. Aspecte Privind Locul Si Rolul Sistemului de Asigurari Si Reasigurari In Contextul Pietelor Fin

INTRODUCERE

SCURTĂ PREZENTARE A PIEȚELOR FINANCIARE

Originile piețelor financiare se regăsesc cu mult înaintea erei creștine. Potrivit surselor tradiționale grecești, în locul barterului primitiv au început să fie folosite monede de aur și argint, numite „lidieni”, după numele țării Lidia din Asia Mică. Dezvoltarea comerțului din Mesopotamia i-a determinat pe negustori să împrumute bani pentru dezvoltarea activităților comerciale. Astfel, primele operațiuni monetare au avut la bază împrumuturi cu dobândă.

În preajma anului 1000, armatorii și negustorii venețieni au creat o bursă temporară, specifică piețelor financiare și de capital, care funcționa doar pe perioada unei călătorii.

Două secole mai târziu, orașul Genova a hotărât să efectueze împrumuturi garantate prin resursele obținute din taxele pe sare și, în secolul al XIV-lea, a fost creat un centru financiar și comercial unde se desfășurau toate aceste schimburi. Acest centru era la Bruges, Flandra, și clădirea unde aveau loc tranzacțiile se numea „bourse” (bursă), după numele familiei Van der Burse.

În secolul al XVIII-lea, când Anglia, cea mai importantă putere a vremii, domina lumea și deținea supremația în domeniul comerțului și al finanțelor, la data de 17 mai 1772, un grup de mici investitori americani înființau o instituție care pentru următorii 200 de ani va deveni numărul unu între bursele lumii: New York Stock Exchange.

Componența financiară a evoluției capitaliste s-a materializat în:

dezvoltarea pieței financiare, a piețelor monetare și de capital, a piețelor bursiere și a altor piețe;

apariția și dezvoltarea teoriilor financiare și a finanțelor, ca suport practic și metodologic pentru piețele financiare și de capital;

crearea și consolidarea instituțiilor fundamentale ale piețelor financiare: bănci, companii de asigurări, fonduri de investiții, etc;

îmbunatățirea mecanismelor comerciale în cazul activelor financiare pentru toate tipurile de capital, și în cazul obligațiunilor financiare, dintre diferitele categorii de „actori” de pe piețele financiare;

dezvoltarea instrumentelor financiare de pe piața financiară: acțiuni, obligațiuni, produse derivate, certificate de depozit.

Piața finaciară reprezintă, într-o economie de piață, un domeniu democratic, fiind caracterizat de următoarele elemente:

aparține tuturor și fiecare participă la evoluția sa zilnică;

presupune lipsa oricărei forme de discriminare față de cumpăratorii sau ofertanții de capital;

efectuează transferul real, eficient și sigur al capitalului disponibil, de la cei care îl dețin către cei care au nevoie de el și care îl utilizează în mod eficient;

generează mișcare perpetuă în domeniul afacerilor (viață economică).

Investitorii de pe piețele financiare sunt împărțiți în două mari categorii:

investitorii individuali – persoane fizice sau juridice care efectuează tranzacții de mărimi modeste pe piața de titluri de valoare;

investitorii instituționali – companiile sau instituțiile care efectuează tranzacții de importanță majoră pe piața de titluri de valoare.

Cererea de capital este constituită de către companiile publice și private, naționale și internaționale, cum ar fi instituțiile financiar–bancare, companiile de asigurări, etc.

Solicitanții de capital, numiți întreprinzători financiari, sunt cei a căror capacitate de autofinanțare nu poate asigura derularea proiectelor lor de dezvoltare.

În literatura de specialitate, piața financiară se structurează după mai multe criterii. Astfel:

conform clasificării anglo-saxone, acceptată de majoritatea specialiștilor, piața financiară se împarte în:

piața monetară (a titlurilor financiare pe termen scurt)

piața de capital ( a tilurilor financiare pe termen mediu sau lung)

conform tipurilor de active tranzacționate și mecanismelor prin care acestea sunt introduse în circuitul economic, piața financiară este formată din trei piețe distincte:

piața bancară – este caracterizată de tranzacții cu active bancare negociabile, al căror grad de solvabilitate este maxim. Rolul acestei piețe este de a absorbi surplusul de active monetare de la cei care acumulează bani și care doresc să aibă posibilitatea retragerii lor în orice moment.

piața monetară – se caracterizează prin tranzacții cu active financiare pe termen scurt, efectuate de companii financiare. Tranzacțiile includ depozite bancare la vedere și la termen, ale persoanelor fizice sau juridice, bilete la ordin, cambii, cecuri, certificate de depozit și alte titluri pe termen scurt (până la un an).

piața de capital – este specializată în tranzacții cu active financiare pe termen mediu sau lung, numite și „hârtii de valoare”, prin ele asigurându-se transferul capitalului disponibil către acei utilizatori ale căror necesități depășesc posibilitățile proprii de finanțare.

În „peisajul financiar”, un rol important îl ocupă companiile de asigurări, acestea fiind unii dintre cei mai mari investitori instituționali, prin fondurile pe care le gestionează. Specialiștii (UNCTAD, Trade and Development, 2000) consideră că secolul în care ne aflăm va fi dominat de fondurile mutuale, casele de asigurări și cele de pensii, sumele aflate la dispoziția acestora în 1997 fiind de 9700 miliarde de dolari, de peste 3 ori mai mult decât valoarea investițiilor străine directe la nivel mondial.

CAPITOLUL I

ASIGURĂRILE ȘI REASIGURĂRILE

– PREZENTARE GENERALĂ –

Scurt istoric al asigurărilor și reasigurărilor

Primele activități de asigurare și reasigurare au apărut odată cu apariția primelor forme de comerț organizat, sub forma unor operațiuni de împărțire a riscurilor. Ideea de asigurare a apărut din nevoia ca o pagubă suferită de o persoană, să fie suportată de mai mulți, apărând aici principiul esențial al acestei activități, mutualitatea.

Începuturile asigurărilor

Primele forme de dispersie a riscului, dar nu și de protecție, au apărut, se pare, la negustorii chinezi, care, pentru a reduce riscul de pierdere a întregii cantități de marfă transportată pe râurile și fluviile periculoase ale Chinei, o distribuiau în mai multe vase.

Alte dovezi, din jurul anului 3000 î.e.n., se referă la un sistem de împrumuturi maritime practicate de babilonieni, Codul lui Hammurabi din jurul anului 2250 î.e.n. făcând dovada că babilonienii erau buni comercianți și stăpâneau cunoștinte legate de natura unui contract financiar. Aceste credite maritime care au stat la baza „contractelor de împrumut” (contract of bottomry) de mai târziu, îl exonerau pe debitor de răspundere în caz de accident, iar dacă mărfurile ajungeau la destinație acesta era obligat să-i plătească creditorului împrumutul, dobânda și chiar o parte din profit, dacă se depășea o anumită sumă prestabilită.

Contractul comercial al babilonienilor a fost adaptat de fenicieni, parteneri ai primilor și vestiți comercianți maritimi.

Fenicienii au intrat în contact la rândul lor cu grecii și creșterea dominației acestora din urma în Marea Egee în secolul al IX –lea î.e.n., a dus la adoptarea și perfecționarea acestor contracte de către eleni, ajungându-se la o formă apropiată de cea folosită în Anglia în secolul al XIX-lea.

Mai târziu romanii au adoptat și ei acest sistem și au adoptat vama în jurul anului 300 î.e.n., unii autori considerând această perioadă etapa „translatării” principiilor contractului de împrumut în asigurări.

Un rol foarte important în evoluția sistemului de asigurări și reasigurări l-au avut negustorii italieni din orașele-state din nordul Italiei, activitatea lor fiind preluată și de Anglia și de Țările de Jos, Ducele de Flandra înființând, în anul 1310, Camera de Asigurări de la Bruges, specializată în asigurări maritime.

De altfel, evoluția asigurărilor este strâns legată de dezvoltarea comerțului pe mare și a asigurărilor maritime, acestea influențând celelalte tipuri de asigurări, în principal pe cele de transport.

Asigurarea maritimă își are originile în Italia, în perioada Evului Mediu, cauzele fiind dezvoltarea comerțului în orașele-state din nord, tradițiile, cultura, creștinismul, Roma fiind centrul unde se colectau toate taxele și impozitele papale din Europa. Primele polițe de asigurare maritimă, păstrate și astăzi, sunt scrise în limba italiană și sunt modelul după care s-au dezvoltat celelalte polițe, inclusiv cele de pe piața Lloyd’s.

Secolul al XIII-lea este reprezentativ pentru dezvoltarea asigurărilor maritime, în această perioadă apărând enumerări de riscuri asigurate și primul caz de litigiu înregistrat, apărut în Țările de Jos.

Secolul al XV-lea aduce noi jucători în domeniul asigurărilor maritime, Spania (Barcelona) începând să practice acest tip de asigurări, în special datorită comerțului cu Italia, Barcelona fiind prima care a încercat să reglementeze printr-o ordonanță activitațile în domeniu.

Nu se știe cu certitudine când a fost emisă prima poliță de asigurare maritimă în Anglia, istoria Lloyd’s consemnând data de 15 februarie 1613, dar se consideră că ele existau mult mai înainte. În această țară, importante în dezvoltarea acestui tip de asigurare au fost înființarea în 1570 a Bursei Regale (Royal Exchange) și apoi a Camerei de Asigurări în cadrul Royal Exchange (1576). Multă vreme pe această piață au existat practici neloiale cum ar fi dubla asigurare și supraasigurarea, în caz de pierdere obținându-se profit, împotriva ideii de asigurare. În anul 1601 s-a adoptat primul act care reglementa asigurarea maritimă, ”Act Touching Policies Assurances used among merchants”.

Începuturile reasigurărilor

Ca și în cazul asigurărilor, și reasigurările au apărut tot în domeniul maritim, prima poliță de acest gen înregistrându-se în Europa, în anul 1347, pentru un voiaj de la Genova la Sluys, asigurătorul reasigurându-se pentru riscurile de pe distanța Cadiz-Sluys, cea mai periculoasă parte a traseului.

La început s-au făcut confuzii între reasigurare, pe de o parte, și coasigurare și dubla asigurare, pe de altă parte, în Anglia ajungându-se chiar până la scoaterea reasigurării în afara legii, cu excepția cazului când un asigurător dădea faliment sau murea, asigurarea fiind preluată de un alt asigurător, această practică considerându-se la acea dată reasigurare.

În Franța un act emis de regele Ludovic al XIV-lea în anul 1681 reglementa reasigurarea și o și definea în sensul ei de astăzi, prevederi similare existând la acea dată și în Konigsberg, Hamburg, și Bilboa.

Chiar dacă în secolul al XIX-lea, în Anglia s-a revenit asupra deciziei de interzicere a reasigurărilor, acest domeniu a evoluat lent în această țară, în restul Europei dezvoltându-se permanent; existând dovezi în acest sens și pentru țările nordice, Danemarca, Norvegia.

Tot în această perioadă au apărut și primele societăți de reasigurare, „Kolnische Ruch” (Koln-1846), „Swiss Reinsurance Company” (Elveția-1863), „Reinsurance Company Ltd.” (Anglia-1867), „Reinsurance Company of America” (SUA-1890).

La începuturile reasigurărilor, se practica reasigurarea facultativă, această presupunând reasigurarea unor riscuri individuale, mai târziu apărând reasigurarea contractuală, care cu timpul a înlocuit-o pe prima datorită nevoilor determinate de dezvoltarea comerțului internațional. Metoda contractuală nu s-a folosit în Anglia până la Primul Razboi Mondial, evoluând cu rapiditate după al doilea Razboi Mondial.

Așadar, asigurările și reasigurările au evoluat în paralel cu dezvoltarea comerțului internațional și a serviciilor financiare, jucând un rol important în viața economică a lumii.

RISCUL

Obiectul oricărui contract de asigurare îl reprezintă riscul, elementul specific al asigurării. Referindu-ne exclusiv la asigurări, riscul este un pericol, o primejdie la care sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile și pentru care societățile de asigurări pot oferi protecție, alte lucrări considerând riscul variația rezultatului care ar putea să apară într-o anumită perioadă de timp într-o situație dată.

Evenimentele incerte pot provoca pierderi sau pot aduce câștiguri, fiind asigurabile doae de Jos.

Secolul al XV-lea aduce noi jucători în domeniul asigurărilor maritime, Spania (Barcelona) începând să practice acest tip de asigurări, în special datorită comerțului cu Italia, Barcelona fiind prima care a încercat să reglementeze printr-o ordonanță activitațile în domeniu.

Nu se știe cu certitudine când a fost emisă prima poliță de asigurare maritimă în Anglia, istoria Lloyd’s consemnând data de 15 februarie 1613, dar se consideră că ele existau mult mai înainte. În această țară, importante în dezvoltarea acestui tip de asigurare au fost înființarea în 1570 a Bursei Regale (Royal Exchange) și apoi a Camerei de Asigurări în cadrul Royal Exchange (1576). Multă vreme pe această piață au existat practici neloiale cum ar fi dubla asigurare și supraasigurarea, în caz de pierdere obținându-se profit, împotriva ideii de asigurare. În anul 1601 s-a adoptat primul act care reglementa asigurarea maritimă, ”Act Touching Policies Assurances used among merchants”.

Începuturile reasigurărilor

Ca și în cazul asigurărilor, și reasigurările au apărut tot în domeniul maritim, prima poliță de acest gen înregistrându-se în Europa, în anul 1347, pentru un voiaj de la Genova la Sluys, asigurătorul reasigurându-se pentru riscurile de pe distanța Cadiz-Sluys, cea mai periculoasă parte a traseului.

La început s-au făcut confuzii între reasigurare, pe de o parte, și coasigurare și dubla asigurare, pe de altă parte, în Anglia ajungându-se chiar până la scoaterea reasigurării în afara legii, cu excepția cazului când un asigurător dădea faliment sau murea, asigurarea fiind preluată de un alt asigurător, această practică considerându-se la acea dată reasigurare.

În Franța un act emis de regele Ludovic al XIV-lea în anul 1681 reglementa reasigurarea și o și definea în sensul ei de astăzi, prevederi similare existând la acea dată și în Konigsberg, Hamburg, și Bilboa.

Chiar dacă în secolul al XIX-lea, în Anglia s-a revenit asupra deciziei de interzicere a reasigurărilor, acest domeniu a evoluat lent în această țară, în restul Europei dezvoltându-se permanent; existând dovezi în acest sens și pentru țările nordice, Danemarca, Norvegia.

Tot în această perioadă au apărut și primele societăți de reasigurare, „Kolnische Ruch” (Koln-1846), „Swiss Reinsurance Company” (Elveția-1863), „Reinsurance Company Ltd.” (Anglia-1867), „Reinsurance Company of America” (SUA-1890).

La începuturile reasigurărilor, se practica reasigurarea facultativă, această presupunând reasigurarea unor riscuri individuale, mai târziu apărând reasigurarea contractuală, care cu timpul a înlocuit-o pe prima datorită nevoilor determinate de dezvoltarea comerțului internațional. Metoda contractuală nu s-a folosit în Anglia până la Primul Razboi Mondial, evoluând cu rapiditate după al doilea Razboi Mondial.

Așadar, asigurările și reasigurările au evoluat în paralel cu dezvoltarea comerțului internațional și a serviciilor financiare, jucând un rol important în viața economică a lumii.

RISCUL

Obiectul oricărui contract de asigurare îl reprezintă riscul, elementul specific al asigurării. Referindu-ne exclusiv la asigurări, riscul este un pericol, o primejdie la care sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile și pentru care societățile de asigurări pot oferi protecție, alte lucrări considerând riscul variația rezultatului care ar putea să apară într-o anumită perioadă de timp într-o situație dată.

Evenimentele incerte pot provoca pierderi sau pot aduce câștiguri, fiind asigurabile doar acele evenimente care în urma producerii pot provoca pierderi, riscul în asigurări fiind folosit în sens pesimist.

Pentru a fi asigurabile, riscurile trebuie să îndeplinească o serie de criterii de asigurabilitate:

să fie calculabile – să poată fi determinate probabilistic și să se poată produce cu o probabilitate din intervalul (0,1);

să fie independente de voința părților contractante;

să nu poată fi conștientizate;

să fie suportabile – să poată fi suportate din punct de vedere financiar de către asigurător;

să fie compensatorii – să fie compensată pierderea financiară survenită prin producerea lor;

să fie contractuale – să reprezinte protecția prevăzută în contractul de asigurare;

să fie compatibile cu reglementarile legale în vigoare, cu morala și cu profitabilitatea asigurătorului.

1.2.1. Clasificarea riscurilor

Există mai multe criterii de clasificare a riscurilor:

după asigurabilitate: – riscuri pure

riscuri speculative

Riscurile pure sunt cele care prin producerea lor provoacă numai pierderi, niciodată câștig. Acestea sunt riscuri asigurabile, cele mai frecvente fiind incendiu, explozie, accidente, naufragiu, deces, furtună, furt.

Riscurile speculative, sau riscurile antreprenoriale, sunt cele care prin producerea lor provoacă pierdere sau aduc câștig. Acestea sunt neasigurabile, aici fiind încadrate riscurile comerciale, pariurile, jocurile de noroc.

După implicațiile și natura riscurilor: – riscuri fundamentale

– riscuri particulare

Riscurile fundamentale sunt acelea care prin efectele producerii lor afectează o mare parte a societății sau a lumii, presupunând elementul de catastrofă. Exemple sunt războiul, foametea, cutremurul, poluarea. Aceste riscuri sunt probleme ale societății întregi și se consideră că trebuie rezolvate la nivel de guverne și instituții internaționale.

Riscurile particulare sunt acelea care, prin producerea lor, au consecințe relativ limitate sub aspectul întinderii efectelor.

Din punct de vedere al teoriei managementului riscului:

riscuri statice

riscuri dinamice

Riscurile statice sunt acelea care prin producerea lor generează numai pierdere sau menținerea status-ului, deci riscuri asigurabile.

Riscurile dinamice sunt cele care pot genera profituri sau pierderi, deci riscuri neasigurabile.

Ca abordare specifică în asigurări: – riscuri asigurabile

– riscuri neasigurabile

Riscurile asigurabile sunt acelea pe care asigurătorii le preiau și oferă protecție asiguraților. Ele se subdivid în riscuri generale și riscuri speciale.

Riscurile generale sunt incluse în așa-numitele condiții generale de asigurare. Dintre acestea se pot enumera incendiu, explozie, naufragiu, eșuare, răsturnare a navei, coliziune, răsturnare, deraiere a mijlocului de transport terestru, prăbușirea aeronavei, cutremur, erupție vulcanică, avaria comună etc.

Riscurile speciale sunt cele care se pot produce ca urmare a acțiunii omului (război, grevă, revoltă, răscoală, insurecție, stare de război) sau cele care țin de natura mărfii (ruginire, coclire, zgâriere, spargere, alterare, mucegăire etc.). Aceste riscuri se asigură separat, la cererea expresă a asiguraților, contra unei prime suplimentare.

Riscurile neasigurabile (excluse) sunt acelea pe care asigurătorii nu le accepta, aici fiind incluse evenimente a căror producere este certă sau se apropie de certitudine, sau cele care sunt cauzate de asigurat, cunoscute de către acesta și ascunse asigurătorului, cum ar fi: viciile ascunse ale bunului asigurat, ambalarea necorespunzătoare, consecințele energiei atomice, faptele intenționate, starea de nenavigabilitate a navei sau funcționarea defectuoasă a mijlocului de transport, evaporarea lichidelor, moartea naturală a animalelor vii, uzura normală a bunului asigurat, utilizarea armelor de război care folosesc fisiunea sau fuziunea nucleară, pagubele indirecte etc.

1.2.2. Managementul riscului

Managementul riscului oferă mijloacele necesare pentru înțelegerea și punctul de pornire pentru definirea conținutului, direcționării și chiar administrării riscurilor. El constă în identificarea, cuantificarea și reacția la expunerea la riscuri pure, la pierderi accidentale potențiale.

Managementul riscului poate fi definit și ca procesul de elaborare și adoptarea deciziilor necesare pentru minimizarea efectelor adverse ale pierderilor accidentale într-o organizație.

Managementul riscului și asigurările sunt esențiale pentru înțelegerea schimbărilor fundamentale din economia modernă și pentru dezvoltarea oportunităților economice strategice în întreaga lume.

Managementul riscului presupune cinci etape:

Identificarea riscului – se realizează pe baza cunoașterii situației reale, a cercetărilor statistice, experienței, inspecțiilor de risc, a aprecierilor experților.

