Aspecte Privind Geopolitica Si Geoeconomia Marii Negre

Comunicare

Aspecte Privind Geopolitica Si Geoeconomia Marii Negre

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Aspecte generale

1. Definirea și înțelegerea termenilor de geopolitică și geoeconomie

1.1 Geopolitica

1.2 Geoeconomica

1.3. Importanța economică a Marii Negre-Măsuri geopolitice

Capitolul II. Statele Riverane Mării Negre

1. Turcia

2. Rusia

3.Bulgaria

4.Ucrain

5. România

6. Georgia

Capitolul III. Extinderea Rusiei și interesul nespus asupra Mării Negre…..

Capitolul IV. Strâmtorile internaționale și securitatea în zona extinsă a Mării Negre

1. STRÂMTORILE INTERNAȚIONALE

1.1 Regimul general al strâmtorilor

1.2 Strâmtorile de interes regional

1.3.Strâmtorile cu regim special de navigație internațională

2. Geopolitica și geoeconomia privind securitatea în zona extinsă a mării negre din perspectiva celor mai semnificative state

2.1. Premise

2.2. Aspecte geografice

2.3. Aspecte ale geopoliticii ale Marii Neagre: Federația Rusă și Turcia

2.3.1. Federația Rusă

2.3.2. Turcia.

Capitolul V. CONCLUZII FINALE

Aspecte Privind Geopolitica Și Geoeconomia Mării Negre

Introducere

Prezenta lucrare iși propune să aducă în discuție un aspect important întâlnit deseori în cercetările de specialitate ale numeroșilor cercetatori, cercetari ce vizează in special, realizarea unor studii elaborate asupra problematicilor economice și politice al statelor riverane spatiului Marii Negre, cât și ale celorlati actori internaționali ale caror interese sunt strict legate, printr-o interdependentă absolută, de direcțiile și perspectivele care se nasc în raport cu statutul acestei regiuni geografice. Din punctul meu de vedere, importanța Marii Negre nu este dată doar de modul în care este privită în plan internațional datorită aspectelor anterior evidențiate, ci și de interesele manifestate, direct sau indirect, de unele state vis-a-vis de diferendele ce au luat naștere în ultima perioadă între subiecte ale dreptului interanțional care au o influență directă asupra tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, dar și asupra unor mari puteri mondiale, cum este cazul de pildă, al Statelor Unite ale Americii. Astfel, aderarea Republicii Moldova în cadrul proiectului geopolitic – Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.), demonstrează incă odată că „Nimic nu survine întâmplător

Aparent, Republica Moldova reprezenta una dintre mișcările rapide ce se doreau a fi realizate pe viitor de către Rusia, și în favoarea acesteia. Președintele actual al Rusiei, Vladimir Putin a demonstart încă odată că nu este un polictician obișnuit, un politician ale cărui ,,mutări politice” în realizarea atribuțiilor care îi revin, pot fi anticipate cu usurință de către conducătorii statelor implicate în mod direct în diferite raporturi economice, politice, militare, ori state care vizează crearea unor bune relații diplomatice cu Rusia. Cel mai bun exemplu care ar putea sa fie dat în acest context, este cel al statelor riverane Mării Negre asupra carora Rusia a avut o influență colosală în perioada U.R.S.S, unele dintre acestea aflânduse-se sub conducerea indirectă a Uniunii Sovietice. Deoarece această influență s-a diminuat cu timpul, mai ales dupa dezmembrarea Uniunii Sovietice, Rusia prezintă semne clare că vrea să și-o refacă. În acest sens, dacă interesul manifestet pentru Republica Moldova parea unul primordial, am ajuns sa cred că, de fapt, nu interesul pentru Republica Moldova era unul primordial, ci interesul pentru toate fostele republici socialiste. Astfel, evenimentele ce au vut loc în Georgia în anul 2008 nu au aparut întamplator și, cu siguranță nu au reprezentat o simplu conflict ce a luat naștere pe fondul unor acțiuni de tipul celor prezentate în Raportul cerut de Uniunea Europeană referitor la cauzele conflictului ruso-georgian, cea mai importantă acțiune fiind aceea a bombardării capitalei Osetiei de Sud, Thinvali, de armata georgiana( acesta fiind considerat punctul de la care a început conflictul cu Rusia) fară o incursiune prealabilă a Rusiei, și mai degrabă au fost provocate voit, în mod subtil, dar eficient.

O altă situație ce se cere a fi prezentată și analizată în contextul acestei lucrâri, este cea a sitației prezente din Ucraina, unde unul dintre actorii principali este, din simplă coincidență, tot Rusia. Ceea ce parea a fi o simplă manifestație survenită ca urmare a nemulțumirilor unei parți semnificative din populuția Ucrainei, la acțiunile fostului președinte ucrainean, Viktor Ianukovici, de marginalizare a Uniunii Europene, precum și de îndepartare a țarii de la ideea de aderare la uniune s-a transformat într-un razboi în toata regula, chiar daca Rusia neagă cu vehemență orice implicare directă în acest conflic. Acestea sunt numai unele din exemplele care demonstrează faptul că Rusia manifestă puternice interese geoeconomice a spațiului Mării Negre, aspecte ce sunt evidențiate prin masurile geopolitice. Sigur, nu pot să calific toate aceste enenimente ca reprezentând în integralitate planul Rusiei de a reconstrui influența pe care a avut-o asupra tuturor țarilor riverane bazinului pontic, doar din perspectivele economice ale acestei regiuni, dar pot să afirm cu aceste evenimente sunt parte integrantă. Zona Marii Negre prezintă un interes momumental și pentru Turcia, însă nu s-a ajuns incă la un conflict între aceasta și Rusia, tocmai datorită faptului că cele două state prezintă o similitudine atat din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere politic, adică sunt pe ,,picior de egalitate”. Cert este că, toate evenimentele prezente care au loc în zona bazinului pontic, au ca o cauză principală și comună interesele economice asupra acestei zone, iar din aceste interese decurge și dorința Rusiei de a nu permite unor state precum; Republica Moldova, Ucraina sau Georgia să adere la Uniunea Europeană. În acest context, regiunea geografică Mării Negre a reprezentat de-a lungul timpului o zonă de tranzit a comerțului european și euro-asiatic, un creuzet de interferență a sferelor de influență regională.

Capitolul I

Aspecte generale

1. Definirea și înțelegerea termenilor de geopolitică și geoeconomie

Complexitatea unei astfel de lucrări impune stabilirea unor limite inițiale care să reprezinte fundamentul( radacina) pe care ulterior,crește trunchiul a carui coroană constituie incheierea unui assamblu complet. Astfel, fundamentul,radacina oricarei lucrări, fie ea și de mică amploare, este reprezentat de întelegearea unor elemente, concepte și termeni pe baza carora se naste perspectiva din care este privită aceasta, precum și orizonturile către care tinde.

1.1 Geopolitica

În literatura de specialitate sunt întâlnite mai multe definții elaborate în vederea înțelegerii termenului de geopolitică. Unii autori definesc geopolitica, ca fiind acea știință care reprezintă studiul raporturilor dintre mediul natural înconjurător și politica statelor sau, alți autori o definesc ca doctrină care, în explicarea fenomenelor sociale și politice, atribuie un rol primordial factorilor geografici și demografici, interpretați în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste și rasiste a „spațiului vital“. Autori de prestigiu cum este Denis Touret, de exemplu, specialist francez în drept internațional, o definește sub urmatorul înteles "Geopolitica este știința umană, realistă, care are ca obiectiv să determine, dincolo de aparențe, care sunt caracteristicile obiective ale geografiei fizice și umane care condiționează deciziile strategice ale actorilor internaționali din viața ideologică, politică și economică mondială"1. La fel și geograful Yves Lacoste: "Geopolitica are ca obiect descrierea și explicarea rivalităților de putere privind teritoriile, rivalitățile naționale”.

În literatura socio-politică din fostele țări comuniste, inclusiv din România, după modelul sovieti ,Geopolitica era considerată fie o teorie "Teorie care, exagerând o serie de teze ale determinismului geografic și ale antropogeografiei privitoare la istoria și la filozofia culturii, a pretins că politica unui stat ar fi determinată de situația sa geografică. Geopolitica justifică politica de expansiune, agresiune, propagând la scară larga interese externe …", fie o doctrină "Doctrina politico-socială neștiințifică, retrogradă, apărută spre sfârșitul secolului XIX … care, în încercarea de explicare a fenomenelor sociale, politice și etnice, atribuie un rol primordial factorilor demografici și geografici, a căror înterpretare, în mod denaturat este facută, în spiritul teoriei expansioniste a spațiului vital și al rasismului".

Din aceste scurte definiții reiese faptul că termenul de geopolitică nu este unul acceptat la scară larga, lato sesu, în unanimitate ci este privit și analizat de către oameni politici, filozofi, doctrinari, istorici în diferite moduri și din diferite perspective făcand o corelație diferită de la existenta teoretica, virtuală, la viziunea materială expusă prin efectele materialismului ce se regăsește în regelementările interne sau externe ala anumitor state statelor, legat de modul în care transează prolematici, constituie sau redau anumite caracteristici zonelor geografice asupra carora își exercită suveranitatea.

În ceea ce mă privește, consider că, geopolitica este știința care studiază fenomenul politic de luare a deciziilor, de către subiectele dreptului internațional public,decizii condiționate de poziția unor zone strict determinate din punct de vedere al factorilor geografici și demografici care le caracterizează.

1.2 Geoeconomica

Cea de-a doua componentă importană a acestei lucrări este reprezentată de perspectiva economică din care este privită zona Mării Negre, mai exact, din perspectiva aspectelor geoeconomice naturale sau artificiale incidente în această zonă. La fel ca în cazul termenului de ,,geopolitică”, nici termenul de ,,geoeconomice” nu este unul acceptat, ca formă, la scară larga, însă, în oricare formă ar apare întelesul tinde să fie același.

În dicționarul explicativ al limbii române nu există o definiție a geopoliticii care să confere un înteles clar cititorului. Totuși, acesta oferă o definiție succintă și coerentă a termenului de ,,economie”, arătând ca economia reprezintă ansamblul activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și serviciilor. Din această definiție, și raportandu-mă la morfologia cuvantului ,,geo-economie”, pot afirma că, geoeconomia reprezintă totalitatea activităților desfășurate de către om în sfera de producție, distribuire, comercializare și consumului bunurilor, servicilor, capitalurilor și forței de muncă într-o zona geografică determinată.

Literatura de specialitate oferă o scurtă structură a tipurilor de economie întânlnite frecvent în diferite domenii de specialitate, astfel economia poate fi:

Economie națională reprezintă totalitatea activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic, coordonat în plan național prin mecanisme proprii de funcționare;

Economie politică este știința administrării unor resurse și mijloace limitate, pentru satisfacerea unor necesități numeroase și nelimitate;

Economie de schimb este acel tip de economie în cadrul căreia produsele muncii iau cu precădere forma de mărfuri;

Economie naturală , economia în care produsul activității umane este destinat consumului producătorilor;

Economie de piață este o formă de organizare și funcționare a economiei în care prețul și volumul producției depind, în principiu, de confruntarea dintre cerere și ofertă;

Economie socială de piață, tip de economie care îmbină principiile economiei de piață cu cele ale echității și armoniei sociale;

Economie subterană, ansamblul de de activități economice nedeclarate și neînregistrate în contabilitatea celor care le practică, pentru a se sustrage de la plata impozitelor și taxelor legale;

Din analiza acestei clasificari reiese faptul că economia poate îmbrăca diferite forme, iar rezultatele ei sunt vizibile printr-un mod abstract, fară a delimita sitații particulare. Prte, pentru satisfacerea unor necesități numeroase și nelimitate;

Economie de schimb este acel tip de economie în cadrul căreia produsele muncii iau cu precădere forma de mărfuri;

Economie naturală , economia în care produsul activității umane este destinat consumului producătorilor;

Economie de piață este o formă de organizare și funcționare a economiei în care prețul și volumul producției depind, în principiu, de confruntarea dintre cerere și ofertă;

Economie socială de piață, tip de economie care îmbină principiile economiei de piață cu cele ale echității și armoniei sociale;

Economie subterană, ansamblul de de activități economice nedeclarate și neînregistrate în contabilitatea celor care le practică, pentru a se sustrage de la plata impozitelor și taxelor legale;

Din analiza acestei clasificari reiese faptul că economia poate îmbrăca diferite forme, iar rezultatele ei sunt vizibile printr-un mod abstract, fară a delimita sitații particulare. Prin adaptarea tipurilor de economie mai sus menționate la o zonă determinată cum este cea a Marii Negre, se pot identifica geoeconomii politice, de piață, de schimb, naturale, chiar și subterane, dar la nivelul fiecărui stat, companie privată sau înstitușie publică ce valorifica resursele bazinui pontic, bineîntele, în masura în care posedă suveranitatea asupra acestora.

După cum se poate observa și în imaginea de mai sus, Marea neagră, reprezintă un ,,nucleu”, iar statele riverane alcatuiesc scoarța externă. Împortanța economică deosebită a acestei zone este redată de factorii geografici și demografici care îi conferă statutul de ,,izvor economic potabil”, în sensul că toate oprtunitășiile pe care aceasta le oferă și toate beneficiile pe care le are sunt transformate cu usurință și valorificare. Printr-o scurtă privire a acestei hărti se poate presupune că Turcia, țara care are cea mai largă deschidere la Marea Neagră se bucură de cele mai multe beneficii oferite de acest bazin, acest lucru explică și stabilitatea economică prezentă a Turciei, precum și faptul că încă nu și-a manifestat nici o dorință de ,,control” asupra altor state riverane, dupa modelul abordat de Rusia.

