Aspecte Privind Ineficacitatea Actului Juridic Civil Nulitatea
LUCRARE DE LICENȚĂ
ASPECTE PRIVIND INEFICACITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL – NULITATEA
CUPRINS
Capitolul I.
Aspecte preliminare privind ineficacitatea actului juridic civil și cauzele sale .
1.1 Noțiunea de ineficacitate în dreptul civil român
1.2 Analiză comparativă între cauzele de ineficacitate ale actului juridic civil
Capitolul al II-lea.
Aspecte generale ale nulității actului juridic civil
2.1 Definiția, trăsăturile caracteristice și funcțiile nulității actului juridic civil
2.2 Delimitarea nulității față de alte sancțiuni de drept civil
2.2.1 Nulitatea și rezoluțiunea
2.2.2 Nulitatea și rezilierea
2.2.3 Nulitatea și revocarea
2.2.4 Nulitatea și caducitatea
2.2.5 Nulitatea și inopozabilitatea
2.2.6 Nulitatea și reducțiunea
2.2.7 Clauzele considerate nescrise
Capitolul al IlI-lea.
Clasificarea nulităților actului juridic civil și cauzele care le determină
3.1 Enumerarea categoriilor de nulitate potrivit criteriilor de clasificare
3.2 Clasificarea nulităților actului juridic civil
3.2.1 Nulitatea absolută și nulitatea relativă
3.2.1.1 Regimul juridic al nulității absolute
3.2.1.2. Regimul juridic al nulității relative
3.2.1.3 Confirmarea
3.2.2 Nulitatea parțială și nulitatea totală
3.2.3 Nulitatea expresă și nulitatea virtuală
3.2.4 Nulitatea de fond și nulitatea de form
3.2.5 Nulități amiabile și nulități judiciare
3.3 Cauzele care atrag nulitatea actului juridic civil
Capitolul al IV-lea.
Efectele nulității actului juridic civil
4.1 Considerații generale privind noțiunea de efecte ale nulității actului juridic civil
4.2 Principiul retroactivității efectelor nulității
4.3 Principiul „restituto in integrum”
4.4 Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial („resolutio iure dantis, resolvitur ius accipientis”)
4.5 Principii care înlătură nulitatea actului juridic civil
Concluzii
Bibliografie selectivă
CAPITOLUL I.
ASPECTE PRELIMINARE PRIVIND INEFICACITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL ȘI CAUZELE SALE.
Noțiunea de ineficacitate în dreptul civil român
Actul juridic, ca manifestare de voință, reprezintă o constantă și o necesitate a societății contemporane. Realitatea demonstrează, însă, că sunt foarte numeroase situațiile în care efectele urmărite de părți la încheierea actului juridic nu mai ajung să se producă efectiv, datorită a ceea ce în limbaj juridic numim „cauzele de ineficacitate”. Constatăm, în ultimii ani, că astfel de cazuri capătă o frecvență din ce în ce mai mare pe rolul instanțelor judecătorești.
Ineficacitatea actului juridic civil a fost definită ca fiind „acea situație când, din cauze concomitente sau subsecvente încheierii actului, acesta nu-și produce, total sau parțial, temporar sau definitiv, efectele”. În opinia unui autor, „ineficacitatea lipsește în totalitate sau în parte, temporar sau definitiv actul juridic de efectele urmărite de părți la încheierea sa”.
Conceptul de ineficacitate poate avea mai multe înțelesuri. Astfel, un autor identifică următoarele accepțiuni ale noțiunii de ineficacitate:
Din punct de vedere general, numim act juridic ineficace un act juridic, care este privat de efectele sale. În această ipoteză ineficacitatea este o categorie generală, iar invaliditatea actului juridic o subspecie a sa.
Ineficacitatea mai desemnează și un act juridic valabil în principiu, dar inopozabil terților.
Mai numim ineficace și un act juridic căruia îi lipsește unul din elementele esențiale extrinseci sau intrinseci.
În sens larg, ineficacitatea privește actele nule sau anulate, actele lipsite de efecte prin revocarea lor valabilă de către părți sau ca urmare a rezoluțiunii ori a rezilierii, actele afectate de o condiție. În sens restrâns, ineficacitatea are în vedere doar situația în care actul juridic, deși încheiat în mod valabil, nu produce efecte deloc sau le produce parțial din cauze autonome de voința părților.
Scopul urmărit de parte sau părți – care au încheiat, personal sau prin reprezentant, actul juridic civil și în patrimoniul ori persoana cărora se produc efectele actului respectiv – prin manifestarea voinței lor, de regulă, este atins. Există însă situații când, din cauze concomitente sau subsecvente încheierii actului juridic civil, acesta nu-și produce efectele ori, după ce și le-au produs, ele sunt desființate.
Sfera noțiunii de ineficacitate este deosebit de largă. Ineficacitatea actelor juridice civile subsumează deci toate acele situații juridice în care, din diferite cauze, el nu-și produc efectele.
În ceea ce privește sediul acestei instituții de drept civil, remarcăm că în legislația civilă românească în materie nu există un sediu propriu-zis, reglementarea ineficacității actelor juridice civile fiind dispersată în Noul Cod civil (într-un număr foarte mare de articole la care vom face trimitere pe parcursul analizelor), precum și în alte acte normative civile, ca de exemplu, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 8/1996, etc.
Ineficacitatea actului juridic civil poate fi rezultatul voinței părții sau părților, dar ea poate fi datorată și unui fapt independent de această voință, și putând opera de drept sau numai dacă este pronunțată de justiție.
Un act juridic civil poate să nu-și producă efectele din diverse cauze, care pot fi grupate după cum urmează:
nesocotirea condițiilor de validitate la încheierea actului, ceea ce determină apariția unor categorii aparte de acte juridice civile și anume nule, adică lovite de nulitate absolută, și anulabile, sancționate cu nulitate relativă;
împrejurări ce au fost avute în vedere de părți sau prevăzute de lege în momentul încheierii, în mod valabil, a actului juridic civil, a căror apariție poate face ca acesta să nu-și producă, provizoriu, efectele, din această categorie făcând parte actele juridice civile afectate de termen suspensiv sau condiție suspensivă;
împrejurări intervenite tot după încheierea valabilă a actelor juridice civile, dar înainte de executarea acestora sau pe parcursul ei, ce împiedică producerea efectelor sau duc la desființarea actelor, ce poartă denumirea de acte atacabile. Astfel de cauze sunt rezoluțiunea, rezilierea, revocarea și caducitatea.
Cauzele de ineficacitate a actelor juridice civile pot fi diferite, în funcție de mai multe criterii .
În raport cu momentul în care s-au născut, distingem: cauze originare, care sunt cele concomitente încheierii actului (nulitatea) și cauze subsecvente, care se datorează unor fapte survenite după încheierea actului (rezoluțiunea contractelor sinalagmatice și caducitatea legatelor).
În funcție de caracterul temporar sau definitiv, cauzele de ineficacitate a actelor sunt temporare, care lipsesc actul juridic civil de efectele sale numai vremelnic (termenul suspensiv, condiția suspensivă) și definitive, care duc la ineficacitatea definitivă a actului juridic civil (cum sunt nulitatea, rezoluțiunea, caducitatea legatelor etc).
După modul în care operează în timp, cauzele pe care le analizăm pot fi retroactive, care desființează efectele actului atât pentru viitor, cât și pentru trecut (nulitatea, rezoluțiunea, condiția rezolutorie) și neretroactive, care nimicesc efectele actului numai pentru viitor (rezilia-ea).
Se mai disting în alte clasificări cauze voluntare, care operează exclusiv prin voința autorului sau autorilor actului, când părțile pot împiedica, temporar sau definitiv, ori pot anihila efectele unui act juridic, fară a fi necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești (revocarea unilaterală sau prin acordul părților, când legea admite, și caducitatea legatului datorită renunțării legatarului) și nevoluntare, care sunt acele cauze ale ineficacității care împiedică, limitează ori tulbură producerea normală a efectelor actului juridic civil ca urmare a intervenției unui factor care nu mai depinde exclusiv de voința părților, ci operează independent sau chiar împotriva voinței acestora, ori necesită pronunțarea unei hotărâri judecătorești (caducitatea legatului pentru predecesul legatarului și rezoluțiunea, care trebuie pronunțată de justiție).
Analiză comparativă între cauzele de ineficacitate ale actului juridic civil.
Rezultă că, alături de nulitate (la care ne vom referi pe larg mai jos), sunt cauze care desființează actul juridic civil rezoluțiunea, rezilierea, revocarea și caducitatea, la care ne vom referi în continuare.
Rezoluțiunea reprezintă desființarea retroactivă a contractelor sinalagmatice pentru neexecutarea culpabilă de către debitor a obligațiilor sale.
Rezoluțiunea se aseamănă cu nulitatea prin aceea că ea desființează actul juridic civil retroactiv și operează – în principiu – printr-o hotărâre a organului de jurisdicție. In acelaș timp, aceste două cauze de ineficacitate a actului se și deosebesc prin următoarele:
nulitatea se aplică tuturor categoriilor de acte juridice civile, pe când rezoluțiunea numai contractelor sinalagmatice;
nulitatea intervine pentru nerespectarea unor condiții de valabilitate, pe când rezoluțiunea se datorează neexecutării culpabile a obligațiilor debitorului, când cealaltă parte și-a executat obligațiile sale;
cauzele nulității există la încheierea actului juridic civil, adică sunt originare, pe când cauzele rezoluțiunii sunt necesarmente ulterioare încheierii contractului, adică sunt subsecvente. De aici rezultă că nulitatea presupune un act nevalabil, pe când rezoluțiunea un act valabil încheiat, precum și că nulitatea se analizează pe terenul încheierii actului juridic civil, iar rezoluțiunea pe terenul executării contractului;
în cazul când sunt întrunite condițiile sale, nulitatea trebuie aplicată, instanța judecătorească neputând aprecia dacă este sau nu cazul s-o aplice în funcție de culpa sau lipsa culpei autorului sau autorilor actului, pe când, în cazul rezoluțiunii, instanța poate, chiar dacă sunt întrunite condițiile de a opera rezoluțiunea, să oblige la executare, acordând – eventual – un termen de grație debitorului, în funcție de comportarea culpabilă sau nu a acestuia. Pe scurt, nulitatea este obligatorie pentru instanță, pe când rezoluțiunea este facultativă iar între părți, rezoluțiunea are efect retroactiv, în principiu, deci obligațiile reciproce se sting, iar dacă s-a executat vreo prestație ea trebuie restituită.
față de terți, în cazul contractelor translative sau constitutive de drepturi reale, rezoluțiunea are ca efect, în principiu, desființarea drepturilor dobândite în temeiul acestor contracte.
Rezilierea constă în suprimarea pentru viitor a efectelor unui contract sinalagmatic valid, de obicei cu prestații succesive, dacă una din părți nu-și execută obligațiile sale, în mod culpabil. Rezilierea este tot o rezoluțiune, dar cu următoarele două deosebiri: rezilierea operează numai pentru viitor, rezilierea se aplică contractelor sinalagmatice, care se execută prin prestații succesive. Cu aceste rezerve, deosebirile față de nulitate sunt ca și la rezoluțiune. Intre părți, rezilierea are ca efect încetarea pentru viitor a efectelor contractului iar prestațiile efectuate anterior nu se restituie.
Față de terții care au dobândit, între timp, drepturi de la una dintre părțile ce au încheiat contractul, rezilierea nu produce nici un efect, sub condiția, pentru actele translative ori constitutive de drepturi reale imobiliare, ca terții subdobânditori să fi îndeplinit formalitățile de publicitate prevăzute de lege. Punerea la adăpost a terților de efectele rezilierii se explică prin caracterul neretroactiv al acestui mod de încetare a efectelor contractelor.
Revocarea este o noțiune mai greu de definit deoarece în doctrină și legislație acest termen primește cele mai diferite sensuri: retractare (act unilateral voluntar), revocare pauliană (acțiune în inopozabilitate), revocare judecătorească (sancțiune pentru nerespectarea anumitor obligații față de gratificant ale gratificatului) etc. In cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale revoitatea este obligatorie pentru instanță, pe când rezoluțiunea este facultativă iar între părți, rezoluțiunea are efect retroactiv, în principiu, deci obligațiile reciproce se sting, iar dacă s-a executat vreo prestație ea trebuie restituită.
față de terți, în cazul contractelor translative sau constitutive de drepturi reale, rezoluțiunea are ca efect, în principiu, desființarea drepturilor dobândite în temeiul acestor contracte.
Rezilierea constă în suprimarea pentru viitor a efectelor unui contract sinalagmatic valid, de obicei cu prestații succesive, dacă una din părți nu-și execută obligațiile sale, în mod culpabil. Rezilierea este tot o rezoluțiune, dar cu următoarele două deosebiri: rezilierea operează numai pentru viitor, rezilierea se aplică contractelor sinalagmatice, care se execută prin prestații succesive. Cu aceste rezerve, deosebirile față de nulitate sunt ca și la rezoluțiune. Intre părți, rezilierea are ca efect încetarea pentru viitor a efectelor contractului iar prestațiile efectuate anterior nu se restituie.
Față de terții care au dobândit, între timp, drepturi de la una dintre părțile ce au încheiat contractul, rezilierea nu produce nici un efect, sub condiția, pentru actele translative ori constitutive de drepturi reale imobiliare, ca terții subdobânditori să fi îndeplinit formalitățile de publicitate prevăzute de lege. Punerea la adăpost a terților de efectele rezilierii se explică prin caracterul neretroactiv al acestui mod de încetare a efectelor contractelor.
Revocarea este o noțiune mai greu de definit deoarece în doctrină și legislație acest termen primește cele mai diferite sensuri: retractare (act unilateral voluntar), revocare pauliană (acțiune în inopozabilitate), revocare judecătorească (sancțiune pentru nerespectarea anumitor obligații față de gratificant ale gratificatului) etc. In cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale revocarea este numită și reziliere convențională sau amiabilă.
Sub aspectul ineficacității actului juridic civil, important este că, indiferent de sensul în care este întrebuințat, termenul „revocare” desemnează cazuri de ineficacitate a actului juridic civil valabil sub aspectul încheierii sale. Prin acest termen nu s-ar putea desemna, în mod corect, nulitatea actului, deoarece cauzele de revocare sunt întotdeauna ulterioare momentului încheierii actului juridic revocat, pe când cauzele nulității sunt întotdeauna anterioare ori concomitente formării actului. Revocarea este deci un act juridic unilateral sau convențional, prin care se retractează de către o parte sau părți un act juridic valid. Ca act juridic, revocarea este supusă tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege pentru orice operație juridică.
