvoltă funcția aurului și argintului ca bani universali.
Dezvoltarea funcției banilor ca bani universali impulsionează, la rândul ei, comerțul internațional și creează posibilitatea formării unor prețuri mondiale a mărfurilor. Formarea prețurilor mondiale contribuie la dezvoltarea continuă a comerțului internațional și a producției capitaliste de mărfuri, creând baza pentru compararea condițiilor de producție și de schimb în diferite țări.
2.1.3. Comerțul internațional în perioada capitalistă
și apariția politicii comerciale
Succesiunea țărilor europene la hegemonie în comerțul mondial. Centrele comerciale mai importante și structura comerțului internațional
Marile descoperiri geografice de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea au însemnat nu numai descoperirea noului continent (America) și de noi drumuri comerciale care au legat Europa de America și Asia (ocolind Africa pe la capul Bunei Speranțe), ci a înseninat și începutul colonizării teritoriilor descoperite și a teritoriilor mai vechi și făurirea unor uriașe imperii coloniale de către țările europene. Totodată, marile descoperiri geografice au accelerat procesul acumulării primitive a capitalului și prin aceasta au grăbit victoria modului de producție capitalist asupra feudalismului și au impulsionat schimburile comerciale internaționale.
Primele țări care au inaugurat epoca marilor descoperiri geografice au fost, după cum se știe, Spania și Portugalia, deși sub raport economic aceste țări nu erau cele mai dezvoltate din Europa, dar, sub raport politic, în aceste țări s-a înfăptuit ceva mai devreme centralizarea de stat. Spania și-a îndreptat atenția spre teritoriile noi descoperite din America, iar Portugalia și-a îndreptat, în primul rând, atenția spre India, fără a neglija cu totul și America.
Monopolul comerțului Spaniei și Portugaliei pe noile căi maritime descoperite a promovat aceste țări pe primul loc în comerțul internațional aproape un secol. În cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea monopolul acestor două țări în comerțul mondial a început să fie zdruncinat.
În Olanda și Anglia, unde au avut loc revoluții burgheze, începuse să se dezvolte cu rapiditate industria manufacturieră. Spania și Portugalia cumpărau produsele manufacturilor olandeze și engleze și, ca urmare, o bună parte din metalele prețioase acumulate în aceste țări au luat calea spre Olanda și Anglia, unde au jucat un rol important în dezvoltarea industriei manufacturiere.
Paralel cu dezvoltarea industriei manufacturiere, aceste țări au început să își dezvolte și schimburile comerciale și să joace un rol din ce în ce mai activ în comerțul mondial. Olanda a luat-o cu un pas înaintea Angliei în dezvoltarea schimburilor comerciale datorită faptului că ea a reușit, mai devreme decât Anglia, să-și dezvolte și o puternică flotă comercială și militară. Dar nici Olanda nu și-a putut menține prea multă vreme supremația în domeniul industriei manufacturiere și în domeniul comerțului internațional. Această situație se explică prin aceea că producția capitalistă apărută în Olanda n-a primit o dezvoltare independentă, ci era subordonată capitalului comercial și se dezvolta în concordanță cu interesele acestuia. Tocmai această dependență a capitalului industrial față de capitalul comercial a constituit cauza principală a slăbiciunii Olandei în lupta ei cu Anglia pentru supremație în comerțul mondial. În Anglia, capitalul industrial a reușit ceva mai devreme decât în Olanda să iasă din faza de dependență față de capitalul comercial și să se dezvolte independent și mai rapid.
Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, Olanda a început să-și piardă supremația comercială, cedând-o Angliei. Olanda a rămas tot mai mult în urmă față de Anglia în ce privește dezvoltarea industrială. Odată cu dezvoltarea capitalului industrial, superioritatea în domeniul comerțului internațional a început să depindă tot mai mult de superioritatea industriei.
În Anglia, capitalismul a început să se dezvolte tot mai mult atât în adâncime cât și în lărgime. Ca urmare, și comerțul exterior al Angliei, care începuse să ia proporții încă din secolul al XV-lea, a fost și mai mult impulsionat, deși Anglia nu dispunea încă de o flotă comercială proprie prea dezvoltată.
Colonizarea teritoriilor respective din America și Asia a fost însoțită și de o intensă dezvoltare a comerțului Angliei în aceste regiuni. Ca urmare, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, Anglia a început să se situeze pe primul loc în comerțul mondial.
Dintre țările europene, care au început să joace un rol important în producția manufacturieră și în comerțul internațional, în afara celor amintite, trebuie remarcată și Franța. Ca și Anglia, Franța și-a îndreptat la început atenția spre America și a reușit să colonizeze o mare parte din teritoriul Canadei de astăzi.
Anglia avea de luptat acum nu numai cu Spania, Portugalia și Olanda ci și cu Franța, atât pentru posesiunile coloniale din America și Asia, cât și pentru supremația în domeniul comerțului și a flotei comerciale. Secolele XVI, XVII și primele 6-7 decenii din secolul XVIII, au fost marcate de nenumărate războaie între țările respective pentru împărțirea și reîmpărțirea teritoriilor din America și din Asia și pentru stăpânirea căilor comerciale principale.
Rând pe rând și-au pierdut supremația în comerțul mondial Spania, Portugalia, Olanda, preluând-o Anglia și menținând-o multă vreme, în condițiile unei aprige rivalități cu celelalte țări în dezvoltare. Ieșind învingătoare din războaiele comerciale și maritime purtate cu Spania, Portugalia, Olanda și Franța, Anglia și-a mărit considerabil posesiunile coloniale pe seama coloniilor acestora și și-a consolidat pozițiile în comerțul internațional.
Formele organizatorice ale comerțului internațional
În epoca feudalismului, formele organizatorice ale comerțului internațional erau determinate de proporțiile lui limitate.
Târgurile sau iarmaroacele s-au înscris și ele pe linia formelor organizatorice ale comerțului internațional întâlnite și în feudalism.
Odată cu apariția și dezvoltarea modului de producție capitalist, în perioada lui manufacturieră, au început să se schimbe și formele organizatorice ale comerțului internațional, să se perfecționeze unele forme mai vechi, altele să dispară și să apară forme organizatorice noi, proprii modului de producție capitalist.
Dintre formele organizatorice noi ale comerțului internațional care au apărut în secolul al XVI-lea și au continuat să se dezvolte în secolele XVII și XVIII trebuie reținute bursele.
Forma organizatorică cea mai importantă a comerțului internațional din epoca manufacturieră a capitalismului a fost companiile comerciale privilegiate care primeau din partea statului dreptul de monopol asupra comerțului cu anumite țări sau regiuni, ale lumii. Aceste companii au fost înființate de către grupuri de negustori cu ajutorul direct și cu participarea statului.
Dintre formele organizatorice ale comerțului internațional, preluate din feudalism, dar care n-a jucat în perioada manufacturieră a capitalismului un rol deosebit, amintim târgurile.
Paralel cu dezvoltarea comerțului internațional și cu dezvoltarea și perfecționarea formelor lui organizatorice s-a dezvoltat și creditul. Dacă în secolul al XVI-lea s-a dezvoltat în special creditul bancar, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea s-a dezvoltat și creditul comercial. Băncile au apărut în toate țările europene și au jucat un rol însemnat în intensificarea schimburilor comerciale internaționale și în impulsionarea producției capitalistele mărfuri.
Dezvoltarea economică a țărilor care au intrat în stadiul descompunerii feudalismului și al apariției și răspândirii modului de producție capitalist a determinat și caracterul politicii comerciale pe care a desfășurat-o în epoca respectivă statul centralizat și care este cunoscută sub numele de mercantilism.
Mercantilismul, ca politică comercială, a apărut la sfârșitul secolului al XV-lea și s-a dezvoltat în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. La început, mercantilismul a exprimat interesele burgheziei comerciale în ascensiune. Mercantiliștii considerau drept adevăr iluzia că profitul ar fi creat în sfera circulației mărfurilor. După părerea mercantiliștilor, profitul comercial ar fi rezultat din faptul că negustorii ar vinde mărfurile mai scump decât le-au cumpărat, adică la prețuri mai mari decât valoarea lor.
În esență, politica comercială mercantilistă consta într-un sistem de măsuri menite să determine menținerea și atragerea unei cantități cât mai mari de metale prețioase în interiorul țării.
Prima țară europeană care a aplicat politica comercială mercantilistă a fost Anglia. Ea a început să înfăptuiască o astfel de politică comercială odată cu începutul secolului al XV-lea, când guvernul englez a supus unui control sever operațiunile comerciale ale negustorilor englezi cu străinătatea.
Și alte țări europene au practicat mercantilismul ca politică comercială în secolul al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea. Politica comercială mercantilistă în prima sa etapă, aceea a mercantilismului timpuriu, a avut un caracter extrem de rigid. Rigiditatea și îngustimea acestei politici economice a început să iasă la iveală foarte curând.
Trecerea de la mercantilismul timpuriu la cel dezvoltat a avut loc mai întâi în Anglia pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Ea a îndreptat atunci ascuțișul măsurilor de politică comercială mercantilistă, în primul rând, împotriva Olandei. Măsurile de politică luate de Anglia în secolul al XVI-lea și al XVII-lea aveau ca scop nu numai protejarea manufacturilor engleze de concurența celor olandeze, dar și făurirea unei flote comerciale proprii, pentru a nu mai fi dependentă de Olanda în comerțul pe mare. Stimularea dezvoltării manufacturilor și a unei flote comerciale proprii s-a făcut cu ajutorul taxelor vamale protecționiste. Printr-o serie de legi puse în aplicare în acea perioadă în Anglia au fost introduse taxe vamale protecționiste la importul de produse manufacturate și taxe din ce în ce mai mari pentru vasele străine care transportau mărfurile pentru Anglia.
Măsuri similare de politică comercială au început să aplice și celelalte țări europene. Rezultă din aceasta că o parte componentă a politicii comerciale mercantiliste a devenit și sistemul protecționist care se realiza prin aplicarea de tarife vamale cu taxe protecționiste din ce în ce mai mari.
În scopul lărgirii legăturilor comerciale și îndeosebi pentru asigurarea piețelor externe de desfacere, țările europene au recurs, printre alte măsuri de politică comercială, și la încheierea de convenții comerciale. Primele convenții comerciale s-au încheiat, de regulă, după terminarea anumitor războaie între țările respective și, ca urmare, convențiile comerciale încheiate în aceste condiții prevedeau o serie de avantaje pentru țările învingătoare. Convenții comerciale de acest gen a încheiat Anglia cu Portugalia în anul 1654, cu Spania în 1713 etc. Scopul principal al acestor convenții comerciale a fost înlesnirea exportului englez de stofe de lână în Spania, Portugalia și în coloniile lor.
În convențiile comerciale încheiate de Anglia cu Portugalia și Spania a apărut pentru prima oară înscrisă și „clauza națiunii celei mai favorizate“. Potrivit acestei clauze, Anglia a obținut ca înlesnirile și favorizările pe care Portugalia și Spania le acordau altor țări să fie extinse automat și necondiționat și asupra ei. Clauza națiunii celei mai favorizate înscrisă în convențiile comerciale încheiate de Anglia în această perioadă a avut un caracter unilateral, în sensul că Anglia nu o aplica țărilor partenere. Această stare de lucruri se explică prin aceea că încheierea convențiilor comerciale din acea vreme a fost, în majoritatea cazurilor, rezultatul unei victorii în război. Un război victorios dădea posibilitatea părții învingătoare să obțină pentru ea avantaje comerciale.
Dar nu numai Anglia a practicat sistemul convențiilor comerciale, ci și alte țări europene, fiecare dintre ele căutând să obțină avantaje pentru exporturile sale, pentru menținerea și extinderea pozițiilor cucerite pe piața mondială.
2.1.4. Comerțul internațional în perioada curentului economic liber-schimbist
2.1.4.1. Revoluția industrială în principalele țări capitaliste
și impactul ei asupra comerțului internațional
Anglia
În Anglia, revoluția industrială a început să fie înfăptuită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și a fost terminată spre sfârșitul primei jumătăți a secolului al XIX-lea.
Revoluția industrială din Anglia a atras după sine o creștere considerabilă a producției industriale de fabrică și totodată creșterea volumului comerțului exterior englez, a influențat nu numai volumul comerțului exterior englez, ci și structura lui.
Principalele piețe de desfacere pentru produsele manufacturate engleze continuau să fie țările europene, urmate de America și apoi de țările Orientului.
Dezvoltarea industrială a Angliei și intensificarea exportului ei de produse manufacturate, a atras după sine și creșterea importului Angliei, în special de materii prime și de produse agro-alimentare. Articolele care dețineau ponderea cea mai mare la import erau bumbacul și lâna. Pe măsura dezvoltării industriei textile pe bază de bumbac și lână a crescut deosebit de mult și importul acestor produse.
În afara materiilor prime textile, Anglia importa și cantități însemnate de produse agro-alimentare. Principalele piețe de aprovizionare cu materii prime și produse agricole de care Anglia avea nevoie erau, în primul rând, coloniile sale din America și din Asia și în mai mică măsură țările europene.
Franța
Dintre țările Europei continentale, Franța a fost aceea care, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a trecut la înfăptuirea revoluției industriale și a început să joace un rol tot mai important în producția industrială a lumii și în comerțul internațional.
Pășind mai târziu decât Anglia pe drumul dezvoltării capitaliste, în Franța au fost luate o serie de măsuri pentru a se apăra de puternica concurență engleză.
Dezvoltarea marii industrii franceze s-a accelerat la începutul celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Revoluția industrială din Franța s-a terminat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă în care, alături de Anglia, au apărut și alți puternici concurenți pe piața mondială dintre țările europene și neeuropene.
Cu toată dezvoltarea economică pe care a cunoscut-o Franța în această perioadă, nivelul producției ei industriale era cu mult în urmă față de Anglia Dezvoltarea industrială a Franței din primele 6-7 decenii ale secolului al XIX-lea, precum și dezvoltarea mijloacelor de transport, au influențat și impulsionat și dezvoltarea comerțului ei exterior.
Ca și la Anglia, dezvoltarea industrială a Franței și-a pus amprenta și pe structura comerțului exterior, care a început să sufere schimbări mai însemnate după 1850. Cea mai mare parte a schimburilor comerciale ale Franței, în special după terminarea războaielor napoleoniene, se efectua cu țările europene, Germania, Italia, Anglia, Olanda și în mai mică măsură cu America și țările Asiei.
În secolul al XIX-lea a fost înfăptuită revoluția industrială și în alte țări europene: Belgia, Olanda, Elveția, Suedia etc., dar aceste țări n-au reușit în perioada respectivă să dețină o pondere prea mare în producția industrială a lumii capitaliste, deși făceau parte din categoria țărilor dezvoltate sub raport economic. Dezvoltarea lor industrială a avut efecte asemănătoare celor din Anglia și Franța asupra comerțului exterior.
Alte-țări europene, ca Spania și Portugalia, care în zorile capitalismului au jucat un mare rol ca centre ale comerțului internațional, au rămas tot mai mult în urmă, în ce privește dezvoltarea lor economică, din cauza prelungirii dominației reiaților de producție feudale.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au atras atenția alte două țări, care, deși au pășit pe drumul dezvoltării capitaliste mai târziu decât Anglia, Franța, Olanda, Belgia etc., au reușit în scurt timp să recupereze această întârziere și să se impună pe piața mondială ca puternici concurenți, rivali de temut chiar și pentru Anglia. Este vorba de Germania și S.U.A.
Germania
În secolul al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Germania era foarte înapoiată din punct de vedere economic. Cauza principală a acestei stări de lucruri trebuie căutată în prelungirea dominației relațiilor de producție feudale și în fărâmițarea politică și economică a țării.
Pentru dezvoltarea într-uri ritm și mai susținut a industriei germane și pentru desăvârșirea revoluției industriale, de mare însemnătate era lichidarea totală a fărâmițării politice a Germaniei. Unificarea s-a înfăptuit abia în anul 1871, după războiul franco-prusac din 1870-1871. Unificarea politică a Germaniei și victoria asupra Franței cu toate urmările ei, au constituit un impuls deosebit pentru dezvoltarea industrială a Germaniei și pentru trecerea ei în rândul celor mai dezvoltate țări ale lumii.
Paralel cu dezvoltarea treptată și greoaie a Germaniei în primele 6-7 decenii ale secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat și comerțul ei exterior, dar într-un ritm destul de slab din cauza fărâmițării politice și vamale a țării. Totodată au început să se producă schimbări și în structura comerțului exterior german.
Cât privește sfera geografică a schimburilor comerciale ale Germaniei, aceasta cuprindea numai sau aproape numai țările europene dezvoltate și slab dezvoltate.
Ca și pe planul producției industriale, Germania a început să ocupe o poziție importantă în comerțul mondial după unificarea politică din 1871, când a început lupta cu Anglia și Franța pentru piețele externe.
Statele Unite ale Americii
Coloniile engleze din America de Nord au servit în decursul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea ca piețe de desfacere pentru manufacturile engleze și ca surse de aprovizionare cu materii prime industriale și agricole. Deși Anglia s-a luptat din răsputeri să-și păstreze monopolul colonial cu aceste teritorii americane și să împiedice dezvoltarea lor industrială, în cele din urmă, după un război de durată (1775-1793), Anglia a fost nevoită să acorde independența acestor teritorii, care s-au constituit în statul ce poartă numele de Statele Unite ale Americii.
Încă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar mai ales după războiul civil dintre Nord și Sud (1861-1864), care a dus la abolirea robiei în S.U.A., a început să se dezvolte industria și agricultura capitalistă. Revoluția industrială a fost înfăptuită însă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar, într-un asemenea ritm încât S.U.A. au reușit încă înainte de sfârșitul acestui secol să ajungă din urmă, și să întreacă chiar, toate țările care pășiseră mult mai devreme pe drumul dezvoltării capitaliste și a înfăptuirii revoluției industriale, inclusiv Anglia.
Paralel cu dezvoltarea industriei și transporturilor, în S.U.A. s-a dezvoltat foarte mult și agricultura capitalistă.
Comerțul exterior al S.U.A.
Deși volumul exportului a crescut de cea 12 ori în perioada 1800-1870, iar cel al importului de cea 5 ori, balanța comercială a S.U.A. a fost în această perioadă în cei mai mulți ani pasivă.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea S.U.A. au început să se impună ca o mare putere capitalistă și în domeniul comerțului internațional, fără a cuceri supremația, care a rămas pentru mai multă vreme Angliei.
Trecerea la marea producție capitalistă pe bază de mașini în țările din Europa occidentală și în S.U.A. a provocat o creștere însemnată a comerțului internațional. Dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea producția industrială a lumii și comerțul internațional s-au dezvoltat aproape în același ritm, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea comerțul internațional a început să crească mai repede, ca ritm, decât producția industrială. Circa 70% din volumul comerțului internațional a revenit în perioada 1800-1880 unui număr de 10 țări, după cum arată datele ce urmează:
Ponderea principalelor țări în comerțul internațional (în % din total)
Ponderea principalelor țări în comerțul internațional
Anglia deținea ponderea cea mai mare în comerțul internațional, deși a înregistrat o anumită scădere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea față de începutul secolului. La o distanță foarte mare de Anglia s-au situat Franța, S.U.A. și Germania, ponderea primelor două înregistrând creșteri, iar ponderea Germaniei scăderi față de începutul secolului al XIX-lea. În anul 1880, numai Anglia, Franța, S.U.A. și Germania, luate împreună, au deținut peste 50% din comerțul internațional. Celelalte șase țări (India, Austro-Ungaria, Italia, Rusia, Olanda, Belgia) au deținut în 1880 o pondere de aproape 23%, deci mai puțin de jumătate față de primele patru țări.
2.1.4.2. Lupta marilor puteri mondiale pentru controlul economic asupra coloniilor
Lupta pentru colonii, începută odată cu epoca marilor descoperiri geografice, a continuat și în secolele următoare. Dezvoltarea capitalismului și pieței mondiale au fost însoțite de numeroase războaie dezlănțuite de țările europene pentru împărțirea și reîmpărțirea posesiunilor coloniale, pentru lărgirea piețelor lor. Cele mai multe posesiuni coloniale au fost acaparate de țările din Europa încă din secolele XVI-XVIII, dar lupta pentru noi teritorii și pentru reîmpărțirea teritoriilor colonizate a continuat și în secolul al XIX-lea.
Coloniile au căpătat o însemnătate tot mai mare pentru dezvoltarea industrială a țărilor din Europa, servind atât ca piață de desfacere pentru produsele lor industriale cât și ca sursă de materii prime și produse agro-alimentare. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, coloniile au început să joace un rol important și ca sferă pentru investițiile de capital străin.
Cea mai mare expansiune colonială a desfășurat-o în secolul al XIX-lea Anglia, care deținea monopolul industrial, precum și monopolul flotei comerciale. Pierzând la sfârșitul secolului al XVIII-lea cea mai mare parte a coloniilor din America de Nord, Anglia și-a îndreptat expansiunea spre alte regiuni ale globului. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIV-lea Anglia a colonizat insula Ceylon (luată de la Olanda în 1796), peninsula Malaca (luată de la Olanda în 1796), Trinidad (luat de la Spania în 1797), Malta (cucerită în 1800), Guiana (luată de la Olanda în 1803), Hong-Kong (luat de la China în 1843). De asemenea, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Anglia a cucerit și colonizat Australia și Noua Zeelandă, iar în India și-a extins foarte mult teritoriile colonizate, aproape întreaga Indie fiind transformată în colonie engleză.
În secolul al XIX-lea, o altă țară capitalistă în dezvoltare care și-a câștigat independența politică la sfârșitul secolului XVIII, a început cotropirea de teritorii străine. Este vorba de S.U.A., care în anul 1819 au acaparat Florida de la spanioli, în anul 1831 au acaparat insulele Falkland de la Argentina, în 1845 au acaparat Texasul de la Mexic, iar în urma războaielor de expansiune din 1846-1848 au acaparat și California.
În primele două-trei decenii ale secolului al XIX-lea cea mai mare parte a țărilor din America Latină, în urma războaielor de eliberare națională, au răsturnat dominația colonială a Spaniei și Portugaliei. Devenind formal independente, aceste țări au intrat în scurt timp într-o puternică stare de dependență față de țările capitaliste europene și în special față de Anglia, iar ceva mai târziu și față de S.U.A., care au început lupta cu țările europene pentru dominație în sfera occidentală.
În afara Angliei și S.U.A., și celelalte țări capitaliste europene s-au străduit în tot secolul al XIX-lea să-și mențină și să-și extindă teritoriile coloniale. Lupta pentru colonii s-a împletit în tot cursul secolului al XIX-lea cu jaful practicat de metropole în teritoriile colonizate. Economia țărilor colonizate a început să fie orientată din ce în ce mai mult pe linia monoculturii și monoproducției, aceste teritorii fiind transformate în anexe furnizoare de materii prime și produse agricole pentru metropole, pe termen lung.
Cât privește politica comercială desfășurată de țările europene în epoca capitalismului liberei concurențe, se poate aprecia că politica protecționistă, care s-a afirmat încă din secolul al XVIII-lea, a fost continuată de către toate țările și în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Anglia a fost prima țară capitalistă care, la sfârșitul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, a făcut trecerea de la politica protecționistă la politica liberului schimb. Ea și-a putut permite să facă trecerea la politica liberului schimb pentru că în perioada respectivă deținea monopolul industrial, comercial și colonial în lumea capitalistă.
Celelalte țări capitaliste europene și neeuropene, pentru a putea rezista concurenței engleze, au continuat încă o perioadă de timp politica protecționistă pentru ca prin deceniile șapte-opt să treacă și ele la liberul schimb, dar pentru puțină vreme.
Dintre măsurile de politică comercială care încep să se afirme în epoca capitalismului liberei concurențe amintim convențiile comerciale, întâlnite și în secolele XVII-XVIII, când aceste convenții erau legate îndeosebi de încheierea tratatelor de pace după terminarea războaielor dintre diferite țări europene, în convențiile comerciale încheiate în secolele XVII-XVIII, țara învingătoare impunea condiții avantajoase pentru ea țării învinse.
În secolul al XIX-lea convențiile comerciale au început să capete importanță de sine stătătoare și să ia o largă răspândire, mai ales în a doua jumătate a acestui secol. Conținutul acestor convenții a început să cuprindă referiri cu privire la drepturile și obligațiile cetățenilor unei părți pe teritoriul celeilalte părți (ceea ce în termenii de astăzi se numește clauza regimului național sau tratamentul național), cu privire la importul și exportul mărfurilor, cu privire la tranzitul mărfurilor, cu privire la taxele vamale percepute la importul mărfurilor, cu privire la transporturile pe calea ferată și pe apă etc. în multe din convențiile încheiate în această perioadă se întâlnește înscrisă clauza națiunii celei mai favorizate necondiționată, aplicată în interesul ambelor părți, nu în mod unilateral, ca în secolele XVII-XVIII.
Dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea convențiile comerciale încheiate între țările capitaliste aveau prea puțină tangență cu taxele vamale, întrucât fiecare stat, desfășurând o politică protecționistă, căuta să-și păstreze independența în ce privește politica vamală, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a început să se facă trecerea de la protecționism la liberul schimb, convențiile comerciale au început să conțină referiri concrete și la taxele vamale de import și tranzit, începutul în această privință 1-a constituit convenția comercială încheiată în anul 1860 de către Anglia și Franța. Astfel de convenții comerciale au căpătat o largă răspândire în secolul al XIX-lea în deceniile șapte-opt.
2.1.5. Situația comerțului internațional în perioada antemergătoare războaielor mondiale
Structura comerțului internațional
Adâncirea diviziunii internaționale a muncii în perioada de transformare a capitalismului în imperialism a mărit decalajul între un grup restrâns de țări care au pășit pe drumul industrializării și restul țărilor lumii rămase într-o pronunțată stare de înapoiere economică și transformate din ce în ce mai mult în piețe de desfacere, în surse de aprovizionare cu materii prime industriale și produse agricole și în sfere de învestire a capitalului pentru țările capitaliste cele mai dezvoltate. Această stare de lucruri și-a pus amprenta și pe structura comerțului internațional.
Structura comerțului exterior a cinci țări capitaliste în anul 1913
(în % din total)
IMPORT
Anglia Franța Germania S.U.A. Japonia
EXPORT
Anglia Franța Germania S.U.A. Japonia
Cât privește coloniile și țările dependente, dat fiind faptul că economia lor a început să fie orientată pe linia unei specializări înguste (monocultură sau monoproducție) încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, exportul acestora era format numai din materii prime industriale și produse agroalimentare, iar importul lor era format în principal din produse finite și din produse alimentare.
Privită în ansamblu, se poate aprecia că în structura comerțului mondial, din deceniul opt al secolului al XIX-lea și până la primul război mondial, s-au produs schimbări nu numai în ce privește ponderea diverselor grupe de produse și a diverselor produse în cadrul acestor grupe, ci și în ce privește nomenclatorul mărfurilor care au intrat în circuitul comerțului internațional, nomenclator care s-a îmbogățit foarte mult, îndeosebi datorită dezvoltării industriale a principalelor țări capitaliste.
Orientarea geografică a comerțului internațional
Paralel cu dezvoltarea industrială a principalelor țări capitaliste și cu creșterea volumului schimburilor comerciale s-au produs unele schimbări și în ce privește orientarea geografică a comerțului internațional în perioada de transformare a capitalismului în capitalism monopolist, în linii mari, aceste schimbări se oglindesc și în evoluția ponderii diverselor continente în comerțul internațional în această perioadă.
Ponderea continentelor în comerțul internațional
Europa America Asia Africa Oceania
Ponderea continentelor în comerțul mondial (în % din total)
Rezultă din acest tabel că, dintre toate continentele, Europa deținea ponderea cea mai mare, deși în perioada la care ne referim ponderea ei a înregistrat o ușoară scădere. Faptul că Europa deținea aproape 2/3 din comerțul mondial se explică prin aceea că în acest continent se găseau cele mai multe țări capitaliste dezvoltate care desfășurau un însemnat volum de schimburi comerciale. Scăderea ponderii Europei de la 67% la 61% în 1913 se explică, pe de o parte, prin dezvoltarea industrială și a comerțului exterior în alte continente și, în primul rând, în America de Nord, ca urmare a însemnatei dezvoltări a S.U.A. și, în al doilea rând, prin atragerea în comerțul internațional într-o măsură mai mare a regiunilor și continentelor slab dezvoltate din punct de vedere economic. Așa se explică și creșterea ponderii Americii Latine, a Asiei și Africii în comerțul internațional.
Așadar, dacă în Europa comerțul internațional a fost în această perioadă foarte dezvoltat, în celelalte continente, America, Asia, Africa, el a fost mult mai puțin dezvoltat, fiind în schimb mult mai dezvoltat comerțul intercontinental, ca urmare a intensificării legăturilor comerciale dintre metropolă și colonii și țările dependente.
Politica comercială a țărilor capitaliste
Apariția și dezvoltarea monopolurilor și ascuțirea luptei dintre ele pentru împărțirea și reîmpărțirea sferelor de influență a determinat principalele state capitaliste să treacă de la politica liberului schimb la o politică protecționist-agresivă, care nu urmărea, în primul rând, apărarea economiei naționale de concurența străină, ci realizarea unor profituri cât mai mari atât pe piața internă, cât și pe piața internațională de către marile monopoluri.
Trecerea de la politica comercială a liberului schimb la politica protecționismului agresiv a avut loc în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și s-a înfăptuit atât prin elaborarea și punerea în aplicare a unor tarife vamale cu taxe foarte ridicate la importul mărfurilor cât și prin alte măsuri de politică comercială netarifare și paratarifare (contingente, licențe etc.).
Politica comercială promovată în această perioadă de către principalele țări capitaliste a început să fie din ce în ce mai mult subordonată intereselor marilor monopoluri, a căror dominație în viața economică și politică a acestor state se făcea tot mai mult simțită. Politica comercială promovată în această perioadă de către țările capitaliste reflectă totodată și accentuarea luptei pentru piețe.
Dintre țările capitaliste europene, Germania a fost prima care a făcut trecerea la politica protecționismului agresiv pentru a apăra interesele marilor monopoluri din industrie și ale yuncherilor prusaci pe piața internă și pentru a le sprijini în cucerirea de poziții pe piața internațională.
Luând exemplul Germaniei, și ca răspuns la politica comercială promovată de ea, alte țări capitaliste europene și neeuropene au trecut la politica protecționismului agresiv, punând în aplicare tarife vamale cu taxe din ce în ce mai ridicate.
S.U.A., care, până la începutul deceniului opt al secolului al XIX-lea, au aplicat o politică protecționistă moderată, cu scopul de a se apăra de puternica concurență europeană și în primul rând de concurența engleză, au pășit treptat la protecționismul agresiv. Prin legea vamală din 1875 au fost majorate taxele vamale de import la unele produse industriale, dar nu această lege vamală a marcat trecerea la protecționismul agresiv, ci noile tarife vamale din 1890 și 1897 care au prevăzut taxe vamale ridicate la importul de produse industriale și al unor produse agricole.
În anul 1909, S.U.A. au pus în aplicare un nou tarif vamal care a menținut nivelul taxelor vamale ridicat la marea majoritate a produselor din tariful vamal precedent. Au fost însă reduse taxele vamale la o serie de produse industriale în producția cărora S.U.A. întrecuseră toate țările capitaliste, în anul 1912 au fost reduse taxele vamale la o altă serie de produse industriale, iar în 1913 a fost pus în aplicare un nou tarif vamal, considerat ceva mai liberal, dar care a păstrat totuși caracterul unui protecționism agresiv.
Și alte țări capitaliste dezvoltate au făcut trecerea în această perioadă de la politica liberului schimb sau a protecționismului moderat la politica protecționismului agresiv (Italia, Belgia, Olanda, Elveția etc.).
Spre deosebire de celelalte țări capitaliste dezvoltate, Anglia nu a trecut în această perioadă la politica protecționismului agresiv, ci a continuat să practice politica liberului schimb. Totuși și în Anglia, sub presiunea dezvoltării monopolurilor din industrie și a concurenței tot mai puternice din partea Germaniei și a S.U.A., la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a început să se intensifice mișcarea pentru trecerea la politica protecționistă și au fost luate unele măsuri în această privință. Scopul principal urmărit de Anglia în această perioadă era apărarea intereselor monopolurilor sale în imperiul colonial englez împotriva concurenței celorlalte țări capitaliste dezvoltate.
Aceasta fiind situația, Anglia a încercat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea să pună bazele sistemului preferențial vamal în relațiile sale comerciale cu imperiul colonial. Canada a fost prima țară care a introdus taxe vamale mai reduse la importul de mărfuri engleze, menținând taxe vamale mai ridicate la importul din celelalte țări capitaliste. Canada a fost urmată apoi, la scurt timp, de Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană și Australia, toate aceste țări fiind sub dominație engleză. Și aceste țări au introdus taxe vamale mai reduse la importul de mărfuri din Anglia, menținând ridicate taxele vamale la importul din alte țări capitaliste.
Contradicțiile dintre principalele țări capitaliste în problema piețelor
Comerțul internațional din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și până la primul război mondial s-a dezvoltat în condițiile unei aprige rivalități și lupte între principalele țări capitaliste în problema piețelor în general.
în această perioadă, dezvoltarea economică și politică inegală a țărilor capitaliste s-a accentuat și aceasta a atras după sine schimbarea raportului de forțe dintre țările respective. Anglia, „atelierul lumii“ la mijlocul secolului al XIX-lea, a pierdut supremația industrială în favoarea S.U.A. și apoi și în favoarea Germaniei, dar a continuat să-și mențină supremația în alte domenii (imperiul colonial, flota comercială, comerțul exterior, exportul de capital), însă și în aceste domenii pozițiile ei au început să slăbească într-o anumită măsură.
Ponderea principalelor țări capitaliste în comerțul internațional
(în % din total)
Anglia Germ S.U.A. Franța Belgia Olanda Austro- Japonia
Ungaria
Ponderea principalelor țări capitaliste în comerțul mondial
Pericolul cel mai mare pentru Anglia, dar nu numai pentru ea, ci și pentru alte țări europene, l-a constituit în această perioadă expansiunea Germaniei și în mai mică măsură cea nord-americană. De aceea, contradicțiile dintre Anglia și Germania au fost cele mai puternice contradicții ce s-au manifestat în perioada premergătoare izbucnirii primului război mondial. Alături de aceste contradicții s-au manifestat destul de puternic și contradicțiile franco-germane, întrucât și pozițiile Franței erau tot așa de puternic amenințate de Germania.
În urma ascuțirii la maximum a contradicțiilor dintre principalele țări capitaliste a devenit inevitabilă reîmpărțirea teritorială a lumii, potrivit cu noul raport de forțe dintre aceste țări.
Germania a creat în scurt timp o puternică mașină de război, și-a dezvoltat o flotă militară modernă și puternică, pregătindu-se pentru declanșarea primului război mondial, prin intermediul căruia urmărea să submineze supremația engleză pe piața mondială, să lichideze dominația engleză pe mare, să reîmpartă coloniile engleze și franceze și să instaureze dominația germană.
Anglia, Franța și Rusia s-au pregătit și ele pentru război, urmărind să distrugă imperialismul german și să-și lărgească posesiunile și sferele lor de influență. Așa s-au format două blocuri imperialiste – unul în frunte cu Germania (din care făceau parte Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria) și celălalt în frunte cu Anglia (din care făceau parte Franța și Rusia), care a declanșat primul război mondial, din care blocul condus de Anglia a ieșit învingător).
2.2. Războaiele mondiale și impactul lor asupra schimburilor comerciale internaționale
Succintă caracterizare a perioadei
Primul război mondial a fost rezultatul ascuțirii la maximum a contradicțiilor dintre puterile capitaliste, contradicții care aveau la bază lupta pentru împărțirea teritorială a lumii între marile puteri și a sferelor de influență între uniunile monopoliste internaționale. Lupta dintre cele două blocuri imperialiste, cel anglo-francez și cel german, pentru reîmpărțirea teritorială a lumii, a atins interesele tuturor țărilor capitaliste dezvoltate, ceea ce a făcut ca un număr însemnat de state să fie atrase în acest război, care a zguduit din temelii lumea capitalistă.
2.2.1. Comerțul internațional în timpul primului război mondial
În timpul primul război mondial (1914-1918), economia țărilor capitaliste și comerțul internațional au fost orientate spre satisfacerea nevoilor războiului. Producția de război în principalele țări beligerante a crescut în dauna producției de pace și comerțul exterior al acestor țări a fost pus în bună măsură în slujba acestei producții. Schimburile comerciale internaționale n-au mai putut fi realizate în cadrul vechilor relații, întrucât războiul a împărțit toate țările în două tabere dușmane. Multe din acordurile comerciale încheiate înainte de război, fie că au fost denunțate, fie că, practic, n-au mai putut fi realizate.
Războiul dintre cele două blocuri rivale a fost însoțit și de o luptă îndârjită în domeniul comerțului internațional. S-a declanșat un adevărat război comercial. Țările care făceau parte din Antantă confiscau vasele și mărfurile adversarilor, interziceau încheierea de convenții și contracte cu țările și firmele din țările inamice, treceau în „listele negre“ firmele așa-numitelor state neutre care întrețineau legături economice cu Germania și încetau orice fel de comerț cu aceste firme, interziceau navelor lor să se apropie de porturile țărilor dușmane, exercitau controlul în apele deschise asupra mărfurilor transportate atât cu vapoare proprii cât și cu cele aparținând țărilor neutre. Măsuri asemănătoare au aplicat și cei din tabăra adversă.
În afară de toate acestea, aproape în toate țările beligerante s-a intensificat procesul inflaționist, s-a adâncit haosul valutar, au crescut deficitele bugetare, iar în țările pe teritoriul cărora s-a desfășurat propriu-zis războiul s-a redus producția industrială și agricolă, s-au redus posibilitățile de export ale acestor țări și ale altora și au crescut necesitățile de import. Alte țări capitaliste, cum au fost S.U.A. și Japonia, care se găseau departe de teatrul operațiunilor militare, și-au extins considerabil producția și au ocupat poziții importante pe piața mondială în domeniul comerțului internațional.
S.U.A., care a intrat în război abia la sfârșitul anului 1917, au devenit unul din principalii furnizori de mărfuri pentru o parte din țările beligerante (blocul condus de Anglia și Franța), datorită cărui fapt producția lor industrială și agricolă, precum și exportul lor de mărfuri au crescut considerabil.
Japonia, profitând de slăbirea bruscă a relațiilor economice dintre țările Extremului Orient și statele capitaliste din Europa Occidentală, slăbire cauzată de război, și-a mărit producția industrială și și-a extins expansiunea în Asia și parțial și în America de Sud.
Aceasta fiind situația, comerțul internațional a avut de suferit. Iată mai jos evoluția valorică a comerțului internațional în anii primului război mondial în preturile anului 1913.
Evoluția comerțului internațional în anii 1913-1918
(în miliarde dolari) – (import + export); (1913 = 100)
Din aceste date se poate observa că, în ultimii ani de război, volumul comerțului internațional nu mai reprezenta decât cea 60% din nivelul anului 1913. Această scădere s-a înregistrat mai ales pe seama reducerii exporturilor țărilor europene atrase în război (Anglia, Franța, Germania, Rusia etc.), deși importul lor s-a menținut la un nivel relativ ridicat. Dacă comerțul acestor țări a înregistrat și pe ansamblu o scădere în anii războiului, în schimb comerțul exterior al țărilor considerate „neutre“ (Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Elveția) a crescut în timpul războiului. De asemenea, a cunoscut creșteri însemnate în anii de război comerțul exterior al S.U.A., Japoniei, Canadei, Australiei, și a altor țări din Asia și America. Această stare de lucruri a atras după sine scăderea ponderii Europei în comerțul internațional și creșterea ponderii Americii, Asiei și Oceaniei.
În timpul războiului, țările europene au contractat însemnate datorii în special față de S.U.A.. Astfel, la sfârșitul războiului, Franța contractase față de S.U.A. o datorie de cea 4 miliarde dolari, Anglia de 5,5 miliarde dolari; Rusia și Germania au contractat, de asemenea, mari datorii față de străinătate, în același timp, S.U.A. s-au transformat în anii războiului din țară debitoare în țară creditoare. Dacă înainte de primul război mondial S.U.A. datorau țărilor capitaliste europene suma de 6 miliarde dolari, la sfârșitul războiului, țările Europei Occidentale datorau S.U.A. aproape 11 miliarde dolari. La sfârșitul primului război mondial, datorită urmărilor lui, centrul financiar al lumii capitaliste s-a mutat din Europa în S.U.A.. Primul război mondial (1914-1918) s-a soldat cu înfrângerea blocului condus de Germania. Pentru o anumită perioadă de timp Germania a pierdut puterea economică, politică și militară de care dispunea mai înainte. Ea a pierdut și puținele posesiuni coloniale pe care le acaparase în perioada premergătoare războiului, colonii care au fost împărțite, în principal, între Anglia și Franța, care și-au consolidat și extins pozițiile în Africa și Orientul Apropiat și Mijlociu. Totodată, Franța a recâștigat regiunile pierdute în favoarea Germaniei în urma războiului din 1870-1871 și și-a intensificat influența în Europa Centrală și de Sud-Est. Împărțirea posesiunilor coloniale ale Germaniei între celelalte țări învingătoare nu au slăbit însă contradicțiile dintre acesta ci a devenit izvorul unor contradicții și mai adânci.
Primul război mondial a mai avut și alte urmări. Vechile țări capitaliste, Anglia și Franța, deși învingătoare în război, au ieșit totuși cu economia slăbită, în același timp, Europa, care a fost teatrul principal de luptă, a ieșit din război într-o stare de dezorganizare economică pronunțată. Scăderea producției industriale și agricole, haosul valutar, inflația etc. au luat proporții în anii războiului. Această situație a fost agravată și de criza de supraproducție din anii 1920-1921.
Spre deosebire de Europa, S.U.A. și parțial Japonia au profitat de pe urma primul război mondial, reușind să-și dezvolte producția industrială și agricolă și să acapareze poziții noi pe piața mondială. Cel mai mult au profitat în timpul primului război mondial monopolurile americane care s-au îmbogățit de pe urma livrărilor destinate țărilor beligerante, în cei cinci ani de război profiturile nete ale monopolurilor americane au însumat peste 28 miliarde dolari.
Primul război mondial nu s-a soldat numai cu reîmpărțirea lumii între puterile învingătoare în dauna celor învinse și cu schimbarea raportului de forțe dintre ele, ci și cu desprinderea Rusiei din blocul țărilor capitaliste, ca urmare a victoriei Revoluției Socialiste din Octombrie 1917 și apariția primului stat socialist din lume.
Evenimentele care s-au petrecut în perioada interbelică, corelate cu urmările primului război mondial, care și-au pus adânc amprenta și asupra comerțului internațional din această perioadă sunt: stabilizarea relativă, temporară a capitalismului (1924-1929), crizele de supraproducție din 1929-1933 (care a cuprins întreaga lume capitalistă) și din 1937-1938, precum și pregătirile pentru declanșarea celui de-al doilea război mondial. Aceste evenimente au influențat toate aspectele comerțului internațional (volum, dinamică, structură, orientare geografică), precum și politica comercială a țărilor capitaliste.
2.2.2. Comerțul internațional în perioada interbelică
Structura comerțului internațional
Structura comerțului internațional din perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale a suferit o serie de modificări determinate de aceleași cauze care au influențat și evoluția volumului valoric și fizic al comerțului internațional.
în perioada până la izbucnirea crizei de supraproducție din 1929-1933, a crescut producția industrială a lumii, s-a dezvoltat comerțul internațional și s-a îmbogățit nomenclatorul mărfurilor ce au intrat în circuitul pieței mondiale.
Cât privește grupul țărilor capitaliste dezvoltate, în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, exportul acestora s-a caracterizat prin ponderea mare și foarte mare a produselor finite.
Ponderea grupei de produse finite în exportul total al unor țări capitaliste
(în % din totalul valoric)
Datele arată că, în general, în perioada dintre cele două războaie mondiale, ponderea grupei de produse finite a înregistrat creșteri însemnate sau oscilații în exportul total al țărilor capitaliste, față de perioada dinaintea primului război mondial.
Structura comerțului internațional în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale a fost influențată nu numai de dezvoltarea industrială a principalelor țări capitaliste și de adâncirea specializării unilaterale a țărilor transformate în colonii și a celor dependente, ci și de crizele economice de supraproducție care au avut loc în această perioadă, crize care și-au pus amprenta și pe volumul valoric și fizic al comerțului internațional. Cel mai puternic și-a pus amprenta pe structura comerțului internațional criza economică de supraproducție din 1929-1933.
Această criză a influențat structura comerțului internațional atât sub aspectul volumului fizic cât și sub aspectul volumului valoric, dar în mod diferit.
Orientarea geografică a comerțului internațional
Urmările primului război mondial, precum și crizele economice de supraproducție din perioada dintre cele două războaie și-au pus amprenta și pe orientarea geografică a comerțului internațional. Totodată, în această perioadă s-a intensificat și mai mult dezvoltarea economică și politică inegală a țărilor capitaliste, care s-a reflectat nu numai în sfera producției materiale ci și în sfera comerțului internațional.
Primul război mondial a avut urmări asupra țărilor europene în toate domeniile, inclusiv în domeniul comerțului exterior al acestora, ceea ce a făcut ca ponderea și însemnătatea lor în comerțului internațional să scadă. Primul război mondial s-a soldat cu rezultate favorabile pentru țările din America și în primul rând pentru S.U.A. și Canada, ceea ce a făcut ca ponderea acestora în comerțul internațional să crească. Un fenomen similar s-a petrecut cu țările din Asia și Africa care au reușit să-și mărească ponderea în comerțul internațional.
Crizele economice de supraproducție din 1929-1933 și 1937/1938 au influențat diferit orientarea geografică a comerțului internațional. Lovind mult mai puternic economia Americii și în principal economia S.U.A., crizele au determinat o scădere mult mai pronunțată a volumului valoric al comerțului exterior american, în comparație cu celelalte continente și, ca urmare, ponderea Americii în comerțul internațional a scăzut în timpul ambelor crize.
Europa s-a menținut pe primul loc în comerțul internațional în toată perioada dintre cele două războaie mondiale, dar ponderea ei a scăzut față de perioada dinaintea primului război mondial. În perioada dintre cele două războaie mondiale nivelul cel mai ridicat al ponderii Europei a fost înregistrat în 1932, adică în timpul crizei, iar cel mai scăzut nivel al ponderii a fost atins în 1937. Această situație se explică prin aceea că atât criza din 1929-1933 cât și criza din 1937/1938 au lovit mult mai puternic economia și comerțului exterior al Americii, comparativ cu Europa.
America s-a menținut pe locul doi, ca pondere, în domeniul comerțului internațional, dar ponderea ei a evoluat într-un sens diferit de ponderea Europei.
Celelalte continente (Asia, Africa și Oceania) au înregistrat, în general, o creștere a ponderii lor în comerțul internațional în perioada dintre cele două războaie mondiale, depășind nivelul anului 1913. Asia și Oceania au înregistrat nivelul cel mai ridicat al ponderii lor în comerțul internațional în 1938, în timp ce Africa a înregistrat cel mai ridicat nivel în 1937. Crizele economice de supraproducție din anii 1929-1933 și 1937/1938 și-au pus mult mai puțin amprenta pe orientarea geografică a comerțului exterior al acestor continente, comparativ cu Europa și America.
Schimbări în orientarea geografică a comerțului internațional s-au înregistrat și în cadrul fiecărui continent în parte și mai ales în cadrul Europei și Americii de Nord unde erau concentrate cele mai dezvoltate țări capitaliste ale lumii. Inegalitatea dezvoltării economice și politice a țărilor capitaliste și-a pus amprenta și asupra comerțului lor exterior.
Ponderea principalelor țări capitaliste în comerțul internațional
(în % din totalul valoric)
Ponderea principalelor țării capitaliste în importul și exportul mondial
IMPORT
Anglia S.U.A. Germania Franța Canada Japonia Italia
EXPORT
Anglia S.U.A. Germania Franța Canada Japonia Italia
Rivalitatea anglo-americană și expansiunea imperialismului german, japonez și sovietic în perioada dintre cele două războaie mondiale
După primul război mondial și în perioada imediat următoare s-a accentuat rivalitatea economică dintre Anglia și S.U.A. Deși Anglia a ieșit din primul război mondial slăbită din punct de vedere economic, ea și-a mărit posesiunile coloniale pe seama Germaniei învinse, și-a păstrat supremația în flota comercială, în exportul de capital și în comerțul exterior până la cel de al doilea război mondial. În același timp, S.U.A. și-au consolidat supremația în domeniul producției industriale și au reușit încă din timpul primului război mondial să-și extindă sfera de expansiune, amenințând pozițiile Angliei pe multe piețe externe.
Forța colonială a Angliei și monopolul ei în domeniul multor materii prime industriale și agricole au constituit însă piedica principală în calea expansiunii crescânde a S.U.A. și baza principală a luptei aprige de concurență dintre Anglia și S.U.A. În special lupta pentru exercitarea controlului asupra surselor de materii prime a ocupat un loc foarte important în rivalitatea dintre Anglia și S.U.A.
Cu toată împotrivirea dârză a Angliei, S.U.A., făcând uz de forța lor industrială și financiară, au reușit să-și intensifice expansiunea pe unele din piețele imperiului britanic și să submineze într-o anumită măsură pozițiile Angliei (Australia, Noua Zeelandă, India etc.). De altfel, pe unele piețe din imperiul britanic, S.U.A. au reușit să cucerească poziții însemnate încă din timpul primului război mondial. S.U.A. și-au intensificat ofensiva și pe alte piețe tradiționale engleze, amenințând și mai puternic pozițiile Angliei, de pildă, în Canada, în țările din America Latină și chiar în unele colonii engleze din Asia, dar Anglia n-a fost complet eliminată de pe aceste piețe.
