Aspecte Privind Managementul Relatiilor Universitatii cu Absolventii

INTRODUCERE

Învățământul superior este un subiect căruia i s-a acordat tot mai multă atenție în ultimele decenii, datorită importanței pe care acesta o prezintă în contextul actual. Acesta poate fi abordat din mai multe perspective, fiind corelat, atât la nivel național, cât și global, cu sfera socială, economică, culturală sau politică. În acest cadru, managementul academic se propune ca un spațiu al provocărilor și al cerințelor perpetue de îmbunătățire.

Lucrarea de față are ca scop să ofere o perspectivă nouă asupra managementului academic și a modalităților de perfecționare a acestuia. În acest demers, am urmărit să oferim un punct de vedere propriu asupra modului în care problema învățământul superior poate fi abordată. Prin urmare, în cadrul acestei lucrări, ne-am oprit atenția asupra unor aspecte care au fost mai puțin vizate în studiile de specialitate și care, în opinia noastră, merită să fie luate în considerare.

Delimitarea și motivarea temei de cercetare

Managementul academic este un domeniu vast care poate fi privit din mai multe perspective. Întrucât în literatura de specialitate întâlnim de multe ori denumirea de management academic și management universitar, se impune să facem o distincție între înțelesul acestor două concepte. În lucrarea de față, înțelegem prin management universitar domeniul care cuprinde trei laturi ale activităților universitare, și anume latura instituțională, cea a activităților didactice și cea a activităților de cercetare. Managementul academic reprezintă, în opinia noastră, o componentă a managementului universitar, alături de managementul administrativ al universităților. Așadar, managementul academic are în vedere toate aspectele care țin de procesele de predare – învățare și de cercetare. Am decis ca lucrarea de față să aibă în vedere preocupările față de activitățile didactice și tot ceea ce implică acestea, însă referirea la aceste activități nu poate fi una strictă, ceea ce a presupus de multe ori pe parcursul acestei analize trimiterea și spre celelalte direcții.

Considerăm importanța managementului academic în legătură directă cu locul pe care îl ocupă universitatea în societatea actuală. De aceea, atenția noastră s-a oprit, înainte de toate, asupra universității ca instituție, asupra locului pe care aceasta îl are în societatea contemporană și asupra rolului pe care îl joacă în tot acest ansamblu. În opinia noastră, universitatea se propune astăzi drept cea mai importantă resursă a cunoașterii și cel mai influent mijloc de a o disemina. Prin urmare, misiunea și funcțiunile universității, dar și responsabilitățile vis-a-vis de societate, reprezintă cadrul de la care trebuie să pornim în analiza noastră. Dincolo de a fi cel mai important depozitar de cunoștințe și dincolo de faptul că dispune de mecanisme bine puse la punct de a transmite pe diferite canale aceste cunoștințe, universitatea este importantă din perspectiva socială. Această instituție este, la ora actuală, un reper al inteligenței, capacității, creativității și spiritualității umane la superlativ, ceea ce contribuie la modelarea societății într-un anumit sens. Universitatea reprezintă un motor care, atât la nivel național, cât și la nivel global, generează forța pentru a merge înainte și dă și direcția de mers în egală măsură.

Mai mult decât a fi un atribut al societății ultra-moderne sau post-moderne în care trăim, universitatea este, după părerea noastră, o emblemă a acestei societăți. Apărute aproape în aceeași perioadă în urmă cu un mileniu, Biserica și Universitatea ca instituții au avut un drum comun până la un moment dat. Dacă în urmă cu câteva sute de ani, Biserica organiza și modela întrega existență a societății, putem spune că același rol este jucat în prezent de către Universitate. Înțelegem în acest fel rolul uriaș pe care universitatea îl desfășoară față de societate și sub această lumină ne propunem să analizăm managementul academic și felul în care poate fi perfecționat.

Un alt aspect demn de a fi menționat în trasarea temei de cercetare a prezentei lucrării este acela referitor la conceptul de management academic înțeles din perspectivă multidisciplinară. Pornind de la premisa că managementul este o „filosofie aplicată” ale cărui rezultate se întâmplă să primească, „de cele mai multe ori, o expresie economică” (Abrudan, 2011: 5), considerăm că este necesară o abordare transdisciplinară sau multidisciplinară a managementului academic, cu precădere în contextul precizat anterior. Dincolo de controversele legate de semantica termenilor multidisciplinar, transdisciplinar sau interdisciplinar, este evident că, dacă luăm în calcul nevoile și exigențele dictate de societatea actuală, caracterizată prin tendința spre globalizare și tehnologizare masivă, provocările adresate managementului academic sunt și mai mari. În opinia noastră, abordarea transdisciplinară sau multidisciplinară în conducerea instituției academice poate fi cheia spre găsire unor soluții optimizate.

Într-o lume în care informația circulă aproape cu viteza luminii și este ușor de propagat în orice punct de pe glob, complexitatea devine tot mai acut o caracteristică a acestei ere post-industriale. Managementul în general și managementul academic în particular trebuie să exploateze toate acele dimensiuni teoretice, filosofice și practice care pot fi benefice într-un tablou ca cel descris. Prin urmare, în cadrul acestei lucrări am subliniat nevoia managementului academic de a-și focaliza abordările prin lentile multidisciplinare, transdisciplinare sau interdisciplinare.

În egală măsură, considerăm că managementul academic trebuie privit în strânsă legătură cu ideea de calitate. Pentru a putea răspunde la cererile și provocările pe care societatea le emite în permanență, este necesar ca universitatea să aibă în vedere standarde de calitate pe care să le urmărească și să le respecte. După cum rezultă din literatura de specialitate, calitatea în învățământul superior, atât ca și concept, cât și ca practică, are o multitudine de înțelesuri și de abordări. Calitatea poate fi înțeleasă ca excelență sau ca mod de raportare la un superlativ. În același timp, calitatea poate fi o sursă a competitivității între universități, un avantaj competitiv, „asul din mânecă” în „bătălia” de pe piața educațională. Din acest punct de vedere, calitatea este considerată în strânsă legătură cu problemele actuale ale învățământutlui superior, printre care amintim transformările impuse de tehnologie, masificarea învățământului, apariția unei așa zise piețe educaționale, marketizarea învățământului și transformarea educației într-un bun de consum, considerarea studentului drept client, etc.

Urmând această perspectivă, am considerat că este necesar să ne oprim atenția asupra celei mai importante dintre activitățile pe care universitatea le desfășoară, și anume oferirea de servicii educaționale și implicit relația student – facultate, precum și felul în care studentul este perceput în cadrul acestei relații. Strâns legat de aceste aspecte, poate fi luat în considerare modul în care este tratată satisfacția studenților față de aceste servicii educaționale și felul în care este apreciată calitatea actului educațional.

Dorim să subliniem faptul că lucrarea și-a propus din punct de vedere epistemologic să trateze conceptul de management academic atât din perspectiva paradigmei fenomenologice/pozitiviste, cât și din cea a paradigmei interpretiviste. În vreme ce multe lucrări urmăresc să articuleze discursul despre acest domeniu dintr-o perspectivă intradisciplinară, utilizând strict instrumentele și teoriile disciplinei respective, lucrarea noastră își propune abordări multiple ale acestui domeniu, a căror cheie de lectură se regăsește în multe cazuri, în ambele paradigme epistemologice.

Din acest punct de vedere, lucrarea urmărește să pună în lumină ideea că o abordare transdisciplinară și multidisciplinară a managementului academic și a serviciilor educaționale, cu precădere a activităților de predare-învățare ar fi utilă și benefică. Acest lucru reclamă cunoașterea a cât mai multor aspecte care influențează managementul academic. Dincolo de argumente, să spunem de natură clasică, aparținând unor domenii precum economie, istorie, științe politice, psihologie sau sociologie, considerăm că în descrierea și interpretarea fenomenelor și conceptelor legate de managementul academic își găsesc loc și științe sau domenii precum fizica, fractalii, haosul și complexitatea, metaforele. În acest fel înțelegem că natura eclectică a managementului ca știință, și mai ales a managementului academic în particular, poate fi analizată mai coerent prin intermediul transdisciplinarității sau al multidisciplinarității.

Stadiul actual al cunoașterii în domeniu

În urma studiul întreprins, considerăm că ceea ce se impune în acest moment este ajustarea, adaptarea și în unele cazuri chiar modificarea metodelor clasice ale managementului academic. Înțeles ca set de norme și de practici menite să eficientizeze activitatea universitară, dificultatea pe care o comportă managementul academic constă în obiectul său specific, și anume, munca cu studenții. Cu siguranță există și alte domenii de activitate care sunt fundamentate pe munca și relaționarea cu oamenii. Privit mai îndeaproape, managementul academic prezintă particularități de care trebuie să țină seama.

Astfel, am urmărit în această lucrare să punem în evidență acele aspecte care particularizează managementul academic, pornind de la premiza că instituția academică are ca fundament întâlnirea cu studentul și că această întâlnire nu poate fi personalizată (considerat în ansamblu, prea puține sunt situațiile de acest fel). Înțelegem, din perspectiva noastră, că accentul se pune pe interacțiunea cu studentul, pe activitățile desfășurate împreună cu acesta și pentru acesta, pe ceea ce vom numi în lucrare servicii educaționale.

Cercetările noastre în literatura de specialitate au arătat că acesta nu este un concept larg răspândit și nu este suficient definit. De asemenea, în urma acestui studiu, am ajuns la concluzia că serviciile educționale nu se bucură până în prezent de suficient interes, în sensul că, în cadrul managementului academic, acestea sunt considerate aproape întotdeauna doar din perspectiva marketingului. Lipsesc, de asemenea, taxonomii ale serviciilor educaționale. Prin urmare, am considerat că o atenție mai mare trebuie acordată managementului academic sub acest aspect.

De asemenea, am observat că sintagma servicii educaționale este una echivocă, aceasta făcând trimitere spre mai multe perspective de abordare. În ceea ce privește sintagma și conceptul de servicii educaționale, am constat că se impune o dezambiguizare a acestora. Referitor la conceptul de servicii educaționale, considerăm că este necesară în primul rând clarificarea acestuia, așa încât să fie posibilă dezambiguizarea sintagmei servicii educaționale. Considerăm, de asemenea, că pentru a clarifica acest concept se impune o privire mai atentă asupra abordării studentului în calitate de client, abordare ce stă la baza conceptului de servicii educaționale și de piață educațională.

În această privință, bibliografia de specialitate abundă în perspective și dimensiuni ce sunt date studentului – client. Metafora studentului – client a remodelat în ultimele decenii conceptul de piață educațională și implicit pe acela de servicii educaționale. Cea mai frecventă întrebare găsită în literatura de specialitate referitor la acest statut al studentului este următoarea: Este studentul un client? Un răspuns categoric la această întrebare nu poate fi oferit, de aceea, considerăm că întrebarea ar trebui reformulată. Prin urmare, întrebarea la care noi am încercat să oferim răspunsuri este: în ce măsură studentul mai trebuie considerat un client al universității, care este rolul și implicarea studentului în activitățile de predare – învățare, în ce fel, universitatea de astăzi, îl ajută pe student să îl conștientizeze de rolul pe care acesta îl are în relația cu universitatea?

Prin această întrebare admitem că studentul este un partener al instituției universitare, cu totul deosebit în comparație cu alte categorii de clienți. Studiul de față a încercat să pună în evidență trăsăturile particulare ale studentului în calitatea sa de client/pseudoclient al universității, întrucât considerăm că aceste caracteristici sunt esențiale pentru managementul academic, atât la nivel strategic, cât și operațional.

Putem să spunem că această lucrare se dorește a fi un punct de vedere relativ la abordarea, înțelegerea și punerea în practică a managementului academic actual. Acest punct de vedere se compune din mai multe perspective epistemologice și își are cheia de lectură, pe alocuri, în abordări multidisciplinare și transdisciplinare. Înțelegem, de asemenea, că acest punct de vedere nu reprezintă o abordare exhaustivă nici la nivel conceptual, nici la nivel practic, ceea ce lasă loc pentru îmbunătățiri.

Sinteza literaturii de specialitate

Studiul de față cuprinde șase capitole dintre care primele patru fac referire la literatura de specialitate, iar cel de-al cincilea capitol cuprinde cercetarea empirică, și anume modul în care studenții din universități din România înțeleg și apreciază calitatea serviciilor educaționale oferite de universități, iar ultimul capitol cuprinde concluzii și câteva referiri cu privire la contribuțiile personale prezentate în această lucrare.

Primul capitol, intitulat Rolul universității în societate și influența acestuia asupra managementului academic, prezintă evoluția universității ca instituție și modelele universitare care au condus la formatul actual al universității, oferind un tablou a ceea ce înseamnă spațiul academic în prezent. Pornind de la ideea că universitatea este una dintre cele mai importante și mai vechi instituții din spațiul european, acest capitol propune drumul de la primele modele universitare până la cele actuale.