Revocarea convențiilor are, în principiu, caracter convențional și numai în mod excepțional poate fi unilaterală. Pe când revocarea actelor unilaterale nu poate avea decât caracter de act juridic unilateral. Revocarea poate fi numită un mod general de desființare a actelor juridice, în sensul că nu se limitează la o anumită categorie de acte (am văzut că rezoluțiunea privește doar contractele sinalagmatice).
Caducitatea este ineficacitatea care lovește un act juridic valid ce nu și- a produs încă efectele datorită unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului și independent de voința autorului actului. De exemplu, legatul este ineficace (prin caducitate) din pricina renunțării sau a predecesului legatarului, a dispariției bunului ș.a. Cauzele ce atrag caducitatea sunt totdeauna ulterioare încheierii actului juridic civil.
Caducitatea presupune deci totdeauna un act valabil încheiat, care încă nu și-a produs efectele, operează numai pentru viitor și cauza este totdeauna independentă de voința autorului (autorilor). Caducitatea se produce de plin drept, fară a fi necesară, de regulă, o statuare judecătorească.
Din cele exprimate mai sus, observăm că, în literatura de specialitate, noțiunea de ineficacitate a actelor juridice nu a primit o semnificație unică, însă din analiza opiniilor exprimate reținem următoarele semnificații:
în sens generic, actul juridic ineficace este un act juridc lipsit de efecte. în ceea ce privește lipsirea de efecte, nu prezintă nici o relevanță dacă această carență este determinată de o cauză originară sau de o cauză subsecventă încheierii unui act. Astfel, va fi ineficace nu doar actul juridic invalid, pe motiv de viciu de consimțământ, ci și un act a cărui acțiune în execuție este prescrisă sau care poate fi reziliat sau anulat în temeiul unor motive care au apărut în cursul executării actului. Din acest punct de vedere, ineficacitatea constituie o categorie generală, invaliditatea actului juridic fiind doar o subcategorie a acesteia;
Este ineficace și un act juridic în principiu valabil, dar care este inopozabil terților. In acest sens, doctrina germană consideră drept relativ ineficace înstrăinarea de către o persoană aflată în faliment a bunurilor care fac parte din masa credală. Aceasta nu va putea fi opusă creditorilor și va fi nulă de drept în raport cu aceștia;
Va fi considerat, de asemenea ineficace un act juridic căruia îi lipsește un element extrinsec originar sau un act al cărui conținut determină dependența efectului juridic de o condiție stipulată de partea sau părțile semnatare. Dimpotrivă, în ambele ipoteze, faptul că elementul extrinsec există sau că respectiva condiție este îndeplinită, are drept consecință producerea efectelor actului, întrucât aici este vorba despre un act în principiu valabil.
Generic, cauzele de ineficacitate a actului juridic pot fi definite ca fiind acele circumstanțe în baza cărora legea creează aptitudinea de a lipsi actul juridic de drepturile și obigațiile pe care părțile au vizat ca respectivul act să le producă între ele, neexcuzând, însă, și situațiile care determină inopozabilitatea acelui act față de terți. Astfel, atunci când există temeiuri ce atrag soluția ineficacității unui anumit act juridic, trebuie stabilită mai întâi cauza de ineficacitate prin raportare la una dintre ipotezele reglementate de lege. Nu întodeauna, însă, cauza de ineficacitate statuată de legiuitor este adecvată. Astfel, dacă s-ar opina că interpretul este ținut de cauza de ineficacitate identificată de legiutor, s-ar ajunge să se aplice actului juridic respectiv consecințe vădit ilogice și inechitabile, iar nu cele pe care le merită în raport cu cauza de ineficacitate cu adevărat incidență în speță. De exemplu, potrivit dispozițiile art. 1645 din Vechiul Cod civil, „contractul de rendită pe viață, în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit în intervalul de 20 zile de la data contractului, este nu”. In acest sens, deși nulitatea, ca sancțiune, are la bază o cauză existentă la încheierea actului juridic civil, în mod surprinzător legiutorul dispune nulitatea pentru o cauză ulterioară momentului încheierii contractului de rentă viageră. Pe de altă parte, drepturile și obligațiile stipulate în actul juridic se manifestă în mod real direct proporțional cu executarea prestațiilor de către părțile contractante, însă o mare parte a cauzelor de ineficacitate pot interveni și în mod distinct de executarea în tot sau în parte, executarea necorespunzătoare sau neexecutarea obligațiilor cuprinse în actul juridic, iar, pe de altă parte, esențial pentru anumite cauze de ineficacitate – cum ar fi caducitatea – este chiar neexecutarea prestațiilor. Tot cu referire strictă la actele juridice care presupun executarea unor prestații, unele cauze de ineficacitate atrag restabilirea situației anterioare, iar altele nu fac posibilă această situație. De asemenea, „dimensiunea consecințelor produse de apariția unei cauze de ineficacitate este mai gravă atunci când lipsirea de efecte a contractului are natura juridică a unei sancțiuni de drept civil” și nu este exclusă nici posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale.
CAPITOLUL AL II-LEA.
ASPECTE GENERALE ALE NULITĂȚII ACTULUI JURIDIC CIVIL
Definiția, trăsăturile caracteristice și funcțiile nulității actului juridic civil.
Nulitatea este o sancțiune civilă care intervine în cazul încheierii unor acte juridice cu nerespectarea condițiilor de validitate, de fond sau de formă, impuse de lege.
O definiție legală a nulității actului civil o regăsim în art.1246 alin.(l) din Noul Cod Civil, care dispune că „orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune”.
În literatura de specialitate nulitatea este definită diferit, însă miezul rămâne comun. Astfel, în opinia unui autor „actul juridic sancționat cu nulitatea este lipsit de efectele juridice în vederea cărora a fost încheiat. El există în mod material, însă nu poate produce efecte juridice, fiindcă legea nu-i recunoaște valabilitatea. O altă definiție a nulității, care clasează această sancțiune ca fiind cea mai importantă sancțiune din dreptul civil pune accent pe momentul încheierii actului civil, definind nulitatea ca fiind „sancțiunea încălcării prin act juridic, încălcare la data când actul a fost făcut, a unei dispoziții a legii ”. În același sens, nulitatea a fost definită ca fiind „sancțiunea care intervine, după înfrângerea dispoziției legale, lipsind actul juridic de efectele în vederea căruia a fost încheiat” sau „acea sancțiune care intervine după încălcarea normei de drept, lipsind actul de efectele urmărite la încheierea lui”. Considerăm că aceastor definiții le pot fi aduse unele critici, deoarece nu menționează normele a căror încălcare se sancționează cu nulitatea, și anume normele ce reglementează condițiile de validitate. Precizarea este necesară, deoarece la încheierea actului pot fi încălcate și alte dispoziții legale, sancțiunea nefiind nulitatea (dacă, de exemplu, nu se respectă forma cerută adprobationem sau cea pentru opozabilitate față de terți).
O definiție care s-a impus prin conciziunea sa este aceea care arată că nulitatea este „sancțiunea care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. La o analiză a acestei definiții se observă că ea circumscrie conținutul noțiunii de nulitate prin caracteristici negative: „efectele contrarii normelor juridice”. Pe de altă parte, lasă impresia că în urma sancțiunii nulității actul juridic există în continuare, ceea ce nu este exact. Așa cum am afirmat mai sus, ceea ce rămâne după un act lovit de nulitate este existența sa materială, nu și efectele juridice.
Având în vedere neajunsurile prezentate mai sus, ne aliniem la opinia potrivit căreia „nulitatea este sancțiunea de drept civil care desființează actul juridic, atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condițiilor sale de validitate – de fond și de formă – impuse de lege” . Am reținut această definiție, deoarece apreciem că surprinde cel mai bine caracterele esențiale ale noțiunii de nulitate. În opinia noastră nulitatea este sancțiunea de drept civil care intervine atunci când nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act se va desființa și nu va mai produce efecte juridice.
Din definițiile exprimate în literatura de specialitate pot fi desprinse trăsăturile caracteristice ale nulității, anume:
Nulitatea actului juridic civil este o sancțiune de drept civil;
În sens larg, sancțiunea desemnează un act de dezaprobare, de constrângere ori de pedepsire, dar și de recompensare ori stimulare a unor comportamente umane, prin raportare la un sistem dat de norme morale sau juridice".
Într-un sens mai restrâns, „sancțiunea” este o modalitate de constrângere juridică ce intervine în cazul diferitelor încălcări ale legii, pentru a le reprima sau pentru a determina repararea consecințelor negative produse, precum și pentru a preveni alte încălcări, prin conformare și autoreglaj.
Din conceptul de sancțiune juridică, așa cum a fost definit , se desprind trei caracteristici ale sale:
orice sancțiune juridică reprezintă un act de constrângere, care intervine în cazul încălcării acelor norme juridice a căror aplicare este asigurată în această modalitate (marea majoritate a normelor juridice nu prevăd sancțiuni pentru aducerea lor la îndeplinire);
unele sancțiuni îndeplinesc o funcție reparatorie care se traduce, în principal, prin afectarea patrimoniului celui sancționat (rezoluțiunea contractelor, răspunderea contractuală și delictuală, anularea actelor juridice), alte sancțiuni fie împiedică dobândirea unui drept, fie suprimă un drept existent (nedemnitatea, decăderea, revocarea donațiilor), fie suprimă temporar libertatea individului, implicând o constrângere fizică -în cazul unor pedepse penale;
toate sancțiunile juridice sunt deopotrivă preventive.
Prin urmare, sancțiunea este urmarea nefavorabilă care survine în cazul nerespectării unor norme juridice. Ea are rolul de a descuraja comportamentul nelegal. Sancțiunea intervine ori de câte ori exigențele legii au fost nesocotite. Din acest punct de vedere, dispozițiile legale care prevăd condițiile de validitate a actului juridic civil ar fi ineficiente, dacă nu ar exista și o sancțiune care să intervină în cazul nerespectării lor. Această sancțiune este nulitatea, care asigură respectarea elementelor de validitate a actului juridic. În măsura în care un act juridic concret nesocotește aceste condiții, el este lipsit de efecte prin intermediul nulității .
Nulitatea privește numai actele juridice, nu și faptele juridic- stricto sensu.
Actul juridic civil este acea manifestare de voință destinată să producă anumite efecte juridice, să creeze, să modifice sau să stingă un raport juridic civil, în limitele și condițiile dreptului obiectiv.
Manifestarea de voință în cazul actului juridic civil este exprimată cu intenția de a produce efecte juridice, spre deosebire de faptul juridic civil, care este săvârșit fără intenția de a se produce aceste efecte, ele producându-se, însă, în temeiul legii.
În doctrină s-a arătat că distincția dintre noțiunea de act juridic și noțiunea de fapt juridic nu se impune în toate cazurile, această lipsă relativă de eficiență rezultând din irelevanța criteriilor de distincție între cele două categorii.
Criteriul de distincție dintre cele două noțiuni este manifestarea de voință, mai exact finalitatea acesteia. In funcție de modul de înțelegere a acestei finalități, se conturează două criterii ce dau rezultate practice distincte:
Teza voinței dirijate. Potrivit tezei voinței dirijate, doar manifestarea de voință nu este suficientă pentru a crea un act juridic. Trebuie, în plus, ca voința să fie dirijată spre crearea de efecte juridice. Mai mult decât atât, se arată în continuarea acestei teze, voința trebuie să determine și conținutul efectelor.
Teoria voinței necesare arată că, pentru a fi în prezența unui act juridic, trebuie ca intenția de a produce efecte juridice să fie absolut indispensabilă și necesară producerii efectelor juridice. Potrivit acestei concepții, pentru a avea un act juridic, sunt necesare trei elemente: o manifestare de voință care îmbracă efecte juridice, aceste efecte sunt voite de autor și ele nu pot să apară decât dacă există voința autorului.
În doctrina dreptului român s-a subliniat că intenția de a produce efecte juridice este un element necesar pentru definirea actului juridic și, în consecință, pentru delimitarea sa de faptul juridic, dar nu este suficient.
S-a susținut că, pentru depășirea insuficienței criteriului subiectiv, apare necesară folosirea unui criteriu obiectiv, considerându-se că pentru actul juridic nu este de ajuns intenția producerii efectelor juridice (criteriul subiectiv), ci, în plus, trebuie ca aceste efecte să nu se poată produce, potrivit legii, decât dacă o asemenea intenție a existat (criteriul obiectiv) . Prin urmare, problema nulității se pune în cazul manifestării de voință exprimate cu intenția de a produce efecte juridice, efecte care depind de existența acestei intenții.
Nulitatea intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementeză condițiile de validitate ale actului juridic (indiferent dacă sunt condiții de fond sau condiții de formă);
Referindu-se la convenții, art. 948 din vechiul cod civil dispune: „Condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt:
capacitatea de a contracta;
consimțământul valabil al părții ce se obligă;
un obiect determinat;
cauză licită.
La acestea se adaugă forma cerută ad validitatem și anumite modalității în cazul actelor afectate de modalități. Lipsa ori vicierea oricăruia dintre aceste elemente atrage nulitatea actului juridic. Această concluzie este întărită și de hotărârile instanțelor, care afirmă că „în ceea ce privește sancțiunea aplicabilă în cazul lipsei cauzei, aceasta este cea a nulității absolute a actului juridic, întrucât, în aceste condiții, lipsește un element esențial al său, respectiv scopul imediat”.
Din analiza definiției nulității rezultă că aceasta constă în desființarea actului juridic ce nu respectă condițiile de validitate.
Desființarea are caracter retroactiv. Nulitatea nu vizează, însă, actul juridic ca atare, în întregul său, ci numai clauzele care încalcă condițiile de validitate a acestuia, de fond și de formă.
Pentru stabilirea concordanței sau neconcordanței cu legea efectelor actului juridic, se apelează la finalitatea legii, în sensul că actul este lipsit numai de acele efecte contrarii scopului urmărit de dispoziția legală încălcată.
Momentul în care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii lui.
În aprecierea concordanței cu „legea”, se va avea în vedere și concordanța efectelor actului juridic cu morala – „bunele moravuri”, în temeiul art. 968 și art. 5 din Codul civil. Prin urmare, cauza de nulitate este arătată de legea în vigoare în momentul încheierii actului – tempus regit actum.
Nulitatea nu intervine dacă, deși la încheierea actului juridic a fost încălcată o condiție de validitate, dacă printr-o normă specială se dispune altfel (spre exemplu, art. 1213 Cod civil care permite adaptarea contractului lovit de nulitate relativă pentru eroare, art. 1221 alin. (1) Cod civil care prevede sancțiunea alternativă a reducerii obligației în caz de leziune etc.).