1.3. Importanța economică a Marii Negre-Măsuri geopolitice

Regiunea Mării Negre a constituit de-a lungul timpului o zonă de tranzit a comerțului european și euro-asiatic, un creuzet de interferență a sferelor de influență regională, evidențiindu-se astfel, componenta geoeconomică fundamentală, parte a universului maritim respectiv. Deși s-au făcut multe cercetări și studii de caz în legătură cu acest areal geopolitic, deseori s-a omis influența pe care o joacă blocul C.S.I. asupra actorilor statali din regiune. De asemenea, consider că remarca sociologului Dan Dungaciu, conform căreia „Marea Neagră este un spațiu de frontieră euro-atlantică” s-a adeverit în totalitate prin complexul realțiilor ce caracterizează așezarea acesteia . Toate evenimentele (geo)politice semnificative – evoluții sau stagnări – derulate în jurul Mării Negre poartă, mai mult sau mai puțin, amprenta unor evoluții geopolitice globale. Mai concret, ele sunt determinate de înaintarea frontierei euro-atlantice spre Asia Centrală, de indecizia instituțiilor occidentale de a fixa granița suficient de amplu încât să includă popoare și state care vor să fie parte a acestui spațiu. R. Moldova este unul dintre ele, iar acestă situație trebuie înțeleasă ca o provocare venită la adresa cercetătorilor care doresc să abordeze această problematică. Cu atât mai mult cu cât, în ultimul timp Republica Moldova se află pe agenda Uniunii Europene fiind inclusă în „Parteneriatul Estic”, ceea ce justifică pe deplin elaborarea unui cadru de analiză geopolitică care să permită înțelegerea evoluțiilor din zonă. Republica Moldova fiind doar unul din statele care în prezent este un ,,subiect aprins ” din prisma aderarii la C.S.I, insă un subiect ce prezintă o mai mare notorietate este cel al dividendului politic născut între Rusia și Ucraina cu privire specială asupra regiunii Crimeea, fiind o victima a ingerințelor rusești. Consider că, deși regiunea Mării Negre se bucură de un interes mare din partea cercetătorilor în domeniul geopoliticii și geoeconomiei, nu s-a elaborat încă o strategie pe termen lung care să aducă în discuție contextul geostrategic al statelor din zona Marii Negre ca state-tampon între cele două blocuri politico-militare – NATO și Alianța Militară din C.S.I

În ultimul timp, Marea Neagră este scena unor numeroase bătălii economice și geopolitice, aceasta nu doar că atrage turisti, ci se și transformă într-o concentrare de interese economice și jocuri geopolitice. În acest punct se intersectează numeroase fluxuri de transport, se trasează gazoducte și oleoducte la mare adâncime, sunt exploatate mari rezerve de petrol și gaz, se conturează cele mai inemaginabile alianțe între state, se desfăsoară diferite manevre cu participarea flotelor aparținând unora dintre cele mai mari puteri ale lumii, se închid până și în prezent granițe sau chiar apar state noi, nota cotidianul rus Utro în urmă cu ceva timp. Prin Marea Neagra trece, de pildă, cea mai mare parte a exportului de grâu al Rusiei, precum și a livrărilor de petrol caspic spre Europa, prezentând o importanță deosebită pentru statele europene care depind de aceste livrări. Nu foarte demult, gazul rusesc a început să ,,curgă” pe fundul Mării Negre spre Turcia, este în curs de elaborare proiectul unei alte conducte, care să ajungă direct în Uniunea Europeană (South Stream). Pasiunile s-au încins și în jurul strâmtorilor turcești care unesc Marea Neagră cu cea Mediterană: acest “gât de sticlă” nu face față traficului de tancuri petroliere, ceea ce determină Turcia să limiteze traficul, iar țările exportatoare au început să construiască oleoducte care să ocolească strâmtorile (proiectul Burgas-Alexandroupolis). Însăși Turcia devine un actor din ce în ce mai important care tinde să-si manifeste interesele în domeniul tranzitului energetic, cochetând atât cu Europa, cât și cu Rusia, iar acest lucru încinge și mai mult spiritele, subliniază cotidianul citat.

Potrivit Utro, în viitorul apropiat, Marea Neagră ar putea fi “împodobită” nu doar cu oleoducte și gazoducte, ci și cu turnuri petroliere.Toată această politică de aglomerare a bazinului marin se prezumă că fost incepută de Turcia: încă din anul 1995, aceasta a început să atragă companii precum; Aramco și BP în vederea exploatării structurilor de adâncime din zonele vestice și centrale ale Mării Negre, iar în urma lucrărilor de exploatare a fost confirmată existența a 100 de milioane de tone de petrol. In urmă cu câțiva ani, Ankara a desfășurat noi cercetări seismice pe platoul său continental, descoperind rezerve de aproximativ 10 miliarde de barili de petrol. De atunci, influențele concerne petroliere manifestă un interes crescând pentru resursele de hidrocarburi ale Mării Negre.

Primul contract în vederea unei forări la mare adâncime a fost semnat între Turcia și compania braziliană Petrobars: în anul 2010 a fost forată prima sondă. Se asteaptă ca la lucrări să adere și americanii: acordul cu Exxon Mobil a fost deja semnat, urmeaza unul cu Chevron. Alte state care desfașoară proceduri de încheiere sau, deja au încheiat exploatările rezervelor lor de petrol de la Marea Neagra sunt: Bulgaria, România și Georgia. Exploatări corespunzatoare ale platoului continental de la Marea Neagră erau desfășurate în trecut și de Uniunea Sovietica, însă în la acel moment tara avea suficient petrol și nu avea sens ca Marea Neagră, acest “sanatoriu unional”, să fie supus unor riscuri ecologice. Cu câteva exceptii, zăcămintele de la Marea Neagră nu erau exploatate la acel moment. În prezent, situația este cu totul diferită: fostele republici ale URSS aspiră la îndependența energetică, Georgia și Ucraina punându-și mari speranțe în rezervele de petrol de la Marea Neagră. Recent, întenții clare de a exploata rezerve de petrol din Marea Neagră au fost manifestate și de Abhazia, subliniază Utro, făcând precizarea că fost deja semnat un acord între “Ministerul abhaz al Economiei” și compania rusă Rosneft. Potrivit acordului menționat, în următorii cinci ani compania rusă va desfășura un studiu prealabil, avand ca obiectiv principal cercetarea rezervelor de petrol și gaze naturale de pe “teritoriul abhaz”. Utro aminteste și de disputa dintre România și Ucraina pe marginea statutului micuței Insule a Șerpilor, statul român afirmând ca aceasta nu este o insulă, ci o stâncă. Acest statut nu i-ar permite Ucrainei sa uzurpeze platoul continental al insulei, unde au fost descoperite mari rezerve de petrol și gaz. O publicație rusescă a precizat că în anul 2009, luna februarie, Curtea Internațională de la Haga a luat o decizie cu adevarat “solomonică”: recunoscând statutul de insulă al teritoriului disputat, insa a dat 80% din platou României, împreună cu toate zăcămintele naturale.

Marea Neagră atrage tot mai mult și într-un mod extrem de rapid interesele economice ale multor state. Din Organizația de Cooperare Economică de la Marea Neagră (OCEMN) fac parte 12 state, dintre care unele precum – Albania, de exemplu – nu au o legatură directă cu această mare. Mai mult decât atât, în zona Marii Neagre au început să acționeze din ce în ce mai activ diferite forțe geopolitice. În acest context incearcă sa-și restabilească pozițiile Rusia, SUA și-au adus navele militare, si tot aici, au venit importante companii petroliere americane. Un joc propriu este desfășurat și de Turcia, care aspiră să ia sub control intregul transit energetic din regiune și care este considerată la Marea Neagră un fel de lider. În sfârsit, dupa aderarea României și Bulgariei la U.E, actor pe scena Marii Negre a devenit și organizația europeană. Anul trecut, comisarul U.E pentru relații externe și politică de vecinătate, Benita Ferrero-Waldner, a declarat că, pentru realizarea inițiativelor sale în regiune, U.E intenționează sa aloce câte 1,7 miliarde de euro pe an. După parerea mea, probabil, urmează o “europenizare” masivă a landsaftului geopolitic de la Marea Neagră.

Capitolul II

STATELE RIVERANE ALE MĂRII NEGRE

Statele riverane ale Mării Negre, prezintă o importanță deosebită din punct de vedere al perspectivei prin care este privită Marea Negră. Influențele geopolitice, geoeconomice, geostrategice pe care aceste state le emană pot face diferența dintre o economie puternic dezvoltată prin prisma și legat de beneficiul așezării geografice în care se află fiecare dintre acestea și una mai puțin dezvoltată. Statele riverane ale Mării Negre sunt considerate de mulți actori, cu excepția Rusiei, drept pârghii politice pe care Statele Unite ale Americii sau Uniunea Europeană le abordează, într-un fel sau altul, în mod direct sau indirect datorită intereselor economice și politic-regionale pe care acestea le au în legătură cu Bazinul Pontic. Statele riverane ale Mării Negre, în funcție de deschiderea pe care o au la aceasta sunt: Turcia, Rusia, Bulgaria, Ucraina, România și Geogia. Acestea sunt cele 6 state care alcătuiesc ,,mantaua” Mării Negre, aceasta reprezentând nucleul în jurul căruia interesele mondiale levitează precum sateliții ai căror rute sunt stabilite în zona respectivă. Voi face o scurtă analiză a acestor 6 state, încercând să scot în evidență aspectele geopolitice și geoeconomice ale Mării Negre, aspecte care le caracterizează într-un mod cât se poate de evident prezentul cât și viitorul. Harta de mai jos indică cu adevărat importanța Mării Negre pentru statele riverane, urmând ca prin analiza fiecarui stat ce prezintă importantă pentru mine în realizarea lucrării, să analizez punctele importante ale economiei și indirect, să scot în evidență masurile geopolitice care au fost luate în vederea fructificării beneficiului de a avea statutul unei țari care are deschidere la Marea Neagră. La prima vedere, pe această hartă se pote observa cum ,,caracatița neagră cu tentacule de aur” a cărei poziție fixe se află pe continentul asiatic, tentaculele ei au fost întine și se vor mai întinde și altele, catre spațiul european. Mă refer aici, în sepecial, la oleoductele și gazoductele care pleacă din Georgia, Turcia, sau Rusia și au ca punct de distribuitie țări din Uniunea Europeană, precum; Romania, Ucraina, Moldova, Austria etc. Un alt aspect ce se poate observa clar, este tendința Rusiei de a ocupa o pozișie strategică cît mai bună, însa acest aspect il voi analiza într-un capitol separat datorită complexității subiectului, dar având în vedere și complexitatea problematicilor în care s-a ancorat Rusia, probleme pe care pare se le tranșeze cum știe ea mai bine, utilizănd forța sau diferite alte mijloace prin care crează și îsi arată superioritatea asupra statelor inferioare.

Marea Negră este o mare continentală care se situează între sud-estul Europei și Asia mică, scăldând țărmurile Urainei, Turciei, Rusiei, Bulgariei, Georgiei și României. Datorită modului în care este structurată prin stâmtorile Bosfor și Dardanele comunică cu Marea Mediterană, iar prin stâmtoarea Kerci cu Marea de Azov, acesta fiind o mare considerată de mulți specialiști ca reprezentând o anexă a Mării Negre. În Marea Neagră, diferite fluvii mari precum Nistru, Dunărea, Nipru, Rioni, Bug, Kizil-Irmak se varsă, de aceea gradul de salinitate este destul de scăzut, media acestuia fiind calculată undeva la 20-22 o/oo . Temperatura medie anuală pe teritoriul României este de +12,5o C, aceasta depășind cu puțin temperatura medie a aerului care este de +10o C. În Marea Neagră trăiesc peste 1500 de specii de animale, cu precădere nevertebrate, pești (o importanță economică deosebită o au scrumbiile, hamsiile, sturionii, stavrizii), delfini și în anumite regiuni specifice, focile care se gasesc în special în zona Capului Caliacra din Bulgaria.

Încă din cele mai vechii timpuri Marea Neagră a reprezentat una dintre cele mai importante legături euro-asiatice, a constituit principala sursă de trai a populației băștinașă, aceasta este o importanată cale navigabilă legând regiunile reverane de Marea Mediterană, ca mai apoi aceasta sa facă legătura cu Oceanul Planetar.

