Aspecte Politice Si Juridice Specifice Etapei Post Aderare A Romaniei LA Ue
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………..5
CAPITOLUL I- Uniunea Europeană: cadru instituțional pentru lărgire………………………..7
I.1. Ideea europeană ……………………………………………………………………………………………7
I.2. Extinderile anterioare ale Uniunii Europene…………………………………………………….8
I.3. ”Marea extindere” a Uniunii Europene……………………………………………………………8
I.3.1. Criteriile de aderare……………………………………………………………………………….8
I .3.2 Procedura negocierilor, capitole de negociere și clauze de salvgardare………..10
I. 3.3. Candidații la aderare……………………………………………………………………………..12
I .3.4. Statutul specific al țărilor din Europa Centrală și de Est…………………………….13
I.3.4.1. România: țară central- est europeană. Statutul României în Uniune…………..16
I.3.4.2. Scurt istoric al relațiilor România-Uniunea Europeană…………………………….18
CAPITOLUL II – II. Extinderea spre Est: proces global, inclusiv și evolutiv……………. …22
II.1. România- actor politic din Europa Centrală și de Est…………………. ……………….. 23
II.1.1. România post-comunism- aspirantă la integrarea în Marea Comunitate…24
II. 2. Etapa preaderării la Uniunea Europeană………………………………………………25
II.2.1. Acordul european……………………………………………………………………………29
II.2.2. Strategia de preaderare. Parteneriatul de aderare………………………………..32
II.2.3. Criteriile de la Copenhaga. Consiliul European de la Madrid……………. .34
II.2.4 . Consiliul European de la Essen………………………………………………………..35
II.2.5. Tratatul de la Amsterdam privind extinderea……………………………………..37
II.2.6. Consiliul European de la Luxemburg și selectarea candidaților…………….38
II.2.7. Conferința Europeană cu privire la extinderea spre Est.
Consiliul European de la Berlin………………………………………………………39
II.2.8. Agenda 2000………………………………………………………………………………….40
II.2.9. Primul Raport de monitorizare a țărilor candidate la UE, publicat
de Comisia Europeană la 25 octombrie 2005…………………………………………..41
II.2.10. Al doilea Raport al Comisiei Europene din 16 mai 2006……………………44
II.2.11. Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană………45
II.3. Etapa post-aderare la UE …………………………………………………………………………47
II.3.1. Strategia Națională Postaderare 2007-2013………………………………………..47
II.3.2. Rapoartele privind evoluția măsurilor de acompaniere în România
după aderare…………………………………………………………………………………………….53
II.3.3. Racordarea României la politica externă și de securitate comună a UE.
Relațiile externe ale României după aderare…………………………………..56
CAPITOLUL III- Studiu de caz: România post-aderare: problema corupției……………..61
III.1. Strategia Națională Anticorupție………………………………………………………………61
III.2. Raportul Interimar al Comisiei Europene privind mecanismul de cooperare
și verificare – februarie 2008……………………………………………………………….70
III.3. Sondaj de opinie vizând corupția din România după aderarea la Uniunea
Europeană…………………………………………………………………………………………..73
CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………76
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………….78
Introducere
Pornind de la ideea conform căreia integrarea în structurile Uniunii Europene a reprezentat dintotdeauna o dimensiune intrinsecă statelor europene, indiferent de sistemul politic sau nivelul de dezvoltare al acestora, și că drumul spre integrare este unul destul de sinuos, îndeosebi pentru țările din Europa Centrală și de Est ( cu statut specific datorită trecutului lor, marcat de regimul comunist), lucrarea de față acordă o atenție deosebită acestui domeniu mereu actual, precum cel al integrării europene.
În doar câteva decenii, Uniunea Europeană a trecut de la grupul omogen de 6 state fondatoare, care au cunoscut varianta uniunii vamale, la o uniune economică, o dată cu UE 15(cu Suedia, Finlanda și Austria, integrate în 1995), pentru ca apoi să se evidențieze o Uniune Europeană extinsă la 27 membri, “marea extindere”, datorită statutului specific al statelor care au aderat în acel val de extindere, respectiv ianuarie 2007.
Având în vedere magnitudinea schimbărilor cărora vor trebui să facă față atât Uniunea Europeană, cât și statele viitoare membre, lucrarea prezentă surprinde acele aspecte considerate a fi de importanță mai mare în studiul procesului aderării, respectiv cele politice și juridice.
Folosind metoda calitativă de analiză, lucrarea abordează aderarea statelor europene la UE prin divizarea analizei în două etape principale: etapa preaderare, respectiv post-aderare, cu accent pe post-aderare. Lucrarea este structurată pe 3 capitole, care la rândul lor cuprind mai multe subcapitole.
Scopul lucrării este evidențierea statutului României în Uniunea Europeană, ca stat din Europa Centrală și de Est care a făcut parte din valul de aderare de la 1 ianuarie 2007, “marea extindere”, și care a avut relații cu Uniunea Europeană încă din anii'70 (acordul european din 1967 privind normele tehnico-sanitare pentru produse agroalimentare).
Se urmărește astfel procesul de aderare în întregime și modul în care România reacționează la avertizările Comisiei Europene.
Aspectele politice și juridice ale post-aderării sunt “consecințe”ale proceselor desfășurate în preaderare, motiv pentru care lucrarea descrie etapa preaderării mai intâi. Studiul perioadei post-aderare trebuie să pornească de la principalele evenimente care au dus la definitivarea aderării.
Astfel, capitolul I debutează cu prezentarea unor aspecte generale privind Uniunea Europeană și valorile promovate de aceasta, se evidențiază statutul specific al țărilor central-est europene, care a dus la denumirea valului de extindere din 2007 “marea extindere”, încheind cu un scurt istoric al relațiilor României cu Uniunea Europeană. În capitolul II, analiza se extinde, prin prezentarea amănunțită a principalelor documente juridice și evenimente politice care au caracterizat perioada preaderare: Acordul european, Strategia și parteneriatul de aderare, criteriile de la Copenhaga ( fundamentale pentru începerea negocierilor), Consiliile Europene de la Essen, Madrid , Tratatul de la Amsterdam, Agenda 2000, Rapoartele de monitorizare ale Comisiei Europene , care menționează atât domeniile care au înregistrat progrese, cât și principalele probleme ale anumitor domenii, obstacole în calea atingerii nivelului de dezvoltare impus de UE. Studiul etapei post-aderare se încheie cu Tratatul de aderare la UE al României și Bulgariei (căci pentru ambele aderarea s-a realizat în condiții aproximativ egale).
Ultima parte a capitolului II particularizează situația României, aducând în discuție acele aspecte principale din etapa post-aderare : Strategia post-aderare 2007-2013, elaborată de Guvernul României, Rapoartele Comisiei privind măsurile de acompaniere și un subcapitol dedicat relațiilor externe ale statului român după aderare. Ultimul capitol reprezintă un studiu de caz pe problema gravă a corupției în România, a cărei soluționare este văzută cu mult pesimism de Comisia Europeană și de respondenții la un sondaj de opinie realizat pentru Transparency International.
Tema lucrării de față are importanță majoră în dezbaterile politice actuale, dar și viitoare, din mai multe motive, printre care:
Uniunea Europeană garantează statelor membre un spațiu de libertate, justiție, egalitate, respectarea drepturilor omului etc.,
aceste drepturi generează și obligații, care determină Uniunea Europeană să fie mereu în alertă cu privire la evoluția statelor membre, monitorizându-le în mod constant și acordând recomandări pentru remedierea problemelor,
statele membre, la rândul lor, vor trebui să conștientizeze beneficiile, dar și costurile aderării, să respecte deciziile acesteia și nu în ultimul rând, sa acționeze în direcția reformelor necesare pentru atingerea nivelului de dezvoltare cerut de statutul de membru al Uniunii Europene.
CAPITOLUL I
Uniunea Europeană- cadru instituțional pentru lărgire
I.1. Ideea europeană
“Uniunea Europeană se poate defini ca o construcție unică ce caracterizează aspirația comună a națiunilor suverane din Europa de a munci și a trăi împreună. Ea a fost inspirată de dorința cetățenilor și a statelor Europei de a construi un viitor comun.
În acest sens Constituția instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi conferă competențe pentru atingerea acestor obiective și exercită asupra modelului comunitar competențele ce i-au fost transferate de către acestea. Statele Uniunii Europene au înțeles, în urma contactelor directe între ele, avantajele, dar și constrângerile ce rezultă din procesul de integrare în structurile Uniunii Europene”.1
Pentru cetățenii Uniunii Europene, integrarea înseamnă libertate, respectarea demnității umane, a democrației și statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului, valori comune statelor membre în cadrul unei societăți pluraliste, tolerante, bazată pe principiul justiției, solidarității și nediscriminării. Din ce în ce mai mult, Uniunea Europeană este considerată ca fiind principalul pol de prosperitate, stabilitate, securitate și progres în Europa și în lume.
Prin intermediul structurilor sale instituționale, în principal Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European și Curtea Europeană de Justiție, Uniunea Europeană garantează cetățenilor săi un spațiu de libertate, justiție și securitate fără frontiere, precum și o piață unică, unde concurența este liberă și nedenaturată.
În contextul extinderilor succesive, Uniunea Europeană a devenit o piață greu guvernabilă, datorită membrilor cu aspirații de multe ori contradictorii.
Dacă în anul 1950 erau doar șase membri: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda(membrii fondatori), ulterior valurile de aderare au cuprins și Danemarca, Grecia, Spania, Irlanda, Austria, Portugalia, Suedia, Finlanda și Regatul Unit. O dată cu aderarea României și Bulgariei- începând cu 1 ianuarie 2007- Uniunea Europeană va fi extinsă la 27 de membri.
I.2. Extinderile anterioare ale Uniunii Europene
De-a lungul istoriei Uniunii Europene, au avut loc valuri de aderare succesive, care au alcătuit de fapt, identitatea Uniunii ca întreg.
“Extinderile anterioare ne permit să tragem o singură concluzie generală, și anume aceea că fiecare extindere este diferită de celelalte: la început am avut trecerea de la cei șase membri fondatori(1951-Franța, Germ al relațiilor României cu Uniunea Europeană. În capitolul II, analiza se extinde, prin prezentarea amănunțită a principalelor documente juridice și evenimente politice care au caracterizat perioada preaderare: Acordul european, Strategia și parteneriatul de aderare, criteriile de la Copenhaga ( fundamentale pentru începerea negocierilor), Consiliile Europene de la Essen, Madrid , Tratatul de la Amsterdam, Agenda 2000, Rapoartele de monitorizare ale Comisiei Europene , care menționează atât domeniile care au înregistrat progrese, cât și principalele probleme ale anumitor domenii, obstacole în calea atingerii nivelului de dezvoltare impus de UE. Studiul etapei post-aderare se încheie cu Tratatul de aderare la UE al României și Bulgariei (căci pentru ambele aderarea s-a realizat în condiții aproximativ egale).
