Aspecte Privind Efectele Logodnei Conform Noilor Prevederi ale Codului Civil Roman

Instituție juridică nouă, dacă ne referim la reglementarea sa juridică în Codul civil român, logodna suscită numeroase controverse legate de efectele juridice pe care le produce încheierea ei, dar mai ales asupra celor legate de ruperea abuzivă a acesteia.
Conceptele privind familia au cunoscut mutații importante în ultimele decenii. Instituția căsătoriei care a reprezentat multă vreme fundamentul familiei este într-un anumit declin, concubinajul nu reprezintă un preludiu al căsătoriei dar a devenit un mod de viață, numărul copiilor născuți în afara căsătoriei a crescut, formele de uniune și de viață în cuplu s-au diversificat.
Instituție în plină desuetudine, dacă ne gândim la forța sa istorică, logodna nu reprezintă decât un preambul al căsătoriei, dreptul românesc contemporan recunoscându-i anumite efecte juridice.
Numită în dreptul roman sponsalia, instituția a început să evolueze sub Justinian marcată de influența creștinismului, reprezentând un consimțământ prenupțial urmat de o căsătorie ulterioră. Logodna se făcea, în principiu, prin sponsio, iar logodnicii se numeau sponsi, consponsi; logodnica se mai numea pacta, sperata, destinata. Doctrina canonică a atenuat puțin forța acestui angajament, dar logodna a rămas un contract. Sancțiunile ecleziastice și daunele-interese puteau fi cerute în caz de rupere a contractului.
În vechiul drept germanic, logodna reprezenta o legătură juridică, ca și în vechiul drept românesc. Din acest motiv logodna trebuia să fie publică, iar nu secretă, adică să fie făcută cu consimțământul părinților, tutorilor, etc. Ca și la romani, semnul simbolic că fata și părinții ei consimțiseră la căsătorie, „era veriga ce ea purta pe degetul ei. (pronubum annulum)” Vechile cutume franceze admiteau și ele făgăduințele de căsătorie (sponsalia), însă fără caracter obligatoriu, fiecare parte putând să se dezică, singura sancțiune fiind o acțiune în daune. De altfel, A. Loysel afirma că: “Fata logodită nu este nici luată nici lăsată, ca fiecare logodnică care nu s-a căsătorit.”
Instituția logodnei semnalată în vechiul drept francez (denumit ,,ancien droit”, perioadă care s-a întins de la origini până la data de 17 iunie 1789), era cunoscută de redactorii Codului Napoleon. Omiterea acestei instituții în Codul napoleonian reprezintă o abstențiune, instituție în mod voluntar nerecunoscută.
Logodna a reprezentat și în vechiul drept românesc o instituție juridică propriu-zisă, atribuindu-i-se o putere obligatorie izvorâtă din promisiunile reciproce ale viitorilor soți, de a se căsători. Codul Calimach (art.83 și 85) considera logodna un contract obligatoriu, care trebuia urmat de încheierea căsătoriei în cel mult 2 sau 4 ani.
Cu toate acestea, după modelul Codului civil francez și avînd în vedere jurisprudența franceză care a decis încă de la începutul secolului al XVII-lea că promisiunea de a se căsători nu mai are putere obligatorie – recunoscând principiul libertății matrimoniale, redactorii Codului civil roman de la 1864 au ignorat instituția logodnei.
Doctrina epocii a subliniat că, în caz de renunțare nejustificată la o căsătorie proiectată, acela dintre logodnici care a fost părăsit are dreptul să se adreseze instanțelor pentru a solicita, de la acela din a cărei culpă s-a rupt logodna, să fie condamnat la daune interese, sub condiția administrării de probe testimoniale sau prezumții, care să probeze că desfacerea logodnei i-a cauzat un prejudiciu. Ruperea unei făgăduințe de căsătorie fără nici un motiv legitim putea da loc la o acțiune în daune, fie materiale, fie morale, nu însă în baza art.1075 C.civ., ci în baza art. 998 din același cod, conform căruia orice faptă care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a produs, a o repara. Jurisprudența epocii a aplicat acest principiu în cazul logodnelor desfăcute fără un motiv serios, astfel că în aprecierea acestor daune, tribunalele aveau în vedere ușurința purtărilor femeii. Însă, în aprecierea lor, tribunalele nu puteau să acorde daune viitorului soț lezat, pentru câștigul ce el ar fi fost împiedicat a realiza (lucrum cessans), căsătoria neputând fi considerată o afacere.
Noul Cod civil român a dovedit interes pentru acest ritual anacronic, prealabil căsătoriei, devenit o practică minoritară, consacrând logodna în Capitolul I al Titlului II „Căsătoria” din Cartea a II-a, pe care o reglementează ca o situație juridică premergătoare căsătoriei. Astfel, conform prevederilor art. 266 din noul C.civ.“logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria”, dar «încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei.»
Altfel spus. constituie faza pre-mariajului – faza dintre celibat și căsătorie. În practică, promisiunile de căsătorie sunt adeseori dublate de conviețuirea viitorilor soți, un fel de „pre-mariaj” sau „căsătorie de probă”.