În ceea ce privește funcțiile sancțiunii nulității, considerăm că ele sunt de natură a explica succint rolul instituirii acestei instituții, necesitatea sa și nu în ultimul rând relația acesteia cu norma juridică. Având în vedere numeroasele teorii născute în legătură cu însuși conceptul de nulitate, apare firesc să nu găsim o unitate de opinii nici în privința funcțiilor pe care le îndeplinește instituția nulității. Totuși, în doctrina noastră modernă s-a exprimat opinia potrivit căreia funcția nulității ar consta tocmai în „a se opune unor efecte în contradicție cu scopul dispoziției legale încălcate”, mai exact, are rolul de a eradica complet efectele unor acte juridice care contravin legii.
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, nulitatea actului juridic civil prezintă, în principal, un rol preventiv, dublat de un rol represiv (cu rol de sancțiune), iar în lumina noilor concepte europene, se conturează, în mod distinct, și o funcție reparatorie.
În ceea ce privește funcția preventivă, aceasta rezidă în efectul inhibitoriu exercitat asupra subiectelor de drept civil, în sensul descurajării acestora de a încheia actul juridic civil cu nerespectarea condițiilor sale de valabilitate și de a le determina să respecte legea de drept privat, în caz contrar actul urmând a fi lipsit de efecte.
Instituirea sancțiunii nulității are, deci, și un rol profilactic, de natură să evite încheierea unor acte nule sau susceptibile de anulabilitate. Funcția operează la nivel mental, de regulă individual (la nivel de persoană), prin opoziție, în oglindă. Practic, premisa de baza este, că de principiu, partea care dorește să emită un act juridic sau părțile care încheie un contract vor încerca să nu încalce cerințele de valabilitate tocmai pentru a nu suporta rigorile sancțiunilor curative ale legii, desființarea actului.
O aplicație a funcției preventive rezidă în special în anumite dispoziții ale Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale, relativ la întocmirea actelor autentice notariale. Asemenea acte, datorită importanței lor și a efectelor pe care le pot produce, pot fi redactate doar de notarul public, de avocatul părților interesate, de consilierul juridic sau reprezentantul legal al persoanei juridice, potrivit art. 44 din Legea nr. 36/1995, iar în conformitate cu dispozițiile art. 45, notarul public are obligația să înțeleagă raporturile reale dintre părți în privința actului pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe eare-1 urmăresc este conform cu legea, precum și obligația de a-i înștiința și îndruma în privința efectelor juridice ale respectivului act. Fără îndoială că prin aceste dispoziții se încearcă evitarea încheierii unor acte juridice nule, exercitându-se o veritabilă funcție preventivă , însă, nu doar actele pentru care legea însăși prevede forma autentică se încheie în această formă, ci, și acelea care ar fi valabile ca acte sub semnătură privată, dar părțile consimt să le dea forța probantă a actului autentic. Pe de altă parte, actele încheiate sub semnătură privată au o marjă de risc mai ridicată în privința posibilității nerespectării anumitor dispoziții legale, cerute pentru valabilitatea actului. In cazul acestora, funcția preventivă poate acționa exclusiv la nivel mental, în privința părților contractante, dar, în lipsa unui arbitru (cum ar fi notarul public, avocatul ori consilierul juridic), doar conștiința, buna-credință și seriozitatea în manifestarea lor de voință le-ar putea, eventual, constrânge să respecte întru totul legea. Dacă asemenea acte nu sunt remediate prin acte adiționale ori prin ratificări ulterioare, va interveni funcția sancționatorie a nulității, de regulă cu consecința desființării actului juridic care contravine normei juridice.
Prin urmare, atunci când funcția preventivă nu se dovedește eficientă, intervine funcția sancționatorie, care constă în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.
Funcția sancționatorie poate conduce la desființarea în tot sau în parte a actului juridic, având rolul de a oprima exact efectele generate de clăuzele care contravin legii.
De facto, scopul instituirii sancțiunii vizează renașterea supremației legii relativ la norma încălcată, corelativ cu eradicarea în plan juridic a efectelor nelegale. în acest sens, este relevantă opinia potrivit căreia „dacă efectele sunt obținute prin încălcarea legii, atunci și efectele acesteia sunt nelegale, prin simetrie, în acord cu principiul quod nullum est, nullum producit effectum”.
În ceea ce privește funcția reparatorie, acesta este considerată de sorginte romană, ridicată la rang de principiu prin celebra expresie restitutio in integrum și apare ca o consecință a aplicării funcției sancționatorii (un rezultat implicit subsecvent sancțiunii aplicate actului juridic încheiat cu nerespectarea condițiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea sa), funcție care, potrivit unei opinii, se manifestă explicit în două planuri. Astfel, la nivel abstract (atât teoretic, ideologic, dogmatic, doctrinal, cât și în ideea de precedent judiciar), funcția reparatorie asigură restabilirea ordinii de drept încălcate. In plan subiectiv (efectiv și în concret, la nivel de subiect de drept civil implicat), funcția reparatorie impune atât repararea prejudiciului cauzat, dar, după caz, și refacerea actului juridic, cu respectarea cerințelor legale.
Unii autori mai adaugă o funcție a nulității actului juridic civil, care reprezintă, în opinia lor, o sinteză a celorlate două, anume funcția de mijloc de garanție a principiului legalității în domeniul actelor juridice civile, în sensul că, prin realizarea funcției preventive și a celei sancționatorii, se asigură respectarea normelor juridice civile care reglementeză condițiile de valabilitate a actului juridic civil.
În literatura de specialitate se mai distinge între funcția potențială și funcția operativă a nulității, însă, suntem de acord și noi cu opinia exprimată în doctrină în sensul că funcția operativă a nulității reia în mare măsură argumentația finalității represive și a celei preventive, în timp ce așa-zisa funcție potențială are în vedere starea legală a actului juridic în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii și momentul anulării lui, penoadă în care actul juridic lovit de nulitate, deși imperfect, se bucură totuși de o prezumție de validitate.
Deși nu se poate nega importanța practică a subzistenței unui act lovit de nulitate până la momentul pronunțării efective a sancțiunii printr-o hotărâre definitivă și, eventual, irevocabilă, ori, prin confirmarea actului anulabil, apreciem că nu este necesară crearea unei categorii juridice distincte, respectiv a unei funcții specifice. Tot astfel, nu negăm nici faptul că un act anulabil ar putea rămâne perfect eficace (în sensul producerii efectelor sale), prin intervenirea prescripției extinctive care ar paraliza dreptul la acțiune al persoanei interesate, însă toate aceste situații trebuie privite în această materie cu titlu de excepție, având în vedere că discutăm despre funcțiile unei sancțiuni, iar nu despre moduriile de paraliza însăși sancțiunea.
Delimitarea nulității față de alte sancțiuni de drept civil
Ineficacitatea actului juridic civil poate fi atrasă nu numai de nulitate, ci li de alte cauze de ineficacitate posterioare încheierii actului, cum sunt rezoluțiunea, rezilierea, revocarea, caducitatea și inopozabilitatea actului juridic civil. Delimitarea acestor cauze de ineficacitate a actului juridic civil contribuie la o mai bună înțelegere a nulității actului și totodată la configurarea corectă a conceptului acestei cauze de ineficacitate. In acelaș sens, această delimitare poate fi și un mijloc de preîntâmpinare a confundării unor elemente ale diferitelor cauze de ineficacitate.
Nulitatea și rezoluțiunea
Rezoluțiunea este acea sancțiune ce constă în desființarea retroactivă a unui contract sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor de către una dintre părți. Spre exemplu, dacă la încheierea unui contract de vânzare cumpărătorul a fost în eroare cu privire la calitățile substanțiale ale bunului, atunci el va putea solicita anularea contractului respectiv. De cealaltă parte, dacă, însă, contractul a fost încheiat în mod valabil, dar vânzătorul nu predă lucrul vândut sau cumpărătorul nu plătește prețul, atunci cel interesat va putea să ceară rezoluțiunea contractului respectiv (cel interesat poate să solicite și executarea silită a obligației ce revine celeilalte părți contractante).
Asemănările dintre nulitate și rezoluțiune sunt următoarele:
ambele sunt cauze care atrag ineficacitatea actului juridic civil;
atât rezoluțiunea, cât și, în principiu, nulitatea produc efecte retroactiv;
ambele sancțiuni pot interveni, în principiu, fie în temeiul unei hotărâri a organului de jurisdicție, fie în temeiul voinței părților.
Principalele deosebiri dintre cele două sancțiuni sunt următoarele:
nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de validitate, pe când rezoluțiunea presupune un act juridic valabil încheiat;
nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în vreme ce rezoluțiunea intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare uno ictu;
cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic și constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului, însă cauza rezoluțiunii apare ulterior momentului încheierii și constă în neexecutarea culpabilă a obligației de către una dintre părți;
acțiunea în rezoluțiune și acțiunea în declararea nulității relative sunt supuse unor reguli diferite în privința începutului prescripției extinctive, iar nulitatea absolută, precum și nulitatea relativă invocată pe cale de excepție nu sunt supuse prescripției extinctive.
Sub aspect procesual, apreciem că sunt utile unele precizări (care pot viza nu numai raportul dintre nulitate și rezoluțiune, ci și raportul dintre nulitate și alte cauze de ineficacitate).
Dacă în legătură cu același contract sinalagmatic s-ar pune atât problema rezoluțiunii, cât și problema nulității, atunci va fi analizată cu prioritate aceasta din urmă. Să presupunem că una dintre părțile contractante solicită rezoluțiunea pentru neexecutare culpabilă (eventual cu daune interese), iar cealaltă parte formulează o cerere reconvențională prin care solicită desființarea contractului pentru o cauză de nulitate relativă sau absolută. Instanța va analiza cu prioritate cererea reconvențională, iar dacă o va admite (pronunțând în dispozitivul hotărârii desființarea contractului pentru nulitate, adică, potrivit unei părți a jurisprudenței, anularea sau, după caz, „constatarea nulității”), va trebui să respingă ca neîntemeiată cererea în rezoluțiune, fară a mai administra probe pentru verificarea condițiilor rezoluțiunii. Chiar și în ipoteza în care pârâtul dintr-o acțiune în rezoluțiune nu ar formula cerere reconvențională, dar ar invoca în mod întemeiat nulitatea contractului (ca mijloc de apărare), indiferent că ar fl vorba de o cauză de nulitate absolută sau relativă, instanța va trebui să respingă acțiunea în rezoluțiune, fară însă a mai dispune desființarea contractului. Mai mult, dacă ar fi vorba de o cauză de nulitate absolută de care pârâtul nu s-ar prevala, instanța trebuie să invoce din oficiu nulitatea absolută a contractului și să respingă acțiunea în rezoluțiune.
Nulitatea și rezilierea
Rezilierea este sancțiunea de drept civil ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă și constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor . De exemplu, dacă încheierea unui contract de locațiune prin violență atrage nulitatea relativă a acestuia, în schimb, neplata chiriei de către locatar poate conduce la rezilierea contractului de locațiune valabil încheiat.
Ca atare, rezilierea se deosebește de rezoluțiune prin aceea că intervine în cazul contractelor sinalagmatice care se execută prin prestații succesive și că operează numai pentru viitor.
În consecință, comparația dintre nulitate și rezoluțiune prezintă numeroase puncte comune cu aceea dintre nulitate și reziliere. Ca element propiu acestei din urmă comparații, se poate aprecia că, deși efectele nulității se produc în principiu retroactiv iar rezilierea operează numai pentru viitor, totuși, în cazul actelor cu executare succesivă și nulitatea produce efecte numai pentru viitor nu și pentru trecut.
2,2.3. Nulitatea și revocarea
Revocarea, ca sancțiune de drept civil, constă în înlăturarea efectelor liberalitățiior din cauza ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.
Noțiunea de revocare este folosită uneori și în sensul de denunțare unilaterală, în cazurile prevăzute de lege, a unui act juridic, iar alteori în sensul de desfacere a unui contract prin acordul părților.
Revocarea se aseamănă cu nulitatea prin aceea că și ea reprezintă o cauză de ineficacitate a actului juridic civil, însă, între cele două sancțiuni civile există importante deosebiri, anume:
revocarea presupune un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de validitate;
nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic, în timp ce revocarea se aplică, în principiu, liberalitățiior;
cauza nulității este contemporană momentului încheierii actului juridic, pe când revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului juridic;
prescripția extinctivă este supusă unor reguli diferite.
Nulitatea și caducitatea
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale și care este independentă de voința autorului actului juridic.
Ca exemple de caducitate menționate de noul cod civil amintim:
art. 333 alin. (4) C.civ., conform căruia „clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieții soților, când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ori când aceștia au decedat în același timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni”;
art. 1071 C.civ., potrivit căruia orice legat devine caduc atunci când: legatarul nu mai este în viață la data deschiderii moștenirii; legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moștenirii; legatarul este nedemn, legatarul renunță la legat; legatarul decedează înaintea împlinirii condiției suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal:; bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu țin de voința testatorului, în timpul vieții testatorului sau înaintea împlinirii condiției suspensive ce afectează legatul;
art. 1195 C.civ., care prevede că oferta devine caducă: dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen rezonabil; dacă destinatarul o refuză; în cazul decesului sau incapacității ofertantului, în măsura în care natura afacerii sau împrejurările impun caducitatea etc.
Spre deosebire de nulitate, caducitatea se caracterizează prin următoarele trăsături:
presupune un act juridic valabil încheiat;
produce efecte numai pentru viitor (deoarece pentru trecut actul juridic respectiv nu și-a produs niciun efect);
presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic;
împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină de voința autorului actului juridic.
Nulitatea și inopozabilitatea
Inopozabilitatea este sancțiunea care intervine în cazul nesocotirii unor cerințe de publicitate față de terți, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice. Tot despre inopozabilitate se vorbește și în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul reprezentării, însă cu lipsa sau depășirea puterii de a reprezenta, în cazul încheierii de acte juridice cu privire la bunul proprietate comună fară respectarea anumitor reguli privind acordul coproprietarilor, precum și în cazul acțiunii revocatorii (pauliene).
Principalele deosebiri dintre nulitate și inopozabilitate sunt următoarele:
nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în vreme ce inopozabilitatea presupune un act juridic încheiat cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale de validitate;
în caz de nulitate, efectele privesc atât părțile actului juridic, cât și terții, însă, în caz de inopozabilitate, efectele actului juridic se produc față de părți, dar drepturile și obligațiile născute din actul respectiv nu pot fi opuse terților;
cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, pe când inopozabilitatea presupune, de regulă, neîndeplinirea unor formalități ulterioare încheierii actului juridic;
nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopozabilitatea poate fi înlăturată, în materie de reprezentare, prin ratificare.