Cuantificarea riscului – determinarea impactului financiar al riscului. Dimensionarea riscului se face prin determinarea probabilității de producere, a impactului financiar asupra asiguratului, a abilității de a prevedea volumul daunelor.

Elaborarea de recomandări – selectarea de către managerii de risc a celor mai bune tehnici de administrare a riscului: evitarea riscului, reducerea probabilității de producere sau a magnitudinii riscului în cazul producerii, transferul riscului unei alte părți (prin asigurare), păstrarea riscului

Implementarea deciziei – etapă bazată pe rezultatele anterioare. În cazul apelării la asigurări implementarea se referă la găsirea celei mai bune acoperiri, alegerea asigurătorului, obținerea unor rate avantajoase.

Monitorizarea și interpretarea rezultatelor – evaluarea efectelor deciziilor luate, eventual schimbarea soluțiilor alese anterior.

Managementul riscului face posibil ca orice business să se confrunte, mult mai ușor, cu riscurile obișnuite, deoarece există eliberarea față de pierderile accidentale mari.

1.2.3. Dispersia riscului

Asigurarea

Asigurarea constă în protecția financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă de riscuri. Are la bază un acord de voință (contract) încheiat între asigurător și asigurat, prin care primul îi oferă celuilalt protecție pentru riscurile preluate, obligându-se să acopere eventualele pierderi în caz de producere a acestor evenimente, în schimbul plății de către asigurat a unei prime de asigurare.

Protecția riscului se constituie într-o marfă specifică (un serviciu), care se vinde și se cumpără pe o piață specifică, „piața asigurărilor”.

În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe abordări. Astfel, unii autori privesc asigurarea din două puncte de vedere:

finanțarea unei pierderi a unei persoane, scopul fiind asigurarea continuității sau supraviețuirii afacerii asiguratului în cazul producerii pierderii;

combinarea riscurilor pentru două sau mai multe persoane, prin contribuții prezente sau promise la un fond din care sunt despăgubiți unii dintre ei în caz de daună.

O altă definiție consideră asigurarea ca fiind organizarea de către un asigurător, pe principiul mutualitații, a mai multor asigurați expuși la producerea mai multor riscuri, despăgubindu-i pe aceia dintre ei care suferă o daună.

Astfel, asigurarea constă în contribuția mai multor părți la acoperirea unei daune suferită de o parte din cei implicați în acest „sistem”.

Asigurarea are la bază un acord de voință între o persoană fizică sau juridică în calitate de asigurat și o persoană juridică în calitate de asigurător, prin care asiguratul cedează asigurătorului un risc sau o clasă de riscuri pentru care obține protecția asigurătorului. Pentru această protecție, asiguratul plătește asigurătorului o sumă de bani numită primă de asigurare, urmând ca în cazul producerii riscului sau riscurilor asigurate, asigurătorul să îl despăgubească pe asigurat pentru daunele suferite.

Asigurarea are la bază principiul mutualității, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie cu primele de asigurare la crearea fondului de asigurare din care se suportă contravaloarea daunelor suferite de asigurați. Scopul asigurarii îl constituie protecția financiară, adică repunerea asiguratului în starea patrimonială existentă înainte de producerea evenimentului pentru care s-a asigurat.

Așadar, esența asigurărilor constă în dispersia riscului. Asiguratul transferă asupra asigurătorului pericolul pierderii financiare determinate de producerea unui eveniment.

Coasigurarea

Coasigurarea este o modalitate de transfer al riscului de la un asigurat către mai mulți asigurători, pentru părți din valoarea bunului asigurat. Coasigurarea nu trebuie confundată cu supraasigurarea, asigurarea la o valoare mai mare decât valoarea reală a obiectului asigurat. Prin coasigurare asiguratul cedează cote părți din riscul asigurat mai multor asigurători până la 100% din valoarea riscului. Aceasta este tipica anumitor piețe (piața Lloyd’s este tipică) pentru acoperirea riscurilor mari și foarte mari, care prin producerea lor ar putea crea probleme companiei de asigurări care ar subscrie întregul risc.

Riscul inițial este preluat de către asigurători în aceleași condiții de preț, iar oferta de asigurare trebuie să fie uniformă (condiții de asigurare, termeni ai contractului).

Autoasigurarea

Autoasigurarea este o formă de protecție, de fapt de autoprotecție, destul de mult utilizată în practică. Ea constă în crearea de către o persoană a unui fond, a unor rezerve proprii având ca destinație numai acoperirea pagubelor create din orice motiv.

Autoasigurarea nu este o asigurare deoarece nu se bazează pe o relație contractuală, nu există părți contractante, asiguratul este în același timp și asigurător și nu respectă ideea de mutualitate, obligatorie în asigurare. Ea se practică mai ales acolo unde există expunere la pierderi relativ reduse, dar cu o frecvență mare.

Reasigurarea

Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părți numite companie cedentă (reasigurat, asigurător direct) și reasigurător, prin care prima cedează, iar cea de a doua acceptă să preia o anumită parte a riscului sau chiar întregul risc, în schimbul plății de către compania cedentă a unei sume numită prima de reasigurare, ce reprezintă o cotă din prima originală de asigurare, urmând ca în cazul producerii evenimentului asigurat reasigurătorul să contribuie la acoperirea pierderilor.

Reasigurarea are ca scop „pulverizarea riscului”, oferind asigurătorului original capacitatea financiară pentru acoperirea riscurilor pe care nu le poate suporta singur.

Relația de reasigurare are loc numai între reasigurat (compania cedentă) și reasigurător, neexistând nici o legatură între acesta din urmă și asiguratul original care, în cazul producerii daunelor, solicită despăgubiri de la asigurătorul său, acesta, la rândul lui, preia sumele convenite de la reasigurător(i).

Practic, reasigurarea reprezintă asigurarea răspunderii contractuale, fiind asigurarea asigurării.

La rândul său reasigurătorul se poate asigura, operațiunea denumindu-se retrocedare sau retrocesiune, compania cedentă fiind retocedent și noul reasigurător fiind retrocesionar.

FUNCȚIILE ASIGURĂRII ȘI ALE REASIGURĂRII

1.3.1. Funcțiile asigurării

Compensarea financiară a pierderilor cauzate de un anumit risc este cea mai importantă funcție a asigurărilor, asigurările având rolul de a-l repune pe asigurat în situația patrimonială existentă înaintea producerii riscurilor asigurate.

Prevenirea pagubelor care se poate realiza prin finanțarea unor activități de prevenire a producerii riscurilor. Importantă este și practicarea franșizei, scăderea din drepturile de asigurare a unei sume ce reprezintă participarea asiguratului la acoperirea unor părți din daună. Scopul franșizei este dublu: cointeresarea asiguratului în a avea o conduită preventivă și evitarea situațiilor când cheltuielile antrenate de administrarea daunei pot depăși nivelul despăgubirii, această nefiind justificată în aceste condiții.

Funcția financiara constă în investirea de către societațile de asigurare a sumelor încasate drept prime de asigurare, nu toate polițele având ca rezultat producerea riscurilor, existând și un decalaj între momentul încasării primelor și producerea riscurilor.

Economisirea este specifică, în special asigurărilor de viață, pe lângă protecție asigurații putând beneficia la expirarea contractului de suma asigurată și de participarea la profitul companiei.

Reducerea costurilor statului, în special a celor cu protecția socială.

Promovarea comerțului invizibil, acolo unde legislațiile naționale permit vânzarea de asigurări unor clienți străini sau cumpărarea de la asigurători străini.

1.3.2. Funcțiile reasigurării

Protejează asigurătorii direcți de pierderi ce pot pune în pericol solvabilitatea acestora, prin ceea ce se numește „dispersia riscului” sau „pulverizarea riscului”.

Ajută asigurătorul să obțină un anumit grad de stabilitatea ratei daunelor prin dispersarea pierderilor mai mari pe o perioadă mai îndelungată.

Se realizează o dispersare mare a riscurilor.

Crește flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile și tipurile de riscuri, precum și volumul activității.

Stabilitatea oferită de evitarea fluctuațiilor referitoare la daune de la un an la altul.

Crește capacitatea de subscriere a asigurătorului a noi riscuri sau a mai multor riscuri, independent de propriile posibilități.

Sprijină finanțarea operațiunilor de asigurări pentru compania cedentă.

Permite societății cedente să se retragă dintr-o categorie de afaceri sau o zonă geografică pentru o anumită perioadă prin cedarea integrală a riscurilor în reasigurare.

Permite companiei cedente să intre rapid într-o categorie de afaceri sau o nouă zonă geografică.

Reasigurătorul poate oferi asistență și servicii tehnice pentru riscurile mari, complexe sau speciale prin oferirea de informații, cercetări, etc.

Oferă posibilitatea reasiguraților să obțină o gamă largă de servicii de la marile companii de reasigurări și de la brokerii de reasigurări.

Clasificarea asigurărilor

Există mai multe criterii de clasificare a asigurărilor dintre care vom enumera câteva:

După tipul și natura riscurilor asigurate se disting două categorii principale, asigurări de viață și asigurări non-viață (generale).

Deosebirile dintre cele două categorii provin din natura relațiilor contractuale, durată și tipul riscului. Astfel, la asigurările de viață riscul care se asigură este decesul, acesta putând fi încadrat în conceptul de risc datorită momentului de producere al său care este incert. Deci, incertitudinea se referă la momentul producerii riscului și nu la riscul însuși, pe când, în cazul asigurărilor generale, riscul se poate produce sau nu, fiind vorba de riscuri pure.

O altă diferență apare la durata contractului, asigurările de viață contractându-se pe o perioadă mare (de regulă, minim 5 ani), în timp ce asigurările generale se încheie pe termen scurt (1 an sau chiar câteva ore pentru un eveniment cum ar fi lansarea unei nave spațiale). Și la administrarea contractului pentru cele două tipuri de asigurări apar diferențe notabile, în special la modul de stabilire a primelor de asigurare și a rezervelor.

2. După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare, se disting asigurarea prin efectul legii (obligatorie) și asigurarea contractuală (facultativă).

Asigurarea obligatorie este stabilită prin reglementări legale și se realizează automat dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege privind bunurile sau persoanele care intră sub incidență acestora. Cel mai bun exemplu este asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule.

Asigurarea facultativă are la bază un contract de asigurare, fiind o expresie a voinței părților, încheindu-se ca urmare a nevoii de protecție a asiguratului.

3. După domeniul asigurării distingem, asigurări de bunuri, asigurări de persoane, asigurări de răspundere civilă și asigurări de interes financiar.

Asigurările de bunuri cuprind proprietățile susceptibile de a fi distruse sau avariate de producerea unor anumite riscuri.

Prin asigurările de persoane se asigură viața, integritatea sau sănătatea asiguratului, aici incluzându-se asigurările de viață și asigurările de persoane altele decât cele de viață (accidente, calătorie, sănătate).

Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect o valoare patrimonială egală cu despăgubirea pe care ar urma să o plătească asiguratul unor terți prejudiciați. Aici sunt incluse asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule, asigurarea de răspundere civilă a transportatorului pentru pasageri, asigurarea de răspundere a cadrelor medicale, etc.

Prin asigurările de interes financiar se asigură riscurile de pierdere a profitului, de neplată, asigurarea de credite, etc.

După riscul asigurat se disting:

asigurări pentru riscuri cu caracter natural: inundații, cutremure, trăsnete, explozii, ploi torențiale, grindină, furtuni, inundații, alunecări de teren, etc.

asigurări pentru secetă, grindină la culturile agricole;

asigurări pentru boli și accidente ale animalelor;

asigurări de accidente;

asigurări de deces;

asigurări de răspundere civilă.

După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare se disting asigurări interne și asigurări externe.

Deosebirea fundamentală dintre cele două tipuri constă în elementul de extraneitate prezent numai în cazul asigurărilor externe. Principalele astfel de categorii sunt, în principal, cele legate de transport.

După natura și tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat și asigurător se disting asigurarea directă și asigurarea indirectă.

Asigurarea directă se încheie în mod direct între asigurat și asigurător, în timp ce asigurarea indirectă se încheie prin intermediari, în special, prin brokeri.

CAPITOLUL II

PIAȚA ASIGURĂRILOR ȘI REASIGURĂRILOR ÎN ROMÂNIA – GENERALITĂȚI

2.1 SCURT ISTORIC AL ASIGURĂRILOR ÎN ROMÂNIA

2.1.1. PERIOADA PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Chiar dacă prima societate de asigurări din România a luat ființă la sfârșitul secolului al XIX-lea, forme premergătoare au apărut încă din secolul al XIV-lea când în Transilvania funcționau asociații mutuale și de intrajutorare, acestea fiind constituite de breslele de meseriași pentru protecția bunurilor împotriva incendiilor și pentru asigurări de viață. O primă cristalizare în acest sens are loc tot în Transilvania, la Brașov, când în anul 1744, prin fuzionarea mai multor astfel de asociații mutuale ia ființă Casa de Incendiu, urmând ca în același oraț, după mai mult de un secol (1848), Asociația Meseriașilor să înființeze Institutul General de Pensii, cu caracter mutual și asigurând membrilor o pensie anuală, fără a face discriminări « de religie și naționalitate ».

Tratatul de la Adrianopole (1829) a însemnat un alt moment important în istoria asigurărilor în România prin crearea cadrului necesar dezvoltării exporturilor de cereale, acestea trebuind asigurate pe durata și parcursul transportului. Astfel, o serie de societăți de asigurare austriece, italiene, engleze și maghiare își deschid reprezentanțe la București, Iași și unele porturi dunărene, aceste reprezentanțe practicând asigurări de incendiu, de transport și asigurări de viață. Dintre societățile care activau pe piața românească se detașau Anker, Osterreichescher Phoenix, Vatterlanische Wechselseite, Anstal Versicherung, Assicurazioni Generali, Azienda Assicuratrice, London Insurance , North British & Mercantile.

Anul 1871 este sinonim cu începturile asigurărilor moderne în România. În acel an, prin Înaltul Decret Domnesc numărul 699 din 13 martie, se înființează prima societate românescă de asigurări, “Dacia”, cu un capital social de 3 milioane de lei și având printre membrii fondatori personalități marcante ale acelor timpuri, printre care Gh. G. Cantauzino și B. Boerescu – la acea dată ministru de externe.

În anul 1873 ia ființă o nouă societate de asigurare, “România”, cu un capital social de 2 milioane de lei, având și ea printre fondatori nume sonore ale epocii, Printul Ghica, Printul Știrbei, Mihail Kogălniceanu. În 1881 primele două societăți românești de aigurare fuzionează luând naștere societatea “ Dacia-România”, societate ce preia în anul 1909 și societatea “Patria”.

În anul 1882 se înființează societatea “Naționala”, cu un capital social de 3 milione de lei și având de asemenea girul unor personalități ale acelor vremuri. Urmare a creării acestor societăți de asigurări și a dezvoltării pieței locale a asigurărilor, rând pe rând reprezentanțele companiilor străine de asigurări au început să se retragă, cedându-și portofoliile societăților românești.

În anul 1897, prin colaborarea cu Banca Marmorosch Blank & Co, a fost întemeiată la Brăila, societatea „Generala”, care era specializată în asigurările pentru transporturi maritime. Compania italiană "Assicurazioni Generali" din Trieste, astăzi una dintre cele mai mari societăți de asigurare și reasigurare din lume, a participat la subscrierea capitalului societății GENERALA, ajutând-o pe aceasta să obțină recunoașterea polițelor și cedarea în reasigurare pe piețele internaționale de asigurări. Ulterior societatea GENERALA și-a mutat sediul la București și-a diversificat portofoliul, inclusiv în domeniul asigurărilor de viață, ți-a mărit capitalul social la 50 de milioane de lei și s-a clasat pe primul loc în ceea ce privește volumul primelor încasate (136.938 lei).

În anul 1906 a luat ființă societatea „Agricola”, care în 1930 a fuzionat cu societatea „Fonciera” din Cluj, iar în anul 1911 ia ființă societatea „Prima Ardeleana”.

În toată această perioadă asigurările agricole s-au practicat într-o structură aparte. O formă rudimentară de asigurare a animalelor a constituit-o așa-numita „hopsa”, având drept scop despăgubirea integrală sau parțială în cazul sacrificării din necesitate a vitelor în caz de accident. În anul 1909 au fost create două mari asociații mutuale „Reuniunea proprietarilor de vite din Orăștie” și o alta la Cacova în Banat, dar din păcate aceste organizații nu au funcționat decât 4 ani din cauza greutăților în colectarea primelor și a cheltuielilor administrative prea mari.

Chiar înaintea intrării României în Primul Război Mondial, în anul 1914, Societatea Națională de Agricultură, prin intermediul Casei Centrale a Băncilor Populare, introduce asigurările mutuale de culturi agricole, proiect stopat de război și nereluat după încetarea acestuia.

Asigurările practicate de societățile de asigurare până la începutul Primului Război Mondial, erau asigurări de incendiu și asigurări de viață, asigurările de transport limitându-se numai la transporturile fluviale, iar asigurările împotriva grindinei s-au practicat foarte puțin timp și la o scară foarte restrânsă.

În această perioadă, pe plan legislativ putem remarca Codul Comercial din 1886, Regulamentul fondului de asigurare a tutunului din 1903 (modificat în 1907 și 1922) și Regulamentul casei pentru asigurarea imobilelor comunale rurale contra incendiului din 1909.

2.1.2. PERIOADA INTERBELICĂ

După Primul Război Mondial, au apărut încă 22 de societăți de asigurare, dintre care unele erau succesoare ale societăților străine de asigurare: Steaua României care a preluat portofoliul lui Munchener, Prima Ardeleană care a preluat portofoliul lui Erste Ungarische și Adriatica (societate italiană). După anul 1927, Guvernul a autorizat înființarea societăților străine în România, printre care și Norwich, Phoenix Standard, Sun.

În anul 1915 se înființează „Casa de Asigurări a Ministerului de Interne”, care va fi reorganizată în 1936.

Steaua României s-a constituit în anul 1920 și a fuzionat, în anul 1932, cu societatea „Ancora”, iar în 1936 a preluat partea românească a societății Phoenix din Viena, aflată în lichidare.

În anul 1923, s-a înființat la Chișinău societatea „Vulturul”, creată de foștii membri ai secțiunii de asigurări a Centralei Cooperativelor din Basarabia, cu un capital de numai 740 de mii de lei.

     În același an (1923) a luat ființă societatea „Asigurarea Româneasca”, cu un capital de 4 milioane lei și care era specializată în asigurări de viață fără examinare medicală. Rezultatele din primele de asigurare obținute de societate, au plasat-o în anul 1937 pe locul șase în cadrul societăților din acea perioadă.

În anii '30 activitatea economică și activitatea de asigurări, au cunoscut cea mai mare dezvoltare, dezvoltându-se toate ramurile de asigurări care se practicau pe plan internațional, numărul societăților de asigurare variind între 20 și 24.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și intrarea României în război, a condus la declinul activității de asigurări, astfel societățile engleze Caledonian – Română, Norwich Union F.D. și Sun Insurance LTD și-au predat portofoliul societății Vatra Dornei și și-au încetat activitatea.

După terminarea războiului, în anul 1945, mai funcționau în România numai 13 societăți românești și 5 reprezentanțe străine, dintre care cea mai importantă era Adriatica din Italia.

Alături de aceste societăți din sectorul privat, statul își face și el apariția în domeniul asigurărilor prin înființarea Regiei Autonome a Asigurărilor de Stat (R.A.A.S.), rezultând din Casa de Asigurări a Ministerului de Interne. Aceasta practica toate categoriile de asigurări și deținea monopolul asupra asigurării bunurilor de stat și comunale. Având în vedere faptul că R.A.A.S. era în proprietatea statului, regia presta numai servicii publice și nu obținea profit, astfel primele de asigurare erau sub nivelul primelor practicate de societățile private de asigurări. R.A.A.S. suporta cheltuielile de regie și despăgubirile din primele de asigurare încasate.

În paralel cu aceste societăți și cu regia de stat, mai existau și alte instituții cu rol în activitatea de asigurare: „Eforia Bisericii Ortodoxe Române” care asigura bisericile, „Casa Armatei”, ce asigura caii din propritatea armatei și „ Regia Monopolurilor Statului”, pentru asigurarea culturilor de tutun pentru riscul de grindină.