1. Turcia

Turcia este o țară a cărei suprafeță se întinde pe două continente, 3% din aceasta aflându-se pe continentul european (peninsula Balcanică), iar 97% se află pe continentul Asiatic (Anatolia). În ceea ce privește granițele Turciei, limitele administrativ teritoriale se întind pe o suprafață de 783.562 km² fiind, limitată îm nord-vest de Grecia și Bulgaria, în nord-est de Georgia, Armenia și Azerbaidjan, la est de Iran, iar la sud de Irak și Siria. Turcia este o republică democratică, constituțională, laică al cărei sistem politic a fost stabilit în anul 1923. Trebuie menționat faptul că de la fondarea sa în 1923 Turcia s-a aflat în permanență în situația de a alege și a întreține relații politice, economice, militare etc., ori cu Europa, ori cu Orientul Mijlociu. Acesta fiind o joncțiune a două lumi a ales să nu aparțină de nici una. Turcia este stat membru al ONU, NATO, OSC, OECD, OIC, precum și a Consiliului Europei. Stâmtoarea Bosfor care separă sud-vestul Asiei de Europa de sud-est este situată în Turcia. Anatolia este situată între Marea Neagră la nord și Marea Mediterană la sud, având Marea Egee și Marea Marmara la vest. Datorită așezări geografice, Turcia a reprezentat de-a lungul istoriei câmpul de luptă al mai multor civilizații, dar și un important centru de comerț. Aceasta așezare a Turciei la intersecția Europei cu Asia o transformă înt-o țară de o importanță geostrategică deosebită. Unii geografi au îmbrățișat opinia conform căreia Turcia, datorită anumitor caracteristici politice istorice și culturale ar fi parte a Europei. Din punctul meu de vedere, dacă analizăm istoria acestei țării atât în ceea ce privește tendința permanentă de a se extinde, tendință mai puțin manifestată în trecutul nu prea îndepărtat, cât și măsurile politice care au fost adopate de-a lungul timpului în vederea conservării și dezvoltării economiei la nivel național, Turcia nu a dorit să aparțină nici din Europa, nici de Orientul Mijlociu, a fost și este o țară care are propiul drum, chiar dacă există diverse speculații sau demersuri care dau naștere ideii că aceasta ar tinde către o aderare la Uniunea Europeană. Totuși aceste speculații sau concretizat într-o oarecare măsură, argument stă chiar demersul făcut de Uniunea Europeană, în anul 2005 prin care deschidea negocierile de aderare cu Ankara.

De la stabilirea sistemului politic actual, Turcia a trecut prin numeroase evenimente ce i-au influențat măsurile politice. Turcia a trecut la o modernizare rapidă impusă de Mustafa Kemal Atatürk, acesta a încercat să promoveze valorile Tuciei, a făcut mai multe demersuri legate de fundamentarea relețiilor externe precum și de sporirea și creșterea economiei.

În anul 1992 Turcia a fost inclusă în NATO fiind privită avanpolul cel mai estic al blocului capitalist american, anti-sovietic. Pe măsură ce s-a dezvoltat Turcia s-a apropiat cât mai mult de comunitățile europene, cu care a încheiat și un tratat de asociere încă din anul 1963. În urma atentatelor teroriste de la data de 11 septembrie 2001 politica externă a Statelor Uniteale Americii a luat o întorsătură radicală. Astfel în rândurile oficialilor administrației a apărut din punct de vedere teritorial, cât și al terminologiei, o nouă sintagmă ,,Marele Orient Mijlociu”, această zonă cuprindea pe lângă Turcia și Golful Persic, Peninsula Araba, Egiptul și Iranul, care în mod tradițional faceau paret din Orientul Mijlociu, și celelalte țării din nordul Africii care au ieșire la Mediterană (Pakistanul, Sudanul, Somalia, Afghanistanul) și in unele accepțiuni și țările central Asiatice și cele Caucaziene. Pe teritoriul zonei anterior menționate se găsesc trei sferturi din totalitatea resurselor de petrol și aproximativ jumatate din resursele de gaze naturale ale Terrei. Totodata este considerată și căminul în care Islamul a fost fondat, fiind considerat un aspect ce îmbracă una din principalele amenințări la adresa securității globale. În ultima perioadă de timp Turcia a cunoscut o creștere economică semnificativă. Dacă în anul 1982 produsul indern brut era undeva la 63,700 miliarde de dolari, în anul 2010 acesta era de 735,488 miliarde de dolari. În prezent această țară ocupa poziția 17 în clasamentul mondial al economiilor lumii. Avansul economic semnificativ de care se bucură, s-a datorat în special politicilor interne care au înțeles că o creștere economică sigură se datorează unor privatizări eficientă, creșterilor exponențiale în ceea ce privește productivitate ndustrială și a exporturilor precum și unui turism atractiv. Dacă ne referim la latura militară Turcia este un stat care își poate exprima punctul de vedere verbal dar susținul de puterea militară în cazul unor eventuale diferende internaționale, de o armată care este considerată a fi a 7-a din lume în termen de trupe active. Aceasta numără 620.000 de militari și este considerată a doua forță NATO, pe primul loc situându-se SUA. Bugetul alocat compartimentului de aparare urcă, într-un an la aproximativ 25 miliarde de dolari. În afară de Pakistan nici o altă țară din marele Orient Mijlociu nu deține o forță militară mai impersionantă decât a Turciei. Ceea ce face Turcia și mai puternică este faptul că așa cum am menționat și anterior este o joncțiune între doua continente și nici SUA dar nici UE nu iși permit să răcească relațiile politice cu aceasta, cu atât mai puțin să le rupă. A cest lucru, pe lânga puternicele legături economice, interesului enorm pe care îl are Occedentul pentru resursele de gaze naturale și petrol. Turcia este o țară privilegiată a cărei poziție strategică este înbucuratoare, datorită punți de legătură pe care o realizează între Europa și Orientul Mijlociu, dar și între Occident și Orient. Există deja importante conducte de petrol și gaze naturale care parcurg Antolia de la un capăt la celălalt.

Oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan are o distanță de peste 1800 km și o capacitate de peste 1.000.000 de barili/zi, adică 1,5% din totalul consumului mondial. O altă ramificație importantă care transportă petrol și al carei administrator este Turcia, este oleoductul Kirkuk-Ceyhan, care are o lungime de 970 km, asigurând aproximativ 1,6 milioane de barili/zi. Un alt punct economic al Turciei ce se află într-o continuă dezvoltare este portul mediteranean Ceyhan care a devenit un nod comercial important, estimările făcute de specialiști erau că 7% din țițeiul mondial va trece prin Turcia până în anul 2012, estimări ce s-au și concretizat, asta în condițiile în care aceleași estimări indică că până în anul 2030, Uniunea Europeană ar urma să obțină 90% din petrolul necesar din surse externe, iar SUA importă în prezent aproximativ 60% din petrolul necesar. Ansamblul conductelor ale Turciei este completat de o altă ramificație petrolieră cu importanță economică deosebită și anume; gazoductul Blue Stream, al cărui punct de pornire se află în Beregovaya, în Rusia, tranversează Marea Neagră, atinge Anatolia în terninalul Durusu, iar de acolo traseul este continuat catre Ankara. Acest oleoduct ale o lungime totală de 1213 km și o capacitate totală de a transporta peste 16 miliarde de m3/an. În anul 2007 a început construcția unui nou oleoduct -Samsun-Ceyhan- care va transporta petrol și Kazah din Marea Neagră către portul mediteranean, acesta va avea o capacitate de aproximativ 1,5 milioane de barili/zi. Toate aceste conducte, pe lângă faptul că satisfac cererea de energie a Turciei, contribuie în mod direct la sporirea importanței geopolitice, reducând astfel aglomerarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele prin impulsionarea comerțului turcesc. Trebuie să amintim și de alte planuri importante pemtru care Turcia a devenit mult mai interesantă pentru Occident cum ar fi proiectul Nabucco, despre care se vorbește încă din anul 2002 dar al cărei construcți nu a început încă. Acest proiect este privit ca o conductă care să folosească ruta existentă deja prin Baku-Tbilisi-Erzurum (BTE), care să treacă prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria și să ajungă până în capitala Austriei, Viena. Având în vedere toate aceste considerente, putem concluziona că Turcia reprezintă cel mai interesant stat din această zona, a Mării Negre, pentru Occident, iar Ankara poate să-și permită luxul de a face aproape tot ceea ce vrea, adică de ași crește în mod exponențial influența asupra fostei regiuni otomane, precum și în cea islamică. Puterea economică care a proiectat-o pe o scară a economiei pe o treaptă importantă, face ca Turcia să numai privească integrarea în UE ca pe un lucru dorit în mod special, mai ales având în vedere nesiguranța pe care a arătat-o UE odată cu apariția crizei economice mondiale, în raport cu menținerea ascensiuni turcești. În prezent Euroca și SUA își manifestă tot mai intens dorința de apropiere de către Turcia ceea ce denotă că acestea au mai mare nevoie de ea și nu invers. Acest aspect este redat si de calitatea pe care o are Turcia fiind stat membru al sumitului G20 un sumit care întrunește anual, pe langă UE, alte 19 state cele mai putermice ale lumii. Această întrunire anuală, a dezvoltat o cooperare care a eclipsat vechiul G8 și a ajuns astfel să nu dea altă posibilitate Statelor Unite ale Americii să se așeze la masa negocierilor cu mai mulți actori statali, repercursiune ale cărei efecte arată că unipolarismul american este în declin, în condițiile în care lumea tinde să devine o caracatiță ale cărei brațe concentrează mai mulți poli, iar puterile mondiale se schimbă sau crește numărul lor. Astfel, Turcia este succesoarea Imperiului Otoman, o putere mondială care pare a fi cu motoarele turate doar la jumatate din capacitate.

2. Rusia

Federația Rusă este o țară ale cărei limite administrativ-teritoriale sunt caracterizate ca limitând în interiorul frontierelor sale, cea mai mare întindere ce se află sub suveranitatea unui singur stat, având o suprafață totală de 17.098.246 km², este de aproape doua ori mai mare decât teritoriul Canadei, cea de-a doua tară de pe glob ca intindere. Chiar dacă se bucură de granițe foarte întinse, Rusia este doar a opta tară în ceea ce priveste numarul de locuitori. În iulie 2009 în urma ultimului recensământ, numarul total al acestora era de 142.041.247. Frontierele terestre ale Rusiei sunt marginite în sens trigonometric de la nord-vest la sud-est de:Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia,Azerbaidjan,Kazahstan, China, Mongolia și Coreea de Nord. Este situată foarte aproape SUA, Canada,Armenia, Iran, Turcia și Japonia. Însulele Dimode se află la o distanță de numai 3 km de Statele Unite ale Amerricii, una aflându-se sub suveranitate americană, iar cealaltă sub suveranitate rusă. Japonia (Hokkaido) aflându-se și ea la o distanță de numai 20 km departare de Insulele Kurile, asupra cărora exită o dispută cu privire la exercitatrea suveranității. În perioada Uniunii Sovietice, Rusia era republică dominicană. În prezent, statutul juridic este acela al unei tări independente, avand o mare influență în comunitatea acestora. Rusia este considerată succesoarea de drept în probleme internaționale a Republicii Socialiste Federative Sovietice, începând cu anul 1991 cand a avut loc și căderea blocului comunist. Astfel, cea mai mare parte a teritoriului, producției industriale și populației după căderea Uniunii Sovietice-una dintre cele două superputeri- a fost preluată de Rusia. Dupa această prăbușire a blocului comunist, rolul Rusiei pe scena lumii a început să se diminueze, influența pe care o avea asupra statelor din vecinătatate, dar și asupra altor superputeri a scazut considerabil, în raport cu dezvoltarea și cresterea influențelor altor state, bineînțele. Ca completare a acestor scăderi masive și populația a scăzut drastic, statisticile oficiale arătau în anul 2005 că populația a scăzut cu aproape jumătate de milon de cetățeni ajungand la un numar de aproximativ 145.000.000, iar pană în anul 2009 acest numar a scăzut cu încă vreo 2 milioane de cetățeni. Probabil toate aceste aspecte negative, reprezentând adevărate motive de frustrare ale Rusiei au dus la sitația prezentă și au născut noi dorințe ale oamenilor politici ruși de a readuce țara în fruntea marilor puteri economice. Doar astfel se pot explica toate acțiunile Rusiei de a ocupa teritorii sau de a purta diverse războaie pentru supremație.

Ansamblul tutoror acestor dorințe, planuri și jocuri plititice de renaște ceea ce s-a pierdut, nu poate fi explicat decât prin prisma conduitei elitelor unui stat anume în creșterea eficienței competitivitații naționale ca principal efect al economiei. Economia nu poate crește în lipsa unor resurse palpabile și usor de obtinut. Astfel, geoeconomia unei zone poate fi definită și prin dimensiunea interioară(metală) a marilor elite, adică prin modul în care percep acestea economia națională sau globală.Un savant american denumește această percepție ca fiind o înțelegere a complexității, complexitate care poate fi raportată la înterese naționale sau globale în funcție de poziția și efectele ce se doresc a fi obținute de o anumită elită.

Dacă ne referim la analiza elitei rusești în ceea ce priveste geoeconomia Rusiei în ansamblul sau, dar și geoeconomia Mării negre care contribuie direct și intr-o mare masură a economia nțională a acestia ajungem o sa se ajungă n mod inevitabil la creșterea economiei prin creșterea rolului economiei externe a Federației Ruse. Având în posesie importante cantități de resurse naturale, Rusia a știut cum să le gestioneze, să le utilizeze sistematic în vederea realizării principalelor obiective pe care aceasta ți le-a stbilit de-a lungul timpului.