Ultima parte a capitolului II particularizează situația României, aducând în discuție acele aspecte principale din etapa post-aderare : Strategia post-aderare 2007-2013, elaborată de Guvernul României, Rapoartele Comisiei privind măsurile de acompaniere și un subcapitol dedicat relațiilor externe ale statului român după aderare. Ultimul capitol reprezintă un studiu de caz pe problema gravă a corupției în România, a cărei soluționare este văzută cu mult pesimism de Comisia Europeană și de respondenții la un sondaj de opinie realizat pentru Transparency International.
Tema lucrării de față are importanță majoră în dezbaterile politice actuale, dar și viitoare, din mai multe motive, printre care:
Uniunea Europeană garantează statelor membre un spațiu de libertate, justiție, egalitate, respectarea drepturilor omului etc.,
aceste drepturi generează și obligații, care determină Uniunea Europeană să fie mereu în alertă cu privire la evoluția statelor membre, monitorizându-le în mod constant și acordând recomandări pentru remedierea problemelor,
statele membre, la rândul lor, vor trebui să conștientizeze beneficiile, dar și costurile aderării, să respecte deciziile acesteia și nu în ultimul rând, sa acționeze în direcția reformelor necesare pentru atingerea nivelului de dezvoltare cerut de statutul de membru al Uniunii Europene.
CAPITOLUL I
Uniunea Europeană- cadru instituțional pentru lărgire
I.1. Ideea europeană
“Uniunea Europeană se poate defini ca o construcție unică ce caracterizează aspirația comună a națiunilor suverane din Europa de a munci și a trăi împreună. Ea a fost inspirată de dorința cetățenilor și a statelor Europei de a construi un viitor comun.
În acest sens Constituția instituie Uniunea Europeană, căreia statele membre îi conferă competențe pentru atingerea acestor obiective și exercită asupra modelului comunitar competențele ce i-au fost transferate de către acestea. Statele Uniunii Europene au înțeles, în urma contactelor directe între ele, avantajele, dar și constrângerile ce rezultă din procesul de integrare în structurile Uniunii Europene”.1
Pentru cetățenii Uniunii Europene, integrarea înseamnă libertate, respectarea demnității umane, a democrației și statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului, valori comune statelor membre în cadrul unei societăți pluraliste, tolerante, bazată pe principiul justiției, solidarității și nediscriminării. Din ce în ce mai mult, Uniunea Europeană este considerată ca fiind principalul pol de prosperitate, stabilitate, securitate și progres în Europa și în lume.
Prin intermediul structurilor sale instituționale, în principal Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European și Curtea Europeană de Justiție, Uniunea Europeană garantează cetățenilor săi un spațiu de libertate, justiție și securitate fără frontiere, precum și o piață unică, unde concurența este liberă și nedenaturată.
În contextul extinderilor succesive, Uniunea Europeană a devenit o piață greu guvernabilă, datorită membrilor cu aspirații de multe ori contradictorii.
Dacă în anul 1950 erau doar șase membri: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda(membrii fondatori), ulterior valurile de aderare au cuprins și Danemarca, Grecia, Spania, Irlanda, Austria, Portugalia, Suedia, Finlanda și Regatul Unit. O dată cu aderarea României și Bulgariei- începând cu 1 ianuarie 2007- Uniunea Europeană va fi extinsă la 27 de membri.
I.2. Extinderile anterioare ale Uniunii Europene
De-a lungul istoriei Uniunii Europene, au avut loc valuri de aderare succesive, care au alcătuit de fapt, identitatea Uniunii ca întreg.
“Extinderile anterioare ne permit să tragem o singură concluzie generală, și anume aceea că fiecare extindere este diferită de celelalte: la început am avut trecerea de la cei șase membri fondatori(1951-Franța, Germania, Luxemburg, Olanda Belgia și Italia) la cei nouă (1972- Marea Britanie, Irlanda și Danemarca). Cu aceeași ocazie am întâlnit și primul refuz al Norvegiei, datorat rezultatului negativ al referendumului organizat (după ce negociase aderarea cu statele membre). Apoi CE (Comunitatea Europeană) a trecut la zece membri (1981- Grecia) și la doisprezece ( 1986- Spania și Portugalia).
Următoarea extindere (1995) a avut o particularitate în plus față de anterioarele- dacă până atunci țările candidate aderau la CE-, cu această ocazie ele au aderat la UE. Este vorba despre Suedia, Finlanda și Austria. Norvegia produce acum o a doua surpriză, rezultatul referendumului-ulterior negocierilor- fiind din nou negativ”. 2
I.3. “Marea extindere” a Uniunii Europene
I.3.1.Criteriile de aderare
Valul de aderare din 2007 a fost denumit “marea extindere”datorită complexității și magnitudinii statelor din Europa Centrală și de Est care au aderat atunci.
La Consiliul European de la Copenhaga din 1993, Uniunea a făcut un pas decisiv către extin-dere. S-a convenit ca statele asociate din Europa Centrală și de Est să devină membri ai Uniunii dacă o cerere va fi formulată în acest sens.
Consiliul European a hotărât ca aderarea să aibă loc de îndată ce țările asociate au capacitatea de a duce la îndeplinire obligațiile de membru, prin satisfacerea unor condiții de ordin economic și politic stabilite. Cu această ocazie, au fost formulate criteriile de aderare, cunoscute sub numele de criteriile de la Copenhaga. Astfel, pentru a deveni stat membru, o țară candidată trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
“-instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților;
-o economie de piață funcțională, precum și capacitatea de a face față presiunilor concurențiale din piața internă;
-capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru, inclusiv adeziunea la obiectivele politice, economice și monetare ale UE.
În anul 1995, Consiliul European de la Madrid a subliniat de asemenea faptul că a fi stat membru presupune crearea condițiilor pentru o integrare armonioasă, prin adaptarea structurilor administrative. Legislația comunitară trebuie să fie transpusă în legislația națională prin structuri administrative și juridice adecvate, iar aceasta este o premisă pentru relația de încredere care fundamentează calitatea de stat membru.”3
De asemenea, integrarea presupune acceptarea drepturilor și obligațiilor actuale și viitoare ale sistemului comunitar (acquis-ul comunitar).
Respectivul acquis cuprinde:
a) conținutul, principiile și obiectivele politice ale Tratatelor, incluzând Tratatele de la Amsterdam și Nisa
b) legislația adoptată referitoare la Tratate, cât și jurisprudența Curții Europene de Justiție;
c) Declarațiile și Rezoluțiile adoptate în cadrul Comunității;
d) Acordurile internaționale și cele existente între statele membre referitoare la activitățile Comunității
Astfel, a adera la Comunitate înseamnă a accepta atât acquis-ul comunitar, cât și Tratatul UE, fără nici un fel de excepții, proces care împiedică integrările à la carte care ar putea provoca o diluare progresivă a UE, permițând statelor membre să aleagă ceea ce le pare convenabil și să respingă ceea ce le-ar putea rezulta mai puțin convenabil. De aceea, una dintre regulile de aur ale negocierilor de aderare o reprezintă acceptarea acquisului comunitar de către statele candidate și înțelegerea condiționalității absolute a acestuia.4
I.3.2. Procedura negocierilor, capitole de negociere și clauze de salvgardare
O dată cu căderea zidului Berlinului, Comunitățile Europene au încheiat acorduri comerciale cu fostele state comuniste din Europa Centrală și de Est, ulterior acestea devenind Acorduri Europene de Asociere.
Semnarea acestora a reprezentat un salt major în ceea ce privește calitatea relațiilor dintre cele două părți, trecându-se de la cooperare la asociere.
Acordurile de Asociere se referă la politicile UE, inclusiv la cele din Pilierul II (P.E.S.C.-Poli – tica externă și de Securitate Comună), și Pilierul III (J.A.I.-Justiție și Afaceri Interne). Obiectivul acordurilor îl constituie stabilirea unei zone de liber- schimb, într-o etapă de zece ani, dar și aderarea statelor candidate la UE.
Există o procedură prin care se adresează Președintelui Consiliului o solicitare pentru aderare. Acesta trebuie să decidă asupra punerii în aplicare a procedurilor prevăzute în Tratate. Apoi Consiliul cere Comisiei să elaboreze un Aviz, în urma studierii impactului aderării asupra Comunită-ților. Comisia, din acel moment, trebuie să facă sau nu recomandarea de începere a negocierilor.
Negocierile de aderare au caracter interguvernamental, motiv pentru care sunt conduse de către Președintele Consiliului. Se desfășoară la nivel de miniștri sau supleanți. În acest lanț negociator, intervine și Comisia Europeană care, în numele Consiliului, realizează munca propriu-zisă a negocierilor, în baza mandatului deținut. Negocierile se desfășoară pe baza unor documente numite Documente de Poziție ale statului candidat. În cursul negocierilor se pot cere perioade de tranziție sau derogări (neaplicarea anumitor reglementări pe teritoriul său), în cazul în care un stat se consideră nepregătit în acel moment.5
“Un capitol de negociere se referă la un anumit domeniu din legislația europeană ( de exemplu agricultura, politica regională ). Există treizeci și unu capitole de negociere, pe care fiecare țară candidată trebuie să le discute cu Uniunea Europeană, ele reprezentând ceea ce este cunoscut sub denumirea de acquis comunitar . Un capitol este considerat închis provizoriu după ce se ajunge la un acord comun asupra condițiilor în care țara candidată o să adere la UE. Când toate capitolele au fost închise, atunci se consideră că țara candidată a adoptat în totalitate acquis-ul comunitar și are instituțiile necesare pentru aplicarea lui.
