Aspecte Privind Afirmarea Conceptului de Demnitate Umană în Filosofia Perioadei Moderne

Aspecte privind afirmarea conceptului de demnitate umană în filosofia perioadei moderne

Sava (Mirea) Antoaneta Laura

1. Considerații generale

Încă din a doua jumătate a sec. al XV-lea, în Occident, eliberarea gândirii de dogmele religioase, criza sistemului de valori întemeiate pe privilegiile nobilimii, ideea de egalitate a cetățenilor în fața legii, construirea economiei de piață și afirmarea noii clase sociale a burgheziei au constituit direcțiile principale de evoluție a societății.

Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea vor aduce în prim-plan ipoteza contractualistă cu privire la originea statului, prin operele unor filosofi precum Thomas Hobbes (Leviathan, 1651), John Locke (Eseu asupra guvernământului civil, 1690) și Jean-Jacques Rousseau (Contractul social, 1762).

Începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, lumea occidentală, parcurgând o serie de crize revoluționare, s-a transformat structural, maturizându-se sub influența ideilor Revoluției franceze din anul 1789. Anul 1815 a pus capăt expansiunii republicane, dar evenimentele din anii 1830 și revoluțiile anului 1848 au cuprins întreaga Europă, dând naștere unor curente și orientări noi în gândirea filosofică și juridică. Concomitent cu revoluția politică și revoluția economică s-a produs și o „revoluție” în domeniul juridic, în special în filosofia juridică cu privire la originea și rolul statului și al legii. Preocuparea pentru constituirea unui sistem juridic pus în slujba apărării drepturilor fundamentale ale omului a câștigat teren o dată cu promovarea conceptului de „stat de drept”. S-a cristalizat astfel o societate nouă, bazată pe raporturi economice în cadrul căreia rolul principal a revenit burgheziei și unui „proletariat cu precădere urban, al cărui rol revoluționar va deveni tot mai puternic”.

2. Statul și dreptul în centrul preocupărilor filosofice și juridice

Una dintre cele mai înaintate și mai îndrăznețe opere ale Iluminismului francez este cea a lui Montesquieu, scopul său fiind acela de a limita puterea absolută a monarhului și de a condamna intoleranța religioasă care caracterizase Inchiziția.

Subliniind rolul puterii politice în menținerea ordinii sociale și în prevenirea abuzurilor, Charles-Louis de Secondat, baron de La Brède și de Montesquieu arată și pericolul pe care aceasta îl reprezintă pentru libertatea individului. Plecând de la principiul că puterea oprește puterea, Montesquieu ajunge la concluzia că tehnica guvernării moderate prin normele legislative, prin separarea puterilor în stat și prin controlul reciproc este necesară pentru limitarea puterii.

Cu toată necesitatea controlului, Montesquieu a rezervat un rol moderat judecătorului: „Judecătorii națiunii nu sunt decât gurile care pronunță cuvintele legii, niște ființe inanimate care nu-i pot modera nici forța nici rigoarea”.

Analizând Constituția engleză, Montesquieu vede rațiunea de a fi a separației puterilor sau cel puțin efectul său – în păstrarea libertății. El spune că este prima în istorie care are ca scop principal libertatea politică. Libertatea poate fi socotită un principiu unificator al societății. În concepția sa, libertatea economică, chiar dacă e adevărat că în general efectul său este de a spori bogăția și prin aceasta de a ridica nivelul mediu de viață al indivizilor, favorizează frecvent creșterea distanței dintre bogați și săraci. Libertatea moravurilor tinde să erodeze, dacă nu să dizolv, unitatea familiei, deci a celulei sociale considerate dintotdeauna ca esențială pentru coeziunea ansamblului social. Libertatea ca atare are, incontestabil, efecte sociale disruptive însă aceste efecte sunt contracarate prin faptul că ea se definește ca libertate egală, că se asociază egalității și că, într-o anumită măsură, chiar se confundă cu aceasta.

Criticând regimul politico-social feudal, militând pentru lichidarea privilegiilor monarhilor și clerului, Montesquieu și-a adus propria contribuție la consolidarea demnității umane.

