Aspecte Privind Beneficiile Inotului In Recuperarea Pacientilor cu Scolioza
ASPECTE PRIVIND BENEFICIILE ÎNOTULUI ÎN RECUPERAREA PACIENȚILOR CU SCOLIOZĂ
CUPRINS
CAPITOLUL I
1.1. Evoluția utilizării mijloacelor specifice înotului în afecțiunile coloanei vertebrale
. Inotul ca mijloc de recuperare
1.3. Aplicativitatea înotului la pacienții cu afecțiuni ale coloanei vertebrale
CAPITOLUL II
2.1. Tipurile de afecțiuni ale coloanei vertebrale
2.2. Metode de recuperare și refacere prin înot ale afecțiunilor coloanei vertebrale
2.3. Mijloace specifice înotului aplicabile în cazul afecțiunior coloanei vertebrale
CAPITOLUL III
3.1. Corectarea deficiențelor fizice prin inot: scolioza în
“S”
3.2. Mijloace și exerciții recomandate
Concluzii
Bibliografie
CAPITOLUL I
Evoluția utilizării mijloacelor specifice înotului în afecțiunile coloanei vertebrale
Folosirea apei în tratarea maladiilor sau a infirmităților datează din vremuri străvechi. Chinezii, prin doctrina atitudinilor și mișcărilor (Confucius), și mai târziu grecii și romanii au pus bazele indicațiilor și aplicațiilor benefice ale exercițiului în apă (Euripide, Galenus și Aurelianus).
Începând cu sec . al XVIII-lea, cercetările în domeniul hidroterapiei se intensifică, anglo-saxonii (Hoffman 1712, Pressnitz 1830 și, puțin mai târziu Kneipp) impulsionând preocupările pentru folosirea apei în scopuri terapeutice. Dar Hidroterapia se va organiza ca știință abia în sec. al XIX-lea și mai ales în sec. XX, prin tratarea sechelelor poliomielitei. Astfel, în 1924,
C. Lowmann prezintă o metodă de tratare a paraliziilor, iar în 1931, Lausson publică un tratat pe tema utilizării hidro-gimnasticii în poliomielită. În Franța, Leroy pune bazele tehnice și terapeutice ale kinetobalneoterapiei, termen care definește toate exercițiile executate în apă.
Prin hidroterapie întelegem aplicarea externă a apei calde sau reci, simplă sau cu diferite ingrediente (plante medicinale, substanțe chimice), în scop igienic, de refacere, profilactic sau curativ. Este o formă de terapie nespecifică, reacțiile având un caracter individual și variabil în funcție de intensitatea excitantului, respectiv de temperatura apei, durata de aplicare a stimulului, proprietățile mediului fluid și reactivitatea individului.
Tratamentul trebuie diferențiat după vârstă, afecțiune, grad de antrenament, sezon, etc. El nu trebuie abordat ca o simplă transpunere în mediul acvatic a kinetoterapiei pe uscat.
Programele hidrice utilizează înotul ca mijloc profilactic, compensator, recreativ, în scopul ameliorării condiției fizice și psihice. Pornind de la ideea că instabilitatea apei face dificilă sarcina de stabilizare a corpului pe această suprafață mobilă, dar asigură în timp ameliorarea funcției labirintice, considerăm că HKT poate reprezenta soluția optimă de tratament în tulburările echilibrului și ale controlului postural, mai puțin severe.
1.2. Inotul ca mijloc de recuperare
Recuperarea medicală se poate desfășura și în mediul acvatic,dar va recurge la diverse modalități sau mijloace terapeutice, ținându-se cont de particularitățile individuale ale fiecărei persoane și de obiectivele urmărite.
Pe de-o parte, programul imaginat poate consta într-o serie de exerciții sau mișcări efectuate în apă, indicate în scopul stimulării activității diferitelor organe și sisteme ale organismului uman, dar și al susținerii sau recuperării funcției motorii deficitare și definește noțiunea de hidrokinetoterapie (HKT). Altfel spus, transpunerea programelor de gimnastică medicală sau de kinetoterapie din mediul uscat în mediul acvatic. Pe de altă parte, ne putem referi la balneația externă sau balneohidroterapie ori doar la hidroterapie, ca metodă ce constă în aplicarea externă a apei (în băi parțiale, totale sau bazin) aflată la diferite valori de temperatură, de la cele calde la cele reci, apa fiind simplă sau înglobând/conținând diferite ingrediente, precum plante medicinale, diferite substanțe chimice cu proprietăți terapeutice cunoscute, în scop igienic, de refacere, profilactic sau curativ. Acestea sunt forme de terapii nespecifice, reacțiile lor asupra organismului având un caracter individual și variabil, în functie de intensitatea/frecvența de aplicare și timpul de acțiune al excitantului, de caracteristicile proprii ale acestuia, precum temperatura apei, durata de aplicare a stimulului, proprietățile mediului fluid (consistența oferită de substanțele dizolvate, curenți de apă, valuri, jet proiectat etc.) și de tipul de reacție individuală/personală.
Tratamentul prin mișcare în mediul acvatic trebuie diferențiat în funcție de vârstă, afecțiunea vizată de programul de recuperare medicală desfășurat în mediul acvatic, gradul de antrenament al persoanei, cunoașterea mișcărilor de înot, sezon, patologie asociată etc. Recuperarea medicală ca specialitate terapeutică recurge la HKT (terapia prin mișcare în apă), utilizând programe de exerciții în funcție de scopul urmărit și adaptat la performanțele fizice individuale și/sau la deficitul funcțional vizat sau poate utiliza înotul ca mijloc profilactic, compensator, recreativ, în scopul ameliorăii condiției fizice și psihice. De asemenea, înotul constituie și o formă terapeutică agreabilă, ce asigură întreținerea funcțională pe termen lung.
Metodologia recuperării medicale desfășurată în mediul acvatic reprezintă baza recuperării medicale, constituind una dintre principalele modalități de refacere a funcțiilor diminuate în urma unor boli sau traumatisme. În același context, metodele terapiei prin înot au indicații largi în scop terapeutic în majoritatea capitolelor de patologie, dar și în scop profilactic, în profilaxia primară a unor grupe largi de afecțiuni ale sistemului locomotor, ale aparatului cardiovascular, aparatului respirator. În cadrul metodologiei utilizate de HTK ca modalitate terapeutică a programelor de recuperare medicală este inclusă utilizarea diferitelor forme ale energiei mecanice, independent de mijloacele utilizate, precum: activitate motorie voluntară efectuată de pacient, forță mecanică imprimată de hidrokinetoterapeut, situație în care mișcarea este asistată, forța gravitațională ce poate facilita mișcarea sau îi poate opune rezistență, forța hidrostatică a apei, forțele mecanice ajutătoare sau rezistive, realizate cu ajutorul unor palete.
Terapia prin mișcare în mediul acvatic poate face parte integrantă dintr-un complex terapeutic holistic, alături de alte mijloace și modalități terapeutice. În cadrul planului terapeutic general nu exclude alte terapii. Elementul de bază al hidrokinetoterapiei în contextul recuperării funcționale îl reprezintă exercițiul fizic terapeutic efectuat în apă. Exercițiul fizic este reprezentat de o acțiune voluntară, deliberat concepută și repetată sistematic în cadrul unui program organizat, în scopul realizarii unor obiective concrete. Exercițiul este elementul de bază ce constituie baza unor metode și procedee care se folosesc în hidrokinetoterapia profilactică, terapeutică sau recuperatorie. Prin interrelațiile sale psihomotrice contribuie la readaptarea individului și reinserția sa în viața socială, profesională și/sau familiară.
Pentru a fi cu adevărat eficient, programul de recuperare medicală prin HKT trebuie să se desfășoare cu o frecvență de 2-3 ori pe săptămână. Ideal, HKT sau gimnastica în bazin trebuie alternată cu cea efectuată în sala de sport. Programul de recuperare medicală prin HKT trebuie să cuprindă aceeași succesiune de elemente: încălzirea, 20-30 minute activitate aerobică, mișcările de stretching și revenirea organismului după efort. Programul de recuperare medicală prin HKT, care apelează la mișcările de înot, este de preferat dacă nu există alte recomandări sau contraindicații
Recuperarea în mediul acvatic se poate realiza prin diverse metode ținându-se cont de particularitațile individuale ale fiecărui subiect. Aceasta poate fi realizată prin miscări indicate pentru stimularea funcției deficitare în mediul acvatic (hidrokinetoterapia) sau prin hidroterapie, metodă ce constă în aplicarea externă a apei calde sau reci, simplă sau cu diferite ingrediente (plante medicinale, substanțe chimice), în scop igienic, de refacere, profilactic sau curativ. Acestea sunt forme de terapii nespecifice, reacțiile având un caracter individual și variabil în funcție de intensitatea excitantului, temperatura apei, durata de aplicare a stimulului, proprietățile mediului fluid și reactivitatea individului. Tratamentul trebuie diferențiat după vârstă, afecțiune, grad de antrenament, sezon, etc.. El poate fi abordat in cazul hidrokinetoterapiei ca o transpunere a kinetoterapiei de pe uscat în mediul acvatic. Tratamentul semnifică o solicitare articulară, ce are ca scop principal asuplizarea, efectul muscular fiind secundar.
Exercițiile acvatice au fost folosite la început ca mijloc de recuperare a sportivilor accidentați. Experții în medicina sportivă au descoperit că plutirea în apă, rezistența apei și masajul terapeutic contribuie la accelerarea procesului de însănătoșire.
Datorită calităților curative ale fittnes-ului în apă sportivii aleg deseori exercițiile de gimnastică efectuate în bazinele de inot. Exercițiile efectuate în bazine acoperă necesitățile sportivilor de a evita accidentele sau pentru a grăbi recuperarea după efort, fitnessul în apă venind ca un bonus.
Apa, acționează ca o pernă gigantică, scade uzura muschilor, a tendoanelor și protejează articulațiile. Lucrul în bazin, folosind doar rezistența apei, este în favoarea noastră pentru că se reduce numărul leziunilor apărute de obicei în timpul exercițiilor efectuate pe uscat datorită impactului cu suprafețe dure (parchetul sălii clasice de fitness).
Presiunea apei acționează ca un masaj la nivel muscular, ajutând procesul de eliminare a acidului lactic acumulat în mușchi. Beneficiile exercițiilor aerobice sunt îmbunătățite în apă.
Aquagymul este o bună metodă de a face fitness fără a suferi efectele negative asupra articulațiilor și tendoanelor ale impactului cu solul dur. Când un practicant intră în apă până la nivelul gâtului, forța gravitațională este redusă foarte mult. Deci, prin folosirea antrenamentului în bazin, în locul unui antrenament tipic de rezistentă (jogging, alergare), accidentările pot scădea în timp ce condiția fizică se păstrează.
Creșterea forței este un alt plus. Rezistența apei fiind mult mai mare decât ceea a aerului (de 12 ori), face ca exercițiile sa angreneaze mai mulți mușchi și totodată sporeste dificultatea acestora. Exercițiile în bazin, datorită mediului instabil în care se efectuează, impun o participare a tuturor grupelor musculare în încercarea de a ne menține poziția.
Pentru a menține flexibilitatea și a creste gradul de mișcare în articulații, stretchingul în apă este cea mai bună metodă. Corpul se relaxează cel mai bine în apă caldă a bazinului, iar relaxarea, respirația ritmică, regulată este propice efectuării exercițiilor de stretching. Aqua Fitness stimulează circulația sângelui crescând volumul de sânge în zonele cu leziuni.
Spre deosebire de exercițiile efectuate pe uscat, apa este ea însăși un sistem de răcire, lucru care poate scade frecvența cardiacă cu până la 10 bpm decât în timpul exercițiilor efectuate pe uscat. Intensitatea mai mică a exercițiilor în bazin nu trebuie să ne îngrijoreze. Studiile arată că aqua fittnes-ul stimulează suficient inima, aparatul cardio-vascular.Inima pompează cu 10% mai mult sânge în timpul unei contracții (bătăi) atunci când organismul este scufundat în apă, similar cu debitul cardiac al unui sportiv antrenat.
În ordine pentru a progresa și a susține condiția fizică trebuie să lucrați de 2-3 ori pe săptămână alternând gimnastica în bazin cu cea efectuată în sală. Un program de fitness în bazin trebuie să cuprindă aceleași momente ale unui program de fitness desfășurat pe uscat:
• Încălzire
• 20-30 minute activitate aerobica
• Mișcări de stretching
• Revenirea organismului după efort
1.3. Aplicativitateafittnes-ul stimulează suficient inima, aparatul cardio-vascular.Inima pompează cu 10% mai mult sânge în timpul unei contracții (bătăi) atunci când organismul este scufundat în apă, similar cu debitul cardiac al unui sportiv antrenat.