Cele treizeci și unu de capitole de negociere sunt următoarele:
1. Libera circulație a mărfurilor; 2. Libera circulație a persoanelor; 3. Libera circulație a serviciilor;
4. Libera circulație a capitalului; 5. Dreptul societăților comerciale; 6. Politica în domeniul concurenței; 7. Agricultura; 8. Pescuitul; 9. Politica în domeniul transporturilor; 10. Impozitarea;
11. Uniunea Economică și Monetară; 12. Statistica; 13. Politici sociale și ocuparea forței de muncă;
14. Energie; 15. Politica industrială; 16. Întreprinderile mici și mijlocii; 17. Știință și Cercetare;
18. Educație, formare profesională și tineret; 19. Telecomunicații și tehnologia informației;
20. Cultura și politica în domeniul audiovizualului; 21. Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale; 22. Protecția mediului înconjurător; 23. Protecția consumatorilor și a sănătății; 24. Justiție și Afaceri Interne; 25. Uniune vamală; 26. Relații externe; 27. Politica externă și de securitate comună; 28. Control financiar; 29. Dispoziții financiare și bugetare; 30. Instituții;
31. Diverse”.6
Un alt aspect ce caracterizează procesul de aderare a țărilor la UE , și pe care o să îl analizăm în cele ce urmează, se referă la așa-numitele clauze de salvgardare.
Clauzele de salvgardare, așadar, sunt prevederi folosite de către Comisia Europeană în situația în care apar probleme legate de îndeplinirea obligațiilor de stat membru al UE, înainte de aderare sau în perioada ulterioară aderării.
Există clauze de salvgardare generale, cele care sunt valabile pentru toate statele noi membre, și clauze specifice. Pentru România și Bulgaria se aplică o clauză de salvgardare specifică, definită prin clauza de amânare, care poate duce la amânarea aderării celor două state din Europa de Est cu un an, până în jurul anului 2008. În cazul României mai există o clauză specială, care se referă strict la două din cele treizeci și unu de capitole de negociere, respectiv Justiție și Afaceri Interne și Concurență.
Tratatul de aderare din 25 aprilie 2005 conține, preventiv, pentru România, o clauză de amânare care permite Comisiei să recomande Consiliului amânarea datei aderării- atât pentru România, cât și pentru Bulgaria (căci pentru ambele țări aderarea la Uniunea Europeană s-a produs în condiții aproximativ egale)- cu un an, până la 1 ianuarie 2008. Această clauză se aplică doar dacă România și Bulgaria nu sunt destul de pregătite pentru aderare într-un număr important de capitole de negociere. Însă clauza nu poate fi activată decât dacă toate statele membre doresc acest lucru.
Dacă România nu duce la îndeplinire angajamentele luate în unsprezece sectoare din capitolele Justiție și Afaceri Interne, respectiv Competiție, Consiliul poate decide cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, să amâne aderarea României cu un an. În plus față de clauzele de salvgardare prevăzute în Tratatul de aderare pentru ambele țări, în cazul României există mecanisme specifice referitoare la acordarea ajutoarelor de stat, stipulate în Tratat, aplicabile dacă România nu pune în practică angajamentele luate în domeniu.7
Referindu-ne însă la toate statele membre ale Uniunii Europene, fără a particulariza în mod strict România și Bulgaria, clauzele de salvgardare anterior aduse în discuție, cele generale, incluse în Tratatul de aderare la Uniunea Europeană din aprilie 2005, sunt în număr de trei și se aplică în domeniile: economie, piață internă, justiție și afaceri interne. Ele sunt valabile doar dacă reprezintă unanimitatea voturilor din Consiliu.
I.3.3. Candidații la aderare
Aderarea la Uniunea Europeană este prevăzută în articolul 49 al Tratatului UE, ce stabilește că «orice stat european care îndeplinește anumite condiții poate solicita aderarea la UE și că aceasta trebuie să facă obiectul unui acord între statele membre ale Uniunii Europene și respectivul stat solicitant ».
Printre țările Europei Centrale și de Est care au depus o solicitare de aderare se numără: Turcia (14 aprilie 1990), Cipru (4 iulie 1990), Malta (15 iulie1990), Ungaria (30 martie 1994), Polonia (7 aprilie 1994), România( 22 iunie 1995), Slovacia ( 27 iunie 1995), Letonia (27 octombrie 1995), Estonia (28 noiembrie 1995), Lituania (8 decembrie 1995), Bulgaria (14 decembrie 1995), Republica Cehă (17 ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie 1996). 8
În urma integrărilor ulterioare, Uniunea Europeană a ajuns să cuprindă, în anul 2007, un număr de douăzeci și șapte de state membre cu drepturi depline, dar și obligații care decurg din statutul de membru al UE : Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria, Letonia.
I.3.4. Statutul specific al țărilor din Europa Centrală și de Est
În cazul țărilor din Europa Centrală și de Est putem vorbi despre rațiuni ale integrării mult mai complexe decât cele ale altor state europene, din motive atât de securitate, cât și de atingere a unor obiective de ordin economico-politic și social-cultural. Alternativa ideologică pentru statele din Europa Centrală și de Est este legată de ideea unei întoarceri spre Europa.
După cum afirma Paul Magnette într-o lucrare a sa : «Intrarea în Uniunea Europeană a zece noi state este fără îndoială evenimentul major al deceniului. Realizarea Marii Europe de la Baltic la Mediteraneană și, în curând, de la Atlantic până la Marea Neagră, constituie o etapă esențială în istoria acestei regiuni a lumii ». 9
Dacă am lua drept exemplu perioada de după Războiul Rece, am observa un lucru foarte interesant. Cele 12 state membre ale UE, în componența ei de atunci, au făcut declarații în favoarea acordării unui sprijin constant eforturilor țărilor central- est europene de a-și îndeplini criteriile economice și politice pretinse în caz de adeziune. Este necesar deci să acordăm atenție acestui aspect, întrucât prin studiul atitudinii statelor comunitare față de cele ale Europei Centrale și de Est, se poate anticipa ce fel de relații externe există între state și cum se vor construi în continuare în cadrul Uniunii Europene, având în vedere tocmai faptul că statele membre ale Uniunii au, de cele mai multe ori, interese diferite.
Diferențele de opinie dintre țările comunitare față de lărgirea către Europa Centrală și de Est au fost influențate într-o mare măsură, de relațiile din timpul Războiului Rece, mai ales de reticența față de regimul politic numit comunism, regim dictatorial care a marcat pentru mult timp statele din Europa Centrală și de Est, în mod negativ. Condiționările în ceea ce privește aceste țări au avut rațiuni bazate pe criterii obiective (sisteme democratice, reforme instituționale, economice, dar și istorice).
“Germania reunită, după căderea zidului Berlinului, s-a pronunțat pentru lărgirea CE către țările din Europa Centrală și de Est, din două motive: una geopolitică-continuarea Ostpolitik-ului- , și a doua, economică, vizând ideea conform căreia Germania avea interese de piață în acea zonă a Europei. Diplomația germană a reușit, prin acțiuni politice importante (cum ar fi Uniunea Economică și Monetară sau însăși realizarea UE), prin întărirea nucleului franco-german, să demonstreze că obiectivul principal era integrarea politică și economică europeană, iar lărgirea era o componentă esențială a identității europene a Uniunii. Interesele ei s-au exprimat și în termeni de securitate. Lărgirea UE trebuia să clarifice raporturile Uniunii Europene cu Rusia. Astfel, Germania s-a implicat și în strategia de preaderare, acționând îndeosebi prin instrumentele multilaterale (PHARE, ajutoarele Băncii Europene de Investiții, ale Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare). Germania s-a exprimat pozitiv și în privința lărgirii NATO ca factor de stabilizare a noilor candidați, pentru că reformele politice, instituționale, economice din zona mediană puteau fi susținute mai bine în paralel, adică atât de UE, cât și de NATO”.10
Un alt stat interesat de cooperarea cu Estul a fost Franța. Opinia sa asupra extinderii spre Est a UE a fost după cum urmează:
“Încă din anii '60, generalul Charles de Gaulle s-a pronunțat pentru destindere, înțelegere și cooperare cu Estul, dincolo de ideologii. Acest tip de atitudine era și expresia concepției franceze privind Europa patriilor, de la Atlantic la Urali, ce trăda într-o oarecare măsură antiamericanismul șefului administrației franceze (…). În anii '80, Franța a avut o politică diferențiată față de Est, referindu-se în principal, la respectarea drepturilor omului. Mulți critici au reproșat diplomației franceze ignorarea Poloniei și colaborarea cu România lui Nicolae Ceaușescu (…)”.11 Franța a fost reticentă la lărgirea spre Est a UE. În concepția sa, statele erau încă prea fragile pentru a adera la Comunitate, din punct de vedere politic și economic.
Marea Britanie “a susținut fără rezerve politica de asociere comunitară cu fostele state comuniste din Europa Centrală și de Est, și, implicit, de lărgire a UE. Rațiunile britanice erau axate pe logica interguvernamentalistă, pe construirea unei UE lărgite și mai puțin integrate(…). Marea Britanie era adepta Europei à la carte în care veto-ul fiecărui stat membru să fie important.”12
“Olanda nu a avut o politică specială în acest sens. Legăturile sale economice și comerciale cu aceste țări au fost, în timpul Războiului Rece, extrem de modeste. Ea s-a pronunțat pentru acceptarea status quo-ului postbelic, inclusiv pentru intrarea în legalitate în lipsa legitimării regimurilor comuniste din Europa Centrală. După 1989, Olanda a avut o atitudine rezervată față de extindere, considerând că aceasta ar putea pune în pericol integrarea economică supranațională, ale cărei beneficiare au fost toate statele Beneluxului(…). Împreună cu celelalte două state ale Beneluxului, Belgia și Luxemburg, Olanda a publicat un Memorandum cu privire la extinderea UE. În acest Memorandum, cele trei state și-au arătat opoziția față de orice legătură între acordurile de asociere și o eventuală lărgire a UE (….).Karl Koch considera că atitudinea lor a fost marcată de dogmatisme, defetism, egoism și incertitudine”.13
Italia a avut o atitudine contradictorie în ceea ce privește extinderea UE spre Est. Poziția sa a fost determinată, pe de o parte, de atașamentul față de aprofundarea construcției europene și de interesele economice în zona sudică a Europei… Relațiile sale cu țările Europei Centrale și de Est au avut o tradiție îndelungată. Vorbim aici de relații economice bilaterale (cazul României), sau de Inițiativa Central- Europeană din 1978. În final, Italia a susținut activ integrarea Europei Centrale și de Est în UE.14
“Austria, Finlanda și Suedia au privit diferit lărgirea spre Est. Finlanda și Suedia au avut o atitudine rezervată, în timp ce Austria a dezvoltat, în cadrul Centrului franco-austriac(1978), colaborări cu Ungaria, Iugoslavia și Cehoslovacia. Atitudinea sa a fost stimulată și de politica externă germană față de Iugoslavia. Ea a recunoscut, alături de Germania Federală, cele două noi state independente, și anume Slovenia și Croația. Diplomația suedeză se apropie foarte mult de cea britanică, fiind favorabilă extinderii spre Est în dauna construcției europene, dar reticentă față de extinderea NATO din cauza neutralității sale și a proximității cu Rusia”.15
După cum se poate deduce din analiza precedentă privind atitudinea statelor față de aderarea la UE a statelor Europei Centrale și de Est, statutul special al acestor țări reiese, în primul rând, din apartenența lor anterioară la regimurile comuniste, regimuri care au avut consecințe deosebit de grave pentru acestea. “După disoluția regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est s-a întrevăzut șansa europenilor de a realiza unitatea politică, economică și culturală într-o mare Europă. Drept urmare, dezbaterea europeană privind lărgirea Comunităților/ Uniunii Europene s-a înscris, în anii '90, pe agenda europeană.”16
Începând cu anul critic 1989, când a avut loc prăbușirea regimurilor comuniste în țările central-est europene, “UE s-a confruntat în mod total neașteptat cu o nevoie de a porni la elaborarea unei politici cu adevărat europene. Politica a fost astfel dirijată de percepția conform căreia UE ar avea un rol special în reintegrarea continentului și în sprijinirea transformărilor politico-economice. O politică cuprinzătoare pe termen lung însemna de asemenea confuntarea multor paradoxuri și crize ale procesului de integrare vest-europeană. Nu era vorba numai despre provocarea referitoare la politica ce trebuie adoptată, ci și despre cum să fie aplicată politica asupra căreia se convenea.”17
Concluzia la care se ajunge este aceea că prin aderarea statelor din Europa Centrală și de Est se testează până la limită procesul politic și capacitățile Uniunii Europene. Multe probleme sunt încă destul de importante pentru aceste state, în principal securitatea, provocările globalizării, fenomene sociale (crimă organizată, trafic de persoane și de droguri, naționalismele etnice din ce în ce mai agresive care au caracter transfrontalier). Toate aceste probleme nu pot avea decât soluții comunitar- europene sau internaționale.
