Aspecte Practice Privind Preluarea Datoriei de Catre Sotul Supravietuitor
INTRODUCERE
Actualitatea problemei abordate
Fenomenul împrumutului a reprezentat forța motrice a dezvoltării întregului sistem de drept privat din cele mai străvechi timpuri. Geneza dreptului civil a fost condiționată de două mari concepte apărute în societate – ciculația juridică a bunurilor și împrumutul. Odată cu dezvoltarea instituției creditului bancar, împrumutul a devenit o parte integrantă în viața fiecărui om modern. Suntem deja obișnuiți să trăim în împrumut, întrucît putem obține ce dorim astăzi și acum, avînd posibilitatea de a restitui în mod eșalonat prețul bunurilor care ne înconjoară.
Din aceste considerente, conceptul de preluare a datoriei de către soțul supraviețuitor reprezintă un interes incontestabil la nivel teoretic și practic. Litigiile privind încasarea datoriei reprezintă unele din cele mai frecvent întîlnite în istanțele din Republica Moldova, dar și împrejurul lumii. Un lucru ineluctabil este că fiecare persoană se stinge la un moment dat din viață. Însă aceasta nu marchează încetarea existenței creanțelor contractate de acesta, ci declanșează subrogarea în drepturi de către succesorii săi. Reliefarea principalelor aspecte și depistarea celor mai mici particularități și lacune ale acestui subiect vor permite o percepere mai amplă, pluridimensională a problemei atît din punct de vedere al creditorilor, cît și a soțului supraviețuitor ținut la plata datoriei.
Scopul și obiectivele lucrării
În prezenta lucrare vom încerca să relevăm toate aspectele teoretice ale problemei abordate, studiind legislația și suprapunînd-o diferitor concepte doctrinare controversate. În așa mod vom forma un complex de norme și concepte valabile pentru cazurile din practică referitoare la preluarea datoriei de către soțul supraviețuitor.
Atingîd obiectivele menționate vom atinge și scopul acestei lucrări – cercetarea cadrului normativ al problemei, depistarea lacunelor, controverselor și celor mai reușite soluții pentru unele situații practice care se referă la tema în cauză.
De asemenea, ne propunem drept obiectiv formarea unor propuneri de lege ferenda, contribuind la constituirea unei baze normative comprehensibile și uitle atît persoanelor – părți în raporturi juridice descrise in lucrarea dată, cît și practicienilor.
Metode de cercetare utilizate
În vederea atingerii scopurilor și obiectivelor propuse am studiat un spectru larg de literatură, legislație și practică judiciară ce țin de tema abordată, aplicînd în acest scop diverse metode de cercetare.
Metodele utilizate cel mai frecvent în prezenta lucrare sunt analiza și sinteza – cele mai reprezentative metode ale logicii juridice. Prin intermediul analizei am tins inițial să depistăm fiecare element important pentru studiul în cauză. Am delimitat cadrul normativ din cele două ramuri ale dreptului caracteristice problematicii abordtate – dreptul civil și dreptul familiei, precum și căutat cît mai diverse opinii și concepte doctrinare abordate în literatura de specialitate. Deoarece am abordat atît literatura, cît și legislația din diverse perioade ale timpului, urmărind modificările produse, am efectuat o analiză dinamică.
Depistînd fiecare element constitutiv necesar studiului problemei abordate, am efectuat o sinteză a acestora, adunînd coincidențe și controverse pentru a le uni într-un tot întreg. Pentru a prezenta o sinteză a celor studiate am utilizat și metoda comparativă, suprapunînd păreri identice și controversate, reglementări legislative din diverse state și perioade. Anume prin examinarea controverselor și divergențelor am apelat și la metoda dialectică, adică cercetarea fenomenului în contradictoriu.
Întrucît inițial am pornit de la tema poiectului dat – preluarea datoriei de către soțul supraviețuitor, am folosit inducția pentru a identifica premisele acestei instituții. În acest sens, am considerat faptul obligației soțului supraviețuitor de a satiface creanțele defunctului ca un dat, un efect deja prezent. După aceasta am reliefat toate temeiurile și situațiile ipotetice posibile, pentru a ajunge la cauză. În capitolul II al prezentei lucrări am descris, interpretat și comentat spețe reale, întîlnite pe parcursul cercetărilor. Cu scopul de a da o apreciere juridică a situațiilor concrete am apelat deja la deducție – parcurgînd calea de la cauză la efect.
În urma efectuării prezentului proiect am avut posibilitatea de a ne convinge încă o dată că orice fenomen juridic urmează studiat multilateral, utilizînd în coroborare toate metodele științifice de cercetare.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a rezultatelor cercetării
Cercetarea analitică și fuziunea sistematică a legislației și doctrinei din domeniul dreptului civil și dreptului familiei din diverse state și perioade au permis depistarea unor lacune în legislația autohtonă. Ținem să menționăm că problema abordată în lucrare nu este practic descrisă de către teoreticienii din Republica Moldova, iar prevederile legislative necesită careva completări care ar exclude interpetările eronate. Din aceste considerente, am formulat un șir de propuneri de a introduce careva precizări pe care le vom structura în încheierea proiectului dat.
Sumarul compartimentelor lucrării
În perfectarea prezentului proiect am tins să organizăm cele expuse într-un mod logic și coerent, împărțindu-l în cîteva compartimente.
Lucrarea începe cu o introducere, care are scopul de a statua tema ei și principalele direcții, metode de cercetare, precum și rezultatele care se planifică a fi obținute.
Capitolul I – „Aspecte teoretice privind preluarea datoriei de către soțul supraviețuitor” formează baza teoretică a cercetării, descriind și sistematizînd prevederile legale și conceptele doctrinare ce se referă la subiectul în cazuă.
Capitolul II – „Aspecte practice privind preluarea datoriei de către soțul supraviețuitor” descrie cateva spețe reprezentative și ne permite să constatăm modul în care sunt aplicate în practică de către instanțele din Republica Moldova prevedeile legislației în domeniu.
Lucrarea este finisată cu o încheiere unde sunt exprimate concluziile cercetărilor efectuate, precum și formulate careva recomandări de perfectare a legislației relevante.
I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND PRELUAREA DATORIEI DE CĂTRE SOȚUL SUPRAVIEȚUITOR
1.1 Conceptul de datorie. Precizări terminologice
Pentru a trece la examinarea sistematică și detaliată a temei abordate în proiectul în cauză, considerăm oportun de a specifica unele aspecte privind geneza datoriilor fiecărui soț în parte și a celor comune pentru ambii.
Astfel, o datorie va exista ori de cîte ori vom fi în prezența unui raport obligațional, în care creditorul este în drept să pretindă debitorului valorificarea creanței proprii, debitorul la rîndul său, fiind obligat la satisfacerea acestei creanțe.
Dicționarul juridic oferă drept sinonime a lexemului datorie „creanța pasivă, pasivul extern”, iar drept explicație „o obligație asumată de o persoană fizică sau juridică (debitor) față de o altă persoană fizică sau jurică (creditor), care are la rîndul său o creanță, atestată într-un raport juridic privind restituirea la un anumit termen a unor anumite sume de bani ori a anumitor bunuri. Această obligație rezultă dintr-o relație contractuală sau din lege. Datoria se stinge prin executarea completă a obligației” [28].
Cercetînd Codul Civil al Republicii Moldova, denotăm faptul că în conținutul acestuia nu este expres determinat sensul noțiunii de datorie. Însă termenul este frecvent întîlnit în cuprinsul articolelor, care, fiind studiate, ne permite să conchidem că legiuitorul utilizează termenul de datorie echivalent termenului de obligație, legătura dintre ele fiind dominată de raportul gen – specie.
Considerăm că legislația civilă românească explică destul de reușit modul preluării datoriei, înglobînd în această explicație și o noțiune clară a termenului de datorie. Astfel, conform art 1599 al Noului Cod Civil al României :
„Obligația de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație poate fi transmisă de debitor unei alte persoane:
a) fie printr-un contract încheiat între debitorul inițial și noul debitor ;
b) fie printr-un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligația. ” [6].
Dispoziții similare privind modul preluării datoriei se regăsesc și în CCRM, de aceea considerăm oportun de a specifica că în lucrarea dată vom aborda conceptul de preluare post mortem, adică nu cesiunea datoriei de un soț către altul, ci subrogarea în obligații a unei persoane de către soțul supraviețuitor.
1.2 Regimul matrimonial al bunurilor
Regimul matrimonial poate fi definit ca universalitatea regulilor care reglementează raporturile dintre soți cu privire la bunurile lor și cele ce se nasc din raporturile cu terții. Regimului legal al bunurilor soților îi este consințit întregul capitol cinci din Codul Familiei al RM. Conform art.19 CFRM, „Bunurile dobîndite de către soți în timpul căsătoriei sînt supuse regimului proprietății în devălmăsie. Regimul legal al bunurilor soților acționează în măsura în care nu este modificat de contractul matrimonial” [3].
Astfel, proprietatea în devămășie apare ca o formă specifică a proprietății comune, alături de cea pe cote-părți. În literatură ea apare ca „acea formă a proprietății comune ce se caracterizează prin aceea că titularii săi nu au determinată nici măcar o cotă-parte ideală, matematică, din dreptul de proprietate asupra unor bunuri nefracționate în materia lor. Titularii dreptului de proprietate comună în devălmășie nu cunosc nici în mod abstract întinderea dreptului lor și nici în mod concret care sunt bunurile ce aparțin fiecăruia” [16, p. 515].
Cu privire la originea devălmășiei în literatură există mai multe păreri, care în mod principal încearcă a determina dacă acest termen poate fi atribuit și altor cazuri de coproprietate, sau doar comunității de bunuri generate în timpul căsătoriei.
În viziunea lui Dumitru C. Florescu „Evident că teoretic proprietatea comună în devălmășie poate rezulta și din convenția părților, atunci cînd mai mulți titulari ai dreptului de proprietate comună nu au determinat dreptul ce le aparține nici în natură, nici măcar sub forma unei cote ideale” [19, p. 257 – 258]. Profesorul în cauză nominalizează cu titlu de exemplu situația cînd doi cumpărători ai unui bun nu au determinat cotele din dreptul de proprietate asupra bunului. Potrivit comentariului Codului Civil al RM, temei de apariție a dreptului de proprietate comună poate servi atît legea, cît și actul juridic civil. Este stipulată ideea precum că proprietea comună pe cote – părți este generată, de regulă, de actele juridice civile, iar proprietea comună în devălmășie – de lege. Totuși, remarcăm că în textul comentariului este inserată propoziția : „și proprietatea comună în devălmășie poate lua naștere în baza actului juridic civil, însă acest lucru este mai rar întîlnit” [9, p. 212] .
Sunt însă și autori care sunt de părerea că titulari ai dreptului de proprietate în devălmășie sunt persoane fizice care au calitate de soți. În viziunea profesorului român Ion Dogaru „Nașterea și menținerea raporturilor de proprietate comună în devălmășie sunt determinate de existeța căsătoriei, subiect al raporturilor juridice de proprietate comună în devălmășie neputînd fi deci orice persoană, ci numai acele persoane care se află în raporturi de căsătorie” [16, p.516]. Există și profesori din Republica Moldova, care susțin ideea comunității indisolubile a conceptelor de devălmășie și soți. Astfel, profesorul universitar Lilia Mărgineanu definește proprietatea în devălmășie ca „proprietatea comună a membrilor familiei asupra bunurilor, fără cote definite” [21, p. 173].
Legislația civilă RM la fel pare a fi confuză, stipulînd în art. 366 CCRM: „În cazul în care dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre ele să fie titularul unei cote-părți ideale din bunul comun, proprietatea este comună în devălmășie” [1]. Această prevedere lasă loc de interpretări, mai ales în contextul existenței în cadrul secțiunii „proprietatea comună în devălmășie” a unui articol aparte care poartă denumirea „proprietatea comună în devălmășie a soților”.
Suntem de părerea că existeța proprietății comune în devălmășie în afara raporturilor dintre soți este una pur ipotetică și teoretică, întrucît în practică astfel de raporturi între persoane fizce nelegate între ele prin căsătorie sunt dezavantajoase și lipsite de utilitate. Totuși, nu putem trece cu vederea o situație practică stipulată în literatură. Este vorba despre achiziționarea unui bun imobil de către unul din viitorii soți pe numele propriu, dar cu contribuția celuilat , convenindu-se de comun acord ca imobilul să devină bun comun în devălmășie de la data căsătoriei acestora. În astfel de situație „convenția este valabilă fiind considerată ca o convenție sub condiție, ce produce efecte de la data încheierii căsătoriei”[10, p.189]. Deci, dreptul de proprietate devălmașă se constituie retroactiv, iar în lipsa unei astfel de convenții bunul nu devine unul comun, însă partea îndreptățită poate avea un drept de creanță.