Nulitatea și reducțiunea
Reducțiunea este sancțiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicții stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestațiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros și comutativ.
În consecință, există, pe de o parte, reducțiunea liberalităților excesive, adică a legatelor și donațiilor făcute de cel care lasă moștenirea (de cuius) și care încalcă rezerva succesorală, iar, pe de altă parte, reducțiunea unei prestații pentru leziune sau pentru un alt viciu de consimțământ, precum și în cazul impre viziunii.
Principalele deosebiri dintre nulitate și reducțiune vizează următoarele aspecte:
nulitatea este aplicabilă tuturor actelor juridice, pe când reducțiunea se aplică fie liberalităților excesive, fie contractelor cu titlu oneros și comutative;
nulitatea implică un act nevalabil încheiat, deci cauza nulității constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului juridic, pe când, în cazul reducțiunii liberalităților excesive și al aplicării teoriei impreviziunii, actele juridice au fost făcute în mod valabil, dar, ulterior, intervine ineficacitatea totală sau parțială, din cauza încălcării rezervei succesorale sau din cauza apariției unor împrejurări, neavute în vedere de părți în momentul încheierii actului juridic, care duc la ruperea echilibrului contractual.
Clauzele considerate nescrise
Clauzele din actul juridic civil, care au fost încheiate prin încălcarea sau nesocotirea unor norme imperative, a ordinii publice sau a bunelor moravuri, prevăzute pentru existența lor, sunt considerate ca nescrise, printr-o dispoziție expresă a legii. Cauzele care conduc la considerarea lor ca nescrise se referă la elementele intrinseci și extrinseci care țin de natura clauzei, fară de care aceasta nu ar putea fi concepută în mod logic. Clauzele nescrise se aseamănă cu clauzele nule, deoarece cauzele pentru care sunt declarate de legiuitor ca nescrise sunt anterioare sau concomitente cu încheierea lor, și nu ulterioare.
Teoria clauzelor nescrise, spre deosebire de reglementarea anterioara, este mult utilizată în nqul Cod civil. Legiuitorul nu precizează, însă, care este regimul lor juridic. Ele se aseamănă cu clauzele nule, dar nu au același regim. Astfel, nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare. Chiar și nulitatea absolută poate fi acoperită în anumite cazuri expres prevăzute de lege (cum ar fi căsătoria nulă absolut, așa cum este prevăzută în articolele 294 și 295 din noul Cod civil). Un act nul poate fi refăcut sau un act nul poate fi adaptat, astfel încât sa producă efecte; un act juridic nul, aplicând conversiunea, poate produce efectele unui alt act juridic (articolul 1260 din noul Cod civil). Clauzele considerate nescrise nu pot fi nici confirmate, nici acoperite, nici refăcute, nici adaptate, nici nu pot fi convertite în clauze valabile. Prin urmare, actul juridic nul poate produce anumite efecte, pe când clauzele considerate nescrise nu pot produce niciun efect. Clauzele considerate nescrise trebuie ignorate, ca șl cum nu ar exista. în cazul în care ele pot fi înlocuite, atunci operează înlocuirea lor cu dispozițiile legale corespunzătoare, ce au fost încălcate sau nesocotite, așa cum rezultă din articolul 1255 alineatul 3 din noul Cod civil. Din acest punct de vedere, clauzele considerate nescrise se aseamănă cu nulitatea parțială.
Apreciem că, din moment ce legiuitorul prevede posibilitatea înlocuirii lor, înseamnă că această înlocuire este făcută de către instanță, atunci când se ivește un litigiu în legătură cu clauzele considerate nescrise. Judecătorul sesizat fie constată existența lor și le ignoră, cu condiția ca părțile sa nu le conteste dacă nu le poate înlocui, fie constată existența lor și le înlocuiește. Această prerogativă o au si părțile care au posibilitatea să constate și să ignore existența clauzelor considerate nescrise și chiar să le înlocuiască, Din moment ce pot să constate sau să declare nulitatea unui act juridic pe cale amiabilă, având în vedere că actul juridic nul poate produce anumite efecte (articolul 1246 alineatul 3 din noul Cod civil), a fortiori, părțile pot ignora clauzele considerate nescrise, care nu produc niciun efect.
Dacă o clauză considerată nescrisă a fost executată, se impune restituirea prestațiilor, aplicând prin analogie dispozițiile articolului 1254 alineatul 3 din noul Cod civil din materia efectelor nulității, care face trimitere la articolele 1639-1647 din noul Cod civil, referitoare la restituirea prestațiilor. De exemplu, dacă într-un contract de locațiune chiriașul se obligă să plătească în avans, cu titlu de reparații locative, sume stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator și plătește sumele respective, atunci, în cazul în care părțile nu se înțeleg, chiriașul poate sesiza instanța cu o acțiune în restituirea prestațiilor executate în baza unei clauze considerate nescrise.
CAPITOLUL AL III-LEA.
CLASIFICAREA NULITĂȚILOR ACTULUI JURIDIC CIVIL ȘI CAUZELE CARE LE DETERMINĂ
Enumerarea categoriilor de nulitate potrivit criteriilor de clasificare
Problematica clasificării nulității actului juridic prezintă, deopotrivă, o importanță teoretică și practică.
Din punct de vedere teoretic, importanța clasificării rezidă în faptul că, cercetând această problemă, vom releva aspectele comune și deosebirile ce există între diferitele feluri de nulitate, ceea ce conduce la o aprofundare a instituției în ansamblul său.
Sub aspect practic, clasificarea nulității este importantă, deoarece îl ajută pe practician să identifice tipul de nulitate (sau tipurile) ce intervin în fiecare caz și, astfel, să deslușească mai bine problemele pe care le ridică soluționarea spețelor.
De asemenea, cunoașterea foarte exactă a diverselor tipuri de nulitate, cu trăsăturile lor și regulile ce se aplică, ne ferește și de confuziile ce pot apărea atât între diferitele feluri de nulitate, cât și între acestea și alte instituții cu valoare de sancțiune ale dreptului civil.
Clasificarea nulității se mai impune prin consecințele și prin importanța sa. Astfel, încadrarea unui caz concret într-o anumită categorie sau alta a nulității este de maximă importanță în determinarea regimului juridic aplicabil.
În funcție de natura interesului ocrotit – general ori individual – de norma juridică încălcată la încheierea actului, nulitatea poate fi absolută sau relativă.
În funcție de întinderea efectelor sale, nulitatea este totală sau parțială.
În funcție de modul de consacrare legislativă, distingem între nulitatea expresă și nulitatea virtuală. Aceste nulități mai sunt denumite șl textuale, respectiv implicite.
După felul condiției de validitate nerespectate, nulitatea poate fi de fond sau de formă, iar în raport de modul de valorificare, nulitățile pot fi de drept și judiciare.
Cu privire la toate aceste criterii de clasificare, trebuie să reținem că nulitatea unui anumit act juridic poate să fie trecută prin toate criteriile.
Privită însă numai prin prisma unui anumit criteriu de clasificare, nulitatea este ori de un fel, ori de altul. Nu poate fi de două feluri în același timp (de exemplu, nulitatea este ori absolută, ori relativă, nu poate fi concomitent și absolută și relativă). Dar nulitatea aceluiași act juridic poate fi calificată în funcție de toate criteriile sau în funcție doar de câteva criterii.
În acest fel, nulitatea poate fi absolută, totală, expresă și de formă (de exemplu, nulitatea unui contract de donație încheiat prin act sub semnătură privată).
Același act juridic poate avea două sau mai multe cauze de nulitate și poate fi lovit în același timp, de exemplu, atât de o nulitate de fond, cât și de una de formă.
În practică, într-o speță, s-a decis că „exemplarul contractului de ipotecă depus de reclamanți nu este semnat nici de aceștia, nici de mandatar (…), astfel încât în mod corect instanța de apel a reținut că, chiar dacă, în principiu, înscrisul autentic se bucură de prezumția de valabilitate, în speță nu este incident acest principiu, din moment ce înscrisul este lovit de nulitate absolută pentru neîndeplinirea a două condiții esențiale imperios necesare pentru nașterea validă a unui asemenea act juridic civil, și anume consimțământul și forma autentică” .
Clasificarea nulităților actului juridic civil
Nulitatea absolută și nulitatea relativă
Nulitatea absolută este nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocrotește un interes general, deci a unei norme juridice imperative, de ordine publică. De exemplu, actul juridic încheiat cu nerespectarea formei solemne (articolul 1242 alineatul 1 din noul Cod civil).
Nulitatea relativă este nulitatea care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocrotește un interes individual, particular, deci a unei norme juridice imperative de ordine privată. De exemplu, actul juridic anulabil pentru un viciu de consimțământ (articolul 1251 din noul Cod civil).
În legislație, în practica judiciară și în doctrină nulitatea absolută este desemnată prin formule ca: „actul este nul”, „actul este nul de drept”, „nul de plin drept” sau „lovit de nulitate absolută”. Nulitatea relativă este desemnată prin formule ca: „actul este anulabil”, „actul poate fi anulat, „actul este nul”.
Observăm că prin terminologia folosită nu se poate distinge întotdeauna, cu precizie, despre ce fel de nulitate este vorba, deoarece cuvântul „nul” este întrebuințat când în sensul nulității absolute, când în sensul celei relative. De aceea, indiferent de formula utilizată în cuprinsul normei juridice, pentru a se stabili despre ce fel de nulitate este vorba se cercetează care este natura interesului ocrotit prin norma încălcată la încheierea actului juridic civil. Dacă legiuitorul precizează, în mod expres, că este vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă, de regulă, nu este necesară cercetarea interesului ocrotit, în cazurile în care natura nulității nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, se prezumă că actul juridic este lovit de nulitate relativă.
Clasificarea nulităților în absolute și relative prezintă importanță sub aspectul regimului lor juridic diferit. Regimul juridic al nulității desemnează regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau cea relativă, după caz. Aceste reguli stabilesc răspunsul la trei întrebări:
cine poate invoca nulitatea;
cât timp poate fi invocată nulitatea;
dacă poate fi acoperită prin confirmare.
3.2.1.1 Regimul juridic al nulității absolute
Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine justifică un interes ocrotit de lege și care are legătură cu cauza nulității, pe cale de acțiune sau de excepție. Această dispoziție se regăsește în articolul 1247 alineatul 2 din noul Cod civil (similar cu reglementarea anterioară). Au interes părțile actului juridic, avânzii-cauză, alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar care justifică un interes propriu, procurorul în unele situații, ori alte organe prevăzute expres de lege. Și instanța, din oficiu, este obligată să invoce nulitatea absolută în temeiul rolului ei activ (articolul 1247 alineatul 3 din noul Cod civil). De exemplu, fiind învestită cu soluționarea unui litigiu având ca obiect executarea unui act juridic nul, pune în discuția părților existența nulității absolute, iar dacă partea interesată nu solicită declararea nulității, respectând principiul disponibilității în procesul civil, instanța respinge acțiunea ca neîntemeiată. O persoană care are interes să promoveze acțiunea este, de exemplu, creditorul uneia dintre părți, pe calea acțiunii oblice.
Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau de excepție, acțiunea în declararea nulității fiind imprescriptibilă extinctiv.
Normele juridice încălcate, care conduc la sancțiunea nulității absolute, ocrotesc un interes general. Apărarea eficace a acestui interes se poate face numai prin înlăturarea oricărei limite de timp pentru promovarea acțiunii sau ridicarea excepției de nulitate absolută. Introducerea acțiunii în nulitate absolută este necesară atunci când în temeiul actului nul au fost executate prestații de către părți. Pentru restituirea lor și repunerea părților în situația anterioară trebuie să existe o hotărâre judecătorească de desființare a actului juridic. Dacă actul juridic încheiat nu are caracter patrimonial, dar creează o anumită condiție juridică pentru părți, generatoare de drepturi și obligații, cum ar fi de exemplu, căsătoria, se impune declararea nulității actului juridic respectiv. Nulitatea poate fi invocată și pe cale de excepție, atunci când se solicită executarea unui act juridic nul iar în acest caz, partea interesată folosește ca mijloc de apărare excepția de nulitate a actului juridic respectiv.
În principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare ulterioară de către părți. Potrivit articolului 1247 alineatul 4 din noul Cod civil, contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege.
Confirmarea este actul juridic unilateral prin care persoana interesată să promoveze acțiunea în constatarea nulității absolute sau să ridice excepția de nulitate absolută renunță la aceste drepturi. Prin excepție, un act juridic nul absolut poate fi confirmat. De exemplu, o donație nulă absolut pentru nerespectarea formei potrivit articolul 1011 alineatul 1 din noul Cod civil). Acest fapt reiese din articolul 1010 din noul Cod civil.
Regula este că nulitatea absolută nu se poate confirma, însă, părțile pot să refacă actul juridic lovit de nulitate absolută, respectând condițiile cerute de lege. In cazul refacerii, efectele actului juridic se produc de la data la care a fost încheiat actul nou, valabil. Potrivit articolului 1259 din noul Cod civil, „Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. în toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu și pentru trecut”.
3.2.1.2. Regimul juridic al nulității relative
Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de către persoana al cărei interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului juridic civil. Poate invoca nulitatea relativă și reprezentantul incapabilului, succesorii persoanei al cărei interes a fost încălcat la încheierea actului juridic, cu condiția să nu fie vorba de un act juridic strict personal, precum și procurorul, în anumite cazuri expres prevăzute de lege. Instanța, din oficiu, nu poate invoca nulitatea relativă. De exemplu, moștenitorii pot solicita anularea unui contract de vânzare-cumpărare pentru vicierea consimțământului prin doi a autorului lor, dar nu pot introduce o acțiune în anularea căsătoriei acestuia pentru doi, deoarece căsătoria este un act juridic strict personal.
Nulitatea relativă poate fi invocată, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege. Acțiunea în anulare este prescriptibilă. Potrivit articolului 1249 alineatul 2 din noul Cod civil, “Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune numai în termenul de prescripție stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare”. Prin urmare, excepția este imprescriptibilă.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau tacită, de către cel îndreptățit să o invoce sau de către succesorii săi în drepturi.
