Aspecte Privind Ecologia Germinatiei Sub Influenta Stresului Salin

Aspecte privind ecologia germinației sub influența stresului salin

INTRODUCERE

Vechiul nume de alelopatie (gr. pathe = acțiune) desemnează mai întâi de toate, din punct de vedere fiziologic influența reciprocă a plantelor.

Alelopatia reprezintă un fenomen care face referire la influența pe care anumite plante o exercită unele asupra altora prin intermediul unor substanțe de natură chimică. În cele mai multe cazuri, această influență de natură alelopatică ajunge să fie una inhibatoare, fapt ce denotă de ce unele plante nu pot crește armonios în prezența altor plante. Per asamblu, acest proces a ajuns să fie unul în care plantele exercită o influență negativă unele asupra celorlalte doar cu scopul de a supravețui. Astfel, plantele concurează și distrug alte plante pentru a ocupa o anumită suprafață, favorabilă în totalitate dezvoltării lor. În aceste condiții, datorită acestui fenomen ajung să fie afectate germinarea semințelor, dezvoltarea rădăcinilor, dar și absorbția substanțelor nutritive. Un aspect foarte important de precizat este acela că organisme precum bacteriile, virusurile și fungii pot fi, la rândul lor alelopate.

Alelopatia nu este un fenomen evident până în momentul în care problemele nu devin vizibile, însă în mod cert dacă o plantă sănătoasă, crește într-un mediu armonios, dar deodata se ofilește, alelopatia poate fi considerată responsabilă de acest lucru (http://gradina.acasa.ro/boli-si-daunatori-116/alelopatia-in-gradina-164583.html). De asemenea, aceasta este un fenomen complex, care nu implică doar una sau doua plante partenere (specii donatoare și receptoare de compuși chimici), ci și un intermediar, precum este solul, în care trăiesc multipli factori de natură abiotică și biotică (Corbu S. și Cachiță-Cosma S., 2010). Acest fenomen s-a înrădăcinat în literatura de specialitate, devenind una din ramurile moderne ale biologiei ecofiziologice (http://arhiva-www.uoradea.ro/).

Alelopatia este o nouă stiință, ce indică interacțiuni biochimice inhibitorii sau stimulatoare care au loc între două plante. Prof. Hans Molisch, un fiziolog german a inventat acest termen în 1937. Ulterior la nivel mondial, o mulțime de cercetări în acest sens au fost efectuate în diferite domenii ale Științelor Agricole și Biologice. Prin urmare, Societatea Internațională Alelopatică în 1996, a extins definiția alelopatiei care face referire la orice proces care implică metaboliți secundari produși de plante, microorganisme, virusuri și ciuperci care influențează la rândul lor, în același timp creșterea și dezvoltarea acestora. Se estimează că în viitor, la nivel mondial va fi o creștere a cererii legate de o mai bună calitate a produselor alimentare în cantități mari din cauza populației umane care este într-o creștere acerbă.

Prin urmare, pentru durabilitatea agriculturii mondiale, trebuie redusă la minimum utilizarea pesticidelor (insecticide, nematicide, fungicide), pentru a controla dăunătorii (buruieni, insecte, nematozi, boli) în culturile de câmp, prin utilizarea de strategii alelopatice pentru managementul dăunătorilor. Prezentele pesticide care sunt folosite în acest moment pentru controlul dăunătorilor agricoli au cauzat multe probleme, adică a dus la dezvoltarea rezistenței la organismele, poluarea mediului, dar și probleme legate de toxicitate care au pus în pericol, atât oamenii cât și animale (http://edis.ifas.ufl.edu).

Studiile recente au arătat un mare potențial la alelochimicale în combaterea dăunătorilor, astfel încât, acestea pot minimiza sau elimina utilizarea pesticidelor prezente. În plus, alelopatia are multe alte aplicații în agroecosisteme și, astfel oferă baza pentru o agricultură durabilă. Pentru un mediu curat, dar și pentru a evita pericolele pentru sănătate umană și în efectivele de animale, precum și pentru dezvoltarea și durabilitatea ecologică a agriculturii este necesară adoptarea de strategii alelopatice (http://www.allelopathyjournal.org/allelopathy/).