O altă mențiune pe care dorim să o facem la întrebarea în cauză este „supraviețuirea” dreptului de proprietate în devălmășie după desfacerea căsătoriei. Profesorul Ion Dogaru, menționat anterior enunță : „încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei au ca efect și lichidarea raporturilor de proprietate comună în devălmășie a soților” [16 p. 516]. Deși în cazul încetării căsătoriei prin deces, ceea ce se referă direct la tema lucrării în cauză, aceste raporturi într-adevăr încetează, în cazul desfacerii benevole a căsătoriei în timpul vieții fără partajarea averii aceste raporturi continuă. Prin urmare, dreptul de proprietate rămîne a fi sub forma proprietății comune în devălmășie atît timp cît soții nu partajează averea, ci nu atît timp cît există căsătoria. Acest drept este prescriptibil din punct de vedere al partajului, termenul de prescripție fiind de 3 ani. După expirarea acestui termen devălmășia se transformă în proprietate comună pe cote – părți.
Ca modalitate a dreptului de proprietate, devălmășia nu trebuie confundată cu comunitatea matrimonială de bunuri. [7, p. 22]. Comunitatea matrimonială de bunuri a soților este o noțiune mult mai largă decît devălmășia , deoarece cuprinde nu numai dreptul de proprietate ci și celelalte drepturi patrimoniale reale și de creanță, precum și obligațiile patrimoniale.
1.2.1 Activele comune și cele proprii ale soților
După căsătorie, toate bunurile și drepturile patrimoniale ale soților se împart în 2 categorii: comune ambilor soți și proprii fiecăruia din ei. Această distincție capătă un caracter primordial în cazul decesului unuia dintre soți pentru determinarea bunurilor ce urmează a fi supuse partajului succesoral si urmărite de către creditorii defunctului.
Articolul 20 al Codului Familiei al Republicii Moldova enumeră expres un șir de venituri, bunuri care sunt considerate proprietate comună în devălmășie a soților :
„Bunurile dobîndite de către soți în timpul căsătoriei aparțin ambilor cu drept de proprietate în devălmăsie, conform legislației. Sînt proprietate în devălmăsie bunurile procurate din contul:
a) veniturilor obținute de fiecare dintre soți din: activitatea de muncă, activitatea de întreprinzător, activitatea intelectuală;
b) premiilor, indemnizațiilor și altor plăți, cu excepția celor care au un caracter de compensare (ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătății etc.);
c) altor mijloace comune.
Sînt proprietate în devălmășie a soților bunurile mobile și imobile, valorile mobiliare, depunerile și cotele de participație în capitalul social din instituțiile financiare sau societățile comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau făcute din contul mijloacelor comune, precum și alte bunuri dobîndite în timpul căsătoriei, chiar dacă sînt procurate sau depuse pe numele unuia dintre soți.”
În acest sens, sunt oportune și prevederile CCRM, care în art. 371 : „Orice bun dobîndit de soți în timpul căsătoriei se prezumă proprietate comună în devălmășie pînă la proba contrară” . După cum putem remarca, legea tinde să atribuie titlul de proprietate comună unei bune părți de venituri și bunuri ale soților, înfățișindu-se „ca un reflex pe tarîmul matrimonial al unității de interese care stau la baza familiei și, în același timp, ca regimul juridic susceptibil să stimuleze, în chipul cel mai puternic, spiritul de solidaritate care trebuie să călăuzească rezolvarea problemelor pe care le ridică între soți uniunea căsniciei”[8, p. 85] . Mai mult decît atît, legea conferă un statut de egalitate soțului care nu a avut un venit propriu, ci s-a ocupat cu gospodăria, cu creșterea și educația copiilor sau au existat alte motive temeinice, care ar justificat neangajarea acestuia în cîmpul muncii. Desigur, această prevedere legală nu trebuie interpretată abuziv, considerîndu-se eronat că unul dintre soți ar putea să nu aducă nici un aport bugetului familial, iar mai apoi să fie justificat de a primi jumătate din comunitatea activelor familiei. Pe cale judecătorească, se poate demonstra și delimita aportul fiecărui soț. Remarcăm că acest aport se stabilește pentru întreaga masă de bunuri și nu pentru fiecare bun în parte. Potrivit art 370 CCRM, „împărțirea bunului proprietate comună în devălmășie între coproprietarii devălmași se va face proporțional aportului fiecăruia la dobîndirea bunului. Pînă la proba contrară, aportul coproprietarilor devălmași este prezumat a fi egal”, acesta fiind întregit de prevederile art 26 CFRM: „la împărțirea proprietății în devălmășie a soților și determinarea cotelor-părți din aceasta, părțile soților sînt considerate egale dacă contractul matrimonial nu prevede altfel”.
Legislația națională specifică în mod expres și bunurile soților considerate personale. Atît Codul Familiei, cît și Codul Civil al RM prevăd că bunurile care au aparținut soților înainte de încheierea căsătoriei, precum și cele dobîndite de ei în timpul căsătoriei în baza unui contract de donație, prin moștenire sau în alt mod cu titlu gratuit, sînt proprietatea exclusivă a soțului căruia i-a aparținut sau care le-a dobîndit. De asemenea, sunt considerate bunuri personale ale soțului care le folosește bunurile de folosință individuală (îmbrăcăminte, încălțăminte,haine etc), cu excepția bijuteriilor și a altor obiecte de lux, chiar dacă sînt dobîndite în timpul căsătoriei din contul mijloacelor comune ale soților.
În doctrina autohtonă [21, p.184] persită încă două categorii de bunuri care sunt considerate proprietate personală a soților. Astfel, bunul este propriu dacă este menit pentru exercitarea profesiei unuia dintre soți, indiferent dacă a fost achiziționat din mijloace comune sau proprii. Este crucial ca obiectul în cauză să fie utilizat îndeletnicirii cu titlu profesional, și nu unei activități ocazionale și temporare. Mijloacele financiare oferite unuia dintre soți cu titlu de recompensă (îndemnizație, despăgubire pentru vătămări corporale sau activitate cu un pericol sporit pentru sănătate) sunt bunuri personale, în virtutea faptului că au rolul de a repara o pagubă exclusiv personală, de a contribui la refacerea sănătății sau capacității de muncă pierdute de către persoana concretă.
Codul Familiei român, care este la moment înglobat în Noul Cod Civil, prezintă similitudini în materia stabilirii bunurilor personale ale fiecărui soț. Totuși, este remarcabil faptul că acesta cataloghează drept bunuri proprii și bunurile dobîndite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri.
O altă categorie de bunuri expres menționată de legea română este valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare, precum și fructele bunurilor proprii. Considerăm această prevedere extrem de utilă din punct de vedere practic și oportună pentru legislația noastră. În ipoteza cumpărării în timpul căsătoriei, de exemplu, unui automobil din mijloacele financiare obținute din vînzarea unui lot de pamînt – bun propriu, automobilul, conform legislației în vigoare a Republicii Moldova, devine proprietate comună în devălmășie a soților. Singura soluție în astfel de dispute a oferit-o Plenul Curții Supreme de Justiție a RM într-o hotărîre explicativă din 2006 care se referă la imobile .Astfel, „în cazul în care imobilul locativ constituie proprietate personală a unuia dintre soți, indiferent de momentul dobîndirii proprietății, înainte sau după încheierea căsătoriei, și acesta este înstrăinat sau înlocuit în alt mod cu un alt bun (ex.: apartamentul – proprietate personală a unui soț a fost vîndut și din banii obținuți a fost cumpărată o casă de locuit), bunul ulterior dobîndit va constitui proprietate devălmașă a soților, acționînd prezumția legală a proprietății în devălmășie. Regula expusă comportă o excepție – situația în care soțul, în a cărei proprietate personală s-a aflat imobilul inițial, dovedește că imobilul ulterior achiziționat s-a edificat din banii obținuți din înstrăinarea imobilului său personal, caz în care va acționa înlocuirea în cadrul patrimoniului personal a bunurilor, caz în care imobilul dobîndit ulterior poate fi recunoscut de către instanță – proprietate personală a soțului reclamant” [25]. Doctrina, abordînd spețe similare a stabilit că în astfel de cazuri este relevantă dorința reală a soțului de a preschimba dintr-un bun propriu un bun comun. „Dacă voința reală a soțului care acceptă ca un bun propriu să devină comun este de a gratifica suntem în prezența unei lărgiri a comunității. Soțul care a acceptat ca bunul lui propriu să intre în comunitate, poate confirma acest lucru în caz de litigiu” [17, p. 819]. Exact prin aceeași modalitate soțul poate demonstra intenția de a păstra regimul de proprietate exclusivă a bunului nou achiziționat. Considerăm oportun de a veni cu o propunere de lege ferenda, înserînd în textul articolului 22 al Codului Familiei alineatul care va determina soarta bunului achizitionat din banii obținuți din vînzarea unui bun propriu al soțului.
La moment legislația RM descrie doar cazurile de transformare a proprietății personale în una comună în devălmășie, și anume dacă în timpul căsătoriei s-au făcut din mijloace comune investiții care au sporit considerabil valoarea acestei proprietăți. Aici, însă, tot putem analiza mai multe situații, care ar condiționa schimbarea naturii juridice a bunului din bun propriu in bun comun. Primul aspect care trebuie evidențiat este faptul că sporul trebuie făcut din mijloace comune, ci nu din mijloacele proprii ale soțului –proprietar exclusiv al bunului. În ipoteza utilizării mijloacelor comune pentru îmbunătățirea bunului, putem analiza două situații :
A.) Îmbunătățirile, reparația bunului făcute în timp de căsătorie au drept urmare sporirea valorii bunului, dar nu și transformarea esențială a acestuia. Putem ușor depista faptul că, de fapt, nu are loc modificarea naturii juridice a bunului, el rămînînd în continuare bun propriu al unuia dintre soți. Anume sporul valorii bunului obținut după reparație devine proprietate comună – în devălmășie a soților. Datorită acestui spor, soțul neproprietar obține un drept de creanță în cazul partajului bunurilor, dacă demonstrează aportul la reparația efectuată. Însă, dacă „recondiționarea bunului propriu s-a făcut ca urmare a uzurii normale determinate de folosirea lui în comun, cheltuiala nu mai reprezintă un bun comun, deoarece a fost inerentă și obișnuită în căsătorie și nu reprezină o creștere a valorii bunului egală cu suma plătită pentru reparație sau construcție” [21, p. 185 -186].
B) Îmbunătățirile, reparația capitală a bunului făcute în timpul căsătoriei din mijloace comune au drept urmare preschimbarea totală a acestuia, rezultînd un bun nou. În acest caz suntem în prezența unei metamorfoze a bunului, el modificîndu-și și natura juridică, devenind bun comun al ambilor soți.
Un alt aspect important, care prezintă un deosebit interes pentru lucrarea în cauză este modul de administrare a proprietății comune în devălmășie a soților. Doctrina operează cu termenul de mandat tacit, reliefînd posibilitatea oricărui dintre soți de a efectua acte de dispoziție în privința bunurilor comune fără a cere expres consimțămîntul celuilalt, excepție fiind bunurile imobile. Legiuitorul protejează proprietatea soțului care își exprimă în mod expres dezacordul în privința unei convenții care ar afecta comunitatea matrimonială. Astfel, conform art 21 CFRM, „convenția încheiată de unul dintre soți poate fi declarată nulă de către instanța judecătorească, la cererea celuilalt soț, dacă se va stabili că cealaltă parte a convenției a știut sau trebuia să fi știut că al doilea soț este împotriva încheierii convenției respective”. Deci, dacă după decesul soțului se dovedește că acesta înstrăinat sau a grevat un bun – proprietate comună în devălmășie necatînd la dezacordul celuilalt soț, iar partea contractantă este de rea credință, este posibilă declararea nulității acestui contract. Un impediment poate constitui doar termenul de prescripție de trei ani, care începe să curgă din momentul în care soțul a știut sau trebuia să știe despre încheierea contractului.
Un alt caz în care prezumția mandatului tacit reciproc nu se aplică este cel al actelor cu titulu gratuit. Nu are imporanță dacă acestea aduc atingere bunurilor mobile sau imobile, ele urmează a fi efectuate cu consimțămîntul expres al ambilor soți, întrucît micșorează volumul comunității de bunuri ale soților.
1.2.2 Pasivele comune și cele proprii ale soților
După cum am menționat anterior, din comunitatea matrimonială a bunurilor fac parte atît drepturile patrimoniale și de creanță ale acestora, cît și obligațiile patrimoniale. Totuși, legea tratează oarecum diferit bunurile și datoriile comune ale soților, raportul dintre acestea fiind simetric opus. Scopul acestei discrepanțe este intenția legiuitorului de a ocroti comunitatea de bunuri a soților.
Așadar, Codul Familiei RM delimitează datoriile comune și cele proprii ale soților, aidoma bunurilor. Această delimitare este consacrată în art. 24, care stipulează următoarele :
„Fiecare soț răspunde pentru obligațiile proprii cu bunurile proprietate personală și cu cota-parte din proprietatea în devălmășie, care poate fi determinată de către instanța judecătorească la cererea creditorului. Soții răspund cu întreg patrimoniul lor pentru obligațiile care au fost asumate în interesul familiei, fie și numai de unul dintre ei, precum și pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvîrșirii de către ei a unei infracțiuni, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.”