Raportul de forțe dintre Anglia și S.U.A. a început, treptat, să se schimbe și în alte domenii. După cum s-a văzut, la sfârșitul primului război mondial,
centrul puterii financiare a lumii capitaliste s-a mutat din Europa în America. În timpul crizei de supraproducție din 1929-1933 situația s-a schimbat întrucâtva în favoarea Angliei.
Paralel cu rivalitatea dintre Anglia și S.U.A., în perioada dintre cele două războaie mondiale s-au manifestat și alte contradicții între țările capitaliste, strâns legate tot de lupta pentru piețe.
Unul dintre principalii factori de ascuțire a contradicțiilor dintre puterile capitaliste în această perioadă a fost expansiunea Japoniei, încă din timpul primului război mondial, Japonia și-a întărit considerabil pozițiile în Extremul Orient și mai ales în China. Ea a întâmpinat însă o rezistență dârză din partea Angliei, care deținea încă de mult în China însemnate poziții, și din partea S.U.A., care tindea să-și instaureze dominația în țările din bazinul Oceanului Pacific și în special în China.
De aceea, acordul încheiat între Japonia, S.U.A. și Anglia la Washington în anul 1921 cu privire la împărțirea sferelor de influență din Extremul Orient s-a dovedit a fi efemer. Japonia a continuat expansiunea sa pe piețele din Extremul Orient, căutând să elimine atât Anglia cât și S.U.A, în special din comerțul exterior al acestor țări. Japonia oferea acestor țări mărfurile sale, în general, la prețuri mai reduse, comparativ cu cele engleze și americane. Dar Japonia și-a intensificat expansiunea și în alte țări din Asia, în principal colonii engleze și franceze, și în unele țări din America Latină.
La rivalitățile existente între principalele țări capitaliste învingătoare în primul război mondial s-au adăugat, la puțin timp după terminarea războiului, și contradicțiile dintre țările capitaliste învingătoare și cele învinse în război.
După ce au impus Germaniei tratatul de pace de la Verssailles, țările învingătoare au încercat să o transforme într-o țară dependentă față de ele. Dar intențiile țărilor învingătoare nu au devenit o realitate, întrucât Germania, primind un sprijin financiar substanțial din partea S.U.A. s-a refăcut rapid și a ocupat vechiul loc în rândul principalelor țări capitaliste, devenind din nou un puternic și periculos concurent pentru celelalte țări, inclusiv Anglia și S.U.A..
Lupta pentru piețe a devenit un obiectiv central al monopolurilor germane refăcute cu sprijinul financiar american.
Cât privește exportul de capital, date fiind pregătirile pentru declanșarea celui de al doilea război mondial, Germania n-a mai reușit să-și ocupe vechiul loc în rândul marilor exportatori de capital. Cu toate acestea, monopolurile germane și-au intensificat exportul de capital în țările din Europa Centrală, în țările din Balcani
Totodată, marile monopoluri germane au inițiat în perioada interbelică o serie de uniuni monopoliste internaționale, deținând poziții înseninate în cadrul acestora și desfășurând o aprigă luptă pentru împărțirea sferelor de influență.
Marile monopoluri germane și japoneze nu s-au mulțumit, însă numai cu expansiunea economică. Germania fascistă și Japonia militaristă, subordonate oligarhiei financiare din respectivele țări, au pregătit pas cu pas declanșarea celui de al doilea război mondial pentru reîmpărțirea teritorială a lumii, în conformitate cu noul raport de forțe ce se stabilise între principalele țări imperialiste. Germania, Japonia și Italia au format un bloc agresiv, au orientat economiile lor pe picior de război și au trecut în scurtă vreme la acte de agresiune directă, care au culminat cu declanșarea celui de al doilea război mondial.
O altă țară care și-a făurit unul dintre cele mai vaste imperii coloniale (al doilea ca mărime după cel englez) a fost U.R.S.S. Construirea socialismului totalitar în această țară, mai întâi sub conducerea lui Lenin și apoi cea a lui Stalin, s-a făcut concomitent cu întărirea puterii militare a acesteia. Ea a luat parte efectiv la împărțirea sferelor de influență pregătindu-se pentru declanșarea celui de-al doilea război mondial.
2.2.3. Comerțul internațional în perioada postbelică.
Situația marilor puteri economice după război
O serie de factori politici și economici cum sunt: urmările celui de-al doilea război mondial, formarea blocului statelor socialiste, prăbușirea sistemului colonial al imperialismului și apariția pe harta politică a lumii a peste 100 de state naționale noi, apariția și răspândirea proceselor economice integraționiste, politica comercială a principalelor țări capitaliste, precum și fenomenele negative cu care a fost confruntată economia mondială începând cu deceniul opt au avut o influență hotărâtoare și asupra evoluției repartizării geografice a comerțului internațional, precum și asupra curentelor de schimburi comerciale.
2.2.3.1. Noi tendințe în repartiția geografică a comerțului după
al doilea război mondial. Modificări generate de război
Privită pe cele trei grupe de țări participante la circuitul economic mondial, repartizarea geografică a comerțului intențional din perioada postbelică a avut o evoluție cu totul deosebită de cea privind participarea acestora la producția materială.
Evoluția participării celor trei grupe de țări la comerțul mondial în perioada postbelică (în % din total export + import)
În întreaga perioadă luată în considerare, țările capitaliste dezvoltate au derulat cea mai mare parte din volumul schimburilor comerciale, ponderea lor înregistrând o continuă creștere până în anul 1972, pentru ca în anii următori să înregistreze o anumită scădere (datorită efectelor cumulate ale fenomenelor negative care au afectat profund economia acestora). Se poate aprecia, așadar, că exceptând ultimii 5-6 ani ai deceniului opt, țările capitaliste dezvoltate și-au consolidat poziția în comerțul mondial.
Consolidarea poziției țărilor capitaliste dezvoltate în domeniul comerțului mondial, în raport cu celelalte grupe de țări, își are cauza în principal în mai buna ancorare a acestora în diviziunea mondială a muncii și în special în diviziunea industrială a muncii, care s-a accentuat puternic în perioada postbelică sub influența directă a revoluției tehnico-științifice. Structura economiei acestor țări, puternic industrializate și implicit structura comerțului exterior, le permite acestora să sporească participarea la circuitul economic mondial în dauna țărilor mai slab dezvoltate din punct de vedere economic.
În ce privește țările în curs de dezvoltare, datele arată o slăbire continuă a participării lor la comerțul mondial până în anul 1972 (inclusiv) și o ușoară revenire în anii următori până la finele deceniului opt (ca urmare a creșterii ponderii țărilor exportatoare de țiței). De fapt, pentru marea majoritate a țărilor în curs de dezvoltare (neproducătoare și neexportatoare de țiței), situația a continuat să se înrăutățească și în perioada ultimilor ani.
Datele arată că, exceptând țările în curs de dezvoltare exportatoare de petrol, a căror pondere a crescut în deceniul opt (în principal la export) și a început să scadă în deceniul nouă, restul țărilor în curs de dezvoltare au înregistrat o permanentă scădere a ponderii lor în comerțul mondial (de la circa 23-24% în 1950-1951 la cea 15-16% în 1981-1988). Ca urmare, ponderea întregului grup al țărilor în curs de dezvoltare a scăzut de la cea 25% în 1980 la cea 20% în anul 1988, în pofida faptului că în cadrul acestui grup intră și țările recent industrializate cu o pondere în creștere în ultimii ani și mai ales în anii viitori
În perioada anilor 1950-1970, țările în curs de dezvoltare, luate în ansamblu au înregistrat ritmuri inferioare de creștere a comerțului lor exterior, comparativ cu țările capitaliste dezvoltate, ca urmare a structurii deficitare a economiei și comerțului exterior, precum și ca urmare a evoluției necorespunzătoare a prețurilor la produsele lor la export, în prima jumătate a deceniului opt, ritmul comerțului lor exterior a crescut considerabil datorită creșterii însemnate a prețurilor la produsele de bază, dar, cu toate acestea, situația lor nu s-a îmbunătățit, exceptând țările exportatoare de țiței. Ca urmare, în domeniul comerțului internațional s-a accentuat atât decalajul absolut cât și cel relativ între țările capitaliste dezvoltate și țările în curs de dezvoltare în întreaga perioadă postbelică.
În deceniul opt s-a produs o anumită îmbunătățire a raportului de schimb doar pentru țările membre ale OPEC. Situația celorlalte țări s-a deteriorat atât de mult încât, de pilda, în anul 1980 au pierdut, datorită înrăutățirii raportului de schimb, cea 30 miliarde dolari. Potrivit unor studii elaborate de UNCTAD, se apreciază că, datorită înrăutățirii raportului de schimb în relațiile cu țările dezvoltate, datorită inflației și deprecierilor monetare în scopuri speculative din țările capitaliste dezvoltate, statele în curs de dezvoltare pierd anual între 50 și 60 miliarde dolari.
Cât privește țările socialiste sau foste socialiste, datele arată că ponderea lor în comerțul mondial este redusă, deși față de nivelul inițial a înregistrat o ușoară creștere, în condițiile în care se estima că acest grup de țări deținea cea 30% din producția industrială a lumii, participarea lor la comerțul mondial a fost cu totul nesatisfăcătoare. Există, desigur, o serie de cauze de ordin obiectiv și subiectiv care explică această stare de lucruri. Nu trebuie uitat faptul că multe țări socialiste, cu toate progresele pe care le-au înregistrat în ce privește dezvoltarea economică, se găsesc încă în stadiul de țări în curs de dezvoltare, iar în ultimul deceniu, marea majoritate au intrat într-o profundă criză de structură generată de politica economică greșită dusă de regimul totalitar din aceste țări. Prăbușirea sistemului comunist în Europa a dus și la scăderea catastrofală a ponderii lor în comerțul mondial.
În perioada postbelică s-au produs modificări în repartizarea geografică a comerțului internațional și pe continente, în funcție de urmările celui de al doilea război mondial și de evoluția economică și politică a acestora după război.
Din analiza datelor publicate de statistica internațională cu privire la evoluția ponderii continentelor în comerțul internațional se desprind câteva constatări:
Europa a deținut întâietatea în comerțul internațional în perioada postbelică, cu o pondere în continuă creștere. Dacă în ultimii ani ai războiului și în primii ani postbelici ponderea Europei a scăzut simțitor (cea 30-35% față de 52-53% în perioada premergătoare războiului), în perioada următoare ponderea ei a crescut foarte mult, cifrându-se către sfârșitul deceniului nouă la cea 50%.
Europa a înregistrat unul dintre cele mai înalte ritmuri de creștere a comerțului.
Repartizarea geografică a comerțului mondial pe continente
(în % din al valoric export-import)
Evoluția ponderii diverselor continente în comerțul internațional atestă faptul că și în acest domeniu a avut loc o pronunțată dezvoltare inegală, ca și în domeniul producției materiale. Această dezvoltare inegală iese și mai bine în evidență dacă se urmărește evoluția participării principalelor țări capitaliste la comerțul internațional. Statistica internațională confirmă faptul că în perioada postbelică s-au produs schimbări rapide în ponderea și locul țărilor capitaliste dezvoltate în comerțul internațional.
Evoluția ponderii principalelor țări capitaliste în comerțul internațional (export + import în %)
Din analiza datelor de mai sus se desprind câteva constatări importante.
În primul rând, rezultă că grupul celor zece țări capitaliste a deținut în întreaga perioadă postbelică o pondere foarte mare în comerțul internațional; oscilațiile în evoluția ponderii acestui grup de țări s-au datorat, în prima etapă, urmărilor celui de-al doilea război mondial, iar, în etapa ultimilor ani, fenomenelor negative cu care a fost confruntată, în general, economia mondială.
În al doilea rând, rezultă ca o trăsătură caracteristică faptul că țările învinse în cel de-al doilea război mondial (Germania, Japonia, Italia) au înregistrat avansuri considerabile în ceea ce privește poziția lor în comerțul internațional, ocupând locuri de frunte și cu ponderi mari (R.F. Germania – locul doi, Japonia – locul trei și Italia – locul șase), în timp ce țările învingătoare în război au cedat, în general, din pozițiile lor de frunte.
În al treilea rând, deși S.U.A. s-au clasat pe primul loc în comerțul internațional încă din timpul celui de al doilea război mondial, loc pe care încă îl mai păstrează.
Această evoluție a ponderii principalelor țări în comerțul internațional, însoțită de schimbarea respectivă de locuri, trebuie privită în contextul luptei din ce în ce mai aprige ce se desfășoară între aceste țări în problema piețelor, fiind rezultatul raportului de forțe dintre ele pe plan economic și politic.
Repartizarea comerțului mondial pe țări a cunoscut și alte schimbări în perioada postbelică, în sensul că, pe lângă țările capitaliste dezvoltate, au început să se înscrie cu ponderi în creștere și unele țări socialiste (URSS, China, RDG), precum și o serie de țări și teritorii în curs de dezvoltare, îndeosebi cele recent industrializate, precum și o parte din țările membre OPEC.
2.3. Ordinea economică mondială
În planul economiei mondiale, noțiunea de ordine poate fi apropiată de cea de echilibru. Studiul ordinii economice mondiale pornește de la perceperea economiei mondiale ca sistem al economiilor naționale, al corporațiilor transnaționale și al organizațiilor economice internaționale, rezultat al interdependențelor dintre acestea.
Configurații concrete ale ordinii economice mondiale
Ordinea economică mondială nu există decât într-o formă istorică, care se configurează într-o anumită perioadă, pe baza raporturilor de putere create atunci și a structurilor de organizare stabilite.
În fapt, ca și echilibrul mondial, ea este relativă, deoarece, pe de o parte, ea se modifică la numite intervale de timp, iar, pe de altă parte, ea nu exclude existența simultană în economia mondială a unor crize, dezechilibre sau chiar conflicte economice, la nivelul unor subsisteme sau regiuni geografice.
Modificarea unui tip de ordine a economiei mondiale se poate produce fie ca urmare a amplificării unor astfel de dezechilibre parțiale, care devin globale, fie ca urmare a modificării statutului puterii dominante sau a celorlalte puteri care participă la coordonarea proceselor economice mondiale. Mai mulți autori au schițat viziuni diferite asupra ordinii economice mondiale din diferite perioade istorice.
F. Braudel în lucrările sale (1969, 1979) consideră că „economia-lume“ este organizată în jurul unui centru capitalist, căruia îi sunt subordonate o semiperiferie și, pe un nivel de organizare inferior, o periferie aservită. Pornind de la această viziune ierarhizată și într-o abordare neomarxistă, Emmanuel Wallerstein propune un sistem mondial (un ansamblu în care există o diviziune regională), care este structurat pornind înainte de orice de la principii economice, nu politice sau culturale. Acest sistem, în viziunea lui, are în centrul său statul cel mai puternic din punct de vedere economic și militar. El afirmă, de asemenea, că aceste mari puteri centrale, diferite de la o etapă la alta, cunosc perioade de ascensiune și de decadență.
În perioada 1945-1990 în economia mondială au existat două subsisteme funcționând din mai multe puncte de vedere independent: subsistemul economiei capitaliste și subsistemul economiei socialiste, al țărilor comuniste. Această împărțire avea o motivație în primul rând politică și militară și în subsidiar una economică. Fiecare dintre ele a fost organizat în jurul unei superputeri a perioadei analizate: S.U.A., respectiv U.R.S.S. Totuși, independența celor două subsisteme era relativă, așa cum menționam, deoarece țările comuniste au participat la mai multe structuri de organizare specifice economiei mondiale ca ansamblu unitar. Astfel, ele au acceptat regulile de joc internaționale stabilite în cadrul unor organizații și instituții internaționale, care reglementau schimburile comerciale internaționale și relațiile financiar-valutare internaționale (precum G.A.T.T. și U.N.C.T.A.D., F.M.I. și Banca Mondială ș.a.). De asemenea, în calitate de membre ale O.N.U., ele au participat activ la numeroase conferințe și reuniuni internaționale privind alte raporturi sau probleme economice internaționale. Drept urmare, s-ar putea afirma că, în pofida existenței celor două subsisteme ideologic diferite, ordinea economică mondială a fost determinată primordial de structurile de organizare și raporturile de putere din subsistemul capitalist.
În prezent, palierele ierarhice ale sistemului economiei mondiale ar fi următoarele: S.U.A. este superputerea care exercită o dominație și care controlează sau are capacitatea de a influența anumite procese în mod decisiv (în primul rând în domeniul militar); majoritatea sferelor vieții economice pe plan mondial sunt însă coordonate de ea împreună cu celelalte șase state mari dezvoltate care fac parte din „Grupul celor 7“ (Franța, Marea Britanic, Germania, Japonia, Italia, Canada). Invitarea Rusiei ca observator la unele dintre reuniunile G7 înseamnă, în opinia noastră, recunoașterea sa ca mare putere militară și politică, dar nu neapărat și economică. Pe următorul palier se situează celelalte țări dezvoltate; între ele și țările din primul grup funcționează relații economice de interdependență (în plan comercial, valutar-financiar, al politicilor economice), la acestea adăugându-se desigur și cele politice și militare. Pe ultimul palier se află un grup numeros de state despre care se poate afirma că sunt în relații de dependență față de celelalte state, de pe palierele anterioare, din numeroase puncte de vedere: comercial, financiar, tehnic și tehnologic, informațional. Acestea sunt economii în tranziție și/sau economii în dezvoltare. Acest grup de state este foarte eterogen din toate punctele de vedere: potențial economic, nivel de dezvoltare, gradul de deschidere externă a economiei, forță politică și militară. Drept urmare și relațiile de dependență față de țările de pe primele două paliere sunt diferite: dependența poate fi mai redusă sau mai puternică la nivelul diferitelor subsisteme ale economiei respective. De pildă, țările cu potențial natural mare (ca India, China, Brazilia) sunt dependente mai ales sub aspect financiar și tehnologic de țările dezvoltate (unele țări menționate fiind și puteri militare ce nu trebuie ignorate). În plus, caracteristicile relațiilor de dependență sunt influențate și de poziția lor regională, de apartenența lor de anumite grupări sau organizații internaționale, în primul rând de integrare. Gradul de dependență al acestor țări de țările de pe primele paliere depinde și de orientările politico-ideologice ale regimurilor la putere. De pildă, dacă guvernările au o puternică orientare naționalistă, preocuparea pentru menținerea a cât mai multe atribute ale suveranității economice naționale poate determina relații diminuate cu țările dezvoltate și orientarea preponderent către relațiile cu țări cu nivel de dezvoltare asemănător.
Trebuie menționat faptul că ordinea economică mondială existentă în diferite perioade nu a fost totdeauna socotită ca favorabilă tuturor statelor din economia mondială sau s-a considerat, uneori, că ea nu asigură cele mai adecvate structuri pentru rezolvarea unor probleme cu caracter global, care se pot transforma în crize cu caracter global, dacă nu sunt gestionate corespunzător.
Astfel, în anii ’60-70, când țările în dezvoltare devenite independente și-au raliat pozițiile cu țările din lagărul comunist, în cadrul O.N.U. a fost impusă discutarea problemei redefinirii unei noi ordini economice internaționale, aceste țări reușind chiar să determine adoptarea de către Adunarea Generală a O.N.U., la l mai 1974, a unui document intitulat „Declarația și programul de acțiune în vederea instaurării unei noi ordini economice internaționale“, obiectivele propuse prin acesta nefiind niciodată atinse. Treptat, această problematică a trecut într-un con de umbră, ieșind din sfera de preocupări a O.N.U
Critici la adresa ordinii economice mondiale existente au fost formulate și de unele cercuri ale oamenilor de știință. Astfel, o parte a comunității științifice, grupată în cadrul „Clubului de la Roma“ (creat în 1968) a încercat în repetate rânduri să semnalizeze cercurilor guvernamentale din lumea întreagă că „managementul internațional al economiei mondiale“ pare inadecvat, dacă se ia în considerare acumularea a tot mai multe dezechilibre grave pe ansamblul economiei mondiale. Să punctăm câteva dintre dezechilibrele de amploare identificate de membrii Clubului de la Roma: concentrarea schimburilor comerciale, a fluxurilor de investiții străine directe și a activităților productive în țările dezvoltate, membre ale O.C.D.E.; drept urmare, se produce concentrarea bogăției în țările dezvoltate și creșterea decalajelor absolute și relative dintre țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare, ca urmare a marginalizării a tot mai multor țări, care participă din ce în ce mai puțin la circuitul economic internațional; creșterea poverii datoriei externe pentru un număr tot mai mare de țări în curs de dezvoltare; tandemul explozie demografică – accentuarea sărăciei din unele țări în curs de dezvoltare, având drept efecte posibile amplificarea migrați ei populației pe glob pe axa Sud-Nord, fenomen ce poate genera instabilitatea politică și socială chiar în țările dezvoltate ;accentuarea poluării pe glob (apariția unor fenomene de macropoluare ca: efectul de seră, pătrunderea freonului în atmosfera superioară ș.a.).
Soluțiile propuse în vederea configurării unei ordini economice mai eficiente și mai echitabile pe plan mondial se înscriu într-un spectru foarte larg. La o extremă se situează pozițiile „idealiștilor“, ale celor care consideră că valorile morale și spirituale prevalează în fața celor materiale și că trebuie reafirmată importanța lor pentru înfăptuirea unei dezvoltări economice echilibrate în plan național sau mondial, pentru existența unei ordini economice mondiale eficiente și echitabile.
Într-o abordare „realistă“, soluțiile sunt schițate de asemenea, pe diferite direcții, unele abordări fiind echilibrate, altele fiind utopice, între soluțiile pragmatice și nu lipsite de o viziune morală sunt de menționat acelea care propun țărilor dezvoltate să nu ignore problemele țărilor dependente, în dezvoltare sau chiar sărace, ci să se alăture eforturilor acestora de soluționare a problemelor grave cu care se confruntă, într-un parteneriat care nu poate avea ca rezultat decât avantaje pentru ambele părți, înainte de orice, prosperitatea economică și stabilitatea socială a tuturor regiunilor lumii.
Anul 1999 și războiul din Serbia arată că este posibil să se producă o modificare a actualei ordini economice mondiale, care funcționa în baza anumitor principii ale relațiilor internaționale, convenite între statele membre ale O.N.U. Direcțiile de modificare nu sunt încă exprimate în mod explicit în anumite documente internaționale; să aspire, oare, S.U.A. către o dominație de tip hegemonie? Să sperăm că nu se va ajunge până acolo.
2.4. Investițiile internaționale – factor determinant
al regionalizării economice
În deceniul actual mai toate țările adoptă perspective noi în privința dezvoltării bazate pe liberalizare economică și și pe constatarea că cel mai important deziderat este integrarea lor în economia mondială. Renunțând treptat la orientarea către o economie națională, practicată atât de țările dezvoltate cât și de cele mai puțin dezvoltate, acestea au renunțat la atitudinea ostilă față de corporațiile multinaționale. În timp ce în trecut multe țări detestau investitorii străini, aceștia sunt primiți astăzi cu brațele deschise, majoritatea guvernelor confirmând rolul important al investițiilor străine în cadrul eforturilor lor de dezvoltare economică, proces în care investițiilor particulare le revine rolul de a spori economiile interne, de a introduce tehnologie și metode de management de ultimă oră, de a mări eficiența prin concurență și de a facilita accesul la piețele străine. Investitorii străini vor fi încurajați să investească cu precădere în acele activități economice care creează locuri de muncă și ridică nivelul tehnologic al industriei locale.
Avantajele care le pot aduce investițiile țărilor gazdă, chiar dacă acestea nu sunt garantate, pot fi vitale în procesul de integrare în economia mondială, dominată de concurență, a țărilor mai puțin dezvoltate. Avantajele probabile cele mai importante sunt: transferul de tehnologie, crearea de noi locuri de muncă, amplificarea exporturilor, o mai bună utilizare a materiilor prime existente pe piețele țărilor receptoare de investiții străine, la nivel mondial, extinderea investițiilor străine determină și creșterea volumului comerțului cu bunuri și servicii prin fluxurile de exporturi și importuri pe care investițiile internaționale le determină.
Recentele dezvoltări ale investițiilor străine directe variază de la o regiune la alta. După nivelurile înalte ale anului 2000, fluxurile globale au scăzut puternic în anul 2001 ca rezultat al declinului economiei globale, mai ales în țările dezvoltate.
În ciuda încetinirii economice, SUA și-a păstrat poziția de cel mai mare primitor / receptor de investiții internaționale. Partenerii majori de investiții au fost țările Uniunii Europene, dar a crescut importanța partenerilor din NAFTA.
Influxurile către și ieșirile din Uniunea Europeană în anul 2001 au scăzut mai ales datorită declinului în ceea ce privește fuziunile și achizițiile în legătură cu investițiile străine directe. Influxurile către Marea Britanic și Germania au scăzut cel mai mult, în timp ce acelea către Franța, Grecia și Italia au crescut. Declinul ISD către exterior a fost și mai mare, excepții făcând Irlanda, Italia și Portugalia. Franța a devenit cel mai mare investitor extern din regiune.