Termenul face referire la producția de biomolecule dintr-o plantă; biomoleculele acestea sunt cea mai mare parte alcătuite din metaboliți secundari, care pot induce suferință. Fenomenul în sine a fost considerat ca fiind o interacțiune biochimică între plante. Fenomenul în sine de alelopatie influențează creșterea și dezvoltarea altor plantelor vecine; de asemenea în cadrul acestuia au loc interacțiuni biochimice care duc la afectarea proceselor fiziologice (Rizvi S.J.H, Haque H. și colab., 1992).

Compușii chimici care iau parte la aceste interacțiuni biochimice dintre plante poartă denumirea de substanțe alelopatice; aceștea sunt compuși secundari ai plantelor, care au masa moleculară mică; substanțele alelopatice se întâlnesc în diferite organe ale multor specii vegetale cum sunt frunze, semințe, rădăcini și tulpini (Miro și colab., 1998).

Efectele alelopatice se produc datorită diferitelor substanțe chimice desorbite în mediul exterior de către diferite specii de plante. Între compușii alelochimici predomină: alcaloizii, fenolii, terpenoizii și glicozidele. Majoritatea acestor substanțe se găsesc în mod inițial, în corpul plantelor, sub o formă inactivă. Însă, în urma unor trasfomări ulterioare, respectiv: hidroliza, oxidoreducerea, metilare sau demetilare sunt generați diferiți produși noi, care au la rândul lor proprietăți alelopatice aparte (Neamțu, 1983).

Compușii alelopatici sunt responsabili de afectarea diviziunii celulare a plantelor concurente, de activitatea fitohormonilor, dar și de eficiența funcțională a cloroplastelor și a mitocondriilor, dar nu în ultimul rând și de dinamica enzimatică, funcțiile biomembranelor, relația planta-apa (Calera și colab., 1995; Macias și colab., 1999).

Progresele făcute în chimie, în anatomia și fiziologia plantelor, dar și în biotehnologie și tehnologie digitală, ca și o mai bună întelegere a proceselor ecologice, a contribuit la dezvoltarea cercetării alelopatice. În ultima perioadă cercetătorii contemporani au început să lărgească contextul alelopatiei și să includă în acest fenomen și interacțiunile dintre plante și animale (Rizvi și Rizvi, 1992) sugerând că alelopatia ar fi o parte a unei întregi rețele de comunicări chimice între plante, între plante și alte organisme.

Datele acumulate de-a lungul timpului au demonstrat că substanțele alelopatice au atât un caracter inhibitor, cât și un caracter stimulator. Substanțele alelopatice cu caracter inhibitor au o largă răspândire în natură; au fost puse în evidență la plantele din deșert, la cele din regiunile umede și la plantele din ecosisteme forestiere din regiunile temperate. Substanțele alelopatice cu rol stimulator, îndelung studiate, sunt vitaminele (http://arhiva-www.uoradea.ro/).

De Candolle (1832) este acela care a subliniat faptul că interacțiuni de acest gen pot avea loc în multe culturi. Însă, privind interacțiunile biochimice aparente, Molisch a fost acela care în 1937 a descris acest fenomen ca fiind un proces biologic. Pe parcursul ultimilor 20 de ani acest subiect s-a dezvoltat prin eforturi interdisciplinare, a intrat domeniul științelor plantelor (Rizvi S.J.H., Haque H. și colab., 1992).

Molisch (1937) și Rice (1984) au considerat fenomenul de alelopatie ca fiind: ,,totalitatea transformărilor de natură biochimică care sunt responsabile de interrelaționarea organismelor vegetale; acesta include și interconexiuni sau reacții de respingere care au loc între plantele superioare, dar și între acestea și microorganisme.’’

În urma publicării cărții ,,Alelopatia’’ de către Rice (1974), alelopatia este definită ca fiind: efecte indirecte sau directe, dăunătoare sau folositoare, cauzate de o plantă asupra altei plante, de unde poate rezulta eliberarea unor compuși chimici în mediul înconjurător.

Crăciun și colab. (1989) în ,,Dicționarul de Biologie’’ definește alelopatia ca fiind influența sau efectul unei plante vii asupra alteia, de netoleranță. Acest fenomen, spun autorii s-ar traduce prin sinteza și secreția unor organe ale anumitor specii (flori, frunze, rădăcini) a unor substanțe, care se dovedesc a fi adevărate arme chimice, îndreptate împotriva altor specii vegetale.