Universitatea este mai apoi investigată în relație cu societatea, evidențiându-se trăsăturile care propun aceste două entități ca sisteme deschise adaptive. În egală măsură am considerat important să descriem misiunea, funcțiunile și rolurile universității în cadrul societății, subliniind provocările și transformările continue pe care le suferă spațiul academic, cât și complexitatea atributelor acestui spațiu în cadrul larg al societății. În ceea ce privește relația cu societatea, a fost evidențiată oportunitatea identificării punctelor comune ale valorilor universitare și ale valorilor corporațiilor, asemănări care conduc spre adoptarea unor modele organizaționale universitare asemănătoare cu cele ale altor organizații din societate.

În cadrul aceluiași capitol, universitatea a fost înțeleasă și explorată ca o organizație. Însumând trăsăturile unei organizații sociale și economice deopotrivă, radiografia universității este dificil de conturat. Cu toate acestea, au fost puse în evidență asemănările dintre caracteristicile morfo-funcționale ale unei universități și ale unei organizații. Această abordare a condus la identificarea trăsăturilor antreprenoriale ale organizației universitare și spre a o descrie din perspectiva modelului oferit de capitalismul academic.

Cel de-al doilea capitol, intitulat Managementul academic azi și perspective ale acestuia, oferă o descriere intradisciplinară a conceptului de management academic, punând în evidență principalele modele de management academic și funcțiile pe care acesta le îndeplinește în cadrul organizației universitare. Deopotrivă, acest capitol subliniază câteva tendințe în abordarea managementului academic care se referă la explorarea acestuia atât prin prisma paradigmei pozitiviste, cât și prin prisma paradigmei interpretiviste, sau care se referă la explorarea acestuia prin prisma interdisciplinarității, a multidisciplinarității și a transdisciplinarității. Complexitatea, haosul, fractalitatea și metaforele sunt câteva aspecte avute în vedere în acest sens.

Tot în cadrul acestui capitol a fost analizat managementul timpului și managementul spațiului în universități, în vederea identificării în literatura de specialitate a unor măsuri pentru îmbunătățirea activităților didactice din universități.

Al treilea capitol, intitulat Abordări ale managementului calității în universități prin prisma complexității conceptului de calitate, abordează accepțiunile date noțiunii de calitate în domeniul educațional. Astfel, se propune discutarea și interpretarea mai multor sensuri ale termenului și conceptului de calitate. Se evidențiază dificultatea de a defini unitar și riguros acest concept, cu atât mai mult cu cât conceptul de calitate este luat în considerare în tot mai multe laturi ale existenței umane, într-un ritm și o dinamică greu de monitorizat. Calitatea este abordată contrastiv, fiind aduse față în față înțelesurile acceptate de modelul raționalist – modern, ca o reprezentare de facto a modului în care este percepută calitatea în prezent, și cele acceptate de modelul post-modern, ca o reprezentare a unui punct de vedere ce ar putea aduce îmbunătățiri actualei paradigme a calității.

Dintr-o perspectivă intradisciplinară, sunt propuse din bibliografia de specialitate cele mai relevante definiții ale calității în instituțiile de învățământ superior și câteva dimensiuni ale calității în aceste instituții. Planificarea, controlul, asigurarea și îmbunătățirea calității în spațiul universitar sunt, de asemenea, avute în vedere în acest capitol. În același cadru intradisciplinar, capitolul cuprinde un studiu de caz ce are în vedere asigurarea calității în universitățile din România. Sunt puse în evidență atât structura organizatorică a sistemului managementului calității în câteva universități, anumite politici și proceduri de implementare și de asigurare a calității în aceste universități, cât și cultura calității în aceste instituții.

Cel de-al patrulea capitol, intitulat Considerații privind îmbunătățirea serviciilor educaționale oferite studenților, propune o perspectivă proprie a ceea ce înseamnă servicii educaționale și a felului în care acestea pot fi îmbunătățite. Este definit, analizat și clasificat conceptul de serviciu educațional. De asemenea, este avută în vedere transformarea pe care a suferit-o statutul de student de-a lungul timpului și felul în care este perceput ca un client în noua paradigmă universitară. Sunt evidențiați, mai apoi, factori externi actului de predare – învățare care influențează percepția asupra calității serviciilor primite de către studenți în universități.

Al cincilea capitol, intitulat Studiu empiric referitor la calitatea serviciilor educaționale în universități, reprezintă o analiză a serviciilor educaționale oferite studenților la niveleul unei universități și la nivelul mai multor universități din Cluj-Napoca. Acesta cuprinde descrierea cercetării, metodologia de cercetare, definirea problemei, obiectivele cercetării, metodele de cercetare, analiza și interpretarea rezultatelor obținute precum și perspective ale cercetării și limitările metodologice și practice.

Cel de-al șaselea capitol, intitulat Concluzii și contribuții personale, se dorește o sinteză a celor mai importante aspecte care au fost discutate în cadrul acestei lucrări. Această parte, pune în evidență aportul propriu și sintetizează atât contribuția la nivel teoretic, cât și la nivel practic al autoarei.

CAPITOLUL I – ASPECTE PRIVIND MANAGEMENTUL RELAȚIILOR UNIVERSITĂȚII CU ABSOLVENȚII

The important thing is never stop questioning.

Albert Einstein

1.1. Alumni – importanță și funcții, activități specifice

Universitatea, privită ca instituție, este extrem de importantă în istoria umanității. Aceasta nu a apărut ex-nihilo, ea fiind astăzi tributară unei istorii lungi. Ne propunem în acest capitol să realizăm un scurt istoric al instituției universitare, pentru a pune în evidență cele mai importante trăsături ale acesteia, trăsături ce au relevanță pentru rolul pe care îl are universitatea în societatea actuală.

1.1.1. Istoricul universității ca instituție

Instituția universitară este rezultatul unui proces dialectic al cărui model a fost diseminat în întreaga Europă, începând cu secolul al XI-lea, iar mai apoi, mult mai accentuat, din secolul al XVI-lea până în prezent, în întreaga lume. În acest sens, cercetătorul francez Jacques Verger, reluat de Hunt Janin spunea că “universitatea este una dintre marile creații ale Evului Mediu. Aceasta s-a stabilizat ca o instituție de tip corporativ legată de expansiunea urbană și destinată să devină ceea ce numim astăzi învățământ superior. Ea a evoluat până în zilele noastre, deși a conservat trăsături importante ale originii sale medievale.” (Janin, 2008: 25)

Așa cum se poate observa, crearea sistemelor educative la începutul Evului Mediu nu a urmărit o logică firească (mai întâi învățământ primar, apoi secundar, apoi superior). Din contră, primele manifestări ale acestor sisteme educative au fost instituțiile de învățământ superior, create în secolul al XI-lea, apoi cele de învățământ secundar (între secolul al XVII-lea și al XVIII-lea), urmate de generalizarea învățământului, prin apariția școlilor primare (începând cu secolul al XIX-lea). Încă de la început universitatea s-a organizat și s-a manifestat ca o instituție, având sedii proprii, elaborând curricula și manuale, percepând taxe și remunerând corpul profesoral și relaționând cu celelalte instituții ale epocii. (Zonta, 2002: 26) Conceptul de universitate medievală nu s-a rezumat doar la idealul aristotelian de bios theoretikos (Janin, 2008: 27), ci s-a materializat prin ceea ce numim azi începuturile universității.

Primele instituții de învățământ superior au fost cele din Bologna, Paris, Oxford, Salamanca, Salerno, fondate în secolul ala XI-lea. Universitatea din Bologna, după mai multe surse, este considerată drept cea mai veche universitate din lume, înființată în secolul al XI-lea, fiind cunoscută în domeniul juridic, în vreme ce universitatea din Paris s-a făcut cunoscută pentru studiile în teologie. (Janin, 2008: 27) Se poate afirma că în Italia a predominat o viziune laică în abordare, în vreme ce în Franța și în Germania a predominat un spirit cleric. Universitatea din Paris s-a constituit ca un corpus de profesori și studenți, în vreme ce, cea din Bologna s-a organizat ca un cadru în care studenții erau cei care cereau anumite cursuri.

În general, se poate spune despre aceste instituții că mai întâi au fost corporații compuse din dascăli și discipoli; începând cu secolul al XIV-lea, aceste instituții au fost catalogate drept o societate de profesori și studenți, a cărei existență corporativă a fost recunoscută și protejată de către autoritatea ecleziastică sau civilă. (Verger, 1992: 48) Această autoritate putea fi Papa sau conducătorul statului, care, prin bule sau decrete, acordau privilegii speciale acestor forme incipiente de instituții academice constituite în practică. Se remarcă, de asemenea, faptul că termenul universitate avea la început, pe lângă înțelesul de universalitate sau totalitate, și acela de corporație, comunitate, asociație, societate.

În acest sens, amintim că în prima parte a Evului Mediu, termenul universitas era folosit pentru orașe sau comune (communia), considerate ca entități organizate. Karl Jasper definea universitatea în Die Idee der Universitat ca fiind “o comunitate de cercetători și de studenți angajați în căutarea adevărului.” (www.univforum.org: 1) Aceștia își publicau propriile curricula, aveau registre matricole proprii și adoptau simboluri autoritare proprii (sigilii, sceptre). În cadrul acestor stabilimente educaționale, personalul didactic plătit transmitea cunoștințe studenților, în conformitate cu un curriculum fixat. (Zonta, 2002: 26)

La început, universitățile delimitau câteva domenii distincte între ele: arta, jurisprudența, mai târziu fiind adăugată și teologia. Universitatea din Bologna oferea cursuri de drept canonic și civil, cea din Paris cursuri de logică, filosofie și teologie, iar cea din Oxford de matematică și știinte ale naturii. (Janin, 2008: 27) Asemenea discipline au fost considerate de către Biserică în măsură să asigure continuitatea transmiterii culturii erudite, considerată la vremea respectivă drept forma cea mai importantă de cunoaștere intelectuală la care omul liber putea avea acces. Bagajul cultural al universităților medievale, dincolo de doctrinele marilor maeștrii din antichitate, oferea cursanților și o solidă cultură generală, dezvoltând capacitatea de a raționa și de a analiza texte și noțiuni generale ce compuneau o viziune coerentă despre lume.

Aria largă de domenii de studiu cuprinsă la acea vreme de universitățile medievale face trimitere spre conceptul de universalitate. Vorbind despre “universalitatea universității”, Claudia Zonta se referă la aceasta prin prisma faptului că toate ramurile științei erau abordate în acest cadru. De asemenea, autoarea remarcă faptul că universalitatea acestei instituții se articulează pe mai multe dimensiuni. Printre acestea, autoarea amintește deschiderea structurală a acestei instituții, dovedită prin faptul că învățământul era public, deschis tuturor. Referindu-se la această fațetă a universalității universității, Claudia Zonta consideră că “universitățile au fost capabile să ofere un cadru universal recunoscut pentru descoperirea și transmiterea cunoștințelor științifice fundamentale mulțumită deschiderii lor structurale.” (Zonta, 2002: 28)

Factorii sociali, istorici, geografici și politici au modificat fizionomia învățământului superior european în următoarele secole. Willem Frijhoff consideră că odată cu înființarea universității din Wittenberg în 1502 s-au produs transformări esențiale ale universității europene, pornind de la modificarea relației dintre student și profesor. În noua formulă, aceste părți erau unite de noul ideal academic, căutarea de cunoaștere. După același autor, în contextul în care în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, deși crește numărul universităților, scade elanul și inspirația inițială a acestor instituții, modelul de “sociabilitate academică” oferit de universitatea din Wittenberg reprezintă o cale de continuitate și un nucleu pentru ceea ce va fi mai târziu modelul humboldtian al universității. (Frijhoff, 1996: 44)

În epoca modernă, în perioada cuprinsă între secolul al XV-lea și secolul al XVIII-lea, instituțiile universitare au devenit tot mai răspândite chiar în afara Europei, în coloniile continentului american. În ceea ce privește universitățile din afara continentului european, Roberts et al. (1996) consideră că în cele două Americi, deși s-a importat același model universitar european, au rezultat două modele universitare diferite. Autorii susțin că în vreme ce universitățile din America Centrală și America de Sud s-au constituit ca o expresie a puterii ecleziastice și regale, universitatea colonială tipică spaniolă fiind descrisă drept “o instituție ortodoxă a cărei sarcină principală a fost să furnizeze societății o oligarhie cerută de scopurile bisericii și ale statului” (Roberts et al., 1996: 281), universitățile din America de Nord au moștenit din perioada colonială o serie de instituții caracterizate de diversitate a structurii și a obiectivelor și de o substanțială toleranță a exprimării. (Roberts et al., 1996: 282) Cele mai vechi universități din America Latină sunt cele constituite în San Domingo, Lima, Mexico, în marea lor majoritate controlate în epoca colonială de ordine religioase, constituindu-se în fundații coloniale și misionare, în care se studia în principal dreptul canonic și teologia. În America de Nord, primele universități au fost fondate sub formă de colegii. Printre acestea se remarcă cele de la Harvard, Williamsburg, Yale, a căror atribuție a fost aceea de a forma pastori și administratori.