În ordine pentru a progresa și a susține condiția fizică trebuie să lucrați de 2-3 ori pe săptămână alternând gimnastica în bazin cu cea efectuată în sală. Un program de fitness în bazin trebuie să cuprindă aceleași momente ale unui program de fitness desfășurat pe uscat:
• Încălzire
• 20-30 minute activitate aerobica
• Mișcări de stretching
• Revenirea organismului după efort
1.3. Aplicativitatea înotului la pacienții cu afecțiuni ale coloanei vertebrale
Practicat în scop terapeutic, ȋnotul asigură reeducarea neuromotorie și osteoarticulară și combate afecțiuni cum sunt deviațiile coloanei vertebrale, deficiențele globale sau segmentare și tulburările metabolice. În cadrul recuperării somato-funcționale, „ȋnotul este de departe agentul terapeutic și corectiv cel mai raspândit și eficient constituindu-se chiar într-o procedură aparte, hidrokinetoterapia (tratamentul prin mișcare în apă)”(I.Drăgan, A.Demeter, 1990).
Folosirea apei în tratarea maladiilor sau a infirmitaților dateaza din vremuri străvechi.Chinezii, prin doctrina atitudinilor și mișcarilor (Confucius), și mai târziu grecii și romanii au pus bazele indicațiilor și aplicațiilor benefice ale exercițiului în apă (Euripide,Galenusșsi Aurelianus).Începand cu sec. al XVIII-lea, cercetările în domeniul hidroterapiei se intensifică,anglo-saxonii (Hoffman 1712, Pressnitz 1830 și, puțin mai târziu, Kneipp) impulsionând preocupările pentru folosirea apei în scopuri terapeutice.Dar hidroterapia se va organiza ca știință abia în sec. al XIX-lea și mai ales în sec.XX, prin tratarea sechelelor poliomielitei.Astfel, în 1924, C. Lowmann prezintă o metodă de tratare a paraliziilor, iar ȋn1931, Lausson publică un tratat pe tema utilizării hidrogimnasticii ȋn poliomielită.În Franta, Leroy pune bazele tehnice și terapeutice ale kinetobalneoterapiei, termen care definește toate exercițiile executate ȋn apă.
În general, ȋnotul reprezintă o tehnică locomotorie, o modalitate de deplasare prin apă realizată prin mișcări ciclice, alternative sau simultan-simetrice, ale segmentelor. Aceste miscări asigură ȋnaintarea, prin “gasirea sprijinului pe apă”, și menținerea corpului la suprafață.Înotul terapeutic poate fi definit ca artă de a armoniza funcțiile aparatului respirator cu mișcarile coordonate ale segmentelor, într-un mediu atipic ființei umane-apă, pentru a asigura propulsia corpului și echilibrul pe o suprafată instabilă.Importanța terapeutica, igienică și recreativă a ȋnotului, efectele favorabile pe carele exercită asupra organismului sunt asigurate ȋn principal prin asocierea cu factorii naturali de mediu – aer, apă, soare – contribuind la înbunătațirea stării generale de sănătate. Datorită influentelor pe care le exercită asupra organismului, ȋnotul este considerat unul dintre cele mai importante mijloace de realizare a obiectivelor educației fizice și sportului, dar și ale kinetoterapiei.
CAPITOLUL II
2.1. Tipurile de afecțiuni ale coloanei vertebrale
Din punct de vedere anatomic coloana vertebrală reprezintă scheletul axial al trunchiului, fiind dispusă posterior și pe linie mediană. Ea este formată din 33-34 de vertebre, repartizate astfel: 7 cervicale, 12 toracice, 5 lombare, 5 sacrale și 4-5 coccigiene. Coloana se articulează superior, prin intermediul primei vertebre cervicale, cu craniul, iar inferior prin intermediul sacrului cu oasele coxale.
Fiecare vertebră prezintă anterior un corp vertebral și posterior un arc vertebral. Arcul vertebral este alcătuit dintr-un pedicul, 2 lame vertebrale, 2 procese transverse, 2 procese articulare superioare, 2 procese articulare inferioare și un proces spinos.
Gaura vertebrală, delimitată ȋn corpul și arcul vertebral, formează prin suprapunerea vertebrelor canalul vertebral, care adăpostește măduva spinării.
Pentru o elasticitate și o rezistență crescută, coloana vertebrală prezintă 4 curburi normale:
-lordoza cervicală, convexa anterior
-cifoza toracală, convexa posterior
-lordoza lombară, convexa anterior
-cifoza sacro-coccigiană, convexa posterior
La acestea se adaugă ȋn plan frontal o scolioză toracică, cu convexitatea de partea mâinii dominante (cu care scrii).
Pentru asigurarea mobilității și rezistentei coloanei, elementele osoase (vertebrele) sunt unite de elemente conjunctiv fibroase, discul intervertebral și ligamentele coloanei.
Între două corpuri vertebrale alăturate se află un disc intervertebral.
Între doua lame vertebrale alaturate, de aceeași parte se află ligamentul galben.
Între două procese transverse alăturate, de aceeași parte se afla ligamentul intertransvers.
Între două procese spinoase alăturate se află ligamentul interspinos.
În jurul articulației intervertebrale se află ligamentul fețelor articulare.
Pe fața anterioară a tuturor corpurilor vertebrale se află ligamentul longitudinal anterior.
Pe fața posterioară a tuturor corpurilor vertebrale se află ligamentul longitudinal posterior.
Vârfurile tuturor proceselor spinoase sunt unite de ligamentul supraspinos.
Fiecare disc intervertebral este alcătuit dintr-un inel fibros la exterior și un nucleu pulpos la interior. Inelul fibros este conectat de corpurile vertebrale de deasupra și de dedesubt și este ținut ȋn tensiune de presiunea nucleului pulpos din interior. Această presiune variaza cu poziția. Fată de poziția ȋn șezut, presiunea intradiscală este de 2 ori mai mare stând ȋn picioare și de 3 ori mai mică fiind culcat. Orice efort fizic crește suplimentar presiunea intradiscală.
PATOLOGIE COMPRESIVĂ
Este cel mai frecvent tip de patologie vertebrală, afectând toate segmentele coloanei vertebrale. Ea include diferite tipuri de patologii ce determină, prin mecanisme diferite, compresiunea maduvei spinării ȋn interiorul sacului dural sau a radăcinilor nervoase ȋn traiectul lor din canalul vertebral către periferie. Include afecțiuni diferite, pe care le vom detaila în cadrul cursului.
DEVIAȚII PATOLOGICE ALE COLOANEI VERTEBRALE
Aceste afecțiuni sunt modificări patologice de ax ale coloanei vertebrale.
Cifozele sunt deviații ale coloanei vertebrale în plan sagital (în planul vertical de simetrie), prin exagerarea curburilor normale ale coloanei vertebrale. Cifoza se manifestă prin curbarea excesivă a coloanei ȋn regiunea toracică, ȋn față, provocand cocoașa, compensată fiind, printr-o hiperlordoză cervicală și lombară pentru echilibrarea coloanei. Cifoscolioza este o deviație dublă a coloanei vertebrale, cu convexitate posterioară și curbura laterală.
Scolioza este o modificare a curburilor fiziologice, mai ales în regiunea lombară, ȋn plan frontal, mai mult de 100, luând forma literei „C”, urmată uneori de o modificare compensatorie aparută ȋn zona urmatoare, realizând litera „S”. Această deformare, observată mai bine din spatele sau din fața persoanei, se poate realiza spre dreapta sau spre stânga, ȋn funcție de greșelile de poziție ale coloanei.
Lordoza este normală doar ȋn regiunea cervicală și dorsolombară, dar devine anormală atunci când afectează o alta parte a coloanei vertebrale sau atunci cand devine foarte accentuată.
Netratate, ȋn timp, aceste afecțiuni se pot permanentiza, iar ȋn momentul ȋn care se incearcă să se adopte o pozitie corectă, duc la apariția durerilor de spate.
CIFOZA se manifestă prin curbarea excesiva a coloanei ȋn regiunea toracică, ȋn față, provocând cocoașa, compensată fiind printr-o hiperlordoză cervicală și lombară pentru echilibrarea coloanei.
LORDOZA este normală doar ȋn regiunea cervicală și dorsolombară dar devine anormală atunci când afecteaza o altă parte a coloanei vertebrale sau atunci când devine foarte accentuată.
SCOLIOZA este o modificare a curburilor fiziologice, mai ales în regiunea lombară, ȋn plan frontal, mai mult de 100, luând forma literei „C”, urmată uneori de o modificare compensatorie aparută ȋn zona urmatoare, realizând litera „S”.Masajul terapeutic, medical, reprezintă unul din mijloacele de tratament fizioterapic care, combinat cu kinetoterapia, Yumeiho, și alte metode terapeutice, poate contribui la vindecarea sau ameliorarea multor afecțiuni.
Aria de aplicare a masajului medical este destul de vastă și dacă este indicat în timp util și aplicat corect, contribuie, alături de celelalte măsuri terapeutice la scurtarea timpului de recuperare a pacientului.
TERAPIA PRIN MASAJ TERAPEUTIC constă ȋn aplicarea metodică a unui ansamblu complex de procedee manuale și exerciții fizice ȋn scopul restabilirii echilibrului funcțional al organismului uman, astfel fiind eliminate sau ameliorate o gamă variată de tulburări care pot genera atât ȋmbolnaviri acute cât și suferințe cronice.
Deși este o metodă concepută pentru a fi aplicată preponderent ȋn scop preventiv se numește totuși terapie , deoarece țelul principal al acesteia este tratarea sau diminuarea cauzelor tulburărilor funcționale care, ȋn timp, pot genera suferințe cronice. De asemenea terapia masajului terapeutic poate fi aplicată și ȋn scopul prevenirii sau incetinirii evoluției suferințelor deja prezente.
Procedeele terapeutice manuale, aplicate în scop profilactic sau corectiv în cadrul terapiei, constau ȋn: tehnici de manipulare osteo-articulare și gimnastică mio-articulară pasivă; procedee de puncto-terapie (ȋn principiu similare celor utilizate ȋn presopunctură și reflexoterapie); tehnici și procedee speciale de masaj; elemente de stretching (ȋntinderi, elongații); metode de corectare respectiv echilibrare a posturii, ale mersului și staticii; exerciții de optimizare a biomecanicii aparatului locomotor, etc.
Coloana vertebrala are direcție verticală, ȋnsa nu este dreaptă. În ansamblul sau prezintă următoarele curburi :
* ȋn plan sagital (antero – posterior), concave posterior, numite lordoze (ȋn regiunea cervicală și lombară) și concave anterior, numite cifoze (ȋn regiunea toracală și a osului sacrum);
* ȋn plan frontal (lateral), numite scolioze ;
Curburile transformă coloana într-un resort spiralat și ȋi conferă o rezistentă sporită la diferite încarcaturi comparativ cu o coloană dreaptă. Rezistența la presiune crește ȋn raport cu numărul curburilor la pătrat plus 1, conform formulei : R = n 2 +1 = 4 x 4 + 1 = 17.
CURBURILE ANTERO-POSTERIOARE.
Coloana vertebrală are patru curburi antero-posterioare:
* Curbura cervicală are convexitatea orientată anterior și este putin pronuntată. Ea se ȋntinde ȋntre atlas (C1) și a doua vertebră toracală (T2);
* Curbura toracală se numește curbură dorsală. Ea are convexitatea ȋnapoi și este cea mai ȋntinsă dintre toate curburile coloanei vertebrale, fiind cuprinsă ȋntre T1 si T12;
* Curbura lombară are convexitatea ȋndreptată anterior și se ȋntinde de-a lungul celor cinci vertebre lombare, fiind mai accentuată ȋn dreptul ultimelor trei vertebre. Această curbură este mai accentuată la femei;
* Curbura sacro-coccigiană are convexitatea îndreptată posterior și se ȋntinde pe toată lungimea sacrului și coccisului.
Curburile antero-posterioare ale coloanei vertebrale reprezintă un caracter specific omului și apariția lor este ȋn legatură cu mersul biped, adică cu poziția ortostatică; curburile au un rol important ȋn pastrarea poziției normale a corpului, atât ȋn poziție statică cât și ȋn poziție de mers. Ele au rolul de a amortiza anumite forțe care se exercită asupra coloanei vertebrale.
Curburile coloanei vertebrale care au convexitatea ȋndreptată anterior se mai numesc și lordoze; putem vorbi despre lordoza cervicală și lordoza lombară. Din cauze variate aceste curburi fiziologice ȋsi pot schimba raza de curbură, devenind mai accentuate și dau stări patologice care deformează coloana vertebrală și ȋntreg corpul.