În această perioadă reglementarea asigurărilor s-a făcut prin:

Regulamentul casei contra incendiului pentru imobilele comunelor și județelor din 1915;

Legea pentru constituirea și funcționarea intreprinderilor private de asigurare și reglementare a contractului de asigurare din 1930 (modificat în 1931, 1932, 1936);

Legea pentru organizarea și administrarea casei de asigurări a Ministerului de Interne din 1936;

Decretul lege din 29 martie 1941 privind interzicerea constituirii de noi societăți de asigurare în România;

Decretul lege din 1 octombrie1941 privind acoperirea riscului de război în asigurările de viață.

2.1.3. PERIOADA 1948-1990

În urma naționalizării, în anul 1948, societățile de asigurare au trecut în proprietatea statului cu toate activele și pasivele lor, iar instituțiile publice de asigurări au intrat de asemenea în noile structuri ale economiei planificate.
În aceeași perioada, capitalul sovietic și-a făcut apariția în diverse ramuri ale economiei, în domeniul asigurărilor creându-se societatea Sovrom – Asigurare.
     În anul 1952 s-a creat cu capital integral românesc, Administrația Asigurărilor de Stat – ADAS, instituție specializată în activitatea de asigurare, de reasigurare și de comisariat de avarie. ADAS și-a desfășurat activitatea sub conducerea generală a Ministerului Finanțelor, pe baza unor decrete emise special pentru aceasta. Ministerul Finanțelor aprobă regulamentele de funcționare și condițiile generale și speciale de asigurare, inclusiv tarifele de prime și sumele asigurate la asigurările facultative. Numai riscurile care erau cedate în reasigurare, limitele reținerilor proprii și condițiile reasigurărilor erau stabilite de ADAS.

Odată cu apariția ADAS, asigurările au devenit monopol de stat, aceasta fiind singura instituție din România care a practicat activitatea de asigurare/reasigurare. ADAS avea în obiectul de activitate asigurări obligatorii (prin efectul legii) și asigurări facultative.

Asigurările prin efectul legii, practicate de ADAS erau asigurări pentru bunurile care aparțineau cooperativelor agricole de producție și asociațiilor intercooperatiste (inclusiv unităților economice ale acestora), asigurări pentru bunurile care aparțineau persoanelor fizice, asigurări de călătorie pentru cazurile de accidente, asigurări de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de auovehicule.

Asigurările facultative încheiate de ADAS (în lei sau în valuta), în completarea celor prin efectul legii, erau asigurări de bunuri pentru riscurile de avarie, distrugere, furt sau altele; asigurări de persoane pentru riscurile de invaliditate, deces, supraviețuire sau altele; asigurări de răspundere civilă, pentru riscurile de vătămare corporală sau deces de persoane, avarierea sau distrugerea unor bunuri și alte pagube pentru care există răspundere potrivit legilor în vigoare la acea dată.

Veniturile ADAS obținute din primele de asigurare, până în anii '60, au fost preponderent din asigurări prin efectul legii (78,5%), iar în anii '70 și '80, portofoliul ADAS s-a modificat, încasările fiind obținute în majoritate din asigurări facultative. În perioada 1955 – 1989, volumul primelor de asigurare încasate de ADAS, a crescut de 14,4 ori, în timp ce venitul național a crescut numai de 10,2 ori.

Fondurile de care dispunea ADAS erau următoarele: fondul statutar (200 milioane lei), fondul de rezervă, fondul mijloacelor fixe, rezerva de prime pentru asigurările de persoane și alte fonduri speciale.

Veniturile obținute de ADAS erau folosite pentru acoperirea pagubelor provocate de calamități sau accidente, pentru plata sumelor asigurate pentru asigurările de persoane, pentru acoperirea cheltuielilor în vederea formării și administrării fondului de asigurare, pentru constituirea fondurilor de rezervă și a fondurilor speciale și pentru dezvoltarea societății.

Această perioadă a însemnat un real declin al activității de asigurare în România, având drept cauze condițiile economice, sociale și politice ale vremii, caracterul de piață subasigurată menținându-se și în prezent, dezvoltarea sectorului nefiind posibilă într-un mediu lipsit de concurență.

2.1.4. PERIOADA DUPĂ 1990

Ultimul deceniu al secolului trecut a însemnat debutul unei noi etape pentru activitatea de asigurare în România, fiind marcat de schimbări de ordin legislativ, organizatoric, și de funcționare a sistemului economic în general.

Prin HG 1279/1990 se desființeaza ADAS, activele și pasivele acesteia urmând să fie preluate de trei societăți comerciale pe acțiuni: Asigurarea Româneasca SA, Astra SA și Carom SA. Societatea "Asigurarea Româneasca S.A." a preluat activele aferente asigurărilor facultative de viață, cele aferente asigurărilor obligatorii, asigurărilor facultative de autoturisme și altor asigurări în suma de 7.000 milioane și, în limitele acestora, pasivele corespunzătoare, precum și bunurile imobile aparținând ADAS, incluse în capital; Societatea "Astra S.A." a preluat activele societăților mixte, cu participarea ADAS din străinatate, cele aferente asigurărilor și operațiilor de reasigurare în relațiile cu străinatatea, în suma de 3.500 milioane de lei, și, în limitele acestora, pasivele corespunzătoare; Agenția "Carom S.A." a preluat activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea și plată despăgubirilor în cazurile de pagube produse în România, când răspunderea revine unor asigurați la societăți de asigurări din străinatate și, în cazurile de pagube produse în străinatate automobiliștilor români asigurați în România, efectuează prestări de servicii pentru societăți de asigurare din țară și din străinatate.

Aceste trei companii au fost create prin participarea statului de 100%, această situație schimbându-se în anul 1991 când prin Legea nr. 58 din data de 14 august 1991 privind privatizarea societăților comerciale, 30% din capitalul social al entităților economice a fost privatizat și a trecut în administrarea Fondurilor Proprietății Private (înființate prin aceiași Lege).

În luna septembrie 1990 a fost înființată prima societate cu capital integral privat din România, Unita S.R.L cu sediul la Timișoara. Activitatea societății Unita a debutat în luna ianuarie 1991, prin practicarea asigurărilor mixte de viață cu acumulare de capital. În anul 2000 pachetul majoritar al societății a fost cumpărat de compania Wienner Staedtische din Austria, iar în portofoliul societății se regăsesc în prezent toate tipurile de asigurări.

În anul 1991, apare Legea nr. 47 din data de 16 iulie 1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor. Prevederile Legii stipulau faptul ca în România, activitatea de asigurare se desfășoară prin intermediul societăților de asigurare, societăților de asigurare-reasigurare și societăților de reasigurare și de asemenea prin intermediul societăților de intermediere (agenții de intermediere). Legea reglementa faptul că societățile comerciale din domeniul asigurărilor, trebuie să se constituie cu avizul prealabil al Oficiului de supraveghere a activității de asigurare și reasigurare din Ministerul Economiei și Finațelor. Conform Legii, companiile care activau în domeniul asigurărilor, se puteau constitui ca societăți pe acțiuni sau societați cu răspundere limitată.

Prin Hotărea Guvernului României nr. 574 din data de 23 august 1991 privind atribuțiile OFICIULUI DE SUPRAVEGHERE A ACTIVITĂȚII DE ASIGURARE ȘI REASIGURRAE – OSAAR, se înființează organismul de supraveghere al pieței asigurărilor, ca direcție în cadrul Ministerului Finațelor.

În 1992 își începe efectiv activitatea „Banca de Export Import a României SA – Eximbank”, aceasta fiind înființată în anul 1990 prin HG 1356, cu capital integral de stat. Prin direcția sa de asigurări-reasigurări Eximbank practica asigurări pentru credite de export împotriva riscului de neplată la extern. Ulterior, apar alte companii cu capital privat, românesc sau/și cu capital străin (ținând cont de faptul că Legea nu permitea înființarea unei societăți cu capital integral străin), marea lor majoritate având sediile în București, așa cum ar fi:

În anul 1992 se înființează societățile Agras, Asigurare Reasigurări Ardaf, Roumanie Assurance Internațional;

  În anul 1993 se înființează societățile Asigurarea Anglo-Romană, Generala Asigurări (care în anul 1999 și-a schimbat numele în Generali Asigurări);

În anul 1994 se înființează societățile Asitrans, Asigurări Ion Țiriac-ASIT (care în anul 2000 și-a schimbat numele în Allianz Țiriac Asigurări, prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni de către compania ALLIANZ din Germania), Arinco Societate de Asigurări (care ulterior își schimbă numele în Interamerican România Asigurări), SAR Transilvania;

În anul 1995 se înființează societățile Asigurarea Populară Română (care în anul 2001 și-a schimbat numele în Asigurare Reasigurare AGI – România, prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni de compania AGI din Germania), Omniasig (prin cumpărarea portofoliului societății Mondragon, înființată în 1992), Sara-Asig (care în anul 1996 și-a schimbat numele în Sara Merkur, prin cumpărarea pachetului majoritar de către compania MERKUR VERSICHERUNG din Austria);

În anul 1996 se înființează societățile Asiban Societate de Asigurare și Reasigurare, Atlassib Societate de Asigurări (cu sediul la Sibiu);

În anul 1997 se înființează societatea Naționale Nederlanden Asigurări de Viață (care în 1998 își schimbă numele în Nederlanden Asigurări de Viață, iar în anul 2001 își schimbă numele în ING Nederlanden Asigurări de Viață), Garanta;

În anul 1998 se înființează societatea Omniasig Asigurări de Viață;

În anul 1999 se înființează societatea Commercial Union Asigurări de Viață (care în anul 2002 își schimbă numele în AVIVA Asigurări de Viață) și AIG Life Asigurări România S.A., divizia de asigurări de viață și pensie privată a companiei AIG.

Prin apariția Legii 32/2000, se înființează Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, organism independent, autonom, finanțat de societățile de asigurare, cu rol de reglementare, control și supraveghere a pieței asigurărilor.

2.2 CADRUL JURIDIC AL ASIGURĂRILOR ÎN ROMÂNIA

2.2.1 CONTRACTUL DE ASIGURARE

Conform Codului civil român contractul reprezintă “acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic”. Contractul de asigurare este un contract cu caracter civil, făcând parte din categoria contractelor aleatorii. “Contractul aleatoriu este convenția reciprocă ale cărei efecte, în privința beneficiilor și a pierderilor pentru toate părțile, sau pentru una sau mai multe dintre ele, depinde de un eveniment necert” (Codul civil român). Asigurarea este o activitate comercială pentru asigurător și, adesea , și pentru asigurat.

Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului care preia asupra sa risul producerii unui anumit eveniment, obligându-se ca, la producerea acestuia, să platească asiguratului sau unei terțe persoane (beneficiar) o indemnizație de asigurare (despăgubire sau suma asigurată) în limitele și la termenele convenite de comun acord.

Din punct de vedere juridic contractul de asigurare este:

consensual – valabil încheiat din momentul în care asigurătorul și asiguratul își exprimă acordul de voință (consimțămantul) cu privire la conținut;

sinalagmatic – părțile contractante își asumă obligații reciproce și interdependente;

aleatoriu – la încheiere, părțile nu au cunoștință de existența sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pe perioada valabilitații acestuia;

succesiv – eșalonat în timp;

oneros – fiecare parte urmărește să obțină un folos, o contraprestație în schimbul obligațiilor asumate;

de adeziune – clauzele sunt stabilite numai de una din părți (asigurătorul) cealaltă parte neavând decât facultatea de a le accepta sau nu;

personal – se asigură persoana/persoanele și nu proprietatea;

unic – protecția prin asigurare are un caracter continuu, chiar dacă modul de plată al primei este împărțit în mai multe perioade.

Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie între asigurat și asigurător în cazul asigurărilor facultative, care exprimă voință părților. Acestă cuprinde în mod obligatoriu obiectul asigurării, riscul asigurat, suma asigurată și prima de asigurare. Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică îndreptățită să încheie o asigurare. Dacă nu se prevede altfel, contractantul poate fi în același timp și beneficiarul asigurării – cel care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată. În unele cazuri, beneficiarul nu este parte în contractul de asigurare. De exemplu, în cazul asigurării de răspundere civilă, asiguratul se suprapune doar cu contractantul, beneficiarul asigurării fiind un terț păgubit.

Bazându-se pe încredere reciprocă, contractul de asigurare conține o serie de drepturi și obligații ale părților. Pentru a evita eventualele litigii cu asigurătorul, este bine ca asiguratul să-și cunoască drepturile și obligațiile anterior încheierii poliței. Natura contractului presupune o interpretare strictă a clauzelor, care trebuie să fie clare ambelor părți pentru a evita confuziile, neînțelegerile sau litigiilor ce pot apărea ulterior producerii unui eveniment nedorit, cauzator de daune. În caz contrar, conform principiilor de drept, interpretarea contractului se face în favoarea asiguratului.

Drepturile și obligațiile părților contractante se împart în două categorii:

Anterioare producerii evenimentului:

Drepturile asiguratului:

– dreptul de a modifica contractul (de exemplu schimbarea modului de plată);

dreptul de a încheia asigurări suplimentare (de exemplu pentru asigurările de bunuri, majorarea sumelor asigurate);

dreptul de răscumpărare (în general la asigurările de viață).

Obligațiile asiguratului:

plata primei de asigurare;

informarea asigurătorului în privința modificării circumstanțelor care agravează riscul;

întreținerea bunului asigurat în bune condiții, conform dispozițiilor legale în vigoare.

Drepturile asigurătorului:

dreptul de a verifica existența bunului asigurat și a modului în care acesta este întreținut;

dreptul de a aplica sancțiuni legale când asiguratul a încălcat obligațiile privind întreținerea, folosirea și paza bunurilor asigurate.

Obligațiile asigurătorului:

obligația de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe cel original;

obligația de a elibera, la cererea asiguratului, certificate de confirmare a asigurării cu indicarea sumelor asigurate (ex: răspunderea cărăușului față de pasageri).

Ulterioare producerii evenimentului:

Drepturile asiguratului:

încasarea indemnizației de asigurare;

Obligațiile asiguratului:

combaterea efectivă a calamităților pentru limitarea pagubelor;

avizarea asigurătorului, în termenele prevăzute de condițiile de asigurare, cu privire la producerea evenimentului asigurat;

participarea la constatarea cazului și a pagubei rezultate;

furnizarea de acte și date referitoare la evenimentul asigurat;

acordarea întregului sprijin pentru constatarea și evaluarea daunelor.

Principala obligație a asigurătorului, după producerea evenimentului asigurat, constă în indemnizația acordată asiguratului.

În cazul în care asiguratul nu-și respectă obligațiile, asigurătorul poate denunța asigurarea sau are dreptul de a refuza plata despăgubirii dacă, din acest motiv, nu a putut determina cauza și stabili mărimea pagubei.

2.2.1.1. Legislația românească privind contractul de asigurare

Contractul de asigurare a fost reglementat în România prin Codul comercial până la data intrarii în vigoare, la 1 ianuarie 1996, a Legii privind asigurările și reasigurările în România, nr. 136 din 29 decembrie 1995. Capitolul II intitulat Contractul de asigurare conține șase secțiuni:

Secțiunea 1 conține prevederi generale privind încheierea contactului și drepturile și obligațiile părților contractante;

Secțiunea 2 se referă la asigurările de bunuri;

Secțiunea 3 se referă la asigurările de persoane;

Secțiunea 4 se referă la asigurările de răspundere;

Secțiunea 5 se referă la alte tipuri de asigurări;

Secțiunea 6 se referă la reasigurare.

Articolul 9 definește contractul: “prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o prima asigurătorului, iar acestă se obliăa ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizație, în limitele și în termenele convenite”.

Articolul 10 stipulează forma scrisă a contractului, ce va cuprinde:

numele/denumirea și domiciliul/sediul părților contactante;

obiectul asigurării;

riscurile asigurate;

momentul începerii și al încetării răspunderii asigurătorului;

primele de asigurare;

sumele asigurate;

alte elemente privind drepturile și obligațiile părților.

Dovada încheierii contractului de asigurare rezultă și din emiterea unui document de asigurare, cum ar fi polița de asigurare sau certificatul, cererea de plată a primei, sau înscrisul asigurătorului prin care se manifestă dorința de a încheia contractul (art. 11).

Articolul 13 prevede obligația persoanei care încheie asigurarea de a răspunde în scris la întrebările formulate de asigurător și să comunice tot în scris asigurătorului eventualele schimbări privind riscul asigurat.

Articolele 15 și 16 reglementează plata primelor, care se face la sediul asigurătorului sau al împuterniciților săi, dovada plații primelor revenindu-i asiguratului. Contractul de asigurare se reziliează dacă primele de asigurare nu sunt plătite de către asigurat în termenul prevăzut (art.17).

Asiguratului îi revine și obligația de a notifica asigurătorului producerea riscului asigurat, în caz contrar asigurătorul putând refuza plata indemnizației, dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat și întinderea pagubei.

În cazul asigurărilor de bunuri, asigurătorul nu datorează indemnizație, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat sau de către beneficiar, ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate.

Articolul 22 reglementează subrogarea, în limitele indemnizației plătite, asigurătorul fiind subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului contra celor răspunzători de producerea pagubei. Asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin acte ce ar impiedica realizarea dreptului de subrogare.

2.2.2 ASPECTE ALE REGLEMENTĂRILOR LEGALE PRIVIND PIAȚA ASIGURĂRILOR ȘI REASIGURĂRILOR DUPĂ 1990

Modificările survenite în domeniul asigurărilor în România după anul 1990 au impus și crearea unui cadru legislativ care să răspundă cerințelor și provocărilor acestei activități ce se desfășoară sub auspiciile concurenței pe o piață liberă. Prima lege adoptată în acest sens a fost Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților de asigurare-reasigurare. Această lege a fost completată de două hotărâri guvernamentale privind supravegherea și controlul activității de asigurare-reasigurare: HG 574/1991 privind atribuțiile Oficiului de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare (OSAAR) și HG 789/1993 pentru amendarea și îmbunătățirea Hg 574/1991. Mai târziu a fost adoptată Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, lege ce reglementează și contractul de asigurare.

Schimbările rapide ale mediului economic și implicațiile asupra mediului de afaceri au determinat adaptarea legislației din domeniul asigurărilor la aceste modificări. Se impunea că reglementările în domeniu să se armonizeze cu cele ale Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât nu se poate pune la îndoiala experiența acestor țări în domeniu. Astfel a apărut Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, lege ce o abroga pe cea din 1991. Legea cuprinde nouă capitole: Cap. 1 Obiectul legii, înțelesul unor termeni și categorii de asigurare, Cap. 2 Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Cap. 3 Autorizarea asigurătorilor, Cap. 4 Activitatea asigurătorilor, Cap. 5 Activitatea de asigurări de viață, Cap. 6 Redresarea, reorganizarea și lichidarea asigurătorilor, Cap. 7 Intermediarii în asigurări, Cap. 8 Răspunderi și sancțiuni, Cap. 9 Dispoziții tranzitorii și finale.

Un element de noutatea a fost înființarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) care înlocuia fostul OSAAR. Deosebirea constă în atribuțiile substanțiale mărite ale CSA în comparație cu cele pe care le avea OSAAR, dar și scoatere de sub subordonarea Ministerului de Finanțe și subordonarea direct Parlamentului României. CSA poate să adopte măsuri de intervenție în scopul protejării intereselor asiguraților și ale potențialilor asigurați, putând numi, în anumite cazuri, un manager special pentru evitarea insolvabilității unei societăți de asigurare. Atribuțiile Comisiei sunt legate de elaborarea sau avizarea proiectelor de acte normative care privesc domeniul asigurărilor sau care au implicații asupra acestui domeniu, supravegherea situației financiare a asigurătorilor, autorizarea asigurătorilor pe baza unor documente solicitate, cu îndeplinirea unor condiții expres stipulate în lege (condiții legate de activitate, marja de solvabilitate, rezerve, calcule actuariale), divizarea sau fuzionarea unui asigurător înregistrat în România, transferul de portofoliu. De asemenea, CSA va putea participa, ca membru, la asociațiile internaționale ale autorităților de supraveghere în asigurări și va reprezenta România la conferințele și întâlnirile internaționale din domeniu.

Legea prevede, de asemenea, taxa pentru autorizarea societăților de asigurare, taxa ce poate fi modificată de CSA în funcție de evoluția inflației, și capitalul social vărsat minim al societăților de asigurare. Acesta era în anul 2000:

7 miliarde lei pentru activitatea de asigurări generale, exceptând asigurările obligatorii;

14 miliarde lei pentru activitatea de asigurări generale;

10 miliarde lei pentru activitatea de asigurări de viață;

suma valorilor de la punctele a. și c. sau b. și c., în funcție de activitățile de asigurare desfășurate.