Cel care, prin concepțiile sale filosofice, a declanșat întregul carusel al revoluției franceze și al celor care au urmat, deși viața sa s-a încheiat înainte de momentul izbucnirii evenimentelor revoluționare, este Jean Jacques Rousseau. În operele sale – “Discurs asupra științelor și artelor”, “Contractul social”, “Discursul asupra originii inegalității” – el face distincție între “omul natural”, liber și independent, și “omul social”, egoist, plin de vicii și prizonier al unei societăți sfâșiate de inegalitate și conflicte.

Formulând teoria contractului social, Rousseau avansează ideea că oamenii s-au găsit inițial într-o stare presocială, numită stare de natură. Trecerea de la această stare, ce presupunea libertatea necondiționată a fiecăruia, la starea socială se face printr-un acord mutual al indivizilor, printr-un contract social care devine fundamental juridic al statului. Prin acest contract indivizii cedează o parte din libertatea lor în favoarea corpului social însărcinat să le realizeze interesele comune. Statul este un produs conștient al voinței indivizilor și nu un rezultat al forței:

„Din moment ce nici un om nu are autoritate morală asupra semenului său și de vreme ce forța nu dă naștere nici unui drept, rezultă că baza oricărei autorități legitime nu poate fi decât convenția”.

Rousseau distinge între ”omul natural”, aflat în starea pre-statală și ”omul social”, care și-a ”pierdut inocența și moravurile”:

”Primul este liber și independent, celălalt este prizonier într-o lume a aparențelor, într-o societate factică și opresivă. În societatea așa cum ea există, unde omul este rău guvernat, nevoile artificiale sunt suprapuse nevoilor naturale; fiecare individ nu mai este el însuși, ci joacă un rol și poartă o mască; este o societate opacă, sfâșiată de inegalitate și de conflicte între interesele particulare și egoiste, o societate în care a dispărut în întregime spiritual civic”.

În această societate creată de om principala sursă a răului este inegalitatea dintre oameni deoarece ”din inegalitate provin bogățiile; cuvintele sărac și bogat sunt relative și pentru că acolo unde oamenii sunt egali nu vor exista nici bogați, nici săraci”.

3. Contribuția evenimentelor revoluționare la dezvoltarea conceptului de demnitate umană

Desprinderea de feudalism și trecerea la modernitate a fost marcată de trei momente de referință: revoluția engleză (1640-1688), cea americană, desfășurată între 1763-1791, și Revoluția franceză de la 1789.

Fondată pe doctrina puritanismului, revoluția engleză a impus modelul monarhiei constituționale și respectarea drepturilor civile. Ea s-a manifestat pe fondul profundei crize financiare, sociale și politice desfășurate de-a lungul secolelor XVI – XVII, context în care era din ce în ce mai mult invocată ideea libertății și cea a egalității, ca opus al absolutismului monarhic generator de decizii arbitrare și încălcări de drepturi naturale care afectau profund soarta indivizilor.

Unul dintre filosofii care au trăit în perioada revoluției engleze a fost Thomas Hobbes care, în primele opere ale sale – “Elemente de drept natural și civil”, “Despre cetățean” – ia apărarea regelui împotriva parlamentului, ulterior trecând de partea revoluției burgheze și manifestând o atitudine critică față de aristocrație și cler (“Leviathan”, “Despre corp”, “Despre om”). Adept al teoriei contractului social, filosoful englez afirmă că omul nu este sociabil de la natură ci, din contră, este esențialmente egoist, aflat în război permanent cu semenii săi. Potrivit unei memorabile expresii a lui Hobbes, cel mai slab este întotdeauna capabil să-l ucidă pe cel mai puternic. Descoperindu-și vulnerabilitatea egală, ființele umane descoperă rădăcina egalității lor și, astfel, descoperindu-se egali, sunt capabili mai apoi să ajungă la un acord în edificarea ordinii politice pașnice și civilizate. Societatea este pentru Hobbes o reprimare a stării de natură, a stării de război. El afirmă că:

”în starea de natură legile naturale, care constau în echitate, justiție, gratitudine și celelalte virtuți morale care depind de acestea, nu sunt propriu-zis legi, ci calități care predispun omul la pace și obediență. Doar odată ce o Republică este instituită (și nu înainte) ele sunt în mod efectiv legi”.