DEFINIȚIE ȘI ETIOPATOGENIE.
Lordoza reprezintă o deviatie a coloanei vertebrale, ȋn plan sagital cu concavitatea ȋndreptată posterior, prin accentuarea curburilor fiziologice.
Lordozele sunt fiziologice ȋn regiunea cervicală și lombară pâna la un anumit grad. Exagerarea lor mai ales ȋn regiunea lombară la bolnavii cu scolioza idiopatică, toracală, pune probleme terapeutice deosebite. Limita dintre normal și patologic este destul de greu de precizat ȋn cazul lordozelor.
Lordoza din regiunea toracală este mai gravă dacă ajunge la T3 și patologică dacă ajunge sa intercepteze T12. O lordoză atât de ȋnaltă afectează organele mediastinale și ȋn special cordul și vasele mari.
Localizarea lordozelor este variată, dar cel mai des este întalnită ȋn regiunea lombară sau toraco-lombară și pot ȋntalnii diverse forme clinice:
* Lordoza statică (de obicei profesională) poate apărea ȋn cazuri patologice și este deosebit de supărătoare (displezie luxantă a ambelor șolduri, coxalgie, etc.). De asemenea se poate ȋntalni la femeile obișnuite să poarte permanent ȋncalțăminte cu tocuri ȋnalte, precum și la cifotici sau bolnavii cu pelvisul basculant posterior (sacro-orizontalizat).
* Lordoza dinamică cu patologie neurologică diversă, distrofică sau ca rezultat al dezechilibrului dintre flexorii și extensorii trunchiului (exemplu: atoniile abdominale, rahitism, tumori, tulburări digestive).
* Lordoza fixă care apare ȋn următoarele circumstanțe: la adolescenți (lordoza dureroasă a adolescenților, post-traumatic ca rezultat a unei retracții fibroase post-inflamatorie sau dezechilibrelor sacrococcigiene prin alunecări ale vertebrelor).
Lordozele pot avea cauze multiple de producere: rahitism, osteoporoze, torticolis, afecțiuni post-traumatice, boli ale sistemului nervos central, paralizia spastică, spondilita anchilozantă, tulburări de auz, atitudini vicioase și datorită spondilozelor la nivelul coloanei lombare.
Lordoza este mai frecventă la femei, ȋn special cele care poartă tocuri ȋnalte și după naștere datorită atoniei musculare abdominale.
Lordoza o ȋntalnim des la gimnaste, ȋnotătoare, gravide, persoane grase, la balerine (din cauza mersului pe vârfuri), la persoane care poartă ȋncalțaminte cu tocuri ȋnalte (se produce un dezechilibru spre ȋnainte ce se compensează prin ȋnclinarea trunchiului ȋnapoi ȋn curbura lombară).
CLASIFICARE DUPĂ CAUZE:
Lordozele pot ȋmbraca diferite forme:
* ȋnclinarea sau lordoza statică, ce apare la cifotici sau la bolnavi cu pelvisul basculat posterior.
* lordoze fixe care apar dupa traumatisme sau ca rezultat al unei retracții fibroase postinflamatorii.
* lordoze de sinergie dinamică rezultat al dezechilibrului dintre flexorii și extensorii trunchiului (atoniile abdominale din rahitism, tumori).
LORDOZA FIXĂ:
Este dureroasă ȋn general și apare ȋn urmatoarele circumstanțe:
* la adolescenți;
* post-traumatic ;
* secundar dezechilibrelor sacro-coccigiene;
* prin alunecări ale vertebrelor.
LORDOZA STATICĂ (PROFESIONALĂ):
Poate apare și ȋn cazuri patologice și este deosebit de supărătoare. Deasemenea o putem ȋntalni la femeile obișnuite să poarte permanent ȋncalțăminte cu tocuri ȋnalte.
LORDOZA DINAMICĂ:
Această formă clinică are etiologie patologică, neurologică, și distrofică: rahitism, tulburări digestive, tumorale (abdominală), fiziologică (sarcină).
ANATOMIE PATOLOGICĂ
Gâtul și capul ramân pe verticală sau se înclină ȋnainte pentru a compensa curbura lordotică cervicală.
În regiunea lombară, bazinul prezintă o anteversie accentuată ținzând să se culce pe orizontală. Abdomenul proemină ȋnainte, iar membrele inferioare sunt ȋntinse din genunchi sau cu genunchii in hiperextensie (genum recurvatum).
Cu timpul hiperlordoza va avea repercursiuni asupra apofizelor spinoase la care se vor produce leziuni de uzură.
Devine patologică când curbura lordotică fiziologică este depașită ca amplitudine sau când este localizată ȋn regiunea dorsală.
După Vadervael, statul la verticală accentuează curburile fiziologice ale coloanei, scurtând spinalii, ei fiind muschii care lordozează și nu greutatea corpului și slabiciunea axtensorilor. O cauză care determină compensarea lordotică ar fi mobilitatea redusă ȋn mișcarea de abducție a membrelor, -450 pentru articulația coxo-femurală și 900 pentru articulația scapulo-humerală, iar depașirea acestor limite se caracterizează prin lordoze.
Lordoza este la originea tuturor devierilor de coloană vertebrală deoarece omul prin ridicarea sa la verticală, de la poziția de patruped și prin mișcarea membrelor, pornind de la o amplitudine medie, nu face altceva decât să accentueze lordozele fiziologice.
Prin ridicarea la verticală, corpul trebuie sa-și găsească un echilibru care nu se realizează,atât contracția mușchilor posteriori care ar fi antagoniști ce trage corpul ȋnainte:
* Abdomenul ȋnainte (cifoza dorsală);
* Spatele ȋnapoi (cifoza dorsală);
* Capul ȋnainte (lordoza cervicală).
Pe de altă parte, mișcarile de proiecție anterioară a brațelor și de extensie a coapselor peste o anumită limită, nu se poate face decât cu compensare lordotică.
Mușchii spinali, extensori ai coloanei vertebrale, am văzut că produc lordoză, ȋn compensare – cifoză. Ei mai au și o acțiune de rotatori și flexori laterali (sistemul tranzversospinos), ai coloanei și deci pot contribui și la formarea scoliozei de unde rezultă că la originea deviațiilor coloanei nu sunt decât lordoze.
S-a constatat că spațiul popliteu al membrelor inferioare ar fi o a treia concavitate posterioară ȋmpreună cu celelalte două: lombară și cervicală. Încercând să ȋntindem picioarele din genunchi, din pozitia șezând, acest lucru nu este posibil decât prin ștergerea curburii lordotice, mai ales cea lombară și invers căutând să redresăm curbura lombară, aceasta nu se poate face decât ȋndoind usor picioarele din genunchi.
S-a constatat că lordoza este însoțita de rotarea internă a membrelor inferioare și superioare.
Se poate spune că mușchiul diafragmei ȋn afara acțiunii sale ȋn respirație este un muschi lordozat dacă ținem seama de inserțiile lui pe vertebrele 2, 3 și chiar 4 lombare.
Accentuarea curburii lordotice prin anteversia bazinului este posibilă ȋn cazurile următoare:
* Atonia abdominalilor, ȋn special al dreptului abdominal. Mișcările nesusținute anterior trag coloana lombară, de care sunt fixate și abdomenul proemină.
* Astenia generală continuă sau ocazională, lipsește individul de tonusul posturii, lasandu-se apăsat de greutatea corpului susținut, se poate spune că susținerea este făcută numai de ligamente fără participarea continuă a musculaturii erectoare.
* Atonia gvadricepsului care determină o flexie a genunchilor prin relaxarea ischio-gambierilor;
* Rotatorii membrelor superioare și inferioare hipotonice, contribuie la accentuarea lordozelor cervicale și lombare. Acești mușchi sunt corectori.
* Folosirea incorectă a inspirației diafragmatice care poate contribui la lordozare.
* Mușchii spinali (cervicali și lombari) hipertonici sunt scurtați.
Afecțiunile care pot însoți lodoza sunt:
* Luxațiile congenitale de șold bilaterale;
* Spondilita anchilozantă;
Miopatiile prin lezarea mușchilor fesieri.
FIZIOPATOLOGIE:
Pentru instituirea unui trarament corect și eficient este necesar ȋn primul rând să cunoaștem particularitațile fizio-patogenice ale regiuni respective.
De o parte și de alta a șanțului median se află masele musculare paravertebrale care se continua lateral cu reliefurile costale. Pielea spatelui este groasa, mobilă pe coaste, fixată pe linia mediană prin tracte fibroase care se prind pe apofizele spinoase ale vertebrelor.
Țesutul subcutanat este mai lat pe coaste, mai mult sau mai puțin ȋncărcat cu grăsime spre deosebire de cel de pe spate unde este mai strans, lipit de țesutul adipos.
Planurile profunde musculare cuprind patru planuri de mușchi:
* un prim plan format din mușchiul trapez și mușchiul mare dorsal;
* al doilea plan alcătuit din mușchiul romboid și pătratul lombar;
* al treilea plan este format din mușchii dințați;
* al patrulea plan(cel mai profund) cuprinde mușchii spinali ȋn regiunea dorsală și fac masă comună cu regiunea lombo-sacrată.
În ansamblu, formațiunile musculare formează o masă care umple scutul costo-vertebral, având cea mai mare pondere către linia mediană subțiindu-se treptat către unghiul coastelor.
Cunoscând aceste particularități, tratamentul va ține seama de:
* tipul de leziune, anumite deficiențe, infirmitați, sau deformații ce pot fi hotărâtoare ȋn cea ce privește orientarea profesională și gradul de recuperare.
* participarea sau nu a sistemului nervos central.
SIMPTOMATOLOGIA (ISTORICUL BOLII, ANAMNEZA, STAREA PREZENTĂ ȘI SIMPTOME)
Simptomatologia subiectivă a lordozelor este foarte redusă. În perioada de evoluție a suferinței,bolnavii acuză simptome de astenie, durere. Astenia este relativă,pacientul nu este capabil la eforturi fizice și intelectuale. Musculatura ȋi obosește repede în diverse posturi.
Durerea este un simptom frecvent, datorită instalării contracturiilor sau a atrofiilor musculare, redorilor articulare, fie în creșterea vitezei de conducere nervoasă a diminuări mișcarilor și slabiciunea sistemului nervos central.
CRITERII PENTRU SUSȚINEREA DIAGNOSTICULUI (EXAMENUL CLINIC, RADIOLOGIC ȘI DE LABORATOR)
Poziția zero a coloanei este realizată ȋn ortostatism, ȋn rectitudine, avȋnd ca repere :
* verticala firului cu plumb, care cade de la protuberanța occipitală, de-a lungul spinelor vertebrale, ȋn șantul interfesier și ȋntre cele două maleole interne ;
* linia dintre vȋrfurile scapulelor și linia bicretă, care sunt orizontale și paralele ;
* occiputul, zona dorsală medie, fesele și taloanele, care sunt tangente ȋn plan vertical(perete);
* verticala care trece prin tragus, prin fața anterioară a umărului, marginea anterioară a marelui trohanter, marginea externă a piciorului, la nivelul liniei Chopart.
Clinica lordozelor nu pune probleme prea grele examinatorului.
Bolnavul va fi examinat ȋn flexie anterioară a trunchiului și ȋn decubit ventral-dorsal.
Examenul va cuprinde :
* proba firului de plumb,
* masurarea sageții, curburii, flexibilitatea, mobilitatea și reductibilitatea diformitații.
* de asemenea vom constata eventualele modificări de la nivelul pelvisului, toracelui, abdomenului și articulațiilor coxo-femurale.
Examenul radiologic este obligatoriu.
La incidentele obișnuite (față-profil) vom adăuga și incidente oblice pentru că unele lordoze pot fi determinate de spondiloze la nivelul vertebrei lombare 5.
EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC:
Indiferent de tratament, aceste curburi vor ȋnregistra etape de agravare pe care le putem grupa ȋn ordine cronologică.
1. Ridicarea la poziția ortostatică și ȋnceputul mersului (1-2 ani);
2. Perioada de creștere (6-7 ani, 11-13 ani);
3. Diverse modificări fiziologice mai ales la femeile care au suferit rahitismul curburii primare sau la indivizii care se dezechilibreaza metabolic și endocrin, obezitate, acromegalie;
4. Senilitatea, cand se pot instala osteoporoze severe la nivelul coloanei vertebrale.
Gravitatea este dictată și de gradul lordozei :
* ușoară (sub 25 grade)
* medie (între 25-30 grade)
* gravă (peste 50 grade)
TRATAMENTUL.