I.3.4.1. România- țară central- est europeană. Statutul României în UE
După ce statele din Europa Centrală și de Est s-au eliberat de opresiunea regimurilor totalitariste, principalele lor țeluri au fost schimbările politice și economice majore, care trebuiau și se doreau a fi realizate cât mai repede.
Statele s-au confruntat deci cu un fenomen de tranziție de la o economie centralizată la una de piață și cu o nevoie imperioasă de integrare în structurile euro-atlantice de tip NATO sau cele europene
(Comunitățile Europene-Uniunea Europeană), fapt care le-ar garanta securitate și protejarea intereselor.
Cele doisprezece state membre deja ale UE la acea vreme, au manifestat disponibilitate de a le sprijini eforturile de accedere la un regim democratic și o economie de piață eficientă, prin inițierea unor Acorduri Europene. Primele de acest gen s-au încheiat în 1991 cu Ungaria, Cehoslovacia și Polonia. Apoi au urmat Acordurile de Asociere din 1993, cu România și din 1994, cu Bulgaria, ultimele fiind realizate cu statele baltice.
În ceea ce privește România, lipsa de profesionalism moștenită din regimul totalitar, disoluția unor alianțe din care statul făcea parte, precum CAER ( Comunitatea Europeană de Ajutor Reciproc) și Tratatul de la Varșovia (1991), au avut consecințe negative asupra acțiunilor politicii externe românești. La scurt timp după revoluția din decembrie 1989, creditul de imagine al României s-a diminuat simțitor, statul român confruntându-se cu o posibilă izolare în plan extern. Urmând exemplul vecinilor săi din Europa Centrală (Cehia și Slovacia, Ungaria și Polonia), România și-a exprimat în mod categoric dorința de a reveni în Europa, de a se integra în NATO și UE.18
În pofida dorinței sale exprimate în mod evident, România a făcut un demers mai degrabă formal spre integrare, statul român fiind departe de criteriile de la Copenhaga din 1993 ( statul de drept, apărarea drepturilor omului, a minorităților etnice, economie de piață funcțională care să reziste concurenței din Piața Unică europeană, adoptarea acquis-ului comunitar).
Astfel, pentru a se plia exigențelor statutului de membru al UE din Europa Centrală și de Est, România trebuia să treacă rapid la o reformă radicală, mai ales în sistemul economic.
Au urmat apoi o serie de documente pe care România le-a semnat, prin care și-a manifestat dorința de a colabora cu instituțiile europene pentru îmbunătățirea condiției sale în interiorul structurilor Uniunii Europene. Vocea României se putea face auzită după atâția ani de opresiune comunistă.
O dată cu semnarea Tratatului de aderare, România va deveni un stat membru cu drepturi depline. Statul român va obține statutul de observator activ la nivelul tuturor instituțiilor comunitare, fiind necesară prezența reprezentanților români la nivel de instituții europene.
România își dezvăluie și promovează în același timp, propriile interese naționale, influențând procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar. Ea va fi a șaptea țară din UE după numărul de locuitori. Limba română va deveni limbă oficială a Uniunii Europene. Poziția geopolitică a României va avea o importanță deosebită, întrucât ea va putea exercita o influență considerabilă asupra politicilor Uniunii cu privire la relațiile cu Europa de Est, Orientul Mijlociu, Turcia și Asia. Mai mult, integrarea în Uniunea Europeană va influența și relațiile regionale ale României, care va impune un regim de vize pentru câteva state est-europene. Guvernul român va trebui deci, să se adapteze la un rol nou, să facă față unor noi funcții și atribuții, și anume, pe de o parte, negocierea și participarea delegațiilor naționale la pregătirea actelor comunitare și, pe de altă parte, aplicarea efectivă a normelor comunitare. Parlamentul va juca un rol esențial în preluarea dreptului comunitar, în transpunerea directivelor, deseori prin adoptarea de legi.
“Reprezentarea României în cadrul instituțiilor UE va fi următoarea:
1) Parlamentul European: 35 europarlamentari, aleși prin vot universal, egal, direct,și secret;
2)Consiliul European: 1 membru din 27 (președintele României sau primul-ministru);
3)Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene: 14 voturi din 345, deci 5,49% din totalul voturilor necesare adoptării unei decizii cu majoritate calificată și 15,38% din voturile necesare blocării deciziilor;
4)Comisia Europeană: 1 comisar român din 27:
5)Curtea de Justiție a UE: 1 judecător;
6)Tribunalul de Primă Instanță: 1 judecător;
7)Comitetul Economic și Social: 15 membri din 344;
8)Comitetul Regiunilor: 15 membri din 344, aleși prin vot universal;
9)Curtea de Conturi: 1 membru din 27;
10) Consiliul General al Băncii Centrale Europene: 1 membru din 29 (guvernatorul Băncii Naționale a României);
11)Consiliul Guvernatorilor Băncii Europene de Investiții: 1 membru din 27 (ministrul român de finanțe), plus un număr adecvat de directori în Executive Board.”19
I.3.4.2. Scurt istoric al relațiilor România-Uniunea Europeană
România a fost prima țară din Europa Centrală și de Est care a avut relații oficiale cu Comunitatea Europeană. În ianuarie 1974, o înțelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferințe al Comunității, după care a semnat o serie de acorduri cu CEE ( Comunitatea Economică Europeană ) pentru facilitarea schimburilor comerciale. În 1980, România a procedat la recunoașterea de facto a Comunității Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România-CEE, concomitent fiind semnat și Acordul asupra Produselor Industriale. Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din anii 1990. Începând cu anul 1993, evenimentele care definesc relațiile dintre statul român și UE devin din ce în ce mai numeroase și mai complexe, lăsându-și amprenta asupra viitorului României în cadrul structurilor Uniunii. Aceste evenimente sunt, în ordine cronologică, după cum urmează:
1993:
1 februarie – România semnează Acordul European (Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și Statele Membre ale acestora, pe de altă parte);
mai – Se începe aplicarea prevederilor comerciale din Acordul European, prin intermediul unui Acord Interimar.
1995:
1 februarie- Intră în vigoare Acordul European;
iunie- România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană;
iulie- Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană.
1998:
martie- Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere;
noiembrie- Comisia Europeană publică primele Raporturi de Țară privind procesul de aderare al României ( și al tuturor state candidate) la Uniunea Europeană.
1999:
iunie- România adoptă Planul Național de Aderare la Uniunea Europeană;
noiembrie- Comisia Europeană publică cel de-al doilea Raport de Țară privind progresele României în procesul de aderare la Uniunea Europeană;
decembrie- La Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu șase țări candidate, printre care și România.
2000:
februarie- În cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale, dedicată lansării Conferinței Interguvernamentale, are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României;
martie- România adoptă Strategia Economică pe Termen Mediu (SETM) și o prezintă în cadrul reuniunii Consiliului de Asociere România- Uniunea Europeană. În primul semestru al anului (în timpul Președinției portugheze a UE) se deschid spre negociere 5 capitole;
mai- Guvernul României adoptă Programul Național de Aderare la Uniunea Europeană ( actualizat), precum și Planul de Acțiune și Cadrul Macroeconomic, completatare SETM;
24 octombrie- În timpul Președinției franceze a UE au fost deschise două capitole de negociere: Statistica (cap.12) și Cultură și audiovizual (cap.20);
8 noiembrie- Se publică al treilea Raport de Țară;
4 noiembrie- Sunt deschise încă două noi capitole de negociere: Telecomunicații și tehnologia informației și Politica în domeniul Concurenței. Până la sfârșitul anului este închis un singur capitol-Statistica.;
decembrie- Consiliul European de la Nisa adoptă poziția comună a Uniunii Europene privind reformele instituționale necesare extinderii.
2001:
ianuarie-iunie – În timpul Președinției suedeze a UE sunt deschise spre negociere cinci noi capitole: Dreptul societăților comerciale, Pescuitul, Uniunea Vamală, Libera circulație a capitalului și Politica în domeniul Transporturilor. Un singur capitol este închis: Pescuitul;
13 noiembrie- al patrulea Raport de Țară este publicat; Comisia prezintă o ediție revizuită a Parteneriatului pentru Aderare cu România;
decembrie- Consiliul European de la Laeken nominalizează, pentru prima dată, țările candidate susceptibile să încheie negocierile de aderare până la sfârșitul anului 2002. Zece sunt nominalizate, cu excepția României și Bulgariei;
iunie-decembrie- În timpul Președinției belgiene a UE- trei capitole deschise. Două sunt închise: capitolul 5 ( Dreptul societăților comerciale) și capitolul 23 ( Protecția consumatorilor și a sănătății);
decembrie – Numărul capitolelor închise de către România ajunge la nouă.