Un alt susținător al burgheziei engleze a fost John Locke, care a pus accent pe rolul esențial al experienței și educației în formarea spiritualității umane în lucrarea sa ”Eseu asupra intelectului omenesc”. Locke concepe și el omul ca o ființă socială, dar, dacă în starea de natură relațiile dintre oameni se întemeiau pe forță, ”dreptul nu este un drept al relațiilor de forță, ci al relațiilor dintre o ființă liberă cu o altă ființă liberă care se realizează în egalitate”. Pentru el, libertatea și egalitatea fac parte din natura umană, iar ”statul natural este un stat al păcii naturale”.

A doua în ordine cronologică, revoluția americană s-a remarcat prin transformările pe plan ideatic, politic, cultural, conceptual și legislativ pe care le-a adus orientarea spre republicanism și spre continua creștere a rolului democrației. Revoluția americană a făcut trecerea la o altfel de ordine ierarhică socială și la un alt sistem de valori sociale și morale care vor sta la baza societății americane de mai târziu. Redactată de Thomas Jefferson și adoptată în anul 1776, Declarația de Independență are la bază principiile iluministe, enumerând, printre drepturile cetățenilor, viața, libertatea și năzuința spre fericire.

Revoluția franceză continuatoare a altor evenimente de același gen (Revoluția americană 1763-1783, revoltele irlandeze din 1782 și 1784, Revoluția belgiană din 1787 etc.) se deosebește de celelalte care au fost înfrânte de armatele suveranilor, prin faptul că și-a atins scopul și, totodată, a dat naștere unei ideologii al cărei caracter universal i-a adus succesul și i-a conferit unicitatea. Documentul adoptat la 26 august 1789, “Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” reprezintă un document de referință pentru toate mișcările democratice din lume ce au urmat, fiind o sinteză a principiilor filozofiei Luminilor.

Prin exportul de “revoluție”, noile idei vehiculate de revoluționarii francezi au fost răspândite în Europa, trezind națiunile la lupta pentru constituirea statelor suverane, pentru obținerea libertăților interne (economice, sociale, politice) și a demnității naționale în relațiile cu alte state.

Rezultat al acumulărilor succesive pe plan economic, social, politic și ideologic, procesul revoluționar de la 1848 a oferit tuturor națiunilor un amplu program politic și social de modernizare a structurilor politico-statale, precum și șansa de a evolua în plan cultural și filosofic. Programele revoluțiilor pașoptiste au cuprins principii corespunzătoare concepțiilor constituționale burgheze (monarhia constituțională, principiul separației puterilor în stat, principiul responsabilității ministeriale, principiul inamovibilității judecătorilor, egalitatea tuturor în fața legii și în fața sarcinilor fiscale).

Formarea statelor naționale, autonome și independente, a reprezentat efectul pe plan politico-instituțional al progresului înregistrat în baza economico-socială a societății, dar și în gândirea filosofilor timpului.

4. Demnitatea în filosofia lui Immanuel Kant

Immanuel Kant își fundamentează concepția despre demnitate subliniind necesitatea elaborării unei morale lipsite de orice interes material sau moral deoarece “cu cât omul urmărește plăcerile vieții și ale fericirii, cu atât mai mult se îndepărtează de adevărata mulțumire“. În acord cu concepția sa, filosoful îi formulează omului legi morale a priori și îl obligă să le respecte pentru că este o ființă rațională :

„Din tot ceea ce este posibil de conceput în această lume, ba în genere și în afara ei, nimic nu ar putea fi considerat ca bun fără nici o restricție decât numai voință bună“.

Voința este bună nu prin ceea ce produce și efectuează, ci prin voliție, adică este bună în sine. Omul însă fiind înconjurat de multiple tentații spre plăcere care ar putea să-i înăbușe adesea voința, în această stare, rațiunea îi dictează voinței, ca o poruncă, să aleagă întotdeauna binele. Dar dacă rațiunea, spune Kant, „nu este suficientă să determine ea singură voința, dacă voința în sine nu este deplin conformă rațiunii, atunci determinarea unei astfel de voințe este constrângerea“, adică o poruncă necondiționată care ia forma de imperativ.