Prin Ordinul nr. 6 din 23 iulie 2002 pentru punerea în aplicare a Normelor privind limita minimă a capitalului social vărsat, respectiv a fondului de rezervă liberă vărsat al asigurătorilor s-au stabilit următoarele sume: la punctul a. 15 miliarde lei, la punctul b. 30 miliarde lei și la punctul c. 21 miliarde lei.

Clasifcarea asigurărilor cuprinde două categorii, asigurări de viață și asigurări generale, fiecare din aceste categorii fiind împărțite în clase. Normele nr.3 din 14 august 2001 privind clasele de asigurări care pot fi practicate de societățile de asigurare stabilesc 5 clase pentru categoria asigurărilor de viață și 17 clase pentru categoria asigurărilor generale.

Rezervele tehnice sunt prezentate separat, pe cele două categorii de asigurări:

pentru asigurări generale:

rezerve de prime;

rezerve de daune;

rezerve de daune neavizate;

rezerva de catastrofă;

rezerva pentru riscuri neexpirate;

rezerva de egalizare;

pentru asigurările de viață – rezerve matematice;

Sunt prevăzute, de asemenea, marja de solvabilitate, acțiunile la societățile de asigurare, norme prudențiale, tipuri de rezerve pe care fiecare societate trebuie să și le creeze.

Asigurărilor de viață li se acordă un întreg capitol care se referă la administrarea acestora, înregistrarea veniturilor și cheltuielilor, stabilirea primelor de asigurare și a rezervelor matematice, redactarea unui raport conform normelor stabilite de Comisie.

În ceea ce privește intermedierea în asigurări, se legiferează instituția “brokerului de asigurare”, diferențiindu-se de agentul de asigurări.

Toate societățile de asigurare și intermediere care își desfășurau activitatea la data intrarii în vigoare a legii au avut obligația ca în termen de 12 luni să se conformeze prevederilor acesteia, acest lucru determinând mutații ale pieței asigurărilor din țara noastră, schimbări ce s-au dovedit utile pieței, clienților, societăților de asigurare, piața românească având o imagine mult îmbunătățită atât pe plan intern cât și pe plan extern.

Legea 32/2000 a fost modificată și completată de Legea 76/2003, această lege îmbunătățind cadrul legislativ în domeniul asigurărilor. Dintre prevederile ei se pot menționa posibilitatea unui asigurător străin de a se autoriza dacă face dovada că în țara în care este înregistrat s-a constituit legal (Legea 32/2000 prevedea și o experiență minimă de 5 ani pe piața de proveniență) și obligativitatea că toate societățile de asigurare să mențină capitalul social vărsat minim în formă bănească atât la constituire cât și la majorarea acestuia.

2.3 ORGANIZAȚII DE PIAȚĂ

2.3.1. UNIUNEA NAȚIONALĂ A SOCIETĂȚILOR DE ASIGURARE ȘI REASIGURARE DIN ROMÂNIA – UNSAR

Uniunea Națională a Societăților de Asigurare și Reasigurare din România – UNSAR – s-a constituit în anul 1994 ca organizație profesională, neguvernamentală, apolitică, independentă, cu caracter nelucrativ, creată în scopul dezvoltării, extinderii, colaborării și cooperării în domeniul asigurărilor și reasigurărilor pe plan intern și internațional. U.N.S.A.R. a fost fondată de către 13 societăți de asigurare și reasigurare, societăți cu capital de stat și privat, atât românes cât și străin.

UNSAR desfășoară o activitate îndreptată spre sprijinirea relațiilor de piață în domeniul asigurărilor și reasigurărilor, în prezent fiind formată din 21 membri care dețin aproximativ 70% din piața asigurărilor din România, fiind astfel reprezentativă pentru aceasta. Aceștia sunt: AGI România Asigurare – Reasigurare SA, Agras SA, ALLIANZ-ȚIRIAC Asigurări SA, Asigurare Reasigurare ARDAF SA, ASA Asigurări ATLASSIB S.A, ASIBAN SA Asigurare – Reasigurare, ASIGURAREA ANGLO-ROMÂNA SA, ASITRANS Asigurări- Reasigurări SA, ASTRA SA Societate de Asigurare și Reasigurare, AVIVA SA, Banca de Export-Import a României – EXIMBANK SA, Asigurare Reasigurare Eleno-Româna GARANTA SA, GENERALI ASIGURĂRI SA, ING Nederlanden Asigurări de Viață SA, INTERAMERICAN România Asigurări SA, OMNIASIG SA, OMNIASIG ASIGURĂRI DE VIAȚĂ SA, ROUMANIE ASSURANCE INTERNAȚIONAL SA, SAR TRANSILVANIA Asigurare Reasigurare SA, SARA MERKUR Societate de Asigurări Româno – Austriacă SA, UNITA SA.

Scopurile UNSAR sunt următoarele:

analizarea și adoptarea de hotărâri comune asupra problemelor referitoare la asigurări și reasigurări;

realizarea legăturilor și contactelor permanente cu organismele interne și internaționale conexe domeniului asigurărilor;

reprezentarea poziției comune a membrilor în fața autorităților sau a altor organizații din țară și străinatate;

promovarea și protejarea activității de asigurări și a interesului profesional comun al membrilor;

participarea la formularea unei poziții comune în pregătirea reglementărilor privind asigurările;

organizarea și sprijinirea desfășurării cursurilor și seminariilor de pregătire a personalului societăților membre;

susținerea dezvoltării pieței românești de asigurări;

sprijinirea și facilitarea aderării membrilor la organisme internaționale din domeniul asigurărilor.

Din anul 1996 UNSAR este membru cu drepturi depline la IUAI – Uniunea Internațională a Asigurătorilor de Aviație, iar din anul 1997 UNSAR este membru cu drepturi depline la IUMI – Uniunea Internațională a Asigurărilor Maritime.

În anul 2001, UNSAR a depus cerere pentru a deveni membru asociat la Comite Europeen des Assurances – CEA, federația asociațiilor naționale ale asigurătorilor din 29 de țări europene.

UNSAR este condusă de Adunarea Generală, care se întrunește de două ori pe an și la care participă reprezentanții tuturor societăților membre. Adunarea Generală alege, pe un termen de trei ani, Comitetul de Direcție, format din reprezentanți ai acestor societăți; el este format dintr-un președinte, un prim-vicepreședinte, un vicepreședinte și membri, și este răspunzător de activitatea UNSAR între două adunări generale. Comitetul de Direcție angajează un Secretar General care conduce activitatea salariaților. Activitatea Uniunii este finanțată din cotizațiile membrilor și din sponsorizări.

UNSAR a avut numeroase realizări:

elaborarea unui Cod de Conduită al UNSAR pentru societățile de asigurare;

elaborarea unor criterii de aderare a noi membri;

participarea la elaborarea legislației în domeniul asigurărilor și reasigurărilor;

organizarea unor cursuri de pregătire profesională a personalului din societățile membre cu sprijinul și participarea Know-How Fund din Marea Britanie, în domeniul asigurărilor de incendiu și alte pagube la bunuri, autovehicule, administrarea daunelor, reasigurări, asigurări de viață, actuariat;

organizarea de conferințe tematice în România și participarea la conferințe internaționale;

elaborarea unui Proiect de organizare și funcționare a Arbitrajului specializat în domeniul asigurărilor și reasigurărilor prin înființarea Centrului de Arbitraj Român pentru Asigurări și Reasigurări (CARAR).

2.3.2. UNIUNEA NAȚIONALĂ A SOCIETĂȚILOR DE INTERMEDIERE ȘI CONSULTANȚĂ ÎN ASIGURĂRI DIN ROMÂNIA – UNSICAR

UNSICAR a luat ființă în Septembrie 2000, la inițiativa unui grup de 12 societăți de intermediere și consultanță în asigurări, ca organizație non-profit, neguvernamentală și apolitică, având personalitate juridică în conformitate cu O.G. nr. 26/2000.

Scopul Uniunii constă în sprijinirea membrilor săi în creșterea recunoașterii publice a rolului activității intermediarilor și consultanților în asigurări;
  Obiectivele Uniunii sunt:

Colaborarea cu societățile de asigurări și cu autoritatea de supraveghere a activității de asigurări în pregătirea bazelor legislative și tehnice în domeniul asigurărilor;

Crearea standardului de lucru, a normelor deontologice și urmărirea creșterii nivelului calitativ al serviciilor membrilor săi;

Susținerea membrilor în educarea și instruirea personalului propriu;

Susținerea intereselor legitime ale membrilor săi în relațiile cu terții, inclusiv instituțiile de stat și mass-media;

Dezvoltarea relațiilor la nivel național și internațional cu alte asociații și organisme de profil.

   Organele de conducere ale Uniunii sunt:

Adunarea Generală și Consiliul Director;

Comisia de cenzori (organul de control).

  În luna Iunie 2001, UNSICAR a devenit membra cu drepturi depline a BIPAR (Bureau Internațional des Producteurs d'Assurances et de Reassurances), organizație internațională înregistrată la Paris și cu sediul operațional la Bruxelles. BIPAR a fost înființată în 1937 și reunește asociațiile profesionale naționale ale intermediarilor în asigurări.

 UNSICAR a elaborat Codul Etic al Brokerilor de Asigurări, membrii ai Uniunii, care cuprinde o declarație a principiilor și valorilor profesionale pe care brokerii se obligă să le respecte în relațiile cu clienții, cu asigurătorii și cu ceilalți intermediari.

Membri UNSICAR sunt: AVUS Internațional, ASIGEST, Axaro's, Act Management Asigurări și Pensii, Broker Asig, Carom, EOS RISQ România, Euro Arc Consult, Gras Savoye România, HOBBIT Intermediere Asigurări, Invest Corp, KaRo Servicii de Asigurări, London Brokers, MARSH, MEDIATIS, Safe Invest România, Societatea Română de Brokeraj în Asigurări.

2.3.3. ALTE ORGANIZAȚII CARE AU CA OBIECTIV AL ACTIVITĂȚII ASIGURĂRILE ȘI REASIGURĂRILE

2.3.3.1. Asociația de Drept al Asigurărilor din România (ADAR) a fost înființată în anul 1991 de un grup de juriști care activau în domeniul asigurărilor. Ea este o asociație profesională, independentă, apolitică, având drept scop principal promovarea științei dreptului asigurărilor și a activității de asigurare din România. La această asociație au aderat pe parcursul timpului societăți de asigurare și prestatori de servicii din acest domeniu (ASIROM, ASTRA, CAROM, ALLIANZ-ȚIRIAC, AVUS INTERNATIONAL s.a.) precum și persoane care activează în domeniul asigurărilor fără a fi juriști, astfel încât astăzi asociația are cca. 35 de membrii.

În anul 1992 ADAR a fost primită ca membru al Asociației Internaționale de Drept al Asigurărilor (AIDA).

2.3.3.2. Asociația Română de Actuariat (ARA) este o organizație tânară ce s-a înființat legal în toamna anului 1999, activitățile sale educaționale începand însă încă din anul 1998.

   Asociația Română de Actuariat, este o organizație profesională, neguvernamentală, apolitică, independentă, cu caracter nelucrativ creată în scopul promovării, dezvoltării și recunoașterii profesiei de actuar, precum și a individualizării și a includerii acestei profesii în Nomenclatorul M.M.P.S..

   Membrii Asociației Române de Actuariat sunt în marea lor majoritate persoane cu pregătire matematică sau economică și care își desfășoară activitatea în principal în societățile de asigurări de viață sau generale.

   Obiectul principal de activitate constă în recunoașterea, susținerea și promovarea profesiei de actuar în România precum și afirmarea și apărarea drepturilor tuturor actuarilor ori a persoanelor asimilate profesional acestora care își desfășoară activitatea în România.

   Alte activități care fac obiectul de activitate al asociației:

Promovarea și dezvoltarea culturii matematice, financiare, economice și tehnice în domeniul asigurărilor;

Elaborarea unui cod de etică profesională bazat pe integritate și respect a legislației;

Educarea responsabilității colective. Crearea și promovarea standardelor profesionale;

Implicarea activă în domeniul științei actuariale în România precum și susținerea intereselor actuarilor români în România și în străinatate;

Dezvoltarea științei actuariale. Inițierea unui program de învățământ superior de specialitate. Sprijinirea eforturilor de cercetare în domeniu;

Organizarea de cursuri de perfecționare în domeniul științei actuariale

precum și de seminarii și conferințe de specialitate;

Înființarea unui centru de documentare și de specializare. Tipărirea și difuzarea materialelor de specialitate;

Cooperarea cu societățile de asigurare, cu instituțiile financiar-bancare, cu viitoarele fonduri de pensii de stat sau private;

Stabilirea de contacte de colaborare cu alte asociații și organisme actuariale internaționale;

j) Exprimarea opiniilor în legatură cu legislația din domeniul asigurărilor.

2.3.3.3. Federația Institutul de Asigurări a fost fondată ca o federație independentă de patru asociații profesionale, și anume: Uniunea Națională a Societăților de Asigurare și Reasigurare din România (UNSAR), Uniunea Națională a Societăților de Intermediere și Consultanță în Asigurări din România (UNSICAR), Asociația Actuarilor din România (ARA) și Asociația de Drept a Asigurătorilor din România (ADAR).

Institutul de Asigurări are ca misiune instruirea în domeniul asigurărilor și în alte domenii adiacente (contabilitatea în asigurări, legislația în domeniul asigurărilor, informatica în asigurari, fonduri de pensii administrate privat etc.). Această entitate își propune să ofere celor ce lucrează sau celor ce doresc să lucreze în industria asigurărilor din România o educație profesională la standarde corespunzătoare.

CAPITOLUL III

PIAȚA ASIGURĂRILOR ȘI REASIGURĂRILOR ÎN ROMÂNIA

3.1 PIAȚA ASIGURĂRILOR

3.1.1 Prezentare generală a pieței asigurărilor

După mai bine de un deceniu de la modificarile survenite în mediul socio-economic românesc, putem afirma ca piața românească a asigurărilor se află încă în curs de dezvoltare, semnalele pozitive din ultimul timp lăsându-ne să sperăm la o intrare în normalitate a sectorului românesc de asigurări.

În ciuda concurenței tot mai ridicate între societățile de asigurări și a calității ridicate a serviciilor oferite de acestea, piața românească rămane subasigurată, la acest lucru contribuind și slaba pătrundere a asigurărilor în mediul rural, existând o concentrare puternică în marile orașe. Un exemplu care poate proba caracterul de piața subasigurată este procentul de numai 5% al proprietăților private asigurate din totalul acestora. Potrivit statisticilor realizate de Institutul Național de Statistică (INS), în 2002 doar una din 20 de gospodării dețineau asigurare de locuință. Motivele principale invocate de majoritatea proprietarilor de imobile pentru faptul că nu și-au încheiat astfel de polițe sunt, pe de o parte, insuficientă fondurilor materiale (63,4%), iar pe de altă parte lipsa de preocupare pentru această problemă. Ca urmare, 23,1% dintre proprietarii de gospodării fără asigurare au declarat că nu au fost interesați să își asigure casele. Conform datelor INS, gospodăriile din mediul urban par a fi mai preocupate de asigurarea locuințelor, astfel că 6,2% din gospodăriile din orașe au locuința asigurată, comparativ cu 3,4% dintre gospodăriile din mediul rural.

Un sondaj recent realizat de compania de cercetări de piață Gfk arată că doar un român din zece deține o asigurare de viață și doar unul din patru are încheiată o asigurare de bunuri, procent foarte mic dacă ar fi să ne comparăm cu cei mai noi membrii ai UE, Polonia, Cehia și Ungaria, unde între 50% și 75% dintre respondenți dețin o asigurare de bunuri și între 40% și 70% dețin o asigurare de viață. În afară de ponderea mică a celor care dețin o asigurare în România, din sondaj mai iese în evidență și o altă deosebire: disproporția dintre cei care și-au încheiat o asigurare de bunuri și cei care au o asigurare personală. Pe piața românească, raportul este de 2,2 la 1, față de 1,3-1,5:1 în Austria, Ungaria, Cehia sau Polonia.

O altă cauză a stării actuale a pieței românești a asigurărilor este și posibilitatea de investiție redusă pe plan intern, știut fiind faptul ca societățile de asigurări sunt cei mai mari administratori de fonduri dintr-o economie. Pe de altă parte, infrastructura săraca în domeniul serviciilor financiare își pune și ea amprenta asupra evoluției acestui sector.

De asemenea, putem vorbi de o slabă educație a românilor în domeniul asigurărilor, cei mai mulți asociind asigurările “ingineriilor financiare” care au generat numeroase scandaluri în ultimii ani, această stare fiind alimentată și de falimentul unor instituții bancare și chiar al unor societăți de asigurare din peisajul autohton.

Chiar dacă numărul societăților de asigurarea a scăzut în anul 2002, când au funcționat cca. 50 de societăți de asigurare, față de anul precedent când au fost înregistrate un număr de 73 de societăți, acest lucru nu a influențat volumul de prime brute subscrise.

Implementarea în 2002 a normelor emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în anul 2001, a creat multe frământări printre asigurători. Aplicarea noului plan de conturi, aliniat la cerințele Directivelor Europene și la prevederile Standardelor Internaționale de Contabilitate a îngreunat activitatea unora dintre societățile de asigurare, care au trebuit să facă față unor astfel de cerințe.

Majorarea limitelor minime de capital și calculul marjei de solvabilitate vor aduce schimbări radicale pentru piața asigurărilor din țara noastră, prgnozele cele mai pesimiste arătând ca la sfârșitul acestui an vor rămâne circa 25-30 de societăți de asigurare în peisajul autohton. Aceste previziuni arată că această piață în formare de aproape treisprezece ani, este în dezvoltare și consolidare, ele fiind de bun augur pentru industria asigurărilor în ansamblu.

În ceea ce privește prețurile asigurărilor, acestea nu au crescut chiar dacă evenimentele din 11 septembrie 2001, care au afectat întreaga industrie a asigurărilor și prețurile crescute ale reasigurărilor, erau premisele unor majorări importante a cotațiilor de primă la toate tipurile de asigurări. Se pare că transformările la nivel mondial din sectorul asigurărilor nu au influențat foarte mult prețurile din industria românească de asigurări.

Pentru anul 2003 se prognozează că primele de asigurare ar trebui să crească semnificativ, mai ales pentru asigurările generale, datorită în principal măririi prețurilor de reasigurare, care pentru unele tipuri de asigurări s-a dublat. Specialiștii se așteaptă la o rată de creștere a cotațiilor de primă de cca. 25% în medie pe toată piața. Astfel, chiar dacă România nu este parte combatantă în războiul din Irak, vom fi afectați de evenimentele din Golf prin mărirea primelor de reasigurare, războiul fiind una dintre cauzele acestei măriri.

Această mărire a primelor, nu va încânta clienții, dar le poate oferi un indiciu că riscurile lor pot fi acoperite și vor primi despăgubirile în cazul în care vor avea de suferit din pricina unei daune. De fapt, din acest an, clienții societăților de asigurări vor putea afla care este marja de solvabilitatea a fiecărei companii de asigurări de pe piață, acesta fiind cel mai important indicator al unei companii de asigurare. Siguranța că un asigurat va primi despăgubirea de la societatea pe care și-a ales-o ca asigurător, este oferită în primul rând de marja de solvabilitatea și nu de volumul de prime brute subscrise sau încasate sau de capitalul social al unei societăți de asigurare.

3.1.2 Marja de solvabilitate în sistemul românesc de asigurări și reasigurări

Criteriile de selecție a societății de asigurare la care se poate încheia o poliță de asigurare sunt multiple, dar multe dintre acestea sunt subiective, practica de pe piața românească demonstrând că, spre exemplu, o companie cu un nivel ridicat de prime subscrise și încasate poate avea mari probleme în a-și onora datoriile atunci când vine vorba despre despăgubiri ce trebuiesc plătite asiguraților. Începând de anul acesta consumatorul român poate să-și aleagă compania la care să încheie o poliță de asigurare pe baza criteriului marjei de solvabilitate. Marja de solvabilitate reprezintă capacitatea societăților de a acoperi cu active obligațiile curente și viitoare și este un indicator care va conduce la menținerea sau eliminarea din piață a societăților neperformante. Pe piețele mature de asigurări marja de solvabilitate are un rol important în alegerea unei companii de asigurări, clienții fiind interesați de securitatea financiară a unei societăți de profil.

În conformitate cu directivele europene referitoare la calculul marjei de solvabilitate, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a emis normele privind limita minimă a marjei de solvabilitate a asigurătorilor și metodologia de calcul a acesteia, diferențiat pe cele două categorii de asigurare, respectiv generale și de viață.