Noua reglementare recunoaște acestei instituții câteva efecte juridice, care sunt diferite în ce privește raporturile dintre logodnici și în raporturile dintre aceștia și terți, dar cele mai importante probleme juridice ridicate de această instituție sunt cele legate de consecințele ruperii logodnei.
Consecințele juridice ale logodnei sunt diferite, în funcție de statutul care îi este atribuit.
A. Dacă considerăm logodna un contract, trebuie să avem în vedere următoarele două aspecte: la nivelul probelor și privind responsabilitatea ce intervine în caz de rupere a logodnei.
În materie de probe, dacă este vorba de un contract, deci de un act juridic, logodna ar trebui încheiată în scris, forma ad probationem fiind cerută în scopul de a dovedi existența contractului, lipsa formei scrise nuafectând existenta contractului, dar făcând imposibilă dovedirea lui.
Pe de altă parte, în caz de rupere a logodnei, un contract crează întotdeauna obligații pentru cocontractanți. Simplul fapt al nerespectării angajamentului contractual reprezintă o vinovăție. În cazul logodnei, simplul fapt al rupturii ar antrena culpa. Or, dacă îl prezumăm vinovat, acela care a rupt logodna s-ar putea justifica probând de exemplu, un caz de forță majoră.
În vechiul drept francez logodna era considerată un contract, logodnicul abandonat putând solicita daune și interese, fundamentate pe responsabilitatea contractuală al simplului fapt al ruperii logodnei. Era suficient numai să se probeze logodna printr-un act scris și cel culpabil trebuia să suporte daunele interese. Jurisprudența franceză a statuat la 30 mai 1838 că: ,,toate promisiunile de căsătorie sunt nule dacă poartă asupra libertății nelimitate care trebuie să călăuzească căsătoria și care trebuie să subziste până la celebrare.” Întrucât căsătoria este considerată o instituție necomercială, ea nu poate face obiectul unei convenții. În plus, consimțământul la căsătorie trebuie să fie liber până la, și la căsătorie. Ori dacă logodnicii sunt deja legați printr-un contract, consimțământul lor nu este liber în momentul încheierii căsătoriei, pentru că încheierea căsătoriei nu reprezintă decât o executare a unui angajament anterior. Un logodnic poate în acest caz să ezite să rupă logodna, pentru că el ar trebui să plătească daune interese. Această jurisprudență nu a fost niciodată negată, dar nu a fost exclusă existența unei responsabilități în caz de ruptură abuzivă a logodnei. Pentru a explica această contradicție unii analiști “îndrăzneți” au comparat, malițios, logodna cu vânzarea pe gustate (prevăzută de Codul civil francez în art.1587). În acest context, cumpărătorul e liber să se elibereze dacă nu a gustat lucrul pe care a promis că îl cumpără….sau dacă acest lucru nu a fost pe gustul său. Tot astfel, L. Josserand a făcut o analogie între logodnă și contractul de muncă pe durată nedeterminată. Autorul susține că, la fel ca în cazul logodnei acest contract poate fi rupt în mod unilateral, iar responsabilitatea autorului rupturii nu este angajată decât în cazul în care ruptura este abuzivă.
Doctrina franceză afirmă că astăzi logodna nu mai reprezintă un contract, dacă avem în vedere libertatea nelimitată care trebuie să existe la încheierea unei căsătorii.
În doctrină română se afirmă că «există însă și opinii care împărtășesc teza contractualistă a logodnei, considerându-se că este contrar realității psihologice și sociale să se nege aspectul său contractual. Dar acest contract nu are conținutul unui antecontract de căsătorie, astfel încât părțile nu s-ar obliga să încheie căsătoria (obligație de rezultat), ci s-ar obliga doar să încerce în mod loial să stabilească o asemenea relație de natură să conducă la încheierea căsătoriei (obligație de mijloace). Libertatea matrimonială nu ar fi atinsă, deoarece oricare dintre părți poate denunța unilateral „contractul” oricând, răspunderea sa neputând fi antrenată decât în caz de denunțare abuzivă. Astfel înțeles, „contractul” de logodnă conduce la aceleași consecințe practice ca și calificarea logodnei ca un simplu fapt juridic». Totodată se afirmă că, deși noul Cod civil nu califică expres logodna ca fiind un contract, din ansamblul reglementării s-ar putea desprinde această concluzie.
Potrivit unei alte opinii, pornind de la compararea textelor noului C.civ. cuprinse în art. 266 alin. (1) și ale art. 259 alin. (1), prin care logodna este definită ca fiind „promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria”, iar căsătoria este definită ca fiind “uniunea liber consimțită între un barbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”, se poate observa că „în vreme ce în cazul logodnei se subliniază, în mod exclusiv, acordul de voință, la căsătorie accentul cade pe starea juridical subsecventă exprimării consimțământului.” În opinia acestor autori această diferențiere nu este justificată „întrucât ambele instituții izvorăsc dintr-un act juridic și generează o stare juridică, un statut reglementat de lege, ce nu poate fi ignorat”. Pentru aceste considerații, termenului „logodnă” i se pot acorda două accepțiuni: o primă accepțiune de act juridic, o a doua accepțiune de stare juridică.