Putnam și Weston au observat că potențialul alelopatic al plantelor reiese din compușii toxici care sunt desorbiți în solde către rădăcinile acestora sau a unor substanțe în mediu odată cu descompunerea sistemelor lor radiculare. De asemenea, acești compuși ajung să rezulte și din dezagregare prin putrefacție și a altor materiale de pe suprafața pământului, în care se găsesc diferite specii de plante.

În ecosistem, în special în cel agricol importanța alelopatiei este una controversată (Harper, 1977; Numata, 1982), deoarece Rizvi și Rizvi (1992) spun că acest fenomen se caracterizează prin elaborarea de către plante a unor biomolecule, compuși ce sunt alcătuiți din metaboliți secundari, care afectează în mod benefic unele plante sau care exercită un efect negativ asupra altora.

Alelopatia este un fenomen foarte des întâlnit, deoarece ajunge să se manifeste la circa 90 de tipuri de culturi agricole, precum: ridichi, castraveți, lupin, floarea soarelui tutun etc.

Între plantele învecinate concurența dintre acestea vizează fără îndoială accesul lor la o sursă de apă, dar și la macro- și micronutrienți, dar nu în ultimul rând la factorul lumină.

Fenomenul de alelopatie îl regăsim și în mediul acvatic, mai ales în lacurile în care are loc o creștere bruscă a densității unor cianoficee planctonice; acest proces poartă denumirea de ,,înflorire a apei’’și duce la moartea animalelor.

CAPITOLUL I

Istoricul cercetărilor despre alelopatie

Date cu privire la influența reciprocă provocată de către diverse plante, aflate înr-un areal comun, datează încă din cele mai vechi timpuri. De altfel alelopatia este un fenomen studiat încă de acum 2000 de ani, dar o cercetare științifică intensivă, de recunoaștere și înțelegere a alelopatiei, se face doar de câteva decenii.

Cunoscutul filozof grec Theophrast (300 î.e.n), cunoscut sub denumirea de ,,tatăl al Botanicii’’, a menționat în diverse lucrări, diferitele reacții adverse care au loc între variatele specii vegetale aflate în vecinătate, cât și a celor care se succed pe același tip de teren. Exemplu cel mai concludent dat de acesta a fost că năutul, deoarece epuizează solul și distrugere buruienile din împrejurimi (Corbu C. și Cosma- Cachita D., 2010).

Vestitul cărturar Caius Plinius Secundus, cunoscut sub numele de ,,Plinius cel Bătrân’’ (23-79 e.n.), în lucrarea sa ,,Istoria Naturii’’a prezentat o gamă variată de exemple ce fac referire la interacțiuni de tip alelopatic. Însă, Plinius a făcut referire în special la Cicer arietinum, la orz (Hordeum vulgare), dar și la măzăriche (Vicia ervilia). Tot acesta a precizat că umbra nucului (Juglans regia) cauzează daune tuturor plantelor aflate în vecinătatea acestuia. Despre pin (Pinus sylvestris), acesta a specificat faptul că aceasta este cel care ,,ucide’’ iarba.

În anul 1832, De Candolle, un cunoscut botanist francez a ajuns la concluzia că toate plantele secretă prin intermediul rădăcinilor diferite substanțe, care fie stimulează, fie inhibă creșterea altor organisme vegetale. Exemplu dat de botanist este acela că scaieții (Eringium planum) care cresc în lanurile de cereale ajung să exercite un efect dăunător asupra plantulelor de ovăz. Tot De Candolle este acela care a menționat și faptul că ,,oboseala solului’’ este provocată de exudatele vegetale provenite de la plantele de cultură.

La începutul secolului XX, Schreiner și colab. (1907-1909) eu sesizat faptul că microorganismele sunt acelea care produc frecvent, substanțe care sunt la rândul lor toxice, atât pentru ele însele, dar și pentru alte tipuri de organisme. De asemenea, tot în această perioadă Schreiner și Reed (1907-1909) au studiat efectele a mai multor substanțe fitotoxice, extrase din plante sau din sol.

În 1921, Cook în urma experimentelor făcute a descris efectele dăunătoare ale nucului (Juglans regia) excirtate asupra tomatelor și a cartofilor, în condițiile cultivării acestor plante în preajma tulpinilor de nuc.