2002:
ianuarie-mai – În timpul Președinției spaniole a UE sunt deschise nouă capitole ( Libera circulație a mărfurilor, Libera circulație a persoanelor, Uniunea Economică și Monetară, Energie, Politica regională, Control financiar și capitolul Instituții). Trei capitole sunt închise dintre acestea.;
9 octombrie- Al cincilea Raport de Țară;
13 noiembrie- Comisia adoptă câte o Foaie de parcurs pentru România și Bulgaria;
20 noiembrie- Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca dată țintă pentru aderarea la UE a României;
12-13 decembrie- Consiliul de la Copenhaga decide asupra aderării a zece noi state membre și adoptă Foile de parcurs
iunie-decembrie – În timpul Președinției daneze a UE- sunt deschise ultimele patru capitole
2003:
26 martie – Comisia Europeană prezintă ediția revizuită a Parteneriatului de Aderare;
ianuarie-mai- În timpul Președinției elene sunt închise trei capitole ;
5 noiembrie- este dat publicității Raportul de Țară privind progresele României în procesul de aderare;
decembrie- sunt închise 22 capitole din cele 31.
2004: ianuarie-iunie- În timpul Președinției irlandeze alte trei capitole au fost închise ( Agricultura, Energia și Prevederi financiare și bugetare)
30 iunie- La finalul Președinției irlandeze a UE, 25 din 31 capitole au fost închise;
17decembrie- La Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la UE. României i se recomandă să continue reformele și să implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul comunitar, în special în domeniile Justiție și afaceri interne, Concurență și Mediu.
2005:
13 aprilie- Parlamentul European a dat undă verde aderării României și Bulgariei la Uniunea Europeană. Cu 497 voturi pentru, 93 împotrivă și 71 de abțineri, a fost adoptată rezoluția referitoare la aderarea României la UE, în 2007.
25 aprilie- în cadrul unei ceremonii oficiale desfășurate la Abația de la Neumunster, președintele României, Traian Băsescu, a semnat tratatul de Aderare la UE, ca și primul-ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa Coburg, alături de reprezentanții celor 25 de state membre.
2007:
1 ianuarie- România a devenit membru al Uniunii Europene. 20
CAPITOLUL II
II. Extinderea spre Est- proces global, inclusiv și evolutiv 21
Extinderea spre Est a Uniunii Europene a pus în mișcare un proces deosebit față de celelalte extinderi, care a avut un caracter global, inclusiv și evolutiv, dacă analizăm criteriile și solicitările formale discutate anterior. De-a lungul anului 1997, s-a discutat mult asupra posibilității de a începe negocieri formale de aderare cu:
-toate statele asociate candidate la UE, care îndeplineau condițiile politice de aderare, dar înregistrau succese diferite pe linia reformelor economice;
-un număr restrâns de state, în raport direct cu gradul lor de pregătire (economică, în principal).
Această a doua poziție avea și acceptul Comisiei, Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 adoptând în cele din urmă, ca de obicei, o soluție de compromis care:
– respecta sugestia Comisiei de a începe negocierile formale cu un grup redus de state;
– nu excludea de la proces celelalte state din Europa Centrală și de Est (PECOS) candidate.
În acest fel se salvau principiile enunțate anterior, în sensul menținerii globalității și inclusivității, dar și a progresivității.
Globalitatea în acest context se referă la ideea conform căreia negocierile se desfășurau simultan pe cele două dimensiuni, respectiv cea economică și cea politică, inclusivitatea fiind reclamată de cei care se vedeau în pericolul de a pierde statutul de membru, de a rămâne pe dinafară (România, Bulgaria, Slovacia, Lituania); în timp ce progresivitatea sau evoluția era evocată de cei care considerau că se prezintă cu o reformă mai avansată a integrării și că astfel nu trebuie penalizați pentru lentoarea reformei altora.
Diferențele de opinie în ceea ce privește cele trei principii enunțate au fost formulate și de către statele membre UE, cum ar fi Germania (modelul stadionului ) sau Spania ( modelul regatei). Primul model, cel al stadionului afirmă existența a două grupe de state: unele care urmau a fi invitate « în teren» pentru a începe « întrecerea », iar altele, care rămâneau în afara acestuia, pentru moment făcându-și « încălzirea ». Acest model exclude/ amână un grup masiv de țări de la procesul formal de aderare.
Spre deosebire de modelul german al stadionului, cel spaniol « imaginează puncte de plecare și sosire comune pentru toți participanții la regată. Între plecare și sosire, fiecare participant alege traseul și tactica ce i se par mai potrivite ». 22 Modelul spaniol deci, permite ca toate statele asociate candidate la UE să pornească simultan la începerea negocierilor formale.
În final, concluziile privind principiile extinderii au fost trase de către Consiliul European, în 1997, la Luxemburg și într-o anumită măsură, au dus la diferențe considerabile între statele candidate la UE, acestea aderând în perioade de timp diferite și în condiții la fel de inegale.
II.1. România-actor politic din Europa Centrală și de Est
Extinderea spre Est constituie un subiect extrem de dezbătut în mediile din Uniunea Europeană. Nici un alt val de extindere anterior nu s-a bucurat de o asemenea atenție. Fenomenul este explicabil. Condițiile și premisele extinderii spre Est sunt total diferite decât cele în care s-a discutat și s-a realizat oricare dintre extinderile anterioare.
Motivele invocate pentru a susține această afirmație ar fi, în primul rând, aderarea în viitor, într-un interval redus de timp, a unui număr foarte mare de state ( 11 din Europa Centrală și de Est la care se adaugă Cipru și Turcia), fapt ce presupune eforturi considerabile din partea UE ( monitorizarea performanțelor, începerea simultană a negocierilor de aderare, eforturi suplimentare pentru susținerea procesului de tranziție și a programelor de preaderare a candidaților). În al doilea rând, se invocă aderarea unui număr foarte mare de țări, care va solicita din partea UE redefiniri de natură instituțională și administrativă.
Nu în ultimul rând, preconizata extindere spre Est este cu totul deosebită datorită situației particulare a țărilor candidate. Țările estice se află în tranziție, neavând încă o economie de piață matură și nici o experiență suficientă în funcționarea unui sistem politic democratic. Fundamentele extinderii spre Est au avut un caracter neprogramat, evenimentele petrecute în anii '90 în această zonă a Europei luând prin surprindere autoritățile UE și statele deja membre. 23 Acesta a fost și cazul României, care o dată eliberată de regimul comunist, și-a manifestat deschis dorința și a luptat pentru a se integra în UE.
«România nu-și poate imagina rezolvarea problemelor sale decât într-un context regional…în consecință, este vital pentru statul român să conceapă o ofertă de politică internațională care să compenseze handicapurile cronice ale politicii sale interne. O bună politică externă este de altfel pentru România, singura sursă de valoare adăugată aptă să acopere deficitul de performanță pe plan intern…mai mult decât ca piață, România poate interesa ca agent apt să susțină cu eficacitate politica sub-regională a puterilor regionale și globale. Această realitate privește în primul rând patru regiuni: Europa Centrală ( a se vedea relațiile bilaterale, trilaterale, tetralaterale etc. cu Ungaria, Polonia, Austria, Slovenia), Europa de Est (relațiile cu Ucraina, Moldova și, eventual, chiar cu Rusia), Europa de Sud-est și zona Mării Negre (și eventual a Transcaucazului- cel puțin de Vest)…în toate aceste zone, România poate fi pivotul unei formule de colaborare sub-regională care, ulterior, ar constitui:
-componente părți ale structurii de rezistență a unei federații pan-europene;
-o vecinătate prietenoasă pentru o federație paneuropeană ». 24
România ar aduce un serviciu cert procesului de formare a sistemului federal de conducere și administrare la nivel european general ca actor, în măsura în care ar contribui la constituirea și funcționarea unor structuri sub-regionale sau regionale.
II. 1.1. România post-comunistă, aspirantă la integrarea în Marea Comunitate
Uniunea Europeană a fost percepută de către România ca o șansă pentru relansarea economică și demonstrarea atașamentului față de valorile democrației occidentale, condiție esențială pentru integrarea în Comunitatea Europeană. România a avut un regim special în contextul extinderii Uniunii Europene spre Estul Europei, datorită imaginii negative pe care a avut-o în statele comunitare…..imediat după evenimentele din decembrie 1989, România s-a aflat în atenția oficialilor de la Bruxelles, printre primele personalități care au vizitat Bucureștiul la începutul anului 1990 aflându-se și vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Andriessen, care a efectuat o vizită oficială la 14 ianuarie.
În relațiile României cu Uniunea Europeană, după 1990, se poate observa cel mai bine interdependența crescândă între politica internă și cea externă promovată de guvernele României.
Dificultățile și întârzierile în restructurarea societății românești, mult mai vizibile decât în majoritatea celorlalte state foste comuniste, au afectat relațiile României cu UE, acestea constituind principala cauză a amânării începerii negocierilor de aderare a României și a neincluderii ei în primul val al extinderii, din 2004… politica externă românească nu a știut întotdeauna să folosească cele mai eficiente mijloace de acțiune pentru a evita percepțiile, uneori eronate, ale statelor comunitare în privința evoluției României (…) 25
Date fiind aceste argumente, menite mai degrabă să demonstreze dificultatea României, ca stat fost comunist din Europa de Est, de a se integra în Uniunea Europeană, în cele ce urmează propun o analiză mai detaliată a procesului de integrare a statului român (și nu numai), în structurile Uniunii Europene.
II .2. Etapa preaderării la Uniunea Europeană
Etapa de preaderare la Uniunea Europeană pentru statele din Europa Centrală și de Est, în linii mari, implică, în primul rând, principalele instrumente de preaderare ce caracterizează aceste state care au trecut la o perioadă de tranziție spre regimuri democratice.
Se iau în vedere ca instrumente de preaderare: Acordurile Europene, Parteneriatele de aderare și Asistența de preaderare, reprezentată de programele PHARE, ISPA și SAPARD.