În aceste condiții, logodna statuează actul juridic prin care viitorii logodnici își promit reciproc, printr-o înțelegere prealabilă, realizarea unui scop comun – „încheierea căsătoriei”, fapt care conduce spre ideea de convenție, ca urmare a promisiunii sinalagmatice de a încheia căsătoria.
În realitate, logodna este un act juridic sui generis, care atrage un anume statut legal pentru persoanele logodite – definiția dată logodnei de acești autori fiind o „stare juridică facultativă, premergătoare căsătoriei, izvorâtă din promisiunea reciprocă intervenită, în condițiile legii, între un bărbat și o femeie, de a încheia căsătoria”.
Dacă în vechiul drept logodna era considerată un contract care producea două tipuri de efecte (pe de o parte, avea forță obligatorie, din moment ce în caz de neexecutare a încheierii căsătoriei logodnicul vinovat era obligat la plata de daune-interese, iar pe de altă parte, existau și efecte între fiecare logodnic și viitorii părinți ai celuilalt), astăzi această teză există încă în legislații ca cele din Germania și Elveția unde contractul este recunoscut și eficace, logodnicul autor al rupturii datorând daune-interese.
B. Dacă dimpotrivă, considerăm logodna un fapt juridic iar nu un act juridic, faptul juridic poate fi generator de responsabilitate juridică, astfel încât trebuie să distingem:
În ceea ce privește proba încheierii logodnei, ea poate fi făcută prin orice mijloacele de probă. Însă, ruperea logodnei nu antrenează vinovăția și nu pot fi aplicate regulile responsabilității contractuale.
Cu toate acestea „o promisiune de căsătorie nu este o promisiune făcută de un debitor creditorului său”, astfel încât, împreună cu majoritatea doctrinarilor francezi considerăm că logodna reprezintă un fapt juridic, generator, în anumite situații, de responsabilitate juridică.
Sunt autori care consideră că logodna constituie un simplu angajament moral, neputând fi considerată convenție legal încheiată. Se susține, pe bună dreptate, că pentru a apăra libertatea privind încheierea unei căsătorii, promisiunea de căsătorie nu poate fi juridicește obligatorie, cei ce își fac o astfel de promisiune trebuind să o poată retracta, până în ultimul moment, fără obligații care să angajeze o răspundere pecuniară.
În consecință, promisiunea de căsătorie reprezintă o simplă situație de fapt, care este totuși susceptibilă de a produce unele efecte juridice. În Franța, deși logodna nu reprezintă o situație de drept, copii concepuți sunt socotiți naturali și pot fi legitimați dacă se încheie căsătoria. Dar nici unul din logodnici nu se poate opune la căsătoria celuilalt logodnic cu un terț.
Problema care prezintă cel mai mare interes în cadrul acestei noi instituții este aceea a efectelor ruperii logodnei. Aceste efecte pot fi analizate din punct de vedere nepatrimonial și din punct de vedere patrimonial.
Efectele nepatrimoniale ale ruperii logodnei. Doctrina franceză face trimitere la stabilirea paternității copilului născut dintr-o astfel de relație, după ruperea unei logodne și la căsătoria postumă. În ceea ce privește stabilirea paternității, caracterul de permanență și notorietate a logodnei facilitează proba paternității. Cât privește căsătoria postumă, conform art.171 C.civ.francez, existând supoziția logodnei prealabile căsătoriei, legiuitorul francez a admis celebrarea unei căsătorii cu titlu postum, după stabilirea, cu certitudine, a existenței consimțământului de logodnă și cu autorizarea Procurorului Republicii Franceze.
În România, noul C. civ. instituie în art. 426 o prezumție simplă de paternitate în cazul conviețuirii partenerilor în perioada timpului legal al concepțiunii copilului, instanțele române putând lua în considerație, ca și cele franceze, caracterul de permanență și notorietate a logodnei.
Efectele patrimoniale ale ruperii logodnei. Dacă considerăm logodna un fapt juridic, ruptura acesteia nu reprezintă prin ea însăși o greșeală. Toate promisiunile de căsătorie pot fi retractate, însă retractarea poate deveni vinovată dacă intervine în mod abuziv sau, după caz, pentru determinarea culpabilă a ruperii logodnei.
Potrivit art. 267 pct. (1) din noul C. civ. oricare dintre logodnici poate rupe logodna, ceea ceechivalează cu o denunțare unilaterală a logodnei, partenerul său achiesând la hotărârea acestuia. Totodată, partenerii pot rupe logodna, de comun acord. În principiu, ceea ce se sancționează este modalitatea în care s-a produs ruperea unilaterală abuzivă a logodnei.
Conform noului Cod civil român ruperea logodnei produce două categorii de efecte patrimoniale: a) răspundrea pentru ruperea abuzivă sau, după caz, pentru determinarea culpabilă a ruperii logodnei, și b) obligația de restituire a darurilor, cele două categorii de efecte putând fi cumulate.