3.2.1.3 Confirmarea
Confirmarea este acel act juridic unilateral prin care cel care este îndreptățit să invoce nulitatea renunță în mod expres sau tacit la acest drept. Voința de a renunța trebuie să fie certă (articolul 1262 din noul Cod civil). Prin natura sa, confirmarea este un act juridic unilateral (își produce efectele în urma manifestării de voință a unei singure părți), abdicativ (deoarece reprezintă o renunțare la un drept) și cu caracter accesoriu (pentru că este legat de actul principal pe care îl confirmă).
Pentru a fi valabilă, confirmarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să provină de la cel îndreptățit să invoce nulitatea relativă;
viciul care afecta actul juridic lovit de nulitate relativă să fi încetat în momentul confirmării; în caz de violență, numai după încetarea acesteia; confirmarea trebuie să provină de la o persoană cu voința neviciată;
confirmarea să fi fost făcută în cunoștință de cauză, adică cel care o face să cunoască viciul; persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza de nulitate.
Persoana chemată de lege să încuviințeze actele minorului poate, în numele și în interesul acestuia, cere anularea contractului făcut fară încuviințarea sa ori să confirme contractul atunci când această încuviințare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia. Aceleași dispoziții se aplică și în cazul actelor încheiate fară autorizarea instanței de tutelă.
Confirmarea poate fi expresă sau tacită. Confirmarea expresă poate fi făcută printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată. înscrisul probator al confirmării, așa cum rezultă din articolul 1264 din noul Cod civil, trebuie să cuprindă:
obiectul, cauza și natura obligației, adică clauzele principale ale actului juridic;
motivul acțiunii în anulare;
intenția de a renunța la invocarea nulității.
Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nici o îndoială asupra intenției de acoperire a nulității relative. Executarea voluntară a actului lovit de nulitate relativă în cunoștință de cauză și într-un moment în care viciul încetase înseamnă confirmare tacită. Neinvocarea nulității relative în termenul de prescripție, stabilit de lege, constituie o prezumție (simplă) de confirmare tacită (care poate fi răsturnată). Conform articolului 1263 alineatele 5 și 6 din noul Cod civil, în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligația să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată. Cel care trebuie să confirme poate să fie pus în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acțiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului.
Confirmarea, indiferent dacă este expresă sau tacită, are ca efect validarea actului anulabil. Confirmarea își produce efectele din momentul încheierii contractului și atrage renunțarea la mijloacele și excepțiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite și conservate de terții de bună-credință. Deci, între părți, acest efect se produce retroactiv, consolidând efectele deja produse ale actului viciat și înlăturând posibilitatea desființării lui. Față de terți, confirmarea nu poate afecta drepturile dobândite anterior de aceștia, dacă au fost de bună-credință. Când fiecare dintre părți poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părți o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulității de către celelalte părți. Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin doi sau violență nu implică prin ea însăși renunțarea la dreptul de a cere daune-interese.
Nulitatea parțială și nulitatea totală
Nulitatea totală este nulitatea care desființează actul juridic civil în totalitatea lui. De exemplu, potrivit articolului 1011 alineatul (1) din noul Cod civil „contractul de donație se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute”.
Nulitatea parțială este nulitatea care desființează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, acelea care contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri. Astfel, potrivit articolului 1255 alineatul (1) din noul Cod civil, „Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri (s.n.) și care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esențiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiatîntr-un contract de vânzare-cumpărare, de exemplu, poate fi nulă numai o clauză accesorie, clauza de arvună, clauzele principale fiind valabile. Din cele prezentate anterior, se poate trage concluzia că, în sistemul nostru de drept, nulitatea parțială reprezintă regula, iar nultitatea totală constituie excepția. Totuși, nultitatea parțială presupune un act juridic cu un conținut complex, în sensul că actul juridic are mai multe efecte, deoarece numai într-o asemenea situație s-ar putea pune problema desființării unor efecte și a menținerii altor efecte.
În cazul în care contractul este menținut în parte, atât clauzele nule, cât și cele considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziițiile legale aplicabile. In cazul contractelor cu mai multe părți, în care prestația fiecărei părți este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privința uneia dintre părți nu atrage desființarea în întregime a contractului, deci intervine nulitatea parțială, afară de cazul în care participarea acesteia este esențială pentru existența contractului, când intervine nulitatea totală.
Nulitatea parțială nu trebuie confundată cu următoarele situații:
situația în care, dintre mai multe acte juridice aflate în strânsă legătura, se anulează în întregime numai unul;
ipoteza în care, deși nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de voință produce efecte ca alt act j uridic, în baza conversiunii;
situația în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;
ipoteza când actul juridic încheiat este lovit de nulitatea absolută, însă, ulterior, este îndeplinită cerința legală nerespectată în momentul încheierii lui;
situația când forma ad probationem nu îndeplinește cerințele prevăzute de lege, dar operțiunea juridică (negotium) este valabilă.
Așadar, nulitatea parțială înseamnă ineficacitatea numai a unei cauze sau a unor clauze, dar nu toate ale aceluiași act juridic.
De asemenea, nu trebuie confundată clasificarea în nulități parțiale și nulități totale cu clasificarea în nulități absolute și nulități relative combinând cele două criterii de clasificare. Deosebim astfel nulitatea absolută și parțială, spre exemplu, în cazul prevăzut de art. 2546 Cod civil, potrivit căruia „ este lovită de nulitatea absolută cauza prin care se stabilește un termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârșirea actului de către partea interesată”. Clasificarea se face în funcție de două criterii diferite, astfel încât poate exista: nulitate absolută și parțială, dar și nulitate absolută și totală, după cum poate exista nulitate relativă și parțială, dar și nulitate relativă și totală.
Nulitatea expresă și nulitatea virtuală
În funcție de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă numită și nulitate textuală sau chiar explicită și nulitatea virtuală numită și nulitate implicită sau tacită.
Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută ca atare, într-o dispoziție legală. Cele mai multe nulități fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie în Codul civil, fie în alte acte normative.
Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă neândoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiție de validitate a actului juridic civil sau, după cum se arată în art. 1253 Cod civil, sancțiunea nulității trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins.
Clasificarea nulităților în exprese și virtuale nu trebuie confundată cu clasificarea nulităților în absolute și relative, deoarece este vorba de două criterii diferite. în consecință, pot exista nulități exprese și absolute; nulități exprese și relative; nulități virtuale și absolute; nulități virtuale și relative.
Nulitatea de fond și nulitatea de formă
Nulitatea se împarte in nulitate de fond și nulitate de forma, în funcție de felul condiției de validitate încălcate la încheierea actului juridic.
Nulitatea de fond este nulitatea care intervine atunci când este încălcată o condiție de fond la încheierea actului juridic civil. Condițiile de fond vizează conținutul actului juridic, fiind considerate drept condiții esențiale de validitate și sunt consacrate în Codul Civil astfel: capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza. Pe lângă aceste patru condiții de fond necesare la formarea oricărui act juridic, în cazurile expres prevăzute de lege, se mai adaugă și autorizarea administrativă prealabilă. Literatura de specialitate și jurisprudența au stabilit în mod unitar că lipsa oricăreia dintre aceste condiții la încheierea actului atrage nulitatea sa, fiind vorba despre o nulitate de fond. De exemplu, dacă lipsește consimțământul sau dacă este viciat, se aplică sancțiunea nulității.
Nulitatea de formă este nulitatea care intervine atunci când este încălcată forma, cerută ca o condiție de validitate la încheierea actului juridic civil; In aces sens dăm ca exemplu, articolul 1041 din noul Cod civil, care prevede că „nerespectarea formei testamentului olograf, adică scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului, este sancționat cu nulitatea absolută”.
Nulități amiabile și nulități judiciare.
Unii autori mai împart nulitățile, în raport de modul de valorificare, în nulități judiciare și nulități amiabile, iar alți autori, după același criteriu, deosebesc între nulitățile judiciare și nulitățile de drept.
Distincția dintre nulitățile amiabile și nulitățile judiciare este consacrată și de Codul civil din 2009. Potrivit art. 1246 alin. (3) C.civ., „dacăprin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părților”.
Prin urmare, putem face deosebire între situația în care părțile se înțeleg cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele și lipsesc de efecte actul respectiv prin voința lor, fară a se mai adresa organului de jurisdicție competent (caz în care am fi în prezența unei nulități amiabile) și situația în care părțile nu se înțeleg în acest sens ori în care ar fi vorba de un act juridic căruia nu i se poate pune capăt printr-un act simetric celui prin care a luat naștere, deci nesusceptibil de o nulitate amiabilă, precum recunoașterea de filiație, căsătoria etc, fiind astfel necesar ca nulitatea actului juridic să fie declarată de organul de jurisdicție competent (într-o asemenea situație vorbim de nulitate judiciară).
În schimb, exceptând ipoteza clauzelor considerate ca nescrise și eventualele norme speciale ce ar institui cazuri de nulitate care să opereze de drept distincția între nulitatea de drept și nulitatea judiciară nu poate fi primită, în considerarea următoarelor argumente:
actul juridic încheiat beneficiază de o prezumție de valabilitate, chiar și atunci când a fost încheiat cu nesocotirea legii, așa încât, în măsura în care părțile nu se înțeleg (sau nu au posibilitatea să se înțeleagă asupra nulității), înlăturarea prezumției respective urmează a se face pe calea judecății;
întrucât nimeni nu poate să își facă singur dreptate, dacă părțile nu se înțeleg, trebuie să hotărască instanța;
cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic, precum și problema de a ști dacă este vorba de o nulitate totală sau parțială impun intervenția organului de jurisdicție competent;
într-o formă a proiectului Noului Cod civil se prevedea că nulitatea absolută operează de drept, însă Codul civil din 2009 nu a reținut acea prevedere.
Prin urmare, întrucât nulitatea absolută nu operează de drept, înseamnă că nu ar trebui să se vorbească despre constatarea nulității absolute și declararea nulității relative, deoarece, atât în cazul nulității absolute, cât și în cazul nulității relative, instanța apreciază (constată) existența sau inexistența cauzei de nulitate, iar, în caz afirmativ, va pronunța nulitatea, deci va anula actul juridic. Mai mult, distincția cu care nu suntem de acord poate crea impresia că acțiunea prin care se invocă nulitatea absolută ar fi o acțiune (cerere) în constatare, reglementată de art. 111 C.proc.civ., deși, în realitate este o acțiune (cerere) în realizare, indiferent dacă ar fi vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă.
Prin excepție, așa cum am menționat deja, clauzele considerate nescrise pot fi privite ca nulități absolute și parțiale care, însă, operează de drept.
Ca exemple de clauze considerate nescrise, menționăm:
clauza prin care s-ar restrânge sau s-ar renunța la dreptul de a îndeplini o formalitate de publicitate, precum și clauza penală sau altă sancțiune stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui drept [art. 19 alin. (3) C.civ.];
dispensa de a da socoteală acordată de părinți sau de o persoană care ar fi făcut minorului o liberalitate (art. 154 C.civ.);
clauzele sau dispozițiile actului de constituire ori ale statutului, precum și hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe, chiar dacă au fost publicate [art. 218 alin. (3) C.civ.];
clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei [art. 267 alin. (2) C.civ.];
orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soți [art. 325 alin. (3) C.civ.];
clauza prin care, sub sancțiunea desființării liberalității sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condițiilor sau a sarcinilor [art. 1009 alin. (1) C.civ.];
dispoziția testamentară prin care se prevede dezmoștenirea ca sancțiune pentru încălcarea obligațiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispozițiilor din testament care aduc atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri [art. 1009 alin. (2) C.civ.];
orice dispoziție testamentară care, fară a stipula transmiterea bunurilor moștenirii, urmărește să înlăture regula potrivit căreia moștenirile vacante revin comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii și intră în domeniul lor privat (art. 1138 C.civ.);
dispoziția care impune donatarului raportul în natură [art. 1151 alin. (1) C.civ.];
orice clauză prin care părțile ar institui o altă cauză de nulitate în afara celor stabilite de lege ori ar suprima o cauză de nulitate prevăzută de lege [art. 1246 alin. (4) C.civ.];
clauza prin care s-ar suprima obligația respectării unui termen rezomabil de preaviz pentru denunțarea unilaterală a unui contract încheiat pe durată nedeterminată, precum și clauza prin care s-ar stipula o prestație în schimbul denunțării contractului (art. 1277 C.civ.);
clauza prin care s-ar prevedea o condiție imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri, cu excepția ipotezei în care condiția este însăși cauza contractului, caz în care intervine nulitatea absolută a contractului (art. 1402 C.civ.);
stipulația conform căreia creditorul nu ar avea obligația de a dovedi cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere [art. 1523 alin. (4) C.civ.];
orice stipulație care ar contraveni dispozițiilor art. 1541 alin. (1) și (2) C.civ. care reglementează reducerea cuantumului penalității;
orice stipulație care ar contraveni dispozițiilor art. 1551 alin. (1) C.civ. care reglementează condițiile în care creditorul poate solicita rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului;
stipulația conform căreia creanța încorporată într-un titlu la purtător nu s-ar transmite prin remiterea materială a titlului [art. 1588 alin. (3) C.civ.];
stipulația conform căreia subrogația ar opera cu consimțământul debitorului [art. 1594 alin. (2) C.civ.];
orice stipulație care ar contraveni dispozițiilor art. 1699 C.civ. care reglementează limitele clauzei de nerăspundere pentru evicțiune;
orice clauză care ar contraveni dispozițiilor art. 1734 alin. (1) C.civ. care reglementează concursul dintre preemptori;
orice clauză care ar contraveni dispozițiilor art. 1825 alin. (1) C.civ. care prevede condițiile denunțării închirierii încheiate pe durată determinată;
clauzele nescrise prevăzute de art. 1826 C.civ. în materia închirierii locuințelor;
orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărțirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi [art. 1902 alin. (5) C.civ.];
orice clauză contrară dispozițiilor art. 1910 alin. (l)-(4) C.civ. care reglementează modalitatea de adoptare a hotărârilor privind societatea;
orice clauză contrară dispozițiilor art. 1918 alin. (l)-(3) C.civ. care reglementează drepturile asociaților care nu sunt administratori;
orice clauză care stabilește un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociați [art. 1953 alin. (5) C.civ.];
clauza prin care se înlătură sau restrânge răspunderea stabilită prin lege în sarcina transportatorului [art. 1995 alin. (1) C.civ.];
orice clauză prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea transportatorului pentru prejudiciile prevăzute în art. 2004 alin. (l)-(4) C.civ.;
orice clauză prin care s-ar extinde sfera clauzei de neconcurență [art. 2075 alin. (3) C.civ.];
înscrierea în contul curent a creanțelor care nu pot face obiectul compensației [art. 2172 alin. (1) C.civ.];
orice clauză prin care instituția de credit este exonerată de răspundere pentru neexecutarea obligațiilor care îi revin în administrarea titlurilor cu prudență și diligentă [art. 2192 alin. (3) C.civ.];
clauza prin care creditorul întreținerii se obligă la prestarea unor servicii [art. 2257 alin. (5) C.civ.];
orice clauză care ar contraveni dispozițiilor art. 2263 alin. (3) C.civ. care reglementează pronunțarea rezoluțiunii contractului de întreținere numai de către instanță;
orice stipulație prin care s-ar prevedea o altă ordine de exercitare a privilegiilor în caz de concurs, în afară de cea stabilită de art. 2339 alin. (1) C.civ.;
clauzele care impun debitorului plata anticipată și imediată, la cerere, a obligației garantate cu ipotecă imobiliară ori cu ipotecă mobiliară sau plata vreunei alte obligații prin faptul constituirii unei alte garanții asupra aceluiași bun [art. 2384 alin. (2) C.civ. și art. 2396 alin. (3) C.civ.];
clauza de antihreză, adică acea clauză prin care creditorul ipotecar este autorizat ca, până la data începerii executării, să exercite posesia asupra imobilului ipotecat sau să își însușească fructele ori veniturile acestuia (art. 2385 C.civ.);
orice stipulație care ar contraveni obligației creditorului ipotecar de a remite debitorului său sumele încasate care depășesc cuantumul capitalului creanței ipotecate, al dobânzilor și al cheltuielilor (art. 2408 C.civ.);
orice clauză potrivit căreia, pentru a garanta executarea obligației debitorului său, creditorul își rezervă dreptul să devină proprietarul irevocabil al bunului ipotecat ori să dispună de acesta fară formalitățile impuse de lege (art. 2433 C.civ.);
orice stipulație prin care s-ar limita obligația creditorului, atunci când legea îi permite să preia bunul mobil ipotecat prin mijloace proprii, de a nu tulbura liniștea și ordinea publică ori recurge, în mod direct sau indirect, la constrângere, chiar dacă fapta sa nu ar constitui o infracțiune.