Parteneriatul cu TECE (Țările din Europa Centrală și de Est) a dus la evoluția instrumentelor utilizate de către Uniunea Europeană în relațiile sale externe. Unul dintre cele mai importante este, cu siguranță, acela al condiționării politice. O primă aplicare a acestui principiu a fost făcută de către CE (Comunitatea Europeană), cu ocazia încheierii acordurilor Lomé IV de ACP. Crearea Uniunii Politice de către tratatul de la Maastricht a pus acest principiu într-o nouă lumină. Tratatul de la Amsterdam întărește identitatea constituțională și democratică a Uniunii Europene. Consiliul reunit la nivelul șefilor de stat poate suspenda, prin majoritatea calificată, orice stat membru care nu respectă principiile fundamentale ale UE, așa cum sunt ele înscrise în art.6 (fostul articol 7) al Tratatului asupra Uniunii Europene: libertatea, democrația, respectul drepturilor omului și al libertăților fundamentale, ca și statul de drept….relațiile politice ale UE cu TECE arată trecerea de la reticența politică la politica certitudinii. Nu este un hazard că primele relații cu TECE sunt esențialmente unilaterale.
Entuziasmul politic în raport cu căderea zidului Berlinului a fost însoțit de prudență juridică… primele instrumente unilaterale prevăd principiul condiționalității politice. Astfel, principalul program de asistență financiară și tehnică, PHARE, conține principiul condiționalității politice. Conceput exclusiv pentru Polonia și Ungaria, extins treptat între 1991 și 1994 pentru celelalte TECE, programul poate fi suspendat în urma constatării de masive violări ale drepturilor omului în țările beneficiare. Memorandumurile privind cererea de aderare a țărilor din Est la programul PHARE, conțin angajamente ferme relative la supremația dreptului, respectul drepturilor omului, crearea multipartidismului , organizarea de alegeri libere, liberalizarea economică în vederea introducerii economiei de piață. De altfel, scopul programului a fost instaurarea democrației și a economiei de piață în TECE… PHARE este însoțit de un fond de preaderare agricolă și de un fond structural pentru investiția în domeniul protecției mediului înconjurător și al transportului…una dintre cele două priorități ale programului PHARE 2000-2006 este întărirea capacității instituționale. 26
Principiul condiționalității politice se explică apoi și prin crearea în anul 1990 a Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare, banca respectivă contribuind la reconstrucția economică doar a țărilor din Est cu o democrație pluralistă.
Acordurile Europene, în centrul cărora se află dialogul politic, sunt acorduri cu un puternic accent politic. Părțile se angajează să respecte principiul drepturilor omului, clauză ce este însoțită de sancțiuni.
În urma creării Agendei 2000, au fost adoptate și Parteneriatele de Aderare, care includ criteriile de la Copenhaga. Un Parteneriat pentru Aderare definește un cadru pentru o serie de instrumente de politică destinate să ajute statele candidate în pregătirea lor pentru adeziune. Printre instrumente se regăsesc: programul național, adoptarea aquis-ului, evaluarea priorităților în materie de politică economică, pactul contra crimei organizate și hărțile rutiere de piață internă, elemente enunțate și în Parteneriatul cu România, din 26 iunie 1998.
Aceste condiționări politice au fost accentuate datorită faptului că Parlamentul European a considerat că sunt cele mai importante pentru începerea negocierilor cu statele candidate. Prioritatea criteriilor politice în raport cu cele de natură economică este subliniată și de rapoartele anuale ale Comisiei Europene.
“Rapoartele din 1999 consideră că Bulgaria, Letonia, România și Slovacia, ținând seama de faptul că au îndeplinit criteriile politice, pot începe negocierile pentru aderare. Este vorba despre un aparent paradox al lărgirii la Est. Avizele Comisiei din 1997 estimau că Bulgaria, Letonia, Lituania și România aveau încă de făcut progrese în domeniul reformei economice și că ele ar avea dificultăți serioase în fața presiunii concurențiale în interiorul Uniunii. Consiliul European de la Köln din iunie 1999 se felicită pentru progresele realizate de TECE care nu au început încă negocierile. În acest sens, Consiliul a invitat Comisia să considere măsurile necesare pentru concretizarea perspectivelor de aderare pentru toate țările candidate…Consiliul preciza că instabilitatea din sud-estul Europei demonstrează necesitatea de a percepe relațiile dintre UE și TECE într-o nouă manieră…Consiliul European de la Helsinki subliniază faptul că anumite state nu vor mai fi în măsură să satisfacă pe termen mijlociu criteriile de la Copenhaga …criza din Balcani a creat un nou moment în lărgirea la Est (…)”27
Printre aceste concluzii, “cea mai incertă chestiune a tranziției democratice la Est rămâne statul de drept. Statul de drept constituie una din cele cinci arene ale unei democrații consolidate, alături de existența unor societăți civile și politice autonome, a unei societăți economice și a unui consens referitor la procedurile democratice…slăbiciunea statului de drept este o caracteristică a comunismului și o moștenire a post-comunismului. Criza statului de drept poate fi percepută și prin intermediul corupției extinse… Rapoartele anuale ale Comisiei constată că în toate statele candidate, eforturile făcute de către autorități nu sunt proporționale cu amploarea fenomenului. Marea majoritate a statelor au instituit programe anti-corupție cărora le lipsește efectivitatea. Este vorba, potrivit Comisiei, de lipsa voinței politice pentru a pune capăt corupției.”28
Astfel, Uniunea Europeană sesizează deficiențele puterii judiciare în toate țările din Europa Centrală și de Est și le enumeră într-o analiză asupra chestiunilor privind justiția și afacerile interne.
Pactul asupra justiției și afacerilor interne stipulează necesitatea schimbărilor sistemului judiciar, a poliției și adoptarea reglementărilor juridice pentru a lupta împotriva fenomenului extins al corupției.
În ceea ce privește România, în perspectiva aderării la structurile comunitare, în primul rând putem identifica principalele consecințe de natură juridică, pe care le presupune integrarea:
“- abandonarea competenței suverane de a legifera în domeniile care devin de competență comunitară;
– renunțarea, în privința izvoarelor dreptului comunitar, la procedeul receptării prin lege a normelor internaționale în dreptul intern;
– modificarea structurii dreptului intern prin integrarea componentei comunitare, superioare tuturor normelor de drept intern actual, inclusiv normelor constituționale, cu toate consecințele pe care le implică.
În acest sens, Constituția României, adoptată în 1991, pentru a se adapta procesului de aderare la Uniunea Europeană, a fost revizuită prin Legea nr. 429/2003 și aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003 ( confirmat prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003.). S-a optat pentru introducerea unei secțiuni noi în Constituție, care să cuprindă, pe de o parte, permisiunea de a efectua transferul de puteri suverane în favoarea Uniunii și, pe de altă parte, să asigure deplina eficiență a dreptului comunitar în dreptul intern, în modalitatea conturată prin deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene . Această procedură a fost adoptată și de alte state candidate la aderare, precum Ungaria, Cehia sau Slovacia.
Modalitatea introducerii clauzei de integrare a fost preferată unei modificări generale a Constituției, considerându-se că astfel se asigură un mai mare grad de conservare dreptului intern, menținerea controlului popular asupra unor aderări viitoare la structuri suprastatale asemănătoare, și, în ultimă instanță, de a prezerva competențele suverane care se mai exercită de stat. Astfel, Titlul IV -Integrarea euro-atlantică- din Constituția revizuită, în art.148(2) confirmă : Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare…..în perspectiva înlocuirii leului cu euro după aderare, noul articol 137- Sistemul financiar- prevede la alineatul (2): Moneda națională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul. În condițiile aderării la UE, prin lege organică se poate recunoaște circulația și înlocuirea monedei naționale cu aceea a Uniunii Europene…prin derogare de la prevederile alineatului(1), cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate… aderarea la UE nu pune în discuție echilibrele instituționale consacrate de Constituție și nici relațiile între puterile publice, în privința cărora statul român este pe deplin suveran. Aderarea implică totuși anumite adaptări în organizarea internă și funcționarea puterilor publice…Astfel judecătorii, prin rolul care le este atribuit de tratatele UE, pot ajunge chiar și să condamne statul pentru violarea dreptului comunitar. 29
Indivizii și instituțiile trebuie să se poată baza pe o justiție previzibilă, liberă de interferențe politice sau influențe economice. Parlamentul României trebuie de asemenea, să creeze structuri specializate, luând în considerare contextul constituțional și legislativ specific, pentru a facilita controlul și informarea permanentă asupra politicii și acțiunii comune a guvernelor. Integrarea în UE presupune o reformare, în adevăratul sens al cuvântului, a întregului mecanism decizional, a modului de implementare a fondurilor europene și a criteriilor de legitimitate politică pe care ele se bazează. Modificările constituționale mai sus menționate s-au efectuat în octombrie 2003.
S-a pus însă problema, în contextul preeminenței dreptului comunitar în fața celui național, și în condițiile cedării de către un stat a unor atribute, dacă prin această cedare, statul lezează într-un fel propria lui suveranitate. Explicația acestei frământări este după cum urmează: “până la crearea Comunităților, relația între state la nivel internațional erau fondate pe independența și egalitatea subiecților…independența nu este altceva decât condiția normală a statelor, potrivit dreptului internațional și poate fi descrisă și ca suvernitate (suprema potestas) sau suveranitate externă, ceea ce înseamnă că statele nu au deasupra lor altă autoritate în afara dreptului internațional. În această perspectivă, decizia unui stat de a adera la o organizație internațională nu este văzută decât ca o manifestare a suveranității sale.”30
Prin aderarea la Uniunea Europeană, prin urmare, statele nu renunță pe deplin la suveranitatea lor, ci doar transferă unele competențe de nivel național la nivelul comunitar.
II.2.1. Acordul European
După anul 1990, Consiliul European a pus în discuție posibilitatea extinderii Uniunii Europene prin cooptarea de noi membri dintre țările Europei Centrale și de Est. În acest scop, toate țările candidate la aderare au încheiat Acorduri de asociere cu Uniunea Europeană, care prevăd instaurarea unei zone de comerț liber și modalitățile instituționalizate de dialog între guvernele acestor țări și instituțiile comunitare, precum și domeniile care fac obiectul noilor relații între cele două părți.
Inițiativa extinderii UE a fost materializată oficial la Consiliul European de la Copenhaga din anul 1993.