Despăgubirile datorate în cazul ruperii abuzive a logodnei pot fi obținute doar pe cale judecătorească, spre deosebire de restituirea darurilor ce se poate face fie prin bună învoială, fie printr-o acțiune în justiție.
a. Noul Cod civil reglementează expres răspunderea pentru ruperea abuzivă a logodnei în art. 269: “(1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate. (2) Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligat la despăgubiri în condițiile alin. (1).”
Ne raliem opiniei doctrinarilorconform căreia “sunt elemente ce creionează structura răspunderii civele delictuale pentru fapta proprie” prevăzută de art. 1357 alin (1) din noul C.civ.: „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârsită cu vinovăție, este obligat să îl repare.”
Din conținutul prevederilor legale, se cunoaște faptul că pentru a antrena răspunderea civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
În aceste condiții, logodnicul-reclamant trebuie să dovedească caracterul abuziv al ruperii logodnei, prejudiciul cauzat logodnicului inocent, raportul de cauzalitate între fapta abuzivă și prejudiciul cauzat, culpa logodnicului pârât.
i. Noua reglementare nu oferă o exemplificare a cazurilor care pot fi încadrate în sfera noțiunii de abuz, dar nici nu face vreo analogie cu, de exemplu, motivele de desfacere a căsătoriei prin divort, prevăzute la art. 373 C. civ. Tot astfel, fără însă a se defini juridic noțiunea, logodnicul care, “în mod culpabil” l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligat la despăgubiri. Din dispozițiile enunțate se poate observa faptul că legiuitorul reglementează răspunderea pentru ruperea abuzivă a logodnei pe ideea de culpă.
Întrebarea ridicată în doctrină a fost, când se va considera că ruperea logodnei este abuzivă? Când a avut loc la scurt timp de la încheierea logodnei și se poate spune că este prea devreme, sau cu puțin înainte de data stabilită pentru încheierea căsătoriei, adică prea târziu?
S-a considerat că atunci când se vorbește despre ruperea abuzivă a logodnei, ar trebui avut în vedere faptul că abuzul privește doar maniera, modul în care a avut loc ruperea logodnei, fără a interesa temeiul deciziei. Astfel, circumstanțele ce înconjoară exercițiul dreptului sunt vizate mai mult decât exercițiul dreptului însuși.
Doctrina și jurisprudența franceză consideră că vina care se află la originea ruperii logodnei este o greșeală delictuală, caracterizată printr-o anomalie, o brutalitate, un rău intenționat sau o lejeritate de comprtament, ori se referă la circumstanțele din momentul rupturii, pentru a aprecia caracterul său vinovat. Dacă ruperea logodnei intervine la debutul logodnei este socotită mai puțin vinovată, cu excepția cazului în care este probată lipsa de onestitate morală sau asprimea; din contră, dacă ruptura intervine in extremis, adică puțin înainte de căsătorie ea este considerată intempestivă și vinovată. Logodnicul reclamant, solicitant al unei reparațiuni, trebuie să probeze că nu i-a dat celuilalt niciun motiv să rupă logodna și că este o victimă a unui act de răutate sau de lejeritate, care constituie o vină aducătoare de daune. Pârâtul, la rândul său trebuie să justifice conduita sa, putând să expună faptele care au constituit motivul ce l-a determinat să rupă logodna. Totodată, absența unui motiv serios nu reprezintă în sine o greșeală, iar Curtea de Casație a statuat aceasta. Astfel, o instanță de fond a decis – în cazul unui bărbat care rupsese logodna pentru a se căsătorii cu o tânără, și care invocase ca motiv al ruperii logodnei, o scrisoare primită din partea logodnicei în care aceasta îl acuză, în termini necivilizați că este înșelată – că în realitate scrisoarea demonstrează disperarea unei femei abandonate, de unde se poate deduce că s-a produs o ruptură a logodnei fără un motiv real, ceea ce atrage vinovăția logodnicului pentru prejudicii materiale și morale.
În stabilirea existenței unei vinovății și a prejudiciului corelativ, o instanță franceză a avut în vedere că prin ruperea unilaterală a unei logodne, viitorul soț a comis o faptă generatoare de daune, mai ales că viitoarea soție era musulmană, fiind posibil ca aceasta să rămână celibatară; însă, ruperea logodnei nu dă dreptul, prin ea însăși, la daune-interese – care nu pot fi dobândite decât dacă la ruperea logodnei se adaugă și vinovăția. Tot astfel, Curtea de Apel care a condamnat reclamantul la plata de daune-interese către logodnica sa, pentru ruptura brutală a logodnei, fără a lua în considerare altceva decît absența dialogului prealabil, nu a avut temei jurudic.; Curtea de Apel a decis într-o cauză că M.Y. care a afirmat că motivele rupturii logodnei le reprezintă comportamentul nevrotic, gelozia și avariția logodnicei sale, nu a făcut dovada acestor afirmații, dar nici dovada vreunei vinovății a doamnei X în ruperea logodnei.