În ultimul timp, Rusia a cunoscut cea mai mare creștere economică după caderea URSS-ului, cifrele care se vehiculează în a împuternici aceast flux continuu, constau într-o creștere constantă din 1998 pană în 2007, cu un procent de aproximativ 6,7%/an a Produsului Intern Brut. Această creștere fiind oprită odată cu apariția crizei economice modiale în anul 2008. Printre masurile care eu fost luate în era Putin s-a aflat și realizarea unui Fond de Stabilitate catre care sunt redirecționate peste 2/3 din veniturile realizate din exportul cu petrol și gaze naturale.Avand la bază acest considerent, în mediul cercetătorilor de specialitate în domeniu se vehiculează tot mai des ideea ca dezvoltarea economica a Rusiei se bazează în principal pe exportul cu hidrocarburi, vehiculări care se concretizează pe zi ce trece dacă analizăm poziția Rusiei în raport cu numarul de state către care exportă hidrocarburi.Cu toate acestia, sectorul energetic reprezintă doar 18,9% din Produsul Intern Brut al Rusiei, restul fiind completat cu venituri care provin din taxe,impozite,contribuții precepute fie ca urmare a activităților de import-export, ori adausuri comerciale sau impozite unor multinaționale. Cea mai mare contribuție la realizarea Produsului Intern Burut al Rusiei o are însa sfera de activitate industrial-agrară, industria avand o pondere de peste 30% din PIB cu o populație totală activa de țarii in acest domeniu de aproximativ 30%, iar domeniul agricol asigrura 5 % sin PIB și încadrează o populație activă de peste 15%. În urmă cu ceva timp, actualul președinte al Rusiei declara că în urmatorii 5 ani Rusia trebuie să ajunga la capacitatea de a-si asigura independența alimentară și în acelasi timp să devină principalul furnizor de produse așimentare la nivel mondial.

Economia albastră din zona Mării Negre reprezintă și ea un punct important în viziunea Rusiei prin prisma proiectului general al lui Putin de a moderniza Rusia ,,de sus în jos”. În zona Marii negre proiectele gandite de Putin care să ducă la o dezvoltare directă și siguraă a Rusiei sunt reprezentate de acțiunile inteprinse pe perioada mandatelor prezidențiale ale acestuia, de a face ca toate resursele de petrol și gaze naturale să le direcționeze către state care depind de asemenea resurse, iar Rusia fiind singurul ,,comerciant” din zona Bazinului Pontic care utilizează aceste resurese naturale ca pe un mijloc de constrangere a știut cum sa le gestioneze pentru a obliga foste state ale blocului comunist precum Ucraina, să se îndatoreze și să plătească dublu sau chiar triplu, iar dacă nu plăteste în bani Rusia se ,,mulțumește” cu controlarea unor teriorii, sau a unor state precum Georgia, unde interesul Rusiei de a o ocupa nu a fost pierdut nciodată de la caderea URSS și pană în prezent. Însă nu insist aici asupra acestor problematici, așa cum am menționat anterior , tendințele de extindere ale Rusiei o sa facă obiectul unui capitol separat catre finanul lucrării.

Pe de altă parte, economiei Federației Ruse va continua să fie marcată de inovație atâta timp cât strategiile Kremlinului nu se bazează pe o creștere pașnică a economiei, dând de înteles ca pentru realizarea obiectivelor sale este dispusă să facă tot ceea ce îi stă în putință. Spun acest lucru ca o constatare în urma unei scurte analize asupra sistemului militar rusesc, unde începând cu anul 2005-2006 Rusia a relansat o vastă operie de întărire a puterii militare, bugetul acordat in acest domeniu reprezentând aproximativ 4% din PIB, adică peste 72 miliarde de dolari. Aceste investiții uriase sunt întelese și prin cercetări deja efectuate de alte state, dar și prin practicarea sionajului economic pentru a avea acces tehnologia occidentală de vârf. Afundându-se în asemenea operațiuni, Rusia nu vede cum o pătură larga a societății este ostilă atât înovatoiilor, cât și capitalismului străin, tocmai asta poate explica și fenomenul de scădere considerabilă a popolației ruse. Așa cum a explicat E. Demolins teoria ,,surmenajului social” al societății ruse înainte de revoluția bolsevică și în prezent există anumiți sepecialiști care încearcă să explice fenomenul social al destabilității sociale ruse, dar fără prea mult succes. Eu cred că toate aceste fenomene vor fi explicate direct prin efectele vizibile ale acțiunilor Rusiei care se vor finaliza curând.

3.Bulgaria

Bulgaria este un stat din sud-estul Europei, are o s uprafață totală de 110.994 km2, fiind a 14-a ca mărime de pe continentul European. Este limitată la nord de România, la vest de Serbia și Macedonia, iar la sud de Turcia și Grecia, având în partea de est deschidere la Marea Neagră. Are o populație totală de 7,36.000.000 de cetațeni, aceasta fiind concentrată în reședințele celor 28 de regiunii ce delimitează acest stat. Cele mai bune sectoare, și tot odată cele mai bine dezvoltate sunt industria grea, industrie energetică, turismul, agricultura, toate acestea bazandu-se pe resurse disponibile la nivel local.

Sistemul politic actual, sau mai bine zis structura politică datează de la adoptarea constituției democratice din anul 1991, acesta fiind momentul în care Bulgaria a devenit o țară liberă, dobândind statutul de republică parlamentară unitară, având aptitudini clare de a dobândi un înalt grad de centralizare economică administrativă și politică. Face parte din Uniunea Europeană începând cu anul 2007, an în care a aderat și România. Este membră a consiliului Europei, membru fondator al OSCE, membră NATO, iar un lucru important ce trebuie menționat este faptul că a facut parte de trei ori din Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite. Dispune de o armată considerabilă, profesională dar nu acesta este motivul pentru care Washington-ul își manifestă interesul față de relația cu această țară. În tabloul geografic Bulgaria le oferă Statelor Unite ale Americi o mai mare prezență în zona Mării Negre, unde există la stadiul de proiect, sau lucrări în derulare lucrări de realizare ar unor conducte care sa transporte petrol și gaze naturale, în afara celor existente deja. De asemenea, statul bulgar este situat în apropierea fostei Iugoslaviei, un spațiu geografic în care tensiunile din ultimul deceniu s-au intensificat. O perspectivă mult mai importantă din care este privită regiunea Balcanilor este reprezentate tarnzitul efectuat cu droguri ilegale spre Europa. În plus Bulgaria se află la o distanță relativ aproape de țări precum Geogia și Caucazul. Bazele militare ale Statelor Unite ale Americi ridicate în aceste puncte cheie permit tot odată control sporit în regiunea ,,Marelui Orient Mijlociu”, în condițiile în care flota a 5-a a SUA din Bahrein este deja prezentă în sud și va dobândi o prezență strategică importantă și în nord prin vecinătatea Bulgariei.

Din mai multe privințe pot afirma că relațiile internaționale dintre statele dezvoltate economic și stetele mai puțin dezvoltate, dar al căror poziție geografică prezintă importanță pentru cele dezvoltate, sunt exact ca un joc de șah geopolitic în care mișcările ce urmează a fi făcute trebuie gândite de guvernele acestor state mai ales prin consecințele pe care le pot alea fiecare mutare greșită. Până în anul 1991, când a avut loc căderea URSS, Bulgaria se afla de cealaltă parte a baricadei fiind un aliat de încredere al Rusiei în Europa de est. Datorită poziției geopolitice unice și intereselor comune ale Bulgarie, Rusiei, SUA, UE, stategii politici de la Sofia au hotărât ca Occidentul care înseamnă statutul NATO și calitatea de stat membru al UE, precum și prietenia cu SUA sunt în interesul lor. Fiecare guvern are particularități diferite în funcție de oameni politici influenți care în alcătuiesc, dar asta nu în împiedică sa aibă propiile interese. Astfel este important ca lideri bulgari sa nu uite faptul că unele masuri sau acțiuni care mulțumesc Washington-ul nu sunt de cele mai multe ori și pe placul liderilor europeni. Cu toate acestea este puțin probabil ca Sofia să nu-și urmeze interesele, încercand să multumeasca toți aliații politici, iar în aceste demersuri politice nu trebuie sa-și uite nici legături istorice pe cale le-a avut și le are în lumea arabă, cu Moscova, dar și cu țările din Balcani. De asemenea Bulgaria nu trebuie să uite nici faptul că principalul interes pe care la manifestat Rusia în trecut și pe care îl manifestă și SUA în prezent este cel legat de poziția geografică de care aceasta se bucură în raport cu așezarea la Marea Neagră.

4.Ucraina

Este poziționată în Europa Orientală, are un număr total al locuitorilor care ajunge la 46.044.000 și se întinte pe o distanță de 576.638 km2, exceptând de la acest calcul orașul Sevastopol și Republica Crimeea. Granițele de frontieră sunt mărginite de Rusia în partea de nord-est, de Belarus în nord, Polonia, Slovacia și Ungaria în partea de vest, Republica Moldova și România la sud-vest, iar cea mai importantă limită este cea de la sud cu Marea Neagră și Marea de Azov. Datorită poziției geografice între patru regiuni influente, Europa, Caucaz, Rusia și Turcia, Uraina este considerată un important centru de gravitație. După căderea URSS, Ucraina a moștenit unele dintre cele mai mari porturi sovietice existente la Marea Neagră, precum și cea mai mare parte din vechia fâșie de litoral și de platou continental pe care o deținea URSS. Ansamblul dimensiunilor geografice, potențialul militar, economic și demografic caracterizează Ucraina ca fiind o putere regională, mai ales prin faptul că Rusia a fost privată de frontiera cu sud- estul Europei prin plasarea în acea zonă ca un succesor parțial al blocului sovietic. Totodată Rusia a fost îndepărtată și de Dunăre de către Uraina, aceasta dezenclavând Marea Azov și prin separarea strâmtori Bosfor de Crimeea a ajuns să capete o valoare geostrategică sporită. În plus Ucraina este considerată a fi un pivot geostrategic important datorită contribuției pe care o are la transformarea Rusiei în calitatea sa de țară independentă, fară acest spațiu Rusia numai poate să fie considerată un imperiu euro asiatic.

Complexitatea geopolitică a Ucrainei, până nu de mult era dată și de faptul că deținea peninsula Crimeea, regiune locuită în mare parte de cetățeni ruși aceasta îi oferea o poziți cheie în zona Mării Negre fiin un important punc de legatură cu continetul european. De asemenea Bosforul Trac, ce reprezintă cel mai important punct, fiind o conexiune între Marea Neagră și Oceanul Planetar, parte Dunării care se varsă în bazinul Pontic și Bosforul Crimeei, reprezintă trei puncte importante geostrategic ale regiuni Mării Negre. Crimeea se situează chiar in mijlocul bazinului Pontic, astfel în ceea ce privește Bosforul Crimeei care face conexiunea la canalul Volga-Don ce leagă Marea Caspică și Oceanul Planetar, trebuie remarcată valoarea sa geostrategică. Acest canal a fost construit având ca fundament diferite motive geostrategice, permite trecerea navelor maritime de dimensiuni mari încărcate chiar și cu 5.000 de tone. Tind să cred că acesta este și unul din motivele principale pentru care Rusia prin intermediul unor mijloace care păreau a nu avea legătură cu ea a anexat peninsula Crimeea. Pentru analiza geopolitică a Urainei o importanță deosebită i se acordă factorului geoeconomic, având ca principală direcție factori energetici. Din punct de vedere energetic în afara cantitați imense de cărbune din regiunea Dombass, trebuie scoasă în evidență prezența Iviano-Kfrankvisk. Cu toate acestea nevoile Ucrainei sunt mai mari în raport cu resursele minerale pe care le deține fapt ce ia dat acces direct Rusiei să o șantajeze cu hidrocarburile de care aceasta dispune. Rețeaua de gazoducte construite în timpul URSS-ului și poziția geografică pe care o are Ucraina fac din aceasta un important actor pe piață energetică și unul dintre principalele elemente necesare pentru securitatea energetica a Europei, pe baza acestor argumente problema energetică nu este doar una cu caracter urainean, ci una de tip geopolitic. Trebuie facută precizarea că în acest context gazul natural ce tranzitează Ucraina spre Europa în anul 2007 ajungea undeva la 112,1 miliarde de m3. În consecință importanța Ucrainei în zona Mării Negre este dată și de tranzitul pe care în asigură Europa. În plus spațiul ce leagă de la vest la est Asia centrală și regiunea Caspică cu Continentul European este un coridor important, dar și un coridor de la nord la sud așa cum este redat prin caracteristicile conductei Blue Stream care face legătura între Rusia și Turcia. Un alt aspect important pentru care lupta diplomatică ce are loc între Occident și Rusia pentru această regiune are loc și datorită faptului că aceasta asigură o deschidere către una dintre cele mai ridicate zone cu caracter energetic din lume-Orientul Mijlociu precum și zona Caspică, ale caror potențiale resurse s-ar ridica la peste câteva sute de miliarde de barilii. Astfel atragerea Urainei pentru Occidentali către zona asupra cărora aceștia au influență ar permite controlul în ceea ce privește zacămintele caspice și în direct ar permite Statelor Unite ale Americi, să piardă din dependența care s-a creat în raport cu țările arabe și să comercializele aceste resurse către China, o țară a cărei dezvoltare ce a avut loc în ultima perioadă este una înfloritoare și neașteptată.

5. România

Este situată în sud-estul Europei Centrale, are o caracterizare importantă dată de așezarea pe cursul inferior al Dunării, la nord de peninsula Balcanică și la țărmul nord-vestic al Mării Negre. România are o întindere totală de 238.391 km2, și o populație de aproximativ 20.000.000 de locuitori, fiind a 7-a ca număr din Uniunea Europeană. Din anul 2007 România face parte din Uniunea Europeană. Pe teritoriul României se situează aproape toată suprafața Deltei Dunării precum și partea centrală și sudică. În ceea ce privește statele cu care se învecinează, Bulgaria se află la sudul României, Serbia la sud-vest, în partea de nord-vest Ungaria, la nord Ucraina, Republica Moldova la est, iar la sud-est este marginită de țărmul Mării Negre.