Kant formulează principiul autonomiei voinței ca un principiu al demnității umane și al oricărei naturi raționale. În acest înțeles voința are însușirea de a alege numai ceea ce rațiunea, independentă de orice înclinație materială, cunoaște ca bun: „datoria este necesitatea de a îndeplini o acțiune din respect pentru lege“ . Pornind de la premisa că omul poate să aibă înclinație pentru ceva exterior dar niciodată respect, pentru că nu este activitatea unei voințe, Imm. Kant cercetează posibilitatea dacă există o lege necesară pentru toate ființele raționale, de a judeca acțiunile lor totdeauna potrivit maximelor menționate. Pentru aceasta are în vedere studierea raportului voinței cu sine însăși, întrucât această voință se determină numai prin rațiune și formulează pentru voința omenească un imperativ categoric care poate servi ca lege practică universală: „Fundamentul acestui principiu este că natura rațională există ca scop în sine“ . Reducând activitatea psihică la cunoaștere, la rațional și apreciind că fiecare ființă umană trebuie să respecte natura rațională din noi, imperativul practic va fi următorul:

„Acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în persoana oricărui altuia totdeauna în același scop, iar niciodată ca mijloc“.

Acest principiu se poate aplica tuturor ființelor raționale pentru că derivă din rațiunea pură și nu are nici o legătură cu experiența sau vreun interes material și spiritual. El asigură demnitatea actelor umane în virtutea faptului că orice voință omenească apare ca întemeind prin toate maximele ei o legislație universală în „ideea voinței oricărei ființe raționale ca voință universală legislatoare“.

În opinia filosofului de la Konigsberg, demnitatea omului, cea care îl face să se ridice deasupra tuturor celorlalte ființe, constă în faptul că omul nu poate fi folosit de către nici un om (nici de către altul, nici chiar de către el însuși) doar ca mijloc, ci întotdeauna numai ca scop.

În prima parte a Teoriei virtuții, Teoria etică elementară, în Capitolul al doilea „Datoria omului față de el însuși” din lucrarea „Metafizica moravurilor”, Kant distinge între om în sistemul naturii și om, considerat ca persoană. În primul caz, omul este o ființă de o importanță redusă și are o valoare comună cu cea a altor animale, ca produse ale pământului. Faptul că omul este superior animalului prin intelect și poate formula el însuși scopuri, îi conferă doar o valoare exterioară a utilității sale, în sensul de valoare a unui om în raport cu altul, în cadrul schimbului, unde, precum animalele, este considerat ca un lucru (potrivit lui Kant, un lucru este un obiect care nu este capabil să își asume nici un fel de responsabilitate) și are un preț ca acela al unei mărfi, însă valoarea lui este mai mică decât cea a mijlocului universal de circulație, banii, a căror valoare este numită, din acest considerent, de excepție. Numai când este considerat ca persoană, adică ca subiect ale cărui acțiuni sunt responsabile, omul se află deasupra tuturor prețurilor; ca atare omul nu este un simplu mijloc al altui om și nici al scopurilor sale proprii, ci trebuie apreciat ca scop în sine, adică el posedă o demnitate (o valoare interioară absolută), prin care el le constrânge pe toate ființele raționale din lume să-i poarte respect, putând să se măsoare cu oricare dintre aceste ființe și să fie apreciat pe picior de egalitate.

În Secțiunea a doua – „Trecerea de la înțelepciunea populară la metafizica moravurilor”, din lucrarea Fundamentele metafizicii moravurilor, Kant distinge între ceea ce are un preț și ceea ce are o demnitate. Are un preț ceea ce poate fi înlocuit și cu altceva, ca echivalentul său, și are o demnitate ceea ce este mai presus de orice preț și nu admite nici un echivalent. Ceea ce se raportează la înclinațiile și nevoile umane generale are un preț de piață; ceea ce, chiar fără a presupune vreo nevoie, este conform unui anumit gust, are un preț afectiv, iar ceea ce constituie singura condiție sub care ceva poate fi scop în sine nu are numai valoare relativă, adică un preț, ci o valoare internă, adică o demnitate.

Demnitatea omului nu reprezintă o cantitate apreciabilă economic, ci o calitate inalienabilă ființei umane, constitutivă pentru existența sa, invitând pe fiecare să se poarte cu respect față de ceilalți. Obligația și dreptul la respect sunt, din perspectivă kantiană, reciproce:

„după cum el însuși nu se poate da pe nici un preț (pentru că ar contrazice datoria aprecierii față de sine), tot astfel, el nu poate să acționeze contra autoaprecierii necesare a altora ca oameni, adică el este practic obligat să recunoască demnitatea fiecărui alt om, asupra lui planând o datorie, care se referă la respectul manifestat cu necesitate față de oricare alt om”.