Un alt cercetător, pe nume Massey (1925) a relatat faptul că plantele de tomate, cât și cele de lucernă, aflate la o distanță de 16 m de trunchiul unui nucnu au supravețuit. În acest context, acesta a ajuns la concluzia că rădăcinile nucului eliberează în sol o substanță cu efecte toxice.

Odată cu trecerea timpului, studiile legate de alelopatie au luat o mare amplaroare în SUA, în timpul celui de al doilea război mondial când diverși fiziologi au constantat existența unor interrelații biochimice la arbuștii de deșert Encelia farinose și la cei de Parthenium argentatum (Harbone, 1977).

Putnam și Tang (1974) sunt cei care au sugerat că ar exista posibilitatea de a spori și totodată de a intensifica, efectul distructiv al alelocompușilor asupra buruienilor din cultură, utilizând pentru aceasta strategii de recombinare genetică.

2.1. Rolul relațiilor alelopatice în ecosistemele naturale și antropice

În condiții naturale, fenomenul de alelopatie este greu de demonstrat, deoarece în ecosistem există diferite interacționării variate între plante, diferite din punct de vedere genetic. În acest sens, substanțele alelopatice influențează atât componentele biotice cât și cele abiotice ale ecosistemului (S. Corbu și D. Cachiță-Cosma, 2010).

Plantele sunt acelea care sintetizează o gamă variată de produși cu rol secundar în metabolism. În acest sens, în urma studiilor făcute s-a ajuns la concluzia că cele mai mari cantități de alelocompuși s-au observat că se sintetizează în timpul expunerii plantelor la radiațiile ultraviolete, în regim de fotoperioadă de zi lungă. Tot aceștia sunt aceea care se produc în cantități crescute la temperaturi scăzute și stres hidric.

Factorii endogeni, care influențează modul de acționare a acestora sunt: specia, varietatea și vârsta plantelor.

Rice (1984) estea acela care a clasificat substanțele alelopatice, în funcție de origine și proprietățile loc chimice, în 14 categorii:

Substanțele alelopatice ajung să fie sintetizate și stocate în diferite țesuturi și celule ale plantelor, fie sub formă liberă, fie sub formă combinată. Aceste ajung să fie eliberate în mediul înconjurător ca răspuns al acestora la stresul extern exercitat asupra lor de către diferiți factori biotici sau abiotici (Rice, 1984).

Tukey (1969) este acela care a descris patru tipuri principale de eliberare a substanțelor alelopatice în mediul înconjurător, respectiv: volatilizarea, levigarea, desorția radiculară și nu în ultimul rând descompunerea reziduurilor vegetale.

Pe întreg ciclul de viață al unei specii de origine vegetală, substanțele alelopate le putem întâlni distribuite în diferite concentrații, în variatele organe ale plantelor. Trebuie reținut faptul că, concentrația alelocompușilor este mare în semințe și nivelul acestora este ridicat în plante, după care concentrațiile pot să scadă în perioada de creștere a organelor, și din nou să fie mai

Alelopatia este un fenomen care contribuie în totalitate la unitatea și stabilitatea biocenozelor. Sub aspect agronomic acumularea de substanțe alelopatice este cauza fenomenului cunoscut sub denumirea de ,,oboseala solului’’și contribuie într-un mod direct la comportamentul diferitelor specii în cadrul rotațiilor culturilor (Fig. 1.1.) (C. Cotiga, 1998).

Figura 1.1. Influențarea reciprocă între componentele biocenozei (Sanadze și Ovciarov, 1994)

Substanțele alelopatice se acumulează în biotop, realizându-se astfel un anumit nivel de concentrație sau așa zisul nivel alelopatic. Acesta depinde atât de condițiile climatice, densitatea populației, cât și de condițiile de sol.

Condițiile climatice. Cu cât climatul este unul mai umed, cu atât nivelul alelopatic ajunge să fie unul mai scăzut și invers.

Densitatea populției. Creșterea substanțelor alelopatice se realizează odată cu creșterea densității populației. În acest sens s-a ajuns la concluzia că insuficiența apei din zonele aride determină o creștere a concentrației de substanțe alelopatice. În acest context ajunge să aibe loc un efect autotoxic care limitează cu desăvârșire densitatea indivizilor, care ajung să consume apa, în cantități insuficiente. În schimb, în condiții de umiditate crescută, apa fiind suficientă, limitarea densității nu mai este una necesară, iar în acest sens intervine și asa zisul proces de levigare, la care se mai adaugă și faptul că bacteriile ajung să se înmulțească.