Dincolo de formele sub care s-a prezentat de-a lungul istoriei, universitatea a avut în timp aceleași scopuri și obiective. În urmă cu mai bine de 2000 de ani Aristotel definea scopul educației prin triada învățare-virtute-utilitate. Indiferent de paradigmele dominante ale epocii, universitatea a existat prin prisma triadei mai sus amintite, urmărind „să producă oameni educați, să educe în virtute și să ajute la asigurarea nevoilor materiale ale societății”. (Frijhoff, 1996: 43)

1.1.2. Modele universitare – evoluția instituțională a universității

Până la revoluția franceză, universitățile europene erau organizate mai mult sau mai puțin în același mod, predând mai mult sau mai puțin aceleași ramuri ale științei, în așa fel încât conținutul și structura universitară convergeau foarte mult. În acest sens, în 1772, Rousseau atrăgea atenția asupra faptului că cetățenii francezi, germani, englezi sau spanioli nu se deosebesc între ei prin nimic tocmai pentru că „nici unul dintre ei nu a primit o formare, o modelare națională de la o anumită instituție.” (Ruegg 2004: 4)

Urmare a Iluminismului și a Revoluției Franceze, secolul al XIX-lea a fost marcat de transformări profunde care au afectat în mod general societatea și în mod particular universitatea. Nevoia de reformă s-a impus tocmai datorită acestor schimbări în toate planurile societății. În urma diferitelor reforme fundamentale produse în universitățile încă tradiționale ale vremii, Europa beneficiază de un sistem binar de educație, iar în plan global se evidențiază trei modele care vor deveni paradigme pentru învățământul superior din secolul al XX-lea. Ne referim așadar la modelul francez sau napoleonic, la modelul german determinat de reforma lui Humboldt și la modelul american numit și învățământ superior de masă.

Modelul universitar francez a fost construit prin abolirea sistemului anterior, ca o continuare și o cerință a tabula rasa creată de revoluția franceză (Ruegg, 2004: 5), urmărind două scopuri importante și anume să ofere statului și societății post revoluționare franceze cadrul necesar pentru stabilizarea unei țări destabilizate și să-și controleze strict propria formare, în conformitate cu noua ordine socială. Acest model susținut de însuși Napoleon avea ca trăsături definitorii faptul că universitățile sau colegiile erau subiectul unei discipline severe, adesea militarizate, erau organizate și controlate până în mici detalii de un “despotism iluminat” așa cum erau urmărite în detaliu curricula universitară și acordarea de titluri universitare. (Ruegg, 2004: 4) Considerând opinia lui Bethwell Ogot, acest model încuraja influența și intervenția statului asupra universității. După părerea lui, “modelul universitar francez conceput de Napoleon în 1806 a personificat o societate meritocratică susținută de către stat în care profesioniștii cu o anumită pregătire erau considerați drept o elită rafinată”, iar instituția universitară franceză era una “extrem de selectivă intelectual și social”. (Ogot, 2003: 516) La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, universitatea franceză a renunțat la hipercentralizarea sa la nivel decizional, iar universitățile au adoptat tot mai multe trăsături ale modelului german. (Ruegg, 2004: 5) Se renunță astfel la modelul de învățământ top-down și, pe lângă aceasta, se creează laboratoare.

Trăsăturile noi aduse de modelul universitar german s-au referit la obiectivele universității și la relația acesteia cu statul și societatea. În viziunea lui Humboldt, rolul universității nu este acela de a transmite mai departe informația recunoscută, acceptată, și care poate fi folosită în mod direct și imediat, ci de a arăta cum este descoperită această informație, de a stimula ideea de știință în mintea studenților. Modul de studiu, conținutul predării și relația universității cu autoritățile trebuie să fie caracterizate de “libertate”. Din perspectiva lui Humboldt, rolul statului în relația cu universitatea trebuia să se rezume doar la a-i apăra și respecta libertatea și la a numi profesorii. (Ruegg, 2004: 5) Libertatea academică este, așadar, principala trăsătură a reformei lui Humboldt. Alături de această trăsătură, la fel de importantă, revoluționară și reprezentativă pentru reforma universitară germană a fost și ideea unificării actului de predare cu cercetarea, punerea lor sub aceeași tutelă pentru a se putea genera mai ușor noi cunoștințe. Aceste două trăsături sunt inseparabile de conceptul de universitate după părerea autoarei Hilde de Ridder-Symoens, care definește universitatea secolului al XIX-lea ca fiind “o instituție destinată cercetării fundamentale ce constă într-o varietate de discipline, care are nevoie de libertate academică și în care predarea este strâns legată de cercetare.”(de Ridder-Symoens, 2006: 85)

Este un fapt unanim recunoscut că modelul universitar american a avut ca fundament modelul universitar humboldtian. Pe lângă aspecte precum libertatea de a învăța, libertatea de a preda, libertatea cercetătorului și a studentului, enciclopedismul, preluate din modelul german, modelul american se fondează și pe idealul democratic, credința în educație ca valoare centrală a societății, în formarea de noi elite necesare unei societăți urbane și industriale, și în afirmarea națiunii ca putere inernațională. Națiunea nord-americană dorea să aibă universități egale sau superioare celor europene, de aceea a unificat învățământul cu cercetarea, acesta fiind tutelat uneori de familii bogate sau de fundații. Progresul economic al acestui stat a condus la crearea de cursuri în domeniul financiar și în comerț cu mult înainte ca universitățile europene să ofere asemenea cursuri. Disciplinele au fost organizate în cadrul unor departamente iar laboratoarele și bibliotecile erau mult diferite de cele europene. Tot aici s-au constituit pentru prima dată campusurile universitare, care s-au prezentat ca formațiuni administrative autonome, în afara ariilor urbane. Clasa de mijloc, impulsionată de principiile libertății și de eterogenitatea dintre clasele sociale pe care aceste principii o propovăduiau, a căutat tot mai mult să urmeze o formă de învățământ superior. (Schuster & Finkelstein, 2006: 24-29)

Toate aceste tipare universitare au influențat în mare măsură spațiul academic al timpului în care s-au manifestat. Modelul german a fost preluat în secolul al XIX-lea și al XX-lea de universități din Europa, America și Asia. Atât Cowen (2007), cât și Bridges et al. (2007) menționează că sistemul german a fost de interes atât pentru Japonia, care a căutat să își modeleze elitele într-un mod modern, cât și pentru China, care a preluat elemente ale acestui sistem, renunțând printre altele la sistemul de evaluare bazat pe metodele confucianiste.

Un mare impact asupra universităților l-a avut în secolul trecut modelul american, care și-a impus o parte din aspectele sale cele mai relevante în plină epocă a globalizării. (Smart, 2009) În cadrul acestui model a luat ființă universitatea bazată pe cercetare, așa numita “research university” (Cowen, 2007), care este în momentul actual cea mai răspândită formă de universitate.

1.1.3. Universitatea în prezent – tipuri de universități

Încercarea de a prezenta cât mai amănunțit tipurile de universități care compun sistemul educațional în prezent este una cât se poate de ambițioasă, datorită tipologiei vaste care trebuie considerată. Sistemul de învățământ superior prezintă un tablou complex, este extrem de variat din punct de vedere instituțional și extrem de flexibil în funcție de scopuri și obiective. Realizarea unei taxonomii a universităților de azi trebuie să țină cont de contextul actual, de globalizare și de tehnologia comunicațională. Tipologia vastă de universități este dictată după părerea noastră de doi factori importanți, primul fiind diversitatea nevoilor și a tendințelor pe care le prezintă societatea globală la ora actuală, iar cel de-al doilea fiind ușurința cu care se face astăzi transferul internațional de modele universitare. După părerea lui Cowen (2007: 21), actualul sistem american de învățământ superior este cel care oferă modele la nivel global, diversitatea și flexibilitatea sa făcându-l atât de remarcabil.

Masificarea învățământului superior generează un dualism al valorilor universitare, exemplificat prin existența unei universități elitiste, care se adresează unui public interesat de transmiterea culturii și de formarea caracterului, și prin existența unei forme paralele de universitate, o universitate de masă, care se adresează unui public interesat să primească specializare în muncă. (Stanciu et al., 2008: 46)

În analiza sistemului universitar de astăzi, trebuie ținut cont de creșterea explozivă a numărului de studenți, de necesitatea de a actualiza metodele de predare și de evaluare, de necesitatea de a adapta cercetarea la nevoile actuale ale economiei și ale societății, de necesitatea de a îmbunătăți managementul în vederea eficientizării activităților academice și a atragerii cât mai multor actori sociali în caliatate de stakeholderi ai universității. Astfel, sistemul universitar tradițional care prezenta trăsături accentuat tradiționaliste și elitiste, spațiu privilegiat pentru un număr restrâns de indivizi, a suferit mutații ample în ceea ce privește structura, organizarea și modul de acțiune, ca urmare a exigențelor sociale și economice actuale. “Universitățile și-au schimbat filosofia, misiunea, structurile, normele, și nu în ultimul rând tehnologia și metodologia didactică pentru că statul, organizațiile economice, instituțiile publice și universitățile au realizat că educația desfășurată pe tot parcursul vieții reprezintă un mijloc de a ține pasul cu dinamica lumii de astăzi.” (Stanciu et al., 2008: 46) Unul dintre imperativele ultimelor decenii din învățământul superior a fost crearea de școli și instituții superioare de învățământ, și chiar de universități, publice sau private, caracterizate prin structuri mai simple și mai flexibile, dotate cu sisteme de luare a deciziilor mult mai descentralizate, trăsături ce definesc universitatea drept o organizație dinamică cu caracteristici antreprenoriale

Cowen (2007: 21-23) susține că există trei tipuri de universități al căror tipar a fost transferat în ultimele decenii la nivel global. În taxonomia oferită de acest autor, primul tip de universitate este reprezentat de așa numita universitate de vârf sau „apex university”, enumerând în acest sens Oxford, Cambridge, Harvard, Yale, sau grandes écoles din Franța. Acest tip de universitate este recunoscută cel puțin la nivel național, își recrutează studenții printre tinerii cei mai talentați în anumite domenii sau care provin din familii cu statut social sau economic extrem de ridicat, urmând să-i pregăteasca să devină viitoare elite. În opinia autorului, aceste universități confirmă în mod mai mult sau mai puțin corect existența unui etalon social, cultural, economic sau politic.

A doua clasă de universități răspândite la nivel mondial după părerea lui Cowen este reprezentată de universitatea mediatizată sau „citational university”, care este adesea citată de politicieni sau de media ca fiind cea mai inovativă în domeniu. Așteptările de la acest tip de universități se referă la a redefini viitorul prin tipul de cunoștinte pe care îl generează.

Cea de-a treia clasă de universitate în viziunea lui Cowen este reprezentată de universitatea antreprenorială, „entrepreneurial university”. Autorul descrie acest tipar universitar ca luând naștere într-un cadru instabil din punct de vedere financiar, acestui tip de universitate revenindu-i sarcina să își procure fondurile de la entități exterioare. În acest fel, studenții au devenit „clienți”, iar aceste universități au devenit conștiente de rolul lor în a-și procura propriul venit, căpătând tot mai mult trăsăturile unei organizații administrate. Această universitate funcționează după reguli ale competiției, lansându-se într-o „quasi-piață” (Cowen, 2007: 22) a educației superioare.