La momentul destrămării Uniunii Sovietice, care a coincis cu înlăturatea, prin revoluția de la 1989 a regimului comunist ce se instalase în România, statul român a inițiat o serie de reforme politice și economice menite să aducă noi modificări care să proiecteze țara care dezvoltare și sa-i deschidă noi orizonturi internationale. Tratată de cele mai multe ori ca fiind singurul prieten al României din vecinătatea sa, zona Mării Negre a prezentat din totdeauna o importanță deosebită din punc de vedere al făuriri politici externe și de securitate. România datorită poziției strategice întrunește o serie de dimensiuni ale căror limite sunt diferite, iar deschiderea la Marea Neagră a reprezentat un beneficiu cuantifigabil atât în istoria, cât și în actualitatea sistemului politic românesc de securitate.

Din perspectivă istorică Marea Neagră a reprezentat o rută comercială destul de importantă ce unea continentul European de Asia Centrală și Orientul Apropiat. În zona Mării Negre ereau desfășurate activități economice de către marile puteri încă din Evul Mediu, iar mai apoi odată cu dezvoltarea dehnologică ce a avut loc în epoca moderma a influențat în mod direct intensificarea comerțului iar bazele de dezboltare s-au schimbat. Dincolo de faptul că inițial Principatele Române iar mai apoi statul român au trecut prin dificultăți în a obține deschiderea la Marea Neagră, dorința de a beneficia atât de pe urma comerțului cât și în legătură cu alte benefici pe care le aducea Marea Neagră s-a consolidat o mentalitate a societăți românești în acest sens. La finalul Congresului de pace de la Berlin din anul 1878 România a capătat Dobrogea, reușind astfel să-și dezvolte diferite activități comerciale la Marea Neagră, dar un lucru mai important a fost că în urma acestui congres prin anexarea Dobrogei a căpătat și o poziție privilegiată în plan geostrategic.

În afara activităților comerciale se poate observa istoria indelungată a Mării Negra care reprezintă și un loc bogat în resurse naturale în special petrol și gaze. Ca o consecință a deciziei Curții Internaționale de Justiție de la Haga, România a intrat în posesia unei părți noi din Platforma Continentală, în care ulterior s-au descoperit rezerve de hidrocarburi noi. Astfel din aceste motive în conceptia română Marea Neagră a devenit punctul zero în domeniul securități energetice, mai ales în contextul în care încearcă diminuarea importurilor sau dacă este posibil chiar independența inergetică.

Perspectiva din care este privită Marea Neagră la nivel internațional a dat naștere unei mize majore, miza ce a determinat ciocnirea intereselor dintre marile puteri la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. După terminarea Războiului Rece trebuie remarcat faptul că, în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite, s-au pus bazele dezvoltări unei organizați regionale al cărei rol principal constă în aprofundarea cooperării între statele cu deschidere la Marea Neagră. Realizarea Organizației Economice a Mării Negre, la inițiativa Turciei, cu sprijinul Rusiei a condus la consolidarea cooperării politico-economice. Odată cu momentul aderări României la structrile euro-atlantice, zona Mării Negre a ajuns să devină o scenă și mai evidentă a cicnirilor de interese, indiferent de natura lor. Într-o altă dimensiune state precum Bulgaria, România sau Turcia apropiate de sistemul de securitate euro-atlantic vizionat importanța strategică a zonei Mării Negre într-un cu totul alt mod față de cel al liderilor de la Moscova. În acest context s-au încercat mai multe formule de cooperare, crearea une platforme de dialog Marea Neagră-Rusia, pe de o parte iar pe de altă parte așa numita Sinergie a Mării Negre, un proiect european concret. Acest proiect este de fapt un program demarat de UE, bazat pe principiile politicii de vecinătate, care încearcă ca după absorbția Bulgariei și României în anul 2007 să eficientizele dialigol cu statele din regiunea bazinului Pontic. Tot prin acest proiect erau vizate și tranșarea conflictelor înghețate din Osetia și Abhazia, precum și alte programe energetice sau de transport și consolitarea dialogului dintre UE și OCEMN.

O nouă destinație a Mării Negre născută din recentele diferende ce au avut loc pe scena internațională a fost dată prin folosirea acesteia ca o rută de tranzit pentru forțele armate trimise în regiunea Orientului Mijlociu în contextul luptelor din Irak și Afganistan, mai ales prin retragerea făcută chiar anul acesta. În ciuda faptului că multă vreme, reginea Mării Negre a fost considerată atât în sfera relațiilor internaționale, cât și în isteriografie un lac sec, odată cu implicarea euro-atlantică și emergența Turciei în zonă acest fapt a luat sfârșit. Din sperpectivă analitică toti subiecți internaționali implicați în zona Mării Negre au interese majore manifestate prin diferite măsurii care au fost luate în vederea stabiliri relațiilor de cooperare și a elaborări unor strategi care să evite apariția unor potențiale crize.

Subiectul Mării Negre este unul actual și imortant din punct de vedere strategic nu doar în perspectiva României și a statelor riverane, prezentând un interes deosebit la nivel mondial, unde așa cum am menționat și la analiza celorlalte țări riverane, mari puteri precum SUA au deschis deja negocierile în vederea elaborări unor planuri de cooperare în regiune. Vecinătatea Mării Negre poate reprezenta un important punct de dezvoltare energetică pentru România nu doar în contextul extracției resurselor minerale din platforma continentală, ci și prin prisma participări în cadrul unor diferite proiecte energetice interconectate. De asemenea, excluzând caracterul economic România poate să beneficieze de cooperare aprofundată la nivel regional, asigurând în acest mod atât realizarea propiei frontiere estice, cât și pe cea a structuri euro-atlantice. Toate aceste benefici se vor realiza în contul României dacă aceasta va proceda corect și va știi exact cum să joace cărțile pe care le are la dispoziție.

6. Georgia

Georgia, chiar dacă pare o țară nesemnificativă în zona Mării Negre datorită caracteristicilor sale,în special a faptului că are o întindere restrânsă și un număr de locuitori foarte mic, situația acestei țari nu este una chiar uitată și nesemnificativă pentru unele state precum Rusia. Georgia sau Gruzia, așa cum mai este numită, se întinde pe un teritoriu de numai 69.700 km2, având o populație de 4,3.000.000 locuitori. Printr-o conjunctură geografică pozitivă, Georgia este situată la limita dintre Europa de Est si Asia de Vest, avand în partea de vest iesire la Marea Neagră, la nord se învecinează cu Rusia, în partea de sud este limitată de granița cu Turcia și Armenia, iar la eest, de granișa cu Azerbaidjan. Este o tară care a rezultat din destrănmarea blocului comunist, devenind astfel îndependentă în anul 1991. În prezent, relații politice și economice mai restrânse există cu Europa decât cu Rusia, cu aceasta aflandu-se într-un conflict permanent, mai ales prin faptul că și-a manifestat dorința de a adera la Uniunea Europeană dar si la NATO. Deja face parte din ONU,Consiliul Europei și Organizția de Cooperare Economică la Marea Neagră.

Statutul Georgiei în regiune este puțin diferit de cel al altor state. În pozția pe care o are, de stat tampon între Rusia și Turcia, nu a apelat pentru securitate la niciuna dintre acestea două cum a facut Armenia sau Azerbaidjan, ea preferănd să facă demerusri în a-și asigura securitatea apelând la NATO și Uniunea Europeană dar și la SUA sau Israel pentru a-și crea o forță militară proprie. Insă Rusia nu a stat cu mainile în sân și în anul 2008 a stopat aceste demersuri prin intermediul razboiului ruso-georgian dar și prin schimbările politice la nivel de tară. Interesul Rusiei pentru Georgia este înteles dacă analizăm poziția geostrategică pe care o area aceasta din urmă, fiind statul prin care se tranzitează gazul azer către Turcia dar și prin faptul că deține porturi importante la Marea Neagră.

În timpul celor două mandate ale lui Mikheil Saakashvili, timp de 10 ani, Rusia și Georgia s-au aflat într-o tensiune continuă în care Vestul s-a bucurat de o foarte mare înfluență, dar în prezent sitatia din zonă pare că s-a schimbat în favoarea Rusiei. Aparent, tensiunile continuă între aceste două state, dar prin preluarea puterii de către Visul Georgian al lui Bidzina Ivanishvili, un om de afaceri georgian bănuit ca ar avea relații strănse cu oameni innfluenți din Rusia și prin ocuparea funcției de președinte de către Georgi Margvelasvili, relațiile politic-oeconomice au laut din nou direcția catre Rusia, în detrimentul Vestului. În fine, concucerea actuală a Georgiei, chiar dacă este sau nu pro-rusă, altă soluție nu are decât să aibă o atitudine conciliatoare față de reprezentanții de la Moscova. Cu toate acestea, aspectele de ordin geopolitic nu pot fi trecute cu vedederea atât de ușor, dar istoria cea a fost scrisă recent ne-a demonstrat ca Vestul nu poate să facă tot ceea l-ar avantaja, cu atât mai puțin să intervină în zonă militar cănd celălalt adversar este Rusia. Acestea fiind argumente care stau la baza sitației actuale, iar pe viitor rămâne de văzut dacă prin apropierea pe catre pare ca realizat-o Georgia și Rusia, geoorgienii încearcă să copieze strategia Ucrainei de a alege între Est și Vest, sau dacă într-adevăr situația relațiilor ruso-georgiene nu este doar o patură de ceață care va dispărea odată cu răsăritul soarelui, ci se va va ajunge ca pe viitor, statul georgian să fie dominată în totalitate de Rusia. Este o situație grea, o sabie cu două tăișuri, iar Georgia trebuie să știe că alegerile pe care le face pot atrage repercurisuni grave, pentru că Rusia nu e un stat căruia să ii scape așa ușor ceea ce consideră că i se cuvine.

Capitolul III

Extinderea Rusiei și interesul nespus asupra Mării Negre

Problema extinderii Federației Ruse a prezentat un adevărat interes pentru Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii și statele membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Înca din anul 2006 de la Summitul de la Riga s-a observat dorința extinderii prin redeschiderea problemei Ucrainei, dar situația s-a acutizat odată cu anexarea Crimeei.

Noua strategie internațională a Kremlinului rezultă din concluziile extrase dintr-o serie de eșecuri suferite de Rusia în anii ‘90 și se bazează pe câteva supoziții despre relațiile internaționale în secolul XXI. Cel care a sintetizat lecțiile învățate și concluziile trase de grupul de elită strategică condus de Vladimir Putin este Dmitrii Trenin. Una dintre concluziile trase a fost faptul că relațiile internaționale rămân în sfera realpolitik-ului, presupunând o combinație între geopolitică și economie. Federația Rusă a considerat importantă păstrarea semnificației forței militare și în secolul XXI. De asemenea, pe viitor promisiunile partenerilor vor trebui să fie stipulate în documente oficiale și să ia o formă obligatorie. Moscova a rămas de părere că o confruntare ―cu Statele Unite ale Americii este periculoasă și nu va servi intereselor naționale ale Rusiei, în timp ce o relație simetrică este imposibilă, rolul partenerului inferior fiind inacceptabil. Federația Rusă consideră că lărgirea Uniunii Europene are drept consecințe o serie de provocări pentru aceasta, iar viitoarele baze militare ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord în Europa de Sud-Est, mai exact în România și Bulgaria, reprezintă un factor de risc pentru Rusia, creând premise favorabile pentru pătrunderea Occidentului, în regiunea Mării Negre.

Nemulțumirile Federației Ruse din anul 2008 au provenit de la dorința Georgiei și Ucrainei de a ridica nivelul de cooperare cu Alianța aplicând pentru Planul de Acțiune pentru Aderare, care ar deschide acestor țări calea către statutul de membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Datorită acestor fapte, Kremlinul a lansat avertismente la adresa celor două țări, declarând că insistențele lor vor duce la consecințe negative asupra cooperării militare cu cele două foste republici sovietice.