ii. În legătură cu prejudiciul cauzat logodnicului inocent, despăgubirile se referă în exclusivitate la cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și orice alte prejudicii cauzate, inclusiv prejudiciul nepatrimonial. Întrucât textul nu distinge, poate fi reparat sub forma despăgubirilor atât prejudiciul material cât și cel moral. Considerăm că legiuitorul a avut în vedere:
– cheltuielile care au fost făcute (deja achitate), în vederea celebrării căsătoriei, de exemplu achitarea localului în care se va desfășura petrecerea de nuntă, cumpărarea vestimentației specifice, mobilarea unui imobil destinat locuinței viitoarei familii, etc.,
– cheltuielile contractate (neachitate încă, dar care trebuie achitate în viitor în urma obligației contractuale asumate) în vederea celebrării căsătoriei, cum ar fi plata unui avans pentru cumpărarea unui apartament ce urma să devină locuință conjugală, a unui autoturism ce urma să intre în proprietatea comună a soților, etc.
– orice alte prejudicii cauzate, de exemplu prejudicii financiare, morale, de imagine, etc.
Se observă că, în toate situațiile, în noțiunea “cheltuieli” pot fi ușor incluse: orice sumă achitată – chiar banalele mese la restaurant, sau biletele pentru vizionarea de spectacole, filme, etc.
Ne raliem opiniei conform căreia, aceste cheltuieli se impun a fi fost făcute cu bună-credință, în considerarea încheierii căsătoriei și totodată ar trebui să fie potrivite în raport cu veniturile logodnicilor, urmând ca instanța de judecată să aibă în vedere și în ce măsură antrenarea unor astfel de cheltuieli a fost sau nu consimțită de către celălalt logodnic.

Considerăm că noua lege nu ar fi trebuit să piardă din vedere nici nivelul diferențiat al veniturilor logodnicilor precum și cheltuielile efectuate de logodnicul mai potent financiar, pentru că astfel de cheltuieli ar putea fi puse în sarcina logodnicul, care a rupt abuziv logodna, ca despăgubiri, mai sărac, și care s-ar afla în imposibilitatea de a le acoperi. Ori în aceste situații considerăm că s-ar putea încălca principiul liberului consimțământ la căsătorie, logodnicul mai sărac urmând să încheie căsătoria pentru a nu achita despăgubiri majore, dar urmând să desfacă ulterior căsătoria prin divorț, caz în care nu mai este obligat la despăgubiri.
Totodată, trebuie avut în vedere că cel care are interes poate invoca un motiv simplu (gelozia, controlul activității zilnice, prietenii neacceptate de partener, etc.) în baza căruia să afirme că celălalt l-a determinat să rupă logodna, că a fost nevoit să rupă logodna, motiv suficient pentru solicitarea de daune, de exemplu de la partenerul său mai potent financiar. Practic, considerăm că se va favoriza “vânătoarea de logodnici cu bani.”
Prin ruperea logodnei se poate produce și o daună morală, prejudiciul moral existând atunci când s-a adus atingere onoarei, reputației, demnității sau au fost provocate alte suferințe de ordin psihic logodnicului inocent.
În doctrină s-a considerat că îndreptățiți la despăgubiri sunt atât logodnicul, cât și părinții săi, ori chiar terții care au acționat în numele lor, de exemplu atunci când părinții au dorit să suporte ei cheltuielile ocazionate de sărbătorirea nunții și au avansat sume de bani în acest sens, sau când, de exemplu, unchiul logodnicei orfane asuportat toate cheltuielile legate de achiziționarea trusoului de mireasă.
În Franța, un prejudiciu material angajază exclusiv faptele care se află într-un raport direct cu proiectul de căsătorie (cheltuielile efectuate pentru căsătorie, costurile de instalare în locuințe noi, achiziționare de îmbrăcăminte specifică, anunțurile de căsătorie, etc.), logodnicul vinovat având obligația de rambursare a cheltuielilor angajate inutil pentru celebrarea căsătoriei, sau un prejudiciu moral, atunci când s-a atentat la onoarea sau demnitatea logodnicului părăsit (suferințe morale legate de ruptură), judecătorul apreciind situația, de la caz la caz; cu toate acestea logodnicul părăsit nu poate pretinde daune pentru că a pierdut o situația materială pe care i-ar fi oferit-o căsătoria proiectată. Prejudiciul moral nu are un caracter pecuniar, dar poate fi reparat printr-o sumă de bani, susținându-se că “pentru multe persoane banii calmează durerile, le compensează și usucă lacrimile.”
iii. Cât privește raportul de cauzalitate între fapta abuzivă și prejudiciu; pentru existența și angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul abuziv, prejudiciabil și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate. De cele mai multe ori faptul prejudiciabil este o faptă ilicită umană. În cazul logodnei faptul prejudiciabil, abuziv, nu îl constituie ruperea logodnei ci modul abuziv în care se produce aceasta. În consecință, prejudiciul cauzat celuilalt logodnic, trebuie să fie consecința faptei ilicite.
vi. În legătură cu stabilirea culpei logodnicului; pentru ca răspunderea civilă a logodnicului care a rupt logodna în mod abuziv să fie angajată, “nu este îndeajuns să fi existat o faptă abuzivă, ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, să fi acționat deci cu vinovăție.”