Între modele oferite de autor, prima categorie însumează trăsăturile unei universități tradiționale, în vreme ce cea de-a treia clasă de universități se prezintă ca o categorie nouă, non-tradițională. Se poate spune că această clasă de universități este tot mai răspândită și că trăsăturile acestui tipar al universității antreprenoriale se regăsesc la toate formele de instituții de învățământ superior non-tradiționale care s-au adaptat la cerințele noului mediu. Noile modele, practic noile forme de adaptare, răspund optim la solicitările pieței educației prin aceea că oferă o accesibilitate mai bună la informație, prezintă costuri mai reduse, oferă aplicabilitate mai largă a cunoștințelor. Se regăsesc în literatura de specialitate, în conformitate cu Pintea (2007), șapte forme noi de adaptare la presiunile mediului extern, șapte modele de instituții de învățământ superior non-tradiționale. Acestea sunt universități tradiționale extinse, universități pro-profit centrate pe adulți, universități bazate pe tehnologie și educația la distanță, universități corporative, alianțe strategice universitate – industrie, organizații centrate pe diplome și certificate de competență, universități globale multinaționale.

a) Universitățile tradiționale extinse se adresează și adulților, prin extensii și programe semi-autonome, furnizând educația în afara campusului. Practic, universitatea tradițională se comportă ca o organizație-mamă ce are în subordine unitățile non-tradiționale.

b) Universitățile pro-profit centrate pe adulți sunt instituții orientate spre profit care se adresează unui segment bine definit pe piața educațională. Financiar, aceste instituții există pe baza fondurilor plătite de studenți, oferind programe educaționale cerute de piața educației. Nu constituie o alternativă completă la universitatea tradițională.

c) Universitățile bazate pe tehnologie și educația la distanță valorifică la maxim posibilitățile oferite de noile mijloace de comunicare, minimizând distanța dintre student și furnizorul de educație. Sunt orientate în special spre adulți și forța de muncă, dar pot deservi și populația tradițională. Se mai întâlnesc sub numele de universități on-line, universități virtuale sau universități deschise.

d) Universitățile corporative se constituie sub forma unor organizații-umbrelă și sunt create de corporații pentru a sprijinii dezvoltarea, educația, trainingul personalului acelei corporații. Aceste corporații atribuie o importanță deosebită educației angajaților, considerând-o fundamentală pentru existența lor viitoare.

e) Alianțele strategice universitate–industrie se fundamentează pe baza unor interacțiuni între universitate și instituții pro-profit. Acest tip de alianțe generează avantaje reciproce.

f) Organizațiile centrate pe diplome și certificate de competență exploatează noile modificări de pe piața muncii, mai ales cele din domeniul tehnologic. Se adresează acelei categorii de populație care își schimbă statutul sau cariera în mod continuu și care are permanent nevoie de a-și recertifica competențele.

g) Universitățile globale multinaționale sunt universități virtuale care oferă cursuri on-line, care se structurează pe parteneriate internaționale. Sunt un răspuns la exigențele unei piețe globale a educației.

Wissema (2009) propune o altă clasificare a universităților, redată în figura de mai jos. Autorul configurează această clasificare în funcție de un criteriu unic, și anume performanța sau calitatea atinsă de universitate în procesul de cercetare și de predare. Modelul de ierarhizare propus este unul neliniar, sugerându-se astfel complexitatea tipologiilor de universități existente la nivel global.

Primul tip de universități identificat de autor este reprezentat de acele universități care desfășoara doar funcția de predare, activitățile de cercetare ale acestor instituții fiind limitate ca dimensiuni sau ca scop sau fiind inexistente. Conform autorului, acestea sunt destul de puține.

Al doilea tip de universități sunt considerate a fi “adevăratele universități” întrucât prezintă o bază științifică solidă, actul educațional este direct legat de cel de cercetare. Aceste universități se caracterizează și prin faptul că în cadrul lor funcționează un anumit număr de oameni de știință de prestigiu.

În situația în care universități precum cele descrise în cadrul celui de-al doilea tip colaborează activ cu stakeholderi din mediul industrial și cu alți parteneri interesati să le comercializeze cunoștințele, atunci ele devin universități care constituie tipul al treilea de universități, în accepțiunea lui Wissema. La ora actuală, marea majoritate a universităților se situează în tipul al doilea și al treilea, tendința fiind de trecere de la tipul al doilea la cel de-al treilea.

Figura 1. Clasificare a universităților

(sursa : Wissema, 2009: 46)

În situația în care universitățile de tipul al treilea își întăresc baza de cercetare, conform clasificării lui Wissema, acestea devin universități de tipul al patrulea. Se definesc ca entități costisitoare, însă aceste universități oferă ultimele noutăți în știintă. Câștigătorii premiului Nobel se regăsesc printre membrii acestor instituții de învățământ superior.

Universitățile de tipul al cincelea sunt asemănătoare celor de tipul al patrulea ca mod de funcționare și obiective, accentul punându-se mai mult pe comercializarea cunoștințelor descoperite. Din acest punct de vedere, aceste instituții de învățământ superior beneficiază de o bază materială solidă, prezentându-se ca structuri extrem de stabile din punct de vedere financiar.

Universitățile existente la această dată în România, indiferent de mărimea lor (ne referim aici la numărul de studenți pe care îl au), își regăsesc locul, din perspectiva a ceea ce înseamnă structură, pe această axă a tiparelor universitare, care pleacă de la universitatea tradițională și ajunge la universitatea non-tradițională. Peisajul academic românesc prezintă tendința de a împrumuta aceste structuri noi, și de a le adapta în același timp la cererile specifice ale studenților din spatiul universitar autohton.

Aceste schimbări, ce se întind pe o perioadă de peste douăzeci de ani, sunt impuse practic de modificările survenite în cererea pentru educație în România, modificări care au explicații de natură economică, socială, culturală și chiar demografică. (Stanciu, et al., 2008: 48) Pe de altă parte, aceste schimbări survenite în structura și în managementul universitar românesc nu sunt nici pe de parte a fi încheiate, spațiul academic din România fiind încă extrem de receptiv la tot ceea ce poate să însemne schimbare. În acest sens, trebuie să amintim că toate modificările și tranzițiile survenite au fost susținute de un cadru legislativ, care este în permanență acordat cu legislația europeană și mondială în acest domeniu. (Pintea, 2007)

1.2. Organizarea ALUMNI, structuri interne și externe

1.2.1. Universitatea și societatea ca sisteme adaptive deschise

Considerând referirile din capitolul anterior, se poate vedea cum universitatea este direct influențată de societate. Vom încerca în paragrafele următoare să determinăm dacă este vorba de o relație univocă sau biunivocă între cele două instituții și dacă se poate identifica izomorfia construcției acestora, iar pentru acest lucru se impune să observăm în ce măsură universitatea și societatea zilelor noastre se prezintă sub forma unui sistem deschis. Considerăm importantă această analiza pentru a putea identifica și stabili mai ușor tipul de relație care se instituie între aceste instituții.

Noțiunea de sistem a fost descrisă mai întâi în fizică, în cadrul termodinamicii, științele sociale preluând și folosind mai târziu acest concept. Sistemul este definit în fizică ca fiind o porțiune din univers, delimitat imaginar sau prin frontiere materiale, ce conține un număr mare de constituenți. Termodinamica definește trei tipuri de sisteme, sistemul izolat, care nu stabilește nici un fel de interacțiuni cu mediul înconjurător, sistemul închis, în care există interacțiuni cu mediul înconjurător, dar nu există schimb de substanță și sistemul deschis, în care există atât interacțiuni cu mediul înconjurător, cât și schimb de substanță. (Gherbanovschi, 1990: 13) Prin prisma pozitivismului, științele sociale au adoptat modelele oferite de știința fizicii care se situau conceptual la joncțiunea dintre empiric și științific. Aproape fiecare știință își fundamentează epistemologia prin prisma acestui termen, cele mai des oferite exemple pentru a ilustra conceptul de sistem fiind organismele vii, sistemul solar, limbile, organizațiile și societatea.

Pornind așadar de la definiția fizică a sistemului, acesta primește în sociologie diferite accepțiuni. Printre numeroasele accepțiuni ale sistemului, o oferim pe aceea a lui Walter Buckley (1998: 35), după care sistemul, înțeles în sens sociologic, este “un complex de elemente sau componente care relaționează direct sau indirect într-o rețea de legături de diferite tipuri, așa încât acesta constituie un întreg dinamic cu proprietăți emergente.” Asemănător este și punctul de vedere oferit de Gareth Morgan (1998: 41) care, mergând mai departe, definește sistemul deschis ca fiind “acel sistem în care există un schimb continuu cu mediul înconjurator. Cicluri de intrări (input), transformări interne (throughput) și de ieșiri (output) și schimburi survenite în urma unui feedback sunt cruciale pentru menținerea vieții și formei unui sistem.” Reținem din aceste definiții, ca fiind elemente relevante ale sistemului deschis, noțiunea de dinamism (sistemul este considerat un întreg dinamic, caracterizat de schimburi) și de autopoiesis (se referă la proprietățile emergente ale sistemului, adesea menite să mențină viața și forma acestuia), noțiuni care caracterizează atât societatea, cât și universitatea privite ca sistem.

Figura 2. Relația universitate-societate-alte instituții ca sisteme deschise adaptive

Din perspectiva lui Daniel Lee și a lui Achim Brosziewski, „teoria sistemelor sociale definește societatea drept un sistem emergent, autopoietic și autoreferențial.” (Lee & Brosziewski, 2009:155) Aceeași autori subliniază că societatea este doar un tip de sistem social, însă unul care le include pe toate celelalte sisteme sociale posibile. Societatea este, prin urmare, cel mai cuprinzător sistem în care regăsim inclus sistemul numit universitate. Universitatea, la rândul sau, poate fi considerată ca “un sistem deschis, cu mai multe inputuri și outputuri față de spațiul social în care se regăsește. Ea însăși este un sistem social determinat de organizarea sa, de resursele sale umane și nu în ultimul rând de istoria sa.” (Lamas, 2006: 8)

Adesea, în explicațiile despre management și despre organizație, se recurge la figuri de stil precum comparația sau metafora. Morgan (1998) consideră că toate teoriile organizației și ale managementului se bazează pe imagini implicite sau pe metafore care ne conving să vedem, să înțelegem și să imaginam situații într-un anume mod. Printre numeroasele metafore ale organizației, cele mai frecvente de-a lungul timpului au fost cea a mașinăriei, a creierului și a organismului viu. Organizația a oscilat între aceste metafore, între modelul mecanicist (organizația înțeleasă ca o mașinărie) și modelul organic (organizația înțeleasă ca organism viu), în funcție de paradigma epistemologica a timpului.

Buckley este de părere că „în general vorbind, se poate spune că ideea modernă de sistem și organizație preiau sarcina pe care au avut-o uzatul și poate îmbătrânitul concept organicist. Acest concept, alături de acela al echilibrului mecanic are meritul de a fi arătat oamenilor de știință faptul că părțile societății (și ale unei organizații, am adauga noi) nu sunt independente, că societatea este până la un punct un întreg care interelaționează.” (Buckley, 1998: 37) Așadar, perspectiva mecanicistă și cea organicistă nu mai sunt de mare interes, însă există autori precum Gareth Morgan care își fundamentează teoriile pe una dintre aceste metafore. Considerăm că perspectiva organicistă este reprezentativă pentru un sistem deschis și că aceasta exprimă fericit ceea ce înțelegem prin trăsăturile universității și ale societății.

Acceptând că un „organism viu, o organizație sau o societate sunt un sistem în totalitate deschis” (Morgan 1998: 41), amintim câteva dintre trăsăturile organiciste ce caracterizează organizația-sistem deschis, în cazul nostru societatea și universitatea, în conformitate cu Morgan.

-Homeostaza se referă la abilitatea sistemului de a se menține stabil. Asemeni organismului viu, care printr-un feedback negativ încearcă să corecteze deviațiile de la standard și de la normă, și sistemul social are nevoie de procese de control homeostatic pentru a-și păstra structura.

-Entropia se referă la tendința unui sistem de a se deteriora și de a se degrada, asemeni organismelor vii.

-Entropia negativă se referă la tendința sistemului de a se susține și de a echilibra efectul entropiei.

-Evoluția se referă la procesele ciclice de variație, selecție și retenție a unor caracteristici care vor permite sistemului să atingă forme mai elaborate de diferențiere și integrare, cu scopul de a facilita relația cu mediul înconjurător. (Morgan 1998: 42-43)

Pe lângă acestea adăugăm o trasătură pe care o consideram la fel de importantă pentru a defini organicitatea universității și a societății ca sisteme, și anume autopoiesisul. În abordarea lui Michael C. Jackson, autopoiesisul se referă la capacitatea sistemului de produce și de a fi produs numai prin el însuși, în încercarea sistemului de a se conserva și de a se păstra unitar. (Jackson, 2000: 50)

Am încercat să arătăm că universitatea și societatea pot fi considerate sisteme sociale deschise, care se bucură de anumite trăsături, dintre care le-am considerat pe acelea care susțin caracterul organic al acestor structuri. Sugerăm că dinamismul, organicitatea și autpoiesisul sunt caracteristicile de baza ale universității și ale societății considerate ca sistem, întrucât acestea asigură adaptabilitatea și schimburile care au loc la nivelul acestora. Considerăm, de asemenea, că atât universitatea cât și societatea trebuie considerate prin prisma metaforei organismului viu, aceasta fiind modalitatea prin care cele două funcționează optim. Reținem că cele două se prezintă izomorfic, la scară diferită însă, universitatea fiind un sistem înglobat sistemului societate.