Cauzele care atrag nulitatea actului juridic civil
După cum rezultă din chiar definiția nulității actului juridic civil, această sancțiune de drept civil are drept cauză generică nerespectarea, la încheierea actului juridic a tuturor dispozițiilor legale care reglementează condițiile sale de valabilitate.
Într-o exprimare globală, se poate spune că sunt cauze de nulitate a actului juridic civil următoarele:
încălcarea dispozițiilor legale privind capacitatea civilă;
lipsa ori nevalabilitatea consimțământului;
nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil;
nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem;
nesocotirea limitelor autonomiei de voință (ale libertății actelor juridice);
nerespectarea altor condiții, speciale, cerute pentru încheierea valabilă a anumitor acte juridice.
Dintre aceste cauze, unele atrag nulitatea absolută a actului juridic civil, iar altele atrag nulitatea relativă.
Pentru ipoteza în care se invocă mai multe cauze (motive) de nulitate prin aceeași cerere de chemare în judecată având ca obiect desființarea unui act juridic, nu există o ordine în care instanța trebuie să analizeze aceste motive, având în vedere că motivele de nulitate sunt concomitente, producând aceleași efecte în cazul în care sunt întemeiate, iar aceasta, indiferent că nulitatea ar fi absolută sau relativă. Este suficient ca instanța să găsească un motiv de nulitate întemeiat, iar, față de desființarea actului juridic ce ar urma să se pronunțe, devine inutil să se cerceteze și alte motive de nulitate. Dacă, însă, acțiunea în nulitate se respinge, instanța trebuie să analizeze în considerentele hotărârii toate motivele de nulitate invocate, chiar dacă în dispozitivul hotărârii nu se va face referire ia acestea. într-o asemenea situație, considerentele în care sunt analizate motivele de nulitate nu numai că explică soluția din dispozitiv, ci fac corp comun cu acesta, astfel încât vor trece și ele în autoritatea lucrului judecat, o nouă cerere de chemare în judecată prin care se solicită nulitatea pentru unul din motivele respective nemaiputând fi cercetată pe fond.
Cauzele de nulitate sunt întotdeauna anterioare sau, cel mult, concomitente cu încheierea actului juridic civil.
Trebuie reținut că toate cauzele de nulitate sunt legale. În acest sens, art. 1246 alin. (4) C.civ. stipulează expres că prin acordul părților nu pot fi instituite și nici suprimate cauze de nulitate, orice convenție sau clauză contrară fiind considerată nescrisă.
Potrivit articolului 1250 din noul Cod civil, „Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general”.
Sunt considerate, cu titlu exemplicativ, cauze de nulitate absolută următoarele:
încălcarea regulilor privind capacitatea civilă, atunci când este nesocotită o incapacitate specială de exercițiu a persoanei fizice, instituită pentru ocrotirea unui interes general;
nevalabilitatea obiectului actului juridic, în sensul că nu este determinat sau cel puțin determinabil ori nu este licit;
nevalabilitatea cauzei actului juridic, atunci când cauza este ilicită (și în situația fraudei la lege) sau imorală;
nerespectarea formei cerute la încheierea actului juridic, ca o condiție de validitate;
încălcarea ordinii publice.
Conform articolului 1251 din noul Cod civil, „Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispozițiile legale privitoare la capacitatea de exercițiu, când consimțământul uneia dintre părți a fost viciat, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege”. Articolul 1252 din noul Cod civil instituie o prezumție de nulitate relativă: „în cazurile în care natura nulității nu este determinată sau nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă”.
Literatura de specialitate și practica judiciară au interpretat ca fiind cauze de nulitate relativă sunt, următoarele:
nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilă, atunci când se ignoră normele privind capacitatea de exercițiu; De exemplu, actul juridic a fost încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau fară încuviințarea ocrotitorului legal;
când se ignoră prevederile referitoare la anumite incapacități speciale instituite pentru protecția unor interese particulare; Putem exemplifica lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
viciile de consimțământ;
lipsa cauzei.
CAPITOLUL AL IV-LEA.
EFECTELE NULITĂȚII ACTULUI JURIDIC
CIVIL
4.1 Considerații generale privind noțiunea de efecte ale nulității actului juridic civil
Termenul efect în materia actului juridic civil poate desemna „fie efectul pe care l-a produs actul în mod efectiv, fie efectul pe care voințele individuale ar fi dorit să îl producă”. în acest caz, trebuie să distingem între efectele reale ale actului juridic și efectele pe care părțile le-au urmărit ca acel act să le producă . însă consecințele reale ale actului juridic – în funcție de specificul obiectului său ori de materia în care ia naștere – de cele mai multe ori exced scopului simplu al manifestării de voință a părților, actul fiind supus unor dispoziții legale ce trebuie respectate în considerarea valabilității sale de ordin juridic.
Nerespectarea în tot sau în parte a normelor juridice edietate pentru valabilitatea actului juridic atrage sancțiunea nulității, fapt care are implicații imediate asupra efectelor pe care respectivul act Ie-a produs sau le-ar putea produce.
Efectele nulității actului juridic civil desemnează „consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității, adică urmările datorate desființării, în întregime sau în parte, a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale de validitate.
Din altă perspectivă, noțiunea de „efecte ale nulității” se regăsește chiar în conceptul de nulitate, mai exact aplicarea sancțiunii determă lipsirea actului juridic civil de efectele care încalcă normelor juridice stabilite de lege pentru valabilitatea sa.
Efectele nulității unui act juridic sunt aceleași, indiferent dacă este vorba de nulitate absolută sau relativă. Ele diferă, însă, sub aspectul întinderii lor, după cum nulitatea este totală sau parțială și după cum actul a fost sau nu a fost executat ori au fost încheiate sau nu acte ulterioare. In funcție de aceste aspecte constatăm următoarele:
dacă actul juridic nu a fost executat și, deci, nu a produs efecte, sancțiunea nulității va face ca actul să nu mai poată produce efectele în vederea cărora a fost încheiat;
dacă actul juridic a fost executat, aplicarea sancțiunii nulității va avea ca efect desființarea retroactivă a actului și obligația părților de a-și restitui reciproc prestațiile efectuate în temeiul acelui act;
dacă actul juridic a fost executat, iar până în momentul aplicării sancțiunii nulității, una dintre părțile acestuia sau ambele părți au încheiat acte juridice cu terțe persoane, prin care, fie au transmis drepturi generate de actul nul, fie au constituit ori au transmis drepturi, în conexiune cu drepturile generate de actul nul, aplicarea sancțiunii nulității va avea ca efect desființarea retroactivă a actului nul executat, restituirea reciprocă a prestațiilor și, în plus, desființarea actelor juridice subsecvente.
Din situațiile de mai sus rezultă cele trei principii, care se aplică efectelor nulității: principiul retroactivității, principiul repunerii părților în situația anterioară și principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului inițial. Acestea se regăsesc în articolul 1254 din noul Cod civil: „(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat; (2) Desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui; (3) în cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite. Potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu. Aceste reguli se aplică și actului juridic unilateral, potrivit articolului 1325 din noul Cod civil.
Cât privește corelația dintre principiile efectelor nulității, este de observat că principiul retroactivității efectelor nulității determină principiul restabilirii situației anterioare, în sensul că retroactivitatea nu ar însemna practic nimic dacă tot ceea ce s-a prestat în temeiul actului juridic lovit de nulitate nu ar fi supus restituirii. Principiul retroactivității determină (nu însă direct, ci indirect, adică prin intermediul principiului restabilirii situației anterioare) și principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, în sensul că dreptul transmis prin actul juridic nul, fiind desființat retroactiv, este supus restituirii, dar această restituire nu se poate face decât prin desființarea actului subsecvent de transmitere către un subdobânditor sau prin care s-a constituit un drept în legătură cu acesta.
Se afirmă în literatura de specialitate că ultimele două principii menționate mai sus apar drept consecințe ale principiului retroactivității efectelor nulității, reprezentând, totodată, mijloace de asigurare efectivă a retroactivității.
Principiile efectelor nulității sunt consecințe ale principiului mai larg quod nullum est, nullum producit ejfectum, care se manifestă și se realizează tocmai prin cele trei principii menționate mai sus. Concluzia care derivă este aceea că excepțiile de la principiile efectelor nulității constituie, în același timp, și limitări ale principiului quod nullum est, nullum producit ejfectum.
4.2 Principiul retroactivității efectelor nulității
Acest principiu desemnează regula conform căreia nulitatea produce efecte atât pentru viitor (ex nune), cât și pentru trecut (ex tune) , deci din chiar momentul încheierii actului juridic civil.
Principiul retroactivității constituie o consecință și o expresie a ideii de nulitate – sancțiune juridică. Doctrina a susținut că, atâta timp cât scopul edictării nulității constă în înlăturarea efectelor ce contravin dispozițiilor legale încălcate, care ar leza ordinea de drept, „nu ar fi cu putință ca ordinea de drept să fie tulburată și efectele ce îi aduc atingere să fie, totuși, menținute” .
Principiul retroactivității are ca izvor principiul legalității, întrucât restabilirea legalității prin aplicarea sancțiunii nulității presupune în mod direct înlăturarea efectelor produse în temeiul unui act juridic încheiat cu încălcarea legii.
Pe acest temei se înlătură toate efectele actului juridic produse între momentul încheierii acestuia și momentul anulării efective a actului, părțile fiind repuse în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic invalidat. în acest sens, instanța supremă precizează: „consecința firească a pronunțării nulității contractului de schimb fiind repunerea părților în situația în care acestea se aflau înainte de încheierea contractului, părțile trebuie să își restituie tot ce au primit în temeiul contractului, iar în măsura în care unele prestații nu mai pot fi restituite, cum ar fi în caz de înstrăinare a lucrului primit în schimb, restabilirea situației anterioare se va face prin echivalent, ținându-se seama de valoarea prestației respective”.
În doctrina franceză s-a arătat că, indiferent dacă „nulitatea e parțială sau totală, trebuie considerat că ceea ce este nul nu a existat niciodată și, ca urmare, nulitatea operează retroactiv”.
În legislația din România, acest principiu este consacrat de art. 1254 alin.(l) din noul Cod Civil, potrivit căruia „contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat că nu a fost niciodată încheiat” textul de lege aplicându-se, pe temeiul art 1325 din Codul civil și a actelor juridice unilaterale lovite de nulitate absolută sau nulitate relativă.
Analizând prevederile noului Cod civil, autorii din domeniul dreptului civil susțin că există, din naumite rațiuni, și cazuri în care sunt menținute efectele produse între momentul încheierii actului juridic și momentul anulării acestuia.
În ceea ce ne privește, vom reține următoarele excepții de la principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic:
cazul căsătoriei putative prevăzut de art. 304 alin. (1) C.eiv., în sensul că efectul retroactiv al declarării nulității căsătoriei este înlăturat față de soțul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, care păstrează statutul de soț dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheierii căsătoriei și cel în care hotărârea judecătorească de anulare a căsătoriei devine definitivă;
cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată prevăzut de art. 305 alin. (1) C.civ., în sensul că anularea căsătoriei nu produce niciun efect în privința copiilor din această căsătorie nu numai pentru trecut, dar nici măcar pentru viitor (se observă că, în acest caz, principiul ocrotirii intereselor minorului înlătură nu numai retroactivitatea efectelor nulității, ci însăși nulitatea, desigur numai în privința situației legale a copiilor rezultați din căsătoria care ulterior a fost anulată);
cazul minorului de bună-credință la încheierea căsătoriei, care păstrează capacitatea deplină de exercițiu dobândită ca efect al încheierii acelei căsătorii și ulterior anulării căsătoriei, potrivit art. 39 alin. (2) C.civ.;
modificarea numelui de familie numai pentru viitor, în cazul anulării recunoașterii de filiație, precum și în cazul anulării căsătoriei, purtarea numelui de familie până la data desființării recunoașterii voluntare de filiație, căsătoriei fiind un fapt ireversibil;
cazul declarării nulității unei persoane juridice, statuat în art. 198 alin. (1) C.civ. care prevede că „de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulității a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare”
Principiul „restituto in integrum”
Principiul restabilirii situației anterioare (repunerii în situația anterioară) este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
Ca și principiul retroactivității, principiul restitutio in integrum vizează efectele nulității actului juridic între părțile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu și efectele față de terți.
Acest principiu este consecința principiului retroactivității efectelor nulității și, totodată, apare ca un mijloc de asigurare a eficienței lui practice.