Este vădit faptul că legiuitorul tinde să instituie prezumția legală precum că datoriile soților sunt proprii. Dezvăluind ideea, remarcăm că în cazul bunurilor este instituită prezumția comunității, legea reglementînd expres bunurile care sunt considerate proprii. Rezultă că bunurile comune sunt regula, iar cele proprii – excepția. În cazul datoriilor legiuitorul delimitează categoriile de datorii comune ale soților, ceea ce înseamnă că restul datoriilor sunt proprii, rezultînd că datoriile proprii sunt regula, iar cele comune – excepția.
Deci, generalizînd prevederile legislației Republicii Molodova, putem delimita următoarele categorii de datorii comune:
a) cele asumate de soți împreună;
b) obligațiile asumate în interesul familiei, chiar și de unul dintre soți;
c) plata pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvîrșirii de către ei a unei infracțiuni, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților.
O datorie poate fi considerată asumată de ambii soți atît în cazul incheierii unui contract cu participarea la ambii, cît și printr-un act juridic unilateral. Pentru ca ea să fie considerată ca asumată de soți împreună, nu este deloc devoie ca aceasta să se întîmple concomitent sau în prezența ambilor. Obligația poate fi asumată și prin reprezentant, reprezentatul fiind chiar celălalt soț, însă fiind obligatoriu mandatul expres al soțului, mandatul tacit fiind induficient sub amenintarea nulității relative a actului. Asumarea poate fi făcută succesiv și prin acte juridice diferite. De exemplu, soția se obligă ca debitor solidar în cazul unui contract de împrumut semnat anterior de soț. „Nimic nu se opune chiar ca soții să se oblige sub modalități diferite (de exemplu, unul pur și simplu, iar celălalt sub condiție sau cu termen) ” [18, p.155]. Dacă obligația a fost asumată de ambii soți, este irelevantă cauza acesteia, chiar dacă nu are nici o legătură cu necesitățile căsătoriei. Aceasta face o mare deosebire dintre obligația asumată de un singur soț, unde scopul și modalitatea utilizării mijloacelor obținute au un loc central.
Cea mai vastă categorie a datoriilor comune reprezintă obligațiile asumate de unul din soți în interesul familiei. Dezvoltînd ideea invocată la sfîrșitul alineatului anterior, soțul încheie actul avînd o dublă calitate: ca parte contractantă, în nume propriu și ca mandatar al celuilalt soț în temeiul prezumției de mandat tacit, indicat expres în lege. Evident că celălalt soț poate să se opună acestei convenții și dacă debitorul soțului știa despre lipsa expresă a acordului, contractul va fi lovit de nulitate relativă.
Legislația familiei din România descrie drept categorie aparte de datorii comune „cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune ”. Acestea se referă la oricare cheltuieli ocazionale realizate pentru întreținerea, repararea sau punerea în valaore a bunurilor comune ale soților, inclusiv plata impozitelor,primelor de asigurare și a cheltuielilor aferente. Amintim că mandatul tacit reciproc al soților se extinde asupra actelor de administrare a bunurilor, precum și a celor de conservare. Nu considerăm o omisiune a legiuitorului moldav faptul că nu a inclus expres aceste cheltuieli drept obligații comune ale soților, întrucît acestea se încadrează în categoria obligațiilor asumate în interesul familiei.
După cum putem denota, elementul determinat în ceea ce privește natura juridică a datoriei contractate de un singur soț cu presupusul mandat tacit al celălalt este scopul în care sunt utilizate mijloacele împrumutate. În literatură există diverse păreri, care sunt diametral opuse, cu privire la acest subiect. Se pune întrebarea – la ce moment obligația devine comună: la momentul cînd ea este asumată invocîndu-se scopurile familiale, sau cand mijloacele sunt utilizate efectiv în aceste scopuri? Spre exemplu, unul din soți împrumută o sumă de bani justificînd necesitatea de a procura mobilă în casa proprietate-comună cu celălt soț, unde locuiesc împreună cu copiii. Obținînd banii, acesta își procură un bun propriu, sau îi cheltuie în scopuri strict personale. Apare o dilemă privind statutul datoriei contractate.
Unii autori au exprimat părerea precum că nu este necesar ca să se facă dovada ultilizării efective a sumelor respective pentru scopurile menționate. Este suficient ca obligația să fie comună prin cauza ei [23, p.86].
În practica judiciară s-a decis că pentru ca împrumutul contract din unul din soți să poată să fi considerat ca datorie comună nu-i suficient ca instanța să țină cont de declarația debitorului acționat în judecată personal, că suma a fost împrumutată în legătură cu necesitățile comune familiei, ci trebuie stabilit că această sumă a fost cheltuită în scopul prevăzut. [13, p.162]. Noi suntem de acord cu această părere, întrucît astfel este protejat celălalt soț, fiind injust de a-l obliga la plata banilor care nu au fost folosiți în scopuri comune.
Rezultă că, în ipoteza în care creditorului îi este important ca debitori să devină ambii soți, obligîndu-se solidar, cu posibilitatea de a cere restituirea integrală a sumei de la oricare dintre ei, el trebuie să se asigure în ce scopuri au fost cheltuiți banii. Evident este că în practică acest lucru ar fi anevoios. O soluție bună o oferă profesorii Ion și Andrei Filipescu: „Spre a evita asemenea situație, cel ce urmează să acorde împrumutul va putea contracta cu amîndoi soți, caz în care datoria este comună conform legislației” [18, p. 154].
Generalizînd, putem concluziona următoarele:
A) Doar creditorii comuni, deci cei creanțele cărora izvorăsc din cazurile prevăzute de lege și descrise anterior, pot urmări bunurile comune ale soților.
B) Creditorii comuni urmăresc în mod principal bunurile comune ale soților, iar în măsura în care creanța lor nu este satisfăcută pe deplin, ei pot urmări în mod subsidiar și bunurile personale ale soților. În doctrină aceste principiu este numit beneficiu de discuțiune. Deși termenul este utilizat de obicei în raport cu debitorul și fidejusorul, ultimul putînd să-l invoce pentru ca credreditorul să-și satifacă creanța în primul rînd din contul debitorului și numai pe măsura în care creața nu va putea fi satisfăcută pe această cale, să apeleze la garant. Același beneficiu il poate invoca și unul dintre soți.
Dacă unul dintre soți a fost urmărit de creditorul comun mai mult decît partea sa contributivă, soțul poate cere diferența plătită în acțiune de regres de la celălalt soț. Dar aceasta se face la împărțirea bunurilor comune.
C) Creditorii personali ai soțului sunt obligați să urmărească în mod prioritar bunurile personale ale soțului debitor. În lipsa acestora sau cînd acestea devin insuficiente pentru a acoperi datoria, creditorii pot cere împărțirea pe cale judecatorească a bunurilor comune. Acțiunea în justiție se întroduce împotriva ambilor soți, pentru ca hotărîrea ce se va da să le fie opozabilă. În acest caz, potrivit alineatului (7) al articolului 25 CFRM, „dacă bunurile comune au fost împărțite în timpul căsătoriei, acestea devin bunuri personale ale soților”, ceea ce duce la ideea că în acest caz creditorii personali urmăresc tot bunuri proprii, rezultate din împărțirea forțată a bunurilor proprii.
1.3 Urmărirea soțului supraviețuitor în calitate de codebitor solidar
Descrierea minuțioasă a regimului bunurilor și datoriilor soților a fost necesară pentru a determina răspunderea soțului supraviețuitor față de creditorii comuni și proprii ai defunctului. Aici putem delimita două ipoteze:
I. Creanța rezultă dintr-o obligație solidară a soților. Potrivit art. 533 Cod Civil RM, „Creditorul poate pretinde executarea obligației, la latitudinea sa, de la oricare din debitori, în parte sau în întregime”. Astfel, creditorul poate cere executarea în întregime a prestației de la soțul supraviețuitor. Legea oferă debitorului solidar care a executat obligația posibilitatea să intenteze o acțiune de regres împotriva celorlalți debitori solidari pentru părțile acestora din obligație. După decesul soțului este efectuat partajul proprietății comunune în devălmășie, partea rămasă trecînd la moștenitorii legali și testamentari ai defunctului. Deci, soțul supraviețuitor care a satifăcut integral creanța din bunuri proprii (întrucît, după cum am menționat, bunurile după partaj devin proprii), poate înainta o acțiune de regres moștenitorilor acestuia. Respectiv, soțul supraviețuitor restituie creditorului 50% din datorie (dacă soții nu s-au obligat altfel), iar cealaltă parte o poate pretinde mai apoi de la moștenitori în marimea proporțională moștenirii revenite. În dependeță de faptul dacă este sau nu printre moștenitorii defunctului, el poate achita încă o parte din cele 50% din datoria rămasă. El poate fi obligat la plata sumei integrale doar în cazul în care este unicul moștenitor al soțului decedat și a acceptat succesiunea, fiind deci succesor universal.
II. Creanța rezultă dintr-o obligație personală a soțului decedat. În acest caz ea este transmisă împreună cu toată masa succesorală moștenitorilor legali și testamentari care, la rîndul lor, preiau atît activele, cît și pasivele defunctului. În acest caz soțul supraviețuitor este ținut la satifacerea obligației în mărime propoțională cotei – părți din activul succesoral care i-a revenit.
Considerăm oportun de a sublinia un cazu special, care poate trezi neclarități în determinarea regimului juridic al bunurilor soților. Dacă soțul a fost declarat mort prin hotărîre judecătorească, bunurile dobîndite pînă la data hotărîrii judecătorești vor fi comune, iar cele dobîndite după această dată, vor fi proprii. În cazul în care cel declarat mort este în realitate viață și obține anularea hotărîrii declarative de moarte, comunitatea de bunuri nu a încetat să existe, deși aparent căsătoria a încetat de la data fixată în hotărîrea declarativă de moarte. Bunurile dobîndite după această dată sunt comune, întrucît au fost dobîndite în timpul căsătoriei. La schimbarea în această modalitate a situației juridice, bunuri proprii pot deveni retroactiv comune și invers.
1.4. Preluarea datoriei de către soțul supraviețuitor în calitate de moștenitor
Întrucît patrimoniul succesoral este o universalitate juridică care cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiile defunctului, odată cu transmiterea activului succesoral în aceeași proporție ereditară de la data deschiderii succesiunii operează și transmiterea pasivului succesoral.
Succesorii universali și cu titlu universal poartă răspundere de pasivul succesoral doar dacă au acceptat succesiunea. „Renunțătorul, considerîndu-se că nu a fost niciodată succesor, este exonerat de această obligație” [12, p. 120].
Legislația RM prevede două tipuri de succesori – legali și testamentari. Soțul supraviețuitor poate face din ambele categorii.
Moștenirea legală operează atît în lipsa testamentului, cît și în prezența acestuia, cu condiția că a fost declarată nulitatea testamentului, ori succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul, ori succesorul testamentar este nedemn. În conformitate cu articolul 1500 CCRM, soțul supraviețuitor este moștenitor de clasa I cu drept de cotă egală alături de descendenții (fiii și fiicele celui ce a lăsat moștenirea, la fel și cei născuți vii după decesul lui, precum și cei înfiați) și ascendenții privilegiați (părinții, înfietorii) celui ce a lăsat moștenirea. Aceasta înseamnă că soțul supraviețuitor va fi chemat în primul rînd la succesiunea legală. Legea impune pentru el o condiție specială și anume de a avea calitatea legală de soț la data decesului. În caz de divorț, căsătoria este desfăcută din ziua cînd hotărîrea judecătorească prin care a fost pronunțat divorțul, a rămas definitivă sau din ziua înregistrării divorțului la oficiul de stare civilă în cazul desfacerii căsătoriei la oficiul de stare civilă (articolul 39 Codul Familiei). Deoarece divorțul produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut, calitatea de soț se păstrează, pînă la data cînd hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă sau ziua înregistrării divorțului la oficiul de stare civilă, chiar dacă moartea a intervenit în cursul procesului sau chiar după pronunțarea divorțului, dar înainte ca hotărârea să fi devenit definitivă sau să fi fost înregistrat divorțul la oficiul de stare civilă. Aceasta înseamnă că în situația în care unul din soți decedează în cursul procesului sau după ce s-a pronunțat divorțul, dar înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă sau să fi fost înregistrată, efectele divorțului nu se mai produc, căsătoria nedesfăcându-se prin divorț, ci încetând prin decesul unuia dintre soți, soțul supraviețuitor urmând să moștenească.
Totodată, legislația prevede două excepții, care ar putea lipsi soțul supraviețuitor de dreptul la moștenire.
Potrivit articolului 1502 CCRM, „ prin hotărîre judecătorească, un soț poate fi privat de dreptul la succesiune legală dacă se confirmă că de facto căsătoria cu cel ce a lăsat moștenirea a încetat cu 3 ani înainte de deschiderea succesiunii și soții au locuit separat”. Evident că sarcina probei îi aparține altor moștenitori sau legatarilor, după caz. Această nu lipsește, însă, soțul supraviețuitor de cota-parte din proprietatea comună în devălmășie. Evident că nu va putea pretinde la bunurile acumulate în perioada în care au locuit separat, dar cele anterior acumulate vor fi partajate conform legii. Accentuăm faptul că această prevedere este valabilă doar în cazul succesiunii legale și nu în cazul celei testamentare.
