Aspecte Privind Constituirea Uniunii Monetare Europene

Uniunea Europeana este o zona de pace, stabilitate și de prosperitate, în care conceptual de libertate a fost transpus în rezultate vizibile pentru cetățenii europeni și statele member, concretizate în mișcarea liberă a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor. Realizarea acestui proiect European fără precedent a fost posibilă doar prin voința politică a statelor membre de a accepta un sistem comun de valori și de a realiza obiectivele strategice pe care și le-au propus, culminând cu formarea pieței unice și introducerea monedei unice – euro.

Piața unică și moneda unică nu ar fi fost posibile fără schimbări esențiale în politica economică, monetară și fiscal a statelor membre, inclusive cedarea unor attribute ale suveranității statale, cum sunt, de exemplu, baterea de monedă proprie și acceptarea coordonării politicilor economice naționale.

Dezvoltarea integrării europene în adâncime și prin extindere a impus schimbări majore în arhitectura instituțională a UE , cu privire la procesul de decizie , la reducerea distanței între instituțiile UE și cetațenii europeni, ca și instrumentele necesare acestor instituții pentru îndeplinirea obiectivelor strategice ale integrării. Ceea ce astăzi este cunoscut ca metoda comunitară de soluționare a problemelor integrării europene reprezintă modul de împărțire a responsabilităților și de funcționare a triadei instituționale a triadei instituționale a UE formată din: Consiliul European și Consiliul UE (sau al miniștrilor); Parlamentul European; Comisia Europeană. De asemenea, un rol important pentru această configurație international îl are Curtea de Justiție.

Din examinarea principalelor momente care au punctate dezvoltarea integrării europene, rezultă că aceasta are un aspect tridimensional: în profunzime, respective prin creșterea gradului de integrare; prin extindere, adică prin aderarea de noi state membre ; institutional, pentru a răspunde noilor obiective determinate de progresul continuu al integrării europene.

Evoluția integrării pe fiecare dintre direcțiile menționate ridică noi cerințe pentru avansul integrării pe celelalte două direcții, dând naștere unui effect de antrenare. De exemplu, trecerea de la piața unică si eliminarea frontierelor vamale între statele membre ale UE, precum si introducerea monedei unice – euro au scos în evidență, mult mai clar, obstacolele de natură fiscal în circulația liberă a produselor, serviciilor, capitalului și a persoanelor. Ȋnlaturarea acestor obstacole impune reforme instituționale la nivelul statelor membre și al UE.

Ȋn consecință, următoarele trei subcapitole sunt focalizate pe cele trei dimensiuni ale dezvoltării integrării europene.

Extinderea în profunzime a Uniunii Europene

Din totdeauna, motorul integrării europene a fost integrarea economică. Ȋn sensul restrains, integrarea economică europeană înseamnă înlăturarea barierelor de comerț și introducerea liberei circulații a celor doi factori de producție – capitalul și forța de muncă. Ȋn sens larg integrarea economică europeană include și politicile commune în anumite domenii cum sunt, de exemplu, stabilitatea economică, agricultura, asistența financiară pentru regiunile cu un nivel mai redus de dezvoltare economică.

Din punctual de vedere al gradului de integrare, în literature de specialitate, au fost identificate 5 forme ale integrării economice: zona de comerț liber; uniunea vamală; piața unică; uniunea economică; integrarea ecoomică totală.

Prin raportare la formele integrării economice, până în prezent, UE a realizat următoarele:

uniunea vamală- la 1 iulie 1968, UE a încheiat eliminarea tarifelor vamale și a restricțiilor cantitative în comerțul între statele membre și a adoptat un tarif vamal unic față de țările terțe, practicat de către toate statele membre.

piața unică- UE a desființat frontierele economice interne (între statele membre) pentru mișcarea produselor, serviciilor, capitalului si a persoanelor începând cu 1 ianuarie 1993.

uniunea economică și monetară- 17 state membre, dintre cele 28 ale UE, au introdus moneda unică- euro începând cu 1 ianuarie 1999. De asemenea, cele 3 state membre: Danemarca, Regatul Unit și Suedia, care nu fac parte din zona euro, se afla în UEM (dar fără a adopta moneda euro) și, prin urmare, participă la coordonarea politicilor economice.

Uniunea vamală: După cum integrarea economică este motorul integrării europene, tot astfel, comerțul este principala forță a integrării economice, iar sistemul vamal promovează și facilitează acest comerț.

Uniunea vamală din cadrul UE răspunde cerințelor de integrare atât în profunzime, cât și prin extindere. Astfel realizarea pieței unice, fără niciun fel de frontiere economice interne, este posibilă numai în cadrul unei uniuni vamale, unde există reguli comune la frontierele externe. Prin urmare, uniunea vamală este un element esențial al pieței unice.

Crearea uniunii vamale în cadrul UE a început în anul 1958 (odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma) și a fost finalizată la 1 iulie 1968, când cele două criterii de bază ale unei astfel de uniuni au fost îndeplinite, respectiv:

Taxele vamale și restricțiile, în special cantitative, din comerțul dintre statele membre au fost eliminate;

Statele membre practică un tarif vamal unic și o politică comercială comună în relațiile cu țările terțe.