Activul net se calculează pe baza datelor înregistrate în bilanțul contabil ca diferență între active și obligații, așa cum sunt prevăzute de normele în vigoare, gradul de solvabilitate determinându-se ca raport între activul net și marja de solvabilitate minimă, fiind determinat distinct pentru activitatea de asigurări generale și activitatea de asigurări de viață. Astfel societățile care au un grad de solvabilitate mai mic decât 1 sunt considerate insolvabile, cele cu grad de solvabilitate între 1 și 1,5 au un risc ridicat de insolvabilitate, cele cu grad de solvabilitate între 1,5 și 2 au un risc scăzut de insolvabilitate, iar cele cu grad de solvabilitate mai mare decât 2 nu prezintă risc de insolvabilitate.

CSA face public gradul de solvabilitate al fiecărei societăți, astfel încât, potențialii asigurați să cunoască situația societății cu care doresc să încheie o poliță de asigurare.

La sfârșitul anului trecut, din cele 42 de societăți care practicau asigurări generale, cinci societăți aveau un grad de solvabilitate mai mic decât 1, ceea ce înseamnă că, potrivit normelor în vigoare, erau insolvabile, în timp ce pe segmentul asigurărilor de viață, din cele 21 de societăți, numai una singura era insolvabilă, 19 dintre ele neprezentând nici un risc de insolvabilitate (grad de solvabilitate mai mare decât 2).

Faptul că va avea lor o triere a societăților, nu poate decât să ne dovedească faptul că asigurările sunt pe drumul cel bun.

3.1.3 Evoluția și caracteristicile pieței asigurărilor și reasigurărilor

La sfârșitul anului 2002, 45 de companii de asigurări au transmis raportări Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, dintre acestea 18 companii practicând ambele categorii de asigurări, 24 numai asigurări generale și 3 numai asigurări de viață.

Numărul total de contracte de asigurare încheiate pe parcursul anului 2002 de cele 45 societăți de asigurare analizate a fost de 8.303.694 contracte, din care pentru asigurări generale un număr de 7.425.063 (89% din total), iar pentru asigurări de viață un număr de 878.631 contracte (11%).

Primele brute subscrise de asigurători pentru contractele încheiate în anul 2002 s-au cifrat la 19.145.343 milioane lei (548 milioane EUR), din care:

14.750.366 milioane lei (422 milioane EUR) aferente asigurărilor generale, reprezentând 77,04%;

4.394.977 milioane lei (126 milioane EUR) aferente asigurărilor de viață, reprezentând 22,96%

Primele brute subscrise din asigurări directe încheiate în 2002 au fost de 18.899.350 milioane lei (541 milioane EUR, reprezentând 98,7% din total prime brute subscrise), diferența până la valoarea primelor brute subscrise totale fiind reprezentată de primirile în reasigurare (245.993 milioane lei, reprezentând 1,3%), care au fost realizate exclusiv pentru asigurări generale.

Valoarea primelor brute încasate de aceste societăți pentru anul trecut, a fost de 16.700.028 milioane lei (478,2 milioane EUR), din acestea trei sferturi fiind reprezentate de asigurările generale (12.554.888 milioane lei, echivalentul a 359,5 milioane EUR).

Valoarea primelor brute încasate din asigurări directe s-a ridicat, în anul 2002, la 16.459.656 milioane lei (471,4 milioane EUR), în creștere nominală cu 64,39% și în creștere reală cu 39,55% (la o rată a inflației de 17,8%) comparativ cu 2001. Din acest total încasările din asigurări generale au reprezentat 74,82%, cu un volum de 12.314.516 milioane lei, reprezentând 352,7 milioane EUR, iar încasările din asigurări de viață 25,18%, cu un total de 4.145.140 milioane lei, echivalentul a 118,7 milioane EUR. Categoria asigurărilor de viață a avut o creștere constantă a ponderii în totalul primelor de asigurare încasate, de la aproximativ 8% în 1998 la 25% anul trecut, însă ponderea rămâne destul de mică având în vedere că în țările dezvoltate, ponderea asigurărilor de viață este undeva între 40% și 60% din total. Pe de altă parte, scăderea ponderii asigurărilor generale pe o piață în devenire, așa cum este cea locală, este mai degrabă un semnal negativ, numeroasele privatizări și intrări de firme străine pe piața românească din ultimii ani, trebuind să contribuie la creșterea asigurărilor de clădiri și bunuri.

Evoluția primelor brute încasate pe total și defalcat pe categorii de asigurare

Sursa: CSA, Raport 2001, Raport 2002

Dinamica ponderilor primelor brute încasate din cele două categorii de asigurare

.

Sursa: CSA, Raport 2002

Dinamica primelor brute încasate din asigurări directe

Sursa : CSA, Raport 2002

Ritmurile anuale de creștere a primelor brute încasate

Sursa: CSA, Raport 2002

În ceea ce privește prognozele pentru primele subscrise pentru anul 2003, acestea sunt optimiste. Se așteaptă o creștere tot de cca. 40%, ca și în anul 2002, ceea va duce la un volum de prime de aproximativ 750 de milioane de euro, în timp ce încasările vor fi în jur de 650 de milioane de euro, pentru ambele clase de asigurări (de viață și de non-viață). În schimb, dacă în 2002, clasă de asigurări de viață a avut o rată de creștere mai mare decât clasa de asigurări generale, cel mai probabil în 2003, asigurările generale vor înregistra o creștere mai semnificativă în comparație cu asigurările de viață.

Chiar dacă în ultimii ani s-a înregistrat o evoluție ascendentă a primelor totale încasate, raportată la situația celorlalte țări din fostul spațiu comunist, situația asigurărilor din țara noastră nu este deloc îmbucurătoare. Astfel, în anul 2001, piața ceha înregistra prime în valoare totală de aproximativ 2 miliarde de euro, cea poloneză de peste 5 miliarde de euro, în timp ce Ungaria, țara a cărei populație este cât jumătate din cea a României, a încasat prime totale de aproximativ 1,5 miliarde de euro. Volumul relativ mic de prime încasate, raportat la populația României de 21.698 mii persoane (Insitutul Național de Statistică, 18.03.2002), determină o densitate a asigurărilor destul de scăzută, comparativ cu nivelul din tările candidate la Uniunea Europeană, sau cu media UE. Indicatorul care reflectă, practic, cât cheltuiește în medie fiecare român pentru a-și asigura viața sau bunurile în decursul unui an, s-a ridicat în 2002 la 758.579 lei/cap de locuitor, în creștere nominală cu 69,77% față de 2001 (când s-a înregistrat o densitate de 446.816 lei/cap de locuitor). La cursul oficial de schimb al monedei euro valabil la 31.12.2002 (1 EUR = 34.919 lei), densitatea asigurărilor a fost de 21,7 EUR/cap de locuitor în 2002 față de 16 EUR/cap de locuitor în 2001, comparativ cu niveluri de peste 200 de euro în Cehia, aproximativ 500 de euro în Slovenia, 150 de euro în Ungaria și aproximativ 1700 de euro media din Uniunea Europeană. Un alt indicator sugestiv pentru industria asigurărilor este gradul de penetrare al asigurărilor în economie, determinat ca raport între volumul primelor brute încasate din asigurări directe și Produsul Intern Brut, acestă fiind de 1,09% în anul 2002 (la un PIB de 1.512.256,6 miliarde lei), încasările anului trecut determinand depăsirea pragului psihologic de 1% din PIB, în 2001 inregistrandu-se valoarea de 0,87%. Deși în creștere fată de anii anteriori, gradul de penetrare a asigurărilor din România râmane la un nivel scăzut comparativ cu valorile înregistrate în statele Europei Centrale și de Est (cuprinse între 3% și 5%) sau cu media din Uniunea Europeană de aproximativ 8,8%.

Motivele pentru care în țara noastră asigurările se plasează în coada listei de cheltuieli sunt numeroase, aceste probleme regăsindu-se și în celelalte țări balcanice: venituri reduse, nesiguranța locului de muncă, instabilitatea economică și politică, obișnuintă de a conta pe banii publici, inflația ridicată, lipsa oportunităților de plasamente pe termen lung, lipsa scutirilor de taxe pentru asigurările de viață, discreditarea instituțiilor financiare.

3.1.4 Principalii operatori pe piața asigurărilor și reasigurărilor în România

În ceea ce privește actorii pieței românești de asigurări, nu putem să nu remarcăm prezența pe piața autohtonă a unora din cele mai mari companii de profil din lume. Fondată în anul 1919, AIG (American International Group) ocupă în acest moment locul 1 în topul primelor 10 companii de asigurări din lume, în funcție de valoarea de piață, cu aproximativ 148 miliarde USD, la o diferență importantă față de deținătorul locului secund, grupul olandez ING. Cunoscutul grup italian Generali, prezent și pe piața din România, ocupă locul 3, cu o valoare de piață de peste 25 miliarde USD, care subliniează deosebita putere financiară deținută. Locurile 6 și 9 aparțin, de asemenea, unor importante companii prezente și pe piața românească de profil – Allianz și, respectiv, grupul britanic AVIVA, a căror valoare de piață se cifrează în jurul a 20,7 miliarde USD și, respectiv, 14,9 miliarde USD..

Top 10 societați de asigurare în funcție de primele brute încasate din asigurări directe, cumulat pentru asigurări generale și asigurări de viață

Sursa: CSA, Raport 2002

O altă caracteristică a pieței autohtone a asigurărilor o reprezintă gradul mare de concentrare al sectorului, anul trecut 81,9% din primele brute încasate din asigurări directe (cumulat pentru asigurări generale și de viață) fiind înregistrate de numai 10 societați (aproximativ 60% din încasări fiind realizate de primele 4 societăți), în 2001 înregistrându-se un procentaj de 81,11. Clasamentul primelor 10 societați după primele brute încasate nu a înregistrat modificări importante față de anul 2001, cu excepția ieșirii din top a societății Grup AS care a fost declarată în faliment de către CSA, de aici reieșind relativitatea criteriului încasărilor din prime în aprecierea activității unei companii. În acest sens, prin introducerea obligativității calculării marjei de solvabilitate pentru companii, asigurații vor avea la dispoziție un indicator mult mai obiectiv de alegere, iar piața va câștiga în credibilitate.

În ceea ce privește companiile din top 10, un caz aparte îl reprezintă compania ING Nederlanden care deține o cotă de piață de aproape 15%, în condițiile în care societatea nu practică decât asigurări de viață și asigurări de accidente, și compania Generali aflată pe locul 7 chiar dacă nu practică asigurări de răspundere civilă auto, știut fiind că acest tip de asigurare contribuie în mod semnificativ la creșterea încasărilor societăților care practică asigurarea RCA.

3.2 ACTIVITATEA DE REASIGURARE ÎN ROMÂNIA

Dat fiind specificul activității, reasigurarea are un caracter internațional, majoritatea firmelor de asigurare căutând să aibă ca parteneri reasigurători de renume ce pot nu numai să preia o parte din primele încasate din asigurările directe, dar, mai ales, sunt capabile financiar să susțină și riscurile aferente acestora. De aceea, doar o foarte mică parte din cedările în reasigurare au fost primite de companii de pe piața internă, asigurătorii români preferând stabilitatea și siguranța oferită de reasigurători de talie mondială precum Munich RE sau Swiss RE.

Astfel din cele 4.679.801 milioane lei (134 milioane EUR), cât au reprezentat primele cedate în reasigurare anul trecut, primirile în reasigurare s-au ridicat la doar 245.993 milioane lei (7 milioane EUR), ceea ce reprezintă un procent de aproximativ 5,2 %, restul de aproape 95% reprezentând cedări în reasigurare către piața internațională. Primele cedate în reasigurare în 2002 au înregistrat o creștere nominală față de 2001 cu 94%, respectiv cu 65% în termeni reali. Cea mai ridicată pondere în acestea, de 97,5%, a fost înregistrată de primele aferente asigurărilor generale, în suma de 4.561.232 milioane lei (131 milioane EUR), în timp ce cedările aferente asigurărilor de viață au reprezentat numai 2,5% (118.569 milioane lei, adică circa 3 milioane EUR).

Datorită evenimentelor din 11 septembrie 2001 și a catastrofelor naturale ce au avut loc în 2002 în Europa Centrală capacitatea de reasigurare pe piața externă s-a micșorat determinând creșterea sensibilă a costurilor de reasigurare. Așa se explică, comparativ cu 2001, creșterea cu 89,7% în termeni nominali, iar în termeni reali cu 61% a valorii primirilor în reasigurare, societățile de asigurare din România îndreptându-și mai mult atenția către piața internă în vederea cedării în reasigurare a anumitor riscuri.

Principalii indicatori ai activității de reasigurare în anul 2002

Din totalul primelor brute subscrise cumulat pentru asigurări generale și asigurări de viață valoarea primelor cedate în reasigurare a reprezentat 24,4%, iar din valoarea primelor brute încasate (16.700.028 milioane lei), cedările în reasigurare au reprezentat 28%, față de aproape 24% cât se înregistrase în 2001.

După cum se observă și din tabelul de mai sus, în activitatea de asigurări de viață primele cedate în reasigurare au reprezentat numai 2,7% din primele brute subscrise, în timp ce în cazul activității de asigurări generale ponderea cedărilor este cu mult mai mare, respectiv de 30,9%, acest lucru fiind explicat de natura riscurilor aferente celor două categorii de asigurări.

Top 10 societăți de asigurare în funcție de primele cedate în reasigurare

Sursa: CSA, Raport 2002

Valoarea primelor cedate în reasigurare de cele 10 societăți de asigurare din topul prezentat mai sus reprezintă 83,4% din totalul cedărilor în reasigurare la nivelul întregii piețe, în timp ce primele subscrise de aceste societăți reprezintă 65,7% din totalul primelor subscrise anul trecut.

Din cele 14 societăți care au acceptat riscuri în reasigurare, pe primele 4 poziții se află: OMNIASIG SA cu 98.906 milioane lei, LUKOIL-ASITO SA cu 84.240 milioane lei, ANGLO-ROMÂNA SA cu 12.882 milioane lei, ALLIANZ-ȚIRIAC SA cu 12.178 milioane lei și GENERALI SA cu 11.122 milioane lei. Primirile în reasigurare realizate de aceste 5 societăți au însumat 219.328 milioane lei, ceea ce reprezintă 90% din valoarea totală a primirilor în reasigurare pe întreaga piață, concentrarea fiind o caracteristică și a pieței românești a reasigurărilor.

3.3 INTERMEDIEREA ÎN ASIGURĂRI ȘI REASIGURĂRI PE PIAȚA ROMÂNEASCĂ

Asigurările/reasigurările se pot încheia direct între părțile contractante sau prin intermediul intermediarilor. Aceștia sunt de două feluri: agenți de asigurare și brokeri de asigurare. Diferența principală dintre cele două categorii este faptul că, în timp ce agentul reprezintă interesele asigurătorului, brokerul le reprezintă pe cele ale asiguratului/reasiguratului.

3.3.1 AGENȚII DE ASIGURARE

Agenții de asigurare reprezintă un canal de distribuție mult utilizat de către soietățile de asigurare pentru vânzarea “produselor” acestora, fiind persoane juridice sau persoane fizice, care lucrează full-time sau part-time și sunt remunerate de asigurător prin salariu fix, comision sau o combinare a acestora. Ei sunt utilizați, în special, pentru asigurările încheiate tot de persoane fizice (asigurări de bunuri, de viață, autovehicule).

Reglementarea instituției agentului de asigurare e dată de Legea nr.32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor. Astfel la art.1, legea definește agentul de asigurare ca fiind o persoana fizică sau juridică, împuternicită de asigurător de a încheia contracte de asigurare în numele său. În Capitolul VII, rezervat Intermediarilor din asigurare, legea precizează:

– Art.34(1) “O persoană poate desfășura o activitate de agent de asigurare, dacă deține autorizare valabilă scrisă din partea unui asigurător, denumită în prezenta lege, contract de agent, pentru a acționa în numele acestuia.”

– Art.34(2) ”Agenții de asigurare, persoane fizice au dreptul să se înregistreze la Camera de Muncă în a cărei rază teritorială domiciliază pentru a li se calcula vechimea în muncă și pentru a achita taxele necesare în vederea constituirii fondurilor de pensii și de asigurări sociale.”

– Art.34(3) ”Un agent de asigurare nu poate intermedia aceleași clase de asigurări decât pentru un singur asigurător.”

– Art.34(4)” Dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de asigurare, asigurătorul astfel reprezentat rămâne răspunzător în fața acestuia pentru actul juridic încheiat de agent.”

O problemă majora ă activității de asigurare, tinde să devină controlul asupra modului în care agentul respectă prevederea Legii nr.32/2000 privind intermedierea de către agent a unei singure clase de asigurări în numele și pe contul asigurătorului. Practica lucrurilor indică situații care contravin prevederilor art.34(3) din Legea nr.32/2000, indiferent că, prin contractul de agent, se descriu corect clasele de asigurări pe care agentul respectiv este autorizat să le intermedieze în numele și pe contul asigurătorului.

După părerea specialiștilor, ar fi necesar un control al activității agenților de asigurare prin instituirea unei baze de date centralizate care să cuprindă informații privind numărul agenților, tranzacțiile efectuate, clasele de asigurări intermediate la contractare, iar în cazul agenților persoane juridice ar fi necesară delimitarea activității de intermediere în asigurări de celelalte activități și ținerea de evidențe contabile separate, toate aceste măsuri având menirea de a satisface cerința protecției consumatorului și a principiilor concurenței pe piața liberă.

Din datele prezentate de asigurători, a rezultat că în anul 2002 numărul persoanelor care au desfășurat activitate în domeniul asigurărilor a fost de 30.151 angajați, din care 11.210 persoane cu carte de muncă și 18.941 colaboratori, aceștia din urmă fiind, de fapt, agenții de asigurare, sau mai bine spus consultanții financiari, aceștia nefiind niște simplii agenți de vânzări, ci persoane pregătite să evalueze nevoile finaciare ale fiecarui client și să-i propună soluțiile adecvate.

3.3.2 BROKERII DE ASIGURARE

Piața asigurărilor și reasigurărilor este de neconceput fără prezența brokerilor, ei mobilizând o mare parte din capacitatea mondială de asigurare și reasigurare și conferind pieței o mare mobilitate și flexibilitate.

Termenul de broker desemnează persoanele juridice care acționează în calitate de intermediari pentru obținerea partenerilor și angajareă unor contracte de asigurare sau reasigurare, reprezentând clientul, adică asiguratul în cazul asigurării, reasiguratul în cazul reasigurării, reasigurătorul în cazul retrocedării. Atribuțiile brokerului sunt găsirea protecției optime pentru client, încheierea contractului de asigurare și administrarea daunelor.

În țara noastră, activitatea desfășurată de acești intermediari în asigurări este reglementată de Legea nr. 32/2000 privind societațile de asigurare și supravegherea asigurărilor, modificată și completată prin legea nr. 76/2003, precum și prin Norme emise de CSA. Conform legislației românești, brokerul de asigurare este “persoana juridică romană sau straină, autorizată în condițiile prezentei legi, care, pentru clienții săi, negociază sau încheie contracte de asigurare și acordă alte servicii în legaturaăcu protecția împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor”.

La sfârșitul anului trecut, pe piața românească existau, conform CSA, 145 de brokeri de asigurare autorizați să funcționeze și 5 brokeri ce primiseră autorizația de constituire, dintre acestia 111 transmițând raportări pentru anul 2002. Pe piața autohtonă a asigurărilor își fac simțită prezența companii de top pe plan mondial în domeniul brokerajului în asigurări (Marsh, Gras Savoye, London Brokers, EOS Risq), puternicele legături ale acestor firme cu piața internațională contribuind la dezvoltarea sectorului asigurărilor în țara noastră, aducând un plus de profesionalism și experiență și, nu în ultimul rând, având o deosebită importanță în ajutarea firmelor de asigurări să cedeze o parte din prime în reasigurare.

3.3.2.1. Prime de asigurare intermediate și comisioane încasate

Volumul primelor de asigurare intermediate pe parcursul anului 2002 de cei 111 brokeri de asigurare a fost de 1.724.333 milioane lei. Exprimate în euro, utilizând cursul de schimb stabilit de Banca Națională a României la sfârșitul perioadei, primele de asigurare intermediate de brokeri au fost de 49,38 milioane EUR.