1.2.2. Universitatea – misiune, funcțiuni și roluri în cadrul societății

Încă de la începuturile existenței sale, universitatea a avut ca scop să creeze, să transmită și să disemineze cunoașterea. (Saphiro, 2005) Întrucât informația și cunoștințele ocupă un loc fundamental în procesele care configurează societatea contemporană, instituțiile care operează cu și despre această informație sau cunoaștere participă la această centralitate. În acest context, analiza relației dintre universitate și societate scoate în evidență rolul strategic al universității în conturarea societății. Învățământul superior și cercetarea sunt parte fundamentală în dezvoltarea culturală, economică și socială a individului, comunității sau a națiunii. Dincolo de interesul pentru procesele sociale, economice și culturale, spațiul universitar își concentrează atenția către păstrarea acelor trăsături care îl definesc drept academic. Pentru a îndeplini acest deziderat, instituțiile de învățământ superior își subordonează activitățile rigorilor științifice și intelectuale, așa încât, universitatea este recunoscută drept autoritate intelectuală, capabilă să se exprime în legătură cu problemele etice, culturale sau economice ale societății. (Duderstadt, 2000)

Este un fapt acceptat că atît misiunea unei universități, cât și viziunea acestei sunt esențiale pentru a defini rolul pe care o universitate îl are în cadrul societății. Arătând diferența dintre misiune și viziune în cadrul unei organizații, Brătianu și Jianu subliniază focalizarea pe imaginea internă și pe imaginea externă a universității. Astfel în opinia autorilor, „conceptul de misiune a unei organizații se referă la rațiunea de a fi a organizației respective și de a crea valoare pentru societate. Misiunea sintetizează legea existențială a organizației și explicitează viziunea ei. (…) În timp ce ce viziunea exprimă o stare ideală posibilă, misiunea exprimă o evoluție programatică spre această stare. Viziunea se concentrează pe imaginea internă a organizației și pe aspirațiile managementului de vârf, în timp ce misiunea se concentrează pe imaginea externă a organizației și pe determinanții sau factorii decizionali ai managementului.” (Brătianu & Jianu, 2007: 38) Înțelegem, prin urmare, că prin conceptual de misiune universitară, instituția academică se pune în directă legătură cu societatea, concentrându-se nu doar pe imaginea externă, dar și pe rolul său în societate.

Rolul, sau mai bine spus rolurile pe care universitatea le are în cadrul societății, sunt numeroase. Aceste roluri au fost înțelese de unii autori funcții (funcțiuni) ale universității în societate iar relevanța lor vis-a-vis de societate a fost considerată astfel: „Universitatea contemporană are mai multe funcții decât am fi tentați să credem la o primă analiză. Așteptările societății moderne bazate pe principiile libertăților democratice, ale economiei de piață și ale competiției dintre operatorii activi în același segment al vieții sociale nu pot fi satisfăcute decât prin exercitarea concomitentă a funcțiilor, pe care orice instituție de învățământ superior ar trebui să aibă capacitatea instituțională de a le promova și demonstra.” (Năstase & Korka et al., 2012: 6)

Un tablou clar al acestor funcții îndeplinite de universitate în cadrul societății este oferit de aceiași autori și este prezentat în felul următor:

„Funcția formativă numită și funcția social-economică a educației constă în nevoia, socialmente exprimată, de a cultiva, la nivelul educației terțiare, aptitudinea de a munci și de a favoriza inserția rapidă în viața profesională activă. Formarea formatorilor este o componentă esențială a acestei funcții îndeplinite de către universitate.

Funcția inovativă numită și funcția de cercetare științifică a universității constă în stimularea producerii și valorificării inovației și creației originale fără de care orizonturile cunoașterii și performanțele acțiunii umane nu s-ar fi dezvoltat.

Funcția de mobilitate ocupațională presupune asistarea competentă a părții superior instruite din populația activă în efortul continuu de adaptare rapidă la schimbările permanente de pe piața muncii produse sub influența progresului tehnic din fiecare domeniu al activității umane, dar și prin impactul noilor tehnologii informatice și de comunicare, al globalizării vieții economice, culturale și politice.

Funcția de transmitere a culturii constă în producerea și, mai ales diseminarea de către membrii comunității academice a creației culturale și științifice în interiorul comunității universitare și în mediul extrauniversitar, recurgând la cele mai variate mijloace de comunicare, de la dialogul personal la prezența activă în mass media și la folosirea instrumentelor moderne de comunicare în spațiul virtual.

Funcția politică presupune promovarea consecventă și apărarea premiselor democratice ale construcției sociale și ale guvernării, în promovarea cetățeniei active, a moralității și eticii profesionale în toate împrejurările activității și vieții.

Funcția de perpetuare a universității constă în pregătirea noilor generații de cercetători și de dascăli, în selectarea atentă, atragerea și motivarea celor care vor fi primiți în staff-ul academic, astfel încât universitatea să fie și în viitor un punct de referință al societății.” (Năstase & Korka et al., 2012: 6-7)

Considerăm că este deopotrivă important să analizăm în ce măsură universitatea este un modelator al societății și un produs al acesteia în același timp. Instituțiile de învățământ superior sunt subiectul unor provocări tot mai dese în ultimul deceniu. Acestea se confruntă cu noile exigențe ale societății, fiind nevoite să își asume un rol diferit de cel tradițional, să abordeze noi metodologii în procesul de predare-învățare, să adopte o poziție mult mai participativă în regiunea în care se regăsesc. Considerând ultimele directive pentru ceea ce înseamnă spațiul academic, devine tot mai evidentă recunoașterea rolului multiplu pe care îl are universitatea în raport cu societatea. Oferim în acest sens un paragraf din comunicatul Comisiei Comunității Europene despre rolul universităților într-o Europă a cunoașterii: „agenda de la Lisabona mobilizează o mare varietate de subiecte; printre acestea, universitățile joacă un rol important în raport cu dublul lor obiectiv de predare-cercetare, cu rolul tot mai important în cadrul procesului complex de inovare, cu alte funcțiuni ce conduc la concurența în economie și la coeziunea socială, spre exemplu, în ceea ce privește rolul lor în materie de dezvoltare regională.” (Comissione, 2003)

Mediul academic este, așadar, într-o transformare continuă în ceea ce privește relațiile cu competitorii, clienții (studenții, piața muncii, societatea civilă), cu stakeholderii în general, care sunt tot mai exigenți și mai specifici în ceea ce privește cerințele lor. Considerând această nevoie de transformare a universității ca un răspuns adaptiv al acesteia la noile cerințe ale societății, instituțiile de învățământ superior trebuie să reconsidere și mutațiile în relațiile cu aliații. În acest demers de raliere la nevoile societății, universitatea își reconsideră benchmarkingul, transferul de informație și know-howul la nivel contextual, ținând cont de schimbările demografice, factorul economic și de evoluția tehnologiei. (Lamas, 2006)

În opinia lui Richard Hartnett, universitatea se articulează bazându-se pe trei modele filosofico-culturale care corespund unor modele de gândire, și anume modelele rațional, spiritual și utilitarian. Chiar dacă funcționează antagonic, aceste mișcări oferă o dinamică complementară universității, în intenția sa de a urma scopuri care diverg. Considerăm, așadar, universitatea prin prisma acestui model tricultural, a cărui analiză poate oferi o diagnoză structurală a modificărilor ce survin în misiunea și în rolul social al acestei instituții. (Hartnett, 2006) Modelul rațional la care ne referim, care mai este numit și academic de către autor, vizează o abordare analitică și rațională a cunoștințelor și a adevărului. Modelul spiritual se exprimă în teritoriul formelor simbolice al artelor și al științelor umaniste, al religiei și al valorilor spirituale și exprimă existența umană în forme ale imaginației. Elementele cele mai importante ale acestui model sunt cultivarea intelectului, dezvoltarea imaginației și o abordare umanistică a existenței. Spre deosebire de întrebările și de răspusurile obiective ale lumii raționale, problemele acestui model vizează latura existențială și estetică a individului. Modelul utilitarist al universității, model ce se fondează pe utilitarismul lui Bentham, definește această instituție drept un instrument pentru creșterea puterii statului și drept un motor al dezvoltării economice în sectorul privat. În acest fel, după a doua jumatate a secolului al XIX-lea, universitatea a introdus treptat în curricumul său, alături de materiile clasice, și științe aplicate. Acest lucru a facilitat formarea complexului universitate-industrie, eveniment ce a condus la reconsiderarea funcțiilor și responsabilităților sociale ale universității. (Hartnett, 2006)

Urmând modelul utilitarist și din nevoia de a se adapta la cerințele societății, universitatea capătă tot mai mult trăsături antreprenoriale și se comportă tot mai adesea în conformitate cu spațiul antreprenorial. Această realitate nouă impune o transformare a rolului universității, o multiplicare a funcțiunilor sale, fapt ce atrage și o serie de polemici în cadrul societății. Rolul cel mai important al universității este acela de a facilita dezvoltarea, atât în plan economic, cât și în plan social, cultural și tehnologic. Universitatea se prezintă ca un sistem dinamic în care se propun noi idei și teorii care să faciliteze ralierea la nevoile societății. Astfel, învățământul superior poate să contribuie într-o măsură considerabilă la dezvoltarea regională, atât prin potențialul său formativ, cât și prin capacitatea de inovare tehnologica. Prezența unei universități într-o regiune asigură forța de muncă extrem de calificată și constituie o sursă de cunoștințe care poate fi utilizată în spațiul antreprenorial din acea zona. În acest sens, universității i se cere să propună o ofertă cât mai variată de activități de formare profesională și continuă, ca răspuns la noile exigențe legate de calificare și competență pe piața muncii. Transformările tehnologiei și implicit ale sectoarelor care utilizează tehnologia impun o permanentă actualizare a competențelor profesionale. Acest fapt are implicații pentru universitate, aceasta fiind chemată să mențină un dialog permanent cu mediul antreprenorial și cu celelalte sectoare ale societății.

Având ca punct de plecare această perspectivă asupra universității, Hartnett propune ca imagine pentru aceasta instituție, reluând conceptul lui Clark Kerr descris la începutul anilor ’60, termenul de multiversitate. Această denumire este menită să sugereze flexibilitatea pe care spațiul academic o demonstrează în raport cu societatea, flexibilitate care se manifestă la nivel instituțional și paradigmatic. Pe de altă parte, folosind aceeași denumire pentru universitate, George Fallis pune în evidență dificultatea de a fi o asemenea instituție cu manifestări și obiective atât de multifațetate. După părerea lui, „multiversitatea reprezintă atât de multe lucruri pentru atât de mulți oameni, încât probabil că este în război cu ea însăși. Este o instituție pluralistică în mai multe sensuri: în acela că are mai multe scopuri, nu doar unul, mai multe centre de putere, nu doar unul și în acela că deservește mai multe categorii de clienți, nu doar una”. (Fallis, 2007: 49)

În același timp, instituția academică se confruntă cu o tensiune dialectică dacă se ia în dicuție autonomia sa. Dintr-o altă perspectivă se poate spune că cele două mari funcțiuni pe care le îndeplinește universitatea în cadrul societății sunt cea de performer al noilor cerințe ce vin din exterior și cea de creator de noi valori. Aceste roluri diferite ce îi revin universității, înțelese ca vectori direcțional opuși, creează tensiunea dialectică mai sus amintită, care își găsește soluție doar printr-o permanentă repoziționare a universității în cadrul societății. În acest sens, referindu-se la dinamismul pe care îl are universitatea, Peter Maassen și Johan Olsen consideră universitatea oscilând între rolul de instrument ce deservește societății și acela de instituție autonomă. (Maassen & Olsen: 26-28) În opinia unor autori precum James Duderstadt, universitățile trebuie să se instituie drept critic al societății, iar „pentru a le facilita acest rol de critic, universităților le-a fost acordată o anumită autonomie, ca parte a unui contract social între universitate și societate.” (Duderstadt, 2000: 241) Așadar, autonomia universitară este o condiție sine qua non pentru ca universitatea să poată să își exercite și rolul de critic al societății, dincolo de acela de creator de valori și modelator al societății.

Considerăm că cea mai importantă provocare pentru universitate este faptul de a răspunde adecvat cerințelor și nevoilor societății. Responsabilitatea socială a universității se exprimă ca un gest dialogal și se suprapune cu o sumă de funcțiuni academice. Rolul cel mai important al instituției universitare din această perspectivă este acela de a facilita și asigura dezvoltarea economică, tehnologică, socială și culturală.

Propunându-și să răspundă la întrebarea „la ce folosesc universitățile?”, Boulton și Lucas consideră universitatea o adevarată forță motrice și o descriu ca fiind una dintre principalele bogății ale unei națiuni: „Astăzi, universitățile sunt considerate resurse naționale fundamentale. În întreaga lume, guvernele le consideră un mijloc pentru a înfrunta numeroase priorități politice.” (Boulton & Lucas, 2008) Aceiași autori consideră universitatea în contextul de mai sus drept sursă vitală de cunoștințe inovatoare, structuri capabile să furnizeze personal calificat, centre în care se produce inovația, structuri capabile să contribuie la vitalitatea socială și culturală.