Este important de subliniat că în timp ce uniunea vamală este un factor essential al integrării economiilor stateor membre, zona de comerț liber are un scop mai limitat, de facilitare a comerțului între statele membre.

Sistemul vamal al UE a deposit cu mult rolul traditional de colectare a taxelor vamale, contribuind direct la realizarea unui set larg de politici commune ale UE, care au legătură cu relațiile economice între statele membre și țarile terțe, în domenii cum sunt: comerțul, protecția sănătății și a mediului; protejarea proprietății intelectuale și a competiției loiale; agricultura; problemele externe și de securitate.

UE reprezintă cel mai mare bloc commercial din lume. Ȋn anul 1998, ponderea exporturilor UE (exclusive comerțul între statele membre), în totalul exporturilor mondiale a fost de 19.6% în timp ce S.U.A a înregistrat 16.3%, iar Japonia 9.5%. Sistemul vamal este un instrument esențial pentru realizarea politicii comerciale a UE față de țările terțe astfel:

Politica comercială comună fixează nivelul tarifului vamal (cotele procentuale) aplicabil la produsele importate din țările terțe, excepțiile de la aceste tarife, ca și restricțiile. Această politică este realizată de către sistemul vamal;

UE promovează comerțul cu țările terțe prin acorduri preferențiale încheiate cu grupuri de țări sau cu o anumită țară, pe o bază reciprocă. Astfel de acorduri, sunt de exemplu, Zona economică europeană, care cuprinde UE, Islanda, Norvegia și Liechtenstein, acordul liber de comerț cu Elveția, acordurile de comerț liber cu fiecare țară din Europa Centrală și de Sud-Est, inclusive cu România.

Pentru încurajarea dezvoltării, UE acordă țărilor în curs de dezvoltare un acces preferențial pe piața UE, la niveluri mai mici sau chiar zero ale tarifelor vamale, fără a exista obligația reciprocității. Ȋn această categorie, se află: Convenția Lome, încheiată cu țări din Africa, Caraibe și Pacific, care au legături tradiționale cu statele membre, și cărora li s-a garantat accesul liber de taxe vamale pentru toate produsele industrial și majoritatea celor agricole; acordurile cu țările mediteraneene; sistemul generaizat de preferințe care garantează țărilor în curs de dezvoltare accesul pe piața UE la tarife vamale reduse. Acordarea de tarife reduse reprezintă și un mijloc pentru promovarea valorilor UE în țările în curs de dezvoltare, cum ar fi, respectarea acordurilor international cu privire la protecția mediului, interzicerea folosirii muncii copiilor și a muncii forțate. Ȋn toate acordurile de tip preferential, accesul la tarifele reduse este condiționat de respectarea regulii originii;

UE are acorduri de cooperare vamală și cu alte țări cu pondere semnificativă în comerțul mondial, de exemplu: S.U.A, Canada ; pentru prevenirea fraudelor vamale.

Prin controlul vamal la importurile din țările terțe, sistemul vamal contribuie la: prevenirea introducerii în spatial UE a alimentelor care prezintă riscuri pentru sănătate, precum și a deșeurilor care afectează calitatea mediului; protecția proprietății intelectuale și a competiției loiale; oprirea comerțului ilicit cu narcotice, arme defoc și muniție. De exemplu , se apreciază că producția ilegală de piese de schimb pentru automobile, medicamente, software, CD-uri, jucării etc reprezintă între 5 si 7 procente din comerțul mondial.

Piața unică: Prin Tratat, a fost prezentat conceptual pieței unice ca o zonă fără frontier interne, în care să fie asigurată mișcarea liberă a produselor, serviciilor, capitalului și persoanelor.

Potențialul pieței unice de a realiza un cadru economic dinamic, capabil să genereze avantaje reciproce pentru participanții la această piață, este susținut teoretic de trei concepte:

Efectul de realocare. Piața unică permite o mai eficientă folosire a factorilor de producție de capital și forță de muncă prin oportunitatea de a crește dimensiunea afacerii (datorită accesului a o piață mai largă).

Efectul de acumulare. Prin mărirea productivității factorilor de prducție, piața unică acționează ca un stimulent pentru investiții, care, la rândul lor, conduc la creșterea inovației și consumului.

Efectul de localizare. Alocarea geografică a factorilor de producție este optimizată în condițiile unei piețe unice, având ca rezultat o mai adâncă specializare și o mai rațională folosire a factorilor de producție.

Prin urmarea, creșterea economică și ridicarea standardului de viață a cetățenilor europeni pot fi favorizate de către piața unică, deoarece aceasta acționează în direcția adâncirii specializării, a măririi dimensiunii afacerilor și a accentuării competițieiceea ce înseamnă o mai eficientă alocare a factorilor de producție, precum și o tendință de convergență a prețurilor în UE.

Realizarea pieței unice a fost un process îndelungat, cu stagnări și străpungeri, care a avut drept ținte:

Eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative în comerțul dintre statele membre .