Acordul European “instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte”31, constituie baza legală a relațiilor dintre România și Uniunea Europeană. Documentul a fost semnat la Bruxelles, la 1 februarie 1993, ratificat prin Legea nr. 20/ 1993 și a fost publicat în Monitorul Oficial din 12 aprilie 1993. Preambulul Acordului este lansat astfel:
“România, pe de o parte, și Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Marele Ducat al Luxemburgului, Regatul Olandei, Republica Portugheză, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord,
părți contractante la Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice,
denumite în continuare state membre , și
Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului,
denumite în continuare Comunitatea, pe de altă parte,
luând în considerare importanța legăturilor tradiționale existente între România, Comunitate, statele sale membre, precum și valorile comune pe care le împărtășesc,
recunoscând voința României și Comunității de a întări aceste legături și de a stabili relații strânse și durabile, bazate pe reciprocitate, care să permită României să ia parte la procesul de integrare europeană, întărind și amplificând în acest fel, relațiile stabilite în trecut, îndeosebi prin Acordul de comerț și cooperare comercială și economică, semnat la 22 octombrie 1990,
luând în considerare oportunitățile pentru o relație de o nouă calitate, oferite de apariția unei noi democrații în România,
luând în considerare angajamentul României, al Comunității și al statelor sale membre de a întări libertățile politice și economice, care constituie însăși baza asocierii,
recunoscând necesitatea de a continua și finaliza, cu asistență din partea Comunității, procesul de tranziție al României spre un nou sistem politic și economic care să respecte regulile statului de drept și drepturile omului, inclusiv drepturile persoanelor aparținând minorităților, să practice un sistem pluripartid, bazat pe alegeri libere și democratice și să asigure liberalizarea economică, în scopul instituirii unei economii de piață,
luând în considerare angajamentul ferm al României, al Comunității și al statelor sale membre privind aplicarea deplină a tuturor principiilor și prevederilor conținute în Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa (C.S.C.E.), în documentele finale de la Viena și Madrid, în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, în documentul final al reuniunii C.S.C.E. de la Helsinki, intitulat « The Challenges of change », și în Carta Europeană a Energiei,
conștiente de importanța acestui acord în stabilirea și întărirea unui sistem de stabilitate în Europa, bazat pe cooperare, având Comunitatea ca una din pietrele unghiulare ale acestui sistem,
convinse că trebuie stabilită o legătură între deplina aplicare a asocierii, pe de o parte, și continuarea în România a reformelor politice, economice și juridice în curs de realizare, pe de o parte, ca și introducerea factorilor necesari pentru cooperarea și apropierea reală între sistemele părților, mai ales în lumina concluziilor Conferinței C.S.C.E. de la Bonn,
dorind să stabilească și să dezvolte un dialog politic regulat în problemele bilaterale și multilaterale de interes comun.. .,
convinse că prezentul acord va crea un nou climat pentru relațiile lor economice și, în special pentru dezvoltarea comerțului și a investițiilor, instrumente indispensabile pentru restructurarea economică și modernizarea tehnologică,
dorind să stabilească o cooperare culturală și să dezvolte schimbul de informații,
recunoscând faptul că obiectivul principal al României este să devină membru al Comunității și că, în viziunea părților, această asociere va ajuta România să realizeze acest obiectiv, au convenit asupra celor ce urmează (…)” 32
Acordul European stabilește formele dialogului politic permanent și cooperării economice între cele două părți, respectiv România și UE. Astfel, principiile generale enunțate în cele 126 articole și obiectivele procesului de asociere sunt următoarele:
“-crearea cadrului instituțional pentru realizarea unui intens dialog politic;
-sprijinirea eforturilor României pe calea dezvoltării economiei de piață și consolidarea democrației;
-liberalizarea circulației mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor;
-crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperărilor economice, sociale, financiare și culturale” 33
Acordul European a intrat în vigoare la 1 februarie 1995, iar în iunie, în același an, România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană. Părțile contractante la Acord și-au dat consensul și asupra prevederilor din cele șapte Protocoale care îl însoțesc.
Principiul fundamental pe care fiecare Acord European de Asociere se bazează implică susținerea proceselor de reforme politice și economice din statele Europei Centrale și de Est prin deschiderea accesului spre piața comunitară- mai puțin prin asistență economică directă- și asigurarea unui mecanism de dialog politic structurat, precum a fost subliniat și anterior.
2.2.Strategia de preaderare. Parteneriatul de aderare
Strategia de preaderare
La finalul anului 1994, cu ocazia Consiliului European de la Essen, s-a prezentat o Strategie de preaderare, care să permită pregătirea statelor candidate pentru aderarea la UE. Dincolo de alte aspecte, marea deosebire dintre această extindere și precedentele o constituie elaborarea acestei strategii ce ar fi trebuit să facă din statele candidate membrii de fapt ai UE, încă înainte de a fi membri de drept. În această fază anterioară aderării la UE, relațiile UE- PECOS se desfășurau pe trei axe principale:
– dezvoltarea Acordurilor Europene de Asociere între UE și fiecare dintre cele zece PECOS;
-instituirea unui Dialog Structurat de caracter multilateral cu PECOS;
-elaborarea unui ghid de integrare în Piața Internă și generalizarea colaborării financiare prin programul PHARE.
Această Strategie a fost completată cu ocazia Consiliului European de la Luxemburg din 1997, cu Parteneriatul pentru aderare care, așa cum arăta Comisia, constituia axa principală a noii strategii consolidate de preaderare. 34
Structura Strategiei de preaderare trebuie elaborată pornind de la criteriile cărora trebuie să le corespundă orice țară candidată la integrarea în UE. Aceste criterii sunt însăși cele de la Copenhaga, adoptate în iunie 1993, de către Consiliul European, discutate anterior, în cadrul capitolului I. Merită însă să le amintim, întrucât ele reprezintă baza strategiei de preaderare. Așadar, este vorba de criteriul politic, economic și cel al asumării obligațiiilor de stat membru al UE, urmând ca ulterior, prin deciziile Consiliului European de la Madrid (decembrie 1995), ale Consiliului de la Luxemburg din 1997 și prin prisma prevederilor Tratatului de la Amsterdam, să se formuleze și un al patrulea criteriu, și anume acela al reformei administrației publice.
Parteneriatul de aderare
Concentra toate formele de ajutor destinate Europei Centrale și de Răsărit într-un cadru unic, având drept obiectiv adaptarea programelor naționale de pregătire a statelor candidate noului rol pe care acestea îl vor îndeplini, cel de membru al UE.
Astfel, Parteneriatul de Aderare stabilea:
-pe de o parte, angajamentul concret al fiecărui stat candidat referitor la democratizare, stabilizare macro-economică, securitate nucleară, precum și cel referitor la elaborarea unui Program Național de Încorporare a Acquis-ului Comunitar (PNAR), în conformitate cu un calendar precis și centrat pe o listă de priorități, diferă de la o țară la alta, ce urma de asemenea a fi în conformitate cu Avizul Comisiei pentru fiecare țară în parte;
-pe de alta, decizia UE de a mobiliza toate resursele comunitare disponibile în vederea asigurării unei cât mai bune pregătiri a statelor candidate la aderare.35
Parteneriatul de Aderare a fost propus de Comisie pentru a dezvolta o aliniere a legislației printr-o strategie de preaderare consolidată. Acestea se concentrează mult mai direct asupra ajutorului acordat de CEEC's(statele din Europa Centrală și de Est) pentru a adopta legislația comunitară decât programele anterioare de asistență PHARE, care au susținut restructurarea economică într-un cadru mult mai general.
Parteneriatul reprezintă o abordare mai rigidă decât Strategia de preaderare originală, guvernele membre sunt mult mai implicate și sunt șanse mai mici ca Comisia să le poată folosi pentru a netezi calea spre negocierile de aderare. În plus, candidații au posibilități reduse de a-și stabili ritmul și conținutul, aceasta provocând critici vehemente, pentru că limbajul acestui parteneriat deghizează voalat impunerea priorităților UE. 36 Este un document actualizat periodic, ce conține prioritățile pe termen scurt pentru îndeplinirea criteriilor de aderare la Uniune, stabilite la Copenhaga. Rolul său este deci acela de a orienta și sprijini eforturile țărilor candidate în perioada de preaderare. Prioritățile pe care acesta le stabilește constituie totodată și liniile directoare ale programelor naționale de aderare la Uniunea Europeană.
Urmărind liniile directoare stabilite de Parteneriat, în 1998, Guvernul României a dat publicității prima versiune a Programului Național de Aderare a României la UE (PNAR).
II. 2.3. Criteriile de la Copenhaga. Consiliul European de la Madrid
Conform declarațiilor de la Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993): “UE acceptă condiționat aderarea eventuală a CEEC's, cu condiția că CEEC's dispun de :
-instituții stabile (garanții ale democrației, statului de drept, drepturilor omului, drepturilor minorităților);
-economia pe piață funcțională și capacitatea de a face față presiunilor competitive din CE;
– posibilitatea de a adopta legislația comunitară, scopuri acceptate ale uniunii politice, economice și monetare, și cu condiția ca UE să dispună de capacitatea de a îngloba noi membri fără a prejudicia tendința de integrare europeană. În privința accesului pe piață în UE, s-a hotărât deschiderea mai rapidă a piețelor UE pentru produse, inclusiv (deși într-o măsură mai restrânsă) din sectoarele sensibile.” 37
Relațiile cu instituțiile UE au înregistrat o îmbunătățire în ceea ce privește dialogul politic: s-a trecut de la cadrul bilateral la cel multilateral, consolidat prin întâlniri suplimentare la nivel de experți și frecvență sporită și a avut loc o extindere și în alte domenii ale politicii UE, în special energie mediu înconjurător, transport, știință, tehnologie.
În reformularea politicii de la Copenhaga, un rol cheie l-au jucat promovarea politicii și conducerea politică a Comisiei. Serviciile DG I și cabinetul Andriessen au redeschis discuțiile din Comisie. Acestea au câștigat teren o dată cu numirea în 1993 a doi noi comisari pentru relații externe, Hans van Broek și, în special, Sir Leon Brittan….echipa Comisiei a lucrat în strânsă colaborare cu președințiile britanică și olandeză ale Consiliului și cu guvernul german. Formularea atentă a criteriilor calitative pentru aderare a minimalizat opoziția din partea factorilor care determină macropolitica în guvernele membre mai ezitante.”38
“Consiliul European de la Madrid, afirmând că extinderea UE constituie o necesitate politică și o șansă istorică pentru Europa și reiterând principiul oportunităților egale, care guvernează procesul de aderare la Uniune a țărilor asociate din Europa Centrală și de Est, alături de Cipru și Malta, a solicitat Comisiei Europene elaborarea unor avize în privința candidaturilor înaintate UE, avize necesare luării deciziei de începere efectivă a negocierilor de aderare. Totodată, s-a stabilit ca aceste negocieri să înceapă la minimum șase luni de la încheierea Conferinței Interguvernamentale având ca scop reforma Uniunii. Avizele Comisiei erau elaborate pe baza unor chestionare detaliate ce trebuiau completate de țările candidate, iar cele referitoare la România au relevat de cele mai multe ori performanțele inegale ale țării noastre fie pe plan politic, fie pe plan economic.