Situația Ucrainei este diferită de cea a Georgiei, datorită contextului istoric, având în vedere faptul că Peninsula Crimeea a fost dată cadou Ucrainei de către Federația Rusă. ―Actul prin care liderul sovietic Nikita Hrușciov, a transferat Crimeea Ucrainei în 1954, a ajuns să aibe repercursiuni șase decenii mai târziu. Criza din Crimeea este rezultatul diferenței de viziune dintre vestul Ucrainei care dorește apropierea de Occident și estul Ucrainei cu majoritari ruși care doresc în continuare relații strânse cu Moscova. Premisa acestor evenimente este direcția europeană a politicii externe ucrainene. Acest lucru s-a materializat prin dorința Ucrainei de a realiza o zonă de schimb liber între ea și Uniunea Europeană. Totuși, motivul principal nu este cel economic, ci acesta face referire la determinările geopolitice și ideologice ale Ucrainei. Se resimte o condiționare, autoritățile ruse invitând în mod repetat autoritățile de la Kiev să se alăture Federației Ruse, Belarusului și Kazahstanului, în cadrul uniunii vamale. Cu scopul de a fi și mai influentă, Rusia i-a expus Ucrainei atât beneficiile cât și pierderile în cazul unui refuz. Prin urmare, se poate observa condiționarea impusă atât din partea Moscovei cât și din partea Uniunii Europene. Situația Ucrainei nu ar fi trebuit să surprindă nici Europa și nici Statele Unite ale Americii, deoarece semnele ca Rusia s-a simțit amenințată de extinderea Uniunii Europene, au dus la declarațiile oficialităților de la Moscova la Summit-ul de la Riga din anul 2006, la criza provocată în Georgia în anul 2008, iar acum la criza din Ucraina. Trebuie luat în vedere aspectul ―dilemei de securitate. Acesta ―descrie o situație în care eforturile unui stat de a-și spori securitatea reprezintă o amenințare la adresa altor state.În cazul actual, Uniunea Europeană în încercarea ei de a-și mări numărul de state membre, apropiindu-se tot mai mult de Federația Rusă, a creat dubii asupra motivelor acaparării zonei din proximitatea Rusiei. Astfel, s-au diminuat oportunitățile în vederea cooperării. Conform părerilor oficialităților ruse, o amenințare majoră este continua încercare a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord de a se extinde în apropierea granițelor rusești. Ca o formă de contracarare a acțiunilor, Federația Rusă ―s-a opus vehement candidaturilor Georgiei și Ucrainei la Oganizația Tratatului Atlanticului de Nord, precum și planurilor de amplasare a unor elemente ale scutului american antirachetă în țări din Europa de Est, precum România și Polonia.

Luând în considerare starea actuală, în cadrul sistemului internațional, un loc aparte îl au ―complexele de securitate. Acestea ―se referă la intensitatea relativă a relațiilor de securitate interstatale care formează tipare regionale distincte, configurate atât de distribuția puterii, cât și de relațiile istorice de amiciție sau inamiciție. Conform lui Paul Robinson, un complex de securitate este definit ca un grup de state ale căror percepții și preocupări majore de securitate sunt atât de interconectate încât problemele lor de securitate internațională nu pot fi analizate sau rezolvate independent. Un astfel de complex de securitate se poate întâlni în Regiunea Extinsă a Mării Negre. ―Literatura de specialitate folosește termenul de Regiunea Extinsă a Mării Negre, pentru că orice analiză care abordează problematica regiunii nu poate să ignore multitudinea de intercorelații de natură economică, socială, politică existente între statele riverane, dar și între acestea și cele apropiate. Regiunea este o miză importantă în lupta pentru acapararea supremației strategice globale, statele din cadrul ei fiind: Ucraina, Republica Moldova, Rusia, Georgia, Turcia, Bulgaria și România.

―Raportată la Marea Neagră, concepția strategică globală a Rusiei este reflectată prin două dimensiuni strategice esențiale: dimensiunea pasivă de rezistență și cea activă, de puternică renaștere geopolitică prin intermediul politicilor în domeniul energiei. Dimensiunea pasivă face referire la păstrarea statu-quo-ului, politici moștenite de Federația Rusă din perioada Războiului Rece. Odată cu aderarea României și a Bulgariei la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Rusia a fost pusă față în față cu pierderea statutului, ceea ce a dus la încercările acesteia de a sabota demersurile politice ale Ucrainei și Georgiei spre valorile occidentale. Dimensiunea activă poate fi observată prin faptul că Rusia post-sovietică a cheltuit o mare parte din resursele sale pentru întărirea și susținerea unor regimuri marionetă în statele de la perfieria spațiului ex-sovietic ca și garant al continuității supremației sale. Cu scopul de a evidenția acest aspect, trebuie precizate cazurile Georgiei și Ucrainei asupra cărora Federația Rusă și-a exercitat influența pentru a nu le permite intrarea în Uniunea Europeană.

Nemulțumirea Federației Ruse s-a făcut observată încă din anul 2006, în momentul în care ―Vladimir Putin a redeschis public chestiunea legitimității frontierelor Ucrainei, pe agenda summit-ului atlantic de la Riga. ―La discursurile și reprezentările geopolitice se adaugă faptele. Războiul ruso-georgian din august 2008 și politica faptului consumat pe teren- în ciuda acordurilor negociate între Dimitri Medvedev și Nicolas Sarkozy ( planul de pace între 12 august și 8 septembrie 2008) – amenință infrastructurile energetice regionale, proiectele în derulare și liberul acces al europenilor în bazinul Mării Caspice.

Relațiile dintre Rusia și puterile occidentale s-au modificat odată cu războiul dintre Federația Rusă și Georgia din august 2008. Se poate preciza despre războiul ruso-georgian faptul că ―a fost un eveniment cu impact emoțional și de percepție publică major. La începutul anului 2008, pe data de 5 ianuarie, președintele Mihail Saakashvili a obținut un nou mandat prezidențial în Georgia. Acest mandat a venit cu promisiunea câștigării Abhaziei, care se separase de Georgia și dorea independența. În timpul alegerilor prezidențiale, s-a mai organizat și un referendum pentru consultarea populației cu privire la dorința țării de a intra în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.

Federatia Rusă a fost nemulțumită pentru rezultatul pozitiv de la referendum, datorită faptului că nu dorea alți actori în zona ei de influență. Ca urmare, Rusia lansează avertismentul conform căruia decizia Georgiei de a ―adera la structurile Organizației Tratatului Atlanticului de Nord avea să alimenteze separatismul. Practic, Rusia căuta un prilej prin care să poată să intervină în zonă, iar dorința de recuperare a Georgiei a regiunilor separatiste Osetia de Sud și Abhazia a fost momentul perfect. Recunoașterea de către Moscova a regimurilor separatiste a fost mai degrabă o anexiune de facto, deoarece atât Osetia de Sud cât și Abhazia au ajuns sub protectorat rusesc, iar frontiera de sud a Rusiei s-a modificat prin forță armată.

Uniunea Europeană, Statele Unite ale Ameiricii, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, au fost puse în fața unei alegeri între a-i face dreptate Georgiei și șantajele venite din partea Rusiei. Cu toate că Georgia avea legitimitate asupra regiunilor separatiste Osetia de Sud și Abhazia, comunitatea internațională a încercat să evite într-un mod diplomatic un conflict cu Rusia, deoarece nu a vrut să creeze un conflict de natură mondială. De asemenea, atunci când Mihail Saakashvili a cerut un sfat Statelor Unite ale Americii, aceștia au răspuns prin faptul că Georgia ar trebui să renunțe la un conflict cu Rusia și să se mulțumească cu ceea ce li se oferă. În schimb, ―statutul Crimeii este una din cele mai serioase probleme cu care se confrunta Ucraina post-sovietică. Situația separatiștilor ruși majoritari în Crimeea și protejarea bazei navale ruse de la Sevastopol au dus la tensiuni diplomatice între Ucraina și Rusia.

Criza din Ucraina a izbucnit în data de 18 februarie 2014, în momentul în care la Kiev în Piața Independenței s-au adunat aproximativ 20 000 de manifestanți proeuropeni, acest lucru degenerând în confruntări cu forțele de ordine. În zilele care au urmat, s-a format un guvern de coaliție, parlamentul ucrainean destituindu-l din funcție pe Viktor Ianukovici. Rusia, fiind nemulțumită de cele întâmplate contestă legitimitatea noii puteri și își plasează trupele în stare de alerta, de-a lungul granițelor cu Ucraina. De asemenea, în Crimeea, o republică autonomă și rusofonă din sudul Ucrainei care gazduiește flota rusă la Marea Neagră, au loc ciocniri între manifestanții proruși și antiruși. Kievul a început cu acuzații înspre Moscova datorită invaziei armate și de ocupație care preluase controlul asupra unui aeroporturilor din Belbek și din Simferopol. În data de 1 martie, Rusia și-a sporit trupele din Crimeea, premierul Crimeii cerându-i sprijinul președintelui rus Vladimir Putin. Pentru Rusia, Crimeea reprezintă centrul intereselor strategice, aceasta asigurându-și influența asupra Caucazului și vestului Europei prin Flota Mării Negre și baza militară de la Sevastopol. Baza militară a reprezentat un motiv permanent de tensiune între Rusia și Ucraina, problema acesteia fiind adusă și în războiul ruso-ucrainean, președintele prooccidental Viktor Iușcenko cerându-i lui Vladimir Putin să nu o folosească. Un alt episod tensionat s-a ivit datorită acordului de staționare a Flotei ruse la Sevastopol până în anul 2007, acesta lungindu-se cu încă 25 de ani după alegerea pro-rusului Vktor Ianukovici la președenția Ucrainei, aceasta primind gaz mai ieftin.

Ca o consecință a acestor evenimente a fost votul din data de 6 martie a Membrilor Consiliului Suprem al Republicii Autonome Crimeea care avea ca scop organizarea unui referendum prinvind statutul regiunii. De asemenea, un alt scop al referendumului era ieșirea în mod oficial din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă. Datorită referendumului din data de 16 martie din Crimeea, unde ―o majoritate covârșitoare s-au declarat în favoarea unirii cu Rusia, acest fapt fiind considerat nelegitim de Kiev, de Uniunea Europeană și de Statele Unite ale Americii 570, Parlamentul local a hotărât să ceară oficial integrarea Crimeei în Federația Rusă, unde ar urma să dețina statutul de republică. Având în vedere situația Ucrainei, diverși actori au fost de părere că, în acest caz, se putea lua în considerare intervenția celorlalte state. ―Termenul de intervenție se referă în Relațiile Internaționale la un tip de amestec în treburile interne ale unui stat de către un actor extern- de obicei, un alt stat, un grup de state, organizație internațională sau chiar un grup de substate sau nonstate. Uneori, intervențiile pot fi permise oficial sau tolerate de autoritățile statului țintă. Acesta este de obicei cazul activităților internaționale de menținere a păcii. Cu toate că există principiile gemene ale suveranității și nonintervenției în treburile altor state, după Războiul Rece s-a pus așa-numita etichetă de ―umanitar care oferă justificarea normativă necesară intervenției. Conchidem că strategia realizată de Vladimir Putin încă din anul 2008, ne îndreaptă să credem faptul că acesta dorește extinderea Federației Ruse, posibil chiar refacerea Uniunii Sovietice. În ciuda acestor dorințe imperialiste, i se opun atât Uniunea Europeană, cât și statele membre ale Organizației Atlanticului de Nord, pentru a se realiza echilibrul de putere în cadrul Relațiilor Internațioanale. Pe de o parte, Occidentul susține că intervenția Rusiei și secesiunea Crimeii au fost realizate prin încălcarea ―dreptului internațional, pe de altă parte, Moscova susține că le-a permis cetățenilor din Crimeea să-și manifeste dreptul la autodeterminare, în deplina concordanță cu ―dreptul internațional‖. Rusia, prin declarațiile date ulterior anexării, justifică acest aspect prin voința poporului și apartenența acestuia la Federația Rusă. Printre motivele lui Putin pentru anexarea Crimeei au fost repararea unei greșeli istorice făcute de Nikita Hrușciov, faptul că în Ucraina nu exista nicio autoritate legitimă, prin urmare Crimeea nu beneficia de o stabilitate din punct de vedere politic, exista o ingrijorare a Federației Ruse în ceea ce privește instabilitatea și conflictele dintre pro-ruși și pro-ucraineni, ―fără a fi vorba despre vreo altă intenție de a prelua controlul asupra altor teritorii din estul Ucrainei. De-a lungul timpului, Rusia a dorit să mențină o legătură cât mai strânsă cu fostele state sovietice. Încercarea Uniunii Europene de a se extinde a fost înțeleasă de către Federația Rusă ca o încălcare a zonei în care aceasta își exercită influența. Implicarea Organizației Tratatului de Nord a adus ca repercusiune o atitudine ofensivă din partea Rusiei și o implicare pentru a-și asigura statu-quo-ului moștenit din perioada Războiului Rece. O dovadă pentru a susține afirmația anterioară a fost dată de dorința Georgiei și Ucrainei de a ridica nivelul de cooperare cu Alianța prin aplicarea la Planul de Acțiune pentru Aderare. Ca urmare a deciziilor celor două state, Kremlinul a lansat avertismente conform cărora ar urma să aibă loc consecințe negative asupra cooperării militare dintre aceștia.

Se poate preciza faptul că relațiile dintre Rusia și puterile occidentale s-au modificat în anul 2008, odată cu războiul dintre Federația Rusă și Ucraina. Noul mandat prezidențial al lui Mihail Saakashvili a venit cu promisiunea câștigării regiunii separatiste Abhazia, ceea ce i-a oferit prilejul Rusiei de a interveni. Încercarea de aderare a Georgiei în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord s-a încheiat prin ―șansa oferită Moscovei de a prelua regiunile Abhazia și Osetia de Sud sub protectorat rusesc. În schimb, în Ucraina conflictul a început datorită diferenței de viziune dintre vest, care dorește apropierea de Occident și estul rusofon al țării. Cu acest prilej, Rusia și-a asigurat ―poarta de intrare în Crimeea, peninsulă oferită cadou vecinilor ucraineni de Nikita Hrușciov în anul 1954. Prin organizarea unui referendum, Crimeea a cerut ieșirea în mod oficial din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă, acest eveniment fiind considerat nelegitim de Kiev, Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii.