După cum remarcă filosoful german, datoria, în raport cu demintatea umanității în noi, așadar, și față de noi înșine, ne face capabili de o astfel de legiferare interioară încât omul (fizic) se simte forțat să respecte pe omul (moral) în propria sa persoană, ceea ce este totodată înălțarea și autoaprecierea supremă, ca sentiment al valorii interioare după care omul nu este de vânzare la nici un preț, posedând o demnitate de nepierdut (dignitas interna – demnitatea interioară) care îi insuflă respect față de sine însuși.

Pe aceeași linie de gândire, Kant face aprecieri privind obligațiile față de alți oameni, provenite din respectul ce li se cuvine. Cu această ocazie, Kant afirmă:

„Respectul pe care îl port altuia sau cel pe care altul mi-l poate arăta este, de altfel, recunoașterea unei demnități la alți oameni, cum ar fi a unei valori care nu are preț, nici un echivalent, în schimbul căruia să poată fi schimbat obiectul prețuirii. Judecarea unui lucru ca neavând nici o valoare este disprețul. Ca atare, orice om are pretenții îndreptățite la respect din partea semenilor săi, și reciproca, el este obligat, de asemenea, să-l respecte pe fiecare dintre ei”.

Obligația și dreptul la respect, sunt, din perspectivă kantiană, reciproce. După cum remarcă neokantianul Eric Weil, „Eu pot să cer respectul demnității mele de om, nu pentru că sunt cel care îl cer, ci pentru că eu nu pot să-l pretind de la mine fără să-l pretind pentru orice ființă umană, deci și pentru mine”, deorece renegarea demnității celuilalt înseamnă de fapt o renegare a demnității proprii. În consecință, demnitatea fondează dreptul la respect și obligația de a respecta propria sa demnitate și pe cea a altuia.

Kant argumentează că datoria respectului față de omul însuși, în calitatea sa de om, face să nu poți refuza celui vicios, celui care se face nedemn prin faptele sale, tot respectul la care are dreptul acesta ca om. A disprețui pe alții, adică a nu le arăta respectul cuvenit oamenilor în genere este, în toate cazurile, contrar datoriei, căci ei sunt oameni. De aici se desprinde ideea că pedepsele dezonorante pentru umanitatea însăși nu sunt dureroase și înjositoare doar pentru cel vizat, pentru că ține la onoarea sa și pentru pierderea bunurilor și a vieții, dar „îl fac să roșească pe privitor că aparține unei specii care îl poate trata astfel” pe cel sancționat. Cel care aplică asfel de pedepse se dovedește a fi nedemn de condiția umană, care este definitiv legată de cea a tuturor celorlați oameni. În ceea ce privește acest aspect, Paul Valadier s-a exprimat în sensul că “ar fi afectat însuși sensul demnității noastre, prin comiterea de gesturi negative la adresa demnității celuilalt, ca și cum am aduce o defavoare umanității din care ne tragem, o formă de lipsă de respect față de rădăcini. Că putem accepta să renegăm umanitatea noastră și să trăim cu acest asasin sau indiferentul din noi, asta cu siguranță și într-un mod nefericit, dar atunci ne-am sufoca propria umanitate și, ca oameni conștienți de noi înșine, nu putem și nu trebuie să vrem asta”.

În opinia lui Kant, trufia, calomnia și batjocura sunt vicii ce lezează datoria respectului față de alți oameni. Calomnia, adică înclinația omului care fără vreo intenție specială întreține zvonuri care prejudiciază respectul pentru celălalt, este, conform filosofului german, contrar respectului cuvenit umanității în general, pentru că orice scandal slăbește respectul pe care se întemeiază impulsul către binele moral prin răspândirea neîncrederii în el. Difuzarea intenționată, în scopul de a știrbi onoarea celuilalt, de zvonuri chiar și adevărate, aduce o diminuare a respectului față de întreaga umanitate. Ca soluție, Kant propune să-i tratăm pe ceilalți cu dragoste, inclusiv prin atenuarea judecății noastre cu privire la faptele și greșelile semenilor noștri pentru că aceste exemple de respect date altora pot trezi străduința acelora de a fi vrednici de respectul pe care li-l acordăm. Prin urmare, oricine se poate opune la un astfel de comportament de supraveghere a moravurilor altuia și poate invoca lezarea respectului cuvenit sieși.