Înlăturarea controlului de retina la frontierele între statele membre pentru produse și personae

Renunțarea la alte bariere, al căror efect asupra circulației libere este similar cu cel indus de restricțiile cantitative, și anume: bariere tehnice adică standard și reglementări tehnice naționale privind un produs sau altul, practicarea unor anumite profesii, precum și deciziile firmelor sau ale autorităților care afectează competiția; bariere fiscal, respective regimurile fiscal naționale diferite, inclusive ajutoarele de stat acordate unor firme. În cazul barierelor tehnice și fiscal, procesul de eliminare a acestora nu este înca încheiat, ceea ce afectează libertatea de mișcare a produselor, serviciilor, capitalului și forței de muncă în spațiul UE;

Îmbunătățirea performanțelorpieței unice pentru a răspunde cerințelor atât ale cetățenilor europeni, care doresc o economie capabilă să creeze locuri de muncă durabile și să asigure un standard de viață ridicat, cât și ale firmelor, cărora le este necesar un mediu de afaceri competitive. Acest process este continuu.

Libertatea pieței capitalului prin eliminarea controlului asupra mișcărilor de capital este un factor esnțialpentru competitivitatea economiilor statelor membre,deoarece capitalul poate fi investit oriunde în spatial UE, acolo unde rata recuperării la investiția făcută este cea mai avantajoasă, în condițiile de risc asumat.Eliminarea controlului nu înseamnă că toate piețele financiare devin automat pe deplin integrate, întrucât există încă bariere care fragmentează unele dintre aceste piețe.

Ca și în cazul capitalului, deplasarea liberă a forței de muncă în spatial UE este importantă pentru competivitatea economiilor statelor membre, întrucât aceasta favorizează angajarea resurselor umane acolo unde există sau acolo unde se crează locuri de muncă.

Este important să subliniem că, initial, idea de mișcare a forței de muncă era privită doar sub aspect economic, dar, în present,aceasta trebuie abordată într-un context mai larg, definit de alte două concepte: drepturile cetățenilor europeni; libertatea de mișcare a persoanelor în spatial UE.

Uniunea economică și monetară: După piața unică, UEM și simbolul acesteia moneda unică euro reprezintă cea dea doua mare străpungere în dezvoltarea integrării europene,realizată în deceniul trecut. Un număr de 17 state membre, din cele 28 câte compun UE, au renunțat la monedele lor naționale în favoarea unei monede unice. Această decizie a schimbat semnificativ cadrul politicii economice din UE și are un impact pozitiv asupra economiilor statelor membre.

UEM desemnează zona statelor membre ale UE, care după 1 ianuarie 1999, au realizat uniunea monetară. Cele trei principia esențiale ale uniunii monetare sunt: moneda unică, politica monetară comună; coordonarea politicilor economice naționale.

UEM urmărește patru obiective:

Să desăvârșească piața unică, prin înlăturarea incertitudinilor și costurilor inerente tranzacțiilor care implică costuri între monede naționale diferite, precum și să asigure o compatibilitate totală a prețurilor și costurilor în întreaga zonă euro;

Să adâncească gradul de integrare al pieței unice, accelerănd integrarea pieței financiare;

Să întărească stabilitatea monetară în zona euro;

Să mărească potențialul de competitivitate al spațiului European, în competiția cu celelalte forte economice mondiale: S.U.A și Japonia contribuind la creșterea economică și la crearea de locuri de muncă.

Prin urmare, realizarea uniunii monetare adâncește atăt integrarea economică, căt și integrarea politică, deoarece statele membre participante la zona euro au renunțat la un atribut al suveranității statale, respective la dreptul de a bate moneda proprie, și au acceptat să își coordoneze politicile economice.

Construcția UEM, în conceptual actual , a fost marcată de trei etape:

Etapa I : 1 iulie – 31 decembrie 1993, cu liberalizarea deplină a pieței capitalului, prin eliminarea controlului asupra mișcărilor de capital;

Etapa a-II-a: 1 ianuarie1994 – 31 decembrie 1998, cu momentul principal, înființarea Băncii Europene Centrale;

Etapa a-III-a: 1 ianuarie 1999, când a fost introdusă moneda unică euro, iar UEM funcționează efectiv.

Extinderea în plan instituțional

Sistemul institutional actual al UE este rezultatul constituirii Comunităților Europene și al reformelor successive ale acestui sistem, astfel încât să răspundă noilor obiective pe care UE dorea să le atingă.

Uniunea Europeană se distinge fată de alte organizații internaționale prin modul său de integrare, care se situează dincolo de cooperarea tradițională între state: statele membre ale Uniunii au transferat o parte din competențele lor la nivel comunitar.

Astfel Uniunea Europeană are in componența sa urmatoarele organe:

– Consiliul Uniunii Europene

– Comisia Europeană

– Parlamentul European

– Curtea Europeană de Justiție

– Curtea Auditorilor

Consiliul Uniuii Europene

În cazul Consiliului Miniștrilor este vorba despre organul de decizie cel mai important al CE. Acesta decide cu privire la legile propuse de Comisie, în colaborare cu Parlamentul European. Astfel au fost luate deciziile în cadrul Comunității încă de la început. Ceea ce s-a schimbat însă este ponderea relativă a celor trei organe. Membrii Consiliului se întrunesc în funcție de domeniul politic în discuție în compunere diferităConsiliul Miniștrilor pentru Agricultură, Consiliul Miniștrilor pentru Mediu etc. În plus, aici trebuie să fie prezent și membrul Comisiei responsabil de domeniul tratat. Pentru mulți miniștri din statele membre, activitatea din cadrul Consiliului reprezintă mare parte din sarcinile lor. Și pentru că ei nu pot sta decât pentru o scurtă perioadă la Bruxelles, ei au nevoie de sprijin.