Considerând problematica rolurilor și funcțiunilor universității în cadrul societății din perspectiva utilitaristă, de Maret propune o altă imagine pentru instituția academică. În viziunea acestui autor, într-o societate a cunoașterii în care exigențele se îndreaptă către exploatarea curentă a tehnologiei, universitatea se propune ca un „templu al cunoștințelor” în ceea ce privește activitatea de predare și de cercetare și ca un „supermarket” în ceea ce privește relația cu colaboratorii. Universitatea este, prin urmare, un spațiu în care produsele științifice și educaționale sunt vândute unei serii tot mai largi de clienți. Pentru a sublinia această perspectivă, autorul amintește de conceptul de capitalism academic recent apărut în literatura de specialitate, identificând astfel universitatea cu o organizație antreprenorială. (de Maret, 2007)

Cu aproape optzeci de ani în urmă, înainte ca termenul de „capitalism academic” să fi apărut și înainte de apariția culturii universității antreprenoriale, filosoful spaniol Ortega y Gasset atrăgea atenția asupra dezechilibrului între funcțiunile universității. Referindu-se la reforma universității, autorul subliniază importanța misiunii universității în stabilirea funcțiilor acesteia, în viziunea lui instituția fiind o mașinărie a cărei structură internă și a cărei funcționare trebuie să fie prestabilită pentru serviciul pe care urmează să-l ofere. (Ortega y Gasset, 1999)

După părerea aceluiași autor, reforma universității constă în a-și crea funcțiuni noi și în a-și asuma pe deplin misiunea. Filosoful spaniol consideră procesele de predare și de cercetare ca fiind principalele obiective ale universității, arătându-și scepticismul cu privire la funcția antreprenorială a acesteia și propunând o altă funcție-obiectiv pentru universitate, și anume aceea de a transmite cultura. Autorul sugerează că dureroasa transformare a universității, care se întâmplă din cauza cererilor societății, trebuie să țină cont și de păstrarea valorilor clasice. (Ortega y Gasset, 1999)

După cum se poate observa, încercarea de a defini sistematic relația dintre universitate și societate este una extrem de dificilă, dată complexitatea atributelor pe care la are universitatea în relația cu societatea și entropia relațională crescută dintre acestea. Spațiul academic este modelator al societății, mediator în dialogul permanent între diverse părți ale societății și este în același timp actor al cerințelor societății. Toate aceste roluri ale universității sunt legate de tipul de management, de startegia și de de misiunea pe care o are instituția academică. Nu în ultimul rând am văzut în acest capitol universitatea ca subiect de reformă și de transformare în cadrul exigențelor sociale.

După părerea noastră, universitatea este partenerul cel mai relevant pentru societate și trebuie să fie analizat ca o entitate independentă în tabloul social. În același timp, societatea reprezintă suma tuturor partenerilor pe care îi are universitatea, erijându-se astfel în cel mai important stakeholder al universității. Concluzionăm, amintind un gând al lui Bourton și Lucas care oglindește imaginea universității în raport cu societatea: ”universitățile sunt singurul spațiu al societății unde se reunește în totalitate lumea noastra și ideea de noi înșine. Sunt mai ales universitățile acelea care, cu varietatea lor de interese, oferă explicațiile și semnificațiile raționale de care are nevoie societatea.” (Boulton & Lucas, 2008: 16)

1.2.3. Convergența valorilor universității și a valorilor corporațiilor în contextul actual – drumul spre un model organizațional comun

Încercând să găsească punctele de convergență între valorile și caracteristicile universității și ale corporațiilor privite ca sisteme deschise ale societății, autori precum Natale et al. sugerează că aceste „corporații primesc multe dintre valorile universității, iar universitatea capătă anumite calități care au fost atribuite în mod tradițional corporațiilor.” (Natale et al., 1998: 3) Astfel, după părerea acelorași autori, deși unii ignoră acest lucru, linia de demarcație dintre universitate și corporație nu este foarte clară, iar managementul universitar și cel al corporațiilor au început să preia tot mai mult din valorile celuilalt tip de organizație, intrând tot mai mult în mediul celuilalt tip de organizație. Există autori precum Bosley sau Balzer citați de Natale et al. care consideră că această convergență a valorilor unor organizații atât de diferite se bazează pe un set de caracteristici de ordin pragmatic și economic comune. Aceste caracteristici comune referitoare la independența financiară, la relația cu societatea și la relația dintre cele două s-ar putea enunța după cum urmează:

Se identifică nevoia universității de a fi solvabilă, ceea ce o determină să fie tot mai conștientă de operațiunile sale fiscale, spre exemplu, de profitul său. În același timp, în cazul corporației este tot mai semnificativă ideea că interesul față de problemele de mediu și de alte responsabilități sociale nu va fi în detrimentul acesteia iar corporația nu va fi mai puțin profitabilă.

Se recunoaște faptul că, în mod tradițional, universitatea se centrează pe teorie iar corporațiile pe practică, în vreme ce corporațiile cer tot mai mult pentru angajare absolvenți care să dețină și cunoștințe și abilități practice.

Se admite că resursele deținute de fiecare dintre cele două sisteme, cunoștințele în cazul universității și tehnologia în cazul corporației, pot aduce beneficii ambelor sisteme. (Natale et al., 1998: 4)

În imaginea de mai jos dorim să prezentăm relația dintre universitate și corporațiile-stakeholder, o relație pe care o definim circulară. În același timp dorim să punem în evidență faptul că există o suprapunere de valori ale acestor două componente ale societății.

Figura 3. Relația universitate-corporații

Există și numeroase voci care afirmă că această interacțiune dintre spațiul academic și cel antreprenorial este rezultatul unei „înțelegeri faustiniene” dintre universitate și corporații, care va conduce universitatea spre riscul de a pierde din vedere scopul său suprem, diseminarea educației, și că va confunda acțiunea de a comercializa cu unul dintre scopurile sale. (Langerberg, 2007: 6) Chiar și din perspectiva acestor autori, aderarea universității exclusiv la un set de valori clasice este imposibilă, întrucât filtrarea acestor valori se face ținând cont și de obiectivele și de misiunea spațiului universitar.

Sunt puse, astfel, în evidență motivele pentru colaborarea tot mai intensă din ultimele decenii dintre spațiul academic și cel antreprenorial. Pe un fond de indentitate de valori care se raportează la nevoile actuale ale societății, cele două tipuri de organizații acționează tot mai convergent și se structurează progresiv identic. În urma acestei interacțiuni dintre cele două sisteme, universitatea primește din punct de vedere structural tot mai multe trăsături ale organizației înțelese din perspectiva științei managementului.

Educația se configurează prin prisma celor spuse anterior ca deziderat și obligație a universității, ca factor care dictează valorile, misiunea și rolurile sale atât de disputate în cadrul societății. Dincolo de alte obligații pe care spațiul academic și le asumă în raport cu societatea, universitatea a dat dovadă că a fost și este în continuare cunoscătoare a faptului că „educația nu este doar un ingredient al unei societăți; educația este acel ceva din care este constituită societatea. Educația conduce intrinsec la coeziunea societății, nu doar pentru că este cerută din punct de vedere social, prin transmiterea de cunoștințe și de abilități de la o persoană la alta și de la o generație la alta, dar și pentru că, în mod mai mult sau mai puțin tacit, este socială prin însuși scopul său.” (Grant, 2002: 70)

1.3. Strategii și planificare

Viziunea pozitivistă a organizației abordează procesele și fenomenele care survin printr-o perspectivă raționalistă, liniară și predictibilă. Ne propunem, în cadrul acestui subcapitol, să analizăm organizarea structurală și funcțională a universității prin prisma acestei paradigme, pentru a pune în evidență modul în care funcționează universitatea, înțeleasă ca o organizație de tip economic.

1.3.1. Universitatea ca organizație – congruențe structurale și funcționale

Vom încerca să observăm în ce măsură universitatea se poate identifica cu o organizație și dacă instituția academică se articulează structural și funcțional asemeni unei organizații. Deși conceptul de organizație a primit multe definiții, este totuși un concept clar, deoarece aceste definiții converg în mare măsură. Ilieș et al. (2005: 43) definește organizația ca „o asociație de oameni cu concepții sau preocupări comune, uniți printr-un regulament sau statut în vederea depunerii unei activități organizate.” Același autor consideră că pentru a putea să existe, o organizație trebuie să îndeplinească anumite condiții bazale:

• trebuie să se compună din cel puțin doi indivizi, numiți în continuare membrii organizației;

• trebuie să existe cel puțin un obiectiv împărtășit, recunoscut și împărțit de către toți membrii organizației;

• membrii organizației desfașoară în mod deliberat activități împreună pentru a atinge obiectivele propuse (Ilieș et al., 2005: 43)

Nicolescu și Verboncu (1999) consideră că organizația este un grup de persoane, grupate potrivit anumitor cerințe juridice, economice, tehnologice și manageriale cu scopul de a desfășura un complex de procese de muncă orientate spre realizarea unui sau unor obiective. La rândul său, Vlăsceanu (1999: 35) definește organizația ca „un instrument pentru atingerea unui scop, care dispune de un set de obiective specifice și clare, iar structura sa internă este astfel proiectată încât să poată contribui la realizarea obiectivelor.” Din aceste definiții se poate observa că instituția universitară îndeplinește caracteristicile unei organizații, întrucât are cel puțin un obiectiv (predare-cercetare-servicii) și mai mulți indivizi (corpul didactic și cercetătorii) angrenați în cadrul anumitor procese, pentru a-și atinge obiectivele.

Am amintit în capitolul anterior de complexitatea rolurilor, funcțiunilor și obiectivelor universității ca sistem adaptiv deschis. Este evident faptul că susținerea unei asemenea complexități în ceea ce privește funcțiunile și obiectivele este posibilă prin prisma unei complexități structurale și funcționale. Discutând despre conceptul de organizație, Ilieș (2001) amintește de organizația economică și de organizația socială. În ceea ce privește această dihotomie, considerăm că universitatea este atât o organizație economică deoarece, alături de elementele menționate mai sus, acest tip de organizație reunește și elementul profit, cât și organizație socială, care are ca obiectiv paralel cu celelalte, recunoașterea și interacțiunea socială.

Abordând conceptul de firmă, autorii mai sus menționați admit că universitatea se comportă asemeni unei firme, atât structural cât și funcțional, doar că aceasta nu poartă denumirea de firmă, ci de instituție. (Ilieș et al., 2005: 46) Analizând trăsăturile sau dimensiunile ce caracterizează o firmă din perspectiva autorilor, putem afirma că universitatea se prezintă ca:

• un sistem complex, deoarece asemeni oricărei organizații economice, încorporează resurse umane, materiale, intelectuale și financiare;

• un sistem socio-economic, întrucât universitatea are un set de cel puțin două obiective, unul de natură socială și celălalt de natură economică. Universitatea emerge din societate prin corpul didactic și de cercetare de care dispune și se adresează societății prin ceea ce oferă, în același timp, însă, se comportă ca o organizație economică, în căutare de resurse și de venituri, generatoare de profit;

• un sistem deschis, câtă vreme, așa cum am arătat și în capitolul anterior, universitatea interacționează pe multiple planuri cu alte entități sociale, având un flux de intrări (input), de procese și de ieșiri (output);

• un sistem organic adaptiv (Ilieș et al., 2005) sau sistem adaptiv proactiv (Korka, 2008), câtă vreme considerăm faptul că universitatea este tot mai mult în ultima vreme subiectul unor situații de conflict și de schimbare, care trebuie să răspundă adaptiv la influența factorilor endogeni și exogeni, și care adoptă un rol activ față de mediu.