Capitolul IV

Strâmtorile internaționale și securitatea în zona extinsă a Mării Negre

1. STRÂMTORILE INTERNAȚIONALE

1.1 Regimul general al strâmtorilor.

Strâmtorile sunt definite ca fiind cai naturale de legatură intre două spații maritime,ele au un regim identic cu cel al marii teritoriale daca nu leaga două porti ale mării libere(zona maritimă nesupusă suveranitații statelor),sau o parte a mării libere cu marea teritorială a aceluiași stat și nu serveste,in consecință,navigației internaționale. Strâmtorile internaționale sau, mai exact, strămtorile care servesc navigației internaționale,constituie o cale de comunicație între două părți ale mării libere sau zone economice,ori o parte a mării libere cu marea teritorială a unui stat strain,fiind folosite pentru navigație. Într-o altă accepțiune,strâmtorile sunt cai de comunicație naturala si asigură navigația intre spațiile maritime si cele oceanice. Prin convenție se stabilește un regim juridic general pentru strâmtorile care reprezintă cu adevărat un interes favorabil lumii intregi.Excepție fac strâmorile de interes regional ce deservesc unui grup restrans de state.

De cele mai multe ori,si destul de frecvent,in literatura de specialitate se vorbește intr-o formă succintă despre strâmtorile de interes regional,sau chiar deloc.

1.2 Strâmtorile de interes regional.

Acest tip de strâmtori formeaza o cale de comunicație naturala care deservește unui grup restrâns de state,drept urmare,regimul juridic al acestor strâmtori se stabilește potrivit,,regulilor referitoare la apele interioare și marea teritorială in raport cu așezarea strâmtorii‘’.In raport cu așezarea strâmtorii pentru delimitarea si identificarea corectă in vederea neconfundării strâmtorilor regionale cu cele internaționale de interes mondial,sau stabilit urmatoarele reguli:

Dacă strâmtoarea uneste o mare interioară avand un singur stat riveran,cu o altă mare și țărmurile strâmtorii apartin acelui stat riveran,apele strâmtorii sunt ape teritoriale(de ex.Apele stramtorii Kerci care unește Marea de Azov cu Marea Neagră)

Dacă strâmtoarea se află între costele opuse a două state,iar distanța dintre state este interioară lațimii zonelor de apa teritorială adiacentă celor două coste,in lipsa unui acord dintre state,apele teritoriale ale ficarui stat se vor intinde pana la linia mediană,afară de cazul cand titluri istorice ori alte circumstanțe speciale impun o altă delimitare.

Dacă strâmtoarea depaseste latimea apelor teritoriale,ea poate cuprinde pe langa aceste ape ale fiecarui stat riveran si o portiune de mare liberă.

De la acest regim fac excepție stramtorile care prezintă un interes deosebit pentru navigația internațională si strâmtorile care unesc mările cu un regim special(mările inchise),cu marea liberă.Regimul acestor strâmtori este stabilit de statele riverane pe cale constituțională.

Reglementarea internațională se referă doar la navigația internațională fară sa afecteze regimul juridic al apelor strâmtorii și nici exercitarea de catre statele riverane a suveranității sau a jurisdicției lor asupra acestor ape,a fondului marin corespunzător si a subsolului,precum și supra spațiului aerian.

Statul riveran iși exercită suveranitatea asupra acestor elemente ce fac obiectul unei convenții internaționale pe baza acordului propriu de voință fara sa fie constrans in nici un fel de alte subiecte de drept internațional public. Astfel, pentru strâmtorile care fac legatura intre o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă se recunoaște navelor si aeronavelor straine un drept de trecere in tranzit.Acest drept de trecere in tranzit este marginit de undele condiții similare cu cele aplicabile trecerii inofensive.Condițiile privesc libertatea de trecere prin asemenea strâmtori cum ar fi faptul ca se realizeaza printr-un tranzit continuu și rapid,potrivit modului normal de navigație.Navele si aeronavele sunt obligate sa se abțina de la efectuarea sau savarșirea altor evenimente ce nu sunt legate strict de acțiunile ce prezintă caracterul tranzitoriu.Se constată astfel tendinta de a se apropia de regimul strâmtorilor ce servesc navigației internaționale de cel al marii teritoriale,este o tendință normala,doarece prin extinderea lațimii mării teritoriale,asemenea strâmtorii fac parte din teritoriul statelor urmand totodată sa se asigure folosirea adevarată a acestor cai naturale pentru scopurile comunicațiilor internaționale.

1.3.Strâmtorile cu regim special de navigație internațională.

In categoria strâmtorilor cu regim special de navigație internațională intra:Stramtorile Gibraltar si Magellan,strâmtorile daneze si strâmtorile Mării Negre (Bosfor și Dardanele)

Strâmtoarea Gibraltar face legatura între Marea Mediterană și Oceanul Atlantic și are un regim stabilit prin acordul anglo-francez din 1904,la care a aderat ulterior si Spania.Strâmtoarea are un statut de liberă navigație și demilitarizare.Un regim asemanator are și strâmtoarea Magellan(In sudul Americii Latine),prin tratatul incheat in 1881 intre Chile și Argentina.Strâmtorile daneze(Sund,Beltul Mic și Beltul Mare),asigură trecerea intre Marea Nordului și Marea Baltică și au un regim de liberă navigație printr-un tratat din 1857 intre Danemarca și Suedia.Insă cele mai importante strîmtori care prezintă un interes deosebit pe plan internațional sunt strîmtorile Marii Negre.Astfel stabilirea regulilor de navigație in cele două strâmtori-Bosfor(28 km lungime;0,6-3,3 km lărgime) și Dardanele(65 km lungime;2-5 lărgime),este strans legată de ceea ce in secolele trecute a fost denumita ,,chestiunea orientală’’.Bosforul si Dardanele reprezintă singura iesire a statelor riverane la comicatiile maritime mondiale.

Această asezare a stramtorilor Marii Negre a generat si influențat de-a lungul timpului numeroase interese din partea unor state,incă din antichitate.Imparatul roman Constantin alege strâmtorile Bosfor si Dardanele pentru a-și construi acolo capitala imperiului sau,Constantinopol.

Mai târziu sub împaratul Iustinian(562), Bizanțul devine stăpânul absolut al Mării Negre,pe care o transformă intr-un loc bizantin.Iustinian a folosit aceste strâmtori si le-a fructificat intrebuințarea prin perceperea unor taxe considerabile corabiilor care treceau prin ele. Acest regim a fost mentinut o lungă perioadă de timp

Pana la sfârșitul sec al XVIII-lea,strâmtorile au fost inchise navigatiei internaționale de catre Turcia.Prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 1774,Rusa obtine liberă trecere prin strâmtori pentru navele sale comerciale,iar printr-un tratat din 1833 si pentru navele sale militare.Mai tarziu prin tratatul international incheat la Londra in anul 1841,Rusia renunta la dreptul sau de trecere prin strâmtori si tot prin același tratat se interzicea definitiv accesul navelor in strâmtori al tuturor statelor cat timp Turcia se afla in stare de pace.

Tratatul de la Londra din anul 1871 a modificat această problematică recunoscandui-se Tuciei dreptul de a deschide in timp de pace strâmtorile pentru navele militare ale statelor cu care Turcia era in relații de prietenie sau avea semnate tratate de alianță.

Dupa incheierea primului razboi mondial in care Turcia a fost invinsă,cu ocazia incheierii tratatului de pace de la Serves din 1920,Anglia si Franța au impus Turciei deschiderea strâmtorilor Marii Negre pentru vasele militare și comerciale ale tuturor statelor,atat in timp de pace cat si in timp de război.Acest lucru a fost recunoscut și notificat și in tratatul din 1923 incheiat la Laussane.Totusi,aceste reglementari(Convenția de la Laussane ,demilitarizarea strâmtorilor si crearea Comisiei Internaționale),lezau interesele de securitate ale Turciei si URSS-ului incalcandu-le suveranitatea.

O nouă convenție a fost adoptată in 1936 la conferința de la Montreux cu sprijinul activ al diplomatiei românești condusă de N.Titulescu.Aceasta convenție cuprindea o serie de reglementări favorabile staului riveran(Turcia),precum și o serie de reglementări amanunțite cu privire la regimul juridic de trecere al navelor comerciale si cele militare.Insă,esenta acestei convenții a fost faptul că s-a consacrat principiul libertații de trecere a navelor comerciale in timp de pace si război dacă Turcia nu este parte beligerantă.În privința navelor militare se prevedeau dispoziții restrictive privind trecerea navelor statelor neriverane in raport cu cele ale riveranilor.

Recunoscând prin prevederile sale interese preponderente ale statelor riverane,Convenția de la Montreux comportă totodată si aspecte depăsite,desuete.De ex,aparitia in perioada postbelica a unor noi tipuri de nave militare si de armament al acestora,neprevăzute in Convenția din 1936,a generat diferende cu privire la dreptul de trecere prin stramtori.In concluzie,strâmtorile internaționale au un rol important pe plan internațional iar regimul lor juridic este stabilit de comun acord de catre actorii,subiectele de drept,din scena politică internațională si statele riverane.O mare importanță se acordă strâmtorilor ce sunt de interes global,ele reprezentând pe de o parte singura cale de comunicatie maritimă a statelor riverane cu oceanele si marile exterioare,iar pe de altă parte avand rol de tranzit internațional.Datorită acestor aspecte,regimul lor juridic este coniderat ca fiind unul special.Cu toate acestea trebuie precizat faptul că in prezent este nevoie de o reorganizare a regimului juridic al acestor stramtori datorită evolutiei societatii,tehniologiei si mijloacelor de transport naval.

2. Geopolitica și geoeconomia privind securitatea în zona extinsă a mării negre din perspectiva celor mai semnificative state

2.1. Premise

Importanța problematicii mediului de securitate din zona extinsă a Mării Negre (abrev. ZMEN) pare să fi scăzut în analizele geopolitice, geostrategice, ale studiilor de securitate, alte fenomene sau evenimente desfășurate la nivel internațional sau chiar în regiunile adiacente prezentând mai mult interes pentru specialiști. Reducerea interesului manifestat de către analiști poate fi explicată pe de o parte prin caracterul dificil al integrării acestui spațiu în definițiile generaliste ale conceptului de regiune (fiind o regiune extrem de eterogenă); pe de altă parte, multe dintre evenimentele cu implicații în regiune sunt tratate separat, spre exemplu relația Uniunii Europene cu Federația Rusă. Cu toate acestea, zona exstinsă a Mării Negre continuă să aibă o importanță deosebită, îndeosebi pentru statele care o compun (state extinse sau state mici, cu regimuri democratice sau, dimpotrivă, autoritare; state partenere sau rivale etc), dar și pentru alți actori de pe scena internațională, spre exemplu pentru Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.

Mediul de securitate din zona exstinsă a Mării Negre este marcat și de interacțiunile existente între statele care o compun, dar totodată și de tensiunile latente existente între actori internaționali de mare însemnătate, precum Statele Unite ale Americii și Federația Rusă; tot la fel de importante sunt pentru regiune și conflictele înghețate, latente existente aici, precum și caracteristica acesteia de a reprezenta un spațiu de tranzit, atât pentru energie cât și pentru activități ilegale precum terorism, arme de distrugere în masă, migrații ilegale, trafic de stupefiante și de carne vie etc Federația Rusă reprezintă o mare putere regională și globală, având în zonă o influență considerabilă; importantă este și relația cu Uniunea Europeană și cu NATO, relație marcată deseori de tensiuni în domenii precum scutul antirachetă și elementele sale amplasate pe teritoriile statelor sud-est europene, securitatea energetică etc Există mai apoi și problema statelor care sunt deopotrivă sub influența Federației Ruse dar și parte a numeroase programe de cooperare cu Uniuniea Europeană (Georgia, Ucraina etc) Conflictele înghețate din Cecenia, Georgia, regiunea Nagorno-Karabah sau Transnistria sunt și ele demne de luat în seamă, desfășurându-se în proximitatea Mării Negre.

2.2. Aspecte geografice

Așa cum aminteam anterior, este demn de remarcat caracterul dificil al integrării acestui spațiu în definițiile generaliste ale conceptului de regiune (fiind o regiune extrem de eterogenă); o primă problematică este aceea a statelor ce compun zona extinsă a Mării Negre. În mod tipic, în această zonă includem teritoriile statelor cu ieșire la Marea Neagră: Ucraina, Federația Rusă, Georgia, Turcia, Bulgaria și țara noastră, toate având medii culturale, politice și economice diferinte, fapt ce a condus la ideea că zona extinsă a Mării Negre este ―strivită între Uniunea Europeană și spațiul euro-atlantic, situată în proximitatea Orientului Mijlociu, o ―gaură neagră, sau o ―zonă gri‖ între Uniunea Europeană, Eurasia și spațiul euroatlantic. Prin raportare la componența organizațiilor regionale având drept element comun Marea Neagră, zona extinsă poate cuprinde și alți actori: Forumul Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat include toate statle riverane Mării Negre, exceptând Rusia și Turcia, dar cuprinde în schimb Armenia, Azerbaidjan și Moldova; Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră este compusă la rându-i din toate statele riverane, la care se adaugă Albania, Armenia, Azerbaidjan, Grecia, Moldova și Serbia. De remarcat că există și o inițiativă a Uniunii Europene cu scopul creșterii cooperării regionale în zona extinsă a Mării Negre, numită Sinergia Mării Negre. Uniunea Europeană urmărește prin acest proiect promovarea principiilor democratice în statele riverane Mării Negre dar și abordarea altor probleme legate de mediu, resurse și securitate. Astfel, din punct de vedere geografic, zona extinsă a Mării Negre este un spațiu de frontieră, caracterizat de tensiuni diverse și de dificultăți ale statelor componente în a coopera eficient.