În Europa Centrală și de Est influxurile de ISD au rămas constante iar ieșirile au scăzut datorită încetinirii ritmului din Federația Rusă, care reprezenta trei sferturi din ieșirile de investiții din regiune.
Ieșirile de fluxuri din Japonia au crescut în anul 2001, în timp ce investițiile interne ale ISD au scăzut din cauza recesiunii economice.
În regiunea Asia-Pacific economiile au evoluat inegal datorită modificărilor din anul 2001 față de 2000.China și-a recâștigat poziția pierdută în favoarea Hong-Kongului în anul 2000, devenind cel mai mare receptor de investiții din regiune.
Investițiile străine directe către America Latină și Caraibe au cunoscut declinul doi ani la rând, datorită Braziliei și Argentinei, Mexicul devenind cel mai mare recipient regional. Ieșirile de fluxuri au rămas modeste.
Țările mai puțin dezvoltate au început să se autopromoveze mai activ față de investitorii străini. S-au înființat agenții pentru promovarea investițiilor și s-au încheiat tratate bilaterale de investiții.
2.4.1. Societățile transnaționale și rolul lor în globalizarea comerțului internațional
Rolul corporațiilor transnaționale în economia mondială în globalizare este în creștere. Producția internațională este în creștere deoarece corporațiile transnaționale își extind rolul în economia globalizată. Estimările recente sugerează faptul că astăzi există aproximativ 65.000 de corporații transnațio-nale, cu aproximativ 850.000 de afiliați străini.
Raporturi de forțe
În fruntea societăților transnaționale se află cele de sorginte americană. Un clasament recent (1998) al primelor 1000 de companii pe plan mondial, după valoarea lor de piață, plasa pe primul loc pe General Electric, cu 271,64 miliarde de dolari.
Primele 10 STN, după valoarea de piață în 1998 (în procente)
l. General Electric 100,0 5. Exxon 63,5
2. Microsoft 76,9 6. Pfizer 49,0
3. Royal Dutch Shell 72,0 7. NTT 48,2
4. Coca-Cola 71,2 8. Wall-Mart Stores 45,5
9. Intel 44,6
Cu două excepții (Royal Dutch-Shell și Nippon Telegraph and Telephone), celelalte companii sunt americane. În același clasament, 60 din primele 100 și 480 din cele 1000 de companii prezentate sunt de asemenea de origine americană. Companiile americane se mențin în top și în alte clasamente, alcătuite după alte criterii: cifra de afaceri (5 din primele 10, locul l – General Motors) profitul (7 din primele 10, locul l – Exxon).
Experții UNCTAD, la rândul lor, au publicat un clasament al STN (top 10), pentru anul 1996, după activele externe: 6 din primele 10 companii sunt americane, pe locul l aflându-se General Electric.
În topul mondial, într-un singur an (1997-1998), Pfizer (SUA) ajunge pe locul 7, de pe locul 20, grație succesului deosebit cunoscut de noul său produs Viagra; Danone (Franța) saltă peste 100 de locuri. Recordul îl deține însă Lehman Brothers (SUA) care câștigă 345 locuri.
În același interval s-au produs și căderi. Cele mai spectaculoase au fost caracteristice unor mari bănci japoneze: Bank of Tokyo – Mitsubishi de la poziția 15 la 68, Sumitomo Bank 50-131, Sanwa 65-156, Dai-Ichi Kangyo 62-211, Fuji Bank 64-287. Motivul este criza puternică în care au intrat, datorită forțării speculațiilor și a excesului de credite neperformate acordate. Chiar și „monștrii sacri“ nu sunt scutiți de neplăceri; General Motors ajunge pe locul 69 în topul mondial (după valoarea de piață)!
Multe dintre marile companii aflate în top cu ani în urmă nu se mai regăsesc, în prezent, pe primele locuri. Cauzele sunt diferite. După „Standard and Poors 500“, 14 dintre primele 20 de companii în anul 1964 nu mai figurează în topul respectiv, în 1998. Cazul cel mai celebru este al companiei „Standard Oii“ care, suportând rigorile legislației americane anti-trust, a fost dezmembrată.
Sunt însă și cazuri în care constanța caracterizează evoluția STN. Unele mari companii reușesc să se mențină în top ani îndelungați. Exemplu în acest sens pot fî General Electric, Exxon, IBM, ATT din SUA, dar și Toyota, Nestle, Unilever, Birtish Petroleum și, mai ales, Royal Dutch-Shell. Este de remarcat, de asemenea, constanța în topul mondial al societăților de telecomunicații: Nippon Telegraph and Telephone, Deutsche Telekom, British Telecomrnunications, France Telecom etc. În fine, de o constanță remarcabilă dau dovadă și STN din țări mici: Roche și Nestle (Elveția), Ericsson și Electrolux (Suedia) ABB (Asea Brown- Boveri, Suedia – Elveția) etc.
Raporturi de forțe la nivel de ramură
Pentru a avea o imagine mai completă a raporturilor de forțe dintre STN, să aruncăm o privire asupra situației existente în diverse ramuri industriale, precum și în sectorul bancar. Vom folosi drept criteriu de clasificare a firmelor valoarea lor de piață valabilă la 29 mai 1998.
În domeniul producerii de calculatoare electronice (hardware), față de anii anteriori, situația se menține neschimbată. Poziția de cvasimonopol a lui IBM nu este amenințată. Piața continuă să fie dominată de firmele americane. Luând drept bază de comparație valoarea de piață a lui IBM (110791 milioane de dolari), potențialul financiar al celor mai importante companii se prezintă astfel (1998, în procente):
1. IBM (SUA) 100
2. Hawlett-Packard (SUA) 58
3. Dell Computer (SUA) 48
4. Compacq Computer (SUA) 38
5. Fujitsu (Japonia) 19
Diferențele dintre companii fiind foarte mari, este greu de presupus că o schimbare a raportului de forțe se va produce în anii următori. Poate doar dacă vor avea loc fuziuni importante.
În industria de software dominația americană este și mai accentuată. Microsoft este, practic, un monopol. Cu o valoare de piață uriașă (208984 milioane de dolari), mai mare de 1,9 ori decât cea a lui IBM, compania lui Bill Gates nu se simte amenințată decât de… legislația americană antitrust. Pe locul 2, la mare distanță (numai 27% din valoarea de piață a lui Microsoft) se află compania germană SAP, urmată de Oracle (SUA).
Domeniul electronicii industriale și al echipamentului electric îl are lider incontestabil pe General Electric, cea mai puternică corporație din lume. Firmele rivale, deși foarte cunoscute prin performanțele lor pe anumite segmente de piața, par niște pitici pe lângă gigantul american – foarte diversificat. Valoarea de piață a celorlalte firme raportate la cea a lui G.E. reprezintă: Lucent Technologies (SUA) 34%, Ericsson (Suedia) 20%, Siemens (Germania) 14%, Alcatel (Franța) 13%, Asea Brown-Boveri-ABB (Suedia-Elveția) 11%, Hitachi (Japonia) 8%, în anul menționat. În acest domeniu, eventualele fuziuni între „cei mici“ nu vor putea zdruncina poziția lui G.E.
În industria aerospațială și de apărare dominația SUA este totală. Firmele americane beneficiază de cea mai puternică piață de stat din lume axată pe uriașele comenzi ale Departamentului Apărării și ale NASA.
Replica europeană s-a concretizat în realizarea primului supersonic de pasageri (Concorde) și Airbus-ului, ambele fiind rezultatul cooperării franco-britanice, în primul caz, și al celei franco-germane, în cel de-al doilea. Producția lui Concorde a fost oprită, datorită costului ridicat de exploatare și poluării fonice, în schimb, un consorțiu (Franța, Germania, Marea Britanic) se remarcă în domeniul lansării sateliților artificiali cu ajutorul rachetei Ariane.
În industria chimică, concurența se desfășoară, îndeosebi, între companiile americane și cele germane. Pe primul loc se află Du Pont (SUA). Ea era superioară față de cea a firmelor clasate în continuare după cum urmează: Bayer, Monsanto (SUA), Hoechst, BASF.
Și în această ramură se remarcă un important decalaj de potențial financiar între prima clasată și urmăritoarele sale. Actorii sunt însă aceiași de mult timp.
Industria farmaceutică deține o poziție de invidiat în economia țărilor dezvoltate: ea nu a cunoscut criza. Explicația rezidă în ampla dezvoltare a sistemului asigurărilor de sănătate. Firmele cele mai importante de pe piața medicamentelor sunt apropiate ca potențial financiar, în 1998, pe locul l se află compania americană Merck, talonată îndeaproape de conaționala Pfizer. Lupta de concurență se duce între americani și europeni.
Succesul companiilor americane se datorează uriașelor investiții în cercetarea științifică. Merck a declanșat lupta anti-sida, iar Pfizer după ce a lansat faimoasa pilulă Viagra, a trecut la cercetări intense care au drept scop creșterea performanțelor memoriei umane.
Industria de automobile este un barometru al mersului economiei unei țări. Deoarece încorporează în produsul finit o mare cantitate de componente realizate în numeroase alte ramuri (electronică, petrochimie, metalurgie etc.), ea are un puternic efect de antrenare.
Anii ’90 marchează ieșirea din rândurile marilor producători auto a celor britanici. Ultimul mohican, celebrul Rolls-Royce, a fost cumpărat de Volskwagen. În ultimii 30 de ani, numeroase au fost firmele producătoare de automobile care au dispărut. Concurența este acerbă în această ramură.
În 1998, pe primul loc se plasa firma japoneză Toyota cu o valoare de piață de 94345 milioane de dolari, în ceea ce privește celelalte firme, valoarea lor de piață raportată la aceea a companiei japoneze reprezenta: Ford 67%, Daimler Benz 55%, General Motors 51%, Honda 35%, Volkswagen 33%, BMW 27%, Renault 13%.
Trecând de la economia simbolică la cea reală, după numărul de automobile produse în 1998, ordinea marilor companii era următoarea (în milioane bucăți): General Motors 7,5, Ford 6,8, VW 4,6, Toyota 4,5, Daimler Chrysler 4,0. Industria de automobile se remarcă printr-o intensificare a fuziunilor și absorbțiilor: nașterea lui Daimler Chrysler, achiziția diviziei de automobile Volvo de către Ford sunt cele mai importante de până acum. Este semnificativ că aceste operațiuni se desfășoară pe axa Europa-America în timp ce firmele nipone se abțin.
În industria petrolului, primul loc este disputat de doi giganți: Exxon (american) și Royal Dutch-Shell (anglo-olandez). De la un an la altul, cele două companii fac schimb de locuri între ele.
Celelalte firme – Mobil (SUA), ENI (Italia) – se află la distanțe și mai mari ca potențial financiar.
În fine, în domeniul bancar, centrele de putere sunt diseminate. Băncile transnaționale din SUA, Japonia, Marea Britanic, Germania, Franța și Elveția își dispută în permanență locurile fruntașe. Până la marea criză asiatică, băncile japoneze s-au aflat într-o puternică ofensivă. După căderea băncilor japoneze, cele britanice și americane au revenit în forță.
În 1998, în clasamentul celor mai puternice bănci din lume, după valoarea lor de piață, pe primul loc se află grupul britanic Lloyd's. Valoarea de piață a celorlalte bănci în raport cu cea a liderului reprezenta (în același an, în procente): Nations Bank (SUA) 93, Citicorp (SUA) 86, HSBC Holdings (Marea Britanie) 74, Bank America 72, Bank of Tokyo-Mitshubishi 61, Deutsche Bank 59, Union des Banques Suisse-UBS 55.
Băncile elvețiene ocupă o poziție aparte. Ele reușesc să se mențină în top de foarte mult timp, dovedind o mare stabilitate. Elveția este una din țările cu cea mai densă rețea bancară, răspândită pe toate continentele. În domeniul bancar, situația este foarte volatilă; de la un an la altul apar schimbări în ordinea de clasificare.
După această trecere în revistă a raporturilor de forțe în diferite domenii de activitate, se impun câteva concluzii:
Companiile americane sunt practic peste tot. Ele sunt acelea care dețin poziții cheie în majoritatea cazurilor.
Firmele japoneze, în anumite domenii, nu se regăsesc deloc (producția de „soft“, industria aeronautică, medicamente), sau joacă un rol secundar (producția de „hard“, electronica industrială și echipament electric), în schimb, ele se remarcă în industria de automobile, în electronica de larg consuni (Sony), în sectorul bancar și în cel de asigurări.
Actualii lideri își vor menține poziția în „hard“ și „soft“, în aerospațial și chimie. Domeniile unde se vor produce bulversări repetate vor fi industria de automobile, de medicamente și sectorul financiar-bancar.
2.4.2. Transnaționalizarea și globalizarea
Globalizarea reprezintă un stadiu superior al activității economice, al devenirii acesteia.
În această evoluție, transnaționalizării vieții economice îi revine rolul hotărâtor. Prin caracteristicile sale esențiale (natura economică, structura de organizare, managementul, investițiile directe externe), o societate transnațională are drept cuvânt de ordine – expansiunea. Ea tinde să se dezvolte atât în lărgime, cât și în adâncime. STN a demonstrat că au capacitatea să transgreseze, atât frontierele naționale, cât și pe cele ale organizațiilor integraționiste interstatale.
Societățile transnaționale constituie cea mai importantă forță de determinare și de promovare a interdependențelor mondiale. Ele se manifestă simultan în toate spațiile economice cunoscute -micro -macro -mondo, ștergând, de fapt, granițele dintre ele. Societatea transnațională înseamnă extinderea sferei spațiale a întreprinderii în proporții nebănuite în epoca „coșurilor de fabrică“. Fiecare STN are drept scop final să devină o firmă globală, care să manufactureze produse globale. Coca-Cola, Bayer, Sony, Ford, Toyota, ca și multe altele, sunt deja, firme globale. Economia planetei noastre a intrat într-un nou stadiu.
2.5. Apariția regiunilor economice
și impactul lor asupra comerțului internațional
Din ultimii ani ai războiului rece, un fenomen silențios, dar din ce în ce mai evident, domina scena politică a lumii. În spatele cursei înarmărilor avea loc și o altă cursă, cea economică. Apărea din ce în ce mai limpede nu numai că prima cursă va fi decisă de cea de-a doua, dar și că prima, cursa înarmărilor, este din ce în ce mai mult o fațadă pentru cea decisivă, cursa economică.
În perioada după încheierea războiului rece există o singură superputere militară și trei superputeri economice: SUA, Japonia. Europa, toate luptă pentru supremație economică.
Apariția unor regiuni economice reprezintă un fenomen cu totul nou de care trebuie neapărat să ținem seama. Mai întâi, pentru că aceste regiuni includ cele mai importante țări din punct vedere economic ale lumii. Apoi pentru că ele inaugurează un alt tip de evoluție care pornește de la premiza că nici un stat, oricât de puternic, nu mai poate face față, singur, problemelor dezvoltării contemporane, nici chiar SUA, care împreună cu Canada și Mexicul au format NAFTA (North American Free Trade Agreement). Prima asemenea regiune a apărut pe continentul european și a fost reprezentată de ceea ce s-a numit Comunitatea Europeană, actuala Uniune Europeană. Este mai puțin important că, potrivit unor declarații oficiale, NAFTA a apărut ca o reacție la Comunitatea Europeană. Semnificativ este faptul că această formă de evoluție, sub forma unor regiuni economice, constituie o modalitate din ce în ce mai îmbrățișată în diferite zone ale lumii. Astfel, pe lângă cele trei mari regiuni Europa, Asia Pacific, NAFTA au mai apărut și alte regiuni de integrare cum ar fi Mercosur (un gen de acord comercial al Americii de Sud), Pactul Andin etc.
Fiecare dintre cele trei mari regiuni de integrare dispune de o locomotivă: NAFTA de SUA, Asia-Pacific de Japonia, iar Uniunea Europeană de Germania. Când vorbim de competiția dintre aceste zone trebuie să luăm în calcul și capacitatea „locomotivei“ de a asigura puterea de înaintare a regiunii în ansamblu. Prin urmare, ar merita o analiză comparativă a regiunilor ca atare, dar și a „locomotivelor“ sale, în care să intre nu numai atuurile fiecărei asemenea țări fanion, ci și relațiile țării respective cu ansamblul regiunii, gradul său de acceptare. Deopotrivă de important ni se pare modelul propriu-zis de integrare îmbrățișat de o regiune sau alta. Este un model supranațional sau unul între țări de sine stătătoare. Europa promovează un model supranațional cu organisme supranaționale, Asia Pacific, dimpotrivă conservă în întregime suveranitatea statelor pornind și de la experiențele dureroase petrecute aici în timpul celui deal doilea război mondial, care ar fi făcut să eșueze orice tentativă de înființare a unor organisme cu prerogative supranaționale.
Apariția regiunilor economice pune în termeni noi problema evoluției comerțului internațional, precum și cea a raporturilor dintre puterea economică a regiunilor respective și cea a structurilor de securitate de care dispun acestea. Stimulează regiunile economice comerțul mondial sau ele prefigurează un gen autarhie economică intraregională. Din acest punct de vedere este de semnalat că 70 la sută din comerțul țărilor din Uniunea Europeană se desfășoară între țările acestei regiuni sau între ele și CEFTA, pe când Japonia are o activitate comercială în zona Asia Pacific care deține circa 35% din comerțul său global. Deosebiri semnificative au loc și în ceea ce privește structurile de securitate ale regiunilor respective. De pildă, Europa dispune de o structură proprie în acest sens Uniunea Europeană – UEO chiar dacă ea este susceptibilă de dezvoltări ulterioare. În Asia-Pacific nu există o asemenea structură, ceea ce poate spori riscurile unor conflicte în zonă. Absența unei astfel de structuri a fost trecută cu vederea atâta timp cât conflictul mondial coincidea în cea mai mare măsură cu cel americano-sovietic. După încheierea războiului rece, situația în regiunea Asia-Pacific se prezintă din acest punct de vedere deosebit, în regiune apar doi mari actori economici două superputeri: Japonia și China. Dacă Europa are de integrat o singură țară Germania – Asia urmează să facă față la ridicarea a două puteri.
Pe de altă parte, nu putem omite faptul că în Asia de nord-est există o sursă de conflict latent în peninsula coreeană, iar în Asia de sud-est avem de-a face cu două zone de tensiune, reprezentate de către Cambodgia și Indonezia. În sfârșit, în sudul Asiei, tensiunea dintre India și Pakistan reizbucnește periodic. “În orice caz – remarca Brzezinski – lista posibilelor conflicte interstatale și interne din Asia o depășește cu mult pe aceea din Europa“. De aceea, edificarea unui sistem de securitate în această regiune se va impune. Apare limpede că el va trebui să se sprijine pe câteva realități: includerea în acest sistem a SUA; definirea și precizarea pe termen mediu a relației dintre SUA și Japonia în această privință: includerea Chinei în noua structură – proces ce trebuie precedat de asemenea de o clarificare a raporturilor pe termen mediu și lung dintre China și Japonia ca și dintre China și America, în sfârșit, antrenarea Rusiei la noul sistem de securitate nu numai în virtutea forței militare a acestei țări, ci și a faptului că ea este deopotrivă a Pacificului; în orice caz, orice aranjament de securitate în zonă va trebui să evite trăirea de către Rusia a unui sentiment de „putere asediată“. Odată cu înființarea acestor regiuni ia naștere „un nou continentalism care pretinde o reformulare a strategiilor corporațiilor, o redesenare a hărților mentale ale cetățenilor din fiecare țară și, treptat, o nouă identitate economică, bazată pe o competiție globală. Cu timpul, țara nu mai apare pe prim plan, ci regiunea, care reprezintă actorul economic principal.
Capitolul III
Relația politic-economic
și importanța ei în realizarea
ordinii economice mondiale
3.1. Schimbări în raportul de forțe pe plan mondial
Ordinea mondială, instituită la încheierea celei mai devastatoare conflagrații cunoscute vreodată de istoria omenirii, a fost creată pe criteriul înfruntării, în principal politico-ideologice, care opunea capitalismul liberal (condus de SUA) și socialismul colectivist (condus de URSS). Timp de aproape 45 de ani ordinea mondială a fost circumscrisă acestei logici a înfruntării, perioadă ce a intrat în istorie sub denumirea de „războiul rece“ sau „pacea caldă“, în tot acest interval, între lumea capitalistă, condusă cu mână forte de SUA, și lumea socialistă, condusă dictatorial de URSS, a avut loc permanent un adevărat război al nervilor în care fiecare parte nu a precupețit nici un efort pentru a-și asigura supremația absolută sau măcar asupra unei felii cât mai mari din „tortul“ planetar.
În vederea atingerii acestui obiectiv, cei doi rivali au constituit cele mai mari alianțe militare cunoscute vreodată de istorie: NATO și Tratatul de la Varșovia. Bineînțeles, fiecare din cele două blocuri militare au proclamat solemn caracterul defensiv și de menținere a păcii ca obiective majore ale activității lor. Principalul instrument cu care s-a dorit menținerea acestei supremații a fost puterea militară.
În lupta pentru supremația mondială, cele două superputeri militare (SUA și Rusia), până în 1990, nu au utilizat niciodată armele nucleare și celelalte arme sofisticate una împotriva alteia. Au utilizat, în schimb, din plin, o serie de alte „arme“, cum ar fi: sancțiunile și embargourile economice, petrolul, arma verde (alimentele), arma financiară (creditele și datoriile externe), propaganda, arme ce s-au dovedit extrem de eficiente și care, în final, au dat câștig de cauză S.U.A. și țărilor occidentale.
Colapsul U.R.S.S. și al țărilor comuniste, central și est-europene a avut o influență vizibilă asupra domolirii cursei înarmărilor și asupra diminuării cheltuielilor militare în lume.
Timp de aproape jumătate de secol, democrația capitalistă a fost într-un conflict aproape permanent cu dictaturile și ideologia comunistă. La sfârșitul anilor ’40, „ursul“ sovietic, aliat cu „dragonul“ chinez, părea hotărât să-și impună dominația mondială cu ajutorul forțelor sale militare. Deceniul 1950-1960 reprezintă perioada când potențialul economic și tehnic al U.R.S.S. s-a apropiat foarte mult de puterea militară recunoscută a acestora. Tot atunci, creșterea economică a U.R.S.S. era mult mai rapidă decât cea a SUA. Dacă acele ritmuri de creștere s-ar fi menținut, în 1984 produsul intern brut sovietic ar fi trebuit să-l depășească pe cel american, ceea ce ar fi creat adevărate frisoane la Washington. Era perioada când comunismul sovietic contaminase nu numai Europa Centrală și de Est, ci și o bună parte a țărilor lumii a treia de pe toate continentele, luând ca exemplu succesele economice ale URSS din această perioadă. La numai 50 km de coastele americane, sovieticii au reușit să pună mâna pe Cuba și să creeze poate cea mai tensionată criză militară postbelică, când cei doi rivali au fost la un pas de a folosi armamentul nuclear din dotare.
Este perioada când s-a ridicat zidul Berlinului prin care Europa a fost împărțită în două și când Nikita Hrușciov bătea cu pantoful în masă la ONU din New York, amenințând Occidentul cu invazia. La acea vreme SUA au luat avertismentul în serios. După umilirea americanilor în Vietnam și Iran și a sovieticilor în Afganistan, președintele american R. Reagan a luat o hotărâre considerată drept istorică: dublarea cheltuielilor militare în timpul mandatului său. Supercostisitorul program de înarmare, cunoscut sub numele de „războiul stelelor“, a obligat ursul sovietic la un efort financiar pe care economia URSS nu 1-a putut susține. Ca într-un castel de cărți a căzut mai întâi zidul Berlinului, Germania s-a unificat, sateliții URSS din Europa au trecut la democrație, însăși URSS scindându-se în bucăți care s-au îndepărtat vizibil de Moscova.
Perioada 1990-1992 reprezintă apogeul victoriei Occidentului asupra dictaturii și comunismului. Maniera extrem de rapidă prin care s-a dezintegrat URSS rămâne și astăzi o enigmă încă nedeslușită, occidentalii încercând să vadă retrospectiv dacă ei nu s-au înșelat atunci când au considerat URSS o superputere economică.
Uniunea Sovietică ca superputere a dispărut. Economia actuală a Rusiei nu mai este capabilă să susțină o putere militară de aceeași anvergură cu cea avută în trecut. U.R.S.S. care a dăinuit peste 70 de ani, a devenit capitol de istorie. Indiferent de numărul de republici care i-au succedat defunctei URSS și indiferent de cine le va conduce, Uniunea Sovietică ca superputere politică și militară a ieșit din scenă.
În 1945, existau două superputeri militare, SUA și URSS, rivalizând pentru hemogenie și o singură superputere economică – SUA. După 1992, există o singură superputere – SUA, (care este și multilaterală) și 3 mari puteri: Japonia, Uniunea Europeană și China.