Articolul 1503 CCRM prevede că soțul supraviețuitor pierde dreptul la succesiune dacă au existat motive pentru declararea nulității căsătoriei și testatorul a intentat în acest sens o acțiune în instanță de judecată. În acest caz pot apărea dificultăți și la partajul proprietății presupuse în devălmășie. Căsătoria, fiind declarată nulă, se desființează în mod retroactiv, astfel încît se consideră că soții nu au fost căsătoriți niciodată. De aceea ei nu au putut avea bunuri comune. Bunurile acumulate pot fi considerate ca proprietate pe cote-părți. Întrucît testatorul doar a înaintat o acțiune, ci nu există o hotărîre judecătorească definitivă, soarta bunurilor comune acumulate în timpul căsătoriei depinde de ceilalți succesori care ar putea invoca nulitatea căsătoriei.
Legislația română veche reglementa intr-un mod cu totul special dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor, dedicîndu-i o lege aparte. Conform Legii nr. 319 din 10 iunie 1944, soțul moștenitor vine în concurs cu cele patru clase de moștenitori, iar în lipsa acestora vine singur la moștenire [5]. Generalizînd textul legii, soțul supraviețuitor are următoarele drepturi:
A) Drept de moștenire, a cărui întindere depinde de clasa moștenitorilor cu care vine în concurs. Acest drept este de ¼ cînd vine în concurs cu clasa descendenților; de 1/3 cînd vine în concurs cu tatăl și cu mama defunctului ori numai cu unul din ei, în ambele cazuri împreună cu frații și surorile soțului decedat și descendenții lui, sau numai cu unul din ei; de ½ cînd vin în concurs numai cu tatăl sau cu mama defunctului, ori numai cu unul din ei, sau numai cu frații și surorile acestuia și descendenții lor, ori numai cu unii dintre ei; de ¾ cînd vine în concurs cu ceilalți ascendenți sau colaterali pînă la gradul al IV- lea incusiv [14, p.109].
B) Dreptul asupra mobilelor și a obiectelor aparținînd gospodăriei casnice, precum și asupra darurilor de nuntă, cînd vine în concurs cu moștenitorii din clasele II-IV.
C) Dreptul de abitație asupra casei în care a locuit și care face parte din succesiune, cu condiția să nu aibă locuință proprie. Acest drept are un caracter temporar, fiiind recunoscut pînă la partajarea bunurilor succesorale și cel puțin un an de la deschiderea succesiunii. El încetează dacă soțul supraviețuitor se recasătorește.
Noul Cod Civil al româniei a păstrat majoritatea prevederilor din Legea 319/1944, inclusiv dreptul de abitație sus-menționat. Unicele modificări efectuate țin de obiectele de uz casnic și darurile de nuntă. Soțul supraviețuitor moștenește mobilierul și obiectele de uz casnic cu care se foloseau în căsnicie doar în cazul în care nu vine în concurs cu descendenții defunctului, iar asupra darurilor de nuntă nu are nici un drept special. Aceasta este o urmare a unor discuții și polemici aprinse în literatura juridică. S-a ajuns la conculzia că „aceste bunuri vor fi comune dacă este vorba despre darurile obișnuite ce se fac cu această ocazie în executarea unei convenții sociale, ele, prin destinația lor, servind la ajutarea tinerilor căsătoriți în a-și constitui viața de familie și comunitatea de bunuri a soților” [22, p.84-85].
Dacă, însă, este vorba despre sume mari de bani sau bunuri deosebit de valoroase, donate din partea unuia dintre soți, aceste daruri vor fi proprii, afară de cazul în care dispunătorul prevede expres că ele vor fi comune. Aceste distincții sunt oportune, întrucât în funcție de acestea, darurile de nuntă vor face parte sau nu din masa succesorală a soțului defunct, ce urmează a se împărți între moștenitorii legali, care au vocație succesorală concretă, potrivit cu cotele legale ce le revin.
O problemă apărută în practica judecătorească referitoare la acest aspect este întrebarea dacă pentru diviziunea pasivului urmează a se ține cont și de valoarea bunurilor gospodăriei casnice pe care soțul supraviețuitor le moștenește în exclusivitate. După părerea savantului Francisc Deak „dreptul special al soțului supraviețuitor nu poate fi atins prin valorificarea crențelor creditorilor, aceste crențe urmînd a fi satisfăcute din restul bunurilor , incusiv partea soțului supraviețuitor din aceste bunuri” [15, p.513]. Deci, bunurile gospodăriei casnice nu sunt considerate bunuri ereditare, nefiind luate în vedere la divizarea pasivului dintre moștenitori. Spre exemplu, valoarea bunurilor moștenite în exclusivitate de soțul supraviețuitor, conform dreptului său special la bunurile gospodăriei casnice este de 10 mii de lei. Valoarea totală a celorlalte bunuri moștenite în concurs cu fratele defunctului este tot de 10 mii de lei ( 5 mii soțul și 5 mii fratele). Soțul supraviețuitor va trebui să suporte ½ din pasivul moștenirii, ci nu ¾ cît ar reprezenta real valoarea bunurilor moștenite de acesta în raport cu valoarea integrală a masei succesorale. Doctrinarii mai menționează că doar în cazul în care pasivul nu poate altfel satisfăcut se va purcede la urmărirea bunurilor de uz casnic care reprezintă obiecte ale dreptului său special. Raportînd această prevedere la legislația civilă RM, putem afirma că o bună parte din obiectele gospodăriei casnice sunt catalogate ca bunuri insesizabile. Prin urmare, chiar și în cazul cînd creditorul nu dispune de alte bunuri pentru a fi urmărite, acestea vor rămîne în proprietatea soțului supraviețuitor.
După cum observăm, în dreptul român spre deosebire de cel al RM, soțul supraviețuitor nu face parte din nici o clasă de moștenitori legali, dar concurează cu oricare clasă chemată la moștenire. De asemenea, Noul Cod Civil Român în art 1126 menționeză soțul supraviețuitor drept moștenitor sezinar, alături de descendenții și ascendenții privilegiați. Menționăm că moștenitori sezinari sunt moștenitorii cărora li se conferă dreptul de a intra în posesiunea bunurilor succesorale și de a exercita drepturile și acțiunile dobîndite de la defunct, fără a fi necesar de i se atesta prealabil, pe cale judecatorească, calitatea de moștenitor.
1.4.1 Soțul supraviețuitor în calitate de legatar
În cazul succesiunii testamentare, soțul supraviețuitor ar putea fi menționat și în calitate de legatar. Conform art.1486 CCRM, „testatorul poate acorda prin testament unei persoane avantaje patrimoniale (legat) fără a o desemna în calitate de moștenitor”. Făcînd o paralelă cu legislația română, prin legat s-ar putea oferi soțului supraviețuitor dreptul de folosință viageră sau pentru o anumită perioadă asupra încăperii de locuit sau a unei anumite porțiuni din ea. Evidentă este întrebarea dacă în acest caz eș va fi supus răspunderii pentru o parte din pasivele celui decedat. Răspunsul îl găsim expres în conținutul articolului 1495 CCRM – răspunderea legatarului. Acesta statutează că legatarul nu răspunde pentru datoriile testatorului. Unele interpretări persistă totuși în doctrină. Este susținută ideea conform căreia există cazuri cînd în sarcina legatarului poate fi pusă plata unor părți din pasivul succesoral, însă în mod excepțional. Vom descrie succint careva din aceste cazuri.
A) Testatroul a indicat expres sau a exprimat tacit dorința ca legatarul să fie obligat la plata unor anumite datorii sau legate. Spre exemplu, ca „ legatarul unei case să plătească o sumă de bani unei instituții de binefacere pentru stingerea unei datorii a testatorului. În aceste cazuri suntem în prezența unui legat cu sarcină” [15, p.509]. Evident este că legatarul poate renunța la legat, dacă se dovedește că sarcina este prea oneroasă, sau pur și simplu deoarece nu-și dorește să execute careva obligații.
B) Legatul are în calitate de obiect un bun imobil ipotecat. Deși testatorul nu a pus în mod expres în sarcina legatarului datoria sa, totuși acesta va fi ținut la plata obligațiilor garantate prin ipotecă, deoarece are calitatea de proprietar. El nu este obligat legal, însă poate să fie nevoit să o facă pentru a salva imobilul de la urmărirea creditorilor. El va subroga creditorul ipotecar, plătind datoria. Aceasta va da naștere unui drept de regres față de moștenitorii obligați la plata pasivului moștenirii.
C) Dacă însăși legatul particular are ca o biect o universalitate cuprinsă în patrimoniul succesoral ( exemplu, o parte socială într-o societate). Evident că asupra legatarului împreună cu drepturile, vor trece și obligațiile incluse în acea universalitate.
D) Pasivul succesoral prevalează asupra activului. Legatarul va simți indirect consecințele existenței pasivului. În acest caz legatarul intră în concurs cu creditorii succesiunii , atît cu cei garantați cît și cu cei chirografari. Creditorii ai prioritate asupra legatarului, deoarece nimeni nu poate face liberalități dacă nu și-a achitat datoriile (Nemo liberalis, nisi liberatus). Prin urmare, legatul va fi redus în mărimea necesară stingerii datoriilor dacă creditorii dovessc că nu pot satisface creanțele lor din celelalte bunuri ale moștenirii [20, pag.262 -263].
Putem deci cu certitudine afirma faptul că soțul supraviețuitor în calitate de legatar nu va fi ținut la plata creanțelor ce rezultă din succesiune, cu excepția cazurilor descrise anterior. Oricare ar fi sarcina care grevează legatul, legatarul poate renunța la legat în conformitate cu art.1496 CCRM.
1.4.2 Soțul supraviețuitor în calitate de moștenitor rezervatar
Chiar și în ipoteza cînd defunctul a lăsat un testament care se referă la întregul patrimoniu succesoral fără a menționa soțul supraviețuitor în calitate de moștenitor sau legatar, acesta ar putea beneficia de o cotă-parte din masa succesorală. Ne referim la cazurile cînd acesta este inapt de muncă. Conform prevederilor art.1505 CCRM, „succesorii de clasa I inapți pentru muncă au dreptul de a moșteni, independent de conținutul testamentului, cel puțin o doime cotă-parte din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de succesiune legală ”. După cum am menționat anterior, soțul supraviețuitor face parte din categoria moștenit
orilor de clasa I. Spre exemplu, defunctul a lăsat drept moștenire un cont bancar cu depuneri în sumă de 100 mii lei, indicînd în testament drept moștenitor unic pe fiul său. În caz de moștenire legală, soțului supraviețuitor i s-ar cuveni ½ cotă-parte din această sumă, deci 50 mii de lei. Prin urmare, în situația descrisă soțul supraviețuitor care este inapt de muncă poate pretinde la cel puțin 25 mii de lei din suma ce constituie masa succesorală.
Incapacitatea de muncă nu este însă un garant al moștenirii. Soțul supraviețuitor ar putea fi lispit de dreptul la cotă din rezerva succesorală dacă ar exista circumstanțe care l-ar decade la dreptul de moștenire în genere. Amintim că acestea sunt :
a) prin hotărîre judecătoarească s-a confirmat că de facto căsătoria dintre defunct și cel supraviețuitor a încetat cu 3 ani (și mai mult) înainte de deschiderea succesiunii și aceștia au locuit separat;
b) au existat motive pentru declararea nulității căsătoriei și soțul decedat a înaintat în acest sens o acțiune în instața de judecată;
c) soțul supraviețuitor este succesor nedemn. El poate căpăta un astfel de statut dacă a comis intenționat o infracțiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voințe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moștenirea sau a pus intenționat piedici în calea realizării ultimei voințe a celui ce a lăsat moștenirea și a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale ale tuturor acestora – circumstanțe constatate de instanța de judecată.
Un alt mod prin care soțul supraviețuitor inapt de muncă ar putea fi lipsit de dreptul la cota-parte din rezerva succesorală este cazul cînd defunctul în timpul vieții s-a adresat în instanța de judecată pentru a-l priva de acest drept.
Este evidentă întrebarea dacă în cazul moștenirii unei cote-părți din rezerva succesorală soțul supraviețuitor va fi ținut la satisfacerea crențelor defunctului. Articolul 1540 CCRM prevede expres fatul că „moștenitorii care au primit cotă din rezerva succesorală, de asemenea, sînt responsabili de datoriile celui ce a lăsat moștenirea”. Totuși, ca și în cazul oricăror moștenitori, legali sau testamentari, precum și legatarilor , legea permite moștenitorului rezervatar să renunțe la cota ce i se cuvine din rezerva succesorală. În acest mod acesta va fi absolvit atît de activele, cît și de pasivele soțului decedat.