În consecință, pentru a se putea vorbi de vinovăție, este necesară o legătură subiectivă, psihologică între logodnicul care a rupt abuziv logodna și fapta ilicită. Cu alte cuvinte, este necesar ca făptuitorul să posede facultatea, pe de o parte, de a aprecia corect, clar, circumstanțele faptei și, pe de altă parte, de a-și conforma conduita în funcție de această apreciere. El trebuie să aibă discernământ, să înțeleagă semnificația faptei sale și a urmărilor acesteia. Doar în acest fel această legătură subiectivă se poate forma.
v. Existența capacității delictuale a celui ce a săvârșit faptă abuzivă,ilicită. Această condiție este susținută numai de o parte dintre doctrinari, arătându-se că este un element implicat în condiția vinovăției, dar opinia majoritară este că aceasta constituie numai un element al condiției culpei autorului faptei prejudiciabile. Pentru a fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se cere ca persoana să aibă discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate delictuală. Lipsa discernământului echivalează cu absența factorului intelectiv, respectiv a lipsei vinovăției.
Doctrinarii francezi și-au pus întrebarea dacă astăzi nu este mai ușor pentru un soț să divorțeze decât pentru un logodnic să rupă logodna?
În Elveția, ruptura pune capăt logodnei – un minor sau o persoană pusă sub tutelă poate rupe logodna fără consimțământul reprezentantului său legal – și antrenează, dacă părțile nu reușesc să se pun de acord, aplicarea regulilor referitoare la restituirea darurilor, la repararea prejudiciilor și la repararea daunelor morale:
– logodnicii pot, în caz de ruptură, să reclame, în termen de un an (art.93 C.civ.), darurile care au fost făcute (cadourile tradiționale); dacă aceste cadouri nu mai există se aplică regulile privind îmbogățirea injustă, conform art. 62 și următoarele din Codul obligațiilor.
– logodnicul sau apropiații acestuia pot obține, în termen de un an, repararea prejudiciului suferit pentru că preparativele de nuntă au devenit inutile. El are dreptul la o despăgubire echitabă pentru cheltuielile, costurile sau pierderea unor venituri, făcute cu bună-credință în vederea căsătoriei, cu condiția ca acest lucru să nu fie inechitabil, având în vedere toate circumstanțele.
– atunci când au fost produse grave suferințe datorate rupturii, logodnicul nevinovat poate obține de la celălalt, în termen de un an, o sumă de bani cu titlu de reparație morală.
În Germania, prejudiciul moral este acordat numai dacă a existat coabitarea.
În legătură cu efectele logodnei în raporturile dintre logodnici cu terții noua lege română tace.
Jurisprudeța franceză a fost nevoită să se pronunțe, privitor la efectele logodnei în raporturile dintre logodnici cu terții, în situația în care mariajul nu a putut fi încheiat din cauza decesului unuia dintre logodnici, survenit în urma unui accident mortal. Problema era de a ști, dacă logodnicul în viață, poate obține daune-interese din partea persoanei responsabile de accidentarea mortală a celuilalt logodnic. Inițial Curtea de Casație franceză a fost ostilă în privința acțiunilor judecătorești în reparațiune, sub pretextul că prejudiciul material este incert, căsătoria rămânând ipotetică. Alte decizii ale instanțelor de fond au recunoscut dreptul la reparațiune invocând noțiunea de “pierdere a unei șanse”, cu alte cuvinte, pierderea unei situații care ar fi fost de așteptat ca urmare a căsătoriei propuse. Fiind cert că mariajul s-ar fi încheiat, prejudiciului i se conferă un caracter de certitudine.
În 5 ianuarie 1956, Curtea de Casație franceză a dat o altă soluție într-o cauză aflată pe rolul Camerei criminale afirmând: „În speța atacată s-ar putea decide că domnișoara S. a suferit prin faptul decesului logodnicului său un prejudiciu direct, actual și cert, rezultat dintr-o situație apreciată exact de către aceasta și care justifică acordarea de daune-interese.” Chiar dacă între logodnică și victimă nu există legături juridice, prejudiciul său trebuie acoperit.
Această soluție nu mai poate fi astăzi contestată, din moment ce camera mixtă a Curții de Casație (în 27 feb. 1970, Dangereux, préc.) a recunoscut acest drept pentru o concubină, ori o concubină nu poate fi mai protejată decât o logodnică.
În consecință, un logodnic poate obține reparațiuni financiare pentru prejudiciul material și/sau moral suferit din partea autorului decesului celuilalt logodnic. Logodnicul poate acționa împotriva unui terț responsabil de decesul logodnicului său (în baza art. 1382 din C. civ.francez) pentru a obține repararea prejudiciului său indirect.