În lucrările filosofului german, se face distincție între imperativele ipotetice și imperativele categorice. Imperativele ipotetice încep de obicei cu “dacă”, ca de exemplu „Dacă vrei să rămâi, fii respectuos”. În acest caz, scopul este ipotetic, iar imperativul arată mijloacele pentru atingerea sa. Imperativul ipotetic indică numai faptul că acțiunea este bună pentru un scop oarecare, posibil sau real. Validitatea acestor imperative se stabilește potrivit principiului suprem că oricine dorește scopul, dorește și mijloacele. Principiul lor suprem este analitic. Este de remarcat că un astfel de imperativ este întotdeauna condițional și dă o motivație doar persoanei care vrea să rămână. Formularea imperativului categoric este următoarea:

„Acționează astfel încât să folosești umanitatea, atât în persoana ta cât și în persoana oricui altcuiva, de fiecare dată totodată ca scop, niciodată numai ca mijloc”.

Potrivit lui Kant, temeiul demnității naturii umane și al oricărei naturi raționale este autonomia, iar titularul demnității este umanitatea. Moralitatea este considerată singura condiție sub care o ființă rațională poate fi scop în sine, iar moralitatea și umanitatea, în măsura în care este capabilă de moralitate, sunt singurele lucruri care au demnitate.

Pe bună dreptate putem concluziona că, prin contribuția sa remarcabilă, filosoful Immanuel Kant este considerat „părintele conceptului modern al demnității omului”.

5. Demnitatea în filosofia lui Hegel

Un alt punct de referință în evoluția concepțiilor privind demnitatea umană este filosofia lui Hegel, pentru care demnitatea umană este un atribut al Spiritului Absolut.

Pentru Hegel, a cărui preocupare a fost aceea ”de a fundamenta o nouă ontologie, o nouă concepție cu privire la ființă”, problema umană prin excelență este cea a recunoașterii reciproce: fiecare ființă umană, fiecare dintre noi, dorește să fie recunoscut în umanitatea sa, în libertatea sa, de toți ceilalți.

Hegel fundamentează demnitatea umană pe concepția despre autodesfășurarea Spiritului absolut. Substanța „adevărată“, esență a tot ce există, este după Hegel gândirea absolută, față de care toate celelalte forme de manifestare ale sale, natura, omul și lumea lui spirituală sunt momente obiectivate.

Omul poate să devină ființă demnă pentru că societatea îi apare ca posibilitate de a alege din lanțul evenimentelor în rândul cărora se află pe acela care este în concordanță cu interesul său. El poate să realizeze această opțiune pentru că dispune de o voință liberă de a alege, fiind parte a voinței Spiritului universal, transmisă omului când acesta părăsește stadiul naturii:

„Voința fără libertate este un cuvânt gol, așa cum libertatea nu este reală decât ca voință, ca subiect“.

Este motivul pentru care s-a afirmat că ”libertatea, la Hegel, ca și la greci, nu este posibilă decât prin înălțarea gândului în sfera dialecticului și, prin dialectic, la conceptul de bine (s.a.)”.

Luând în considerare că nu orice voință particulară are capacitatea de a realiza o alegere ideală între dorințe și instincte, existând posibilitatea ca voința să aleagă pe cele din urmă, omul devine în acest caz nu numai rob al pornirilor sale interioare, dar întâmpină permanent rezistența realității. De aceea, potrivit concepției lui Hegel, adevărata voință liberă nu este voința indivizilor în general ci „inteligența conștientă, acea voință al cărui scop ultim este raționalitatea“. Numai sub forma inteligenței etice și în virtutea acestui fapt, voința dublată de responsabilitate poate selecta acele acte din lanțul necesităților sociale care se află în concordanță cu afirmarea omului ca ființă demnă.

Sensul demnității rezidă, la Hegel, în înțelegerea și interiorizarea necesității. Ea se realizează ca urmare a inteligenței conștiente, care este calitate a omului dobândită în procesul de autorealizare a Spiritului absolut. In consecință, demnitatea umană este un atribut al Absolutului.