1.4.3 Transmisiunea pasivului succesoral
Moștenitorii defunctului au obligația de a plăti pasivul succesoral, format din datorii și sarcini, proporțional cu partea ereditară a fiecăruia. Conform art. 540 CCRM, „moștenitorii care au acceptat succesiunea satisfac pretențiile creditorilor celui ce a lăsat moștenirea proporțional cotei fiecăruia în activul succesoral”. În literatura de specialitate se întîlnesc frecvent părerile precum ar fi eronat de a considera că divizarea pasivului succesoral se face conform principiului „fiecare plătește în proporție cu ce ia”. În realitate însă, calculul se face conform vocației fiecărui moștenitor, chiar dacă folosul efectiv este mai mic sau mai mare. Deosebită importanță problema capătă atunci cînd „emolumentul cules de moștenor este mai mic decît vocația la care are dreptul” [24, p.287]. Acest fapt se întîlnește cînd un legatar primește un legat cu sarcină sau un moștenitor este privat din partea moștenirii care constituie careva bunuri succesorale pe care le-a dat la o parte sau le-a ascuns. În aceste cazuri, deși vor lua mai puțin din moștenire decît ar avea dreptul potrivit voacției lor, ei vor suporta datoriile și sarcinile proporțional cu vocația la care au fost îndreptățiți.
Un aspect foarte important, care prezintă interes din punct de vedere al evoluției este limita bunurilor cu care răspund moștenitorii în fața creditorilor. Este important de a determina dacă moștenitorii răspund pentru pasivele succesorale în limita bunurilor moștenite, sau aceștia riscă și cu bunurile proprii.
În legislația română acest aspect a fost tratat în mod diferit pe parcursul timpului. În vechiul cod civil, odată cu acceptarea moștenirii avea loc confuziunea dintre cele două patrimonii: cel al moștenitorului (în cazul nostru al soțului supraviețuitor) și cel moștenit. Astfel, în situația cînd pasivul moștenit prevala activul, creditorii își satisfăceau creanțele din contul bunurilor proprii ale moștenitorilor. Totuși, legislația prevedea o modalitate de a se opune acestei contopiri, și anume acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar. O astfel de acceptare urma să fie consemnată de notar în registrul destinat actelor de renunțare la succesiune. Notarul efectua un inventar exact și fidel al bunurilor succesorale, moștenitorul avînd posibilitatea de a cunoaște exact raportul dintre activele și pasivele ce formează masa succesorală. Acceptînd succesiunea sub beneficiul de inventar moștenitorul răspundea pentru pasivele moștenirii numai în limita activelor pe care le-a dobîndit, protejîndu-și astfel dreptul asupra propriilor bunuri. Această formă a acceptării moștenirii era una facultativă, putîndu-se renunța la ea chiar și după ce a fost înfăptuită. Erau însă prevăzute expres cîteva cazuri, cînd acceptarea sub beneficiul de inventar era obligatorie. Era vorba de cazurile:
a) cînd printre moștenitori existau minori sau persoane puse sub interdicție judecătorească;
b) cînd moștenitorii succesibilului decedat înainte de a-și fi exercitat dreptul de opțiune nu se înțeleg cu privire la modul de exercitare a acestuia;
c) suntem în prezența succesiunii vacante, adică dacă nu exstau nici succesori testamentari, nici legali sau dacă nici unul din succesori nu a acceptat succesiunea, sau dacă toți succesorii sînt privați de dreptul la succesiune și patrimoniul succesoral a trecut în proprietatea statului.
Facînd referire la doctrină, în privința suportării pasivului succesoral în mod tradițional se face deosebire dintre moștenitorii regulați, considerați drept continuatori ai persoanei defunctului și moștenitorii neregulați, care succed doar bunurile defunctului. Din categoria moștenitorilor regulați fac parte rudele defunctului cu vocație legală și soțul supraviețuitor. Moștenitori neregulați sunt considerați legatarii universali și legatarii cu titlu universal. Pînă la adoptarea Legii nr. 319 din 1944 pentru dreptul de mostenire al sotului supravietuitor, acesta era moștenitor neregulat. „Moștenitorii regulați dobîndesc asupra bunurilor succesorale drepturi similare celor asupra bunurilor proprii, iar datoriile succesiunii devin ale lor personale, de unde consecința că aceștia sunt ținuți la datoriile succesiunii dincolo de limitele activului (intra vires hereditatis), în timp ce moștenitorii neregulați, pe de o parte, nu dobîndesc asupra bunurilor succesorale aceleași drepturi ca și asupra bunurilor proprii,iar pe de altă parte sunt ținuți la plata pasivului succesiunii doar în limita activului ce le revine (utra vires hereditatis)” [11, p.98].
Noul Cod Civil al României a adus schimbări esențiale în acest aspect. Moștenitorii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile din pasivul succesoral numai cu bunurile din patrimoniul succesoral. Astfel ei sunt din start feriți de posibilitatea de a-și diminua averea prin acceptarea unei moșteniri insolvabile.
Analizînd Codul Civil al RM, am denotat faptul că nu există o prevedere expresă care ar stipula faptul că succesorii răspund pentru pasivul succesoral numai în limita activului moștenit. Totuși, existența articolului 1541: „moștenitorul trebuie să dovedească că datoriile celui ce a lăsat moștenirea depășesc valoarea averii succesorale, cu excepția cazului cînd inventarul averii a fost efectuat de notar” duce la ideea excluderii contopirii patrimoniului inițial al succesorului cu cota succesorală primită. Acesta trebuie interpretat în coroborare cu articolul 1547 CCRM, care statuează prioritatea creditorilor celui ce a lăsat moștenirea față de creditorii moștenitorului în cazul satisfacerii crențelor. Rezultă că pînă la satifacerea integrală a crențelor celui ce a lăsat moștenirea patrimoniul succesoral rămîne distinct de cel personal al succesorului. Pentru a avea prioritate față de creditorii personali ai moștenitorului, creditorul defunctului poate cere separația patrimoniului succesoral, evitînd astfel concursul cu aceștia. Totuși, ambele articole vin să protejeze în mai mare parte creditorii defunctului, decît moștenitorii. Se merge pe ideea evitării fuziunii patrimoniilor pentru ca din activele moștenite să nu fie satifăcute careva creanțe personale ale succesorilor, ne mai fiind posibilă satisfacerea pasivului succesiunii. Considerăm oportună introducerea în textul articolului 1541 a unei prevederi exprese despre faptul că moștenitorii răspund pentru pasivul succesoral doar în limita activului moștenit, pentru a-i proteja de eventuale imixtiuni ai creditorilor în patrimoniul personal al acestora.
După cum am menționat anterior, o modalitate sigură prin care soțul supraviețuitor poate evita preluarea pasivului soțului decedat este neacceptarea succesiunii. Succesiunea urmează a fi acceptată în atît cazul succesiunii legale, cît și celei testamentare. Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, existînd posibilitatea de a mai prelungi acest termen încă cu 6 luni prin intermediul instanței de judecată. CCRM prevede și un termen special de acceptare a succesiunii, fiind descris cazul particular cînd nimeni din ceilalți din moștenitori nu o acceptă. În cazul nostru soțul supraviețuitor este obligat să accepte partea rămasă în termenul stabilit (adică 6 luni). Dacă acesta află despre refuzul celorlalți moștenitori de a accepta succesiunea cînd au rămas mai puțin de 3 luni pînă la expirarea termenului, poate cere instanței de judecată prelungirea acestui termen cu încă trei luni.
Există două modalități de acceptare a succesiunii – una expresă, iar alta prin acțiuni concludente. În continuare vom analiza fiecare modalitate din perspectiva renunțării la succesiune cu scopul de a se proteja de preluarea datoriilor defunctului.
Prima modalitate de acceptare reprezintă faptul depunerii la notarul de la locul deschiderii succesiunii a unei declarații de acceptare a succesiunii. Legea nu permite renunțarea la succesiune după depunerea unei astfel de declarații. Prin urmare, această modalitate a acceptării este una ireversibilă, obligînd soțul supraviețuitor la preluarea pasivelor moștenirii.
A doua modalitate de acceptare reprezintă intrarea în posesiunea patrimoniului succesoral, chiar doar în privința unei părți din acesta. Indiferent de natura și locul amplasării bunului intrat în posesie, se va considera că moștenitorul a acceptat întregul patrimoniu. Acestă modalitate este una reversibilă. În termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, soțul supraviețuitor poate renunța la moștenire chiar și în cazul acceptării convenționale a moștenirii prin intrare în posesiune.
Termenul de acceptare a posesiunii este un termen de perimare. Prin urmare, pentru a evita preluarea pasivului succesoral, soțul supraviețuitor poate:
a) să nu întreprindă nici o acțiune în vederea acceptării moștenirii, pierzînd orice drept după scurgerea termenului de prescripție;
b) să renunțe expres la succesiune în termen de 6 luni de la deschiderea acesteia. Expres se poate renunța și la legat sau la cota-parte din rezerva succesorală.
Ținem să menționăm posibilitatea creditorilor defunctului sau a oricăror altor persoane interesate de a contesta opțiunea succesorală în temen de 3 luni de la momentul cînd acesteia i-au devenit cunoscute faptele care i-ar justifica cererea de contestare.
Dacă soțul supraviețuitor a acceptat succesiunea el este ținut la plata creanțelor ce rezultă din pasivul succesoral. Legea nu admite nici acceptarea, nici renunțarea parțială la moștenire, precum și formularea anumitor termene sau condiții. Oricare din aceste acțiuni vor fi considerate drept renunțare la succesiune.
Înaintare pretențiilor de către creditori este la fel prescriptibilă. Este vorba despre 6 luni din momentul cînd acestora le-a devenit cunoscut faptul deschiderii succesiunii. Dacă aceștia nu au cunoscut despre decesul debitorului, ei au la dispoziție un an din momentul curgerii termenului de înaintare a pretențiilor. Pretențiile sunt înaintate moștenitorilor care au acceptat succesiunea, indiferent de scadența acestor pretenții. Există și cazuri particulare, cînd este aplicat termenul general de prescripție de trei ani. Aceste cazuri se referă la prtențiile privind cheltuielile de întreținere și tratament din timpul ultimei boli a celui ce a lăsat moștenirea, de achitare a salariului, a cheltuielilor de înmormîntare, de pază și administrare a patrimoniului succesoral, precum și cererile terților privind recunoașterea dreptului de proprietate și solicitarea averii deținute cu titlu de proprietate.
Termenele sus – menționate sunt de asemenea de perimare, creditorii pierzînd orice drept de a pretinde plata dacă l-au omis.
Momentul deschiderii succesiunii este considerat data decesului celui ce a lăsat moștenirea sau data cînd a rămas definitivă hotărîrea judecătorească prin care acesta a fost declarat decedat. Anume această dată marchează începutul curgerii tuturor termenelor de prescripție legate de succesiune sau de înaintarea pretențiilor.
În cazul moștenirii testamentare, defunctul poate pune în sarcina soțului supraviețuitor achiarea toatală sau parțială a unei datorii concrete. Atît în cazul succesiunii legale, cît și testamentare, moștenitorii pot conveni ca soțul supraviețuitor să achite toate datoriile moștenirii de unul singur, oferîndu-i în schimb o cotă succesorală majorată.
În cazul in care soțul supraviețuitor a satifăcut integral creanțe care nu urmau a fi stinse de el deloc sau doar parțial, acesta pătrează dreptul de a regresa împotriva celorlalți moștenitori în interiorul termenului general de prescripție de trei ani.
Un aspect pe care nu putem sa-l trecem cu vederea este cel procedural. Potrivit legislației procesual civile a RM, în cazul decesului părții în proces sau o intervenientului instanța de judecată este obligată să suspende procesul civil pornit dacă raportul juridic litigiios permite succesiunea în drepturi [2]. Acestă suspendare va atrage după sine suspendarea tuturor termenelor de procedură și încetarea temporară a actelor procedurale. Prin urmare, în cazul unui proces de încasare a datoriei deja pornit, el va fi suspendat pînă la determinarea soțului supraviețuitor ca succesor în drepturi, adică pînă la acceptarea de către acesta a moștenirii. Baza juridică pentru acest schimb al pîrîților o constituie și articolul 70 CPC RM, care descrie cazurile și modul de succesiune în drepturi procedurale. Instanța va permite înlocuirea părții decedate cu succesorul ei în drepturi, deci cu soțul supraviețuitor în cazul nostru, la orice fază a procesului civil. Actele săvîrșite pînă la intrarea în proces a soțului supraviețuitor vor fi obligatorii lui în măsura în care ar fi fost obligatorii soțului decedat pe care l-a subrogat în drepturi.
1.5 Rezumatul celor expuse în capitol
La finele acestui capitol dorim să reliefăm principalele aspecte de ordin teoretic care au fost abordate.