Conform prevederilor art. 1357 pct. (1) din noul Cod civil român: “Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu intenție sau din culpă, este obligat să îl repare.” Aceste prevederi și jurisprudența străină vor sta, probabil, la baza soluțiilor instanțelor române ce se vor confrunta, într-un viitor apropiat, cu situații similare.
În ciuda declinului instituției căsătoriei și a importanței principiului egalității dintre sexe, logodna a fost reintrodusă în legislația modernă a României, este adevărat, cu o “fizionomie” ușor modificată.
În mod frecvent ruptura abuzivă a logodnei va fi invocată atunci când, în realitate, va acoperi o stare de concubinaj. Și uneori va putea fi utilizată, probabil, pentru a rezolva problemele apărute din practica contra legem a căsătoriilor încheiate în România, numai în formă canonică de către persoanele de confesiune islamică.
Legiuitorul noului Cod civil a ales să nu reglementeze instituția uniunii libere, o instituție specifică secolului XXI, reglementând instituția logodnei, specifică secolului al XIX-lea. Realitatea uniunii libere există, chiar dacă a fost ignorată de legiuitor. Interesul general al societății este acelea de a recunoaște diferitele forme de conviețuire, din punct de vedere juridic. Evitarea reglementării uniunii libere nu duce la îndreptarea societății din punct de vedere moral (așa cum a încercat să argumenteze legiuitorul) ci la scoaterea în afara unui cadru legal a unei realități sociale. Indiferent dacă într-un viitor, mai mult sau mai puțin îndepărtat această instituție va fi reglementată, uniunea liberă va exista ca formă de conviețuire în societatea modernă. Este greu de înțeles de ce instituția logodnei a fost considerată mai importantă, spre a fi legiferată, ea fiind o instituție desuetă, spre deosebire de uniunea liberă care reprezintă o realitate socială contemporană.

În cartea sa Concubin, concubine, Sabine Chalvon-Demersay afirmă că, în urma anchetei efectuată pe această temă, a rezultat că instituția logodnei seduce mai degrabă generația părinților decât pe cea a copiilor lor, cărora li s-ar putea aplica și care ar putea fi direct interesați. Conform autoarei, desuetudinea termenului logodnă este legată și de faptul că uniunea dintre două persoane s-a consumat deja: reprezentarea unei faze prematrimoniale virginale intră în contradicție cu generalizarea vieții în afara căsătoriei. (S. Chalvon-Demersay, Concubin, concubine, Le Seuil, Paris, 1983, pag.194)
Andronache Donici, „Adunarea cuprinzătoare în scurt de pravilele cărților împărătești…” (Iași 1814, reeditată 1859), cap.30,§ 3; art.65 C. Calimach; pravila lui Matei Basarab, glava 173. Conform acestei pravile (glava 172), acel care lua de soție femeea logodită cu alt bărbat era considerat ca adulter (să judece ca pre un curvariu pre cela ce au luat-o.)
A. Chaisemartin, Proverbes et maximes du droit germanique, étudiés en eux-mêmes et dans leurs rapports avec le droit français, [Texte imprimé], Paris, L. Larose et Forcel, 1891, pag.289, nr.8
„Ist der Finger beringt, so ist die lungfrau bedingt.” Dacă veriga este pe deget, fata este promisă. A. Chaisemartin, op. cit., pag. 288, nr.2. Veriga se purta pe degetul al patrulea, (mâna stângă) pentru că se credea că o venă din acest deget comunică cu inima; J. Michelet, Origines du droit français,Paris, L. Hachette, 1837, pag.35
A. Loysel,Institutes Coutumières Ou, Manuel De Plusieurs Et Diverses Règles, Sentences Et Proverbes, Tant Anciens Que Modernes, Du Droit … De La France, Volume 2, Ed. Dupin et Laboulayne, 1846, pag.144, nr.103
Gé.Cornu, Droit civil, La famille, 6e éd. Montchrestien 1998, pag. 231
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol.I, Ed. ALL, București, 1996, pag.188
Art. 1075 C. Civ.de la 1865,„Orice obligație de a face sau de a nu face se schimba în dezdăunari, în caz de neexecutare din partea debitorului.”