• un sistem tehnico-material, deoarece există legături tehnologice între mijloacele de muncă și materialele utilizate;

• un sistem operațional, valabil atât pentru activitățile de prestări servicii cât și pentru activitățile de management. (după Ilieș et al., 2005: 46-47)

Dintr-un alt punct de vedere care se focalizează mai mult spre rolul și funcțiunile universității în societate, Mihai Korka consideră ca fiind relevante următoarele particularități ale universității-organizație:

• organizația derulează procese specifice de muncă pentru realizarea unor obiective comune;

• organizația nu poate exista fără un management corespunzător;

• organizația dispune de o structură organizatorică formală;

• organizația este concomitent:

a)sursă a schimbării și a motivării sociale;

b)responsabilă de succese dar și de eșecuri. (Korka, 2008)

Pentru a putea pune în evidență simetria dintre universitate și organizație, vom încerca să privim universitatea din punct de vedere morfologic și funcțional. Înainte de toate, suntem de părere că trebuie să analizăm arhitectura structurală a universității și mai apoi modul de funcționare al acesteia. În acest sens, amintim părerea lui Liviu Ilieș cu privire la importanța organizării structurale asupra eficienței și eficacității unei organizații: „Pentru orice firmă sau organizație, este important să aibă o structură adecvată, care să permită membrilor acesteia să lucreze cu eficiență și eficacitate, contribuind astfel la stimularea și motivarea angajaților. Organizarea structurală are la bază rezultatele organizării procesuale: funcțiunile, activitațile, atribuțiile și sarcinile, pe care le încadrează în structuri organizatorice adecvate.” (Ilieș et al., 2005: 112) Există autori (Bess & Dee, 2008) care susțin că organizarea structurală a unei universități ar trebui să țină cont de patru factori importanți, după cum urmează:

alocarea sarcinilor și responsabilităților fiecărui individ și fiecărui departament din cadrul unei organizații;

stabilirea unor relații formale de raportare, care să cuprindă numărul de nivele ierarhice și aria de control a managerilor și a supervisorilor;

gruparea indivizilor pe departamente și a departamentelor în cadrul organizației;

crearea unei structuri care să asigure comunicarea, coordonarea și integrarea efectivă a efortului, atât pe o direcție orizontală cât și pe cea verticală. (Bess & Dee, 2008: 175)

În ceea ce privește organizarea structurală a universității, Bess & Dee (2008) susțin că universitățile sunt structurate într-un format ierarhic tradițional, sub forma unei piramide având cei mai multi angajați la baza piramidei. Aceiași autori subliniază că universitatea este constituită din mai multe facultăți, a căror administrare funcționează după același model ierarhic piramidal. Similitudinile structurale ale universității-organizație cu o organizație de tip economic sunt evidente dacă luăm în considerare organigramele acestor două tipuri de instituții, sau dacă luăm în calcul prezența în ambele cazuri a structurii manageriale (care reunește ansamblul persoanelor, compartimentelor și relațiilor organizaționale ca să asigure condițiile necesare pentru desfașurarea procesului de conducere) și a structurii operaționale (care constă în suma persoanelor, compartimentelor și relațiilor organizaționale constituite cu scopul de a realiza obiectul de activitate al organizației).

Asemeni unei firme sau unei organizații economice, universitatea dezvoltă funcțiuni pe care le putem grupa în funcțiuni de bază și funcțiuni de susținere. Considerăm în cadrul funcțiunilor de bază ale universității:

• funcțiunea de cercetare-dezvoltare, prin care înțelegem ansamblul activităților care se desfăsoară în cadrul universității în vederea realizării obiectivelor, care fac obiectul introducerii progresului tehnic, a investițiilor, a organizării activităților de predare, cercetare și furnizare de servicii;

• funcțiunea de producție, constă în desfășurarea activităților de predare, cercetare, furnizare de servicii care au loc în cadrul universității, precum și în controlul calității acestor activități.

Printre funcțiunile de susținere ale universității, amintim celelalte funcțiuni care definesc o organizație economică:

• funcțiunea comercială, formată din funcțiunea de marketing și funcțiunea logistică. Funcțiunea comercială cuprinde toate activitățile care conduc la realizarea obiectivelor legate de achiziționări sau de furnizarea serviciilor universitare. Funcțiunea de marketing se referă la acele activități care atrag studenți și alți posibili stakeholderi către serviciile universității. Funcțiunea logistică constă în activități care determină utilizarea eficace și eficientă a resurselor timp și spațiu în spațiul universitar.

• funcțiunea financiar-contabilă se referă la acele activități care vizează obținerea și folosirea resurselor financiare ale universității, precum și înregistrarea și evidența în expresie valorică a fenomenelor economice din cadrul universității.

• funcțiunea de personal este reprezentată de activități precum recrutarea, selecția, încadrarea, formarea, perfecționarea, motivarea, promovarea, salarizarea și protecția personalului, de toate acele activități care au în vedere asigurarea și dezvoltarea potențialului uman în cadrul universității. (după Ilieș et al., 2005: 109-111)

În ceea ce privește împărțirea sarcinilor și atribuțiilor în cadrul universității, Bess & Dee (2008) consideră că aceasta produce diferențiere. Autorii introduc noțiunile de diferențiere și de integrare în universitate, noțiuni pe care le considerăm relevante pentru structurarea unei organizații, atât formal cât și funcțional. Prin diferențiere se înțelege gradul de specializare al departamentelor într-o universitate. Autorii susțin că într-o universitate care are un număr mare de departamente, funcțiile desfășurate de către acestea sunt specifice și diferite între ele; astfel, cu cât numărul de departamente este mai mic, cu atât și funcțiile se vor unifica, deci gradul de diferențiere va fi mai mic.

Conform acelorași autori, integrarea implică existența unor legături și a unei coordonări între funcțiile departamentelor și între rolurile angajaților. Brătianu (2011: 11) definește conceptul de integrator astfel: „un integrator este un câmp puternic de forțe capabil să integreze două sau mai multe elemente într-o nouă entitate, caracterizată prin interdependență și sinergie. Aceste elemente pot avea o natură fizică sau virtuală și trebuie să aibă capacitatea de a interacționa într-un mod controlat.” Așadar, atât diferențierea cât și integrarea sunt procese menite să optimizeze activitățile dintr-o universitate. Crearea și implementarea programei de studii pentru nivelul licență este un exemplu de activitate care solicită un grad ridicat de integrare, în vreme ce programa pentru nivelul master nu necesită același grad ridicat al integrării departamentelor. (Bess & Dee, 2008: 176 )

Aceste două noțiuni sunt corelate nu doar de structurarea universității-organizație, ci și de controlul asupra activităților academice. Aceiași autori (Bess & Dee, 2008: 177) vorbesc de coordonarea pe verticală și coordonarea pe orizontală a diferitelor tipuri de activități. Coordonarea pe verticală presupune legături între unități organizaționale cu grad ierarhic diferit, ceea ce face ca acest tip de coordonare să se definească prin autoritate, reguli, planificare și controlul bugetului. Coordonarea pe orizontală se realizează între unități organizationale de același rang, și nu se caracterizează prin autoritate, ci prin tipuri de activități precum întâlnirile sau schimbul de roluri. În ceea ce privește mecanismele de coordonare pe orizontală, acestea pot fi de mai multe feluri, începând de la puternic centralizate până la puternic descentralizate. Inspirându-se după o idee a lui Mintzberg, autorii propun următoarea figură pentru a sugera grafic posibile mecanisme de coordonare într-o universitate.

Figura 5. Mecanisme de coordonare în universitate

Centralizare ←–––––––––––––––––––––––→ Descentralizare

orizontală orizontală

(sursa: Bess et al., 2008: 178)

După cum se poate observa în figura de mai sus, pot să existe mai multe grade de diferențiere si de integrare a proceselor muncii în cadrul unei universități. Pentru a crea eficiență si eficacitate, trebuie găsit un nivel optim de diferențiere si de integrare al departamentelor și a muncii desfășurate de acestea. Pe de altă parte, în vederea optimizării desfășurării activităților, mecanismele de coordonare trebuie să se potrivească cu scopurile, configurația structurală si cultura organizațională a universității.

În acest sens, Korka (2008) oferă următoarele variante organizatorice: structura ierarhică simplă, birocrație mecanică, birocrație profesională, structură divizională și organizație adhocratică. Aceleași variante organizatorice sunt denumite configurații structurale de către Bess & Dee (2008). Figura de mai jos arată un posibil mod de a relaționa variantele organizatorice cu mecanismele de coordonare.

Tabelul 1. Relația variante organizatorice – mecanisme de coordonare în cadrul universității

(sursa: Bess & Dee, 2008: 179)

Prin termenul de organizație adhocratică Mihai Korka denumește organizația specialiștilor, bazată pe combinarea unor profesioniști cât mai diverși în echipe temporare care au ca obiectiv să rezolve probleme complexe, care necesită un caracter creativ-inovațional. După părerea aceluiași autor, „organizația adhocratică este cea mai eficace formulă organizatorică din perspectiva societății cunoașterii.” (Korka, 2008: 10) Acest tip de organizație este o organizație organică si se caracterizează prin formalizare redusă a comportamentului, grad ridicat de specializare pe orizontală, cooperare interdisciplinară, centrată pe creativitate si inovare, grad ridicat de descentralizare managerială, trasături care fac ca aceasta să fie cea mai flexibilă forma organizatorică. (Korka, 2008: 13)

Daft (2009) subliniază că structura unei organizații este direct legată de scopul acesteia. Autorul numește această structură drept design organizațional, pentru a sugera faptul că structurarea morfologică și funcțională a unei organizații este o artă și o știință în același timp, care cere ca forma și conținutul unei organizații să fie puse de acord. În acest sens, determinarea deopotrivă a structurii organizaționale si funcționale a universității este direct legată de câțiva factori considerați factori contingenți de către Bess & Dee (2008). Managementul academic trebuie să fie în permanență conștient de relevanța acestor factori contingenți, denumiți și variabile independente, în stabilirea structurării universității.

Primul dintre acești factori considerați de Bess & Dee (2008) este mediul extern al universității, compus în linii mari din trei subcomponente: piața cu clienții, reprezentată de studenți, autoritățile locale sau asociații profesionale, industria si macro-mediul (social, economic, tehnologic).

Un alt factor contingent responsabil de determinarea structurii organizaționale a universității este tehnologia. Factorul tehnologic este cel care poate să asigure un grad scăzut de formalizare și de standardizare în cadrul fiecărui departament, prin facilitarea procesului de împărțire a sarcinilor.

Al treilea factor in acest sens este scopul instituției academice. Bess & Dee (2008: 183) consideră că „scopul organizației este punctul de plecare în ceea ce privește structurarea acesteia.” Acesta se va oglindi atât în interesele angajaților, cât și în acelea ale clienților universității.

Cultura organizațională este cea de a patra variabilă independentă care dictează asupra organizării universitare. Importanța sa în organizarea universității se face simțită prin tipul de relații care se stabilesc între angajați (bazate pe încredere reciprocă sau nu) și în general prin natura acestor relații.

Nu în ultimul rând, dimensiunea universității este considerată un alt factor responsabil în determinarea structurii sale organizatorice. Dimensiunea dictează în acest sens prin factori cantitativi precum numărul de angajați, bugetul, numărul de studenți, logistica de care dispune universitatea.

1.3.2. Universitatea antreprenorială și capitalismul academic (modelul triple helix)

După părerea lui Marginson și Considine, trebuie evidențiați doi factori care impun forma actuală a universității. Unul dintre acești factori este legat de schimbările politice și guvernamentale, iar celălalt este legat de schimbările economice și culturale care survin la nivel local și global. (Marginson & Considine, 2000: 46) Așadar, în opinia autorilor, globalizarea nu este singurul factor, și nu este neaparat cel mai important factor care decide asupra politicilor si implicit asupra formei universității. În concordanță cu această opinie, Deem (2001) este de părere că dincolo de factorul global, factorul local este acela care interacționează masiv cu procesele care rescriu actualmente arhitectura structurală și funcțională a universității. În contextul globalizării, în cadrul discursului despre acest fenomen s-au propus abordări dihotomice care se conturau în jurul termenilor de „global” si „local”, sau sintetice, conturate în jurul termenului „glocal”. Dincolo de aspectul sau „glocal”, criza universitară și întrebările universității se perpetuează identic la nivel global, căutarile spațiului academic sunt aceleași și răspunsurile primite vin, datorită globalizării, prin mecanisme aproape identice, așa încât ele sunt aproape aceleași.

Se vorbește, așadar, de o adevarată criză a universității (Cowen, 2007) în ultimele decenii, pe fondul global al competitivității economice. În noile contexte în care se verifică reducerea finanțării universității de către guvern, creșterea legăturilor dintre spațiul academic și cel antreprenorial, nevoia de marketizare a serviciilor universitare (Slaughter & Leslie, 1997), instituția academica se articuleaza adeseori antagonic în jurul unor concepte clasice care o defineau și al altor concepte nou apărute și impuse în ontologia sa. Universitatea se propune dihotomic ca o instituție de invățământ superior de masă și ca o instituție de invățământ superior de elită în același timp, ca o instituție ce se bucură de autonomie și libertate academică dar care se subordonează politicilor guvernamentale. (Steiner & Malnic, 2006)

Privită din aceeași perspectivă antagonică, universitatea se prezintă ca o instituție care se organizează structural si funcțional în corelație cu criterii referitoare la punctul de vedere propriu asupra cunoștințelor, cercetării si predării pe de o parte și a utilității și aplicabilității acestor cunoștințe în plan social pe de alta, criterii numite de Hartnett (2007) drept rațional-spirituale si utilitariste. Criza universității ca instituție se suprapune temporal și cu un fenomen de diversificare și expansiune a funcțiunilor acesteia în cadrul universității (Hartnett, 2007), (Gingras & Roy, 2006), ajungându-se astfel la conceptul de multiversitate atribuit universității de către Kerr (2001).