Tratamentul lordozei este axat pe câteva principii, de care trebuie să se țină seama :
* cel mai eficient tratament este depistarea precoce
* kinetoterapia singură nici nu ameliorează lordoza, nici nu o controlează ;
* adevarătul tratament constă ȋn:
Tratamentul lordozelor se ȋnscrie ȋn contextul masurilor terapeutice ale scoliozei, fie că scolioza a generat lordoza, fie că lordoza a determinat apariția unei scolioze.
Avem tratament ortopedic, fizio-balneo-kinetoterapeutic și când este cazul,intervenții chirurgicale.
Tratamentul ortopedic (corsete) și fizio-balneo-kinetoterapia dau rezultate bune. În unele cazuri sunt necesare intervențiile chirurgicale.
TRATAMENT ORTOPEDIC:
Se folosesc aparate de corecție a deformărilor de coloană vertebrală. Tratamentul ortopedic este de lungă durată, dar dacă este bine condus și efectuat, și cu aportul kinetoterapiei rezultatele sunt bune și definitive. Se folosesc corsete ortopedice.
TRATAMENT MEDICAMENTOS:
Se administrează antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazonă, aminofenazină , aspirină), antalgice și decontracturante, acestea din urmă avand rol de relaxare a musculaturii ale căror contracții pot genera deformări ale coloanei. Administrarea de cortizon joacă un rol foarte important dar trebuie avut ȋn vedere dozajul și stadiul evolutiv. Se mai administrează calciu și clorocalcin.
Se mai prescriu vitamine din grupurile D, B și vitamina C.
RECUPERAREA MEDICALĂ:
Pentru ca un deficient fizic să poată fi redat vieții, unei vieți potrivite posibilitaților sale și util societății,se cere utilizarea tuturor mijloacelor medicale posibile spre realizarea recuperării funcționale. În aplicarea mijloacelor medicale de recuperare trebuie ținut cont permanent de obiectivele ce se urmăresc.
În aplicarea posibilităților medicale de recuperare vor trebui luate ȋn considerare:
1. tipurile de leziuni, anumite deficiențe, infirmitați sau diformitați pot fi hotărâtoare ȋn perspectivele individului ȋn ceea ce privește orientarea sa profesională cât și ȋnsuși gradul sau de recuperare.
2. Interesarea sau nu a sistemului nervos central. Aceasta privește capacitatea de participare activă la procesul de recuperare.
3. Constituția individului (cuprinde atât dezvoltarea sa fizică,cât si calitațile sale psihice). Pentru un larg proces, cum este procesul recuperării, aceste date sunt absolut necesare și adaptarea depinde mijlocit și direct proporțional de calități.
4. Precocitatea tratamentului. Este de la sine înteles că recuperarea este cu atât mai ușoară și mai favorabilă cu cât tratamentul este ȋnceput mai devreme, dupa instalarea deficienței. Pe de altă parte acest lucru va preveni instalarea atrofiilor musculare, a redorilor articulare, a deficiențelor metabolice și a tulburărilor psihice interne infirmitații; pe de altă parte procesul de refacere, de corectare sau de recuperare funcțională, este mai usoară ȋn primele faze.
Bolnavii care apelează la serviciile medicale de recuperare pot fi ȋmparțiți ȋn trei categorii:
Bolnavii, deficienți fizici ȋn urma unui accident sau al unei boli care după un tratament chirurgical, ortopedic sau medical, au nevoie de recuperarea integritații funcționale cu mijloace fizico-terapice.
2. Bolnavii care au o infirmitate stabilizată,congenitală sau din timpul vieții extrauterine. Aceștia sunt beneficiarii recuperării funcționale motorii și a serviciilor psihologice, de invațământ, profesionalizare.
3. Bolnavii cu afecțiuni evolutive ce trebuie să apeleze la recuperarea medicală funcțională în mod regulat și intermitent.
Recuperarea medicală a deficienților fizici se face cu ajutorul mijloacelor fizice, ceea ce ȋn general se numește fizioterapie.
Arsenalul medicamentos, mijloacele chimice sunt doar ajutante folosite pentru ȋnlăturarea durerii sau a spasmului, fie ȋn creșterea vitezei de conducere nervosă, a diminuării mișcărilor nedorite, a creșterii capacitații de contracție a mușchilor sau pentru a favoriza creșterea somatică, dezvoltarea nervoasă superioară.
TRATAMENT BALNEOFIZIOTERAPIC
ELECTROTERAPIA:
Are unele aplicații ȋn deformările coloanei. Rolul său este de a reduce retracțiile și contracțiile prin ȋncalzirea profundă a regiunii (ultrasunete, diadinamici), de a supliza masa, latura și ligamentele retractate și sclerozate (Ionizarile cu iodura de potasiu 4-5%, ultrasunete cu hidrocortizon 1% sau fenilbutazonă), de a limita efectele dureroase sau calcefierile anchiloze ale artrozelor secundare.
Contractările musculare, mai ales cele dureroase la solicitările pasive, de ȋntindere, mai pot beneficia de băi de lumina infraroșie, masaj iar hipotoniile musculare de termoterapie, algitoniflax (curenți aperiodici de joasa frecvența, curenți faradici și galvanizări).
Dintre metodele mai importante de electroterapie amintim: galvanizările, ionoterapia electrică, faradizarea, curenții diadinamici, razele ultraviolete si ultrasunetele.
HIDROTERAPIA:
Balneoterapia este rareori folosită singură ȋn deformările coloanei vertebrale.
Putem vorbi de cure balneokinetoterapeutice, adică de proceduri de kinetoterapie aplicate în bazine cu apă dulce sau carbogazoasă. Avantajele acestei metode constau ȋn acțiunea fizică a apei de a “descărca” mișcarile ȋn mare parte, de actiunea gravitației.
De asemenea apa opune o rezistență la mișcare, cea ce face ca partea izometrică a contracției să reprezinte mai mult din mișcare, crescând astfel tonusul muscular.
La aceste acțiuni se mai adaugă efectele termalitații apei asupra vasomotricitații și efectele tonifiante asupra sistemului nervos central și periferic. În cazul apelor carbogazoase este de adăugat efectul binefacător al sărurilor și bulelor de gaz degajate.
De asemenea, masajul subacvatic sau talasoterapia, pot da rezultate bune. Noi insistăm asupra a două metode de valoare exceptională ȋn tratamentul profilactic preparator al deformărilor:
* ȋnotul;
* gimnastica respiratorie.
Înotul trebuie să fie simetric și făcut multi ani la rând (bras, spate, fluture, delfin). Este un excelent mijloc activ de autocontrol de reechilibrare a curburilor coloanei vertebrale și de dirijare a dezvoltării simetrice a toracelui.
Gimnastica respiratorie, ȋn apă se face sub formă de ȋnot sau programe specializate. Exercițiile se execută timp de 10-15 minute, bolnavul fiind imersionat până la bărbie, membrele inferioare ȋntinse și atingând fundul bazinului cu vârful degetelor de la picioare. Această gimnastică asuplizează curburile, nivelează centurile, stimulează autocontrolul și favorizează dezvoltarea simetrică a toracelui și creșterea capacitații vitale.
TRATAMENTUL PRIN MASAJ Terapeutic.
MASAJUL TERAPEUTIC – arta terapeutică multimilenară, a fost practicată din vremuri imemoriale, fiind probabil printre primele(daca nu prima) metodă de tratament, transmisă din generație ȋn generație, mai ȋntai de la om la om și mai apoi prin scris, prin scoli de specialitate, etc.
Primele date privind practica masajului sunt semnalate cu cca 3000 ani a. CR., ȋn practica chinezească, ȋn India antică – ȋn "Cartea Vieții", datând din perioada 2800 ani a CR., sunt descrise operații de masaj, reguli, indicații și contraindicații. Masajul se practică de asemenea ȋn Grecia antică, pentru recuperarea atleților, ȋn Roma antică (ȋn cartea sa "Cartea Legilor Medicinii", AVICENA scrie despre terapia prin masaj. Încă din Renaștere apar manuale ȋn care este menționat masajul ca metodă terapeutică ("De arte gymnastica" a lui Hyeronimus Mercurialis, 1569).
1. DEFINIȚIE:
Terapie
Pentru că sănătatea este cel mai importat lucru și la fel ca majoritatea oamenilor de pe această planetă, și dumneavoastră aveti convingeri, tipare comportamentale, tulburări emoționale. O să facem o incursiune în tot ce ȋnseamna TERAPIE, pentru a vă restabili echilibrul emoțional, mental și fizic și prin aceasta, calitatea vieții dumneavoastră.
În ceea ce privește cuvantul TERAPIE, acesta provine din grecescul TERAPEIA care inseamnă îngrijire (și nu doar tratare), iar îngrijirea se acordă celui bolnav, dar și celui sănătos. Deci terapia are și un caracter profilactic. Dar cuvântul TERAPEIA se compune din TERRA ceea ce înseamna – Pământ și APEIA care modificat ȋn APPELA ȋnseamnă chemare, apelare, cerere de ajutor. Așadar, terapie ar putea ȋnsemna "cerere de ajutor către Pământ".
Și Pământul o acordă prin apele minerale și termale, prin argilă, prin cristale (pietre prețioase), prin remedii homeopate, prin sistemul gravitațional, chiar prin pietrele care călcăm, care, paradoxal, ne "masează" zonele reflexogene din talpă. Și prin însăși ființa umană alcătuită de fapt din aceleași elemente chimice și minerale ca și Pământul.
Așadar vom enumera unele din terapiile la ȋndemana oricui, care prin efectul lor restabilesc și mențin starea de sănătate și armonie ȋn ființă.
TERAPIA PRIN REIKI – REIKI este o energie, această energie vibratorie ridicată acționează holistic (ȋn ȋntregime), asupra omului, la nivelul chakrelor și aurei, la nivelul conștiinței trupului și a minții, emoțiilor și a spiritului. REIKI ajută la eliminarea blocajelor și ȋntreruperilor energetice, purificând și echilibrând chakrele și fortificând căile prin care circulă energia (meridianele energetice), permite forței vitale să curgă natural și sănătos ȋn ȋntregul corp.
Acest influx de energie vindecătoare cu frecventă ridicată stimulează și accelerează capacitatea naturală de autovindecare a corpului, astfel ȋncat trecerea durerii și vindecarea fizică pot avea loc foarte repede și ușor – uneori cu o viteză extraordinară.
Cu toții ne dorim sănătate perfectă …
TERAPIA PRIN MASAJ – În spatele oricărei concepții despre vindecare stă experiența multor generații care au întemeiat această ramură a medicinii orientale, MASAJUL, care ȋn Orient a fost bine conservată. Trăsatura definitorie a sistemului medical Oriental antic este concepția filosofică ce reflectă OMUL CA ÎNTREG. Organismul uman este studiat ca un totunitar, fizic și energetic.
Masajul terapeutic – arta terapeutică multimilenară, a fost practicată din vremuri imemoriale, fiind probabil printre primele (dacă nu prima) metodă de tratament…
Terapia prin masaj reflexogen – o altă formă de ȋnbunătățire a sănătații și a păstrării ei, este masajul reflexogen (reflexoterapia, reflexomasajul), care prin simplitatea de aplicare reprezintă și o alternativă deloc neglijabilă ȋn tratarea a numeroase afectiuni.
Terapia prin masajul SHIATSU – PRESOPUNCTURA – pe lângă acupunctura metodă de terapie shiatsu se impune din ce ȋn ce mai mult, deoarece punerea ei in practică decurge rapid și fară probleme.
Drenajul limfatic – terapia prin masajul limfatic constă într-un preso-masaj, prin care se acționează asupra lanțului de ganglioni limfatici.
Terapia YUMEYHO – masajul osteopat sau coxal, este o metodă bazată pe acțiuni manuale asupra întregului corp uman ȋn vederea păstrării sau redobăndiiri stării de sănătate.
Kiroterapia ȋnseamnă corecția manuală a coloanei vertebrale. Este cea mai sigură și ne-instruzivă metodă de tratare a durerilor de spate, de cap, de articulații.
Întrucât se realizează doar prin masaj, nu există riscul unor efecte adverse sau al unor complicații. Kiroterapia servește la reașezarea naturală a vertebrelor ȋn cadrul coloanei și ȋn rezolvarea problemelor acesteia.
Terapia masajului anticelulitic – masajul anti-celulită este o terapie cu puternic efect de detoxifiere și ȋn același timp un masaj cosmetic, cu cele mai bune rezultate ȋn ȋdepartarea celulitei ("coaja de portocală").
Multe alte terapii care vor face subiecul următoarelor module de curs.
Prelucrarea metodică și sistematică a tuturor parților moi ale organismului prin diferite mijloace mecanice, ȋn scop terapeutic și profilactic, se numește masaj.