Într-un interviu, fostul premier britanic (1970-1974), Sir Edward Heath, aprecia că omenirea a evoluat de la „bipolarism“ (SUA-URSS), la „pentagonala mondială“ (SUA, Rusia, Japonia, Uniunea Europeană și China) care este dominată autoritar de Statele Unite ale Americii. Referitor la rolul pe care-l va juca SUA pe plan mondial, Sir Edward Heath spunea: „Avem singura superputere rămasă (SUA) care pare fascinată de dorința de a deveni unicul paznic al păcii în lume. Dar celelalte țări au realizat deja că, obiectiv vorbind, nu mai există superputeri în lume, așa că-și văd de treabă, de conflictele pe care le vedem peste tot astăzi în lume. În Africa, în America Latină, în Rusia, în spațiul ex-iugoslav s-au dat lupte grele cu pierderi de vieți omenești și cu o costisitoare risipă de resurse prețioase“.
Al doilea pol care trebuie să urmeze este, desigur, Rusia – aprecia același om politic britanic. „Este foarte greu de prevăzut ce se va mai întâmpla în Rusia… Rusia a rămas totuși o putere militară uriașă, neînsoțită însă de stabilitate politică, iar din punct de vedere economic are de înfruntat o sarcină extrem de dificilă“.
China s-a dezvoltat extraordinar față de ceea ce era pe vremea lui Mao. Când Deng Xiaoping a preluat puterea, a procedat la o schimbare majoră de priorități. Comunismul a rămas doar în discursuri pentru a-i mulțumi pe susținători. În realitate, China s-a întors cu fața către lumea modernă și către o economie antreprenorială. Are o economie foarte dinamică, cu o rată de creștere de 8,5 % în 1996 și 9,5 % în 1997, iar rezervele valutare depășesc 100 miliarde dolari, nivel invidiat de multe din țările occidentale dezvoltate. Dacă actualele ritmuri de creștere economică se vor menține, este probabil ca, la nivelul anilor 2030, China să devină prima putere.
3.2. Puncte de tensiune pe glob. Legătura lor cu probleme economice mondiale
Încheierea celui de-al doilea război mondial n-a fost urmată de ceea ce oamenii așteptau în mod legitim: o cât mai lungă perioadă de pace și de cooperare internațională. Aceasta era speranța când, în 1945, a fost creată Organizația Națiunilor Unite.
Lumea postbelică a fost sfâșiată de conflicte zonale, regionale, militare, ideologice sau politice. La o astfel de situație au contribuit din plin războiul rece, cursa înarmărilor, crizele economice, financiare, caracterul limitat al resurselor naturale etc. Nu este de mirare, deci, că numărul conflictelor postbelice a crescut, de la 12 în 1950, la cifra maximă de 51, în 1992. Abia după încheierea războiului rece a fost posibil să ia sfârșit câteva războaie care fuseseră îndelung purtate, numărul conflictelor armate reducându-se la 25, în 1997. Nici unul dintre războaiele de după 1945 nu a fost pe măsura conflictelor globale anterioare, dar, împreună, ele au ucis aproape la fel de mulți oameni câți au murit în cursul primului război mondial, iar câteva dintre ele au fost incredibil de distrugătoare.
Conflictele zonale au fost o trăsătură definitorie a ultimei jumătăți de secol. Lupta pentru independență, diferendele etnice, lingvistice și religioase au alimentat din plin acest fenomen. Faptul că o mare parte din aceste conflicte există și că ele acoperă aproape tot globul, le transformă într-o problemă globală, care nu mai poate fi ignorată.
Principalele focare de conflict
Islamismul și conflictele zonale
Militanții islamici și islamismul par a fi capetele de afiș ale conflictelor zonale din perioada postbelică. Revoltele șiite din Iran din 1979, cele din anii '90 din Cecenia, Daghestan, Kârgâzstan, Afganistan, Pakistan și Kașmirul Indian, conflictul arabo-israelian sunt numai câteva exemple în acest sens care au marcat anii ’80 și ’90. Reacțiile și acțiunile militanților islamici sunt șocante, radicale și lipsite de orice flexibilitate. Invadarea Daghestanului de către militanții musulmani ceceni, în 1990, a șocat întreaga lume, datorită intenției exprimate de aceștia de a uni cele două republici și de a proclama noul stat rezultat ca stat islamic.
Aceste evenimente, precum și cele anterioare și cele care au urmat, par a indica o strategie coerentă a militanților musulmani, desfășurată pe mai multe fronturi, pentru construirea unor state islamice, fenomenul fiind evident mai ales în Asia centrală.
Astfel, conflictele locale în spațiul fostei URS S par a-și avea originea în anii ’80, când regimul politic de atunci a început un proces de liberalizare religioasă. Implicarea Arabici Saudite în acest proces a fost consistentă și s-a materializat mai ales în finanțarea construcției de moschei și alte lăcașuri de cult islamic. La sfârșitul anilor ’90, Rusia, Uzbekistan, Kazahstan și Tadjikistan s-au implicat în ofensiva contra talibanilor afgani, reușind să reducă la 10% teritoriul afgan controlat de acești rebeli. Uzbekistan a reușit să înfrângă, cel puțin temporar, atacurile miliției musulmane locale Sunni. Spre deosebire de celelalte conflicte menționate anterior, cele din fosta Iugoslavie au o particularitate: musulmanii nu doreau impunerea religiei musulmane pe teritoriul republicilor fost iugoslave, ci doar autonomizarea sau chiar independența provinciilor locuite de musulmani. Altfel spus, în conflictul din Balcani, părțile implicate urmăreau fragmentarea teritoriilor republicilor pe criterii etnice și religioase.
Lumea sfârșitului de secol XX a stat sub semnul proliferării conflictelor zonale. Această perioadă poate fi definită prin sintagma „world falling apart“. Conflicte zonale există și iau amploare în toate regiunile lumii: Africa, Asia Centrală, Balcani, Asia de Sud-Est, America Latină etc.
Cele mai multe conflicte actuale nu mai înseamnă confruntarea unor armate echipate cu arme scumpe. Dimpotrivă, ele au loc înăuntrul țărilor, între oponenții interni – adesea între oștiri rudimentare, dotate cu arme nesofisticate și de calibru mic, protagoniste ale unor conflicte etnice, religioase sau politice.
Unele dintre aceste conflicte se datorează urmărilor războiului rece.
Cele mai multe conflicte zonale au la bază determinanți de ordin social și politic. Structurile etnice și sectare divizează comunități și țări întregi. De fapt, ele sunt zămislite de dificultățile economice tot mai mari – în special de lipsa locurilor de muncă și de discrepanțele tot mai mari dintre bogați și săraci în privința avutului. Lipsa unui număr adecvat de locuri de muncă generează nemulțumire socială și mizerie, reprezentând un adevărat câmp minat, mai ales în țări cu populații în curs de întinerire.
Europa. Pe bătrânul nostru continent, două războaie mondiale n-au fost suficiente pentru reglarea conflictelor mai vechi sau mai noi. În Vest, în Irlanda de Nord, dar și în Țara Bascilor și chiar în Corsica mișcări teroriste alimentează o stare de incertitudine, generând prin atentate pierderea a numeroase vieți omenești. Și în alte zone (Balcani, Cipru, Rusia) există stări conflictuale.
Orientul Mijlociu. Conflictul arabo-israelian care macină Orientul Mijlociu datează din 1930, fiind unul din cele mai vechi conflicte zonale. Originile acestui diferend sunt marcate de protestele arabilor palestinieni împotriva guvernării britanice din zonă și împotriva imigrației evreilor, ultimul fenomen înregistrând creșteri semnificative în acea perioadă, în mare parte ca urmare a refugiaților evrei din Germania.
Un alt punct fierbinte de pe glob îl constituie regiunea cunoscută sub denumirea de Kurdistan și care cuprinde teritorii din Turcia, Irak, Iran, Siria, Armenia, Azerbaidjan. Circa 20-25 de milioane de kurzi locuiesc în Turcia. Kurzii constituie cel mai mare grup etnic care nu are un stat propriu, încercările acestora de a-și constitui un stat autonom rămânând, până în prezent, fără succes. Cele mai importante conflicte legate de realizarea acestui deziderat s-au produs între Turcia și populația kurdă care locuiește pe teritoriul său.
Fracțiunile kurde au fost implicate în acțiuni similare, dar de mai mică amploare, și în alte state, în 1980, Saddam Hussein, șeful statului irakian, a lansat o ofensivă puternică (operațiune cunoscută sub denumirea Anfal), împotriva atacurilor kurzilor asupra Irakului, în care a utilizat arme chimice pentru anihilarea fracțiunilor rebele. După înfrângerea Irakului în războiul din Golf, au fost lansate noi acțiuni kurde, dar armata irakiană a anihilat aceste operațiuni.
Războiul din Golf – o reeditare la scară redusă a războaielor mondiale. Alături de aceste conflicte zonale, lumea postbelică a mai cunoscut alte trei conflagrații majore: războiul din Coreea (din anii ’50), războiul din Vietnam (a doua jumătate a anilor ’60 – începutul anilor ’70) și războiul din Golful Persic (de la începutul anilor ’90). La acestea se mai adaugă o criză internațională majoră, cea a rachetelor cubaneze din 1962, care din fericire nu s-a transformat în război. În toate aceste conflicte au fost implicate, militar, SUA. Toate cele trei conflicte menționate anterior au presupus intervenția militară a SUA și a altor forțe internaționale.
Spre deosebire de celelalte două, războiul din Golf a avut un caracter internațional, la operațiunile militare participând sub o formă sau alta, atât trupe militare americane, cât și trupe din numeroase alte țări. Conflictul a fost declanșat pe 2 august 1990, prin invadarea Kuweit-ului (deținătoarea unor importante rezerve de petrol) de către armata irakiană. Războiul propriu-zis a început pe 16 februarie 1991, după ce SUA și ONU solicitaseră, în numeroase rânduri Irakului să-și retragă trupele din Kuweit, și s-a terminat pe 28 februarie același an. Ostilitățile s-au derulat pe teritoriul Kuweitului și al Irakului. Două dintre rezoluțiile adoptate de ONU în acea perioadă, referitoare la situația din Golf, sunt importante: rezoluția 660 care impune embargo comercial asupra Irakului și rezoluția 678 care autorizează utilizarea tuturor măsurilor necesare pentru eliberarea Kuweitului.
Întreaga acțiune a forțelor multinaționale a avut drept scop restabilirea independenței Kuweitului și a fost autorizată de ONU. Războiul din Golf a fost, în mare parte, câștigat de către forțele internaționale, datorită superiorității tehnologice a SUA și a celorlalte state NATO.
Războiul din Golf a avut și un efect pozitiv, și anume acela că după încheierea sa s-a creat un climat propice pentru accelerarea procesului de pace în Orientul Mijlociu, prin medierea de către autoritățile SUA a negocierilor de pace arabo-israeliene. Disponibilitatea părții arabe (formată din reprezentanții Egiptului, Iordaniei, Libanului, Arabici Saudite, Siriei și Palestinei) de a se așeza la masa tratativelor cu Israelul, poate fi atribuită, într-o anumită măsură și evenimentelor din Golf, din 1990-1991.
În prezent, după zece ani de la încheierea acestui război, o întrebare pare să nu își fi găsit încă răspuns: dacă Kuweit nu ar fi deținut rezerve importante de țiței, reacția SUA ar fi avut același „calibru“?
Africa. Africa este un continent, nu numai sărac, ci și sfâșiat de conflicte locale și războaie civile. Cu mici excepții, națiunile sunt încă în proces de formare. Relațiile interstatale continuă să fie puternic marcate de perioada decolonizării, când factorii responsabili au trasat, în mod arbitrar, noile frontiere, fără să țină seama de repartizarea teritorială a principalelor etnii. Separarea lor în state diferite este una dintre cele mai importante cauze a numeroaselor conflicte transformate, adesea, în adevărate masacre ale populației civile în țări ca Ruanda, Burundi, Somalia, Angola, Nigeria ș.a. Proclamarea independenței Ruandei și Burundi a marcat sfârșitul privilegiilor de care se bucuraseră triburile Tutsi în perioada dominației coloniale.
Conflictul din Sudan, declanșat sub forma unui război civil, în 1956, după proclamarea independenței Sudanului față de Marea Britanic, este încă departe de a se fi încheiat. Eforturile ONU de a media conflictul și de a obține rezultate pozitive în negocierile de pace nu au avut succes.
Nigeria, după proclamarea independenței față de Marea Britanic, în 1960, a fost teatrul de desfășurare a numeroase ciocniri între diversele grupări etnice și lingvistice. În ultimii ani, cele mai multe violențe în masă își au originea în nivelul ridicat al sărăciei, distribuția inegală a bogăției, efectele negative determinate de industria petrolieră asupra mediului, corupția care a domnit în rândul guvernărilor militare timp de 28 de ani, la toate aceste elemente adăugându-se resentimentele etnice
Asia de Sud-Est. Indonezia. Timorai de Est este o fostă colonie portugheză anexată în 1976, Indoneziei. Această situație s-a menținut mai bine de 20 de ani, până în august 1999, când, în urma unui referendum desfășurat în provincie sub supravegherea forțelor ONU, Timorul de Est și-a proclamat independența. Acest rezultat a nemulțumit militanții pro-indonezieni din Timorul de Est; între aceștia și populația autohtonă, favorabilă independenței provinciei, au avut loc ciocniri violente pentru a căror aplanare a fost nevoie de intervenția forțelor multinaționale ale ONU.
În afara conflictului din Timorul de Est, în Indonezia au mai existat conflicte și în alte părți ale teritoriului său. După colapsul economic din 1997, arhipelagul a fost confruntat cu probleme economice grave: sărăcia și șomajul au alimentat conflicte și ciocniri sporadice, de mai mică amploare, dintre creștini și musulmani. De asemenea, etnicii chinezi, care au un rol important în sectorul comercial al țării, au fost ținta unor atacuri și acte de violentă din partea grupărilor rebele din zonă. Aceh, o regiune situată în vestul Indoneziei, a fost timp de mai bine de un deceniu teatrul unor ample operațiuni militare și o zonă unde încălcarea drepturilor omului era și este o realitate cotidiană; totodată, aici au avut loc frecvente ciocniri între militari și grupările rebele din regiune. Mișcări și acțiuni ale rebelilor se înregistrează și în Iran, Java și Kalimantan.
3.3. Centre de putere, jucători strategici și sfere de influență. Cui va aparține secolul XXI?
Dacă timp de 500 de ani (de când continentele au început să interacționeze politic) Eurasia a fost centrul de putere al lumii (țările din această zonă au ocupat pe rând teritorii unde au beneficiat de un statut privilegiat. În secolul XX și chiar la începutul secolului XXI asistăm la o transformare radicală, în sensul că SUA a devenit nu doar un centru de putere, ci prima putere globală a lumii. Actualul statut geopolitic al SUA este cel al unei hegemonii de un tip nou, distinct de hegemonia în sensul clasic, prin rapiditatea cu care avansează și se extinde, scopul global și maniera de exercitare.
Expansiunea SUA se impune prin nivel ridicat de dezvoltare tehnologică, economică și sistem de organizare. SUA nu „domina lumea“ în primul rând prin forța armelor, ci prin forța economică și prin mesaj cultural (o cultură comercială, de consum, care „prinde“ foarte bine în păturile largi ale populațiilor).
Principalele caracteristici ale exercitării supremației SUA, pot fi trasate pe patru mari coordonate: sistemul colectiv de securitate NATO, cooperarea economică regională (APEC,NAFTA) și prin instituții globale de cooperare (FMI, OMC), predominanța sistemului de adoptare a deciziilor prin consens și preferința pentru democrație.
„Premiul“ pe care SUA dorește să-l câștige este Eurasia – zona care a dominat lumea o lungă perioadă de timp și unde, în ultimii 50 de ani, s-a impus o putere noneuropeană – a cărei viitoare poziție internațională depinde „de măsura în care SUA vor fi capabile să-și mențină și să-și consolideze influența în regiune“.
Eurasia continuă să dețină o importanță strategică ridicată. Sunt tot mai numeroși experții care consideră că țara care va domina Eurasia va controla 2/3 din regiunile cele mai avansate economic și își va exercita, indirect, influența și asupra Africii (unde puterile europene s-au impus puternic pe multiple planuri: economic, politic, monetar). Eurasia reprezintă cea mai mare întindere de uscat a lumii, este o axă politică extrem de importantă pe plan internațional, concentrează 60% din PNB-ul mondial, grupează cele mai dezvoltate state din punct de vedere politic și al dinamicii economice, are cea mai mare concentrație de puteri nucleare etc.
Jocurile strategice din Eurasia se concentrează asupra periferiilor regiunii, fiecare dintre jucătorii cheie exercitându-și influența fragmentar, în anumite zone, fără a exista un jucător care să-și exercite influența în întreaga regiune.
Astfel, în partea de Vest se remarcă influența directă a Americii; în Estul îndepărtat se remarcă influența în creștere a Chinei și a SUA; în Sudul regiunii se remarcă un grad înalt de fragmentare a influenței între SUA și Rusia, în spațiul din centrul continentului, situația este relativ neclară și depinde de orientarea pe care o va adopta Rusia și, în măsura în care aceasta se va îndrepta spre SUA, dominația americană va fi totală.
În Eurasia există cinci jucători strategici – Franța, Germania, Rusia, China și India – și cinci țări pivot – Ucraina, Azerbaidjan, Coreea de Sud, Turcia și Iran. Surprinzător, pentru poziția de jucător strategic nu se califică Marea Britanic, Japonia și Indonezia, care nu îndeplinesc toate cerințele pentru această postură. Franța are anumite interese, diferite față de SUA. Ea își atribuie rolul politic central în unificarea Europei, iar Germania rolul de „locomotivă economică“ a continentului. Între Franța și Germania, ca principali actori ai continentului european, există concomitent rivalitate și colaborare, fiecare considerându-se îndreptățit să reprezinte interesele Europei în lume. Marea Britanie nu este un jucător strategic și nu are nici o viziune ambițioasă asupra unei Europe a viitorului, declinul său pe axa economică și politică diminuând capacitatea și voința sa de a se identifica cu destinele Europei.
Rusia este un jucător strategic a cărui importanță a scăzut considerabil după 1990, sfera sa de influență s-a redus semnificativ, fiind limitată, în prezent, mai ales la nivelul Comunității Statelor Independente (CSI); greutatea sa specifică în trasarea destinelor Eurasiei va depinde în viitor, în mod hotărâtor, de evoluția sa politică și economică.
Dizolvarea URSS, în 1991, a generat o perioadă de dezordine geopolitică și incertitudine pentru Rusia care s-a autointitulat „urmașul URSS“.
China influențează puternic zona, existând posibilitatea unei detronări a Rusiei. China începe să-și dezvolte influența în zona Caucaz, realizând alianțe diverse, urmărind doar realizarea intereselor strategice. Face declarații comune cu Rusia în privința multipolarității, ajută militar Iranul, ambele opunându-se panturcismului.
Implicarea SUA în zonă a devenit mai puternică. Deja funcționează grupuri de presiune pentru contracararea influenței Iranului și Rusiei.
Problema petrolului caspic a declanșat noi forme de colaborare regională. Rusia a încercat să-și impună punctul de vedere, introducând, în majoritatea afacerilor din zonă, și firme ruse (Gazprom, Lukoil etc.), sau cote parte din acestea. Se remarcă și încercările de a dezvolta o Piață Comună în Caucaz, sprijinită de o bancă caucaziană, cu sediul în Tbilisi, conform ideilor lansate la Forumul Crans Montana (1998).
Unele elite politice prodemocratice flirtează cu ideea unor parteneriate Rusia-Franța sau Rusia-Germania, dar nici unul din cele două state occidentale nu pare dispus a renunța la conexiunile sale cu SUA. Ținând cont de toate aceste constrângeri, oportunități și provocări cu care se confruntă Rusia, singura opțiune viabilă, pentru a depăși actualul stadiu de partener inegal pentru SUA, pare a fi cea a dezvoltării economice susținute orientate spre Europa.
Japonia, deși este o forță economică nu este un jucător strategic, preferând ca în plan politic să rămână sub „umbrela SUA“.
Indonezia nu este un jucător strategic, deși rămâne una dintre cele mai importante țări din regiune. Indonezia poate deveni un obstacol considerabil în calea ascensiunii Chinei, dar ocuparea unei poziții mai bune în plan regional este limitată de starea economică și instabilitatea politică cu care se confruntă.
China este una din cele mai mari economii ale lumii, care a înregistrat ritmuri de creștere susținute în ultima perioadă, țară în care este localizată aproape 1/5 din populația lumii, a cincea putere nucleară a lumii și membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU; toate acestea sunt atuuri în favoarea Chinei care pare a întruni nu numai caracteristicile unui jucător strategic important, ci chiar ale unei puteri regionale. Punctele slabe ale Chinei sunt legate de absența sa din cadrul OMC (decizia de neadmitere a Chinei în acest organism fiind puternic susținută de SUA), neconvertibilitatea externă a monedei naționale, coexistența a două sisteme economice diferite (sistemul economiei planificate comuniste, cu excepția zonelor economice speciale unde funcționează sistemul economiei de piață).
Cele două țări, SUA și China, au sisteme politice diferite. Principiile democrației americane și cele ale socialismului de tip chinez nu sunt compatibile și pot reprezenta o sursă de fricțiuni. Pe de altă parte, dezagregarea URS S a dus implicit la dispariția acelui stimulent strategic care a permis Washingtonului și Beijingului să identifice anumite zone de colaborare, pentru izolarea Moscovei, considerată ca principalul pericol comun, conturându-se chiar un parteneriat strategic ruso-chinez, în condițiile în care noua administrație SUA nu mai privește China și Rusia ca parteneri strategici, ci ca competitori strategici. China caută să își afirme influența în Extremul Orient, regiune unde, după încheierea ultimului război mondial, America s-a bucurat de o poziție predominantă. America nu are de ce să se teamă, cel puțin pentru moment, nici de concurența economică și nici de puterea militară a Chinei. Relațiile viitoare dintre China și SUA au fost cel mai bine definite chiar de actualul președinte american într-un interviu televizat, în care a afirmat că SUA și China au valori diferite, dar și interese comune.
India se află într-un proces de transformare într-o putere regională, având trăsăturile și potențialul unui jucător de marcă. Atuurile sale rezidă în faptul că este deja cea mai puternică țară a Asiei de Sud și, totodată, o putere nucleară semnificativă.
Ucraina este singura dintre țările componente ale fostei URS S beneficiară a ajutorului american (locul patru în lume în clasamentul beneficiarilor de asistență americană), orientarea administrației SUA către această țară fiind determinată în primul rând de motivații legate de poziția geostrategică a acestei țări și de faptul că se constituie ca o contrapondere semnificativă la influența Rusiei în spațiul Europei de Est și a Asiei Centrale.
Azerbaidjanul este catalogat ca un stat pivot, datorită importantelor rezerve de resurse energetice de care dispune; acest stat alimentează cu petrol toată Europa de Vest. Rolul său va crește ca importanță în măsura în care va reuși să alimenteze statele occidentale prin conducte care să nu traverseze teritorii controlate sau aflate în sfera de influență a Rusiei.
Iran și Turcia sunt importante zone pivot cu o poziție geostrategică importantă care încearcă să-și exercite influența în Asia Centrală și Marea Caspică, dar care se confruntă cu serioase probleme interne de natură să le limiteze posibilitatea de a produce mutații semnificative în actuala distribuție a puterii din Eurasia. Turcia posedă câteva atuuri care favorizează realizarea intereselor sale regionale: este un element stabilizator în zona Mării Negre, reprezintă o contrapondere în Caucaz pentru Rusia și „posedă“ antidotul pentru contracararea islamismului fundamentalist.
Relația dintre SUA și Europa poate fi privită sub câteva aspecte:
• Europa a reprezentat de-a lungul istoriei un aliat natural al SUA.
• Europa de Vest și SUA împărtășesc aceleași valori democratice și ambele au experimentat, mult mai mult și mai puternic, procesul integrării economice interstatale, chiar dacă acest fapt s-a produs în perioade istorice diferite.
• Europa reprezintă un „cap de pod“ pentru democratizarea țărilor din Europa Centrală și de Est.
O serie de analiști se întreabă dacă Europa va reuși să preia rolul de „locomotivă economică“ a lumii, detronând SUA în plan economic. O astfel de posibilitate pare a avea șanse de reușită dacă se ia în calcul ceea ce se întâmplă în prezent cu economia SUA: încetinirea creșterii, deficit public ridicat, căderile economice din 1980 și 1990 care au avut ca loc de pornire SUA etc. Atuurile economiei europene, în speță Uniunea Europeană a celor 15, sunt legate în primul rând de dimensiunea sa aprox. 1/3 din economia mondială, inflația menținută de Banca Centrală Europeană în „limite normale“ etc. Cert este însă că SUA au mai traversat crize economice pe care le-au depășit, reușind să își mențină poziția de mare putere economică sau chiar să recâștige supremația economică la nivel mondial.