Condițiile de sol. Pe solurile permeabile, fenomenul de levigare a substanțelor alelopatice se face mai ușor, iar capacitatea de absorbție a unor componente ale solului ajung să acționeze astfel încât reduce nivelul alelopatic (C. Cotiga, 1998)/

Alelopatia la plantele de cultură.

Grâul (Triticum vulgare). În solul cultivat cu această cereală s-au găsit următoarele: acid izonicotinic, aldehida salicilica, vanilina și acid dihidroxistearic; aceste substanțe s-au manifestat toxic asupra germinației și creșterii plantulelor de grâu. S-a demonstrat faptul că tratarea solului cu cărbune activ, datorită capacității de absorbție ridicată, efectul inhibant al extractului s-a redus.

Porumbul (Zea mays), prin secrețiile sale radiculare are efecte toxice asupra plantelor de grâu. În schimb asupra sfeclei, salatei, cepei și tomatelor are efecte toxice doar în primele faze ale vegetației, care coincide cu durata descompunerii rădăcinilor de porumb.

Sorgul (Sorghum vulgare), are acțiune toxică asupra grâului, acesta fiind efectul acidului cianhidric produs în timpul descompunerii rădăcinilor de sorg. Acțiunea inhibitoare a sorgului față de alte plante este atribuită epuizării rezervelor de azot din sol, deoarece această plantulă secretă o mare cantitate de glucide în sol, fapt ce duce la înmulțirea bacteriilor; bacteriile sunt acelea care folosind drept sursă de azot din rezervele solului, provocă așa zisa ,,foame de azot’’ a plantulelor.

Mazărea (Pisum sativum). În urma cercetărilor s-a constatat că excrețiile radiculare au efecte toxice asupra plantelor de mazăre.

Fasolea (Phaseolus vulgaris). Extractele apoase din rădăcinile de fasole au efect inhibitor asupra germinației și creșterii acestuia.

Tomatele (Lycopersicum esculentum). Extractele apoase din plantele de tomate au dus la inhibarea fenomenului de germinarea și totodata la creșterea fasolei, dar și a grâului. Plantulele care au fost tratate cu acest tip de extracte apoase de pe rădăcinile de tomate au realizat o creștere mai redusă cu aproximativ 67% comparativ cu plantulele netratate.

În pomicultură, puietii care sunt plantați imediat după defrișarea unei livezi care fac parte din aceeași specia au realizat o creștere mai slabă, ajungând chiar să se usuce datorită ,,oboselii solului’’.

Mărul (Malus sp.). Extractele apoase de pe rădăcinilele acestuia permit pe cale artificial să provoace oboseala acestuia. În urma cercetărilor s-a ajuns la concluzia că nu rădăcinile sunt acelea care produc toxine, ci microflora care la rândul ei descompune exfolierile radiculare.

Piersicul (Prunus persica). Puieții de piersic ajung să piară când sunt plantați în locul piersicilor defrisați. Amigdalina și benzoaldehida sunt substanțele care sunt implicate în acest fenomen.

Nucul (Junglans regia) în mediu elimină o substanță volatilă care poartă denumirea de juglona și determină dispariția unor plante ierboase din jur.

Prin urmare, se poate spune că exista un efect cu rol inhibitor al colinelor, efect care ajunge sa fie unul selectiv.

De asemenea, colinele sunt acelea care duc la inhibarea plantelor din specii total diferite care le secretă, contribuind în totalitate la cresșterea dominanței acestei specii.

Alelopatia nu este altceva decât un domeniu al biochimiei ecologice care studiază interrelatiile dintre plante prin intermediul mesajelor (semnalelor) chimice (Neamțu, 1983). Efectele alelopatice se produc între specii diferite de plante, dar și între indivizii din cadrul aceleași specii (Corbu S., 2007).