Important în acest sens este Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) cu sediul la Bruxelles, compus din Reprezentanți Permanenți din statele membre, precum și din înlocuitorii lor, și care se întrunesc săptămânal. Acest Comitet coordonează activitatea celor cca.250 de comitete și de grupe de lucru, compuse din funcționari din statele membre, care pregătesc dosare cu conținut tehnic pentru COREPER și Consiliu.COREPER preia cea mai importantă parte din procesul de pregătire al deciziilor.

Secretariatul Consiliului este alcătuit din cca. 2500 de persoane, care activează în cadrul a șase departamente. Sarcinile sale sunt în primul rând de ordin administrativ, adică aici se rezolvă lucruri ca de exemplu pregătirea agendei de lucru, întocmirea rapoartelor, serviciul de traduceri, verificarea problemelor de ordin juridic etc.

O altă trăsătură a acestui organism central este faptul că activitățile sale au început, de la înființarea CEE, să fie din ce în ce mai diverse. Prin acest lucru vrem să spunem că domeniile politice, aflate în incidența diferitelor Consilii de specialitate, au început treptat să ducă o viață autonomă, mai ales din două motive:

la nivelul statelor membre s-a renunțat din ce în ce mai mult la principiul de coordonare, fiind stabilită o poziție germană, italiană sau britanică. Acest fapt indică cât de mult și-a pierdut politica la nivelul statelor membre statutul de "politică externă" față de UE.

în al doilea rând, odată cu trecerea la principiul majorității calificate s-a făcut resimțită necesitatea de a ajunge la un consens prin adoptarea așa-numitor "package deals"

O consecință deosebit de importantă a acestei dezvoltări este faptul că elementele specifice pentru un anumit domeniu politic s-au impus față de cele de la nivelul statelor membre. Iar acest lucru înseamnă că putem trage linii de demarcație mai degrabă între domenii unitare și mai puțin între statele membre. Acesta este un alt indiciu însemnat pentru caracterul deosebit, care nu mai este exclusiv interstatal, al cooperării în cadrul UE.

Comisia Europeană

Comisia este alcătuită din 25 de membri, propuși de guvernele statelor membre și numiți pe o perioadă de cinci ani. Parlamentul European trebuie și el să își dea acordul pentru alegerea lor. Comisarii nu își desfășoară activitatea în numele țării lor de origine, trebuind să se implice, fără părtinire, în vederea îndeplinirii obiectivelor comunitare. Membrii Comisiei sunt ajutați de cca. 20.000 de funcționari — ceva mai puțini decât numărul locuitorilor dintr-un oraș! — distribuiți în 26 așa numite Direcțiuni Generale (de ex. pentru transport, agricultură, relații internaționale, politică regională etc.) și în 9 servicii, care, la rândul lor, sunt divizate în Direcțiuni și Referate.

Cele mai importante 4 sarcini ale Comisiei sunt:

Dreptul la inițiativă: fiecare decizie luată de Consiliu este precedată de o propunere a Comisiei. Comisia trebuie, ca forță motorie a procesului de integrare, să elaboreze propuneri în vederea dezvoltării politicilor comunitare. Acest drept de a stabili ordinea zilei, de a face propuneri și de a interconecta diverse inițiative îi conferă o putere importantă de influență în cadrul procesului legislativ.

De veghe la respectarea Tratatelor: Comisia urmărește modul în care sunt aplicate dispozițiile specificate în Tratat precum și deciziile luate de organismele CE, având posibilitatea, în cazul în care constată anumite nereguli, să facă apel la Curtea Europeană de Justiție.

Organ executiv pentru aplicarea politicii comunitare: acest lucru include administrarea mijloacelor financiare, precum și aplicarea politicilor CE. Asta nu înseamnă că Comisia ia asupra sa, în statele membre, aplicarea nenumăratelor regulamente și directive. Nici nu ar fi capabilă să facă acest lucru, din pricina numărului scăzut de personal. Aplicarea acestor regulamente și directive se află în sarcina administrației statelor membre sau a instituțiilor regionale din cadrul acestora. Sarcina primordială a Comisiei este mai mult de a veghea și controla modul în care dispozițiile mai sus menționate sunt aplicate de către statele membre.

Reprezentativitate în afară: Comisia a reprezentat, de exemplu, Comunitatea în rundele GATT/OMC și pe lângă organizațiile internaționale; acest lucru are loc, în parte împreună cu statele membre și/sau cu președinția statului respectiv.

Trăsături importante ale Comisiei: diferențierea funcțională precum și faptul că este vorba de o formă multinațională de birocrație, care dispune de un sistem extins de comitete (comitologie), în cadrul căruia are loc o cooperare extrem de strânsă, atât la nivelul administrațiilor statelor membre, cât și la cel al asociațiilor naționale sau europene.

Parlamentul European

Parlamentul European (PE) este primul organism la nivel supranațional. El poartă un nume cunoscut nouă, din contextul sistemelor politice naționale.