Top 10 brokeri de asigurare în funcție de volumul primelor intermediate

Sursa: CSA, Raport 2002

Ca și în cazul asigurărilor directe, și în domeniul brokerajului se observă o oarecare concentrare a pieței, volumul primelor intermediate de primele 10 societăți reprezintă 66,55 % din totalul primelor intermediate anul trecut de cei 111 brokeri de asigurare.

Valoarea totală a comisioanelor încasate pentru primele intermediate era, la sfârșitul anului trecut, de 293.959 milioane lei (8,42 milioane EUR), ceea ce reprezintă 86,18% din totalul veniturilor obținute din activitatea de brokeraj în asigurare. Diferența de 47.125 milioane lei (13,82%) este constituită de alte venituri.

Din totalul brokerilor de asigurări, 3 societăți de brokeraj au înregistrat încasări din taxe de gestiune pentru despăgubiri platite în numele asigurătorilor.

CAPITOLUL IV

PIAȚA ASIGURĂRILOR GENERALE ÎN ROMÂNIA

4.1 ASIGURAREA RISCURILOR DE CATASTROFĂ ÎN ROMÂNIA

4.1.1. Riscul de catastrofă în România

Una dintre concluziile unui studiu făcut de către Grupul Allianz este că, dacă până la finele acestui an, emisiile de noxe și hidrocarburi s-ar reduce cu circa 95%, de abia în 2050 procesul de încălzire generalizată a climei ar putea fi stopat, cu condiția menținerii acestor niveluri. Topirea calotei glaciare stă la baza a numeroase inundații, schimbări climatice, ce au provocat numeroase catastrofe naturale.

Într-un alt studiu realizat de cea mai mare companie de reasigurări din lume, Munich Re, intitulat "Natural Catastrophes 2002" se arată că "furtunile și inundațiile au avut, pe parcursul anului recent încheiat, un impact sporit asupra activității companiilor de asigurare, comparativ cu 2001". Studiul subliniază acumularea oarecum neobișnuită de evenimente catastrofale la nivelul anului 2002, concentrându-se mai ales asupra inundațiilor din Europa Centrală, ce au provocat pagube asigurate în valoare de 3,1 miliarde Euro.

Nici țara noastră nu a fost ocolită de asemenea evenimente, impactul fiind cu atât mai puternic, cu cât populația nu conștientizează încă rolul foarte important al asigurărilor de bunuri în protejarea unei averi acumulate de-alungul vieții și care poate dispărea în câteva minute sau chiar secunde.

Într-o ierarhie a celor mai distructive catastrofe naturale în țara noastră, cutremurul deține primul loc, urmat de inundații ce au provocat pagube din ce în ce mai mari în ultimii ani, urmate de fenomene meteorologice de mare amploare dar cu caracter local (grindină, furtună, ploaie torențială, mai nou, tornade și altele).

Cea mai mare problemă rămâne în continuare cutremurul, statisticile spunând că o dată la 30 de ani în România se întâmplă un cutremur de 7 grade pe scara Richter, un astfel de eveniment fiind așteptat să se producă, conform specialiștilor, până în 2006-2010. Acest lucru face din țara noastră un subiect aparte pentru asigurători și, mai ales, pentru reasigurători.

Jumătate din teritoriul României, unde sunt concentrate mari aglomerări urbane (București, Ploiești, Galați, Brăila, Focșani) și un mare potențial economic, se află în zona Vrancea, o zonă cu grad seismic ridicat și cu o periodicitate de 30-40 de ani a producerii acestora. Un cutremur cu un bilanț tragic a fost cel din anul 1977, când s-au înregistrat 1570 de pierderi de vieți omenești, peste 11000 de răniți și pagube materiale de circa 2 miliarde de dolari, cele mai multe în București, fără a lua în calcul și pierderile indirecte sau pe cele pe termen lung.

Pe locul doi din punct de vedere al potențialului de catastrofă în România se situează inundațiile, care, dacă până acum se produceau în special primăvara în urma topirii zăpezii, acum astfel de fenomene au loc și vara, încălzirea climei dând naștere la viituri cu pagube materiale importante și chiar cu pierderi de vieți omenești. Cele mai expuse zone sunt Moldova, sudul și vestul țării, cele mai mari inundații având loc în 1926-1927 în zona Dunării, cu aproape 1000 de morți, și în mai 1970 în nordul țării, când au murit aproape 200 de persoane.

4.1.2. Situația construcțiilor și comportarea lor în caz de cutremur

La începutul anului 1997, existau 7,8 milioane de locuințe, din care 93% se aflau în proprietate privată, cele mai multe dintre acestea (aproximativ 6,2 milioane) fiind construite înainte de anul 1977. După acest an construcțiile au fost realizate într-o concepție nouă, adaptate la condițiile de cutremur, astfel că rezistența lor este mai bună, chiar și în acest caz specialiștii considerând că pierderile maxime posibile pot depăși 70% din valoarea clădirilor afectate.

Comportarea clădirilor în caz de cutremur este diferită în funcție de localizare, vechime, materiale de construcție, tipul de sol, starea clădirii, istoricul seismic al acesteia. În capitală, spre exemplu, în urma unor estimări recente, peste 10000 de apartamente sunt incluse în categoria I de urgență pentru consolidare. Guvernul prin Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuințelor și cu sprijin financiar de la instituții internaționale, a demarat un program de consolidare a acestor clădiri, program ce se desfășoară, însă, anevoios.

Majoritatea acestor clădiri au fost construite în perioada interbelică sau în cea imediat următoare războiului, când nu existau coduri și norme specifice pentru proiectarea antiseismică, în prezent, cel mai mare risc avându-l clădirile de 7-12 etaje construite în perioada interbelică.

4.1.3. Asigurarea riscului în caz de cutremur

Asigurarea riscului de cutremur se bazeaza pe evaluarea anumitor variabile:

frecvența cutremurului, localizarea epicentrului, a adâncimii producerii, magnitudinii și duratei acestuia;

intensitatea specifică diferitelor grade de distrugere a clădirilor;

riscul de avarie și gradul de distrugere, în funcție de concentrarea și calitatea clădirilor, intensitatea cutremurului, distanța de la epicentru, procentul mediu de deteriorare;

numărul, valoarea și structura clădirilor supuse riscului;

capacitatea clădirilor de a rezista la unda de șoc;

localizarea clădirilor pe harta seismică a țării;

istoria seismică a clădirii;

respectarea normelor antiseismice

expunerea la risc dată de starea prezentă a clădirii

efectul cutremurului asupra terenului pe care se află clădirea;

efectul asupra clădirilor din vecinătate;

caracteristicile socio-economice ale proprietarilor clădirilor.

Condițiile de asigurare oferite de societățile de pe piața românească sunt similare cu cele practicate pe plan internațional. În România, cele mai multe societăți de aigurare includ riscul de catastrofă în polița “All Risks”, în zonele neafectate (ex: Bistrița) prima de asigurare reducându-se corespunzător.

Alte societăți folosesc polița FLEXA cu clauza adițională pentru riscul de cutremur, iar altele au propriile condiții de asigurare. Există și societăți care țin seama de zonarea seismică, în funcție de care despăgubirile se plătesc într-o anumită limită.

Ca regula, în România, riscul de catastrofă naturală este inclus în condițiile de asigurare obișnuite, expunerea la risc având la bază zonarea seismică făcută în anul 1991.

4.1.4. Asigurarea obligatorie a locuințelor

În România se produc, în medie, o mie de explozii și incendii pe lună, soldate cu zeci de morți și sute de răniți. Jumătate dintre acestea se produc în gospodăriile populației, majoritatea fiind provocate de instalații de gaz sau electrice defecte, de încălcarea unor minime norme de securitate. Situația este foarte gravă în Capitală, unde 80% din conductele de gaz sunt avariate, în fiecare an semnalându-se circa 100.000 de incidente (scurgeri de gaze din rețelele subterane și de suprafață sau de la posturile de reglare).

Exploziile și incendiile reprezintă doar o parte din accidentele cu urmări grave. La toate acestea se adaugă dezastrele de proporții provocate de catastrofele naturale (cutremure de pământ cu magnitudinea mai mare de 6 grade pe scara Richter, inundații și furtuni).

Și pentru că, nu puține au fost cazurile când oamenii, rămași fără adăpost, au așteptat mila autorităților, Guvernul a luat în serios această problema cerând elaborarea unui proiect de lege privind asigurarea obligatorie a locuințelor aparținând persoanelor fizice împotriva dezastrelor și calamităților naturale.

Soluția pentru astfel de cazuri ce vor apărea și pe viitor pare să fie introducerea unei forme obligatorii de acoperire a catastrofelor naturale. În Europa, singurul stat în care asigurarea locuințelor este obligatorie este Turcia, în alte țări precum Franța, Belgia, Spania, Danemarca, Elveția, statul oferind un sistem de protecție a riscului catastrofic, de acestă beneficiind doar cei care încheie pe piața privată o poliță de incendiu. Sistemul turc, singurul obligatoriu, este realizat cu sprijinul Băncii Mondiale sub forma unui pool de asigurători care au format un fond comun de asigurare (Turkish Cathastrophy Insurance Pool), însă rezultatele nu sunt cele scontate, doar 2 milioane de locuințe dintr-un total de 16 milioane fiind asigurate.

Guvernul susținea necesitatea introducerii asigurării obligatorii de locuințe și crearea pentru aceasta a unei societăți cu capital majoritar de stat, în care CEC să dețină 51%. Chiar dacă asigurătorii sunt împărțiți în două tabere, unii care sunt de acord cu introducerea obligativității, alții care nu împărtășesc idea, propunând intervenția statului pe alte căi pentru „sensibilizarea” populației în vederea asigurării, societățile de asigurare de pe piață fac front comun împotriva ideii de societate administrată de stat prin intermediul CEC. Acest lucru ar însemna prejudicii grave aduse asigurătorilor români prin limitarea obiectului de activitate, reducerea veniturilor din prime, răsturnarea ierarhiei valorice pe criterii extraprofesionale, crearea chiar a unei poziții de monopol, îngrădind libera concurență. Pe de altă parte, o societate nou înființată, cu atât mai puțin CEC, nu poate dispune de resurse financiare, tehnice și operaționale de lichidare a daunelor în caz de catastrofă, mai ales dacă se produce în primii ani de la înființarea acesteia.

Singurul argument folosit de oficialii Guvernului pentru promovarea ideii că trebuie înființată o societate de stat, este acela că, prin acest proiect se urmărește protecție socială, iar statul care va subvenționa primele de asigurare pentru cei care nu vor putea plăti aceste prime – categoriile defavorizate ale populației – nu poate să dea banii de subvenție unei societăți private.

Nici soluția intrării statului în coasigurare cu asigurătorii privați nu pare cea mai viabilă, crearea unui pool de asigurare cu participare privată fiind o soluție agreată și de Banca Mondială care s-ar putea implica în acest proiect așa cum a făcut-o și în Turcia.

Conform proiectului, persoanele fizice ar trebui să plăteasca, anual, o primă de asigurare de 0,2% pentru locuințele din mediul urban, și de 0,3%, pentru cele din mediul rural, din suma pentru care se încheie asigurarea și care nu va depăși 15.000 de euro, problemele neterminându-se aici. Ar trebui luate în discuție faptul că multe clădiri nu au autorizație de construcție și nici proiect de execuție, iar unele dintre ele sunt amplasate în zone neafectate de seisme sau inundații. De asemenea se pune problema primei de asigurare nediferențiată care nu ține cont de zonele seismice sau de cele supuse inundațiilor.

Nu în ultimul rand, trebuie luată în calcul problema plasării în reasigurare a riscurilor, tendința generală pe piața internațională fiind aceea de limitare a participărilor, deci și de creștere a costurilor, iar piața românească este prea mică pentru a susține un risc atât de mare.

Chair dacă va mai trece ceva timp până se va finaliza acest proiect, ar trebui făcute eforturi de conștientizare a opiniei publice, a cărei credință în ajutorul guvernamental nu poate fi deloc benefică nici pentru societate în general, nici pentru individ în particular.

4.2 ASIGURĂRILE AGRICOLE

Fenomenele meteorologice din ultima vreme afectează nu numai proprietățile ci și culturile agricole, în ultimul timp asigurările agricole fiind tot mai des aduse în atenția agricultorilor și opiniei publice în general.

În ultimii 13 ani suprafețele și efectivele de animale asigurate au fost cu mult sub potențialul pieței, depinzând în primul rând de situația din agricultură. Piața asigurărilor agricole a devenit mai interesantă odată cu apariția Legii 381/2002, lege care prevede că, în cazul unor calamități naturale, vor fi despăgubiți numai agricultorii care și-au asigurat culturile sau animalele la o societate de asigurare-reasigurare avizată de CSA. Ministerul Agriculturii subvenționează 20% din valoarea primei de asigurare, această prevedere vizând doar șase culturi – grâu, floarea-soarelui, soia, sfecla de zahăr, plantații de vii nobile, livezi întinse – și, la animale, specia bovine. Vor primi despăgubiri doar agricultorii care au încheiat o poliță de asigurare pentru factori de risc standard (secetă excesivă, inundațiile din revărsări de râuri sau de alte ape curgătoare și ruperi de baraje, ploile abundente și de durată, temperaturile excesiv de scăzute, stratul gros de zăpada, topirea bruscă a zăpezilor care provoacă inundații, revărsări de râuri, uragan etc.). Legea mai prevede de asemenea că numai agricultorii care vor încheia polițe cu una din cele 13 societăți autorizate de CSA să practice astfel de asigurări, vor fi despăgubiți în cazul unor fenomene majore precum seceta sau inundațiile.

Apariția acestei legi a fost unul din factorii de creștere a pieței asigurărilor agricole din anul 2002, ajungându-se la o suprafață asigurată de aproximativ 1 milion de hectare, cu aproximativ 60% mai mult decât în 2001, estimându-se că anul acesta suprafață asigurată va depăși 2 milioane de hectare.

La creșterea acestei piețe a contribuit și fenomenul de comasare a terenurilor și sporirea numărului de ferme de dimensiuni medii și mari, ponderea la subscrierea asigurărilor agricole deținând-o producătorii agricoli organizați în societăți comerciale și asociații familiale – 85-90%, micii producători, cu suprafețe în recoltare de până la 10 hectare, deținând restul de 10-15%.

Pentru stabilirea primelor de asigurare ce trebuie plătite de agricultor se iau în calcul mai multe variabile precum cultura asigurată, frecvența și intensitatea producerii riscurilor, mărimea suprafețelor, modalitatea de plată. Primele nu sunt foarte mari, la societatea Allianz Țiriac, de exemplu, pentru un hectar de păioase situându-se în jurul valorii de 250.000 lei/ha, aproximativ 2,5% din producție, la un preț mediu de 3.300 lei/Kg și o producție medie de 3.000 Kg/ha.

Din lipsă de resurse financiare, de informare sau de încredere, mulți producători agricoli nu și-au asigurat culturile agricole. Mai puțin de jumătate din suprafața totală declarată calamitată în iarna 2002-2003 a fost asigurată și va primi despăgubiri acordate de stat. Potrivit Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, suprafața calamitată este de 545.400 ha și reprezintă aproximativ 21% din cele 2,58 milioane ha însămânțate în toamna trecută. Despăgubirile vor fi acordate numai pentru 44% din suprafața calamitată, având în vedere că numai pentru această suprafață au fost încheiate polițe de asigurare.

Principalii actori ai acestei piețe sunt societățile Agras (peste 50% din suprafețele asigurate), Allianz Țiriac și Asirom, cele trei societăți punându-și mari speranțe în potențialul asigurărilor agricole care, potrivit estimărilor, vor depăși 8 milioane de dolari ca nivel al primelor subscrise.

4.3 ASIGURĂRILE AUTO

4.3.1 Asigurarea de răspundere civilă auto pe teritoriul României

În țara noastră, conform Legii 136/95 privind asigurările și reasigurările în România, asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule este singura formă de asigurare obligatorie. Această lege obligă persoanele fizice sau juridice care dețin autovehicule supuse înmatriculării în România, să le asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României.

Acest tip de asigurare are un rol de protecție socială, cei prejudiciați sau vătămați putând beneficia de o anumită indemnizație. În caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se acordă despăgubiri dacă autovehiculul care a produs accidentul este identificat și asigurat, chiar dacă autorul accidentului rămâne neidentificat.

Conform legislației românești, societățile de asigurări și reasigurări cu activitate în asigurările auto constituie Biroul Asigurătorilor de Autovehicule (BAAR) – înființat în 1994 – care reprezintă aceste companii în relațiile lor interne și cu străinatatea.

Nivelul primelor de asigurare, limita maximă a despăgubirilor, termene de plată, sancțiuni și alte elemente privind această asigurare se stabilesc de către Guvern, nivelul primelor stabilindu-se anual și semestrial, în funcție de tipul autovehiculului și capacitatea cilindrică, diferențiat pentru persoane fizice și juricice.

Legea română prevede și constituirea și administrarea de către BAAR a Fondului de protecție a victimelor străzii, fond creat în vederea protejării victimelor accidentelor de circulație.

Companiile de asigurări au vândut în ultima campanie RCA puțin peste 2,2 milioane de polițe, în condițiile în care în România circulă circa 3,2-3,3 milioane de autovehicule. Aceasta înseamnă că una din trei mașini care circulă pe drumurile publice nu are asigurare de răspundere civilă auto. În aceste condiții, s-ar impune sancțiuni mult mai mari pentru cei care nu încheie polița RCA, mergând până la radierea autovehiculului într-un termen limită de la somație (în caz că nu se încheie polița), după modelul metodei aplicată în Ungaria. De asemenea specialiștii în domeniu susțin necesitate unui cadru legislativ care să permită compărarea datelor între Poliție și companiile de asigurări.

De asemenea s-a vehiculat tot mai des ideea introducerii sistemului Bonus-Malus pentru calcularea primei de asigurare. Utilizat pe scară largă în Europa și Statele Unite ale Americii, sistemul Bonus-Malus presupune acordarea de reduceri la prima de asigurare de răspundere civilă auto față de terți posesorilor de automobile care nu au provocat accidente, sau plata unor prime suplimentare pentru asiguratul care a produs unul sau mai multe accidente. Practic, conform acestui sistem, "prețul" asigurării va crește sau va scădea în funcție de cât de încărcat sau de curat este "cazierul rutier" al șoferului. Conform acestui sistem, prima anuală de bază va fi stabilită diferențiat, în funcție de capacitatea cilindrică, de vârsta asiguratului (experiența) și de zonele de risc rutier. Astfel, proprietarul are dreptul la Bonus și este obligat la plăți suplimentare în cazul Malusului, în funcție de evenimentele înregistrate pe an de referință. Sistemul Bonus-Malus are ca bază categoria A0, 10 clase bonus și 4 clase malus. O persoană nou-intrată în sistem are ca bază de plecare poziția A0.

De asemenea, pentru implementarea unui sistem Bonus-Malus funcțional este nevoie de o bază de date centralizată, care să fie accesată în orice moment de către societățile de asigurare, organele abilitate ale Ministerului de Interne (Poliția) și organismul suprem de reglementare și supraveghere în asigurări – Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), pentru a cunoaște astfel "cazierul" accidentelor pentru fiecare mașina.

Până la implementarea acestui sistem și a altor măsuri care să măreasca gradul de cuprindere în asigurare a autovehiculelor, deocamdată drumurile publice se dovedesc nesigure din încă un motiv, probabilitatea că o mașina implicată într-un incident rutier să nu „dețină” polița RCA, fiind de 1 la 3.

4.3.2 Asigurarea „Carte Verde“

Din aceleași considerente pentru care asigurarea de răspundere civilă auto este obligatorie pe teritoriul național, a apărut ca o necesitate protecția similară a persoanelor fizice și a bunurilor pe plan internațional. Cartea Verde acoperă răspunderea ce i-ar putea reveni asiguratului pe teritoriul unui stat străin pe care acesta circulă cu un autovehicul înmatriculat în țara de origine. Sistemul Carte Verde este format din Birourile Asigurătorilor de Autovehicule din țările membre.

România a aderat la acest sistem în anul 1964, BAAR fiind reprezentantul României la acest acord. Primele de asigurare practicate se stabilesc pe grupe de țări, nivelul primei fiind diferențiat pe categorii de autovehicule și asigurați (persoane fizice sau juridice).

Ca un efect al procesului de aderare la Uniunea Europeană, asigurarea RCA se va unifica cu Cartea Verde, acest lucru având loc, se pare, înainte de termenul limită care era anul 2007, efectul fiind creșterea de 5 ori a costului asigurării auto obligatorii.