Conceptul de preluare a datoriei de către soțul supraviețuitor reprezintă două direcții:
a) Soții au fost debitori solidari și după decesul unuia dintre ei creditorul poate pretinde încasarea integrală a sumei de la soțul supraviețuitor, acesta păstrînd totuși dreptul de regres asupra moștenitorilor în partea care a achitat-o peste obligația asumată. În aceată ipoteză este extrem de important de a delimita tipul datoriei (personală ori comună) și modul în care a fost contractată (de ambii soți solidar sau doar de către unul, prezumîndu-se mandatul tacit al celuilalt). Această delimitare slujește la depistarea modului în care va răspunde soțul supraviețuitor – ca debitor solidar al datoriei comune sau ca succesor în rind cu ceilalți moștenitori. Cele mai frecvente dileme apar în situația cînd datoria a fost contractată de către unul din soți pentru nevoile familiei, prezumîndu-se mandatul tacit reciprac al soților. Urmează a fi stabilit în ce mod au fost cheltuit împrumutul, întrucît solidaritatea va persista doar în cazul în care el a fost utilizat de facto pentru necesitățile familiale.
b) Pretenția constituie o datorie personală a soțului decedat, cel supraviețuitor fiind ținut la satisfacerea ei întrucît a acceptat moștenirea, legatul (ținînd cont de particularitățile legatului) sau o cotă-parte din rezerva succesorală. Masa succesorală este formată atît din activele, cît și din pasivele defunctului, legea considerînd inadmisibilă acceptarea parțială, sub condiție ori cu termen a acesteia. În acest caz pentru evitarea obligației de preluare a datoriilor defunctului, soțul supraviețuitor poate renunța la succesiune în mod expres sau prin inacțiune, fără a intra în posesia de facto a careva din bunurile succesorale.
II. ASPECTE PRACTICE PRIVIND PRELUAREA DATORIEI DE CĂTRE SOȚUL SUPRAVIEȚUITOR
În prezentul capitol vom descrie cateva spețe preluate din practica judiciară, care vor demonstra modul de aplicare în practică a prevederilor legale descrise în capitolul anterior. Vom tinde să diversificăm situațiile descrise pentru a crea un tablou cît mai amplu al problematicii descrise.
2.1 Acționarea soțului supraviețuitor în calitate de debitor solidar vs acționarea în calitate de moștenitor
În fapt, Iurie G. a împrumutat de la cetățeanca Ucrainei Olga O cincizeci și cinci mii dolari SUA. Pe marginea acestui eveniment, pe teritoriul Ucrainei a fost încheiat un contract de împrumut, iar Iurie G. a semnat o recipisă privind primirea sumei indicate. Iurie G. s-a obligat să restituie suma împrumutată la data de 01.08.2007, ulterior data întoarcerii fiind amînată, de comun acord, pentru data de 01.08.2008.
La 31 ianuarie 2007 debitorul Iurie G. A decedat, lăsînd drept moștenitor testamentar pe fiica sa, Irina C. și drept moștenitor legal soția sa, Margareta G. Averea succesorală consta din:
a) ½ cota parte din apartament, ½ cota parte din garajul-box, ½ cota parte din lotul pomicol, precum și ½ cota parte din depunerile bănești pe un cont de depozit – ce corespunde unei jumătăți din averea ce constituia proprietatea în devălmășie a soților;
b) acțiuni simple nominative la trei întreprinderi, proprietate exclusivă a defunctului.
În baza testamentului, defunctul i-a lăsat drept moștenire fiicei sale, Irinei C. ¾ din acțiunile simple nominative de la întreprinderi și cele ½ părți din apartament și din garajul-box. Soția Margareta G. nu a fost deloc menționată în testament, aceasta fiind, totuși, moștenitor legal. După decesul soțului acestei i-au revenit ¼ din acțiunile simple nominative de la întreprinderi – parte din masa succesorală, și ½ din propriatatea comună în devălmășie pe care o aveau cu soțul, adică cîte ½ apartamentul,garajul-box și depunerile bănești de pe contul bancar. După deschiderea succesiunii, mama și fiica s-au prezentat la notar, acceptînd succesiunea. Ele au încheiat un contract de partaj al averii succesorale și în baza art. 1560 CCRM – „ Partajul averii succesorale se face prin acordul moștenitorilor după primirea certificatului de moștenitor”, au efectuat partajul în felul următor:
fiicei i-au fost acordate toate acțiunile nominative de la cele trei întreprinderi
mamei i-au fost acordate cele ½ părți din apartament și garajul-box. Astfel, împreună cu cele ½ părți proprietate exclusivă a Margaretei G. imobilele au fost întregite, ea devenind singuara proprietară a apartamentului și garajului-box. De asemenea, Margaretei G. i-au revenit ½ din suma depusă pe contul bancar, proprietate în devălmășie a soților.
Soarta la cealaltă jumătate din suma depusă în bancă, care constituie bun succesoral, nu a fost hotărîtă.
Între mamă și fiică a mai fost încheiat un contract de donație, prin care prima i-a donat celei din urmă 25% din acțiunile simple nominative care i-au fost lăsate drept moștenire de către soț.
2.1.1 Soțul supraviețuitor ca moștenor
Pe data de 08.07.2008 Olga O. s-a adresat la judecătoria Botanica cu o cerere de chemare în judecată privind încasarea datoriei. În cerere ea a indicat că pe data de 30.05.2008 a aflat că debitorul Iurie G. a decedat, iar moștenitoarele lui sunt d-nele Margareta G. și Irina C. Pe data de 18.06.2007 de către aceste au fost înregistrate la notar drepturile de succesiune asupra bunurilor lui Iurie G. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe articolele 512, 513, 1444 și 1540 CCRM, solicitînd încasarea în mod solidar de la pîrîtele Margareta G. și Irina C. În mod solidar suma de cincicizeci și cinci mii dolari SUA. La cererea de chemare în judecată au fost anexate copiile de pe contractul de împrumut dintre defunct și reclamată, de pe recipisa semnată de defunct precum și dovada notificării prealabile – o scrisoare care a fost expediată de către reclamantă pîrîtei Margareta G., în care aceasta aduce condoleanțe și comunică despre faptul existenței contractului de împrumut și faptului că datoria nu a fost stinsă.
Analizînd cele expuse în cererea de chemare în judecată, confirmăm că articolele pe care s-a întemeiat în drept reclamanta sunt absolut oportune. Articlolele 512 și 513 se referă la dreptul creditorului de a pretinde plata și obligația debitorului de a executa obligația cu bună credință și deligență. Articolele relevante pentru noi sunt 1444 și 1540. Astfel, conform alin. (1) art. 1444 CCRM, „patrimoniul succesoral include atît drepturile patrimoniale (activul succesoral), cît și obligațiile patrimoniale (pasivul succesoral), pe care cel ce a lăsat moștenirea le avea la momentul decesului.” Potrivit alin. (1) al art.1540, „moștenitorii care au acceptat succesiunea satisfac pretențiile creditorilor celui ce a lăsat moștenirea proporțional cotei fiecăruia în activul succesoral”. Faptul că pîrîtele au acceptat moștenirea este dovedit prin actele notariale și contractul de partaj ulterior încheiat. Deci, din punct de vedere legal, reclamanta a fost îndreptățită de la pîrîte suma nominalizată.
În cadrul ședinței de judecată, soția defunctului nu a recunoscut acțiunea,solicitînd respingerea acesteia ca fiind neîntemeiată și prescrisă. Fiica a recunoscut acțiune în partea ce se referă la încasarea sumei de la Margareta G.
Reprezentantul pîrîtei Margareta G. a adus probe, conform cărora afirmația reclamantei precum că aceasta a aflat despre decesul debitorului la 30.05.2008 este falsă. La data de 15.10.2007 aceasta a fost în Republica Moldova și s-a văzut cu rudele defunctului, și anume cu fiica acestuia Irina C. Și soțul ei. Martorii au confirmat că au văzut-o pe reclamantă vizintînd în acea perioadă mormîntului lui Iurie G. Mai mult decît atît, această informație a fost confirmată și de Serviciul Grăniceri, care a furnizat informația precum că la dățile de 15.10.2007 și 19.10.2007 reclamanta a trecut frontiera Ucraina – Republica Moldova și Republica Moldova – Ucraina prin punctul de trecere Criva. Reprezentantul reclamantei a spus că aceasta întradevăr s-a aflat în acea perioada în RM, însă nu a fost în Chișinău și nu a vizitat mormîntul defunctului. Un argument relevant în folosul Margaretei G. este faptul că soțul fiicei sale Irinei C. este fratele reclamantei. Drept argumente care susțin afirmația că acțiunea a fost neîntemeiată, reprezentatul Margaretei G. a menționat că soții au fost căsătoriți de mai bine de 38 ani și aceasta cunoștea că răposatul niciodată nu lua bani cu împrumut, o dovadă fiind și suma de pe depozitul bancar al acestuia, care constiuia 60587 mii de euro, plus procentele. În timpul presupus cînd Iurie G. a împrumutat suma de 55 000 dolari SUA pe teritoriul Ucrainei acesta a fost întradevăr în vizită la fiica sa, însă la întoarcere în RM acesta nu a declarat nici o sumă de bani la vamă. Apărarea a afirmat că fiica răposatului este în înțelegere cu reclamanta, dorind să o lipsească pe Margareta G. de cota-parte din depunerile bănești de pe contul bancar care încă nu au fost supuse partajului succesoral. Ultimul argument a fost faptul că în judecătoria Botanica se mai afla pe rol cererea fiicei de a o lipsi pe mamă de dreptul la succesiune, conform articolului 1502 CCRM.
Comentînd susținerile apărării, ținem să evidențiem că întradevăr, conform articolului 1540 CCRM, „În termen de 6 luni din ziua cînd au aflat despre deschiderea succesiunii, creditorii celui ce a lăsat moștenirea trebuie să înainteze pretenții către moștenitorii care au acceptat succesiunea, indiferent de scadența acestor pretenții. Dacă nu știau despre deschiderea succesiunii, creditorii celui ce a lăsat moștenirea urmează să înainteze pretenții moștenitorilor în termen de un an din momentul începerii curgerii termenului de înaintare a pretențiilor.” Nerespectarea acestor termene atrage pierderea de către creditori a dreptului de înaintare a pretențiilor. Potrivit articolului 1440 momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat moștenirea sau data rămînerii definitive a hotărîrii judecătorești privind declararea morții lui. Reieșind din caracterul raportului juridic litigios stabilit, reclamanta în calitatea sa invocată de creditor, eventula ar fi dispus de dreptul de a se adresa în instanța de judecată cu accțiune împotriva succesorilor defunctului Margareta G. și Irina C. în termenul maxim de prescripție statutat, acesta fiind un an de la decesul lui Iurie G. (30.01.2007). Cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 08.07.2008, termenul de prescripție fiind omis. Afirmațiile precum că reclamanta a aflat despre decesul debitorului doar la 30.05.2008 nu și-au găsit temei, întrucît există depozițiile martorilor care se coroborează cu informația parvenită de la Serviciul Grăniceri al RM, care demonstrează că acesta s-a aflat pe teritoriul RM în perioada 15.10.2007-19.10.2007. Instanța s-a ghidat la fel din aceste considerente, respingînd cererea reclamantei. Prin prisma art 123 Cod Procedură Civilă al RM, instanța a declarat faptul decesului unei rude, care evident este adus la cunoștința altor rude de către rudele decedatului un fapt notoriu. Astfel, în conformitate cu art.123 CPC RM „Faptele pe care instanța le-a declarat unanim cunoscute (faptele de notorietate publică) nu se cer a fi dovedite”. Instanța a aplicat temeiurile art. 271 CCRM – „ Acțiunea privind apărarea dreptului încălcat se respinge în temeiul expirării termenului de prescripție extinctivă numai la cererea persoanei în a cărei favoare a curs prescripția, depusă pînă la încheierea dezbaterilor în fond ”, întrucît reprezentantul Margaretei G. a învocat omiterea termenului de prescripție extinctivă.
2.1.2 Soțul supraviețuitor ca moștenitor solidar
Nefiind satisfăcută de soluția primei instanțe, reclamanta a înaintat o cerere de apel, motivînd-o în următorul mod.
Intimații nu au negat faptul că au cunoscut despre vizita apelantei Olga O. în Republica Moldova în perioada 15.10.2007-19.10.2007. Potrivit art.1543 CCRM moștenitorii sunt obligați să înștiinșeze creditorii defuncului despre faptul deschiderii succesiunii, dacă cunosc despre datoriile acestuia. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui argument, însă noi considerăm că afirmația este incertă, întrucît în cadrul ședințelor primei instanțe soția defunctului a afirmat că nu cunoștea despre existența datoriei, iar fiica acestuia a susținut că datoria a fost contractată în prezența ei și cunoștea foarte bine despre existența acesteia.