În același timp, Germania încearcă să „recupereze startul pierdut“ după al doilea război mondial, urmărind recuperarea poziției internaționale pe care a avut-o înainte de al doilea război mondial. Unificarea Germaniei a avut o semnificație deosebită pentru definirea hărții politice și strategice a Europei: a permis apariția unui partener viabil pentru Franța (opțiune concretizată în crearea unui parteneriat între cele două state) și a reprezentat o înfrângere politică pentru Rusia.
Prezența SUA este necesară pentru a compensa scăderea vitalității Europei și oferi un răspuns negativ celor care consideră că SUA nu agreează ideea unei Europe unite – SUA sunt dispuse să accepte UE ca un partener global.
Deoarece nici Germania și nici Franța nu pot conduce singure, prezența SUA este necesară pentru a ajuta Europa să-și definească obiectivele și pentru a oferi consultanți în ceea ce privește mecanismele eficiente de integrarea economică interstatală.
3.4. Regiunile economice pe harta lumii
3.4.1. Uniunea Europeană
Europa ca putere mondială
În întreaga perioadă modernă, Europa a fost adevăratul centru al lumii. Ea a reprezentat continentul care s-a aflat permanent la cârma procesului de dezvoltare care a lansat principalele curente, a inaugurat modelul democratic de conducere. Politicește vorbind, veacul al douăzecilea a fost martorul unui proces de decădere a Europei de la poziția de lider mondial, de continent pe care se aflau principalele puteri ale lumii, de adevărat centru al unor imperii coloniale ce depășeau cu mult întinderea și granițele sale. Și până în acest secol puterile europene se înfruntaseră între ele. Numai că niciodată până acum pe alte continente nu ființau puteri în stare să se apropie de puterile Europei, fără a mai vorbi de posibilitatea de a le concura. În secolul XX s-a schimbat tocmai acest context: Europa nu mai deținea poziția de adevăratul și singurul centru al politicii mondiale.
În timpul primului război mondial Europa a încetat să mai fie centrul real al politicii mondiale devenind în schimb locul efectiv de desfășurare „a unei competiții globale, purtate de două puternice state extraeuropene. Amândouă au înțeles că obținerea controlului geostrategic asupra Europei ar echivala, în cele din urmă, cu controlul asupra Eurasiei, iar acesta din urmă, odată realizat, ar asigura supremația mondială. Prin urmare, în perioada războiului rece care a urmat, Europa a constituit pentru fiecare dintre ele miza centrală. Din subiect al întrecerii globale Europa a devenit acum obiectul acesteia“.
Privit din acest punct de vedere, războiul rece a reprezentat o confruntare între cele două superputeri pentru dominarea Europei.
Divizarea Europei a fost simbolizată de divizarea uneia dintre cele mai puternice țări ale continentului – Germania. Această țară simboliza oarecum sfâșierea continentului, în partea de vest a țării staționau trupe americane, în timp ce în zona estică – trupe sovieticei Pornind de la aceasta realitate, care avea și o puternică încărcătură simbolică, Brzezinski considera că sfârșitul divizării Germaniei reprezintă cea mai însemnata schimbare geopolitică produsă de sfârșitul războiului rece.
Prăbușirea fostei Uniuni Sovietice a unui imperiu construit cu metodă timp de 300 de ani, a reprezentat un eveniment geopolitic mult mai bogat în semnificații. Dacă avem în vedere faptul că sfârșitul divizării Germaniei reprezenta, în același timp, și sfârșitul divizării Europei, deci dacă reținem și încărcătura simbolică a evenimentului, putem fi de acord cu aprecierea autorului american, încheierea războiului rece este pentru continentul european un eveniment mult mai semnificativ decât pentru orice altă regiune a lumii. Pentru orice regiune este vorba despre un eveniment important. Pentru Europa este vorba despre sfârșitul unei ere de divizare, despre inaugurarea unei noi perioade geopolitice a unui proces de autodefinire și autoafirmare, de căutare febrilă a unei noi identități, a unei noi căi de dezvoltare. Este relevant acest moment și pentru că el ne poate arăta dacă Europa a învățat ceva din perioada care s-a încheiat, dacă este pregătită să întâmpine noua vârstă a societății moderne.
Accelerarea unificării europene
Un argument esențial că Europa a învățat ceva din experiența sa așa de largă pe care a trăit-o în prima parte a secolului al XX-lea este și faptul că ea a inaugurat acest nou model de dezvoltare.
Europa a fost continentul care a construit prima regiune economică a lumii. Un edificiu economic ridicat treptat, în spirit pragmatic, astfel încât atractivitatea sa a sporit în timp.
Prima formă de cooperare europeană este legată de numele lui Jean Monnet, ca „inspirator“, și de cel al ministrului de externe francez, Robert Schuman. Ea poartă numele de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), înființată în 1950.
Planul Schuman avea în vedere plasarea cărbunelui și oțelului din Franța și Germania sub autoritate comună. Cele două produse urmau să beneficieze de liberă circulație între cele două țări, reglându-se astfel, implicit, nivelul producției din Ruhr. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului ia ființă la 18 aprilie 1950 la Paris în urma acceptării fără rezerve a Planului Schuman de către Germania, Italia și Țările Benelux.
Demn de relevat că printre scopurile fundamentale ale noului organism se numără „menținerea păcii“ între Germania și Franța. Raționamentul este următorul: crearea unui asemenea organism va stimula atât de mult schimburile între cele două state și investițiile reciproce, încât atacarea unuia de către celălalt pur și simplu ar deveni un nonsens. De aceea, în plan istoric, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a jucat un rol esențial în declanșarea procesului de reconciliere și cooperare franco-germană.
Crearea Comunității a fost percepută ca o problemă mai mult de natură tehnică deci nu una care să constituie o amenințare pentru politicieni, ceea ce îi poate explica într-o oarecare măsură succesul.
Există temeiuri să credem că dacă, de la bun început, proiectul de integrare ar fi fost formulat în termeni politici sau militari expliciți, ideea europeană nu și-ar fi aflat o întrupare așa de rapidă și nu ar fi declanșat un proces de o asemenea importanță. CECO inaugurează modelul european al integrării care, spre deosebire de alte modele, este supranațional și pune astfel bazele Europei comunitare. La 25 martie 1957, la Roma, reprezentanții acelorași țări care aderaseră la CECO semnează tratatul de constituire a Comunității Economice intrat în vigoare la l ianuarie 1958. Tratatul are drept obiectiv „eliminarea barierelor ce divizează Europa“.
Concomitent, prin Tratatul de la Roma, ia naștere și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA).
În mai multe etape succesive, „cei șase“ au redus barierele vamale din interiorul comunității astfel încât în iunie 1968, tarifele intracomunitare sunt în întregime eliminate în paralel cu asigurarea liberei circulații a persoanelor.
De la cei 6 la cei 15
Mai multe condiții favorabile se întâlnesc în a stimula procesul de extindere a Comunității Europene, în primul rând, performanțele economice ale organizației i-au sporit indicele de atractivitate. De aceea o serie de țări, printre care și Marea Britanic, au solicitat admiterea în această organizație, în același timp, Comunitatea ca atare dobândise o experiență semnificativă, înregistrase suficiente progrese pentru a simți nevoia extinderii; extindere care, în termeni comerciali vorbind, sporea piața internă. De data aceasta, procesul de lărgire a Comunității este susținut și de către Franța care manifestă o evidentă preocupare de a diversifica relațiile cu partenerii europeni, în anii următori are loc ceea ce s-a numit „extinderea spre nord“. În 1972 aderă la CEE Irlanda și Danemarca, iar în 1975 Marea Britanie. Astfel, „mica Europă“, cum era denumită CEE pe vremea când avea doar 6 membri, devine Europa celor 9. În deceniul următor are loc „extinderea spre sud“, în urma căreia aderă următoarele țări: Grecia (1981), Spania (1986) și Portugalia (1987).
Anii ’90 consemnează alte prefaceri ale Comunității. Procesul de extindere continuă, dar el capătă o conotație mai pregnant politică. Faza specifică pe care o cunoștea la începutul anilor 90 procesul de integrare este reflectată și de noua denumire de Uniunea Europeană. Instituită la l noiembrie 1993, această denumire marca ziua în care a început să fie înfăptuit Tratatul de la Maastticht care a propus integrarea monetară promovarea unei politici externe și de apărare comune, coordonarea politicilor sociale și lărgirea conceptului de cetățenie europeană (de acum locuitorii tarilor membre ale Uniunii puteau să circule fie cu pașaport național, fie cu pașaport european).
După încheierea războiului rece și prăbușirea sistemului socialist a apărut o situație politică nouă față de care Uniunea nu putea să nu adopte o poziție. Are loc un proces de accelerare a extinderii, care cunoaște două faze.
În prima aderă la Comunitate țari dezvoltate cu democrații mature, cum ar fi Austria în iunie 1994, Finlanda(octombrie 1994), Suedia (noiembrie 1994), în timp ce referendumul organizat în Norvegia se soldează cu un rezultat negativ (52% de voturi împotrivă).Europa devine Europa celor 15. Practic cu două excepții – Norvegia și Elveția – ea cuprinde toate statele continentului care nu aparținuseră defunctului sistem socialist.
De menționat că țările care au intrat în anii ’90 au fost membre ale AELS(Asociația Europeană a Liberului Schimb), o altă formă de cooperare care a funcționat cu bune rezultate. Numai că aceste state nu puteau să beneficieze de avantajele extinderii pieței unice e CEE și nici să facă parte din organele de decizie ale acesteia, în orice caz, prin integrarea celor trei. Uniunea își mărește considerabil zona geografică, ponderea economică și influența politică. Numărul cetățenilor care trăiesc în cadrul Uniunii se ridică la 380 de milioane ceea ce recomandă acest spațiu drept una dintre cele mai puternice piețe ale lumii și una dintre cele mai prospere-zone ale lumii.
Pe parcursul ultimei extinderi au apărut și critici întemeiate privind riscul unei paralizii a deciziei în cadrul Uniunii întrucât lărgirea nu a fost acompaniată de o restructurare instituțională. Se relansează astfel dezbaterea privitoare la relația dintre procesul de extindere/lărgire și cel de consolidare/adâncire a integrării, temă din ce în ce mai actuală odată cu solicitările de aderare provenite din partea fostelor țări socialiste.
A doua fază se referă la procesul mult mai complex și mai îndelungat în timp al integrării fostelor țări socialiste. În această fază lucrurile se complica, întrucât nivelul de dezvoltare al acestor țări este mai se muta pe teren geopolitic sau, mai precis, îmbracă un mai pregnant caracter geopolitic decât până acum. Până atunci procesul fusese preponderent economic extrem de important pentru Europa ca întreg. În primul rând, spațiul fostelor țări socialiste nu este deloc neglijabil pentru o Europă care se dorește suficient de puternică pentru a discuta de la egal la egal cu celelalte două mari regiuni economice reprezentate de continentul nord-american și de zona Asia Pacific.
Deci modul de raportare a Uniunii Europene la fostele țări comuniste nu trebuie înțeles doar prin prisma modului cum sunt percepute aceste state, ci și din perspectiva presiunii pe care o cunoaște Uniunea Europeană în competiția economică cu alte centre de putere. În acest context, fostele țări socialiste reprezintă o mare tentație, mai ales dacă lucrurile sunt judecate pe termen lung. Aceste țări sunt situate pe continentul european și multe dintre ele chiar în apropierea Uniunii Europene. Prin urmare, ele dețin poziție geografică și uneori geopolitică de care nu se poate face abstracție. În al doilea rând, aceste țări reprezintă o mare piață: populația lor se ridică la peste 100 milioane de locuitori, dacă avem în vedere statele din afara spațiului sovietic, și la peste 350 milioane dacă avem în vedere ansamblul acestor state. O asemenea piață nu poate fi neglijată de nici un fel de putere aliată în expansiune. Totodată, această populație este calificată și, în cele mai multe din cazuri, bine instruită.
În nici un fel nu poate fi subestimat faptul că multe dintre aceste țări, mai ales cele din fostul spațiu sovietic, sunt deținătoare ale unor importante resurse naturale, care adesea se conjugă cu poziții geopolitice importante. Există, deci, un interes clar din partea Uniunii pentru această zonă.
Nu putem omite faptul că, la rândul ei, Uniunea este prinsă într-o competiție globală. Din această perspectivă primirea de noi membri se poate transforma într-un mare dezavantaj. Mai ales dacă avem în vedere faptul că aceste țări sunt mai puțin pregătite pentru aderare, întrunesc indici de competitivitate mai modești. Un exemplu: Germania Federală a investit circa 1000 de miliarde mărci pentru a ridica economia fostei RDG la un nivel european. Deci o populație de 18 milioane de locuitori a beneficiat de un asemenea sprijin. Daca am porni de la acest exemplu, să ne gândim de ce sprijin financiar ar avea nevoie cele peste 350 milioane locuitori ai fostelor țări socialiste.
Politicește, Uniunea este tentată să deschidă mai larg porțile pentru noii solicitanți. Economicește, ea nu poate face acest lucru pentru că, absorbind țari mai puțin pregătite, riscă să diminueze din propria viteză de înaintare, să piardă timp și poziții deja câștigate în aspra cursă geopolitică a lumii de azi.
Cum ar putea proceda Uniunea în fața acestei noi situații istorice?
Totul depinde de factorii și perspectivele cărora le va da întâietate. Dacă va da prioritate termenului scurt, este limpede că procesul de integrare nu va cunoaște ritmuri susținute. În acest caz, Europa se va concentra pe cursa mondială în care este angajată. Dacă va da prioritate termenului mediu și lung, atunci va conferi atenție extinderii propriu zise. Urmând deci să sprijine financiar noile candidate, ea riscă să cunoască anumite dezavantaje în competiția de care aminteam mai sus. Apare clar că Europa nu-și poate permite să se axeze în mod unilateral pe una sau alta dintre aceste direcții. Performanța poziției sale este determinată de ingeniozitatea și înțelepciunea cu care va ști să îmbine cele două priorități. Vom înțelege astfel de ce și temele privind prioritățile Uniunii, arhitectura optimă a viitoarei construcții europene revin cu o anumită ciclicitate. De aceea, ni se pare potrivit să insistăm puțin asupra lor.
Summit-ul de la Helsinki
Summit-ul de la Helsinki (10, 11 decembrie 1999) marchează sfârșitul unei perioade de tranziție în viața Uniunii Europene, de la o regiune integrată exclusiv din punct de vedere economic cu o piață unică, la un organism politic care își propune să aibă propriile inițiative de politică externă și de securitate. Există comentatori care apreciază că Uniunea nu mai reprezintă un club al celor bogați, cum era deseori denumită, ci o forță reală în viața politică internațională, pe lângă rolul esențial jucat în integrarea regională. Deciziile luate la Helsinki susțin afirmația că Helsinki reprezintă un punct de cotitură se referă la trei domenii: lărgirea Uniunii, cu trei subaspecte, acceptarea Turciei, a unui nou grup de țări din fostul bloc socialist și a două republici baltice; crearea forței de reacție rapidă independentă de NATO; restructurarea instituțională în vederea acceptării noilor membri.
Lărgirea U.E. este astăzi realitate, având în vedere faptul că începând cu 1 mai 2004, Europa celor 15 a devenit Europa celor 25.
Un nou pol de putere mondială
Întreg secolul al XX-lea a arătat că este nevoie de o „altă Europă“, o Europă care să nu se mai sfâșie, o Europă care să fie prezentă în prima linie a competiției mondiale, o putere cu adevărat globală, subiect real al politicii mondiale și nu obiect al său. întreg efortul de unificare economică a Europei occidentale, apoi de extindere a sa spre partea centrală și estică a continentului a urmărit acest obiectiv. Numai că pendulul economic al Uniunii nu a avut aceeași frecvență de mișcare cu pendulul politic. Uniunea Europeană a cunoscut o puternică integrare economică și, în ultimele luni, financiară. Instituirea monedei unice europene va accelera procesul de integrare și va accentua mai mult decât ne putem imagina caracterul supranațional al acestui proces. Moneda unică nu va mai da voie statelor naționale să fie lejere în contractarea unor datorii interne, sau în depășirea unor praguri precis delimitate ale procesului inflaționist.
Într-adevăr, SUA constituie în momentul de față singura superputere mondială, care domină lumea economic, militar și cultural.
Prin introducerea monedei unice, UE a atins pragul maxim al integrării economice. Integrarea politică a rămas în urma ea oprindu-se, practic, în fața prerogativelor stalului național. Existența monedei unice afectează, indiscutabil, suveranitatea națională. Avansul și direcția integrării politice, cel puțin deocamdată, ar fi riscante, pentru că ar afecta legitimitatea statelor naționale și dreptul lor de a hotărî în numele națiunilor pe care le guvernează.
Prin urmare, din punct de vedere politic avem în momentul de față două structuri politice în cadrul Uniunii: una supranațională și una interguvernamentală. Ele vor coexista mult timp de acum înainte, perspectiva pentru o adevărată federație pentru realizarea a ceea ce s-a numit Statele Unite ale Europei fiind destul de îndepărtată.
În noul context, Uniunea a decis extinderea către est. Procesul implică o mai bună funcționare internă a Uniunii, restructurarea instituțională menită să asigure coerență și capacitatea de acțiune. Faza critică în care poate intra Uniunea este constituita dintr-o evidență: instituții și reguli instituite când Europa avea 6 membri nu mai sunt potrivite atunci când UE are 16 sau mai mulți membri. Jean Fracois Poncet avea dreptate să avertizeze că se poate ajunge la o „constelație“ absurdă; într-o Europă cu 25 de membri, Germania sau Franța nu ar mai putea deține președinția Consiliului decât o dată la 12 ani (n.n. – aceasta are o durată de 6 luni și se ocupă prin rotație).
3.4.2. NAFTA
O piață naturală integrată
North American Free Trade Agreement (NAFTA), format din SUA, Canada și Mexic, este o regiune economică asemănătoare în unele privințe cu Uniunea Europeană. Spunem asemănătoare pentru că ea reprezintă cea mai puternica formă de integrare economică după cea europeană, considerată la fel de mare și de bogată precum Europa.
NAFTA reprezintă, în același timp, un tip de răspuns dat procesului de integrare europeană care a favorizat apariția unui actor economic internațional extrem de puternic. Nici o altă entitate economică, nici chiar Statele Unite, nu poate face față forței economice pe care o asigură Uniunea Europeană. Importanța, din acest punct de vedere, a organizației nord-americane este că ea se constituie în jurul celui mai puternic stat al lumii, Statele Unite, flancat de alte două țări cu real potențial economic, Canada și Mexic
Ar fi nepotrivit să reducem apariția acestei noi entități economice doar la reacția de răspuns, de mimare a unei structuri comerciale noi. NAFTA are rădăcini în istoria devenirii acestor țări, în amplificarea relațiilor comerciale dintre ele din anii ce au precedat crearea acordului, fiind de fapt o consfințire a unei stări de fapt, produsul unor tendințe de mult existente în relațiile dintre cele 3 țări.
Negociat în 1992, ratificat în 1993 și pus în aplicare în 1994, NAFTA își are punctul adevărat de plecare în Acordul de liber schimb dintre Canada și SUA (CAFTA: Canada – US Free Trade Agreement), semnat în 1988, care prevedea eliminarea multor bariere comerciale dintre cele două țări pe parcursul a 10 ani. în 1990, cele două țări au invitat Mexicul să se alăture acestei zone de liber schimb, în ideea că o asemenea mișcare politică ar sprijini crearea de noi locuri de muncă și ar ajuta la consolidarea proceselor democratice inițiate în această țară în anii ’80.
Canadienii, de pildă, au exprimat îngrijorarea, așa cum o făcuseră chiar și înainte de crearea NAFTA, că strângerea relațiilor economice cu marele vecin de la sud ar putea afecta identitatea națională canadiană. Deja anumite date și tendința erau de natură să întrețină aceste îngrijorări. De pildă, numai între 3 și 5% dintre filmele care rulau în Canada erau de origine canadiană, restul fiind, în proporție covârșitoare, de origine americană. O serie de lideri canadieni au exprimat, de asemenea, temerea că mare parte dintre industriile canadiene vor migra către sud, în Statele Unite și în Mexic, în căutare de forță de muncă mai ieftină.
Seymour Martin Lipset vorbește și de o adevărată „prăpastie culturală“ provenind din faptul că cele două națiuni, canadiană și americană, au evoluat în condiții istorice diferite. Canadienii nu au rupt cu tradiția englezească în maniera americană. Până în 1982, Constituția Federației Canadiene a fost un „Act al Americii de Nord Britanice“ (British North America), proclamată de regina Victoria.
Putem privi NAFTA drept o tentativă de creare a unui cadru stimulativ pentru dezvoltarea și amplificarea relațiilor care deja se dezvoltaseră între cele trei țări. Canada reprezenta deja principalul partener comercial la SUA. Relațiile economice ale SUA cu Mexicul erau, fără îndoială, mai puțin intense, dar aici se ridică și o serie de probleme sociale, iar NAFTA trebuie văzută și ca o formă de încurajare a dezvoltării Mexicului și de diminuare a presiunii sociale exercitate la granița de sud a Statelor Unite. Mai slabe au fost legăturile economice dintre Canada și Mexic, iar noua structură comercială a accelerat evoluția și în această privință. Putem vorbi de aptul că NAFTA a apărut și s-a construit pe o piață natural integrată, consacrând și amplificând o serie de tendințe vizibile în comerțul dintre cele trei țări.
O trăsătură care apropie NAFTA de UE este și forța economică, populația pe care o include ș.a.m.d. NAFTA are o populație de 380 de milioane de locuitori și un PNB de aproape 70 000 de miliarde dolari. El a beneficiat de existența și funcționarea, timp de câțiva ani, a acordului de liber schimb dintre SUA și Canada semnat în 1988. Spre deosebire de UE, NAFTA acoperă în principal comerțul cu produse, dar treptat acordul se extinde și la servicii, printre care serviciile bancare, investițiile și transportul rutier de mărfuri. Deși, în repetate rânduri, s-a cerut eliminarea celor mai multe tarife și bariere comerciale naționale, NAFTA a rămas, în esență, un acord comercial care stimulează schimbul de produse, fără a beneficia de o construcție suprastatală menită să coordoneze dezvoltarea integrată a statelor componente, cum este cazul în Europa.
NAFTA nu dispune de multitudinea de instituții supranaționale ale Uniunii Europene, există doar o comisie de arbitraj pentru a soluționa disputele comerciale, comisie moștenită de la Acordul comercial americano-canadian din 1989. De asemenea, cei trei parteneri nu au în vedere crearea unei uniuni monetare și economice și nu urmăresc corelarea politicilor în acord cu o cartă economică și socială comună. Specialiștii menționează printre deosebirile esențiale dintre cele două regiuni discrepanța economică în interiorul NAFTA. Decalajele nu sunt nici însoțite de o politică menită să ajute statul defavorizat, cum stau lucrurile în cadrul UE.
Cu toate că nu există instituții supranaționale ca în cazul UE sau politici de sprijinire a statului defavorizat, luarea unor decizii cu caracter suprastatal și implicarea unor instituții supranaționale au fost impuse de necesitatea funcționării acordului ca atare.
Pentru unii, NAFTA reprezintă mariajul perfect între trei parteneri. Rolul Statelor Unite în acest menage a trois este de a pune la dispoziție capitalul și tehnologia necesare pentru ca forța de muncă ieftină din Mexic, folosind materiile prime importate din Canada, să producă bunuri și servicii, în plus, Mexicul oferă și o largă piață de desfacere. Cert este că, în anii ’90, Canada și Mexicul au fost primul și, respectiv, al treilea partener comercial al SUA, Japonia situându-se pe locul al doilea.
În această perspectivă, NAFTA oferă un model de dezvoltare simbiotică, permițându-le statelor membre să atenueze dependența de petrolul arab: „NAFTA încurajează Mexicul să devină o sursă eficientă și durabilă de energie pentru Statele Unite, prin privatizare, modernizarea infrastructurii și declanșarea operațiunilor de forare care să stimuleze explorarea și producția“.
Dimensiuni de geopolitica ale acordului NAFTA
Actorul principal al acordului este Statele Unite. Chiar și o țară puternică, o superputere precum SUA realizează că, singură, nu poate face față ascensiunii vertiginoase a unei regiuni economice cum este Uniunea Europeană. Prin urmare, își caua aliați pentru a putea vorbi în numele unei structuri economice mai mari decât cea a SUA. Canada era un partener tradițional, iar această relație nu a urmat decât să fie formalizată în cadrul NAFTA. Alăturarea Mexicului a fost una și mai dificilă din motivele pe care le-am expus, dar energia cu care cei doi președinți ai SUA, Bush și Clinton, au luptat pentru finalizarea acordului, arată că formarea acestei regiuni a reprezentat un obiectiv prioritar care transcende importanța luptei politice curente ce marchează fiecare mandat.