4.3.3 Asigurarea auto facultativă (CASCO)

Dintre tipurile de asigurări generale, asigurările CASCO au cunoscut cea mai mare creștere în ultimii ani – de la 26% în 1997 la 35% din total asigurări generale anul trecut, asta și datorită măririi de la an la an a parcului național auto și a creșterii acestuia în valoare. Diversificarea modalităților de finanțare pentru achiziția automobilelor noi a fost un alt factor care a favorizat asigurările CASCO, în cazul sistemelor de rate sau leasing acest tip de asigurare fiind obligatoriu.

O problema a asigurătorilor români o constituie frauda, specialiștii considerând că 5% din daunele plătite pentru acest tip de asigurare sunt în urma unor acțiuni de fraudă, în lipsa unei “liste negre”, un asigurat care a fraudat o companie putând a o lua nestingherit de la capăt cu o alta.

Creșterea înregistrată pentru încasările din asigurările CASCO ar putea însemna și o îmbunatățire a percepției pe care consumatorul român o are despre asigurări în general, obligativitatea de a încheia o astfel de asigurare în cazul leasingului sau a ratelor având rolul de a-l educa pe acesta.

4.4 EVOLUȚIA PIEȚEI ASIGURĂRILOR GENERALE

4.4.1. Prime încasate

Din cei 45 de asigurători care au transmis raportări pentru 2002, numărul societăților care au încasat prime brute din asigurări generale a fost de 42. Valoarea primelor brute încasate în 2002 din asigurări directe generale s-a ridicat la 12.314.516 milioane lei (352,7 milioane EUR), înregistrând o creștere nominală cu 55,93% față de 2001. Luând în considerare rata inflației din 2002, rezultă o creștere reală de 32,37%.

Dinamica primelor încasate din asigurări directe generale în perioada 1997-2002

Sursa: CSA, Raport 2001, 2002

Se observă o creștere accentuată în ultimul an a asigurărilor generale, la acest lucru contribuind și creditele ipotecare, una din condițiile acordării unui astfel de credit fiind asigurarea locuinței pentru care se acordă creditul respectiv.

Top 10 societăți de asigurare în funcție de primele brute

încasate din asigurări directe generale

Sursa: CSA, Raport 2002

Principala modificare suferită de top 10 față de anul trecut este preluarea primului loc de către compania Allianz Țiriac, prin devansarea societății Asirom, lucru deloc surprinzător dacă analizăm evoluția primei companii în ultimii ani. Și în cazul asigurărilor generale se constată o concentrare a pieței, primele 10 companii deținând peste 85% din piață, în timp ce primele 3 încasează mai mult de 55% din totalul primelor la acest tip de asigurări.

Din cele 17 clase de asigurări generale prevăzute de legislația în vigoare (Normele nr.3/2001 privind clasele de asigurări care pot fi practicate de societățile de asigurare, emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor), o pondere importantă (de 78,63%) în total prime brute încasate din asigurări directe generale este deținută de 3 clase de asigurare și anume:

1. asigurările de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare, care au generat un volum de prime brute încasate de 4.330.793 milioane lei (35,17% din total prime brute încasate din asigurări directe generale) ;

2. asigurările de răspundere civilă a autovehiculelor (răspundere civilă auto obligatorie și Carte Verde) – 3.464.733 milioane lei (28,14%) ;

3. asigurările de incendiu și calamități naturale – 1.887.406 milioane lei (15,33% în total).

4.4.2. Indemnizații plătite

Indemnizațiile brute plătite în 2002 pentru contractele directe de asigurări generale s-au cifrat la 5.068.854 milioane lei (145,2 milioane EUR). Comparativ cu 2001, acest indicator, exprimat în moneda națională, a înregistrat o creștere nominală cu 45,38%, respectiv o creștere reală cu 23,41%.

Din această valoare totală, 4.020.707 milioane lei au fost plătite de asigurători (115,2 milioane EUR), în timp ce reasigurătorii au plătit 1.048.147 milioane lei (30 milioane EUR).

Top 10 societăți de asigurare în funcție de indemnizațiile brute

plătite pentru asigurări directe generale

Sursa: CSA, Raport 2002

Clasele de asigurări generale la care s-au înregistrat valori semnificative ale indemnizațiilor brute plătite pentru contractele directe (în suma cumulată de 4.530.556 milioane lei, reprezentând 89,38% din total) sunt :

1) asigurările de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare, cu o valoare de 2.595.748 milioane lei, reprezentând 51,21% din total indemnizații brute plătite pentru contractele directe aferente categoriei de asigurări generale;

2) asigurările de răspundere civilă a autovehiculelor (răspundere civilă auto obligatorie și Carte Verde), cu un volum de 1.637.509 milioane lei, reprezentând 32,31%;

3) asigurările de credite și garanții, cu un volum de 297.299 milioane lei, reprezentând 5,86%.

CAPITOLUL V

ASIGURĂRILE DE VIAȚĂ ÎN ROMÂNIA

Protejarea atât a bunurilor personale cât și a vieții și sănătății au reprezentat priorități pentru oameni încă din antichitate, formele de asigurare evoluând până la cele care se practică în zilele noastre.

Asigurările de viață au devenit foarte importante în întreaga lume, tot mai multe persoane conștientizând riscurile la care sunt supuse în viața de zi cu zi. Asigurările de viață fac parte dintr-o categorie mai amplă a asigurărilor de persoane, care acordă indemnizații bănești pentru producerea unor riscuri ce afectează viața persoanei, sănătatea sau integritatea fizică a acesteia.

În funcție de riscul asigurat în asigurarea de bază, asigurările de persoane se împart în două categorii:

asigurări de viață, care acoperă riscul de deces;

asigurări de persoane altele decât cele de viață, care acoperă integritatea corporală sau sănătatea persoanei.

Asigurarea de viață clasică este o formă de protecție financiară a dependenților sau a altor persoane desemnate în cazul decesului asiguratului. Asigurările de viață clasice nu sunt întotdeauna foarte tentante, societățile de asigurare, venind în întampinarea necesităților tot mai complexe ale asiguraților, oferind produse de asigurare de viață care, pe lânga riscul de deces, oferă și alte avantaje: economisire, investiție, pensie viageră sau pentru o perioadă determinată de timp, tratament medical, cheltuieli de înmormântare. Astfel asiguratul poate beneficia și el de asigurare pe parcursul vieții, pe lânga riscul de deces asigurarea acoperind și supraviețuirea, astfel de asigurări ce acoperă atât riscul de deces cât și pe cel de supraviețuire purtând denumirea de asigurări mixte de viață.

Considerând drept criteriu de clasificare riscul care se asigură, asigurările de persoane se împart în mai multe categorii:

asigurări de supraviețuire;

asigurări de deces;

asigurări mixte de viață;

asigurări de boală;

asigurări de accidente.

După scopul asigurării asigurările de viață se pot clasifica în:

asigurări de viață pe termen limitat;

asigurări de viață pe termen nelimitat;

asigurări mixte de viață cu capitalizare;

asigurări de pensii.

În practică există mult mai multe tipuri de asigurări de viață, societățile de asigurare oferind clienților produse adaptate nevoilor și necesităților acestora, prin combinarea tipurilor clasice de asigurări sau a acestora cu alte produse financiare, acestea fiind, în general, caracteristice piețelor mature.

5.1 TIPURI DE ASIGURĂRI DE VIAȚĂ PE PIAȚA ROMÂNEASCĂ

Conform legislației românești, mai precis, conform Normelor nr. 3 din 14 august 2001 privind clasele de asigurări ce pot fi practicate de societățile de asigurări, emise de CSA, clasele aferente asigurărilor de viață sunt:

a. Asigurări de viață:

– asigurarea de supraviețuire;
– asigurarea de deces;
– asigurarea mixtă de viață;

b. Anuități (asigurări de tip rentă);

c. Asigurări de viață suplimentare, care cuprind: asigurări de vătămări corporale din accidente, asigurări de incapacitate de muncă cauzată de un accident, asigurări de deces rezultat dintr-un accident;

Asigurări de căsătorie și de naștere;

Asigurări de viață legate de investiții, pentru care expunerea la riscul de investiții este transferată asiguratului;

Asigurări permanente de sănătate, administrate la fel ca asigurările de viață;

Asigurări de capitalizare, care cuprind: asigurări de viață cu primă unică, asigurări de viață cu prima eșalonată.

Și pe piața românească asigurările de viață se practică ântr-un număr mare de forme, adaptate la cerințele clienților, produsele fiind achiziționate pentru ceea ce reprezintă pentru client și mai puțin pentru ceea ce sunt în sine.

5.1.1. Asigurarea de viață pe termen limitat

Acest tip de asigurare de viață este cel mai simplu, acoperind numai riscul de deces pe o anumită perioadă de timp. Asiguratul plătește periodic asigurătorului o primă de asigurare, în schimbul căreia o a treia persoană, numită bneficiar și desemnată de asigurat, va încasa suma asigurată la decesul acestuia din urmă, conform contractului. Datorită mediului economic inflaționist suma asigurată stabilită prin contract este de cele mai multe ori reevaluată în funcție de inflație, în consecință fiind adaptată și prima de asigurare. Beneficiarii sunt stabiliți de către asigurat, aceștia fiind, de regulă, moștenitorii legali.

Caracteristic acestei polițe este faptul ca sumă asigurată va fi plătită numai în cazul decesului asiguratului în perioada de valabilitate a contractului. Dacă la expirarea contractului asiguratul este în viață, asiguratorul este exonerat de orice răspundere, nici asiguratul, nici beneficiarul neprimind nimic. Tocmai de aceea, prima de asigurare este mai mică decât în cazul altor tipuri de asigurări de viață, această asigurare conferind protecție doar în cazul decesului persoanei asigurate.

5.1.2. Asigurarea de viață pe termen nelimitat

Această asigurare pe termen așa-zis nelimitat acoperă riscul de deces pe toată durata vieții persoanei asigurate. Astfel, indiferent de momentul în care survine decesul asiguratului beneficiarii contractului primesc indemnizația de la societatea de asigurări. Bineînteles, primele de asigurare vor fi mai mari decât în cazul asigurării de deces pe termen nelimitat.

Există și o altă variantă a acestui tip de asigurare de viață, în care riscul de deces este acoperit până la o anumită vârstă (înaintată) a asiguratului (de exemplu 95 de ani), după această vârstă, în cazul în care asiguratul este în viață, el urmând să primească suma asigurată reactualizată. Astfel, riscul de deces este acoperit în perioada dintre momentul încheierii contractului și atingerea vârstei respective.

Primele de asigurare sunt plîtite pe o perioadî limitatî, de obicei până la pensionarea asiguratului, existând însă și posibilitatea plății în primă unică.

5.1.3. Asigurarea mixtă de viață

Acest tip de asigurare este o asigurare cu capitalizare, acoperind atât riscul de deces cât și pe cel de supraviețuire. Asigurătorul plătește în orice condiții suma asigurată: dacă la sfârțitul contractului asiguratul este în viață el va primi suma asigurată; dacă pe perioada contractului survine decesul persoanei asigurate, beneficiarii primesc capitalul de deces.

Acesta este un produs complex care oferă pe lângă protecție și posibilitatea de economisire, asiguratul beneficiind personal de suma asigurată la sfârșitul contractului. Un alt aspect important este accesul la fond în timpul derulării contractului, dacă dorește, asiguratul putând să-și retragă banii și să renunțe la poliță; valoarea primită înapoi de la societatea de asigurare în acest caz se numește valoare de răscumpărare și crește odată cu apropierea de expirarea contractului. De asemenea, în cazul în care datorită unor probleme ce implică și aspectul financiar, asiguratul nu mai poate continua plata primelor de asigurare, el poate întrerupe contractul pe o perioadă, urmând să reia plata primelor, într-un anumit termen (de regula 5 ani), după ce-și achită datoriile restante către societate. Dacă după acest termen asiguratul este în continuare în imposibilitatea de a-și plăti primele de asigurare, el poate întrerupe definitiv plata primelor, fiind asigurat până la expirarea contractului dar la sume mai mici decât cele stabilite inițial în contract, proporțional cu primele achitate până la acel moment. Valoarea nouă a contractului poartă numele de valoare de liberalizare. Atât rascumpărarea contractului cât și liberalizarea acestuia pot fi făcute numai după o anumită periodă de la intrarea în vigoare a contractului, de regulă 3 ani.

Sumele asigurate și primele de asigurare pot fi exprimate în moneda națională, ele fiind reevaluate în funcție de inflație, sau pot fi calculate în funcție de o monedă de schimb (euro sau dolar american).

De obicei suma asigurată în caz de deces este egală cu capitalul de supraviețuire, dar există și produse care permit multiplicarea capitalului de deces, în acest caz primele fiind mai mari.

Contractul se încheie pe un număr de ani ce poate fi cuprins între anumite limite de vârstă ale asiguratului, cu condiția ca asiguratul să nu depășească o anumită vârstă la expirarea contractului (de regulă 75 de ani). Primele de asigurare se stabilesc în funcție de vârsta asiguratului, sexul acestuia, durata contractului și suma asigurată.

5.1.4. Asigurarea de tip rentă pentru copii

Această asigurare are drept scop economisirea unor fonduri care vor fi puse la dispoziția copilului asiguratului la împlinirea unei anumite vârste sau la începerea studiilor universitare. Suma asigurată este plătită beneficiarului integral la expirarea contractului sau eșalonat pe parcursul a 4-5 ani. În cazul decesului sau incapacității totale de muncă a asiguratului societatea preia plata primelor urmând ca beneficiarul să primească suma asigurată la terminarea contractului. Și în cazul acestui tip de asigurare sunt valabile valorile de răscumpărare și de liberalizare. O asigurare derivată din aceasta este și asigurarea de tip zestre, caz în care suma asigurată este încasată de beneficiar în momentul căsătoriei.

5.1.5. Asigurarea de tip unit-linked

Acest tip de asigurare este bazată pe investiții, pe lângă protecție oferind și posibilitatea investirii. Prima platită de asigurat este investită într-unul sau mai multe fonduri de investiții puse la dispoziție de asigurător, din care asiguratul primește un număr de unit-uri (cotă parte). Asiguratul are dreptul de a optă pentru fondurile și structura în care se vor investi primele plătite de el, având posibilitatea, pe parcursul derulării asigurării să schimbe această structură sau să investească suplimentar. Expunerea la riscul investiției este transferată total sau parțial asiguratului.

Acest produs are, deci, două componente, cea de protecție și cea de investiție. Componenta de protecție este reprezentată de o asigurare de viață pe termen nelimitat, în cazul decesului asiguratului, beneficiarul încasând maximul dintre suma asigurată și valoarea contului asiguratului la acea dată. Contul contractantului este echivalentul valoric al unit-urilor deținute în fondurile financiare ale asiguratorului. Componenta investiționala constă în cumpărarea de unitați de cont (unit-uri) în fondurile financiare special constituite. Ele sunt fonduri interne, închise, reprezentând un portofoliu de diverse tipuri de active financiare administrate de asigurător exclusiv în scopul asigurării.

Prima de asigurare va fi destinată în întregime achiziționării de unit-uri în fondurile financiare, contractantul putând alege procentul în care prima se va aloca între fondurile create.

Un unit reprezintă o diviziune a acestora, asigurând dreptul clientului de a participa la performanța fondurilor respective. Valoare unui unit se stabilește periodic, de obicei săptămânal, regăsindu-se în valoarea prețului de vânzare.

5.1.6. Asigurarea de tip pensie privată

Acest tip de asigurare reprezintă o alternativă la sistemul asigurărilor sociale propuse de stat. Mecanismul acestei asigurări este următorul: asiguratul plătește pe durata contractului o primă de asigurare, urmând ca la expirarea acestuia să încaseze o rentă viageră sau o rentă pe o anumită perioadă de timp. Vârsta la care începe plata acestor rente de către societatea de asigurări nu are nici o legatură cu limita de vârstă pentru pensionare impusă prin lege. Așadar, asiguratul se poate “pensiona” la orice vârstă cu condiția să îndeplinească limita minimă cerută de asigurător la încheierea contractului (de regulă 18 ani) și să plătească primele de asigurare pe cel puțin durata minimă a contractului (de regulă 5 ani).

Asigurarea de pensie privată este una dintre cele mai căutate asigurări de viață de pe piața autohtonă, fiind o sursă suplimentară de venit ce completează pensia publică și, în viitor, pe cea ocupațională. Rolul ei în țara noastră este mult mai important decât în alte state europene, datorită situației nu prea bune a celorlalți piloni de pensie. Cu toate acestea, procentul celor care dețin o astfel de asigurare din totalul populației este, conform ultimelor statistici, de doar 8%, chiar dacă nivelul veniturilor ar permite unei categorii mai largi să beneficieze de un astfel de produs.

Pensiile private suscită și interesul utilizatorilor de servicii financiare electronice, ele fiind utilizate de 0,7% din clienții serviciilor financiare, potrivit unor cercetări de piață realizate de Gfk Romania, în timp ce procentul pentru asigurările de viață este de 2,4% iar pentru internet banking de 1%.

5.2. Studiu de caz – Asigurări de viață oferite de compania

Interamerican

Acest exemplu cuprinde cazul familiei Dumitrescu care încheie trei contracte de asigurare de viață la societatea Interamerican. Familia Dumitrescu este formată din trei membrii, Dragoș Dumitrescu, Elena Dumitrescu, părinții, și fiul lor Alexandru Dumitrescu.

Pentru a elabora cea mai bună ofertă, în urma discuției preliminare, consultantul companiei de asigurări a obținut următoarele date despre membrii familiei:

Dragoș Dumitrescu, de profesie arhitect, vârsta 32 de ani, venit lunar 25.000.000 lei;

Elena Dumitrescu, de profesie avocat, vârsta 30 de ani, venit lunar 18.000.000 lei;

Alexandru Dumitrescu, vârsta 1 an.

În urma studierii datelor obținute și comparând necesitățile de protecție ale familiei cu posibilităților financiare, consultantul a propus 3 contracte de asigurare de viață, oferind fiecărui membru al familiei programul adecvat.

De obicei, este recomandat ca membrul familiei care are venitul cel mai mare să încheie un contract de asigurare mixtă de viață, astfel încât, în cazul decesului acestuia, familia să poată depăși momentul dificil din punct de vedere financiar prin încasarea indemnizației. Astfel, domnul Dumitrescu a încheiat un contract de asigurare mixtă de viață, cu plata în lei și reevaluare a sumelor în raport cu inflația (programul “Viața ta” – Interamerican). Parametrii contractului sunt următorii:

durata contractului: 20 de ani;

capital asigurat: 200.000.000 lei;

prima anuală aferentă asigurării de bază: 7.563.680 lei;

asigurări suplimentare:

Asigurare de Incapacitate Temporară de Muncă din Accident – capital asigurat 5.000.000 lei; prima anuală 475.000 lei; această asigurare înlocuiește venitul lunar al asiguratului pe perioada când acesta nu-și poate desfășura activitatea datorită unui accident;

Indemnizație de Spitalizare din Accident – capital asigurat 500.000 lei/zi; prima anuală 383.500 lei; această asigurare oferă o indemnizație zilnică în cazul spitalizării asiguratului datorată unui accident; în perioada de convalescență (egală cu perioada de spitalizare) asiguratul primește o indemnizație egală cu jumatatea sumei asigurate (în cazul nostru 250.000 lei);

Asigurare pentru Intervenții Chirurgicale – capital asigurat 10.000.000 lei; prima anuală 260.000 lei; această asigurare oferă o indemnizație în cazul în care asiguratul suferă o intervenție chirurgicală; valoarea acesteia este cel mult capitalul asigurat (10 mil. lei), în funcție de gravitatea intervenției;

Asigurare pentru Afecțiuni Grave – capital asigurat 75.000.000; prima anuală 285.000 lei; conform acestei asigurări, dacă asiguratul suferă de una dintre afecțiunile prevăzute în condițiile asigurării (infarct miocardic, comoție cerebrală, cancer, insuficiență renală) societatea îi va plăti o indemnizație egală cu capitalul asigurat (75 mil. lei) în tranșe (50%, 25%, 25%) pe o perioadă de două luni de la pronunțarea diagnosticului);

Astfel, pentru pachetul ales, domnul Dumitrescu plătește o primă anuală totală de 8.967.180 lei.