Compușii chimici care iau parte la interactiunile biochimice dintre plante poartă denumirea generală de substante alelopatice. Ei sunt compuși secundari ai plantelor, cu masă moleculară mică, prezenți în diferite organe ale multor specii vegetale cum sunt frunzele, florile, fructele și semințele, dar și în tulpini și în rădăcini, mai ales a celor perene (Miró și colab., 1998; Delachiave, 1999). Efectele alelopatice sunt produse de substanțele chimice desorbite în mediul exterior de către unele specii de plante. Între compușii alelochimici predomină alcaloizii, fenolii, terpenoizii și glicozidele. Majoritatea substanțelor alelochimice se găsesc, inițial, în corpul plantelor, sub o formă inactivă. În urma unor transformări ulterioare (hidroliză, oxidoreducere, metilare sau demetilare, etc.) sunt generați produși noi, cu proprietăți alelopatice aparte (Neamțu, 1983).

Compușii alelopatici afectează diviziunea celulară a plantelor concurente, activitatea fitohormonilor, eficiența funcțională a cloroplastelor și a mitocondriilor, dinamica enzimatică, funcțiile biomembranelor, relația plantă-apă și diferite alte procese ale plantelor (Calera și colab., 1995; Blum și colab., 1999; Reigosa, și colab., 1999; Macias și colab., 1999).

Alte aspecte importante ale alelopatiei, în afară de producerea și eliberarea în mediu, a unor compuși fitotoxici pentru unele specii vegetale, vizează absorbția și translocația substanțelor alelochimice în organismul receptor (Ferreira și Aquila, 2000).

Inhibarea alelopatică este complexă și implică interacțiunea a diferitelor clase de substanțe chimice, cum ar fi compuși fenolici, andamino acizi, cu amestecuri de diferiți compuși ce vor avea un efect alelopatic mare decât a compușilor individuali singuri (Fraenkel 1959; Stamp 2003).

Corbu și Cosma- Cachiță (2010) consideră alelopatia ca fiind o particularitate de adaptare; fenomen ce implică atât flora terestră cât și cea activă.

Plante care prezintă proprietati alelopatice:

Genul Sorghum (sorgul) cuprinde plante ale căror rădăcini elimină o substanță numită sorgolona care are rolu de a bloca atât respirația, cât și fotosinteza;

Dacă facem referire la culturile de cereale, putem adăuga faptul ca semințele de mac sunt acelea care nu germinează decât în prezența grâului, pe când secara impiedică germinarea diferselor tipuri de buruieni.

O alta plantă care inhibă dezvoltarea unor plante precum leușteanul, chimenul, busuiocul, roinița saul salvia este pelinul (http://gradina.acasa.ro/boli-si-daunatori-116/alelopatia-in-gradina-164583.html).

Există dovezi convingătoare că interacțiunile de natură alelopatică între diverse plante joacă un rol crucial în natură, precum și în ecosistemele antropice. Studii privind aceste interacțiuni, în special cele din ecosistemele naturale, au reprezentat date de bază pentru știința alelopatică. Aceste date au fost în cele din urmă aplicate pentru a înțelege problemele care au loc între plante (Thompson, 1985; Putnam și Tang, 1986; Waller, 1987).

Alelochimicalele sunt metaboliți secundari care nu mai ajung să fie necesari pentru metabolismul organismului alelopatic. Acestea prezintă efecte negative asupra alelopatiei deoarece sunt o parte importantă a apărării plantelor împotriva herbivorilor (Fraenkel 1959; Stamp 2003).

Inhibarea alelopatică este complexă și implică o interacțiune a diferitelor clase de substanțe chimice, cum ar fi: compuși fenolici, flavonoide, terpenoide, alcaloizi, steroizi, carbohidrați și aminoacizi, cu amestecuri de diferiți compuși, având uneori un efect alelopatic mai mare decât a compușilor individuali. În plus, factorii fiziologici și de mediu, bolile și dăunătorii, radiația solară, umiditatea și nivelurile de temperatură pot afecta, de asemenea, suprimarea buruienilor alelopatice. Diferite părți de plantelor, inclusiv flori, frunze, mulci, tulpini, scoarță de copac, rădăcini pot avea activitate alelopatică care variază în funcție de sezon.

Fenomenul alelopatic și alelochimicalele poate persista în sol, afectând totodată și plantele vecine (J. Ferguson, C. Chase, 2003).

Un număr variat de culturi prezintă interacțiuni alelopatice variate, jucând un rol important în mediul complex al agroecosistemelor. Mai multe studii au arătat că aceste culturi alelopatice reduc creșterea, dezvoltarea și randamentul altor culturi (D. Batish, H. Singh și colab., 2001).