Argumentul forte care a determinat instanța să admită apelul și să caseze hotărîrea primei instanțe este faptul că apărarea a invocat omiterea termenului de prescripție doar la faza dezbaterilor judiciare. În conformitate cu art.235 CPC RM, „participanții la susținerile orale nu au dreptul să apeleze în luările lor de cuvînt la circumstanțe neexaminate de instanță și nici la probe neelucidate în ședință de judecată dacă nu s-au referit la astfel de circumstanțe și probe în declarațiile lor de pînă la finalizarea examinării pricinii în fond. În cazul în care, în timpul susținerilor orale sau după încheierea lor, consideră că trebuie clarificate noi circumstanțe importante pentru soluționarea pricinii sau cercetate noi probe, instanța dispune, printr-o încheiere, reluarea examinării pricinii în fond, susținerilor orale, conform regulilor generale” Apelanta a afirmat că în cazul în care intimații invocau faptul omiterii termenului de prescripție pentru adresarea în instanța de judecată în scopul încasării datoriei de la moștenitori pînă la încheierea dezbaterilor în fond, aceasta ar fi avut posiblitatea să modifice cerințele indicate în cererea de chemare în judecată. Aceasta ar fi cerut de la soția lui Iurie G. care este și debitor și moștenitor. Apelanta a menționat că suma împrumutată a fost utilizată în scopuri familiale, de aceea a solicitat încasarea a 50% din suma datorată de la soția supraviețuitoare, iar restul urmînd a fi încasate 50 la 50 de la mama și fiică.
Cauza a fost restituită primei instanțe pentru rejudecare, fiind stabilită data ședinței, la care nici Olga O., nici reprezentatul acesteia nu s-au prezentat. Din aceste considerente, instanța a scos cererea de pe rol în baza articolului 267 lit.g CPC, întrucît reclamantul citat legal nu s-a prezentat în ședința de judecată, nu a comunicat instanței motivele neprezentării sau motivele sînt considerate de instanță ca fiind neîntemeiate, sau nu a solicitat examinarea pricinii în absența sa, iar pîrîtul nu solicită soluționarea pricinii în fond.
2.1.3 Privarea soțului supraviețuitor de dreptul la succesiune
Amintim că pe rol în judecătoria Botanica se mai afla cererea fiicei de a o lipsi pe soția supraviețuitoare de dreptul la succesiune, conform articolului 1502 CCRM. Fiica a afirmat că de facto părinții ei locuiau separat de mai bine de cinci ani, iar conform articolului menționat dacă soții nu locuiesc de facto ultimii 3 ani împreună, aceștia pierd dreptul la moștenire în cazul decesului unuia dintre ei. Aceasta a mai afirmat că părinții duceau gospodării separate, mama locuind cu un concubin. În calitate de argument fiica a invocat faptul că tatăl a lăsat testament, în care a menționat-o doar pe ea ca moștenitor. Ulterior aceasta și-a concretizat pretențiile, solicitînd privarea Margaretei G. de orice drept asupra depunerilor bănești aflate pe contul bancar al defunctului. Respectiv, aceasta nega atît dreptul la 50% din suma respectivă care urma să-i revină Margaretei G. ca proprietate în devălmășie, cît și calitatea acesteia de moștenitor al lui Iurie G. La acel moment Margareta G. a ridicat deja cele 50% ca avere în devălmășie, reclamanta solicitînd restituirea sumei respective.
Margareta G. nu a recunoscut acțiunea, mărturisind că deși aveau în ultimii ani relații destul de complicate cu soțul, aceștia nu erau nici de iure, nici de facto separați. Ea a susținut că toată această perioadă a lcouit cu Iurie G. în apartamentul comun al acestora, însă datorită caracterului specific la defunctului, acesta periodic locuia separat, iar mai apoi se întorce acasă.
Instanța a respins acțiunea fiicei din următoarele considerente. În cadrul ședințelor a fost stabilit cu certitudine că soția supraviețuitoare a acceptat succesiunea în termenul de 6 luni de la deschiderea acesteia, termen prevăzut de legislație. Acesta s-a înfățișat la notar, împreună cu fiica, care nu a manifestat careva obiecții în momentul efectuării partajului. Banii extrași de pe contul bancar constituie proprietatea exclusivă a Margaretei G, constituind jumătate din averea în devălmășie a soților.
Mai mult decît atît, ținem să accentuăm faptul că Irina C. nu s-a opus nici contractului de donație prin care mama i-a oferit cota-parte din acțiunile de la întreprinderi. Deși testatorul nu a pomenit-o în testament, el a lăsat drept moștenire cate ¾ din acțiuni, prezumînd că partea rămasă îi va reveni soției sale în calitate de succesor legal.
Prezenta speță complexă reprezintă o multitudinde de exemple de aplicare în practică a prevederilor legislative ce țin atît de proprietate în devălmășie, cît și de modul în care soțul supraviețuitor poate fi lipsit de dreptul la moștenire sau accepta moștenirea. În situația pur ipotetică în care se dovedea faptul că Iure G. întradevăr a împrumutat suma menționată, creditorul era îndreptățit de a solicita încasarea ei de la moștenitori. Deoarece în cadrul examinării pricinii în fond pîrîta nu a confirmat că a cunoscut despre faptul împrumutului. Din aceste considerente este pusa la dubii prezumția mandatului tacit dintre soți. De asemenea, nici creditorul, nici alte persoane îndreptățite nu au dovedit că suma respectivă a fost utilizată în scopuri familiale. Pe baza celor expuse, considerăm că soția supraviețuitoare nu urma să răspundă în calitate de debitor solidar, ci doar în calitate de moștenitor. Cu privire la cotele moștenite de fiecare, ne expunem precum că nu ar fi fost just de a pretinde încasarea datoriei de la ambele moștenitoare în mod egal. Amintim că Iurie G. a indicat în testament drept moștenitoare doar pe fiica sa, averea indicată în testament constituind ¾ din acțiunile nominative la întreprinderi și cele ½ din apartament și din garajul box care i se cuvineau din proprietatea în devălmășie cu soția. Ulterior, fiica și soția au incheiat un contract de partaj al averii succesorale prin care cele ¼ din acțiunile nominative ale soției au acoperit costul a jumătate din apartament și din garajul-box. Reiese că cota succesorală a fiicei era de trei ori mai mare decît cea a soției supraviețuitoare. Conform art.1540 CCRM, moștenitorii care au acceptat succesiunea satisfac pretențiile creditorilor celui ce a lăsat moștenirea proporțional cotei fiecăruia în activul succesoral. În contextul celor menționate, considerăm că datoria urma a fi încasată în mărime de ¼ de la soția Margareta G. și ¾ de la fiica Irina C.
2.2 Refuzul de accepta moștenirea ca mijloc de apărare împotriva creditorilor soțului
În continuare vom examina o speță în care instanța a respins acțiunea unei bănci comerciale care pretindea încasarea sumei creditului bancar de la soțul supraviețuitor.
În fapt, în temeiul contractului de credit din 27 septembrie 2010 banca i-a acordat lui Ion F. un credit bancar în sumă de 30 mii de lei cu scadența la data de 26 septembrie 2012. La 29 noiembrie 2011 creditorul a decedat, iar moștenitorii lui legali sunt fiicele Olga F. și Nadejda F. și soția acestuia Galina F.
La 9 august 2012 banca s-a adresat în instanță cu cerere de chemare în judecată împotriva moștenitorilor, inclusiv soțului supraviețuitor, privind satisfacerea pretențiilor creditorului. Drept dovadă a respectării procedurii prealabile a anexat somația expediată pîrîtelor la 28 martie, care a rămas fără răspuns. Banca afirma că în urma inacțiunii moștenitoarelor în ceea ce privește deschiderea procedurii succesorale este limitată în dreptul de a-și satisface pretențiile din contul patrimoniului succesoral. În cele din urmă banca a solicitat:
a) deschiderea procedurii succesorale în urma decesului lui Ion F.;
b) recunoașterea celor două fiice și a soției în calitate de moștenitoare ale lui Ion F. și stabilirea cotelor succesorale între pîrîți;
c) încasarea de la pîrîte a datoriei de 20375 lei (sumă formată din soldul creditului, penalități și dobînda aferentă) proporțional cu cotele succesorale stabilite.
Studiind materialele cauzei și ascultînd explicațiile părților înstanța de judecată a ajuns la concluzia că acțiunea nu este întemeiată.
Vom descrie motivarea instanței, completînd-o cu comentariile proprii pe marginea acestei cauze.
Conform art. 55 alin. (1) Legii cu privire la notariat „notarul, primind informația despre decesul persoanei, deschide procedura succesorală în baza declarației scrise a creditorilor defunctului”, iar conform art 57 alin. (1) al aceleași legi, „la locul de deschidere a succesiunii, în conformitate cu legislația, notarul primește pretențiile creditorilor defunctului”, care, după cum prevede art.57 alin (2) al legii precitate „se prezintă în scris” [4]. Prin urmare, instanța judecătorească nu este competentă să decidă deschiderea procedurii succesorale, după cum a solicitat banca.
Banca a determinat corect cercul moștenitorilor care urmează a fi acționați. Potrivit art. 1500 CCRM, fiicele (descendenții) celui ce a lăsat moștenirea și soțul supraviețuitor sunt moștenitori de clasa I. Respectiv, acestea urmează a fi chemate primele la succesiune, deci sunt primele și în lista creditorilor defunctului.
Patrimoniul succesoral include în sine atît activele (drepturile patrimoniale), cît și pasivele (obligațiile patrimoniale) ale defunctului. Banca nu a prezentat instanței probe care ar dovedi că defunctul Ion F. dispune de careva activ succesoral. Potrivit legislației, creditorii moștenirii pot înainta pretenții doar moștenitorilor care au acceptat succesiunea, fapt pe care nici una din pîrîte nu a făcut-o. Din aceste considerente, instanța nu poate recunoaște pîrîtele în calitate de moștenitoare ale lui Ion F., ele doar fiind moștenitori legali conform legislației, dar nu de facto (întrucît nu au acceptat moștenirea). Instanța nu poate stabili cotele succesorale asupra unei succesiuni incerte, mai mult de cît atît, nu poate încasa datoria înaintată de bancă proporțional acestor cote.
După cum am menționat în capitolul precedent, soțul supraviețuitor poate refuza succesiunea în două modalități – expres și pur și simplu prin inacțiune, manifestînd dezinteres față de masa succesorală. Considerăm că banca trebuia să verifice averea succesorală și faptul dacă careva din pîrîte nu a intrat în posesia de facto a vre-o unui bun din averea succesorală. Totuși, prin afirmația făcută de bancă în cererea de chemare în judecată despre inacțiunile pîrîtelor în ceea ce privește deschiderea procedurii succesorale, putem concluziona că soția nu a acceptat nici într-un mod succesiunea.
Abordînd tema creditelor bancare, ținem să menționăm că în urma decesului clientului banca aplică o strategie nouă de colectare, făcînd tot posibilul pentru a colecta datoria rămasă de la moștenitorii lui. În cazul creditelor garantate, situația devine mai simplă pentru bancă si posibil mai complicată pentru soțul supraviețuitor.
În cazul în care creditul a fost garantat printr-un gaj, persoana care va moșteni bunul îl va moșteni grevat de acest drept. Dacă este vorba de soțul supraviețuitor, acesta va fi ținut să achite creditul pentru a salva bunul de urmărire. Dreptul la regres față de alți moștenitori este puțin probabil, întrucît de obicei banca primește drept gaj un bun valoarea căruia este cel puțin echivalentă cu valoarea creditului. Deci soțul supraviețuitor va achita datoria proporțională cu valoarea bunului moștenit. Dar totul depinde de valoarea totală a bunurilor succesorale și a datoriilor defunctului. Spre exemplu, dacă defunctul deținea două imobile, fiecare fiind moștenit de persoane diferite și doar unul din el este ipotecat, aceasta fiind unica datorie din pasivul succesiunii, ambii moștenitori vor fi ținuți la plata creditului.
Dacă creditul a fost garantat de un fidejusor, banca va obliga fidejusorul la plata datoriei. Băncile din RM deseori atrag în calitate de fidejusor al unui soț pe celălalt soț. În această ipoteză, soțul supraviețuitor va avea drept de regres față de alți moștenitori dacă achită integral valoarea creditului. În acest context, speța descrisă stîrnește întrebări cu privire la faptul că soția ar fi putut atrasă în calitate de debitor solidar, dacă se demonstra că suma creditului a fost cheltuită pentru nevoile familiei. În situația în care defunctul a atras drept fidejusor o persoană terță, aceasta poate regresa împotriva soțului supraviețuitor proporțional cotei succesorale, dacă cel din urmă acceptă moștenirea.
2.3 Datoriile soțului decedat prin prisma legislației SUA
În cercetarea problematicii abordate în proiectul în cauză am apelat și la practica judiciară din SUA, identificînd următoarea speță.
După ce soțul Patriciei a decedat cu o datorie de 14 mii de dolari SUA față de o companie de credit, aceasta a început a primi regulat somații privind efectuarea plăților. După determinarea averii succesorale, s-a dovedit că valoarea activelor soțului erau mult mai mici decît datoria față de bancă. Patricia a achitat o perioadă de timp contribuțiile, pînă cînd la un moment dat nu a aflat că creditul bancar era exclusiv al soțului ei. Suma s-a acumulat prin utilizarea de către defunct a cardului de credit, care era înscris pe numele acestuia, iar soția era doar un utilizator autorizat. Din acel moment Patricia a decis să nu mai achite contribuțiile lunare. După o perioadă de scrisori, sunete și somații în care compania de credit afirma că ea semnat cererea de eliberare a cardului bancar împreună cu soțul și cerea achitarea contribuțiilor, Patricia a fost acționată în judecată. În cadrul ședințelor compania de credit nu a putu prezenta probe care ar confirma că reclamanta este coproprietarul cardului bancar, iar Patricia a avut cîștig de cauză [27].