Terapia prin Masaj Terapeutic reprezintă ansamblul metodelor terapeutice, psiho fizico energerice , cunoscute de către terapeut și aplicate ȋn actul terapeutic.
2. EFECTELE FIZIOLOGICE ALE MASAJULUI:
1. Acțiunea sedativă asupra durerilor de tip nevrelgic musculare sau articulare;
2. Acțiune hiperemiantă locală de ȋmbunatațire a circulațiilor locale, care se manifestă prin ȋncalzirea și ȋnroșirea tegumentului asupra căruia se execută masajul;
3. Înlăturarea lichidelor interstițiale de stază, cu acelerarea proceselor resorbției ȋn regiunea masată.
Masajul are și acțiuni generale asupra organismului:
stimulează funcțiile aparatului cardio-vascular și respirator;
ȋmbunătățirea metabolismului bazal;
3. efecte benefice asupra stării generale a bolnavului cu îmbunătățirea somnului și indepărtarea oboselii musculare.
Toate aceste acțiuni se explică prin acțiunea exercitată de masaj asupra pielii care este bogat vascularizată și inervată, ȋn piele aflându-se terminații nervoase (exteroceptori) punct de plecare a unei serii de reflexe. La aceasta trebuie adăugate și efectele excitante pe care le excercită masajul asupra terminațiilor nervoase din muschi, ligamente, tendoane (propioceptori).
Cel mai important mecanism de acțiune al masajului este reprezentat deci de mecanismul reflex.Acesta pleacă de la exteroceptorii din tegument și propioceptorii din muschi, ligamente, tendoane la nivelul la care iau naștere stimuli de diferite intensitați care pornesc spre SNC.
Trebuie adăugat deasemenea că organele interne ȋn suferință se manifestă prin senzații dureroase ale peretelui toracal și abdominal,fiecărui organ corespunzând-ui o anumită zonă de proiecție cutanată.Fotografia acestor zone metamerice cutanate a fost descoperită de Heed. Cunoașterea acestor zone este necesară terapeutului care acționează asupra lor influiențând pe cale reflexă starea funcțională a organelor în suferință.
În același timp acțiunea nervoasă reflexă pe căile rahidiene, manevrate de masaj determină o serie de reflexe neurovegetative, în deosebi vasculare.
Cum vasele cutanate conțin mai mult de un sfert din cantitatea totală de sânge din organism, pielea fiind un adevarat rezervor de sânge, masajul exercită o influiență cosiderabilă asupra circulației superficiale și indirect asupra organismului.
Un alt mecanism de acțiune al masajului este reprezentat de apariția ȋn urma conpresiunilor, ciupirilor, framântărilor sau baterii a unor reacții extinse ȋn piele cu focare în cazul metabolismului bazal, a unor produse metabolice care trec ȋn circulația generală.
Un alt mod de acțiune al masajului este efectul lui mecanic asupra lichidelor interstițiale. Când acest lichid este ȋn exces, ȋn spațiile și interstițiile țesuturilor, masajul poate să intervină favorabil ajutând resorbția lui ȋn sânge pentru a fi eliminat.
Rezultă îmbunatațirea funcțiilor circulatorii și a reducerii muncii inimii care are de mobilizat o masă de lichid mai mică. Toate aceste acțiuni explică indicațiile largi ale masajului ȋntr-o serie de afecțiuni precum și utilizarea lui ȋn scop igienic precum și ȋn viața sportivă.
3. DESCRIEREA ANATOMICĂ A REGIUNII SPATELUI ȘI LOMBO-SACRATE.
MUȘCHII REGIUNII DORSO-LOMBARE.
Mușchiul trapez, marele dorsal, cu originea ȋn apofiza dorso-lombară și pe ultimele patru coaste iar inserția pe șanțul intertubercular al humesurului;
Mușchii șanțurilor vertebrale, cu origini și inserții multiple asigură mișcările coloanei vertebrale, de extensie, înclinare laterală și rotație;
Mușchiul oblicul mare al abdomenului are inserția pe ultimele 7-8 coaste și pe coxal;
Mușchiul oblic mic al abdomenului, are fibrele orientate invers decât oblicul mare și este situat profund, avand originea pe creasta iliacă și ligamentul inghinal, de unde fibrele merg spre torace, unde se inseră pe fața internă a ultimelor coaste și pe linia aspră prin intermediul unei aponevroze;
Mușchiul transversal este situat cel mai profund față de ceilalți mușchi
abdominali;
6. Mușchii supracostali, cu insetile pe apofizele transversale și pe coaste;
7. Mușchiul ilio-costal, merge de la sacru până la vertebra C3, fixându-se pe
apofizele transversale;
8. Mușchii coloanei vertebrale, se ȋmpart ȋn urmatoarele grupe:
* mușchii romboizi cu origine pe ultimele vertebre cervicale și primele
vertebre toracale, iar inserția pe marginea vertebrală a omoplatului;
* mușchii ridicători ai scapulei, au originea pe ultimele vertebre cervicale și
inserția pe unghiul median al scapulei.
În al treilea plan se găsește
1.Mușchiul micul dințat posterior-superior, cu originea pe C7, iar inserția de la C2, la C5;
2. Mușchiul dințat posterior-inferior cu originea pe T11 și T12 până la T2, iar inserția pe coaste de la 9-12.
Planurile profunde cuprind mușchii numiți ”mușchii jgheaburilor vertebrale”, ei având caracter metameric. Sunt mici și formează patru sisteme:
1. Sistemul intertransversal, formează o masă comună, care spre cutia toracică se ȋmparte ȋn trei coloane musculare. Aceste coloane sunt:
* coloana medială – cu un spinal;
*coloana mijlocie – cu un lung al șanțurilor vertebrale;
* coloana laterală – cu un ilio-costal.
2. Sistemul interspinal, cuprinde șase perechi cervicale, patru perechi toracale și patru perechi lombare.
3. Sistemul transverso-spinal, cuprinde:
* semispinali (multifizi);
* mușchii rotatori.
4.Sistemul spino-transversal, cuprinde:
* mușchiul aplenius al capului și al gâtului;
* mușchiul supracostal (transverso-costali) sunt 12 perechi, se găsesc ȋn partea posterioară a toracelui.
INERVAȚIA MUȘCHILOR:
1. M. trapez este inervat de nervii cervicali și de nervul accesor (XI);
2. M marelui dorsal este inervat de fibrele provenite din nervii cervicali, care formează un nerv propriu, numit nervul marelui dorsal;
3. M micul dințat posterior-superior, de către nervii intercostali (I-V);
4. M. micul dințat posterior-inferior care este inervat de ramurile nervilor intercostali (IX,X, XI, XII);
5. M. jghiaburilor vertebrale sunt inervați de ramurile dorsale ale nervilor dorsali.
Sistemul intertransversal este inervat de nervii intercostali.
Sistemul interspinos este inervat de nervii spinali.
Sistemul teansverso-spinos este inervat de nervii spinali.
Sistemul spino-transversal, mușchii acestui sistem sunt inervați de nervii spinali cervicali.
VASCULARIZAȚIA MUȘCHILOR
ARTERE:
Mușchii spatelui sunt vascularizați de artera subscapulară.
Mușchii jghiaburilor vertebrale sunt vascularizați de ramurile dorso-spinale ale arterelor lombare.
VENE:
Vena cavă superioară colectează sângele mușchilor regiunilor gâtului.
Vena vertebrală colectează sângele din canalul vertebral cervical din mușchii paravertebrali și din regiunea cefei.
Vena jugulară posterioară colectează sângele din regiunea cefei.
Venele intercostale colecteaza sângele mușchilor intercostali.
Vena cavă inferioară, vena iliacă-comună, vena ilio-lombară si vena sacrală colectează sângele din regiunea lombară, și sacroiliacă.
TEHNICA MASAJULUI:
TEHNICA MASAJULUI DORSO-LOMBAR:
Deși sunt două regiuni diferite din cauze obiective, masajul se va efectua incluzând atât regiunea lombo-sacrală cât și regiunea dorsală.
Pentru masajul dorso-lombar bolnavul se asează ȋn decubit ventral cu membrele superioare ȋn adducție.
Se ȋncepe prin neteziri ce au rol de a încălzi tegumentul și de acomodare a asistentului cu pacientul. Acestea se vor executa din ce ȋn ce mai profund astfel punându-se ȋn mișcare o cantitate mai mare de lichid interstițial.
Netezirile se execută cu palmele intinse alunecând pe regiunea interesată dinspre plica fesieră, mergând, paravertebral inconjurând umerii;se va ajunge până la axilă.
Se poate face netezirea și din afară catre linia mediană.
Se poate executa și netezirea pieptene pe mușchii fesieri cât și pe musculatura regiuni dorsale.
După neteziri se vor executa manevre de frământare, tot ȋn sensul circulatiei de intoarcere, ȋncepand cu mușchi fesieri și continuând pe mușchii regiunii dorsale. Aceste framântări se vor executa, prin comprimarea mușchiului și ridicarea lui de pe planul odos. Prinderea masei musculare se poate face între police și celelalte degete cu priza variând ȋn funcție de musculatura bolnavului.
Frământările se vor executa pe mai multe rânduri cu o mână, cu doua mâini, și ȋn contra timp.
Netezirile de întrerupere se vor executa incluzând și neteziri cu degetele de o parte și de alta a coloanei și intercostal.
Urmează apoi geluiri cu degetele executand mișcari de tragere ȋnapoi a musculaturii de-o parte și de alta a coloanei cu degetele depărtate pe coloană și pe șanțurile superioare ale mușchilor fesieri.
Această manevră are rol decontracturant știindu-se faptul că curbura lordotica este însoțită de contracturi musculare.
După neteziri de întrerupere se vor executa frecțiuni ce au aceeași direcție cu geluirile, insistindu-se ȋn regiunea sacro-cocigiană.
Se pot executa frecțiuni cu pumnul ȋnchis pe mușchii regiunii fesiere.
În continuare se execută mișcări de batere pe musculatură dezvoltată. Această manevră se execută cu partea cubitală a mâinii, cu palmele caus, cu pumnul ȋntredeschis sau ȋnchis.Această manevră fiind puternic tonifiantă ni se va aplica pe musculatura dureroasă.
Vibrațiile se vor executa de jos în sus cu mâna asistentului vibrând ȋn contact cu regiunea interesată.
Se vor executa apoi neteziri de ȋnchiere, manevră ce include și netezirea specifică zonei lombare, netezirea romb.
Înainte de masaj se poate face o procedură de termoterapie pentru relaxarea musculaturii. Dacă pacientul prezintă dureri în zona lombară se poate administra un supozitor cu indometacin pentru a suporta mai bine procedura de masaj, și pentru un efect mai eficient.
2.2. Metode de recuperare și refacere prin înot ale afecțiunilor coloanei vertebrale
Folosirea apei în tratarea maladiilor sau a infirmităților datează din vremuri străvechi. Chinezii, prin doctrina atitudinilor și mișcărilor (Confucius), și mai târziu grecii și romanii au pus bazele indicațiilor și aplicațiilor benefice ale exercițiului în apă (Euripide, Galenus și Aurelianus).
Începând cu sec. al XVIII-lea, cercetările în domeniul hidroterapiei se intensifică, anglo-saxonii (Hoffman 1712, Pressnitz 1830 și, puțin mai târziu Kneipp) impulsionând preocupările pentru folosirea apei în scopuri terapeutice. Dar Hidroterapia se va organiza ca știință abia în sec. al XIX-lea și mai ales în sec. XX, prin tratarea sechelelor poliomielitei. Astfel, în 1924,
C. Lowmann prezintă o metodă de tratare a paraliziilor, iar în 1931, Lausson publică un tratat pe tema utilizării hidro-gimnasticii în poliomielită. În Franța, Leroy pune bazele tehnice și terapeutice ale kinetobalneoterapiei, termen care definește toate exercițiile executate în apă.
Prin hidroterapie înțelegem aplicarea externă a apei calde sau reci, simplă sau cu diferite ingrediente (plante medicinale, substanțe chimice), în scop igienic, de refacere, profilactic sau curativ. Este o formă de terapie nespecifică, reacțiile având un caracter individual și variabil în funcție de intensitatea excitantului, respectiv de temperatura apei, durata de aplicare a stimulului, proprietățile mediului fluid și reactivitatea individului.
Tratamentul trebuie diferențiat după vârstă, afecțiune, grad de antrenament, sezon, etc. El nu trebuie abordat ca o simplă transpunere în mediul acvatic a kinetoterapiei pe uscat.