Totuși PE se este mult diferit, așa cum vom vedea imediat, de parlamentele naționale. Competențele și rolul PE în cadrul Comunității s-au aflat într-o permanentă schimbare, încă de la înființarea CECO, acesta devenind din ce în ce mai influent. Etape importante în acest sens au fost extinderea competențelor sale în privința bugetului (1975), primele alegeri directe (1979), introducerea procedurii de cooperare (1986) și a procedurii de codecizie (1992), precum și extinderea considerabilă a domeniilor de aplicare a procedurii de codecizie, prin Tratatul de la Amsterdam.

Alte modificări au apărut și după intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa.Rolul PE ca organ participant — împreună cu Consiliul Miniștrilor — la procesul legislativ se află în plin proces de extindere și de consolidare.

Despre structura și modul de organizare al PE ne informează următoarea schemă, care lasă să transpară totodată și diferențele importante dintre PE și parlamentele naționale.

PE este compus din facțiuni suprastatale, ca de exemplu, din facțiunea Partidului Popular European și a Democraților Europeni (PPE-DE), care, cu cei 279 de deputați ai săi, reprezintă la momentul actual cea mai puternică facțiune, sau facțiunea Partidului Social Democrat European (PSE), cu 199 de deputați.

De o însemnătate deosebit de mare pentru activitatea PE și a sferei sale de influență sunt cele 20 de Comitete Permanente (vezi prezentarea din schema de mai jos). Parlamentarii, numiți pe o perioadă de cinci ani și care își desfășoară activitatea într-unul din Comitete, trebuie să își însușească o cantitate substanțială de informații din domeniul de specialitate ales. Astfel, ei pot urmări și verifica activitatea direcțiilor generale ale Comisiei și ale diferitelor Consilii ale Miniștrilor de specialitate, fiind înzestrați cu puterea să și influențeze această activitate — într-o măsură mai mare decât pare a o permite competențele formale ale acestora. Importantă în acest sens este și relația de strânsă cooperare cu serviciile Comisiei, precum și cu asociațiile transnaționale și naționale.

Caracteristicile esențiale ale PE sunt așadar următoarele: PE este un parlament multinațional aflat într-o permanentă schimbare, care prezintă anumite linii conflictuale atât ideologice — în cadrul fracțiunilor suprastatale — cât și naționale — cu privire la originea deputaților. La fel ca în cazul celorlalte organisme deja discutate, și în cel al Parlamentului European există o diferențiere funcțională puternic dezvoltată. Trebuie, subliniate și relațiile extrem de strânse, precum și cooperarea intensă cu Comisia, această relație fiind de multe ori îndreptată împotriva Consiliului Miniștrilor.

Pentru o evaluare comparativă cu parlamentele naționale, trebuie să avem în vedere perspectiva aleasă. Pentru că dintr-o perspectivă statică, putem constata că PE are, în continuare, o importanță mai scăzută decât cea a parlamentelor naționale, fiind însă cu mult mai bine dezvoltat decât toate adunările parlamentare sau organizațiile internaționale. Dacă suntem însă atenți la dezvoltarea acestuia din mai ales ultimele decenii, atunci nu putem să trecem cu vederea faptul că importanța PE a crescut enorm față de cea a celorlalte instituții: un alt indiciu însemnat în ceea ce privește "supranaționalizarea" CE.

Cele trei instituții menționate mai sus — Comisia, Consiliul și Parlamentul — constituie centrul decizional al sistemului comunitar. Acest triunghi este flancat de alte organisme deosebit de importante: Curtea Europeană de Justiție și Consiliul Europei.

Curtea Europeană de Justiție

Curtea Europeană de Justiție (CEJ) poartă, la fel ca Parlamentul European (PE), o denumire cu care suntem oarecum familiari din contextul instituțiilor similare de la nivelul statelor naționale. În plus, în acest caz s-a păstrat și un element legislativ comun sistemelor liberal-democrate. CEJ este responsabilă cu respectarea dreptului comunitar. Printre competențele sale se numără aplanarea conflictelor între statele membre, între Uniune și statele membre, între organismele și instituțiile din Uniunea Europeană, precum și între persoane fizice și Uniune. Mai mult, judecătorii de la curțile de justiție din cadrul statelor naționale se pot adresa CEJ în cazul în care problema în cauză are tangențe cu dreptul comunitar.

Pe lângă de Curtea de Justiție mai există și un așa numit Tribunal de Primă Instanță. Acest Tribunal a fost înființat în anul 1989, pentru a sprijini Curtea de Justiție în activitățile sale. În competența sa cad, printre altele, acuzații directe emise de cetățeni și companii împotriva activităților organelor UE, precum și cereri de despăgubire din partea acelorași, față de UE.

Curte Auditorilor

Curtea Auditoriloreste alcătuită din 15 membri, câte unul pentru fiecare stat membru. Aceștia trebuie să întrunească două dondiții: să fi profesat într-un organism de audit extern, din statul membru de unde provin sau să aibă calificări în acest domeniu; să fie independenți.

Scopul Curții Auditoriilor este de a examina conturile de venituri și cheltuieli ale Comunităților Europene sau ale oricărei instituții UE. Curtea Auditorilor verifică legalitatea și corectitudinea managementului financiar.