Speța descrisă reprezintă o abordare diferită a temei preluării datoriei de către soțul supraviețuitor, datorită specificului legislației SUA. Ținem să menționăm că ei dispun de o procedură diferită de a noastră în ceea ce ține satisfacerea creanțelor în cazul decesului debitorului. Așadar, după decesul persoanei este numit un administrator al bunurilor acestuia, care face inventarul activelor și pasivelor. Această persoană poate fi și o rudă a defunctului, dar nu în mod obligatoriu. După efectuarea inventarului, administratorul satiface toate pretențiile creditorilor existenți și doar ulterior face partajul activelor rămase între moștenitorii testamentari sau, în lipsa primilor, cei legali [29]. Dacă pasivele depășesc activele situația devine diferită în statele componente ale federației. Regimul matrimonial al bunurilor este reglementat în mod diversificat pe teritoriu SUA, principiul proprietății și datoriitor comune în devălmășie nefiind regula generală, cum este in majoritate sistemelor de drept comun. Această instituție este improprie sistemului de drept comun, statele care au adoptat-o fiind amplasate preponderent in partea de vest a federației. Sistemul juridic al acestora a fost inluiențat de dreptul Mexicului, care, la rîndul său, poartă amprente puternice ale dreptului spaniol. Așadar, statele unde operează proprietatea comună în devălmălșie sunt: Alaska, Arizona, Idaho, Louisiana, California, Nevada, New Mexico, Texas, Washington și Wisconsin. Aceasta nu înseamnă că reglementările privind cotele părți din bunuri și datorii sunt identice în toate statele enumerate. În California, spre exemplu, acest coraport este strict 50/50, însă datoriile și averea sunt tratate diferit. În privința bunurilor comune este utilizat termenul de „distribuție egală”, iar în privința datoriilor comune – „distribuție echitabilă” [26]. Deci curtea va hotărî de la caz la caz necesitatea satifacerii creanțelor de către soțul supraviețuitor. Statul Alaska permite soților de a alege singuri regimul matrimonial al bunurilor.
Statul în care a avut loc cazul descris anterior nu recunoaște comunitatea matrimonială a bunurilor. Pentru ca soțul supraviețuitor să fie obligat la plata datoriilor de card, el trebuie să aplice la eliberarea cardului împreună cu defunctul. În sistemul bancar american există două modalități prin care o persoană poate utiliza cardul altcuiva. Persoana poate fi coproprietar al contului bancar sau utilizator autorizat. Patricia era menționată de soț doar ca „utilizator autorizat” ( din engl. authorised user – persoană care poate utiliza cardul pentru plăți, însă nu este ținută la restituirea creditului bancar) [30].
Astfel putem remarca multitudinea de soluții care apar în practica judiciară în dependeță de baza legislativă a fiecărui stat.
2.4 Rezumatul celor expuse în capitol
Analizînd un șir de cazuri practice putem concluziona faptul că litigiile legate de preluarea datoriei de către soțul supraviețuitor sunt destul de frecvente, necesitînd o abordare sistematică și minuțioasă pentru a le soluționa în mod just și echitabil.
Ținem să evidențiem că informarea populației și pregătirea adecvată a juriștilor atît ar simplifica procedura de încasare a datoriilor defunctului, economisind timpul instanțelor judecătorești, cît și ar proteja soțul supraviețuitor de creditorii de rea-credință ai defunctului, care ar putea să încerce de poziția vulnerabilă a acestuia.
ÎNCHEIERE
La finele prezentului proiect vom încerca să totalizăm rezultatele cercetării și să determinăm dacă au fost atinse obiectivele și scopurile care au fost statuate la începutul lucrării.
Preluarea datoriei de către soțul supraviețuitor reprezintă un subiect de o actualitate indiscutabilă, întrucît instituția creditului este foarte răspîndită în societatea noastră. Raportul juridic apărut dintre creditor și debitor nu încetează odată cu decesul debitorului, ci doar duce la schimbarea unui subiect, el fiind subrogat de moștenitori. În lucrarea prezentă am evidențiat numeroasele aspecte ale moștenirii soției a pasivului succesoral al soțului.
În cazul în care soțul supraviețuitor este acționat în calitate de codebitor solidar, urmează a fi verificat cine anume a contractat datoria. Soții se pot obliga împreună solidar – situație în care ulterior nu vor apărea confuzii la încasarea datoriei. Existența prezumției mandatului tacit între soți permite doar unuia dintre ei să se oblige în fața creditorului, considerîndu – se că s-au obligat ambii. Subtilitatea principală în acest caz constă în aceea că creditorul trebuie să se asigure că nu există un dezacord expres al celuilalt soț, că acesta nu se opune conveției respective. Un alt moment important ține de datoriile ce se consideră comune pentru ambii soți. Legea stipulează expres că sunt considerate comune datoriile care, deși au fost contractate doar de unul dintre soți, se consieră comune în cazul în care obligația a fost asumată în interesul familiei. Este oportun de a sublinia că în cazul obligațiilor asumate de ambii soți concomitent scopul utilizării mijloacelor financiare este absolut irelevant, pe cînd în obligațiile asumate de unul dintre soți cu prezumția mandatului celuilalt scopul ocupă rolul principal. Considerăm că are importanță modalitatea în care banii au fost cheltuiți de facto, ci nu scopul pe care l-a invocat unul dintre soți în fața creditorului. De altfel, soțul supraviețuitor ar fi putut considerat debitor într-o situație care nu-i poate fi imputată. În contextul celor menționate, evidențiem o modalitate importantă prin care creditorii își pot garanta creanțele: să insite ca ambii soți să semneze contractul de împrumut ca debitori solidar, pentru a avea posibilitatea de a încasa suma totală de la oricare din ei.
Odată contractată, datoria comună a soților este satisfăcută în primul rînd din bunurile comune ale acestora și, daca sunt insuficiene, din bunurile personale. O modificare benefică a legislației naționale ar fi înserarea în textul articolului 22 al Codului Familiei a alineatului care va determina soarta bunului achizitionat din banii obținuți din vînzarea unui bun propriu al soțului. În acest sens considerăm foarte reușită formularea articolului ce determină bunurile personale ale soților în legislația română și anume alineatele care trec în categoria bunurilor personale valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare, precum și fructele bunurilor proprii. Prin preluarea acestor prevederi de către legislația națională s-ar extinde categoria bunurilor personale ale soților, protejînd astfel averea personală a soțului supraviețuitor de urmărirea creditorilor atît comuni, cît și personali ai soțului decedat .
Soțul supraviețuitor face parte din moștenitorii de clasa I, fiind chemat la succesiune în primul rînd. El poate pierde acest drept, dacă se dovedește că el nu a fost de facto în căsătorie cu defunctul ultimii 3 ani, locuind separat, sau dacă în timpul vieții defunctul a depus în instanța de judecată o cerere de declarare a căsătoriei lor nule. Soțul supraviețuitor poate fi atît moștenitor legal, cît și testamentar. Chiar dacă defunctul a testat toate bunurile sale altor persoane decît soțul său, cel din urmă păstrează dreptul la cotă din rezerva succesorală dacă este inapt de muncă.
În calitate de moștenitor, soțul supraviețuitor va răspunde în fața creditorilor defunctului proporțional activului care i-a revenit. Astfel, pentru a evita obligația de a satisface creanțele defunctului, soțul supraviețuitor poate să nu accepte moștenirea. Acest lucru se poate face atît expres, cît și pur și simplu prin inacțiune. După cum am observat în speța prezentată în capitolul II, în cazul în care moștenitorul nu întreprinde nici o acțiune în vederea acceptării moștenirii, creditorii sunt în imposibilitate de apretinde careva plăți de la ei.
Dacă totuși acceptă succesiunea, soțul supraviețuitor va răspune în fața creditorilor moștenirii doar în limita activului moștenit. Actual CCRM nu conține o prevere expresă în acest sens, dar interpretînd articolul 1541 în coroborare cu articolul 1547, concluzionăm că în calitate de moștenitor soțul supraviețuitor va răspunde pentru datoriile din pasivul succesoral numai cu bunurile din patrimoniul succesoral. De aceea, venim cu propunerea de a adăuga în CCRM un alineat/articol care ar preverea expres acest fapt.
În contextul celor expuse, considerăm scopurile și obiectivele acestei lucrări atinse. Am elucidat toate aspectele ce țin de problema în cauză, depistînd lacune și venind cu propuneri de lege ferenda, întru îmbunătățirea legislației și practicii judiciare. Ținînd cont de actualitatea problemei, cele analizate în lucrare reprezintă o valoare înaltă, fiind un posibil sprijin pentru practicieni și simplii participanți ai raporturilor juridice ce izvorăsc din subiectul dat.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Codul Civil al Republicii Moldova din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22 iunie 2002. http://lex.justice.md/md/325085/
Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova din 30 mai 2015. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 111-115 din 12 iunie 2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286229
Codul Familiei al Republicii Moldova din 26 octombrie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 47-48 din 26 aprilie 2001. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286119
Legea nr. 1453 Cu privire la notariat din 8 noiembrie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 154-157 din 21 noiembrie 2002. http://lex.justice.md/md/311593/
Legea nr.319 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor din 10 iunie 1944. În: Monitorul Oficial al României nr. 133 din 10 iunie 1944.
Noul Cod Civil al României din 17.07.2009. În Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 505 din 15 iulie 2011.
http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_civil_republicat_2011_noul_cod_civil.php
Monografii, articole de specialitate
Albu I. Dreptul familiei. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1975. 377 p.
Anca P., Filipescu I.,Calmuschi O. Încheierea căsătoriei și efectele ei. București: Editura Academiei, 1981. 211 p.
Buruiană M.,Efrim O.,Eșanu N. Codul Civil al Republicii Moldova: Comentariu. Chișinău: Arc, 2005-2006. 815 p.
Bîrsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. București: All Beck, 2001. 359 p.
Chirică Dan. Drept civil. Succesiuni și testamente. București: Editura Rosetti , 2003. 565 p.
Ciucă V. Procedura partajului succesoral. Iași: Polirom, 1997. 216 p.
Corhan A. Dreptul familiei – Teorie și practică. București: Lumina Lex, 2001. 551 p.
Crișu Constantin. Ghidul juristului, ediția a VII-a. Revăzută, adăugită și completată cu modificările la zi. Argeș: Editura Iuris Argessis, 2004. 800 p.
Deak F. Tratat de drept succesoral. București: Editura Actami, 1999. 607 p.
Dogaru I. Drept civil. Ideea curgerii timpului și consecințele ei judice. București: All Beck, 2002. 1120 p.
Dogaru I. Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice. București: All Beck, 2002. 876 p.
Filipescu I., Filipescu A. Tratat de dreptul familiei. București: All Beck, 2001. 594 p.
Florescu D. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale. București: Editura Universității Independente „Titu Maiorescu”, 2002. 708 p.
Florescu D. Drept civil. Succesiunile. București: Editura Universității Titu Maiorescu, 2001. 398 p.
Mărgineanu L., Mărgineanu G. Dreptul familiei. Chișinău: Tipografia „Elena – V.I.”, 2002. 417 p.
Peptan R., Dijmărescu D.M. Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor în reglementarea Noului Cod Civil. Abordare Comparativă. În: Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, nr. 4, 2013, p. 84-85 http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2013-04/8_Rodica%20Peptan,%20Diana%20Dijmarescu.pdf
Rizeanu D., Protopopescu D. Raporturile patrimoniale dintre soți în lumina Codului Familiei. București: Editura Științifică, 1959. 192 p.
Turculeanu I. Drept Civil: Contracte speciale; Succesiuni; Curs. Craiova: Themis, 2000. 380 p.
Culegeri de documente, practica judiciară
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova Cu privire la aplicarea unor dispoziții ale Codului civil și ale altor acte normative referitoare la dreptul de proprietate privată asupra imobilelor, inclusiv asupra construcțiilor anexe nr.2 din 27 martie 2006. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, nr.12, 2006, pag.14. http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=63
Site internet
Codul Familiei Statul California [online] http://codes.lp.findlaw.com/cacode/FAM/1/d7/2/s2550 (citat la 17.05.2015).
Credit card news [online] http://www.creditcards.com/credit-card-news/credit-card-debt-death-1282.php (citat la 17.05.2015).
Dicționar juridic [online] http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=430 (citat la 28.03.2015 )
NiDirect government services [online] http://www.nidirect.gov.uk/what-happens-to-debts-when-someone-dies (citat la 17.05.2015).
Sharing credit cards accounts [online] http://www.bankrate.com/finance/credit-cards/sharing-credit-card-accounts-1.aspx (citat la 19. 05.2015).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Practice Privind Preluarea Datoriei de Catre Sotul Supravietuitor (ID: 126462)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.