Principiul este consacrat de art. 1254 alin. (3) C.civ., care prevede că „în cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primate”. Potrivit prevederilor art. 1.639 – 1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 C.civ., și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.
Trebuie reținut că acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic anulat nu se confundă cu însăși acțiunea în nulitate.
Așadar, sub aspect procesul, cel interesat poate să aleagă una dintre următoarele două căi procedurale:
– să solicite, în același timp, atât declararea nulității, cât și restabilirea situației anterioare, ipoteză în care actul de procedură prin care se declanșează procesul civil va avea două capete de cerere, și anume un capăt de cerere principal, prin care se solicită declararea nulității actului juridic, precum și un capăt de cerere accesoriu, prin care se solicită restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului juridic respectiv (acest din urmă capăt de cerere va fi soluționat pe fond numai dacă se va admite capătul de cerere principal;
– să solicite mai întâi anularea actului juridic, iar dacă instanța va dispune desființarea acestuia, să declanșeze un al doilea proces, având ca obiect restituirea prestațiilor efectuate în baza actului juridic anulat.
Subliniem că, dacă reclamantul nu a cerut decât anularea actului juridic, iar nici pârâtul (cealaltă parte contractantă) nu a solicitat, pe calea cererii reconvenționale, restituirea prestațiilor efectuate, instanța nu poate să dispună din oficiu restabilirea situației anterioare, întrucât s-ar încălca principiul disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C.proc.civ., principiu specific procesului civil și care prevalează față de regulile dreptului material.
Pentru ipoteza în care cumpărătorul unui bun cere desființarea contractului, solicitând și restituirea prețului, fară a menționa nimic despre restituirea bunului către parte adversă (deci reclamantul solicită doar restituirea propriei prestații), s-a ridicat problema dacă restituirea prestației pârâtului se dispune numai în cazul când acesta a formulat cerere reconvențională ori poate fi dispusă și în baza solicitării formulate prin întâmpinare. Soluțiile majoritare sunt în sensul că instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cereri în desființare a contractului este obligată să se pronunțe cu privire la repunerea ambelor părți în situația anterioară, prin restituirea prestației fiecăruia, indiferent dacă pârâtul a solicitat expres restituirea prestației sale, nefiind, deci, necesară cererea reconvențională, astfel că nu se pune problema timbrării, inclusiv cazul în care se formulează o astfel de cerere.
Așadar, dacă una din părți solicită restituirea prestației pe care a executat-o, instanța va dispune și restituirea prestației executate de cealaltă parte.
Și în cazul acestui principiul al nulității actului administrativ literatura de specialitate recunoaște ca fiind excepții acele situații în care, pentru anumite rațiuni, prestațiile efectuate în temeiul actului juridic desființat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menținute în tot sau în parte.
În ceea ce ne privește, apreciem că sunt excepții de la principiul restitutio in integrum următoarele:
Păstrarea de către posesorul (dobânditorul dintr-un act juridic translativ ori constitutiv de drepturi reale principale asupra unui bun frugifer) de bună- credință, în temeiul art. 948 C.civ. și art. 1645 alin. (1) C.civ, a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credință.
Spre exemplu, printr-un act juridic înclieiat cu nesocotirea unor dispoziții legale referitoare la condițiile sale de validitate. Primul îi transmite celui de-al doilea dreptul de proprietate asupra unui bun frugifer; deși principiul retroactivității efectelor nulității ar impune ca Secundus să îi restituie lui Primus fructele acelui bun și pe care le-a cules, întrucât se consideră că el nu a fost niciodată proprietarul acelui bun, deci nu a avut niciuna dintre prerogativele dreptului de proprietate (aici interesează prerogativa de a culege fructele), totuși, Secundus, în măsura în care a fost de bună-credință (ceea ce înseamnă că, la încheierea actului juridic, a avut convingerea că a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate, deci nu a cunoscut cauza de nulitate), va reține fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credință (buna- credință încetează, cel mai târziu, în momentul introducerii cererii în declararea nulității, fiind însă posibil să înceteze și înainte de acest moment), urmând a restitui numai bunul, precum și fructele dobândite ulterior momentului în care a încetat buna-credință (de asemenea, dacă este cazul, va restitui productele, indiferent de buna sau de reaua sa credință);
Cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, care este ținut să restituie prestațiile primite numai în limita folosului realizat (art. 47 C.civ.), apreciat la data cererii de restituire, afară de ipoteza când, cu intenție sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă, situație în care va fi ținut la restituirea integrală (art. 1647 C.civ.).
Această excepție este justificată de principiul ocrotirii minorilor și a persoanelor puse sub interdicție judecătorească (spre exemplu, să presupunem că un minor vinde un lucru al său unei persoane capabile, iar cu o parte din suma obținută ca preț se plătește o datorie pe care minorul o avea față de o altă persoană, restul sumei fiindu-i furat; ulterior, se anulează contractul de vânzare, însă restabilirea situației anterioare va fi numai parțială, în sensul că minorul va redobândi lucrul și va restitui numai acea parte din prețul vânzării pe care a folosit-o pentru stingerea datoriei sale față de terța persoană, deoarece numai de aceasta a profitat efectiv);
Cazul în care și-ar găsi aplicare art. 580 C.civ., ipoteza fiind următoarea: se încheie, cu încălcarea unei condiții de validitate, un act juridic prin care se transferă proprietatea unor materiale de construcție, care sunt încorporate în terenul proprietatea cumpărătorului, iar numai după aceasta se anulează actul juridic de înstrăinare a materialelor respective (este însă posibil ca excepția de la restitutio in integrum să fie doar parțială, anume atunci când la data anulării actului juridic numai o parte din materiale se găsesc încorporate în sol, celelalte materiale fiind încă nefolosite). Deoarece cu privire la acestea din urmă nu operează accesiunea, înseamnă că proprietarul terenului le va restitui și va primi, la rândul lui, numai partea din prețul pe care îi plătise ce corespunde materialelor restituite;
Situația în care dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis ori constituit dreptul de proprietate sau un alt drept real principal, lovit de nulitate, ar putea invoca uzucapiunea;
Cazul în care a intervenit prescripția extinctivă a acțiunii în restituirea prestațiilor executate în temeiul actului juridic lovit de nulitate.
În doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, se admitea că există încă două excepții de la principiul restitutio in integrum, anume menținerea, până la data anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă, precum și cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală. Codul civil din 2009 nu a reținut însă și aceste excepții. Astfel, potrivit art. 1254 alin. (3) C.civ., restituirea prestațiilor se realizează chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau dacă au avut un caracter continuu, iar, dacă este cazul, potrivit art. 1640 alin. (1) C.civ., restituirea se va face prin echivalent. De asemenea, art. 1638 C.civ. stipulează că prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.
Restituirea se face în natură sau prin echivalent, așa cum rezultă din art. 1637 alin. (1) C.civ., cu precizarea că regula o constituie restituirea în natură.
Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui impediment serios ori dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent, valoarea prestațiilor apreciindu-se la momentul la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.
Pentru ipoteza pieirii totale și nefortuite sau a înstrăinării bunului supus restituirii, art. 1641 C.civ. distinge două situații. Dacă debitorul obligației de restituire a fost de rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa (cauza de nulitate îi este imputabilă), atunci restituirea se face în funcție de valoarea cea mai mare dintre valoarea bunului la momentul la care l-a primit și valoarea bunului la momentul pierderii ori al înstrăinării. De cealaltă parte, dacă debitorul obligației de restituire a fost de bună-credință și obligația de restituire nu provine din culpa sa, atunci el este ținut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcție de cea mai mică dintre aceste valori.
Pentru ipoteza pieirii totale și fortuite a bunului supus restituirii, art. 1642 C.civ. distinge aceleași două situații. Dacă debitorul obligației de restituire a fost de rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa, ei nu este liberat de restituire decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului. Dacă debitorul obligației de restituire a fost de bună-credință și obligația de restituire nu provine din culpa sa, el este liberat de această obligație, însă trebuie să cedeze creditorului obligației de restituire fie indemnizația încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizație.
Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parțială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ținut să îl indemnizeze pe creditor, cu excepția cazului în care pierderea rezultă din folosința normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găsește la momentul introducerii acțiunii, fară despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii.
Dacă debitorul care trebuie să restituie bunul în natură a efectuat cheltuieli privitoare la acel bun, el poate solicita obligarea celeilalte părți să îi restituie aceste cheltuieli, urmând a se deosebi tot după cum el a fost de rea- credință ori cauza restituirii îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credință sau, dimpotrivă, a fost de bună-credință și obligația de restituire nu îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credință, așa cum reiese din art. 1644 C.civ.
Dacă debitorul obligației de restituire a bunului a fost de bună-credință, nu numai că dobândește fructele produse de bunul supus restituirii (suportând însă cheltuielile angajate cu producerea lor), dar nu datorează nici o indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în care această folosință a fost obiectul principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide. Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura.
Cheltuielile efectuate cu restituirea prestațiilor se suportă, potrivit art. 1646’C.civ., fie de părți proporțional cu valoarea prestațiilor care se restituie, fie integral de cel care a fost de rea-credință ori din a cărui culpă contractul a fost desființat.
Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial („resolutio iure dantis, resolvitur ius accipientis")
Acest principiu înseamnă că anularea actului inițial atrage și anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice. El este consacrat în articolul 1254 alineatul 2 din noul Cod civil astfel: „desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”.De asemenea, reiese și din articolele 1648 și 1649 din noul Cod civil, referitoare la efectele restituirii prestațiilor față de terți, care implicit reglementează situația actelor juridice subsecvente încheiate cu terții, având ca obiect bunuri supuse restituirii, datorită desființării actului juridic inițial.
Acest principiu privește efectele nulității actului juridic față de terți, pe când primele două principii privesc efectele nulității actului juridic între părți. Atunci când terții au dobândit drepturi în temeiul unui act juridic nul, odată cu desființarea actului juridic se desființează și drepturile subdobânditorilor. De exemplu, X îi vinde lui Y o pereche de cai, iar Y i-i dă ca dar de nuntă fiului său Z (îi donează). Ulterior, contractul de vânzare-cumpărare este declarat nul. Datorită legăturii existente între vânzare și donație, se va desființa și contractul de donație, pentru că Y nu este titularul dreptului de proprietate și deci nici Z nu poate fi titularul unui asemenea drept.
Excepțiile de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial reies în special din articolele 1648 și 1649 din noul Cod civil. Astfel, în anumite cazuri, anularea actului inițial nu atrage și anularea actului subsecvent, deși se află în strânsă legătură cu actul desființat. Aceste cazuri se întemeiază pe principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros sau pe necesitatea asigurării securității și stabilității circuitului civil:
Cazul articolului 937 alineatul 1 din noul Cod civil (corespunzător articolelor 1909 alineatul 1 din Codul civil din 1864 coroborat cu articolul 972 din Codul civil din 1864), care prevede că: persoana care, cu bună-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă” . La textul articolului 937 alineatul (1) face trimitere și articolul 1648 alineatul (1), atunci când precizează că terțul dobânditor nu este obligat la restituire, dacă operează efectul dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile; astfel, cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună-credință devine proprietar al bunului și nu mai poate fi obligat să îl restituie, în cazul în care se desființează titlul celui de la care l-a dobândit. De exemplu, A îi vinde iui B un bun mobil, iar B îi vinde lui C. Contractul de vânzare-cumpărare dintre A și B se desființează, dar contractul dintre B și C rămâne valabil, dacă C a fost de bună-credință și a obținut bunul cu titlu oneros.
Cazul articolului 54 alineatul 2 teza a 11-a din noul Cod civil (similar articolului 20 alineatul 2 din Decretul nr. 31/1954), potrivit căruia, deși cel care a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, mobile sau imobile, totuși subdobânditorul cu titlu oneros și de bună-credință (care a dobândit bunurile de la moștenitori) nu este obligat să le înapoieze, decât dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară, se dovedește că la data dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață, adică era de rea-credință. De exemplu, după rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte a lui A, moștenitorul M vinde un autoturism moștenit de la A lui X, iar ulterior, A se dovedește a fi în viață și se anulează hotărârea declarativă de moarte. In consecință, A cere restituirea bunurilor sale de la moștenitori, iar contractul de vânzare-cumpărare dintre M și X nu se desființează decât dacă se face dovada că X știa la data încheierii contractului că A este în viață; X păstrează autoturismul și A este despăgubit de către M, prin echivalent;
Cazul articolului 1819 alineatul 2 din noul Cod civil, care prevede că locațiunea va continua să producă efecte și după desființarea titlului locatorului pe durata stipulată de părți, fară a se depăși un an de la data desființării titlului locatorului, însă numai dacă locatarul a fost de bună-credință la încheierea locațiunii; De exemplu, dacă A îi închiriază lui B un apartament, proprietatea sa, și ulterior încheierii contractului de locațiune, se desființează contractul de vânzare-cumpărare prin care A a dobândit apartamentul (din cauza unui viciu de consimțământ), contractul de locațiune, care este un act juridic subsecvent, nu se desființează, continuând să-și producă efectele cel mult un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, cu condiția ca locatarul să fi fost de bună-credință;
Cazul articolului 1649 teza a 11-a, potrivit căruia contractele cu executare succesivă vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părți, dar nu mai mult de un an de la data desființării titlului constituitorului, sub condiția respectării formalităților de publicitate prevăzute de lege;
Cazul articolului 1648 din noul Cod civil, atunci când se referă la excepția de la principiul analizat, folosind expresia „sub rezerva regulilor de carte funciară”. Acest articol face trimitere la cazurile prevăzute în articolele 907 alineatul (1), 908 alineatul (1) punctele 1 și 2,, art. 909 alineatele (2) și (3) din noul Cod civil, din materia cărții funciare. Dacă dobânditorul unui bun imobil își înscrie dreptul real în cartea funciară și ulterior îl transmite printr-un act juridic cu titlu oneros sau gratuit (donație sau legat cu titlu particular) unui terț de bună-credință (care îl înscrie și el în cartea funciară), iar după încheierea actului juridic cu terțul, intervine nulitatea actului juridic inițial (prin care dobânditorul a obținut bunul imobil), cel care a înstrăinat inițial imobilul îl poate acționa și pe terț în judecată, cu o acțiune în rectificarea înscrierii în cartea funciară (cu termen de decădere diferit, după cum terțul a obținut imobilul printr-un act juridic cu titlu oneros sau cu titlu gratuit). După împlinirea termenului de decădere, dacă acțiunea nu a fost exercitată, dreptul terțului devine opozabil tuturor, chiar și celui care l-a înstrăinat prin actul inițial. Prin urmare, actul subsecvent nu se desființează .