Prin intermediul NAFTA, America de Nord este unită sub aspect economic și va fi din ce în ce mai mult integrată, iar SUA dețin un instrument prin care pot influența mai direct întreg acest continent Integrarea Mexicului prezintă și ea o importantă dimensiune strategică. Mexicul, se știe, deține importante zăcăminte petroliere. Prezența aceste țări în structura NAFTA duce la procurarea de resurse energetice suplimentare și reduce dependența de Orientul Mijlociu.
Nu putem să nu remarcăm că prezența NAFTA nu este foarte pregnantă în relațiile economice internaționale. Cum am putea explica acest lucru? SUA au realizat că numai continentul nord-american, chiar dacă el include două puteri economice ale momentului, SUA și Canada, ar putea fi insuficient pentru a face față sfidării care vine nu numai de pe continentul european, ci aceleia mult mai importante, aceea dinspre zona Asia-Pacific. De aceea, SUA glisează către regiunea Asia-Pacific, simțind că acolo se naște un nou pol de forță economică, unde puterea americană trebuie să fie prezentă.
În același timp, SUA vor să extindă NAFTA la sud de Panama, în noiembrie, Președintele Clinton a încercat să negocieze, precum George Bush, extinderea Acordului către Chile și, posibil, către America Latină. Reacția puternică a sindicatelor americane a stopat această inițiativă și Camera Reprezentanților nu a fost în măsură să obțină sprijinul necesar pentru validarea ei. Chiar dacă tendințele de extindere a Acordului către America de Sud nu s-au materializat, merită reținut interesul pe care, mai ales țările Americii Centrale, l-ar putea manifesta față de ceea ce unii au numit „Comunitatea Economică Nord-Americană“, în această perspectivă, după cum sublinia și Charles Cerami, fost redactor pentru probleme de politică internațională al editurii Kiplinger Publications, acordul NAFTA promite să fie mai important decât Tratatul de la Roma, deoarece Comunitatea Economică Europeană, fundamentul căruia a fost respectivul tratat, „este un conglomerat destul de firesc de țări vecine care aveau mult în comun, în vreme de NAFTA va constitui a alianță între țări între care există deosebiri considerabile și care sunt despărțite de distanțe considerabile“. În opinia aceluiași autor, acest aspect este deseori trecut cu vederea deoarece NAFTA este prezentat drept un pact comercial exclusiv între cele trei țări nord-americane, fiind probabil ca, în anii următori, „alianța să includă numeroase țări din America Centrală și America de Sud“ (NAFTA, O perspectivă de dezvoltare economică în emisfera occidentală“).
Importanța geopolitică a acordului este sintetizată de analistul Paul Krugman, profesor de economie la cunoscutul Massachusetts Institute of Technology, în 5 propoziții („The Uncomfortable Truth about NAFTA“):
– NAFTA nu va avea efecte asupra numărului de locuri de muncă din Statele Unite;
– NAFTA nici nu va prejudicia, nici nu va ajuta mediul înconjurător;
– NAFTA va produce, totuși, un mic câștig în venitul general al SUA;
– NAFTA va conduce, probabil, la o ușoară scădere a salariilor reale ale muncitorilor necalificați din America;
– Pentru SUA, NAFTA este în mod esențial o problemă de politică externă.
Deci pentru SUA acest acord nu se referă la slujbe, la eficiență sau creștere economică (se apreciază că, din punct de vedere economic, Mexicul era, la nivelul anului 1996, comparabil cu Los Angeles-ul), ci este și o modalitate de a preveni pericolul de a avea o națiune poate chiar ostilă la granița de sud. Fapt recunoscut și de analistul Robert J. Samuelson, autorul articolului „The Great Fog over NAFTA“, care trasează o paralelă între acordul NAFTA și Planul Marshall, ambele având nu obiective economice precise, ci „construirea unor alianțe puternice și durabile“.
Este un alt tip de politică externă, prin care SUA se ajută de fapt pe ele și prin care SUA câștigă la fel cum Germania câștigă în Europa. De la început, acordul a fost privit ca o modalitate de a spori cooperarea „emisferică“, de a edifica, după declarațiile fostului Secretar de Stat american, James Baker, o „emisferă în care comerțul sa fie liber, din Alaska până în Argentina“; de altfel, aceștia au fost și termenii în care președintele Bush a formulat planul de a crea un sistem larg de comerț liber la nivelul întregii emisfere vestice. „Tendințele emisferice“ nu s-au concretizat în noi acorduri sau în lărgirea celor preexistente deoarece există un fenomen de formare și apoi de migrare a zonelor nu doar după criterii geografice. Cu toate acestea, aspectele legate de actorul geografic merită luate în considerație, zonele economice reprezentând și o valorificare economică a poziției geografice.
3.4.3. Regiunea Asia-Pacific
În această zonă se întâlnesc unele dintre marile puteri ale lumii de astăzi: SUA, China, Japonia, Rusia, la care se adăugă Coreea de Sud și ceilalți „tigri“ asiatici (Singapore, Taiwan, Malayezia, Hong Kong); înaintând spre Asia Oceanică, nu am putea să nu menționăm India, țară de mărimi continentale, cu o ascensiune economică în ultima vreme demnă de luare aminte. Sunt autori care nu ezită să numească secolul următor drept „un secol al Pacificului“, pornind tocmai de la dezvoltarea vertiginoasă a multor state din zonă, de la boom-ul economic și comercial pe care îl înregistrează regiunea. Dacă secolul al XIX-lea a fost european, cel de-al XX-lea american, secolul al XXI-lea urmează să aparțină acestei regiuni de puternică dezvoltare tehnologică și economică.
China
Statul cu evoluția cea mai impresionantă în regiune este, neîndoielnic, China. Evoluția economică din ultimii ani a Chinei a fost așa de spectaculoasă, încât a activat și a adus în prim plan toate existențialitățile geopolitice ale Chinei, care până nu de mult erau doar latente. Este vorba despre întindere și bogății – China fiind a treia țară ca întindere de pe glob, după Rusia și Canada, și dispunând de considerabile resurse naturale; despre populație – China fiind cea mai populată țară a lumii; despre poziție geografică – China dominând prin așezare importante căi comerciale ale Pacificului; despre putere militară – China deținând una dintre cele mai puternice armate, în măsură să valorifice poziția sa geostrategică, să-i promoveze și să-i protejeze interesele.
Strategia este principala explicație a ascensiunii Chinei și a noii afirmări geopolitice pe care o cunoaște. După o serie de procese dramatice care au avut loc în cadrul socialismului de stat, China a luat parcă un răgaz de 10 ani de meditație adâncă asupra destinului său și al sistemului politic pentru care optase cu mai multe decenii în urmă.
În decembrie 1978, China a ales să reformeze sistemul în latura sa economică, prin eliberarea – este adevărat controlată – a inițiativei particulare. China a înregistrat un ritm de creștere economică anuală de 9,3%; interesant este că de la mijlocul deceniului actual acest ritm a fost deliberat scăzut, pentru a nu provoca o criză de supraproducție.
China va fi nu numai un alt centru economic, ci va fi centrul economic al secolului următor, în acest context, apare clar că principalul obiectiv al Chinei este stabilitatea. Dacă traiectoriile actuale se mențin, China ar putea înlocui SUA în prima jumătate a secolului al XXI-lea, devenind astfel numărul l în lume. De aceea, dacă China este capabilă să susțină miracolul economic, reajustarea raporturilor sale cu ceilalți poli de putere ai lumii reprezintă una dintre cele mai dificile sarcini ale relațiilor internaționale în deceniile care urmează.
Evoluția Chinei configurează un tip special de piață comună, o sferă de co-prosperitate care, prin forța economică, prin numărul populației și intensitatea comerțului nu este cu nimic mai prejos de celelalte două regiuni economice, UE și NAFTA.
Japonia
Economia Japoniei reprezintă aproximativ 2/3 din cea a Americii, dar, din punctul de vedere al mărimilor fizice, diferențele sunt copleșitoare: ca suprafață, Japonia este ceva mai mică decât California. Raportul dintre populația americană și cea japoneză e de 2 la l, Japonia fiind țara dezvoltată cu cea mai mare densitate demografică. Este dependentă de resurse energetice în proporție de 85%. Pornind de la aceste elemente, se poate afirma că miracolul japonez a contrazis multe dintre teoriile care încearcă să explice puterea unui stat.
Imediat după război, SUA au fost nevoite să își schimbe atitudinea față de Japonia Triumful lui Mao, izbucnirea războiului în Coreea au făcut din Japonia un aliat prețios într-o eventuală confruntare cu lumea comunistă, în 1952, Japonia și Statele Unite au semnat primul acord comun de securitate, în acel moment, SUA produceau peste 40% din producția globală, iar economia Japoniei reprezenta doar a 25-a parte din economia americană. Americanii erau absolut încrezători în a da Japoniei mână liberă să se dezvolte.
În 1988, economia japoneză a urcat pe locul al doilea, imediat după cea americană, iar bursa de valori japoneză a devenit cea mai importantă din lume, declanșând „endaka“ (în japoneză, erayen-ului atotputernic).
În 1987, Japonia a devenit cel mai mare creditor al lumii, declasând Marea Britanic din această poziție, apoi cea mai mare sursă de ajutor financiar extern, depășind și din acest punct de vedere SUA, apoi unul dintre cei mai mari investitori străini
Cum au ajuns japonezii la aceste performanțe?
Una dintre strategiile cele mai eficiente a fost concentrarea pe un anumit sector, pentru a crește performanțele sale economice și a-1 impune pe piața mondială. Atâta timp cât nu se obține o cotă semnificativă de competitivitate, accesul produselor străine de același profil pe piața japoneză este blocat, în felul acesta, firmele nipone au răgazul să-și construiască o poziție solidă și să atace piața externă cu succes.
Alte explicații ale performanțelor economice: japonezii investesc mai mult decât americanii în cercetare și dezvoltare. Japonezii alocă mai rnult timp planificării și proiectării și investesc mai mulți bani și timp în produse noi. Ca urmare a planificării și a viziunii de perspectivă, au fost întotdeauna cu un pas înaintea europenilor și a americanilor.
Relațiile în regiune
Direcția strategică a Japoniei este aceea de a fi prezentă în marile centre de inovație tehnologică și de prosperitate comercială. Prezența niponă în Asia este din ce în ce mai vizibilă, dar ea decurge din forța economiei japoneze.
Dacă economia Japoniei nu va deveni la fel de mare precum cea a SUA și a Uniunii Europene, e foarte posibil ca această țară să se unească cu noile țări industrializate din regiune, astfel încât să formeze un bloc economic care să fie similar ca mărime, dar mult mai dinamic decât cel european și nord-american.
Comerțul și investițiile care leagă Japonia de țările vecine s-a extins, deși principalele orientări sunt către America și Europa. Diferențele de cultură și între instituții sunt mai mari decât cele din țările europene. Distanțele sunt mult mai mari, mai este și o problemă de echilibru. Japonia este mult mai puternică decât partenerii săi, Koreea de sud, Taiwanul, Hong Kong, Singapore. Orice bloc economic între aceste țări va fi atât de dominat de Japonia încât, probabil, nu va fi acceptat de ceilalți.
Totul depinde în momentul de față de modul cum va fi modelată relația dintre Japonia și China. Ambele state luptă pentru crearea și consolidarea sferelor de influență, ambele sunt interesate de consolidarea unei zone de prosperitate, ambele sunt însă suficient de puternice pentru a emite pretenții la supremație. Până în prezent, relațiile dintre aceste două state au evoluat bine. Până la un anumit punct putem vorbi chiar de un cuplu chinezo-nipon, interesele celor două puteri fiind, cel puțin până la această dată, oarecum complementare. China a avut nevoie de performanța tehnologică niponă, așa cum japonezii au avut, au și vor avea nevoie de piața chineză.
Regionalizare în Asia-Pacific
Integrarea economică a regiunii poate tine cont de „lecțiile“ evoluțiilor europene și americane, în același timp, în acest spațiu pot apărea și combinații surprinzătoare, precum și o serie de tendințe evolutive în măsură să basculeze echilibrul actual. De pildă, o axă Tokyo-Beijing ar diminua influența americană în zonă, ar avea un potențial intern de dezvoltare considerabil, dacă nu chiar amenințător, având în vedere ritmurile de dezvoltare ale celor două țări. Particularitatea regiunii este dată de faptul că, față de NAFTA și UE, aici sunt mai multe puteri care pot pretinde să dețină fanionul – Japonia, China, precum și alte forțe regionale, India, Indonezia, Coreea, recent Australia, care nu pot fi în nici un fel neglijate.
APEC sau noua „comunitate pacifică“
Forumul de cooperare Asia-Pacific (Asia-Pacific Economic Cooperation) a fost înființat în 1989, la inițiativa Australiei, ca un grup informai de lucru între această țară, Noua Zeelandă, Statele Unite, Canada, Japonia, Republica Coreea, Thailanda, Makyezia, Indonezia, Filipine, Singapore și Brunei, în noiembrie 1991 au aderat China, Taiwan (China recunoaște apartenența Taiwan-ului la APEC deoarece forumul reunește economii, iar nu țări separate) și Hong Kong. în 1993, Mexicul și Papua Noua Guinee se alătură APEC, urmate, în 1994, de Chile.
Ultimele aderări au avut loc în 1998, Peru, Rusia și Vietnam. APEC, se observă clar, include cele mai importante economii ale regiunii și multe dintre cele mai dinamice și mai dezvoltate economii ale lumii. Cele 21 de economii au un Produs Național Brut de peste 16 000 de miliarde de dolari (1998) și dețin 42% din comerțul mondial. Scopul declarat al forumului este promovarea comerțului liber și stimularea schimburilor între statele membre. Australia în mod tradițional era asociată cu Europa și cu Occidentul în general. Ea și-a redefinit statutul, urmând nu vocația ei culturală, care o asocia cu Marea Britanie, ci interesul economic, în 1971, Asia de est și de sud-est absorbea 39% din exporturile Australiei.
La primul summit al liderilor APEC, care a avut loc la Seattle, în 1993, SUA au sperat că vor obține un acord de principiu cu privire la formarea unei zone a liberului schimb, o comunitate Asia-Pacific. Efortul american de creare a „comunității economice a Pacificului“ nu a avut foarte mare succes, mai ales că, în momentul în care se făceau aceste declarații, Congresul american dezbătea foarte aprins lansarea NAFTA.
Este planificat ca Japonia și Statele Unite să elimine toate barierele comerciale dintre ele până în 2010, iar celelalte țări membre APEC să realizeze acest lucra până în 2020. Este greu de anticipat dacă proiectul de creare a zonei de liber schimb a Pacificului se va realiza, dat fiind surplusul comercial al Chinei cu SUA sau raporturile dintre economia japoneză și cea americană.
Deci, crearea acestui organism poate fi interpretată și ca un răspuns la integrarea europeană. Noul organism poate fi privit și ca o încercare de a „îngrădi“ Japonia, de a o înlănțui în firele cooperării pentru a-i folosi astfel forța de propulsie într-un interes regional. Firește că regiunea are nevoie de Japonia tot la fel de mult precum are Japonia nevoie de regiune. Dar, spre deosebire de Europa, unde cerința de a ancora Germania a fost exprimată în mod deschis, aici lucrurile iau o formă specifică: se vorbește doar de catalizatorul economic pe care 1-ar reprezenta integrarea.
Punctele slabe ale APEC ar putea fi: numărul mare de state ca atare, un spectru prea larg de niveluri de dezvoltare (SUA, Produsul Intern Brut 28 600$, Papua Noua Guinee, 2 400$), discrepanțele între situația economiilor (în timp ce economiile din Asia de sud-est se aflau în cădere liberă, SUA erau în al patrulea an consecutiv de creștere economică susținută, nivel scăzut al inflației și al șomajului), strategii de dezvoltare și practici comerciale diferite.
Modelul de integrare propus de ASEAN
Există specialiști, precum Conway W. Henderson,care consideră că singura organizație din regiunea Asia-Pacific care oferă cadrul integrării și cooperării regionale este ASEAN (Association of South-East Asian Nations). Asociația a fost înființată în 1967 ca un for de cooperare economică și politică între statele din Asia de sud-est. Printre membrii fondatori s-au numărat: Indonezia, Malayezia, Filipine, Singapore și Thailanda. Acum, din ASEAN mai fac parte: Brunei, Cambodgia, Myanmar, Laos și Vietnam. Populația celor 10 țări care intră în prezent în componența ASEAN este de aproximativ 470 de milioane, ceea ce transformă, potențial, zona într-una dintre cele mai mari piețe ale lumii, mai mare decât UE sau SUA. Alte atuuri: posedă resurse naturale bogate, se întinde pe o suprafață considerabilă și se află în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul Mijlociu, Africa și Europa.
Ceea ce s-a spus despre economia japoneză, că motorul boom-ului l-a constituit consumatorul american, deci că performanța economică s-a datorat (și) unor circumstanțe externe semnificative, se aplică în cazul celorlalte miracole din Asia de sud-est.
În 1992, patru dintre țările ASEAN, Indonezia, Malayezia, Thailanda și Singapore au realizat ritmuri de creștere deosebite. S-a spus uneori că progresul „dragonilor“, al „tigrilor“ asiatici este de suprafață, că s-ar datora exclusiv bunăvoinței SUA și a Europei Occidentale, care îi lasă să pătrundă, fără stinghereală, pe piețele lor. Exista și percepția că produsele provenite din acea zonă erau de calitate mediocră, ceea ce a fost contrazis tot mai categoric. În 1994, ASEAN a devenit al 4-lea partener comercial al SUA; în prezent, importanța economică a SUA în zonă se diminuează oarecum. Un motiv ar fi ponderea din ce în ce mai mare a comerțului intra ASEAN. Semnificativ, se înregistrează schimbări și în ceea ce privește conținutul schimburilor în interiorul ASEAN.
În 1993, statele ASEAN au semnat acordul de liber schimb AFTA (ASEAN Free Trade Agreement). Printre scopurile declarate a fost crearea unui spațiu al liberului schimb, capabil de a susține competiția cu alte state asiatice, mai ales cu China, pentru atragerea investițiilor străine de capital. Inițial, acordul prevedea ridicarea tarifelor vamale în 15 ani, dar în 1994, perioada de timp pentru realizarea acestui obiectiv a fost scurtată la 10 ani.
Criza financiară din anii 1997-1998 a încetinit dezvoltarea impetuoasă a țărilor din Asia de sud-est. Statutul de cea mai dinamică regiune a lumii a fost pus sub semnul întrebării. S-a spus că miracolul asiatic a fost supralicitat, că rapida creștere economică a „ipotecat“ viitorul acestor economii.
Un rezultat al crizei a fost achiziționarea, de către investitori străini, a multor firme asiatice la un preț derizoriu. Toate băncile din regiune au declanșat goana după capital străin și după infuziile de bani gheață; în condițiile date, băncile europene și americane au fost foarte doritoare să răspundă acestor solicitați, jucând un rol din ce în ce mai mare în finanțele asiatice, în 1998, după aproximativ 8 luni de cutremure financiare succesive, s-a ajuns la o relativă stabilizare a monedelor și a tranzacțiilor bursiere. Oricum, părțile bune, dacă se poate vorbi de așa ceva, ale crizei asiatice au fost, din punctul de vedere al statelor ASEAN, că a dus la conștientizarea vulnerabilităților comune, a necesității unui efort stăruitor pentru consolidarea pieței comune alcătuite din piețele economiilor respective. Concomitent, răspândirea efectelor crizei pe alte piețe financiare și teama că aceasta se va transforma într-o criză globală au constituit o dovadă palpabilă a semnificației internaționale pe care au dobândit-o economiile acestor țări.
Din ce în ce mai mult, statele membre în ASEAN fac pași în direcția creării unei politici de securitate comune. Dar, se apreciază că cele mai mari amenințări pentru ASEAN provin chiar din interiorul organizației, încercările de a găsi o voce comună pentru probleme de politică externă aduc cu preocupările Uniunii Europene, dar, cum am menționat, spre deosebire de UE, provocările cărora trebuie să răspundă ASEAN sunt mai mult de natură internă.
Există voci care consideră că efortul de integrare doar a Asiei de est este supus eșecului din cel puțin două motive: orice grup care caută să reprezinte Asia de est singur, eliminând Australia, Noua Zeelandă, Canada, Mexicul și, mai presus de toate, SUA, nu numai că pune gaz peste focul protecționismului în SUA, dar eșuează pentru că nu ține cont de gradul în care economia americană, și în particular cea de pe coasta de vest a SUA, s-a implicat în Asia.
Citându-l pe Friedberg, care afirma că trecutul Europei este viitorul Asiei, cu alte cuvinte, un viitor conflictual, S. Huntington consideră mai degrabă că trecutul Asiei va fi viitorul Asiei, că alegerea în cazul Asiei este între a contrabalansa puterea cu prețul conflictului sau a asigura pacea cu prețul hegemoniei, în acord cu tradițiile sale, Asia va opta probabil pentru pace și hegemonie. Iată de ce este important să descriem cât mai fidel traseul economic al Chinei și al Japoniei, precum și posibilele combinații de cooperare strategică între aceste două superputeri. La limită, putem spune că viitorul de securitate al Asiei este trasat de coordonatele economice actuale ale acestei regiuni.
3.4.4. Poligonul rusesc
Condominiu al unui nou experiment istoric
Sfârșitul războiului rece a fost marcat de două evenimente geopolitice majore, care contrastează izbitor prin modul de desfășurare: unul înfăptuit cu repeziciune, așteptând doar momentul prielnic; astfel, sfârșitul divizării Germaniei s-a încheiat. Celălalt a mai întârziat, parcă amânându-și deznodământul, fără a reuși să evite prăbușirea finală; o prăbușire simultană a sistemului politic și economic, însoțită de temeri și derută, de o delegitimare a statului, de o pierdere a încrederii și speranței, în felul acesta, un imperiu care se construise, am spune cu metodă, timp de 300 de ani și a cărei ultimă denumire a fost URS S, a luat sfârșit.
Destrămarea fostului imperiu poate fi numită, fără ezitare, un adevărat cutremur politic. El a modificat contururile statale în regiune și plasează Rusia într-o poziție cu totul particulară, nevoită peste noapte să-și revadă prioritățile. Avem în vedere nu numai destructurarea propriu-zisă. S-a schimbat pur și simplu contextul geopolitic în care era plasată Rusia, ceea ce ne obligă să judecăm în alți termeni, într-o altă perspectivă, evoluția sa.
Situația geografică a Rusiei este, într-adevăr, paradoxală. O mare țară, care prin forță militară s-a extins enorm, nu are ieșiri sigure spre oceanul planetar. Firește că Rusia compensează acest dezavantaj cu poziția privilegiată de a ocupa zona cea mai întinsă și „inima“ Eurasiei. Ea se situează la întretăierea nu numai a unor zone politice, ci a unor mari spatii culturale.
Restabilirea misiunii geopolitice a Rusiei depinde, în primul rând, de calitatea răspunsului la problema dezvoltării sale interne.
Rusia după încheierea Războiului Rece
Rusia și străinătatea apropiată
După încheierea războiului rece, fiecare țară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile și dureroase ale tranziției, într-o țară obișnuită tranziția a înseninat trecerea de la totalitarism la democrație și de la economia centralizată la cea de piață, în cazul Rusiei, tranziția a însemnat și trecerea de la statul imperial la cel post imperial.
Prăbușirea imperiului a fost însoțită de o prăbușire a nivelului de trai, chiar a securității personale.
Fosta URSS conținea 15 republici unionale care au devenit state independente. Evgheni Yasin ne propune o sistematizare a lor.
1. Republicile Slave: Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova ar putea intra în această grupă (din nou, am spune, mentalitățile imperiale, care nu observă „amănuntul“ că 65% din populația acestui stat este formată din moldoveni, deci români).
2. Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia și Azerbaijan în ciuda diferențelor de religie, adaugă autorul, populațiile acestea sunt strâns conectate – istoric și cultural – cu Turcia, Iranul și Orientul Mijlociu.
3. Statele baltice: Estonia, Letonia și Lituania care s-au dezvoltat și se află și astăzi sub influența Germaniei, Poloniei și țărilor scandinave.
4. Republicile din Asia Centrală: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan și Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai târziu, iar colonizarea rusească a avut o influență redusă.
O poziție specială ocupă Kazahstanul, unde rușii dețin o pondere de peste 40% din populație. Cum vor evolua aceste state în raport cu Rusia? Există un scenariu ca fiecare să aibă propria monedă și să evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusă este ca toate să formeze un spațiu economic comun, un spațiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, în care unele dintre aceste țări vor forma o uniune economică împreună cu Rusia, altele nu. De pildă, Bielorusia deja a alcătuit o uniune cu Rusia. Este foarte probabil să se alăture acestei uniuni și Kazahstanul, țară mare în care populația rusească deține o pondere importantă.