Programele hidrice utilizează înotul ca mijloc profilactic, compensator, recreativ, în scopul ameliorării condiției fizice și psihice. Pornind de la ideea că instabilitatea apei face dificilă sarcina de stabilizare a corpului pe această suprafață mobilă, dar asigură în timp ameliorarea funcției labirintice, considerăm că HKT poate reprezenta soluția optimă de tratament în tulburările echilibrului și ale controlului postural, mai puțin severe.
Hidrokinetoterapia (HKT) reprezintă ansamblul tehnicilor pasive și active de reeducare, executate cu subiecții în imersie. Ea aparține mijloacelor kinetologiei medicale.
Atunci când în locul apei obișnuite se folosesc ape minerale sau apă de mare, hidrokinetoterapia îmbracă o formă mai specială – kinetobalneoterapia. Când apa de mare și climatul marin sunt utilizate în scopuri terapeutice se realizează talasoterapia : helioterapia și balneoterapia – include exerciții efectuate în piscine, conținând apă de mare încălzită. Asocierea mișcărilor cu apa caldă transformă HKT în hidrokinetotermoterapie.
Hidrokinetoterapia nu trebuie privită ca o formă de pregătire sau o continuare a terapiei prin mișcare efectuată pe uscat, dar nici ca alternativă a acesteia.
În țările dezvoltate, HKT se desfășoară sub forma exercițiilor și a jocurilor de mișcare, a dansurilor acvatice sau a figurilor de plutire. Aici, se poate vorbi deja de HKT ca fenomen, iar diversele programe aqua sunt considerate investiții profitabile datorită interesului major de care se bucură. În piscine dotate cu mijloace fixe și mobile de ultimă generație tehnologică, sunt exersate structuri motrice de detensionare musculară și articulară sau exerciții respiratorii. Kinetoterapeuții sunt solicitați pentru programe de exerciții cum sunt : Aqua-robic (20-60 minute de 3-6 ori/săptămână), Aqua-Strengh (20-30 minute de 2-3 ori/săptămână) sau Aqua-Flexibility (10-20 minute zilnic). Ei prezintă participanților, într-o manieră mai mult comercială decât științifică, „puterea apei”.
Programele respective sunt însă deosebit de atractive și mai ales eficiente. Ele sunt intitulate generic Aqua-Fitness, pentru a sugera complexitatea acestor demersuri acvatice, că parametrii revelatori ai sănătății. Așa cum uneori medicii se bazează în tratamentul prescris pe efectul „placebo” al unor medicamente, estimat că stimulând vindecarea într-o proporție de până la 60%, tot astfel acești kinetoterapeuți crează intenționat tabloul vindecării complete prin mișcare în apă. Recuperarea în mediul acvatic se poate realiza prin diverse metode ținându-se cont de particularitățile individuale ale fiecărui subiect. Aceasta poate fi realizată prin mișcări indicate pentru stimularea funcției deficitare în mediul acvatic (hidrokinetoterapia) sau prin hidroterapie, metoda ce consta în aplicarea externă a apei calde sau reci, simplă sau cu diferite ingrediente (plante medicinale, substanțe chimice), în scop igienic, de refacere, profilactic sau curativ. Acestea sunt forme de terapii nespecifice, reacțiile având un caracter individual și variabil în funcție de intensitatea excitantului, temperatura apei, durata de aplicare a stimulului, proprietățile mediului fluid și reactivitatea individului. Tratamentul trebuie diferențiat după vârstă, afecțiune, grad de antrenament, sezon, etc.. El poate fi abordat în cazul hidrokinetoterapiei ca o transpunere a kinetoterapiei de pe uscat în mediul acvatic. Tratamentul semnifică o solicitare articulară, ce are ca scop principal asuplizarea, efectul muscular fiind secundar. Exercițiile acvatice au fost folosite la început ca mijloc de recuperare a sportivilor accidentați. Experții în medicina sportivă au descoperit că plutirea în apă, rezistența apei și masajul terapeutic contribuie la accelerarea procesului de însănătoșire. Datorită calităților curative ale fittnes-ului în apă sportivii aleg deseori exercițiile de gimnastică efectuate în bazinele de înot. Exercițiile efectuate în bazine acoperă necesitățile sportivilor de a evita accidentele sau pentru a grăbi recuperarea după efort, fitnessul în apă venind ca un bonus. Apa, acționează ca o pernă gigantică, scade uzura mușchilor, a tendoanelor și protejează articulațiile. Lucrul în bazin, folosind doar rezistența apei, este în favoarea noastră pentru că se reduce numărul leziunilor apărute de obicei în timpul exercițiilor efectuate pe uscat datorită impactului cu suprafețe dure (parchetul sălii clasice de fitness). Presiunea apei acționează ca un masaj la nivel muscular, ajutând procesul de eliminare a acidului lactic acumulat în mușchi.
2.3. Mijloace specifice înotului aplicabile în cazul afecțiunior coloanei vertebrale
Obiectivele programelor hidrokinetoterapiei pot fi următoarele :
– Detașarea psihică și adaptarea mentală la mediu prin explorare;
– Dobândirea siguranței personale și plutirea liniștită pe suprafața apei. – Relaxat, anulând orice turbulență, val sau altă perturbare;
– Apelarea la asistență sau ajutor doar când este strictă nevoie – -asigurarea progresivă a independenței acționale;
– Acomodarea cu echipamentele flotoare specifice;
– Formarea unor conduite perceptiv-motrice :
– Control motor – kinezie (comunicare prin corp) și sensibilitate posturală. – Orientarea în schema corporală (capacitatea de execuție prin imitație). – Lateralitate (stabilitate motrică, eliminarea ticurilor, dezvoltarea unor -abilități manuale) etc.;
– Capacitate de combinare și cuplare a mișcărilor;
– Capacitate de echilibrare;
– Orientare spațio-temporală;
– Capacitate de ritmicizare;
– Capacitate de reacție;
– Capacitate de transformare a mișcărilor;
– Însușirea și dezvoltarea unor abilități psiho-motrice și aplicativ-utilitare;
– Constituirea unor deprinderi de practicare independentă a structurilor -motrice polimorfe, a acțiunilor lipsite de pericol în execuție;
– Dezvoltarea conștiinței de sine (control și stăpânire) și a conștiinței de -alții (socializare prin stimularea dialogurilor și dezvoltarea relațiilor de grup);
– Dezvoltarea echilibrului și a supleții articulare;
– Dezvoltarea fizică corectă și educarea ținutei corporale;
– Asigurarea unui nivel corespunzător de troficitate musculară;
– Creșterea capacității aerobe și în general, a capabilității de susținere a unor eforturi submaximale de anduranță;
– Asigurarea inserției bio-psiho-sociale a individului cu cerințe speciale, etc.
Adaptând după anumite lucrări de medicină terapeutică, caracteristicile HKT sunt :
– Nu poate vindeca niciodată o deviație osoasă evolutivă
– Orice tratament HKT trebuie însoțit de corectarea poziției în viața cotidiană (adaptarea mobilierului, a mesei de lucru, a spătarului scaunului, etc.);
– Pe toată perioada tratamentului, cât mai ales după acesta, de-a lungul vieții, pacinetul trebuie să urmeze programul de execiții specifice deficienței sale;
– Un rol important îl are HKT înaintea aplicării aparatelor ortopedice, prin crearea indicilor de suplețe ai structurilor musculo-ligamentare;
– În timpul purtării aparatelor ortopedice HKT întreține troficitatea globală și în special, musculară, redusă de imobilizare;
– Pe timpul ortezarii exercițiile HKT tonifica musculatura;
– La eliminarea aparatului ortopedic HKT intervine în redresarea posturală;
– Post-operator, HKT accelerează integrarea socială prin simplul fapt că pune în relație mai devreme pacientul cu alte persoane, fiind aplicată precoce, înaintea terapiei terestre;
– HKT asigura și menținerea sau dezvoltarea capacitații respiratorii, care este, de obicei, redusă (de exemplu în deviațiile vertebrale evolutive).
Menținerea unei stări psihice normale reprezintă condiția esențială care face posibilă aplicarea programului kinetoterapeutic. Reușita acestuia depinde de posibilitățile și de dorința de colaborare a pacientului, pentru ca fiecărui pacient i se cere să depună un efort pe măsura capacității sale în cadrul programului de recuperare.
Mijloacele folosite în HKT sunt :
– Specifice
– Din care fac parte exercițiile corective;
– Ajutătoare
– Din care fac parte gimnastica, unele jocuri, unele sporturi, turismul, unele dansuri;
– Asociate
– Din care fac parte factorii naturali de călire, odihna activă, mecanoterapia, elongațiile etc. Hidrokinetoterapia include exerciții și mobilizări executate cu corpul în imersie, pacienții beneficiind de acțiunea complexă a factorilor.
Mecanici, termici și chimici ai apei. Deși vom mai reveni asupra acestor aspecte în repetate rânduri, amintim concluziv la finalul acestui subcapitol unele avantaje ale HKT :
– Temperatura apei sedează durerile;
– Apa caldă relaxează musculatura;
Crește complianța țesutului conjunctiv, făcându-l elastic, extensibil;
– Permite o mobilitate articulară mai bună;
– Facilitează mișcările când se execută de jos în sus, iar de sus în jos se creează o contra-rezistență ce trebuie învinsă.
Rezistența apei însoțește orice mișcare, ea fiind parte integrantă a fiecărui exercițiu acvatic.
Cand mișcarea se produce de sus ȋn jos rezistența apei crește, iar mișcarea este ȋngreunată. Când se execută de jos ȋn sus, mișcarea este facilitată. Cu cât viteza de execuție este mai mare, cu atât crește rezistența prin frecare, realizând o mobilizare cu rezistență, ce are drept consecințe tonifierea musculară, creșterea mobilității și a stabilității articulare.
Prin frecarea apei de segmentele care se deplasează se realizează și un real masaj, care poate fi amplificat prin folosirea dușurilor subacvale.
Rezistența apei este rezultanta forțelor de frecare între corpul scufundat și forța ascensională a apei. Aceasta depinde de :
• suprafața corpului;
• densitatea apei;
• viteza de execuție;
• vâscozitatea apei.
Presiunea hidrostatică este exercitată datorită greutății straturilor superficiale de fluid.
Caracteristici :
• crește cu adâncimea;
• variază direct proporțional cu densitatea fluidului;
• într-un plan orizontal este aceeași în oricare punct al planului;
• acționează într-un punct din fluid din toate direcțiile cu aceeași intensitate.
Datorită acestui ultim aspect,ea exercită asupra tegumentelor o adevarată presoterapie, favorizând resorbția edemelor, creșterea întoarcerii venoase și secundare a debitului cardiac. Din acest motiv, HKT este recomandată cu prudentă pacienților cu insuficiență cardiacă(creșterea numarului exercițiilor și a intensitățiilor va fi realizată sub stricta supraveghere). Presiunea hidrostatică scade circumferința toracelui cu 1-2 până la 4-6 cm și circumferința abdominală cu 2,5-7cm, ceea ce determină creșterea presiunii intra pulmonare și intra abdominale.La extremități are loc o micșorare a volumului, mai ales la nivelul segmentelor inferioare(până la 3,5%). Asupra coloanei vertebrale presiunea este mare când utilizăm un cordon prins de talie. Acestuia i se atașează greutăți, care vor trage în jos segmentele inferioare, iar sub axile se fixează colaci gonflabili, ce asigură menținerea corpului la suprafață.
Procedurile fierbinți(peste 40°C)determină initial reacții paradoxale de vasoconstricție, prin contracția musculaturii netede a vaselor. Teritoriile coronarian, renal, cerebral și bronșic răspund consensual la aplicările termice generale. Căldura are un efect vagoton, pe când recele are un efect simpaticoton. Recele aplicat local, deasupra cordului are un efect bradicardizant, iar o baie generală la 25° C determină o respirație profundă și creșterea volumului respirator. În afecțiunile neurovegetative se recomandă ca apa să fie la o temperatură neutră, de indiferență – temperatura ce nu dă nici senzație de cald, nici de frig are 34 – 35°.
Căldura produce și scăderea tonusului muscular (a contracturii, retracției). Astfel, crește complianța țesuturilor moi, iar mobilizarea se poate realiza mai ușor decât în aer. Efectele obținute sunt dependente de temperatura apei, se recomandă ca ea să fie folosită la temperatura de indiferență (de confort), care este de 34º-35º în apa dulce.
Căldura de conducție și suprafața mare a corpului (1,5-2 m²) , bogat inervată, permite efectuarea unor schimburi termice foarte rapide. Temperatura apei are o valoare de indiferență (de confort) 34-35º C numai pentru subiecții cu masă musculară scăzută, dacă subiecții au masa musculară normală temperatura apei va scădea cu 1-2º C, deoarece activitatea musculară este generatoare de căldură. În funcție de această temperatură de indiferență în literatura de specialitate se descriu Hidrokinetoterapia se practică sub forma unor programe de exerciții corective desfășurate în unități acvatice situate în spitale, sanatorii, stațiuni sau în locații private special amenajate.