Cazul prevăzut de articolul 1648 alineatul (1) teza finală din noul Cod civil, când actul juridic subsecvent nu se desființează deoarece terțul dobânditor invocă uzucapiunea – uzucapiunea fiind reglementată în articolele 930-934 (uzucapiunea imobiliară) și 939 (uzucapiunea mobiliară) din noul Cod civil.
Principii care înlătură nulitatea actului juridic civil
Literatura de specialitate și practica judiciară identifică și situații când nu numai anumite efecte ale nulității sunt înlăturate, ci însăși nulitatea. Sunt recunoscute trei principii prin care este înlăturată nulitatea, și anume: principiul conversiunii actului juridic, principiul validității aparenței în drept și principiul răspunderii civile delictuale.
Conversiunea înseamnă considerarea manifestării de voință ca producătoare a efectelor unui anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt act juridic. Potrivit articolului 1260 din noul Cod civil, intitulat „Conversiunea contractului nul”, „(1) Un contract lovit de nulitate absolută (s.n.) va produce totuși efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile de fond șl de formă prevăzute de lege. Aliniatul (2) al aceluiași articol statuează că, „cu toate acestea, dispozițiile alin. (1) nu se aplică dacă intenția de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părți la data încheierii contractului”. Deși textul se referă la nulitatea absolută, considerăm că legiuitorul a confundat nulitatea absolută cu nulitatea totală; efectele nulității sunt aceleași; dacă un contract nul absolut, deci sancționat mai grav, poate fi convertit, cu atât mai mult un contract anulabil, sancționat mai ușor, poate fi transformat prin conversiune.
Deci, conform principiului conversiunii, manifestarea valabilă de voință exprimată într-un act juridic lovit de nulitate poate avea valoare de sine stătătoare, independent de soarta actului juridic în care s-a manifestat inițial, adică poate valora ca alt act juridic.Totuși, se opinează că pentru existența conversiunii trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
să existe identitate de părți în cele două acte juridice (în actul nul și în actul în care se convertește actul nul);
actul lovit de nulitate să se convertească într-un act diferit ca tip, natură, conținut, efecte sau, cel puțin, formă;
unul dintre acte să fie anulat efectiv și total;
actul considerat valabil să întrunească toate condițiile de validitate, de fond și de formă, iar aceste condiții să se găsească în chiar cuprinsul actului anulat (articolul 1260 alineatul 1 din noul Cod civil);
din manifestarea de voință a părților să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii; potrivit articolului 1260 alineatul 2 din noul Cod civil, conversiunea nu are loc dacă intenția de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părți la data încheierii contractului.
Pentru a observa cum operează principiul conversiunii asupra nulității actului juridic civil, exemplificăm printr-o decizie a ÎCCJ, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 2556 din 22 martie 2007 , în care se face o ofertă de doimție, oferta este acceptată, se respectă forma autentică și intervine principiul conversiunii actului juridic civil.
Principiul validității aparenței în drept
Acest principiu înlătură nulitatea unui act juridic, încheiat într-o situație de eroare comună, obștească. El se întemeiază pe articolul 17 din noul Cod civil, potrivit căruia, „(1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși. (2) Cu toate acestea, când cineva, împărtășind o credință comună și invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil, afară de cazul în care desființarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu. (3) Eroarea comună și invincibilă nu se prezumă.
Din interpretarea alin (4) observăm că aceste aspecte nu sunt aplicabile în materie de carte funciară și nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.
O aplicație a principiului se regăsește în articolul 102 din noul Cod civil conform căruia actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, cu excepția cazului în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calități, adică au fost de rea- credință. De exemplu, căsătoria oficiată de un funcționar, fară atribuții de ofițer de stare civilă, este valabilă, dacă acest funcționar a apărut în fața părților și a publicului, comportându-se ca și cum ar fi fost competent să oficieze căsătoria.
Principiul răspunderii civile delictuale
Principiul răspunderii civile delictuale având la bază articolul 1349 și urm. din noul Cod civil, (corespunzătoare articolului 998 și urm. din Codul civil din 1864), justifică uneori menținerea efectelor unui act juridic nul, și anume, atunci când cea mai bună reparație a prejudiciului suferit prin nulitatea actului este tocmai menținerea efectelor acestuia. Acest principiu al răspunderii civile delictuale, care înlătură nulitatea, se aplică numai în situația minorului și a interzisului, care, cu ocazia încheierii unui act juridic cu un major, săvârșesc un delict civil, adică, prin manopere dolosive, îl induc în eroare, creând aparența că sunt majori. Actul juridic astfel încheiat este anulabil pentru incapacitatea minorului sau a interzisului, dar dacă acesta solicită anularea actului respectiv, cealaltă parte contractantă ar suferi un prejudiciu. Cea mai potrivită soluție pentru repararea prejudiciului este menținerea efectelor actului anulabil și respingerea acțiunii în anulare promovată de minor sau interzis.
Astfel, conform articolului 45 din noul Cod civil, intitulat „Frauda comisă de incapabil”, „simpla declarație că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului”. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanța, la cererea părții induse în eroare, poate menține contractul, atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancțiune civilă adecvată. Prin urmare, actul juridic încheiat prin folosirea de mijloace dolosive rămâne valabil.
CONCLUZII
Codul civil anterior nu conținea în textele sale o definiție a nulității și nici o reglementare sistematică a acestei sancțiuni.Potrivit noului Cod civil s-a dat o reglementare unitară nulității contractelor, cuprinzând o clasificare principală a nulităților, regimul lor juridic, principalele cauze de nulitate, efectele nulității, problemele validării contractului lovit de nulitate. In continuare, însă, lipsește din Cod o definiție a nulității.
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, prin nulitate se înțelege acea sancțiune de drept civil care constă în desființarea retroactivă, în tot sau în parte, a efectelor unui act juridic, din cauza nesocotirii dispozițiilor legale edictate pentru încheierea lui valabilă.
Nulitatea este așadar sancțiunea ce intervine in cazul in care, la încheierea actului juridic civil nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de fond sau de forma.
Pentru înțelegerea instituției nulității actului juridic civil este necesară și operațiunea delimitării acesteia de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil. O asemenea delimitare contribuie și al evitarea confundării nulității actului juridic civil cu alte sancțiuni de drept civil, confuzie ce nu este admisibilă, deoarece este vorba de concepte juridice diferite, flecare având un regim juridic propriu.
Cu privire la clasificarea nulităților, trebuie observat că ea decurge din concepția despre nulitate, care a evoluat de la teza nulității totale și iremediabile la teza proporționalizării efectelor nulității în raport cu finalitatea legii, spunându-se că trebuie înlăturate numai acele efecte care ar contraveni scopului dispoziției încălcate, menținându-se, în același timp, celelalte efecte (nulitatea fiind, astfel, parțială și remediabilă).
Noul Cod civil vine și reglementează această concepție modernă despre nulitate, stabilind că acele clauze care nesocotesc ordinea publică și bunele moravuri trebuie considerate nescrise, adică neproducătoare de efecte juridice (ceea ce înseamnă că celelalte clauze care nu contravin legii rămân să-și producă efectele, actul juridic fiind astfel salvat de la sancțiunea nulității totale).
Astfel, potrivit art. 1255 N.C.civ.: „(1) Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri și care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esențiale sau dacă, în lipsa acestora, nu s-ar fi încheiat. (2) în cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile. (3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător și clauzelor care contravin unor dispoziții legale imperative și sunt considerate de lege nescrise”. Aplicații ale acestei concepții vizând nulitatea parțială se regăsesc în noul Cod civil în mai multe materii. De exemplu, în materia liberalităților, conform art. 1009 alin. 1, „este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancțiunea desființării liberalității sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condițiilor sau a sarcinilor. (2) De asemenea, este considerată nescrisă dispoziția testamentară prin care se prevede dezmoștenirea ca sancțiune pentru încălcarea obligațiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispozițiilor din testament care aduc atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri”.
Tot astfel, în materia publicității drepturilor, actelor sau faptelor juridice sunt considerate nescrise și deci, sancționate cu nulitatea, clauzele vizând renunțarea sau restrângerea dreptului de a îndeplini o asemenea formalitate de publicitate, precum și orice clauză penală sau altă sancțiune stipulată pentru a împiedica exercițiul acestui drept (art. 19 alin. 2).
De asemenea este considerată stipulația vizând exonerarea de răspundere pentru evicțiune, provenită din faptul însuși al vânzătorului sau din cauze anterioare, pe care, cunoscându-le la momentul înstrăinării, acesta le-a ascuns cumpărătorului (art. 1699).
Întrucât efectul nulității este același, indiferent că ar fi vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă, vom reține că, regimul juridic al nulități vizează trei aspecte: cine poate invoca nulitatea, cât timp poate fi invocată nulitatea și dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.
De lege data, lipsa totală a consimțământului face ca actul astfel încheiat să fie lovit de nulitate absolută. De lege ferenda, ar trebui consacrată, în acest caz, nulitatea relativă (preponderent fiind interesul individual, iar nu cel general).
Ieșirea din dilema în care este pus legiuitorul obligat să opteze între posibilitatea acordată pârâtului de a beneficia de un act imoral, în cazul aplicării maximei “nemo auditur propriam turpitudinewi allegans” și admisibilitatea acțiunii în restituire în care reclamantul se prevalează de propria imoralitate, o constituie – de lege ferenda – desființarea actului nul, cu toate consecințele ce decurg de aici, pe de o parte, și confiscarea, în folosul statului, a prestației, pe de altă parte, pentru ca pârâtul să nu beneficieze de imoralitatea reclamantului, la care acesta este, de multe ori, părtaș sau pe care o cunoaște.
În legislația și doctrina actuală, se face distincția între acțiunea în constatarea nulității (corespunzătoare nulității absolute) și acțiunea în anulare sau în anulabilitate (pentru nulitatea relativă). De lege ferenda, s-ar impune o unificare a terminologiei, păstrându-se doar sintagma “acțiune în anulare” pentru că, indiferent dacă este vorba de nulitate absolută sau nulitate relativă, instanța, cercetând fondul cauzei și verificând dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile de validitate ale actului respectiv, va putea pronunța anularea actului ce încalcă legea.
Bibliografie selectivă
Tratate, monografii, cursuri
Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2012.
G. Munteanu, O. Ungureanu, Drept civil Partea generală, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2011.
Gabriel Boroi, Caria Alexandra Anghelescu, Drept civil Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2011.
Gabriel Boroi, Drept civil Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2008.
Gabriela Florescu, Nulitatea actului juridic civil, Editura Hamangiu, București, 2008.
Gabriela Răducan, Nulitatea actului juridic civil, Editura Hamangiu, București, 2009.
Gheorghe Beleiu, Drept civil român – Introducere in dreptul civil – Subiectele dreptului civil – ediția a Xl-a, Editura Universul Juridic, București, 2007.
I. Dogaru, (coordonator) Teoria generală a dreptului, Editura CH. Beck, București, 2008.
Ioan Leș, Sancțiunile procedural în procesul civil, Editura Hamangiu, București, 2008.
Lupan E., Sabău-Pop I., Tratat de drept civil român, Voi. I, Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2007.
M. Popa, Teoria generală a nulităților actelor de procedură civilă, Ed. AII Beck, București, 2003.
Mona-Maria Pivniceru, Nulitățile actului juridic civil, practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2009.
Mona Maria Pivniceru Noul Cod civil și reglementările anterioare. Prezentare comparativă: legea de punere în aplicare, legislație conexă, Editura Hamangiu, București, 2012.
O. Ungureanu, Al. Bacaci, (și alții), Principii și instituții de drept civil, Editura Rosetti, bucurești, 2002.
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. A VUI-a, Editura C.H. Beck, București, 2007.
Legislație și jurisprudență
Decizia Curții de Apel București, nr.1852 din 3 septembrie 2002;
Legea 287/2009, Noul Cod Civil, republicată în Monitorul Oficial al României nr.. 505 / 15 iulie 2011
Legea nr. 112/1995, privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului (Legea caselor naționalizate), publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 279 din 29/11/1995, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 18/1991, Legea fondului funciar, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 37 – 20/02/1991, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 36/1995, Legea notarilor publici și activității notariale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 92 din 16 mai. 1995, cu modificările și completările ulterioare.
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 60/26 martie 1996, cu modificările și completările ulterioare;
Bibliografie selectivă
Tratate, monografii, cursuri
Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2012.
G. Munteanu, O. Ungureanu, Drept civil Partea generală, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2011.
Gabriel Boroi, Caria Alexandra Anghelescu, Drept civil Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2011.
Gabriel Boroi, Drept civil Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2008.
Gabriela Florescu, Nulitatea actului juridic civil, Editura Hamangiu, București, 2008.
Gabriela Răducan, Nulitatea actului juridic civil, Editura Hamangiu, București, 2009.
Gheorghe Beleiu, Drept civil român – Introducere in dreptul civil – Subiectele dreptului civil – ediția a Xl-a, Editura Universul Juridic, București, 2007.
I. Dogaru, (coordonator) Teoria generală a dreptului, Editura CH. Beck, București, 2008.
Ioan Leș, Sancțiunile procedural în procesul civil, Editura Hamangiu, București, 2008.
Lupan E., Sabău-Pop I., Tratat de drept civil român, Voi. I, Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2007.
M. Popa, Teoria generală a nulităților actelor de procedură civilă, Ed. AII Beck, București, 2003.
Mona-Maria Pivniceru, Nulitățile actului juridic civil, practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2009.
Mona Maria Pivniceru Noul Cod civil și reglementările anterioare. Prezentare comparativă: legea de punere în aplicare, legislație conexă, Editura Hamangiu, București, 2012.
O. Ungureanu, Al. Bacaci, (și alții), Principii și instituții de drept civil, Editura Rosetti, bucurești, 2002.
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. A VUI-a, Editura C.H. Beck, București, 2007.
Legislație și jurisprudență
Decizia Curții de Apel București, nr.1852 din 3 septembrie 2002;
Legea 287/2009, Noul Cod Civil, republicată în Monitorul Oficial al României nr.. 505 / 15 iulie 2011
Legea nr. 112/1995, privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului (Legea caselor naționalizate), publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 279 din 29/11/1995, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 18/1991, Legea fondului funciar, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 37 – 20/02/1991, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 36/1995, Legea notarilor publici și activității notariale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 92 din 16 mai. 1995, cu modificările și completările ulterioare.
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 60/26 martie 1996, cu modificările și completările ulterioare;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Privind Ineficacitatea Actului Juridic Civil Nulitatea (ID: 126466)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.