Trib. Botoșani, Cr. Judiciar, din 1905, nr. 4, pag. 32 și nr. 82, pag.655
Cas.fr.16 ian.1877, D.P. 77.I.85.S.77.I.165; 2 mart.1926, D.P.1927.I.67
Trib. St. Sever. Pand.Period., 1906, 2, 161 și Cr. Judiciar din 1906, nr. 48, pag.388
D.Alexancresco, Principiile dreptului civil, Vol I-iu, București, Atelierele grafice SOCEC&Co., societate Anonimă, 1926, pag. 213
Cour de cassation, le 30 mai 1838 (Grands arrêts, n°30)
D. Mainguy,Cours de droit civil, les personnes, la famille, vol. 4-2 Université de Montpellier I, Faculté de droit, Droit Civil, 1ère année de droit (L1) 2009–2010, Les personnes, la famille, Volume 4 -2, Le mariage, le concubinage, le Pacs, Cap.La nature juridique des fiancailles, alin 7, disponibil pe www.lexcellis-avocats.fr/…/cours-de-droit-c
M. Avram, L. M. Andrei, Instituția familiei în noul Cod civil, Manual pentru uzul formatorilor SNG, pag. 25, disponibil pe pagina de internet a Școlii Naționale de Grefieri: www.grefieri.ro
M. Avram, L. M. Andrei, op.cit., pag.25
D. Lupașcu, C.M. Craciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011, p. 38–39
Ibidem
C. civil german (art. 1297-1302) dispune că, în baza logodnei, nu se poate formula o acțiune pentru a obliga la încheierea căsătoriei, însă dezicerea nejustificată de logodnă dă dreptul fiecărui logodnic la restituirea cadourilor ce și le-au făcut în temeiul logodnei și la repararea prejudiciilor cauzate prin dezicere, iar în Elveția logodna reprezintă un contract prin care un bărbat și o femeie își promit ca ulterior să se căsătorească. Această promisiune nu are nimic comun cu aceea declarată ofițerului de stare civilă. Dreptul elvețian art. 90-93 C.civ. face din logodnă un contract veritabil, care produce efecte juridice, ruptura nejustificată a acestui contract putând antrena repararea prejudiciului cauzat. P. Hugger, «Le mariage et la famille», în Les Suisses, éd. P. Hugger, 1, 1992, 129-140
În dreptul francez ruptura logodnei poate atrage vinovăția, aplicându-se regulile responsabilității delictuale prevăzute de art. 1382 C.civ fr. În acest caz sarcina probei aparține logodnicului abandonat.
F. Laurent, Principes de droit civil français, 3 édit., vol. II, nr.305,1829/1898, pag.185
M. Parquet, Droit de la famille, Ed. Breal, 2007, pag.38
Căsătoria postumă este autorizată de Președintele Republicii.
E. Florian, op.cit., pag.19
“Motivele de divorț, Art. 373.– Divorțul poate avea loc: a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soția cceptată de celălalt soț; b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soțisunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat celpuțin 2 ani; d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.”
A.-R. Motica,Considerații privind instituția logodnei în Codul civil roman,AnaleleUniversității de Vest din Timișoara, Seria Drept, 2013, pag.136
Ibidem
Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munch, Droit civile: Les obligations, 3e éd., Defrénois, Paris, 2007, p. 62
Civ.3 juill.1944, D., 45.81.
Prin telefon cu o oră înainte de încheierea căsătoriei – Paris 8 nov.1957, D., 58,45
Conform jurisprudenței franceze, ruperea logodnei intervine în circumstanțe anormale atunci când cel care rupte logodna comite greșeli în modul de rupere a acesteia, astfel: atunci când intervine ruptura brutală a logodnei fără motive precise (Civ.2°, 18 janvier 1973, JCP 1974, II, 17794), sau prea târziu (Trib.civ. Seine 10 mai 1932, D.H. 1932, 390; Riom 12 juin 1934, D.H. 1934, 549; Paris 3 décembre 1976, D.S. 1978, 339, note Foulon-Piganiol) adică cu o zi înainte de ziua fixată pentru căsătorie (pentru o ruptură intervenită cu cinci zile înainte de data căsătoriei, motivul invocat a fost apartenența la două medii sociale diferite, după ce logodnica fusese prezentată familiei logodnicului, Civ.2°, 2 juillet 1970, D.1970, 743) sau când este însoțită de violențe fizice sau morale. Dar rupera târzie a unei logodne nu a fost considerată vinovată atunci cînd logodnicul a avut motive justificate.
Civ 29 avril 1981, pourvoi n°80-10-823, Legavox.fr
Civ. 15 mars 1988,G.P. 1989. 1. 374
Civ 29 avril 1981, pourvoi n°80-10-823, Legavox.fr
Civ 14 février 1995, pourvoi n° 93- 12863
A.-R. Motica,Considerații privind instituția logodnei în Codul civil roman,AnaleleUniversității de Vest din Timișoara, Seria Drept, 2013, pag.137
Ibidem
Matip Ngos Elie Siprien, Cours du Droit de la famille, disponibil pe www. investir-afrique. Com /…/cours_de_droi…, Par. II Effets des fiancailles, B., c), alin. 3, din 15.02.2012
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura C. H. Beck, București, 2008, pag. 205
Paul Demetrescu, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966, pag. 89; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. științifică, București, 1970, pag.71
Civ. 22 féb. 1944, 19 oct. 1943, Gaz.Pal. 1944, I, 5
Rouen, 9 juill., 1952, D., 1953, 13, Comp. Calmar 4 mars 1949, I, 236
Cass. Crim. 5 janv. 1956, D.1956, 216; JCP 1956, II, 9146
Art. 1382 C. civ. fr. „Tout fait quelconque de l'homme, qui cause à autrui un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer.”  Toate faptele oricărui om, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărei vină s-a întâmplat să îl repare.