Unitățile acvatice pot fi :
-bazine cu apă încălzită sau termală
– căzi de baie obișnuite sau special construite
– bazine situate în aer liber, în care apa are calitățile necesare unui tratament corectiv, piscine subterane termale, etc.
Temperatura apei din bazinele pentru hidrokinetoterapie are între 30 -38°C.
Proprietățile fizice ale apei folosite în HKT sunt :
– Să aibă miros de natură anorganică, minerală, cum este cazul sărurilor minerale sau al clorului;
– Doar în funcție de substanțele dizolvate în apă și a particulelor aflate în suspensie, are culoare, miros și gust;
-Orice gust aparte al apei trebuie explicat prin prezența unui surplus de săruri minerale sau al altor elemente chimice cunoscute de către hidroterapeut.
Proprietățile chimice ale apei folosite în hidrokinetoterapie(HKT) sunt :
– Poate avea oxigen în plus dizolvat;
– Poate avea elemente minerale dizolvate (Ca, Fe, Mg, etc.);
– Poate fi sulfuroasă sau cloro-sodică;
-Nu poate avea substanțe organice vii sau în descompunere –microorganisme sau amoniac, nitriți, nitrați, etc..
Igiena bazinului de recuperare
Privind organizarea se impun :
– Suprafața apei va fi de circa 1-2m pentru fiecare pacient;
– Adâncimea apei poate fi variabilă, dar nu peste 1,80 m;
– Pe marginea bazinului trebuie plasați suporți de prindere, bare de sprijin;
-Apa poate să aibă o anumită cantitate de săruri minerale dizolvate, principalele elemente fiind sulful, iodul, clorura de sodiu, etc.
Apa va fi schimbată periodic sau recirculată prin filtre; mai nou sunt construite piscine sub care se găsesc alte bazine de filtrare și decantarea impurităților;
– Dezinfecția apei se face la intervalele stabilite prin norme stricte, impuse de fabricantul piscinei. Legat de pacient sunt necesare :
-Păstrarea unei igiene individuale corespunzătoare :
-Folosirea papucilor și a costumului de baie, a halatului, a căștii, ochelarilor sau a prosopului propriu;
– Duș înainte de lecție și la terminarea programului, pășirea prin bazinul cu clor, cel care asigură, odată în plus, igiena picioarelor;
– În incinta bazinului nu va intra nimeni, nici chiar terapeutul sau însoțitorul pacientului în haine de stradă;
– Pacientul trebuie protejat împotriva răcelii.
Microclimatul din interiorul incintelor bazinelor cu profil
hidrokinetoterapeutic se asigură prin buna incalzire și ventilația
corespunzătoare.
Acesta trebuie să aibă următorii parametrii :
– Temperatura este dată de tipul de tratament;
– Pentru înotul de recuperare diferențele de temperatură din bazin în 24 ore nu trebuie să fie mai mari de 2 – 3° C;
– Umiditatea este relativă 35 – 65%;
– Concentrația dioxidului de carbon din aer este de cel mult 1%;
– Apa caldă schimbă proprietățile aerului din încăpere, chiar dacă există și siteme de aerisire și poate provoca pacienților cefalee, astenie și implicit scăderea capacității de efort.
Exercițiile corective se efectuează în apă cu următoarele adâncimi :
– Mică;
– Până la genunchi;
– Medie ;
– Până la brâu;
– Mare;
-Până sub axile.
Imersiile parțiale sau totale se efectuează în : căzi, bazine, piscine.
Metodologia de desfășurare și aplicare a programului de HKT este descrisă în literatura modernă ca un plan de îngrijire cu șase etape ce permite echipei medicale (medic, fiziokinetoterapeut, psiholog etc.) să realizeze un program individualizat de terapie pentru fiecare pacient pe termen scurt sau lung, în funcție de necesități și posibilități (Murgu, 2006).
HKT se poate realiza în programe individuale sau colective, în funcție de diagnostic, de necesitățile și limitele pacientului. De aceea este obligatorie evaluarea medicală atentă și globală înainte de a începe HKT, dar și pe parcursul desfășurării acesteia, precum și evaluarea finală pentru cuantificarea beneficiilor aduse pacientului.
Contraindicațiile HKT, ca și precauțiile sunt necesare înaintea începerii unui program specific la un pacient, pentru a nu face mai mult rău decât bine.
Contraindicațiile HKT sunt impuse de existența următoarelor afecțiuni:
-boli cardiovasculare, respiratorii, digestive și renale decompensate sau în stadii avansate;
-boli febrile, boli infecțioase (hepatita cronică și HIV nu reprezintă contraindicații, dar necesită precauțiile obișnuite);
-hipertensiunea arterială necontrolată medicamentos;
-pacienți cu convulsii necontrolate medicamentos;
-pacienți care nu pot urma indicațiile terapeutului (ex. pacienți afazici, geriatrici, psihiatrici), nu pot răspunde acestuia sau nu pot anunța o problemă (ex. pacienți cu traheostomă);
-pacienți cu sondă nasogastrică (stadii precoce postoperatorii la traumatizații medular);
-incontinență urinară, fecală;
-răni deschise sau cicatrici postoperatorii nevindecate;
-boli dermatologice transmisibile;
-hidrofobia.
Capitolul III
3.1. Corectarea deficiențelor fizice prin înot: scolioza în “S”
Scolioza ȋn “S” este o deficiență a coloanei vertebrale ce presupune două sau mai multe deviații ȋn plan frontal, cu convexitațile îndreptate ȋn lateral. Cea mai frecventă ȋntalnită formă este cea cu două curburi, una localizată la nivelul segmentului dorsal și alta la nivelul lombar. Ca ȋn cauza oricărei deficiențe fizice și aici se poate vorbi de o deficiență structurală sau nestructurală, evolutivă sau neevolutivă.Amintim ca există și scolioze idiopatice, cu cauză necunoscută, aparute ȋnainte de vârsta pubertații. O altă grupă a scoliozelor o formează cele statice, prin deformări ale bazinului sau inegalitații membrelor inferioare. Scoliozele patologice pot fi determinate și de afecțiuni ca: rahitism, traumatisme ale corpurilor vertebrale, poliomielită și reumatism.
Scopul exercițiilor corective:
•Formarea reflexului corect și stabil de atitudine a coloanei vertebrale și a corpului ȋn ȋntregime;
•Tonifierea ȋn condiții de scurtare a grupelor musculare din partea convexitaților;
•Tonifierea ȋn condiții de lungire a grupelor musculare din partea concavitaților;
•Integrarea elementelor centurii scapulare și ale centurii pelviene ȋn atitudinea normală generală a corpului;
•Dezvoltarea normală a toracelui prin corectarea asimetriilor sale.
Indicații metodice:
Atitudinile scoliotice sunt provocate de poziții defectuoase menținute timp ȋndelungat. Acestea apar ca urmare a oboselii. Scoliozele prin deprindere sunt atitudini scoliotice durabile caracterizate prin mobilitate redusă a coloanei, corectarea făcandu-se doar parțial.Corectarea scoliozei in “S” impune fixarea unei curburi ȋn poziție corectă sau hipercorectă și mobilizarea redusa a celeilalte.
Mijloace și exerciții recomandate
Dintre mijloacele recomandate amintim:
•Exerciții dinamice efectuate ȋn sens corectiv și hipercorectiv pentru trunchi – ȋndoiri laterale pe segmentul dorsal sau lombar ȋn partea convexitații ; răsucirii laterale și extensii pe segmentul lombar sau dorsal ȋn partea concavitații ; extensii globale ale coloanei vertebrale; ȋntinderi ȋn axul longitudinal ; pentru membrele superioare :
– structuri asimetrice: brațul din partea convexitații se coboară, iar cel din partea concavitații se ridică peste nivelul umerilor , pentru membrele inferioare:
– structuri asimetrice, care amplifică mișcarile trunchiului, piciorul din partea convexității se ridică ȋnainte sau lateral, iar cel din partea concavității se ridică ȋnapoi sau ȋn exterior.
Scoliozele se constată prin examinarea clinică a subiectului, din stând, complet gol.Se marchează apofizele spinoase ale vertebrelor, ceea ce edifică asupra tipului scoliozei.Se urmărește echilibrul bazinului și aspectul picioarelor. Examinarea cu firul cu plumb,indică directia în care s-a produs curbura, stânga, dreapta sau alternativă. Radiografia completează și precizează rezultatul.
Pe lângă tratamentul clasic, practicat pe uscat și prescris de către clinician, ȋn deficiențele fizice, fie ele globale, fie segmentare, se recomandă, datorită valențelor sale multiple, și recuperarea acvatică. Această terapie ȋn mediul fluid se pretează ȋn corectarea deficiențelor ortopedice, ȋn condițiile ȋn care sunt respectate și parcurse 6 faze de recuperare.
Conform literaturii de specialitate, fiecare etapă încorporează o componentă educațională și una fizică. Hidroterapeutul are astfel posibilitatea conceperii unui program de tratatment unic pentru fiecare subiect. Ulterior sunt stabilite obiective pe termen lung și scurt. Obiectivele acvatice trebuie sa fie asemănătoare celor fixate pentru mediul terestru și chiar să le completeze.
Kinetoterapeutul dirijează tratamentul și ține sub observație fiecare pacient, fiind prezent pe parcursul ȋntregii ședințe de reeducare. Această ședintă poate varia ȋn funcție de starea patologică, de vârsta și de stadiul de recuperare a pacientului.
După obișnuirea cu mediul acvatic,urmează formele speciale de exerciții.
Se recomandă un numar restrâns de exerciții ȋntr-o ședintă, exercițiile ușor de invățat și de reținut de către deficient, dar cu acțiune clară, care să se execute de mai multe ori (acest fapt permite executarea lor și ȋn timpul liber).
Obiectele plutitoare ajutătoare utilizate pentru executatrea mijloacelor corective din ȋnot (atunci când este cazul) trebuie să fie adecvate vârstei subiectului, sexului, fazei de tratament ȋn care acesta se află.
Indicații. Contraindicații.
Indicațiile hidrokinetoerapiei ȋn patologia aparatului locomotor sunt foarte largi, tehnicile specifice fiind puse ȋn aplicare abia dupa explorarea clinică, radiological și de multe ori chiar biologică a pacientului.În general, efectele urmărite sunt:
-dobândirea partială și progresivă a independentei;
-creșterea mobilitații articulare; -facilitarea mișcarilor și a gesturilor la persoanele cu handicap sever;
Scolioza ȋn “S” este o deficiență a coloanei vertebrale ce presupune două sau mai multe deviații ȋn plan frontal, cu convexitațiile îndreptate ȋn lateral. Cea mai frecventă ȋntalnită formă este cea cu două curburi, una localizată la nivelul segmentului dorsal și alta la nivelul lombar. Ca ȋn cauza oricărei deficiențe fizice și aici se poate vorbi de o deficiență structurală sau nestructurală, evolutivă sau neevolutivă. Amintim că există și scolioze idiopatice cu cauză necunoscută apărute ȋnainte de vârsta pubertații.
Kineoterapeutul recomandă un program de exerciții corective prin ȋnot.
Scopul exercițiilor corective:
Formarea reflexului corect și stabil de atitudine a coloanei vertebrale și a corpului ȋn ȋntregime;
Tonifierea ȋn condiții de scurtare a grupelor musculare din partea convexităților;
Tonifierea ȋn condiții de lungire a grupelor musculare din partea concavităților;
Integrarea elementelor centurii scapulare și ale centurii pelviene ȋn atitudinea normală generală a corpului;
Dezvoltarea normală a toracelui prin corectarea asimetriilor sale.
Kinetoterapeutul a dirijat tratamentul și a ținut sub observație pacienții fiind prezent pe parcursul ȋntregii ședințe de reeducare.
După obișnuirea cu mediul acvatic, au urmat formele speciale de exerciții. S-a recomandat un număr restrâns de exerciții ȋntr-o ședintă, exercițiile ușor de ȋnvațat și de reținut de către pacientă, dar cu acțiune clară, care să se execute de mai multe ori (acest fapt permite executarea lor și ȋn timpul liber).
Durata programului și ritmului exercițiilor:
Programul de reeducare a respectat principiul progresivitații, atât ca ȋngreunare cât și ca durată. Astfel, maxim 5 minute a durat imersia pentru acomodarea cu mediul acvatic, apoi s-a desfășurat programul propiu-zis, care are inițial 10-12 minute pe zi și crește treptat până la 30 minute, putând fi repetat chiar și de 2 ori pe zi.