Extinderea pe orizontală

Încă din secolul al XVII –lea au fost elaborate proiecte de tratate pentru crearea unei federații europene. Cu toate acestea, ideea de Europa unită s-a concretizat abia după cel de-al doilea război mondial având la baza dorința de a menține pacea pe continent .În cei cinzeci de ani de construcție europeană, statele membre au beneficiat de stabilitate, pace și prosperitate economică. Principalele rezultate au fost : creșterea nivelului de trai, crearea pieței Unice și a Uniuni Economice și Monetare. Bazele Comunității Economice Europene s-au pus la 25 martie 1957 prin semnarea Tratatului de la Roma de către sase țări: Germania, Olanda, Franța, Luxemburg, Belgia și Italia.

De-a lungul timpului au existat mai multe valuri de extindere a Uniunii Europene: – în anul 1973 : Danemarca, Marea Britanie și Irlanda; – în anul 1981 Grecia; – în anul 1986 Spania și Portugalia, – în anul 1995 Suedia, Finlanda și Spania. Uniunea Europeană esteformată din state care au hotărât să-și unească eforturile pentru menținerea păcii și promovarea progresului economic și social.

Anii ”90 au marcat o nouă provocare pentru UE din două mari motive: problemele introducerii monedei unice și Extinderea spre Europa Centrală și de Est. Procesul de extindere spre Statele din Europa Centrală și de Est a reprezentat un demers istoric al Uniunii Europeane. Începând cu data de1 mai 2004 Uniunea Europeană avea 25de state membre prin alăturarea a celor 10 state și anume: Ungaria, Slovacia, Slovenia,Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă (SECE) plus Cipru și Malta. În procesul de extindere au fost implicate încă trei state: Bulgaria, România și Croația, primele două urmând să adere la UE în anul 2007, iar cea de-a treia in anul 2013.

Ȋn concluzie numărul de state membre ale Uniunii a crescut de la cele șase state fondatoare la actualul număr de 28 de state membre, prin extinderi succesive o dată ce țările aderau la tratat, renunțând astfel la o parte din suveranitatea lor pentru a obține reprezentativitate în instituțiile Uniunii. Pentru a adera la UE, o țară trebuie să respecte criteriile de la Copenhaga, stabilite de Consiliul European de la Copenhaga din 1993. Criteriile spun că pentru ca un stat să adere la UE trebuie să aibă o democrație stabilă care respectă drepturile omului și domnia legii, o economie de piață funcțională capabilă să facă competiție în cadrul UE și acceptarea obligațiilor de membru, inclusiv legislația UE. Evaluarea îndeplinirii criteriilor este responsabilitatea Consiliului European.

Primele patruextinderi ale Uniunii Europene

Țările europene care au aderat la UE, în cadrul primelor patru extinderi, sunt: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie în 1973, Grecia în 1981, Portugalia și Spania în 1986, Australia, Finlanda și Suedia în 1995.

Toate țările care au devenit membre, în urma acestor prime patru extinderi, au avut o serie de trăsături comune cu statele membre fondatoare, ceea ce a ușurat foarte mult integrarea acestora. Astfel:

sistemele politice și economice erau bazate pe democrație și respectarea drepturilor fundamentale ale omului, pe o economie de piață funcțională în condiții de competitive;

cadrul legislaiv național nu ridica problem deosebite în preluarea legislației UE;

tradiția era în spiritual valorilor de dreptate, libertate, competiție cu exceptia unor perioade de dictatură militară;

exercițiul cooperării era format prin participarea la o serie de organizații cum sunt, de exemplu, Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS), Organizația Tratatului de Nord- Atlantic (NATO), Organizația Mondială a Comerțului.

Cele patru extinderi au condus la creșterea forței economice a UE, apreciată prin numărul populației, suprafața geografică și mărimea absolută a PIB. Cu toate acestea este de subliniat că cele patru extinderi au determinat reducerea nivelului mediu al PIB-ului pe locuitor, pe ansamblul UE, deoarece noile state membre, la momentul aderării, aveau, în medie, un grad de dezvltare economică mai mic decâr cel al statelor membre.

Intrarea în UE a unor state membre cu un nivel mai mic de dezvoltare economică, cum sunt Grecia, Portugalia, Spania și la momentul respectiv, Irlanda, a slăbit coeziunea economică și socială a UE. Ca urmare, UE a trebuit să acorde mai multe resurse din bugetul UE pentru operațiuni structural, al căror scop este să accelereze progresul regiunilor rămase în urmă ca dezvoltare economică și socială.

Căderea zidului Berlinului în noiembrie 1989 și sfârșitul hegemoniei Uniunii Sovietice de Est și al războiului rece au creat posibilitatea depășirii divizării politice a “Europei în Europa de Est” și “Europa de Vest”.

UE s-a declarant în favoarea primirii de noi state membre din rândul țărilor din Europa Centrală și de Sud-Est, înrucăt această extindere va întări stabilitatea politică în Europa, va crește puterea economică a UE, constituind și o datorie morală a UE față de țările care au suferit decenii de totalitarism, după ce au fost separate de familia europeană.

La începutul anului 2002, un număr de 13 țări au candidat la aderare: Bulgaria, Republica Cehă, Cipru, Estonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria și Turcia. Cu excepția Turciei, toate celelalte țări candidate au aderat la UE.