Doamna Dumitrescu a optat pentru o pensie viageră (“Pensia Ta” – Interamerican) cu următorii parametrii:

durata contractului: 25 de ani;

pensie lunară viageră minim garantată: 2.000.000 lei, sau capital garantat la expirarea contractului 460.290.762 lei;

prima anuală aferentă asigurării de bază: 7.570.170 lei;

asigurări suplimentare:

Deces sau Invaliditate Permanentă din Accident – capital asigurat 100.000.000 lei; prima anuală 155.000 lei; în cazul decesului asiguratului sau a unei invalidități ca urmare a unui accident, societatea plătește, pentru fiecare 100 de unități monetare capital asigurat, asiguratului său, după caz, beneficiarului, 100 de unități monetare pentru deces sau invaliditate permanentă totală și până la 100 de unități pentru invaliditate parțială, sumele dublându-se în caz de accident de transport (rutier, feroviar, aviatic, etc.);

Asigurare de Incapacitate Temporară de Muncă din Accident – capital asigurat 4.000.000 lei; prima anuală 380.000 lei;

Indemnizație de Spitalizare din Accident – capital asigurat 300.000 lei/zi; prima anuală 230.100 lei;

Asigurare pentru Intervenții Chirurgicale – capital asigurat 7.000.000 lei; prima anuală 154.000 lei;

Asigurare pentru Afecțiuni Grave – capital asigurat 50.000.000; prima anuală 125.000 lei;

Pentru pachetul ales doamna Dumitrescu plătește o primă anuală totală de 8.614.270 lei.

Pentru fiul lor familia Dumitrescu a ales un contract de tip rentă pentru copii (“Comoara Ta” – Interamerican) cu următorii parametrii:

contractant: tatăl;

durata contractului: 19 ani;

capital aigurat: 150.000.000 lei;

prima aferentă asigurării de bază: 5.802.075 lei;

asigurări suplimentare:

Scutire de la Plata Primelor de asigurare datorită Invalidității Contractantului (sau a decesului acestuia) – prima anuală 430.327; în cazul invalidității sau decesului contractantului, societatea de asigurări preia asupra sa plata primelor de asigurare;

Asigurare Suplimentară de Deces din orice cauză a Contractantului – capital asigurat 50.000.000 lei; prima anuală 330.215 lei; în caz de deces al contractantantului, asiguratul primește indemnizația în momentul producerii evenimentului;

Asigurare pentru Intervenții Chirurgicale – capital asigurat 5.000.000 lei; prima anuală 65.000 lei; această asigurare se aplică asiguratului (copilul) și nu contractantului ca cele precedente;

Indemnizație de Spitalizare din Accident – capital asigurat 300.000 lei/zi; prima anuală 112.500 lei; și această asigurare se referă la asigurat.

Pentru acest program, familia Dumitrescu plătește o primă anuală totală de 6.740.117 lei.

Totalul primelor anuale achitate de familia Dumitrescu pentru cele trei programe de asigurare de viață este de 24.321.567 lei. În acest fel, se acoperă nevoile de protecție ale celor trei membrii, corelându-se cu posibilitățile financiare ale acestora.

5.3 PENSIILE OCUPAȚIONALE ÎN ROMÂNIA

"Cu cât așteptarea va dura mai mult, cu atât mai dureroase vor fi, din punctul de vedere al populației, măsurile ce vor trebui luate", declara Paul Achleitner, membru în Consiliul de Administrație al companiei Allianz AG, referitor la reforma sistemului de pensii din Europa, îmbătrânirea generalizată a populației ducând, într-un final, la intrarea sistemelor de pensii de tipul "pay-as-you-go" în incapacitate de plată.

România nu stă nici ea mai bine la capitolul sisteme de pensii, sistemul actual de pensii din România nefiind sustenabil pe termen lung, întrucat numărul contribuabililor este mult mai redus decât cel al pensionarilor.

Acum trei ani (în 2000), Guvernul de atunci aproba prin Ordonanța de urgență un proiect de lege pentru crearea sistemului universal de pensii, cu contribuție obligatorie dar cu administrare privată a fondurilor (Pilonul II).

Aceasta era una dintre cerințe pentru integrarea în Uniunea Europeană. După nici jumătate de an, actualul Guvern, a abrogat acea Ordonanță de urgență.

Având în vedere că pentru integrare în UE, trebuie respectată cerința de a soluționa problemele legate de sistemul actual de pensii (cu contribuție obligatorie și administrarea statului – pilonul I), în toamna trecută, Guvernul a scos un proiect de lege al sistemului de pensii ocupaționale private (pilonul III), proiect ce a fost supus dezbaterilor cu partenerii sociali și a suferit modificări.

Proiectul legislativ privind schemele facultative de pensii ocupaționale continuă să fie de ceva timp subiect de discuție între Guvern și sindicate, principalele nemulțumiri ale sindicatelor fiind legate de prevederea că administrarea nu poate fi făcută decât de societăți de asigurări, bănci și fonduri de investiții, într-o formă mai veche a proiectului, administratorii fondurilor de pensii fiind societăți nou înființate, bănci și fonduri de investiții. Acest lucru ar fi însemnat o nedreptate făcută asigurătorilor din România, dar mai ales una făcută viitorilor asigurați, societățile de asigurări fiind recomandate de experiența, cu atât mai mult cu cât grupuri financiare de renume au anunțat că intenționează să se implice în sistemul de pensii private din România, printre acestea Grupul ING și societatea Interamerican cu sprijinul BERD, ambele grupuri având o vastă experiență în ceea ce privește administrarea unor astfel de fonduri. O altă nemulțumire a sindicatelor ar fi acea legată de prioritatea unui proiect privind fondurile universale de pensii, la care contribuția să fie obligatorie, decizia Guvernului de a introduce pensiile ocupaționale înaintea celor obligatorii administrate privat fiind justificată după unii specialiști, inclusiv cei ai reprezentanților Băncii Mondiale în România, întrucat această mîsura va permite stabilirea încrederii într-un alt sistem decât cel centralizat.

Principiile de bază ale schemelor de pensii ocupaționale sunt următoarele:

– administratorul este, fie o societate de asigurări de viață, fie o bănca, fie un fond de investiții;

– obiectul de activitate este atât administrarea contribuțiilor, cât și plata drepturilor;

– capitalul social minim propus este de 10 mil euro (fără aport în natură);
– finanțarea activității administratorului se realizează din comisioane reprezentând un procent din contribuția lunară și un procent din profitul obținut din investițiile realizate;

– schemele ocupaționale pot fi propuse numai prin prevederi specifice în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, grup de unități sau ramură economică;
– angajatorul nu poate propune participarea la un fond de pensii doar unui salariat sau unei categorii de salariați;

– participarea salariaților este facultativa;

– contribuția se constituie atât din partea angajatorului, cât și din partea angajatului;
– nivelul contribuției lunare este cuprins între 1% și 5% din salariul brut al participantului din luna pentru care se datorează contribuția;
– nivelul contribuției se modifică numai la cererea participantului, cu respectarea plafoanelor menționate, fără penalități (angajatorul nu-și poate anula unilateral obligația de plată);

– contribuția se calculează și virează de angajator;

– participanții sunt reprezentați în fața administratorului de Consiliul de Coordonare compus, în părți egale, din reprezentanți ai sindicatului și patronatului.

Toată lumea este de acord că sistemul actual de pensii din România nu poate asigura un trai decent, pensionarii fiind una din categoriile defavorizate ale societății noastre, dar, din păcate, noul sistem anuntat ca funcționabil la începutul acestui an întarzie să apară, înregistrându-se al treilea proiect de lege care să reglementeze această problemă serioasă. Unul dintre factorii ce întarzie acest sistem este opoziția sindicatelor care consideră că decizia de stabilire a unei scheme de pensii constituie atributul organizațiilor sindicale și al celor patronale, eliminând din start implicarea societăților de asigurări, cele mai în măsură să administreze aceste fonduri, și considerând limita de capital de 10 milioane de euro prohibitivă pentru asigurătorii cu capital majoritar românesc, în favoarea celor transfrontaliere, știut fiind că unele sindicate sunt acționari la companii de asigurări, tocmai pentru a nu putea fi prinse nepregătite în eventualitatea aprobării proiectului în varianta sa ultimă.

5.4 ASIGURĂRILE PRIVATE DE SĂNĂTATE

O altă problemă spinoasă a românilor o reprezintă asigurările de sănătate. Sistemul sanitar din România traversează o criză care, conform specialiștilor, este cea mai gravă din ultimii 60 de ani, problemele financiare din acest domeniu având printre cauzele principale lipsa unui control adecvat și lipsa totală a concurenței, neexistând, teoretic, alternativă pentru asigurați. Aceste probleme își pot găsi rezolvarea în înființarea unui sistem privat de asigurări de sănătate.

Asigurările sociale de sănătate acoperă doar parțial unele îngrijiri medicale sau chiar le exclude, accesul la aceste servicii făcându-se prin plata directă de către asigurați din sume ce au fost deja impozitate, cu aplicarea inclusiv a contribuțiilor la sistemul social de asigurări de sănătate. Asigurările private de sănătate pot rezolva aceste probleme prin servicii complementare sau chiar suplimentare celor din sistemul public.

În momentul de față, prin aplicarea aceleiași cote procentuale din salariu pentru sănătate tuturor asiguraților din sistemul social de sănătate, nu se face diferențiere între cei care plătesc mai mult și ar trebui să beneficieze de servicii de calitate mai ridicată, și cei care plătesc la nivelul salariului minim pe economie.

Asigurările private de sănătate vor conduce la o accentuare a competiției în domeniu si, implicit, la creșterea calității serviciilor, și la un control mai eficient al cheltuirii banilor publici. Acestea vor reprezenta și un mijloc de fidelizare a forței de muncă, angajatorii putând oferi avantaje sub forma acestor asigurări contractate pe piața privată.

Pe de altă parte, prin noul sistem pot fi oficializate veniturile reale ale personalului medical, acestea fiind gradate în funcție de competența fiecăruia în parte.

Noul act normativ prevede că "asigurările private de sănătate pentru plata serviciilor medicale constituie un sistem facultativ, suplimentar celui de asigurări de sănătate obligatoriu, care acoperă asiguraților servicii medicale, în condițiile legislației".

Asigurările private pot fi de tip complementar, care suportă total sau parțial plata serviciilor excluse de asigurările sociale sau de tip suplimentar, care suportă total sau parțial plata pentru serviciile medicale cu un grad ridicat de confort.

5.4.1. Acoperirile polițelor de asigurare privată de sănătate

Îngrijire medicală primară: servicii de tipul consultațiilor periodice acordate în sistem privat de medici, servicii de ambulanță, în condiții mai bune decât în sistemul public.

Îngrijire secundară: analize, teste, diagnostice și investigații de laborator, care pot fi accesate în sistem privat, scăpând de "listele de așteptare" obișnuite în cazul sistemului public. Avantajul față de încheierea unui abonament la o clinică privată este costul ceva mai mic pe care îl presupun primele plătite la o asigurare suplimentară de sănătate.

Îngrijire terțiară: tot ce ține de spitalizare, de la tratamente până la operații și alte intervenții chirurgicale. Avantajele față de sistemul public țin de calitatea și confortul cazării, al alimentației și îngrijirii medicale. Deocamdat, pentru anumite intervenții chirurgicale asigurații în sistem privat sunt trimiși tot la spitalele de stat, neexistând încă spitale particulare cu personal și dotări corespunzătoare.

Polițele pot suporta plata unor servicii excluse din sistemul de asigurări sociale (de tip complementar), cu grad ridicat de confort (tip suplimentar) sau pentru toate tipurile de servicii (tip substitutiv).

Acest sistem privat de asigurări de sănătate este susținut de către stat și prin politica fiscală, asigurările de acest gen fiind deductibile fiscal atât din venitul brut al angajaților, cât și din fondul de salarii al angajatorilor.

Cu toate acestea, specialiștii din domeniu au scos în evidență și limitele acestui sistem, printre acestea situându-se gradul insuficient de deducere fiscală (maximum 2%) și lipsa unei legislații care să permită administrarea spitalelor în sistem privat, acest lucru afectând sectorul terțiar al asigurărilor medicale, spitalizarea.

Un alt proiect de lege prevede posibilitatea pentu persoanele ce câștigă peste 1500 de euro pe lună de a renunța la sistemul public al asigurărilor de sănătate, în favoarea celui privat.

Până acum, societățile de asigurare ofereau suplimentar la polițele de viață asigurări “medicale” cum ar fi asigurarea intervențiilor chirurgicale, asigurarea pentru îmbolnăviri grave, asigurarea de spitalizare, în cazul producerii riscurilor decontarea făcându-se direct asiguraților, un alt dezavantaj fiind imposibilitatea de a contracta o astfel de asigurare fără a încheia o poliță de asigurare de viață (produsul de bază).

Prima companie specializată în asigurări medicale de pe piața românească este Omniasig Addenda, aceasta vânzand produse de asigurare medicale clasice, decontarea făcându-se direct cu clinicile sau spitalele în care vor fi tratați asigurații. Compania va lucra atât cu clinici particulare cât și cu spitale de stat, prețul unei asigurări situându-se între 8-10 Euro/persoană/lună.

Un alt proiect în derulare este construcția de către compania Interamerican a primului spital privat din România, proiect ce este susținut de către grupul financiar Eureko, din care face parte și compania, în colaborare cu Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare.

Asigurările private de sănătate pot reprezenta o soluție la criza prin care trece sistemul public de sănătate și, totodatî, pot da un suflu nou dezvoltîrii sectorului asigurărilor pe piața autohtonă, societățile care vor putea desfășura astfel de asigurări fiind asimilate societăților de asigurări.

5.5 EVOLUȚIA PIEȚEI ASIGURĂRILOR DE VIAȚĂ ÎN ROMÂNIA

5.5.1. Prime încasate

La sfârșitul anului trecut, cele 21 de societăți de asigurare care au desfășurat activitate în domeniul asigurărilor de viață au încasat un volum al primelor brute de 4.145.140 milioane lei, echivalentul a 118,7 milioane euro, înregistrându-se, față de 2001, o creștere nominală de 96,01%, iar în termeni reali o creștere de 66,39%.

Sursa : CSA, Raport 2002

Se observă că anul trecut asigurările de viață au înregistrat o creștere mai accelerată decât în ultimii trei ani, la acest lucru contribuind și amploarea pe care au luat-o creditele pe piața financiară românească, una din condițiile acordării unui astfel de credit fiind contractarea unei asigurări de viață și cesionarea ei în favoarea băncii creditoare. Aici sunt avantajate marile grupuri financiare care dețin și o societate de asigurare, băncile acceptând asigurările de viață numai de la compania/companiile de asigurări agreate. Un alt catalizator al creșterii înregistrate anul trecut este și dezvoltarea unui nou canal de distribuție apărut în Franța, în anii 80, denumit bancassurance. Acest sistem reprezintă o modalitate pentru bănci și companii de asigurări de a-și folosi reciproc canalele de distribuție. Băncile sunt interesate de bancassurance mai ales pentru a-și extinde câmpul de operare, în timp ce asigurătorii doresc să preia o parte din clienții tradiționali ai băncilor.

Bancassurance deține un rol important în distribuția asigurărilor de viață (peste 50%) în țări precum Spania, Franța, Italia, Belgia, la noi în țara fiind într-o fază incipientă. Ca exemple de pe piața autohtonă putem nominaliza colaborările dintre Generali și HVB România sau dintre Aviva și BRD-GSG.

Raportând primele brute încasate din asigurări de viață la populația României (care, potrivit estimărilor făcute de Institutul Național de Statistică la data de 18.03.2002, a fost de 21.698 mii persoane), rezultă o valoare de 191.038 lei/cap de locuitor (5,47 EUR/cap de locuitor), o creștere față de anul 2001, când densitatea asigurărilor de viață a înregistrat o valoare de 3,38 EUR/cap de locuitor.

Top 10 societăți de asigurare în funcție de primele brute

încasate din asigurări directe de viață

Sursa: CSA, Raport 2002

Mai mult de jumătate din încasările pe segmentul de asigurări de viață s-a realizat de o singură societate, respectiv ING NEDERLANDEN, care s-a distanțat și mai mult în ceea ce privește cota de piață pe acest segment de ocupanta locului 2, prin comparație cu situația din 2001, când compania a deținut “numai” 56,45% din piață. Concentrarea este caracteristica principală a pieței asigurărilor de viață, primele 10 companii din domeniu încasând mai mult de 95% din total, aproape 75% din total prime încasate fiind înregistrate de primele 3 companii.

Peste 90% din încasările de prime brute pe segmentul de asigurări de viață au provenit în 2002 din 3 clase de asigurare: asigurările de viață legate de investiții, pentru care expunerea la riscul de investiții este transferată asiguratului – 49,55% din valoarea totala a primelor brute încasate pentru asigurări de viață (2.053.855 milioane lei prime brute încasate), asigurările mixte de viață – 35,24% (cu o valoare a primelor brute încasate de 1.460.674 milioane lei), și asigurările de deces – 6,95% (cu o valoare a primelor brute încasate de 288.058 milioane lei).

5.5.2. Indemnizații plătite

Cele 21 societăți care au desfășurat activitate de asigurări de viață în cursul anului 2002 au plătit un volum de indemnizații brute de 404.832 milioane lei, în timp ce sumele de răscumpărare plătite s-au cifrat la 1.024.640 milioane lei. Prin urmare, valoarea cumulată a indemnizațiilor brute și a sumelor de răscumpărare plătite în 2002 a fost de 1.429.472 milioane lei, cu 148,03% mai mult decât în 2001 în termeni nominali, creșterea reală a acestora fiind de 110,55%.

Top 10 societăți de asigurare în funcție de valoarea indemnizațiilor și a sumelor de răscumpărare plătite pentru asigurări de viață

Sursa: CSA, raport 2002

CONCLUZII

Potențial ridicat în mare măsura neexploatat, ofertă diversificată, cerere potențială mare, cerere reală redusă, calitate ridicată a serviciilor, concentrare, concurență puternică, așa s-ar putea descrie piața românească a asigurărilor la momentul de față.

La mai bine de treisprezece ani de la înființarea primei societăți de asigurare în România, după o lungă perioadă în care acest domeniu a constituit un monopol de stat, perioada de declin, principalele probleme le constituie slaba educație a românilor în materie și lipsa de încredere a acestora într-un sistem ce este inerent unei bune funcționări a economiei de piață, lipsa de încredere alimentată și de unele evenimente „nedorite” din peisajul financiar românesc.

Este laudabil faptul ca autoritățile în domeniu au reușit în mare măsură să armonizeze legislația românească a asigurărilor cu cea europeană, fapt ce conduce la crearea unui mediu propice dezvoltării acestui domeniu în țara noastră și la o mai mare transparență a pieței, prin introducerea marjei de solvabilitate, criteriu obiectiv la îndemâna consumatorului de a alege o societate la care să încheie o poliță de asigurare.

Chiar dacă în ultimii ani asistăm la o creștere susținută a pieței românești a asigurărilor, ne aflăm cu mult sub nivelul mediu al statelor occidentale, și chiar al celorlalte state foste comuniste, un punct negativ în perspectiva aderării țării noastre la Uniunea Europeană. La această stare de fapt au contribuit și slaba dezvoltare a serviciilor financiare în țara noastră, posibilitățile reduse de investiție pe plan intern, slaba pătrundere a investițiilor străine directe, știut fiind ăa acolo unde se acumulează capital crește și nevoia de asigurare, de protecție, în general.

Dezvoltarea creditelor ipotecare, a diferitelor forme de finanțare, dezvoltarea sistemului bancassurance, introducerea asigurărilor private de sănătate, a pensiilor ocupaționale, investiții atrase de economia românească sunt elemente ce pot conduce în continuare la o dezvoltare susținută a pieței și la alinierea țării noastre la standardele unor structuri la care vrem să aderăm în viitorul apropiat.

BIBLIOGRAFIE

Bal, Ana, Dumitrescu, Sterian, Economie Mondială, Editura Economică, București 2002

Bercea, Fl., Vacarel, I., Asigurări și Reasigurări, Editura Expert, București, 1995

Ciurel, Violeta, Asigurări și Reasigurări: Abordări Teoretice și Practici Internaționale, Editura All Beck, București, 2000

Legea privind înființarea, organizarea și funcționarea societăților comerciale în domeniul asigurărilor și reasigurărilor, nr. 47/1991

Legea asigurărilor și reasigurărilor în România, nr.136/1995

Legea privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, nr.32/2000

Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, nr. 76/2003

Revista Capital, diferite numere

Buletin Infotmativ UNSAR, ADAR, diferite numere

Buletin de Știri XPRIMM, diferite numere

UNSAR, Statut

UNSICAR, Statut

ADAR, Statut

ARA, Statut

Informații de la societăți de asigurare