Întregul tratament s-a întins pe o perioadă de 1 an,ȋnsa o activitate cu largă recunoaștere a benificiilor precum este ȋnotul,trebuie să se perpetue pe ȋntreg parcursul vieții.
Ritmul optim al exercițiilor acvatice este de 20-25 de minute.
Expirația s-a efectuat în timpul mișcarii, iar inspirația ȋn timpul scurt de repauză dintre două mișcări.
Exercițiile corective aplicate pacienților sunt următoarele :
1.Exerciții pe marginea bazinului
Din așezat, cu un baston sau cu o plută diagonal la spate, apucată cu stânga sus și dreapta jos, extensii și arcuiri ale trunchiului, coordonate cu respirația;
Din aceeași poziție inițială, răsuciri și arcuiri ale trunchiului spre stânga și spre dreapta;
Din stând ȋn genunchi cu un baston sau cu o plută diagonal la spate,apucată cu mâna stângă sus și cu dreapta jos, extensia și arcuirea amplă a trunchiului concomitent cu ducerea piciorului drept ȋntins pe spate sprijinit pe vârf;
Pe genunchi cu sprijin pe palme ȋnainte, ridicarea brațului stâng sus simultan cu extensia piciorului drept și arcuire;
Din aceeași poziție, ridicarea brațului stâng sus odată cu ducerea genunchiului stâng la piept cu arcuire.
Același exercițiu cu ridicarea piciorului stâng extins lateral.
Exerciții ȋn bazin cu apă mica
Din stânga cu piciorul stâng pe o treaptă a scării bazinului, cu o plută la spate, apucată diagonal cu mâna dreaptă jos și stânga sus, extensia amplă a trunchiului cu inspirație, revenire cu expirație
Din aceeași poziție, ȋndoiri și arcuiri ale trunchiului spre stânga.
Aceeași poziție inițială, răsucirea triunchiului spre dreapta și extensia cu arcuire;
Aceleași exerciții ca cele trei amintite anterior, dar cu sprijinul piciorului stâng cu o treaptă mai sus;
Exercițiile de ȋndoire și arcuire ale trunchiului trebuie executate cu ambele arcuiri;
Din stânga cu fața la scară, cu brațele extinse, stânga sus și dreapta jos, cu mâinile apucate, ridicarea genunchiului stâng spre suprafața apei;
Din aceeași poziție inițială, extensia și arcuirea trunchiului și a capului.
Mers pe vârful piciorului stâng, dreptul pășește normal pe talpă, cu mâna stângă susținând un plutitor pe cap și cu cea dreaptă pe șold;
Mers cu ridicarea piciorului stâng spre suprafața apei și cu mâinile ca ȋn exercițiul anterior menționat;
Același mijloc cu ridicarea genunchiului stâng;
Mers cu pas adăugat spre stânga, fandând doar piciorul stâng, cu o plută la spate, apucată asimetric cu mâna de partea concavitații jos, iar ceea de partea concavitații sus.
Exercții ȋn bazin cu apa mare:
Din atârnat inegal la scara bazinului, cu mâna stângă, sus și dreapta jos, balansări laterale ale ȋntregului corp; se pot executa cu fața sau cu spatele la scară;
Același exercițiu din atârnat doar cu brațul stâng sus, dreptul fiind ȋn apă lânga picior;
Tot din atârnat inegal, cu spatele la scară ridicarea piciorului sau doar a genuchiului stâng spre suprafața apei;
Din atârnat cu fața la scară, cu brațul stâng sus și drept jos, extensia și arcuirea trunchiului –inspirație, revenire-expirație;
Din aceeași poziție inițială extensia și arcuirea piciorului drept;
Din ȋmpingere de la perete, plutire pe piept cu capul în extensie la suprafața apei, cu brațul stâng sus și dreptul jos lânga coapsă;
Din ȋmpingere, plutire pe spate cu brațul stâng sus, celalalt jos, cu genunchiul piciorului stâng ȋndoit peste nivelul apei;
Plutire pe spate, cu o plută ținută ȋn regiunea dorsală, ridicări repetate ale trunchiului și bazinului;
Picioarele în procedeu craul, extensia trunchiului și a piciorului drept dupa fiecare 6 bătăi de picioare;
Picioarele craul, cu fața ȋn apă și cu brațul stâng sus, dreptul jos, inspirăm dinainte prin ridicarea feței din apă;
Picioare- spate, cu pluta la spate ȋn regiunea dorsală ȋndoirea genuchiului stâng la fiecare 6 bătăi de picioare;
Picior-craul cu un braț sus-stângul și celalalt jos.
Alunecare craul sau spate cu pluta ținută sus, vâslind numai cu brațul drept;
Alunecare craul sau spate, fără plută, vâslind doar cu brațul drept, brațul stâng ȋntins sus; la craul se va inspira lateral dreapta.
Alunecare craul, vâslind doar cu brațul stâng, brațul drept ȋntins jos; se va inspira prin ridicarea brațului, lucru realizabil prin intensificarea bătăilor de picioare;
Alunecare ȋn procedeul spate, vâslind doar cu brațul stâng, brațul drept fiind jos lângă picior, sau ȋndoit la spate;
Înot ȋn tandem (câte doi unul lângă celălalt, cu mâinile din interiorul cuplului prinse) ȋn procedeele spate și craul; se lucrează bilateral.
Efectele urmărite în cazul pacienetei mai sus menționate sunt:
Dobândirea parțială și progresivă a independenței;
Creșterea mobilității articulare;
Relaxarea musculara;
Calmarea durerilor;
Reeducarea funcțioanal motorie a unui segment.
Apropierea afectivă pe parcursul ȋntregului program de recuperare, vocea calmă, plăcută, atenția kinetoterapeutului ȋndreptată permanent spre pacient au fost condiții esențiale ȋn derularea programului de mișcare ȋn apă și ca urmare a tratamentului pacienta a dobândit ȋn proporție de 90% condiția fizică ideală pentru un om normal, adică scopul tratamentului ȋn mediul hidric a fost atins ȋn mare măsură.
Concluzii
Hidrokinetoterapia sau reabilitarea în apă este indicată ȋn majoritatea problemelor patologice de interes ortopedic, neurologic, reumatologic, în urma unor boli ale sistemului nervos central (SNC) și ȋn prevenție.
Temperatura apei permite patologiilor neurologice cu caracter spastic o relaxare ce favorizează o flexibilitate mai mare și o ușurare a întinderii musculaturii. Acesta este motivul pentru care reabilitarea ȋn apă este mediul ideal pentru recuperarea motricitații chiar și pentru cei care nu pot înota.
Beneficiile pe care le aduce apa sunt multiple; printre efectele de reabilitare în apă amintim în special:
-efect muscular relaxant;
-reducerea durerii prin creșterea pragului de percepție;
-descărcarea totală sau parțială a articulațiilor prin presiune articulară mai
mica;
– mersul pe jos mai facil;
-reducerea edemelor;
-reducerea timpului de recuperare în reabilitare;
-beneficii psihologice și fizice.
Reabilitarea hidrochinetică sau în piscină este indicată în boli degenerative cronice, pre și post-operatorii a patologiilor osteo-articulare degenerative boli SNC ale sistemelor ortopedice, reumatologice și neurologice.
Recuperarea ȋn apă are o mare valență recuperatorie atât ȋn câmpul fizioterapeutic cât și ȋn cel social și recreativ, apa reprezintă un mijloc ideal care favorizează mișcarile ce ar fi imposibile sau foarte dificile ȋn afara apei.
Respectarea indicațiilor terapeutului și a programului de exerciții recomandat în mediul hidric generează o recuperare mult mai rapidă și o reabilitare corectă a pacientului.
Influențele benefice ale hidrokietoterapiei în recuperarea scoliozelor aduce o evoluție semnificativă și benefică a pacienților care apelează la astfel de programe pe termen mediu și lung.
Bibliografie
Baciu C.,Programe de gimnastică medicală,Editura stadion,București,1974;
Betes A.,Hamson N., Exerciții terapia în apă,Ed.British Columbia,Canada,1992;
Bîltac Gheorghe,Aplicații de HKT,Ed. Universitară,Craiova,2009;
Cirla L., Înotul-mijloc asociat al kinetoterapiei-îndrumător metodic,București 1996;
Ciocoi D.,Aplicativitatea înotului,Ed. Universitară București,2003;
Davis B.C.,Harrison R.,HKT în practică, Ed. Churchill Livingstone,New York,1998;
Demeter Andrei,Dragan Ioan, Sport și sănătate,Ed. Sport-Turism, București 1990,(p.8,9,10,76,77,114,115,116)’’’;
Dragomir Marian,Înot terapeutic, Ed. Universitaria,Craiova,2007;
Dumitru Rareș,Înot terapeutic,Ed. Didactică și pedag.,Cluj-Napoca,2001;
Gamper U.,Corectarea Deficiențelor fizice, Ed. Jena,Stuttgart,1995;
Gheorghe Tiberiu,elemente HKT,Ed. Risoprint,Cluj-Napoca,2002;
Hay J.,Tipurile de afecțiuni, Ed. Pretience-Hall,Englewood-Cliffs,1993;
Hanson J.,Anatomie Patologică, Ed. Universitaria,Craiova,1998;
Narcis Florian Neagu,Tipuri de afecțiuni ale coloanei vertebrale, Ed. Risoprint,Craiova,2006;
Nicolae Horațiu Pop,Hidrokinetoterapia-Elemente teoretice și practice,Ed. Risoprint,Cluj-Napoca,2012;
Pop N.H.,Marian N., Înotul ca mijloc de recep. ,Ed. Sport,București,2012;
Popescu Roxana,Marinescu Luminița,Bazele fizice și anatomice ale Kinetologiei,Ed. Angora,Craiova,1999;
Robănescu N.,Tratamentul sechelelor motorii ale encefalopatiilor infantine,Ed. Medicală,București,1983;
Szatmary L.,Simpatologie,Ed. Sport-Turism,București,1991;
Valeria Bălan,Ghid metodologic pentru corectarea deficiențelor fizice prin înot,Ed. Didactică și Pedagogică,R.A.,2007.
http://www.aqualing.ro;
http://www.bihon.ro;
Bibliografie
Baciu C.,Programe de gimnastică medicală,Editura stadion,București,1974;
Betes A.,Hamson N., Exerciții terapia în apă,Ed.British Columbia,Canada,1992;
Bîltac Gheorghe,Aplicații de HKT,Ed. Universitară,Craiova,2009;
Cirla L., Înotul-mijloc asociat al kinetoterapiei-îndrumător metodic,București 1996;
Ciocoi D.,Aplicativitatea înotului,Ed. Universitară București,2003;
Davis B.C.,Harrison R.,HKT în practică, Ed. Churchill Livingstone,New York,1998;
Demeter Andrei,Dragan Ioan, Sport și sănătate,Ed. Sport-Turism, București 1990,(p.8,9,10,76,77,114,115,116)’’’;
Dragomir Marian,Înot terapeutic, Ed. Universitaria,Craiova,2007;
Dumitru Rareș,Înot terapeutic,Ed. Didactică și pedag.,Cluj-Napoca,2001;
Gamper U.,Corectarea Deficiențelor fizice, Ed. Jena,Stuttgart,1995;
Gheorghe Tiberiu,elemente HKT,Ed. Risoprint,Cluj-Napoca,2002;
Hay J.,Tipurile de afecțiuni, Ed. Pretience-Hall,Englewood-Cliffs,1993;
Hanson J.,Anatomie Patologică, Ed. Universitaria,Craiova,1998;
Narcis Florian Neagu,Tipuri de afecțiuni ale coloanei vertebrale, Ed. Risoprint,Craiova,2006;
Nicolae Horațiu Pop,Hidrokinetoterapia-Elemente teoretice și practice,Ed. Risoprint,Cluj-Napoca,2012;
Pop N.H.,Marian N., Înotul ca mijloc de recep. ,Ed. Sport,București,2012;
Popescu Roxana,Marinescu Luminița,Bazele fizice și anatomice ale Kinetologiei,Ed. Angora,Craiova,1999;
Robănescu N.,Tratamentul sechelelor motorii ale encefalopatiilor infantine,Ed. Medicală,București,1983;
Szatmary L.,Simpatologie,Ed. Sport-Turism,București,1991;
Valeria Bălan,Ghid metodologic pentru corectarea deficiențelor fizice prin înot,Ed. Didactică și Pedagogică,R.A.,2007.
http://www.aqualing.ro;
http://www.bihon.ro;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Privind Beneficiile Inotului In Recuperarea Pacientilor cu Scolioza (ID: 156143)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.