Prin comparație cu primele 4 extinderi, cea de-a cincea extindere a prezentat dificultăți noi și mai mari atât pentru statele membre cât și pentru țările candidate, deoarece:

majoritatea țărilor candidate se aflau în tranziția de la dictatură și economie centralizată de plan la democrație și economie de piață neavând încă economii de piață pe deplin construite;

țările candidate în tranziție se aflau în diferite stadii de consolidare a stabilității macroeconomice și de realizare a reformelor structurale, ceea ce înseamnă că nu toate au fost la fel de pregătite pentru aderare;

țările candidate cu excepția a trei țări mici,Cipru, Malta și Slovenia au avut un nivel de dezvoltare economică cu mult sub media UE, ceea ce a creat o presiune suplimentară pentru accesurile la fondurile structurale;

extinderea a cincea are loc după ce piața unică a fost finalizată, prin eliminarea controlului la frontierele interne, ceea ce îngusteazăposibilitatea UE de a acorda țărilor candidate derogări cu privire la reglementările pieței unice, pentru a nu afecta integritatea acesteia;

numărul mare de țări candidate care negociază aderarea impune reforma institutiilor UE și a unor politici commune ale acesteia, deoarece procesul de luare a deciziilor trebuie să rămână efficient, iar unele politici commune, aplicate în forma actuală, ar necesita un buget al UE mult mai mare.

Procesul de extindere a Uniunii Europene (UE) are o funcție istorică: aceea de a face din continentul european un spațiu de pace, stabilitate și prosperitate. UE a pus în aplicare treptat un proces de ghidare și sprijinire a țărilor candidate la aderare, pentru ca acestea să fie pregătite să își asume obligațiile de state membre, în special în procesul de tranziție, reforme și punere în aplicare a acquis-ului și a politicilor UE.

Orice stat european care dorește să adere la Uniunea Europeană (UE) trebuie să respecte valorile comune ale UE definite la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE): respectarea demnității umane, a libertății, democrației, egalității, statului de drept, drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. În plus, acestea se angajează să respecte valorile UE în cadrul Uniunii Europene și în relația cu țările terțe.

Pașii de aderare la UE sunt prevăzuți la articolul 49 din TUE. Inițial, statul care dorește să adere la UE adresează cererea sa de aderare Consiliului. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la această cerere. Consiliul consultă apoi Comisia și solicită aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul unui aviz favorabil, Consiliul se pronunță în unanimitate cu privire la cererea de aderare.

Condițiile de aderare și adaptările impuse de aceasta tratatelor și instituțiilor fac obiectul unui acord între statele membre și statul solicitant.Acest acord (sau tratat de aderare) se supune ratificării de către toate statele contractante.

Procesul de aderare:Orice cerere de aderare face obiectul unui aviz al Comisiei și al unei decizii a Consiliului, care îi atribuie țării solicitante statutul de țară candidată. Acest statut nu înseamnă neapărat inițierea imediată a negocierilor în vederea aderării. Țara candidată trebuie, mai întâi, să îndeplinească o serie de condiții.

Aceasta trebuie să îndeplinească criteriile de eligibilitate definite de Consiliul European de la Copenhaga din 1993 și completate de Consiliul European de la Madrid din 1995. Acestea sunt:

criterii politice: instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului, precum și respectarea și protecția minorităților;

criterii economice: o economie de piață funcțională, precum și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul UE;

capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru care decurg din dreptul și politicile UE, inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.

De asemenea, țara candidată trebuie să dispună de condițiile necesare pentru integrarea sa, prin adaptarea structurilor sale administrative.Țările din Balcanii de Vest trebuie să obțină rezultate satisfăcătoare în cadrul procesului de stabilizare și de asociere (în special, în domeniul comerțului) înainte ca UE să poată examina eventualele lor cereri de aderare.

Capacitatea de absorbție a UE (sau capacitatea de integrare) reprezintă un alt element fundamental. UE trebuie să fie în măsură să accepte noi membri, în paralel cu consolidarea integrării și garantarea funcționării instituțiilor și politicilor sale. La rândul lor, noile state membre trebuie să fie bine pregătite pentru a-și asuma statutul de stat membru. De asemenea, extinderea trebuie să beneficieze de sprijinul opiniei publice în statele membre și în țările candidate.

Dacă o țară candidată îndeplinește aceste criterii, negocierile de aderare pot fi lansate. Consiliul European decide cu privire la oportunitatea deschiderii negocierilor, pe baza avizului Comisiei.

Negocierile de aderare reprezintă fundamentul procesului de aderare.Acestea se referă la adoptarea, implementarea și aplicarea acquis-ului comunitar de către țările candidate. Obiectivul negocierilor este de a sprijini țările candidate să se pregătească pentru asumarea obligațiilor de state membre după momentul aderării. Negocierile se bazează pe meritele proprii ale fiecărei țări candidate și se desfășoară în mod individual; gradul de pregătire pentru aderare poate varia de la o țară candidată la alta.