În 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia să întemeieze un gen de Uniune Europeană a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar această Uniune a funcționat modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste țări are și o strategie proprie de evoluție și nu vede în mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare față de Moscova, în același timp, legăturile economice și sursa de materii prime pe care o reprezintă Rusia constituie un îndemn spre integrare. Există, deci, două tendințe contrare în atitudinea acestor țări și numai timpul va hotărî care va fi învingătoare, în tot cazul, analiștii spun că un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat între Rusia, Bielorusia, Kazahstan și Republicile din Asia Centrală, eventual cele transcaucaziene, cu excepția Azerbaijanului.
Ucraina – interfața europeană a Rusiei
Ilustrativă în acest sens este poziția Ucrainei. Al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spațiu al URS S (52 milioane de locuitori) și-a proclamat printre primele independența. Din punct de vedere politic, Ucraina își dorește independența, dar, în același timp, ea are o acută dependență energetică față de Rusia. Ucraina se zbate în acest paradox, iar ultimele sale evoluții se pare că o apropie de Rusia.
O țară de dimensiunile Ucrainei cu poziția sa geopolitică nu se poate desprinde de vechea legătură economică decât cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu și-l poate în nici un fel permite. Pe fondul unei tranziții complicate, în care reforma nu a fost condusă, potrivit specialiștilor, foarte bine, Ucraina a ajuns să aibă o datorie de zeci de miliarde de dolari față de Rusia.
Foarte importantă din punct de vedere geopolitic este poziția Ucrainei care „ocupă“ ieșirea fostului imperiu spre Europa.
Republicile baltice
Dintre celelalte republici unionale o situație ceva mai clară au republicile baltice. Sunt singurele care nu au aderat la CSI. Din punct de vedere strategic, aceste țări sunt semnificative pentru Rusia, întrucât pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. Desprinderea acestor state accentuează poziția Rusiei de „înfundătură continentală“. Ne explicăm astfel de ce Rusia se împotrivește tentativelor de integrare a acestor state în structurile occidentale. Ne explicăm și de ce Occidentul a manifestat oarecare prudență în încurajarea tendințelor de desprindere.
Toate cele trei țări baltice au fost invitate să înceapă negocierile privind integrarea în Uniunea Europeană (Estonia din 1998, Lituania și Letonia din decembrie 1999, în urma summit-ului de la Helsinki). Și Rusia ca atare dorește o apropiere de Uniunea Europeană, în ceea ce privește integrarea în structurile de securitate, lucrurile stau cu totul diferit și în perioada imediat următoare nu ar fi șanse pentru integrarea acestor state în NATO. După Ucraina, statele baltice reprezintă al doilea punct de conflict între Rusia și NATO.
Butoiul cu pulbere al Caucazului
Georgia se învecinează cu Marea Neagră unde are două porturi: Suhurni și Batumi. Pe de altă parte, valoarea poziției geopolitice a Georgiei a crescut datorită descoperirilor de resurse petrolifere în Marea Caspică, această țară situându-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagră și de aici spre Europa.
Deci, republicile unionale sunt supuse și unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. Și ele nu au de ales. Acceptă medierea Moscovei, acceptă trupe rusești pentru a-și salva existența statală.
Armenia nu are ieșire la mare sau la alte căi de comunicație importante. Trei dintre cele patru țări cu care se învecinează sunt islamice (Turcia, Azerbaijan și Iran), iar de Georgia este despărțită de un munte traversat numai de o cale ferată care nu poate transporta mai mult de o pătrime din comerțul țării. De aceea, o bună relație cu Moscova este principala soluție de supraviețuire.
Cea mai mare țară caucaziană – Azerbaijanul (8 milioane locuitori) – a suferit mult în urma conflictului din Nagorno Karabah pentru că a fost înfrântă de o țară mai mică (Armenia) și pentru că a pierdut un important teritoriu.
Azerbaijanul dezvoltă legături vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De altfel, și țările occidentale au tot interesul să amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei țări va fi, fără îndoială, ascendentă.
Țările din Asia Centrală
Plină de necunoscute este și evoluția țărilor din Asia Centrală. Au înalte rate de creștere a populației și, în același timp, sunt printre cele mai sărace republici ale fostului spațiu sovietic. Rolul lor clasic în vechea diviziune socialistă a fost acela de a produce materii prime. Foarte important între aceste state este Uzbekistan. Cu o populație de 24 de milioane și o suprafață mai mare decât a Germaniei și mai mică decât a Franței, beneficiind de o conducere realistă și hotărâtă, Uzbekistanul a consemnat în ultimii ani ritmuri de creștere economică. El se detașează între cele patru țări. Dar aceste țări suferă două tipuri de influențe cu semnificații geopolitice de netăgăduit: influența țărilor musulmane situate la sud – și influența Chinei situată la vest.
Integrarea sau dezintegrarea spațiului exsovietic?
Pe măsură ce procesul tranziției înaintează și rigorile economiei de piață sunt asimilate, are loc o direcționare a comerțului, mai ales a comerțului țărilor de la granița cu statele din zonele de proximitate. Cu alte cuvinte, are loc o așezare a activității comerciale pe baze strict economice.
Cum vor evolua statele în fostul spațiu sovietic este o problemă la care numai timpul poate răspunde. Dar tendințele, pentru a se împlini, au nevoie să fie încurajate, sprijinite. Dacă avem în vedere tendința desprinderii politice și consolidării acestor țări, ca entități statale de sine stătătoare, atunci acest proces nu se poate împlini fără un anumit sprijin exterior. Orice fenomen de dezintegrare imperială a fost urmat de o prăbușire a activității economice (și implicit a nivelului de trai), ca urmare a desfacerii legăturilor anterioare, a reorientării fiecărei părți componente desprinse în urma dezagregării.
În actualul context, fiind vorba despre dezagregarea unui imperiu construit timp de trei sute de ani, despre reașezări masive, despre refacerea unor sfere de influență, mai ales la marginea imperiului, atunci această independență fragilă se-cere, totuși, sprijinită.
O tendință majoră în regiune este formarea unui spațiu economic comun, intensificarea schimburilor dintre republici, proces încurajat și de către occident. Proces care ar avea premise solide în realitatea economică a fostei URS S.
Este foarte dificil să stabilim care a fost principiul director al construcției economiei sovietice. Nu este nici o îndoială că argumentul strategic – acela de a construi duplicate pentru anumite unități de importanță deosebită – a fost îmbinat cu cel economic și social. Deci amplasarea de obiective economice s-a bazat pe combinarea acestor criterii.
Este important de urmărit punctele de vedere exprimate cu privire la impactul pe care această realitate îl are asupra procesului de consolidare a independenței. De pildă, John Williamson consideră că dezintegrarea ridică mai multe probleme critice, cum ar fi nevoia de noi modele de comerț, diferite de cele practicate în CAER unde prioritatea era nivelul cât mai scăzut de export către lumea exterioară. După părerea sa, vom asista la o schimbare dramatică a direcției de la un comerț interrepublici la unul al republicilor cu restul lumii. Astfel, consideră Williamson, Rusia va trimite, la începutul mileniului, numai 13% din exporturile sale către alte republici ex-sovietice comparativ cu 57% în 1987.
Mai există, după opinia lui D. Gros, un alt element care, pe termen lung, nu va conduce la formarea unui spațiu economic comun, anume că țara principală din regiune – Rusia – nu beneficiază de un record în domeniul prețurilor, în fiecare dintre regiunile economice ale lumii a existat o asemenea țară, o adevărată locomotivă care să reunească, să sudeze nu prin forță, ci prin propria performanță, prin modernitatea comportamentului. Prima cerință de ordin geopolitic a influenței Rusiei în zonă este modernitatea și performanța sa internă.
Rusia – o Uniune mai mică
Uniunea Sovietică includea, pe lângă 15 republici unionale și 20 republici autonome care reprezintă districte politice numite în funcție de naționalitățile care trăiau în republicile autonome, în unele dintre asemenea republici autonome trăiesc naționalități mai numeroase decât altele care sunt organizate în republici. Cea mai mare parte din republicile autonome se află în Rusia: Baskiria, Buryat, Daghestan, Kabardino – Balkar, Kalmuk, Karelia, Kaomi, Mari, Mordivinian, Osetia de Nord, Tătar, Tuva, Udmurt, Cecenia – Inguseția, Chuvashzi, și Jakuția. Din punct de vedere etnic Rusia este la rândul ei eterogenă, populația non-rusească fiind de aproape 30 milioane.
Cu alte cuvinte, Rusia este o Uniune mai mică. Ea se deosebește de Uniunea Sovietică prin criterii cantitative, în cadrul populației fostei URSS rușii dețineau ceva mai mult de 50% din populație, iar în cadrul Federației Ruse ponderea lor este de peste 75%.
Un lucru este cert: Rusia nu poate în nici un fel miza pe cartea naționalistă. Ea este constrânsă să adopte o politică supranațională. Rusia nu este o țară „normală“ nici dacă examinăm mai atent economia ei. Economia de comandă există în această țară de trei generații, iar rușii au știut mult mai puțin decât alte popoare aflate sub comunism cum funcționează economia de piață. Mai mult, trăind dublu decât fostele țări socialiste sub semnul atotputerniciei economiei de comandă, ei au abordat și trecerea la economia de piață, reformele economice tot într-o manieră ideologică, numai că în sens invers: obiectivul a fost descentralizarea, definită ca sfârșitul controlului guvernamental.
Astăzi, 70% din economie nu mai este sub control guvernamental. Numai că cei care o conduc nu o îmbunătățesc în nici un fel. Industria a înregistrat un colaps răsunător. În 1987, PIB-ul URSS se situa cam la 10 procente din cel mondial; în 1992 ponderea CSI era de 3,5%, iar astăzi mai puțin de 2% din PIB-ul mondial
Am vorbit mai sus că puterea militară și cheltuielile pe care le presupune menținerea acesteia reprezintă un factor ambivalent, povara cheltuielilor militare putând afecta resursele dezvoltării propriu zise. Considerăm că situația actuală a Rusiei este tipică în această privință, ea ilustrând paradigma propusă de Paul Kennedy potrivit căreia creșterea și descreșterea marilor puteri se află în strânsă legătură cu raportul optim sau, dimpotrivă, cu un dezechilibru accentuat între cheltuielile militare și resursele alocate dezvoltării propriu-zise.
3.5. Arma economică și rolul ei în reașezarea raporturilor
de forțe
În lumea postbelică, în replică la o acțiune de politică internă și/sau externă apreciată ca inacceptabilă, un stat poate să-și manifeste dezaprobarea printr-o sancțiune economică. Această sancțiune economică se poate defini ca întreruperea sau amenințarea cu întreruperea relațiilor curente financiare sau comerciale cu o țară țintă, decisă deliberat la nivel guvernamental. Represaliile economice presupun pierderea de către statul astfel sancționat a unui avantaj economic de care dispune, cum a fost cazul Irakului după războiul din Golf.
Motivațiile economice stau la baza unui număr mare de conflicte, în acest sens poate fi amintit războiul din Golf, unde un element cu o pondere ridicată în decizia SUA de a interveni a fost legat de rezervele de petrol deținute de țara atacată și de posibilitatea SUA ca, în urma intervenției militare, să își consolideze poziția în Golful Persic și în Orientul Mijlociu și să obțină controlul asupra uneia din zonele cele mai bogate într-o materie primă strategică. Petrolul a fost obiect de dispute în multe alte conflicte armate sau doar comerciale și a constituit o armă economică redutabilă pentru un număr mare de state. Embargoul decis în 1973 de țările membre OPEC a declanșat criza energetică și a materiilor prime. Pe aceeași linie se înscrie și embargoul impus de URSS în 1956 asupra livrărilor de petrol cu destinația Israel.
Guvernele marilor puteri utilizează o varietate de sancțiuni economice pentru a influența politicile altor guverne. Sancțiunile implică amendarea unui comportament considerat inacceptabil, (cum ar fi abuzurile în ceea ce privește drepturile omului, sau invazia unui stat suveran), sau a unei politici considerate inadmisibile, de exemplu apartheidul; pentru astfel de comportamente sancțiunile vor fi diferite.
Armele economice utilizate sunt însă mult mai rafinate și mai perfide decât sancțiunile economice. Astfel de arme care influențează poziția unui stat pe plan mondial sau determină apariția sau stoparea unor conflicte sunt cele care constau în condiționarea de către un stat a oferirii unui anumit avantaj economic, comercial sau financiar unui alt stat, de adoptarea, de către acesta din urmă, a unei anumite măsuri politice. În categoria unor avantaje potențiale care ar putea fi acordate pot fi incluse: acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate pe termen nelimitat sau temporar, urmând a fi reînnoită în funcție de modul în care statul căruia i-a fost acordată s-a conformat condițiilor convenite; extinderea sau continuarea unui ajutor deja acordat prin canale bilaterale sau multilaterale etc.
Utilizarea armei economice
O astfel de armă economică a fost folosită pentru forțarea țărilor ex-sovietice (Rusia, Belarus, Ucraina și Kazahstan) să își distrugă focoasele nucleare. Asumarea și respectarea unei astfel de condiții de către fostele țări sovietice urma să fie „răsplătită“ corespunzător, prin creșterea infuziilor de capital american în țările respective.
Astfel, împletirea aspectelor economice cu cele politice și militare a devenit o caracteristică specifică conflictelor mocnite sau fățișe și a disputelor ideologice și luptei pentru putere în perioada postbelică. Spre exemplu, clauza națiunii celei mai favorizate a fost una din armele economice redutabile ale SUA. în perioada postbelică, pe care au utilizat-o în relațiile cu țările comuniste pentru a influența politica lor internă sau externă. România a obținut această clauză în 1975, dar i-a fost retrasă în 1988 și reacordată mult mai târziu, spre sfârșitul anului 1993.
Totodată, clauza națiunii celei mai favorizate era acordată, în mod diferențiat, pe baza altor criterii, statelor comuniste, această situație cu caracter discriminatoriu devenind, de asemenea, o arma redutabilă care urmărea încurajarea autonomiei în ceea ce privește relația țării respective cu URSS.
Atitudinea SUA fată de China a fost cu totul alta în comparație cu cea adoptată în privința statelor comuniste din estul Europei. China a primit clauza națiunii celei mai favorizate în 1980, urmând ca acordarea acesteia în viitor să facă obiectul confirmării anuale. Criteriul reînnoirii era legat de politica chineză referitoare la emigrări. Acordarea clauzei de la un an la altul a devenit o „armă redutabilă“.
Sancțiunile economice au avut ca obiectiv, în ultimii ani, și o serie de țări africane, motivația principală a acestora fiind legată de forțarea acestor state să înceteze conflictele zonale în care erau implicate, respectarea drepturilor omului, sau să grăbească încetarea războaielor civile care se derulau pe teritoriul lor. în acest context poate fi amintită suspendarea ajutorului economic american acordat Etiopiei, începând cu 1976, pentru a impune acestei țări să respecte drepturile omului; sancțiunile economice impuse de comunitatea internațională Africii de Sud pentru a determina renunțarea de către aceasta la politica de apartheid etc.
Produsele alimentare, ca parte a unui „șantaj economic“ sau a unei sancțiuni economice au devenit o armă redutabilă. Sancțiunile americanilor îndreptate împotriva Cubei sunt exemplare din acest punct de vedere. Decretate începând cu 1960, aceste sancțiuni au fost însoțite de un boicot al produsului strategic pentru economia cubaneză – zahărul. Reducând la zero și redistribuind altor țări producătoare cota de zahăr rezervată Cubei pe piața americană, Statele Unite au vrut să anihileze economia cubaneză. Repartizarea ajutorului alimentar țărilor beneficiare poate fi considerată o „armă“ redutabilă.
O formă particulară a sancțiunilor economice poate fi considerată manipularea concesiilor comerciale în cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe Comerciale (SGP). Astfel, printre sancțiunile luate, între 1987 și 1990, de către Statele Unite împotriva statului Panama, pentru a-l constrânge pe președintele panamez să părăsească puterea, s-a numărat și suspendarea avantajelor acordate statului Panama în cadrul SGP.
Armele și sancțiunile economice îndreptate împotriva țărilor care încurajau sau susțineau activități și grupări teroriste au fost considerate o modalitate adecvată pentru combaterea terorismului internațional.
Cel mai elocvent exemplu pentru modul de utilizare a armelor și sancțiunilor economice și rolul lor în cadrul conflictelor internaționale este cel al războiului din Golf. Rezoluția 660 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite a fost prima reacție oficială internațională prin care se cerea „retragerea imediată și necondiționată“ a irakienilor. Dintre posibilitățile de soluționare a conflictului au fost preferate sancțiunile economice și intervenția militară, în defavoarea încercărilor de soluționare a conflictului pe cale pașnică. Această opțiune rapidă în favoarea sancțiunilor economice și a intervenției militare trebuie pusă, în primul rând, pe seama intereselor economice și geostrategice ale SUA în zona Golfului Persic. Sancțiunile economice au fost adoptate la patru zile de la începerea conflictului și vor reveni în centrul atenției după terminarea intervenției militare. Embargoul și boicotul împotriva Irakului instituit în 1990 au fost totale și priveau domenii esențiale pentru economia irakiană.
Aceste sancțiuni au influențat raportul de forțe în plan regional. Statele Unite au manevrat abil pentru a obține susținerea țărilor vecine Irakului, esențial pentru ca embargoul și boicotul să nu fie încălcate. Turcia aștepta ca Irakul să piardă supremația pe care o deținea în domeniul petrolului care tranzita teritoriul său, în schimbul unei contrapartide financiare, de o mai mare apreciere în sânul NATO și de o primire mai favorabilă a candidaturii sale la UE.
Arma economică a avut, de asemenea, un rol important și în cadrul războiului din Iugoslavia, începând din iulie 1991, Statele Unite, au lansat, o dată cu un embargo asupra armelor, și suspendarea ajutorului financiar destinat Iugoslaviei. Alte țări au preferat să aștepte, convinse de efectele medierii europene. Eșecul medierii întreprinse de „troica europeană“ (Olanda, Luxemburg, Portugalia) pentru a readuce în calcul Iugoslavia obliga comunitatea să aibă în vedere posibilitatea unor sancțiuni economice. Comunitatea Europeană a reacționat abia la 8 noiembrie 1991, decizând suspendarea ajutorului financiar către Iugoslavia, precum și limitarea importurilor provenind din această țară, prin suspendarea avantajelor comerciale. Comunitatea Europeană a revenit rapid asupra proiectului inițial de a rezerva Serbiei aceste sancțiuni economice, până în decembrie 1991. Toate celelalte republici – cuprinzând și Muntenegru – au fost obiectul unei ridicări a sancțiunilor europene.
Toate aceste exemple nu lasă loc decât unei singure concluzii. Elementul economic este evident nu numai la nivelul motivațiilor unor conflicte internaționale din perioada postbelică (lupta pentru piețe, conflictul militar din golful Persic), dar și la nivelul reașezării raporturilor de forțe dintre statele lumii. Cele mai interesante, atât prin motivație și modul de aplicare, cât și prin efectele pe care le generează, s-au dovedit, până în prezent, represaliile economice.
Concluzii personale
Analiza proceselor și fenomenelor din economia mondială este adesea incompletă sau chiar eronată atunci când se pornește de la premisa că ar exista o economie mondială „pură“, care s-ar mișca numai în virtutea unor legi economice obiective, independent de relațiile de putere politică și militară dintre principalele state ale lumii. O asemenea economie nu a existat nici în trecut și cu atât mai mult ea nu există nici în prezent. Teza lui Gunnar Myrdal conform căreia politica a devenit suverană în relațiile internaționale, trebuie interpretată în sensul că întreaga evoluție a economiei mondiale este condiționată de creșterea sau scăderea încordării în relațiile politice și militare dintre principalele puteri ale lumii.
Astăzi, soarta a milioane de oameni depinde de oscilațiile cursului de schimb al dolarului american dar, cel puțin în aceeași măsură, de nivelul cheltuielilor militare impus de raportul de forțe sau de focarele de criză apărute în diverse zone ale planetei. De fapt, marile sfidări contemporane (dezintegrarea URSS, extinderea NATO și a Uniunii Europene, sărăcia din țările lumii a treia, ascensiunea Chinei și a țărilor nou industrializate din Asia de Sud-est etc.) i-au prins descoperiți pe strategii și economiștii lumii, care nu dispun încă de un cadru complet pentru a trata astfel de probleme istorice cu care se confruntă lumea contemporană.
Elementul economic, sub diferite forme pașnice (ajutoare, condiționări ale acordării de asistență financiară, tehnică și militară) sau sub forma represaliilor economice, a devenit determinant pentru ultimii cincizeci de ani și a influențat harta economică și geopolitică a lumii.
În ceea ce privește supremația lumii în secolul XXI, părerile sunt împărțite. După ce secolul XIX a fost dominat de Marea Britanic, iar secolul XX de SUA, țara cu cele mai multe atuuri rămâne tot SUA, care vor fi în continuare, în prima parte a secolului XXI, cea mai mare putere militară și economică a lumii. Dar acest lucru s-ar putea să se constituie, în timp, într-un handicap pentru o superputere care dorește să-și păstreze supremația și în domeniul economic, deoarece cheltuielile solicitate de menținerea rolului de unic jandarm al lumii s-ar putea întoarce ca un bumerang asupra economiei americane. Toți factorii fundamentali care concură la obținerea unei poziții dominante pe plan mondial sunt în momentul actual favorabili economiei americane.
Bibliografie
A. Angeloupoulos, Le Tiers Monde face aux pays riches, Paris, PUF, 1972.
Ana Ball, Economii în tranziție, Europa Centrală și de Est, Ed. Oscar Print, București, 1997.
J.N. Bhagwati, Economic and World Order. From 1970 to the 1990’s, London, 1972.
Angelica Băcescu, Marius Băcescu, Dicționar de macroeconomie, Ed. All, București, 1993.
A.F. Boța, Șt. Herchi, Finanțe și organizații internaționale, Ed. Convex, Oradea, 2003.
A.F. Boța, Istoria Procesului Construcției Europenei, Modulul Jean Monnet, Universitatea din Pitești, 1819.04.2004. Note de curs.
Emilian Dobrescu, Integrarea economică, Ed. Beck, București, 2001.
F. Fremont, World Market of To-Morrow, London, 1972.
Mihail Florescu, Mircea Malița, Marcu Horovitz (coordonatori), Economia mondială. Orizont 2000, Ed. Academiei, București, 1980.
Ernest B. Haas, The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces, California, Stanford University Press, 1958.
H. Kann, A. Wiener, The Year 2000, New York, 1967.
W. Leontief și colectiv, The Future Of The World Economy, a U.N. Study, New York, Oxford University Press, 1977.
N. Moldovan, A. Moldovan, Echilibre și dezechilibre economice, Ed. Imprimeria de Vest, Oradea, 2002.
M. Mureșan, D. Mureșan, Istoria economiei, Ed. Economică, București, 1998.
Mircea Malița, Zece mii de culturi – O singură civilizație, Ed. Nemira, București, 1998.
Robert Reich, L’économie mondialisée, Paris, Dunod, 1993.
F. Rosentiel, Le principe de supranationalité, Paris, 1962.
Ion Rotariu și colectiv, Sistemul economiei mondiale și mecanismele sale de funcționare, Ed. Mirton, Timișoara, 2001.
N. Sută, S. Sută-Sălăjan, Istoria comerțului mondial și a politicii comerciale, Ed. Economică, București, 1998.
Joseph S. Ney Jr., What New World Order?, in „Foreign Affairs“, Vol. 71, nr. 2, Spring 1992.
Sterian Dumitrescu, Ana Ball, Economie mondială, ed. a II-a, Ed. Economică, București, 2002.
George Soros, Despre globalizare, Ed. Polirom, Iași, 2002.
J. Timbergen (coord.), Restructurarea ordinii internaționale. Raport către Clubul de la Roma, București, Ed. Politică, 1978.
Alvin Toffler, Al treilea val, Ed. Politică, București, 1983.
Alvin Toffler, Șocul viitorului, Ed. Politică, București, 1973.
Radu Vasile, Economia mondială. Drumuri ale modernizării, Ed. Albatros, București, 1987.
E. Wallerstein, Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane, București, 1992.
G. Zane, Elemente pentru studiul economiei politice, Institutul de Arte Grafice, Iași, 1987.
* * *, Dicționar politic, Ed. Politică, București, 1975.
* * *, Dicționar de economie politică, Ed. Politică, București, 1974.
* * *, Dicționar de filozofie, Ed. Politică, București, 1978.
* * *, U.N. Handbook of International Trade and Development Statistics, New York.
* * *, U.N. Yearbook of International Trade Statistics, New York, 1974, 2 vol.
* * *, U.N. Monthly Bulletin of Statistics, New York.
* * *, World Bank Atlas
* * *, U.N.C.T.A.D. – World Investment Report, 1997.
* * *, Colecția revistei „Tribuna Economică“, 2002-2004.
* * *, Colecția ziarului „Capital“, 2002-2003.
* * *, www.wto.org
* * *, www.mae.ro
* * *, www.ue.ro
* * *, www.unfa.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Aspecte Privind Ordinea Economica Mondiala (ID: 133388)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.