Efectele alelopatiei ale unei culturii pot fi rezumate după cum urmează:

Afectează creșterea economică, productivitatea și randamentul unei culturi;

Acest fenomen poate afecta creșterea plantelor atât în monocultură, cât și în succesiune cu o altă cultură, deoarece poate provoca boli în sol și dezechilibre ale nutrienților și a populațiilor microbiene (Batish și colab., 1998).

În scopul de a spori productivitatea culturilor în agroecosisteme, efectele alelopatiei în cadrul plantelor de cultură se pot minimiza dacă:

Practica tradițională de rotație a culturilor va ,,reînvia’’ cu o nouă abordare;

Reziduurile rămase în urma recoltării vor fi gestionate în mod eficient, astfel încât efectul lor asupra culturilor va fi redus la minim, iar buruienile nocive vor fi suprimate selectiv;

Culturile să fie protejate împotriva condițiilor de stres, astfel încât cantitatea și gradul de impact ale alelochimicalelor va fi unul redus (Putnam si Duke, 1974, Chousi Lin, 1976; Rice 1984).

Alelochimicale care sunt eliberate dintr-o plantă de cultură pot ajunge să afecteze aceeași cultură; acest fenomen poarta numele de autotoxicitate și servește ca fiind o cauză sau o consecință a bolii sau a oboseli solului (Singh, Batish si Kohli, 1999). Fenomenul acesta îl întâlnim pe terenurile în care aceeași cultură apare în mod repetat, dar și datorită reziduurile provenite din recolta anterioară (Kumar și Goh, 2000). Descompunere lor depinde de tipul de reziduuri din plante, factorii edafici zonali și de management aplicat (Kumar și Goh, 2000), acest lucru în condițiile în care toxicitatea reziduurilor scade odată cu trecerea timpului (Bradow și Connick, 1990; Purvis, 1990).

În ciuda eforturilor depuse de om, dăunătorii reprezintă o amenințare gravă la adresa agriculturii din întreaga lume. Aproape 10% pierderi din producția agricolă este cauzată de buruieni (Altieri și Liebman, 1988), asta din moment ce știm că buruienile sunt plante nedorite care se manifestă cu o creștere rapidă și care concurează cu culturile din punct de vedere a resurselor utilizate, cum ar fi: elemente nutritive, apă și spațiu. În plus, ele duc la apariția fenomenului de alelopatie, scăzând astfel randamentul culturilor. Pentru gestionarea buruienilor în cadrul agroecosistemelor, cantități mari de substanțe chimice sintetice sunt folosite, care deși ajută la creșterea productivității culturilor, afectează grav calitatea mediului și a sănătății umane (Kohli, Batish si Singh, 1998).

Bibliografie:

1.Corbu C.S., 2007. Studierea Fenomenului de alelopatie la plante. Edirura Universității din Oradea, pp. 6-12, Oradea.

Corbu S., Cachiță- Cosma D., 2010. Alelopatia. Editura Universității din Oradea, pp. 13-53, Oradea.

Cotigă C., 1998. Ecologie si protectia mediului. Reprografia Universității din Craiova

Rizvi S.J., Rizvi V., 1992. Allelopathy:Basic and applied aspects.Chapman & Hall, London.

Molisch H., 1937. Der Einfluss einer Pflanze auf die andere-Allelopathie, Fischer, Jena.

De Candolle M.A. P., 1832. Physiologie Vegetale. Lib. Fac. Med., pp. 1474-5, Paris.

Rizvi S. J. H., Rizvi V. K., 1988. Geraniol, an allelochemical of possible use in integrated pest management Plant Protect, pp. 112-14.

Waller G. R., 1987. Allelochemicals, Role in Agricultureand Forestry. Washington, DC.

James J. F., Rathinasabapathi B., Chase C., 2003. Allelopathy: How Plants Suppress Other Plants. University of Florida.

Batish D. R., Singh H.P., Kohli R.K., Kaur S., 2001. Crop Allelopathy and Its Role in Ecological Agriculture. The Haworth Press.

***Site-uri:

http://gradina.acasa.ro/boli-si-daunatori-116/alelopatia-in-gradina-164583.html.

http://arhiva-www.uoradea.ro/.

http://www.allelopathyjournal.org/allelopathy/.

http://arhiva-www.uoradea.ro/.

http://edis.ifas.ufl.edu.