Această criză a universității se suprapune cu o transformare spre alte modele organizaționale, transformare ce a fost considerată de unii (Etzkowitz, 2004) drept a doua revoluție universitară. Este un fapt unanim acceptat că transformările aduse de Humboldt universității au reprezentat o adevarată revoluție a acestei instituții. După părerea lui Etzkowitz (2004), aceasta a fost prima revoluție universitară, cea de-a doua identificându-se cu schimbările suferite în contextul capitalismului academic. Conform aceluiași autor, aceste transformări sunt în primul rând transformări la nivelul misiunii universitare, urmând ca apoi să se materializeze și în planul operațional.

Tabelul 2. Expansiunea misiunii universitare

(Sursa: Etzkowitz, 2004: 2)

Considerând expansiunea utilitaristă a universității, Slaughter si Rhoades au introdus în literatura de specialitate la sfârșitul anilor ’90 termenul de capitalism academic. Conform acestora, necesitățile unei societăți bazate pe cunoștințe și informație au atras formularea acestui concept. Teoria acestor autori se referă la faptul că universitățile suferă diferite procese pentru a se integra în noul tip de economie, transformându-se din universități cu un regim bazat pe cunoștințe și pe învățare ca bun public în universități cu un regim capitalist al cunoștințelor și al învățării. Transformările suferite de universitate se regăsesc la toate nivelurile, începând de la misiunea acesteia, (prin misiune înțelegem un termen conceptual care se referă la scopurile, obiectivele, funcțiile, funcțiunile universității, și implicit la motivația existenței acesteia), până la structura formală și funcțională a acesteia. (Liu, 2007) Cea mai importantă premiză a considerării universității ca element central al noțiunii de capitalism academic este aceea referitoare la cunoștinte care sunt o materie primă ce poate fi convertită în produse, procese si servicii. (Llano, 2006) Privită din acest punct de vedere, universitatea primește trăsături antreprenoriale, fiind obligată să se comporte asemeni oricărei alte organizații competitive pe o anumită piață.

Martoră a declinului finanțării publice și a creșterii competitivității pentru a obține resurse financiare, universitatea își creează și își susține dimensiunea antreprenorială. Această dimensiune implică în principal căutarea de resurse financiare prin intermediul contractelor publice sau private, obținerea de subvenții, relația activă cu mediul economic, recrutarea studenților (Raines & Leathers, 2003), (Didriksson, 2000). Aceste strategii sunt însoțite de transformări importante ale structurii, ale procesului de organizare a universității și ale managementului universitar abordat. În noul context al capitalismului economic, universitatea are nevoie de manageri care să reorganizeze structurile responsabile cu aspectele didactice și de cercetare, să dezvolte tehnicile de marketing ale universității, să dezvolte latura comercială a acestei organizații pentru a vinde produsele și serviciile universității unui spectru cât mai larg de consumatori (studenții și alți beneficiari ai serviciilor academice).

În acest cadru descris al capitalismului academic, ca răspuns la nevoile instituite de acesta, se naște conceptul de universitate antreprenorială. La sfârșitul anilor ’90, Burton Clark este cel care a sesizat nevoia de reașezare a valorilor universităților și de rearanjare și restructurare top-down si bottom-up a acesteia, în așa fel încât organizația universitară să aibă o mare toleranță față de risc (Gjerding et al., 2006) deoarece, conform aceluiași autor, asumarea riscul este un fenomen normal în acest tip de organizație.

Gjerding et al. (2006) au individualizat în lucrarea intitulată The Entrepreneurial University: Organizational Pathways of Transformation a lui Clark Burton cinci caractersitici ale universității antreprenoriale, prin a căror adoptare universitatea să își transforme viziunea și să devină o universitate antreprenorială. Aceste caracteristici se pot rezuma în felul următor:

• În primul rând, universitatea trebuie să aibă un grup de decizie care să reacționeze la condițiile de schimbare și de extindere a pieței. Există o anumită viteză de reacție a universității față de schimbare, și cu cât această viteză este mai crescută, cu atât beneficiile vor fi mai mari. Clark amintește că există instituții mari, prestigioase, care sub umbrela acestui prestigiu acceptă o stare inerțială și refuză schimbarea, în vreme ce alte universități mai flexibile își reorientează mobilitățile și resursele.

• Universitatea antreprenorială are unități operaționale active, care se desfășoară dinamic și flexibil în relația cu mediul extern. După părerea lui Clark (Gjerding et al., 2006), universitatea antreprenorială va înregistra o creștere dacă aceste unități operaționale trec peste limitele organizaționale ale universității clasice. De multe ori, trecerea peste granițele universității clasice se face prin colaborarea cu grupuri sau organizații profesionale din afara universității. Pentru a înregistra o creștere, aceste unități trebuie să își focalizeze interesul în transferul cunoștintelor, în contractele cu mediul economic și mai ales industrial, în dezvoltarea dreptului de proprietate intelectuală, în educarea continuă și strângerea de fonduri.

• În al treilea rând, sursele de finanțare ale universității antreprenoriale sunt extrem de variate și în permanență trebuie găsite altele noi. Diversificarea financiară se sprijină pe mediul de afaceri privat, pe administrația locală și regională, pe drepturile de proprietate intelectuală, pe servicii, pe taxele de școlarizare, sponsorizări.

• A patra caracteristică a universității se referă la conceptul de ethos antreprenorial pe care unitățile operaționale trebuie să îl adopte. Acest lucru presupune acceptarea unei ierarhii modificate față de universitatea tradițională și a ideii că nu doar cercetarea primează între activitățile academice, și că la fel de importante pot să fie predarea inovativă, transferul de informație către comunitatea exterioară, crearea de puncte de legătură cu această comunitate.

• Întărirea culturii organizaționale antreprenoriale este un alt element necesar pentru o universitate antreprenorială. Succesul practicilor antreprenoriale va întări această cultură și va crește capacitatea acestei organizații de a-și dezvolta un set cât mai larg de perspective antreprenoriale. (Gjerding et al., 2006: 84-85)

Așadar, căutarea de surse alternative de finanțare conduce universitatea spre adoptarea unui regim capitalist de organizare si funcționare, în sensul în care această organizație proliferează activități orientate spre piață. (Gjerding et al., 2006) Conceptul de universitate antreprenorială se conturează în ultimul deceniu în același timp cu modelul triplului helix al relației universitate-industrie-guvern. Acesta este un model susținut și afirmat de Etzkowitz, care consideră că modelul triplului helix reprezintă o platformă pentru formarea de noi instituții și noi formate organizaționale care să promoveze inovația. (Etzkowitz, 2008: 8) Teza triplului helix se referă la relația dintre universitate, stat și mediul economic, postulând că această interacțiune între cele trei instituții este necesară și benefică pentru a promova inovația într-o societate bazată pe cunoaștere. După părerea autorului, crearea de organizații noi, de legături sociale noi și de canale de interacțiune între instituții este la fel de importantă ca și crearea mijloacelor fizice prin care se ține pasul cu inovația. (Etzkowitz, 2004) Modelele premergatoare triplului helix sunt modelul societății bazate pe stat, modelul laissez-faire al societății, modelul rețelelor trilaterale și al organizațiilor hibride.

Figura 6. Modelul societății bazate pe stat

(sursa: Etzkowitz, 2008: 11)

În cadrul acestui model, guvernul reprezintă sfera instituțională dominantă, acesta având rol de coordonator, iar universitatea și industria sunt privite ca instituții mai slabe care au nevoie de îndrumare și de control. Universitatea și industria sunt supuse ierarhic statului, iar relația dintre universitate și industrie este una distantă și lipsită de interactivitate. (Etzkowitz, 2008: 13)

Figura 7. Modelul laissez faire al societății

(sursa: Etzkowitz, 2008: 13)

Modelul laissez-faire al societății, din perspectiva lui Etzkowitz, se creează în jurul ideei de separare a sferelor instituționale. În cadrul acestui model, universitatea este instituția care furnizează industriei rezultatele cercetării și personal calificat. Rolul industriei în acest model este acela să își selecteze informația necesară fără să primească vreun sprijin din partea universității în acest sens. Rolul guvernului în modelul laissez-faire este unul destul de limitat în ceea ce privește relația cu celelalte două entități. Totuși, în cadrul acestui model, relația dintre universitate și industrie nu este foarte interactivă și se desfășoară într-un cadru destul de restrâns. (Etzkowitz, 2008: 16)

Figura 8. Modelul rețelelor trilaterale și al organizațiilor hibride

(sursa: Etzkowitz, 2004: 15)

Acest model arată o relație diferită de cele anterioare între cele trei entități amintite. În acest model, sferele instituționale se suprapun, gradul de interactivitate, prin flexibilitate în colaborare și cooperare, este crescut.

Reluând una dintre definițiile date de autorul mai sus amintit, „triplul helix este un model inovativ care cuprinde multe relații reciproce fixate în mai multe puncte în procesul de capitalizare a cunoștințelor.” (Etzkowitz, 2002: 2) În cadrul acestui model, rolurile guvernului și ale universității nu sunt rigide, întrucât este nevoie de interacțiune permanentă pentru a putea susține o configurație a unui sistem inovativ.

Figura 9. Modelul triplului helix universitate-industrie-stat

(sursa: http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.issnaf.org/web/images/stories/Others/triple_helix.gif)

Prima dimensiune a acestui model se referă la transformările interne din cadrul fiecărei spirale, mai exact la dezvoltarea legăturilor laterale dintre organizații prin alianțe strategice sau prin asumarea de către universități a unei misiuni îndreptate spre dezvoltare economică. Cea de a doua dimensiune se referă la interacțiunile dintre două spirale, la interacțiunile bilaterale universitate-guvern, universitate-industrie, guvern-industrie, iar cea de-a treia dimensiune se prezintă ca o rețea care se formează în urma interacțiunilor dintre cele trei spirale.

În cadrul modelului triplului helix, toate aceste legături și interacțiuni dintre universitate, industrie si guvern se realizează cu scopul de a produce cunoștințe necesare industriei și altor parteneri și de a le valorifica sau comercializa cât mai folositor pentru universitate.

În acest sens amintim că „principiul performativității” lui Lyotard se referă la cunoștințe si informație în contextul actual, acestea fiind subiectul unor schimbări profunde. În contextul capitalismului academic, conform acestui principiu al filosofului francez, cunoștințele șși informația sunt justificate doar prin eficiență și eficacitate și sunt generate doar prin prisma utilității lor în plan social sau economic. (Webster, 1995) Din această perspectivă, informația si cunoștințele sunt privite ca niște bunuri, niște „mărfuri”, care pot fi comercializate și supuse mecanismelor pieței, acesta fiind criteriul relevant în considerarea „performativității” lor.

Venind în sprijinul aceleiași idei, Lamy & Shinn (2006) consideră că spațiul universitar, prin componenta sa de cercetare, suferă un proces de mercantilizare și că tinde să se supună intereselor comerciale ale societății. În acest sens, considerăm că există o legătura directă între „performativitate”a în sens lyotardian și gradul de comercializare al cunoștințelor. Cu cât gradul de comercializare va fi mai crescut, cu atât performativitatea va fi mai mare, și prin urmare managementul universitar se va îndrepta către generarea, utilizarea, marketizarea și comercializarea acestor cunoștințe.

Cu alte cuvinte, dacă un anumit tip de informație sau cunoștințe nu se susține prin eficiență și eficacitate în plan economic, acest tip va fi subestimat, subapreciat sau chiar eliminat din managementul universitar. Managementul academic ține cont în aceste condiții de faptul că rolul educației este acela de a furniza individului cunoștințe care vor optimiza contribuția lui în cadrul sistemului social. (Usher & Edwards, 1994) În acest sens, Webster (1995) oferă un exemplu grăitor, propunând domenii academice precum estetica și filosofia, care nu se pot justifica în termenii performanței economice, și domenii precum managementul, care este puternic promovat în disciplinele de cercetare universitară. Prin acordarea acestei dimensiuni comerciale informației și cunoștințelor, latura antreprenorială a universității devine, după părerea lui Steyaert & Hjorth (2006), măsurabilă, programabilă, predictibilă și instrumentală, așadar mai ușor de gestionat.

Teoria lui Slaughter și Rhoades despre capitalismul academic nu consideră acest proces ca fiind unul care să nu poată suferi modificări, ci ca un proces căruia i s-ar putea opune rezistență, sau s-ar putea găsi un proces alternativ de integrare a universității în noul tip de economie (the new economy). (Slaughter & Rhoades, 2004) Așadar, autorii admit ideea că ar putea exista și alte procese de racordare a universității la noile cerințe sociale, și implicit alte modele sau tipare organizaționale ale universității pentru ca aceasta să îndeplinească acest rol.