2.3. Aspecte ale geopoliticii ale Marii Neagre: Federația Rusă și Turcia

2.3.1. Federația Rusă

Federația Rusă reprezintă una din puterile cele mai implicate în problematica zonei extinse a Mării Negre, în principal din pricina intereselor economice avute de această țară în zonă. Puterea economică a acestui stat se bazează în principal pe resursele naturale de gaze naturale și petrol; o perioadă exemplificativă pentru modul în care Rusia folosește resursele energetice administrate și furnizate de gigantul energetic GAZprom ca pe un instrument politic o reprezintă și sistarea furnizării de gaz către Ucraina în 2006 și astfel, către toată Europa Occidentală, reamintind Europei prin aceasta că este dependentă de resursele sale energetice. Astfel de cize au mai avut loc și în 2006, 2008, 2009 când, din diverse motive, Rusia a interrupt furnizarea de gaze către Ucraina. Pentru Turcia, acest tip de geopolitică energetică este legată, în relația cu Uniunea Europeană, NATO sau statele din zona extinsă a Mării Negre, de dorința acesteia de a se afirma ca mare putere pe scena internațională. Dealtfel, problema securității energetice din prisma relațiilor dintre Federația Rusă pe de o parte și statele europene, pe de altă parte, constituie un domeniu important al mediului de securitate din zona extinsă a Mării Negre. Tocmai pentru a încerca să contracareze efectele acestei crize, Uniunea Europeană a dezvoltat proiecte de conducte care să îi garanteze independența sau cel puțin reducerea dependenței energetice a Europei față de Rusia. Conștientizând consecințele dependenței energetic față de Rusia, statele europene aun decis crearea unei rute alternative, destinate importului de hidrocarburi din regiunea central-asiatică (cunoscutul proiect Nabucco). Ca reacție la proiectul Uniunii Europene, Rusia a dezvoltat propriul proiect alternativ, denumit South Stream, prin care transport resurse energetic către central Europei, tranzitând Marea Neagră, Bulgaria, Serbia și Germania; în paralel a fost construită și o conductă directă între Rusia și Germania, numită North Stream care tranzitează Marea Baltică. Proiectele au fost privite de mulți specialiști drept un ―război al gazelor, iar reacția Rusiei drept ―un atac preemtiv în planul geopoliticii energetice. Din punct de vedere geografic, Rusia reprezintă un spațiu continental compact, vast și variat. În perioada Războiului Rece, poziția sa centrală în spațiul euro-asiatic era considerată un dezavantaj de către U.R.S.S., care a încercat în permanență, ținând cont de raportul mondial de forțe, să-și stabilească printre obiectivele sale strategice și expansiunea teritorială. Datorită poziționării sale geografice, Rusia urmărește în politica sa externă să nu acorde prioritate unei singure părți, grup sau țară, întrucât o astfel de atitudine ar contravine cu interesele naționale și cu structura de stat a Rusiei. Divizările etnice și religioase sunt o caracteristică a Federației Ruse, întrucât deși rușii sunt populația majoritară iar ortodoxismul este religia cea mai răspândită, există și alte grupuri etnic și religioase, de musulmani (pe Volga și în Caucazul de Nord); apar astfel conflicte precum cel din Cecenia, unde mișcările separatiste și islamiste poartă războaie pentru o perioadă îndelungată. Precum aminteam anterior, multe dintre statele membre ale zonei extinse a Mării Negre sunt caracterizate încă de o stare de instabilitate, marcat de conflicte înghețate precum cele din regiunile Transnistria, Oseția de Sud, Abhazia și Nagorno Karabah. Un factor agravant al acestei situații îl reprezintă și faptul că tocmai aceste zone sunt tranzitate de conductele de gaze naturale și petrol din Rusia către Europa; datorită acestor motive, interesul NATI și al Uniunii Europene pentru stabilitatea în zonă este crescut. Totuși, Rusia percepe extinderea acestor două organizații înspre est drept o amenințare directă la adresa securității statului, fiind privita drept o intruziune în sfera acesteia de influență. Acest fapt este vizibil atât prin politica sistării exportului de hidrocarburi către Europa cât și prin politica adoptată față de statele din fostul bloc sovietic.

2.3.2. Turcia

Turcia este cel de al doilea stat cu influență majoră asupra stabilității și predictibilității mediului de securitate din zona extinsă a Mării Negre. Comparativ cu Rusia, Turcia este tot o putere emergentă, însă în plus este și membră a NATO și partener strategic al Uniunii Europene (chiar candidat la statutul de membru). Totodată, Turcia reprezintă și o putere militară considerabilă la Marea Neagră, calitate consolidată și de apartenența la NATO; din această perspectivă, zona reprezintă și cea mai apropiată zonă a Alianței, avanpostul acesteia la Marea Neagră, Caucazul de Sud și Orientul Mijlociu. Prin amplasarea geografică a acesteia (în sudul Mării Negre, în apropierea Rusiei și a Orientului Mijlociu), Turcia a avut întotdeauna o poziție geostrategică importantă. Din perspective securității energetice, Turcia pare să aibă un rol cheie pentru Europa, teritoriul său fiind tranzitat de conducte cu hidrocarburi provenind din Marea Caspică și Orientul Mijlociu. Turcia și-a valorificat de-a lungul timpului la maxim avantajele poziției geostrategice. Astfel, în 2009 a semnat Acordul interguvernamental pentru proiectul Nabucco, menit să sporească independența Europei față de Rusia, în 2010 Turcia semnează și cu Rusia un acord pentru construirea unui complex nuclear la Mersin; urmează semnarea acordului celor două state pentru oleoductul Samsun – Ceyhan. În scurt timp, Turcia semnează cu Azerbaidjan un acord privind o conductă trans – anatoliană, destinată transportului de gaze naturale din Azerbaidjan spre Europa. Tot în această perioadă Turcia își dă acordul pentru construcția conductei South Stream. Astfel, putem observa că Turcia este implicată în paralel și în proiectele europene și în cele rusești. Implicarea Turciei de ambele tabere relevă atât faptul că statul este unul indispensabil în ecuația energetică atât pentru Rusia cât și pentru Uniunea Europeană, dar și că Turcia este capabilă să își maximizeze avantajele ce decurg din statutul ei de legătură energetică între Europa Occidentală și statele din Eurasia. Deși Turcia și-a propus să aibă relații de pace cu toți vecinii, exemplificată prin principiul zero probleme cu vecinii, aplicarea acestuia este deficitară, îndeosebi dacă privim situația dintre Turcia și Siria, o confruntare relative recentă desfășurându-se la granița între cele două state, evenimentele desfășurându-se și pe fondul unor conflicte intra-statale în Siria, un adevărat război civil. Pentru Turcia, evenimentele din Siria au marcat o atitudine distinctă față de cea a Rusiei, dând naștere astfel unor tensiuni între cele două state.

Dintr-o scurtă analiză asupra rolului Mării Negre în securitatea energetică a Uniunii

Europene, putem observa că aceasta se conturează drept un spațiu al luptei pentru resurse, prin prisma încercărilor Rusiei de a menține monopolul pe piața exportatorilor de hidrocarburi și a eforturilor Uniunii Europene de a căuta surse alternative și a elimina astfel acest monopol. Astfel, Marea Neagră se conturează ca fiind un spațiu de tranzit pentru importatorii europeni care folosesc resursele din zona Mării Caspice și pe cele din Asia Centrală. Pentru Federația Rusă, spațiul geografic al Asiei Centrale reprezintă una din mizele principale; solidaritățile apărute în zonă după căderea comunismului, orientate în jurul religiei musulmane favorizează Iranul și celelalte state arabe, dezavantajând Rusia. Turcia, deși are un regim politic laic, mizează pe reînnoirea sentimentului pan-uralo-altaic, chiar dacă elitele politice turce privesc mai ales din perspectiva trecutului către ansamblul lumii turcofone. Turcia are, fără îndoială, un rol important în asigurarea securității energetice a Uniunii Europene, însă nu oferă garanțiile necesare confirmării angajamentului său față de Europa. Deși negocierile au început încă din 2005, are loc o întârziere a aderării Turciei la Uniunea Europeană, îndeosebi din pricina lentorii cu care sunt întregistrate progresele pe calea integrării, din partea turcă. Turcia nu este doar un pivot în regiunea Mării Negre, activ doar în privința strategiei energetice, ci și un actor cu rol deosebit de important în menținerea securității în această zonă, detinând controlul a două strâmtori care permit comunicarea între Marea Neagră și Marea Mediterană. Putem concluziona astfel, că Turcia este, alături de Rusia o putere regională cu rol hotărâtor asupra evoluției securității în zona extinsă a Mării Negre. În viziunea lui Zbigniew Brzezinski, relațiile dintre Rusia și Turcia sunt caracterizate de ostilitate. Mass-media din Rusia îi descrie pe turci ca fiind preocupați doar de obținerea controlului asupra regiunii, acuzându-i că sprijină mișcările de rezistență locală. La această situație tensionată se adaugă, în cazul Turciei, și rivalitatea istorică cu Iranul, Turcia proiectând imaginea unei alternative moderne și laice la conceptul iranian de societate islamică

Capitolul V

CONCLUZII FINALE

Bibliografie

Lucrări de specialitate

CLAVAL, Paul – ―Geopolitică și geostrategie. Gândirea politică, spațiul și teritoriul în secolul al XX-lea‖, Ed. Corint, București, 2001;

BRZEZINSKI, Zbigniew – Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2010;

EZZATTI, Ezzatollah – ―Geopolitica în secolul XXI‖, Ed. Top Form, București,

2009;

B.Vyvyen, Primul razboi mondial 1914-1918,Ed. All;

Convenția de la Geneva din 1958 asupra marii teritoriale si zonei Contigue;

Gr.Geamanu,Tratat de drept internațional public,Vol I,Editura Didactică și Pedagogică,București,1981;

Gr.Geamanu,Dept internațional contemporan,Vol I,Ediția a II-a revizuită și adaugită.Editura Didactică și; pedagogică,București,1975;

Gh.Moca,M.Duțu,Drept internțional public,Vol I,Editura,Universul Juridic,București,2008;

Raluca MIGA-Beșteleiu,Drept internațional(Introducere in drept internațional public).Editura,All Educațional,București,1997;

T.Victor,Drept internționalpublic,note de curs,Cahul,2010;

Chifu I., Oproiu M., Bălășoiu N., Razboiul ruso-georgian. Reacțiile decidenților în timpul crizei, Ed. Curtea Veche, București, 2009

CRIMEEA este anexată RUSIEI, începând de marți. Transnistria cere alipirea la Rusia, http://www.realitatea.net/vladimir-putin-a-semnat-anexarea-crimeii-la-rusia-transnistria-cere-alipirea-la-rusia_1401469.html

Danilov A., Peninsula Crimeea, ―al doilea butoi de pulbere‖ al Europei, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/peninsula-crimeea-al-doilea-butoi-pulbere-al-europei

Frunzeti T., ―Cooperarea regională- măsuri de creștere a securității regionale, de sporire a încrederii și de prevenire a conflictelor în Zona Extinsă a Mării Negre‖, în Cunoaștere strategică în zona extinsă în zona extinsă a Mării Negre, Ed. Rao, București, 2011

Lawson S., Relații internaționale. O scurtă introducere, Ed. CA Publishing, Cluj-Napoca, 2010

Minchev O., ―Interese și strategii fundamentale pentru regiunea Mării Negre‖, în Monitor strategic, nr. 3-4, Ed. Ispasim, 2006

Mongrenier J.S., amenință oare Occidentul?, Ed. Cartier, București, 2010

Robinson P., Dicționar de securitate, Ed. CA Publishing, Cluj-Napoca, 2010

Rusia: Extinderea NATO AMENINȚĂ securitatea națională. Vorbim, zâmbim, dar aceasta merge înainte, http://www.antena3.ro/externe/rusia-extinderea-nato-ameninta-securitatea-nationala-vorbim-zambim-dar-aceasta-merge-inainte-234276.html

Secrieru S., Stanislav Secrieru, Rusia după imperiu: între putere regională și custode global, Ed. Institutul European, Iași, 2008

Stoican D. Vladimir Putin: Cinci motive pentru anexarea Crimeei,

http://www.zf.ro/business-international/vladimir-putin-cinci-motive-pentru-anexarea-crimeei-12288482.

Articole în reviste

JAPARIDZE, Tedo – ―The Black Sea – A Key Strategic Corridor. Is the Region a

Black Hole or a Grey Zone within the EU, Eurasian and Euro Atlantic Spate?‖, în Black

Sea Security. International Cooperation and Counter Trafficking in the Black Sea Region,

IOS Press BV, Amsterdam, 2010

NEACȘU, Marius Cristian; NEGUȚ Silviu – ―Gas pipelines war‖, în Romanian

Review on Political Geography, anul XII, nr. 1, 2010

POSTEVKA, Maria; ZODIAN, Vladimir – ―Zona lărgită a Mării Negre‖, în

Lumea 2011. Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate), coord.

Teodor FRUNZETTI și Vladimir ZODIAN, Ed. Centrului Tehnic – Editorial al Armatei,

București, 2011

Documente

Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, Policy of Zero Problems with ourZbigniew Brzezinski, Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Ed.Univers Enciclopedic, București, 2010, p. 153.

Surse internet

Neighbors,http://www.mfa.gov.tr/policy-of-zero-problems-with-our- neighbors.en.mfa,accesat în 5 aprilie 2013