Derularea negocierilor de aderare are loc într-un cadru de negociere stabilit de Consiliu, la propunerea Comisiei. Acesta oferă o perspectivă a negocierilor care trebuie derulate și ține seama de situația și caracteristicile fiecărei țări candidate. Cadrul de negociere se referă la:

principiile și procedurile negocierii;

punctele susceptibile de a fi negociate, cum ar fi aspectele financiare, derogările temporare sau măsurile de salvgardare în domenii specifice ale acquis-ului (de exemplu, libera circulație a persoanelor, politicile structurale sau agricultura);

reformele politice și economice;

rezultatul negocierilor, care rămâne deschis;

obiectivul negocierilor, care este aderarea.

Se definește o strategie depreaderare pentru fiecare proces de aderare și pentru fiecare țară candidată în parte. Această strategie prevede instrumente ale procesului de aderare menite să sprijine țările candidate în pregătirile lor.

Acordurile bilaterale încheiate între UE și fiecare țară candidată servesc drept cadru pentru dialog și negocieri. Este vorba, de exemplu, de acordul de asociere și de acordul privind uniunea vamală încheiate cu Turcia, precum și de acordurile de stabilizare și de asociere cu țările din Balcanii de Vest.

Dialogul politic și dialogul economic au loc între UE și fiecare țară candidată în scopul consolidării procesului de aderare. Rezultatele acestora sunt integrate în negocierile de aderare.

Parteneriatele de aderare formează un cadru individual pentru fiecare țară candidată. Acestea stabilesc detalii privind:

prioritățile de reformă pe termen scurt și mediu, pe baza criteriilor de la Copenhaga;

prioritățile de consolidare a instituțiilor și a infrastructurilor;

cadrul de referință pentru asistența financiară asigurată din fonduri europene.

Programele naționale pentru adoptarea acquis-ului (PNAA) sunt prevăzute de parteneriatele de aderare și se stabilesc pentru fiecare țară candidată. Acestea prevăd un calendar pentru punerea în aplicare a priorităților definite de parteneriatul de aderare, precum și resursele umane și financiare alocate în acest sens.

Participarea la programele, agențiile și comitele UE este deschisă țărilor candidate. Țările candidate aduc o contribuție financiară în acest sens; asistența financiară pentru preaderare poate acoperi o parte a acestei finanțări. Cu toate acestea, țările candidate au doar un statut de observator în cadrul programelor la care participă și nu asistă la reuniunile comitetelor de monitorizare a programelor, decât atunci când acestea le privesc în mod direct (educație, formare, tineret, mediu, sănătate etc.). Participarea țărilor candidate în cadrul agențiilor variază de la o agenție la alta, mergând de la o participare parțială până la o participare integrală.

Monitorizarea Comisiei („ monitoring”) începe de la momentul prezentării cererii de aderare și continuă până când țara candidată aderă efectiv la UE.

Această monitorizare face obiectul unor rapoarte anuale în care Comisia evaluează capacitatea țărilor candidate de a-și asuma obligațiile de stat membru. Rapoartele includ o evaluare detaliată a criteriilor de la Copenhaga, inclusiv o evaluare pentru fiecare capitol în parte referitoare la adoptarea și punerea în aplicare a acquis-ului.

Sub o formă mai periodică și în completarea evaluării sale anuale, Comisia a instituit o procedură de monitorizare a derulării negocierilor de aderare. Procedura se bazează pe cadrul de negociere și este menită să evalueze alinierea legislației țărilor candidate la acquis și punerea în aplicare a acestuia. Evaluarea este publicată în mod regulat în rapoartele de monitorizare.

Dialogul cu societatea civilă are ca obiectiv implicarea societății civile din UE și din țările candidate în procesul de aderare, cu scopul de a consolida înțelegerea și cunoașterea reciprocă.

Asistența financiară pentru preaderare sprijină:

reformele instituțiilor și crearea infrastructurilor necesare pentru alinierea la acquis-ul comunitar și punerea în aplicare a acestuia;

cooperarea regională și transfrontalieră;

dezvoltarea regională;

pregătirile pentru participarea la fondurile structurale ale UE.

Asistența pentru preaderare și procesul de preaderare sunt interdependente.De aceea, asistența trebuie adaptată în funcție de progresele realizate de țările candidate și de noile priorități identificate.

Pentru perioada 2007-2013, Instrumentul de asistență pentru preaderare (IPA) oferă asistență financiară pentru țările candidate, precum și pentru țările potențial candidate din Balcanii de Vest.

În plus, țările candidate pot beneficia de cofinanțare din partea instituțiilor financiare internaționale (IFI) cu care Comisia a semnat acorduri. Aceste acorduri permit nu doar consolidarea cooperării între instituții, ci și o mai bună canalizare a împrumuturilor și a fondurilor puse la dispoziția procesului de preaderare. Banca Europeană de Investiții, ca instituție financiară acreditată a UE, deține, de asemenea, un rol important în acest sens.

UE a trecut prin cinci extinderi succesive, de la crearea sa în 1957. Compusă inițial din șase state membre la fondarea sa, aceasta numără, în prezent, douăzeci și șapte de state membre.

Extinderile din 2004 și 2007 au fost fără precedent, atât datorită numărului de țări care au aderat, cât și datorită provocărilor reprezentate de aderarea acestora. Situația politică și economică din majoritatea acestor țări necesita pregătiri mai temeinice. În plus, UE însăși trebuia să se pregătească pentru a le primi. De aceea, procesul de extindere a fost aprofundat.