La Consiliul European de la Madrid din 1995 s-a subliniat faptul că o creare a condițiilor pentru integrare armonioasă ar îmbunătăți calitatea de membru în UE. Prin adaptarea structurilor administrative, legislația națională este integrată în cea comunitară, aceasta fiind premisa pentru relația de încredere care fundamentează calitatea de stat membru.” 39
II.2.4. Consiliul European de la Essen
Consiliul European de la Essen a avut loc în decembrie 1994. Rezultatele a ceea ce s-a discutat în cadrul său sunt sintetizate în căsuța următoare.
Consiliul a solicitat Comisiei să prezinte o Carte Albă referitoare la pregătirea țărilor asociate din centrul și estul Europei pentru integrarea în piața internă a Uniunii, ceea ce s-a întâmplat la Consiliul European de la Cannes, in iunie 1995. Carta Albă prezintă un program care conține indicații pentru alinierea legislației țărilor central și est-europene la cea a pieței interne.
Cartea stipulează că aceste țări vor stabili anumite priorități pentru a asimila regulile comunitare și că ele vor fi sprijinite în eforturile lor de biroul de asistență tehnică (TAIEX), în special pentru a obține informații despre legislația comunitară.
Adoptarea și implementarea legislației comunitare sunt principalele provocări cu care se confruntă țările candidate. Acest lucru implică întărirea administrației, a sistemului juridic și a infrastructurii din țările candidate, care trebuie să fie adaptate la standardele comunitare, în mod special în problemele legate de mediu, precum și întărirea sistemului energetic, al transportului și a rețelelor de telecomunicații. Pentru a facilita aceste modificări considerabile, țărilor candidate li se ofera asistență de pre-aderare. 40
II.2.5.Tratatul de la Amsterdam privind extinderea
După cum reiese din tabelul anterior, Tratatul de la Amsterdam din anul 1996 a înscris în sfera preocupărilor sale chestiuni deosebit de importante pentru perfecționarea integrării europene și pentru evoluția construcției comunitare, dintre care am putea menționa:
“- o mai mare flexibilitate în ceea ce privește conceperea procesului de integrare a noilor state candidate, în funcție de nivelul lor de dezvoltare;
– posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei și a unei treimi din statele membre și cu avizul Parlamentului European, să poată dispune suspendarea unor drepturi ale statului care a violat grav și persistent drepturile omului;
– creșterea competențelor Comunităților în unele domenii (de exemplu, protecția mediului);
– precizarea raportului dintre cetățenia națională și a Uniunii, în sensul că ultima o completează pe cea națională și nu o înlocuiește;
– precizări privind competența unor instituții comunitare în perspectiva extinderii Uniunii (maxim 700 parlamentari ), și în ceea ce privește votul cu majoritate calificată;
– reglementări noi privind regimul de vize, libera circulație a persoanelor și regimul vamal;
– noi reglementări în ceea ce privește politica socială și forța de muncă.”43
Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999, urmat apoi de alegerea unui nou Parlament European și a unei noi Comisii Europene, condusă de Romano Prodi, prim ministru al Italiei.
II.2.6. Consiliul European de la Luxemburg și selectarea candidaților
În cadrul acestui Consiliu, a fost elaborată de către Uniune o strategie de extindere. Astfel, la data de 12 decembrie 1997, au fost adoptate o serie de principii pentru realizarea procesului de extindere spre Est a Uniunii Europene.
Consiliul European de la Luxemburg a decis următoarele:
– Negocierile de aderare vor fi oficial inițiate simultan cu toate cele zece state candidate CEEC's (plus Cipru);
– Procesul de selecție va acoperi toți candidații pentru primele cinci CEEC's și Cipru în discuții individuale cu Comisia și ceea ce rămâne, într- un grup multilateral mai puțin detaliat;
– Ajutorul financiar va fi independent de aderare, cu tratament egal aplicat tuturor țărilor candidate și cu prioritate pentru țările care au cea mai mare nevoie;
– Comisia va furniza camdidaților rapoarte regulate ale progresului și ar putea recomanda ca o țară să intre în primul grup;
– Se va stabili o conferință europeană ca un nou cadru multilateral pentru consultațiile politice care urmează după dialogul structurat și, parțial, să încerce să implice și Turcia. 44
În sensul alegerii țărilor pe care să le includă în viitoare negocieri de aderare, opiniile au fost structurate pe secțiuni de examinare a capacităților candidaților de a îndeplini toate criteriile de la Copenhaga, pe baza răspunsurilor date de candidați la un lung chestionar referitor la progresul lor în adoptarea legislației comunitare. În plus, Comisia a luat datele compilate de delegațiile sale în țările candidate și de la organizațiile economice internaționale (Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare- O.E.C.D., Banca Mondială-E.R.B.D., Consiliul Europei, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa- O.S.C.E., surse academice și organizații neguvernamentale)…Comisia a recomandat inițierea imediată a negocierilor de aderare pentru Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia și Slovacia (pe lângă Cipru). Cu toate acestea, procesul era unul profund politic. A implicat câteva dispute în interiorul Comisiei și între membrii guvernelor.(…) 45
II.2.7. Conferința Europeană cu privire la extinderea Uniunii Europene spre Est. Consiliul European de la Berlin
Consiliul European a hotărât să convoace Conferința Europeană propusă de Comisie. Conferința este un forum multilateral de consultare care reunește Statele Membre și statele candidate pentru a aborda probleme de interes comun în domeniile politicii externe și de securitate, justiție și afaceri externe, cooperare regională și politică economică. 46
Formula pentru conferința europeană implică întruniri anuale la nivel de șefi de guverne și miniștrii de externe, începând cu 12 martie și respectiv 6 octombrie. Suedia a fost invitată ca membru ales după Consiliul European de la Viena din decembrie 1998, iar Malta, după revaluarea pozitivă a candidaturii malteze, făcută de Comisie în februarie 1999. 47
Mai târziu, în decembrie 1999, la Consiliul European de la Helsinki, s-a revizuit calitatea de membru, datorită eforturilor de a găsi noi căi de dezvoltare a dialogului cu celelalte țări, din sud-estul Europei.
Consiliul European de la Berlin
A avut loc în martie 1999 și a adus în discuție problemele de natură financiară ale Uniunii Europene, o dată cu extinderea spre Est. Statele Membre vor trebui să respecte cadrul financiar stabilit de Consiliu pentru perioada 2000-2006.
CAP(Politica Agricolă Comună) și fondurile structurale au fost identificate de timpuriu ca arii problematice în legătură cu extinderea spre Est. Pe hârtie, CEEC's ar fi eligibile pentru transferuri bugetare semnificative de ambele părți, o dificultate atât pentru beneficiarii existenți în UE 15 cât și pentru impactul global asupra bugetului UE …sumele pe care Comisia le considera adecvate atât pentru ajutorul de preaderare pentru candidatele CEEC's, cât și sumele alocate post-aderare pentru câțiva membri noi cu perspective financiare pentru 2000-20006. Sumele cheltuite au urcat de la 6,45 miliarde euro în 2002 la 16 miliarde euro în 2006. Aceasta implică faptul că noii membri CEEC's vor beneficia de alocări de sume modeste comparativ cu statele membre. Ajutorul preaderare se va adapta la circuitul bugetar de după aderare.
Comisia și-a folosit autoritatea de a stabili agenda pentru a prezenta extinderea ca fiind fezabilă fără o creștere prea mare a bugetului alocat și fără să ceară sacrificii prea mari din partea statelor membre. Aceasta a implicat câteva presupuneri optimiste…creșterea notabilă a bugetului prin creșterea anuală a produsului intern brut în UE cu 2,5 procente, dar pe plan politic mesajul major era că reformele care trebuiau făcute pentru extindere erau cam superficiale…deciziile finale au fost pregătite de o combinație de mecanisme de coordonare verticală și orizontală…cei care au pregătit cea mai mare parte a acordului final care a fost înaintat șefilor de stat sau de guvern pentru rezoluție la Berlin au fost miniștrii de externe din Consiliul pentru Afaceri Generale. 48
II.2.8. Agenda 2000
În iulie 1997, Comisia a publicat rapoartele cerute de Consiliul European de la Madrid, în trei volume, ambițios intitulate Agenda 2000. Acestea au acoperit principalele patru domenii:
“1. Opinia Comisiei cu privire la candidați: nici unul nu a trebuit să îndeplinească în întregime criteriile de la Copenhaga, dar Comisia a recomandat o abordare diferită, urmând ca deschiderea negocierilor privitoare la aderare să înceapă cu Republica Cehă, Estonia, Ungaria și Slovenia, considerându-se că acestea pot îndeplini condițiile impuse, pe termen mediu.
2. O strategie de extindere a cadrului: aceasta presupune că legislația va fi în întregime aplicată în vederea aderării(deși câteva aranjamente tradiționale ar putea fi admise în negocierile de aderare), cu o strategie de preaderare întărită, pentru toate țările candidate, bazată atât pe ajutorul pentru preaderare (printr-un program Phare reînnoit), cât și pe parteneriate de aderare, pentru a face ca alinierea reglementărilor să fie revizuită în fiecare an.
3. Un studiu asupra impactului: efectele expansiunii asupra politicii interne a Uniunii au fost examinate, ca și opțiunile pentru reformă, în special în agricultură și fondurile structurale, cele două arii de expansiune ale UE cele mai relevante pentru majoritatea candidaților, datorită faptului că structura lor economică și nivelul produsului intern brut pe cap de locuitor erau mult sub media dată de UE.
4. O nouă perspectivă financiară propusă (2000-2006): impactul bugetar asupra extinderii va trebui să fie ajustat, astfel încât să nu depășească resursele disponibile de venit, și într-o formă care era acceptată de statele membre obligatoriu, după o formulă pentru un buget plurianual.” 49
Agenda 2000- pentru o Europă mai puternică și mai extinsă- “este un program ale cărui principale obiective sunt de a întări politicile Comunității și de a da Uniunii Europene un nou cadru financiar pentru perioada 2000-2006 cu privire la extindere. A fost lansată în 1999 în forma a douăzeci de texte legislative.” 50
II.2.9. Primul Raport de monitorizare a țărilor candidate la UE, publicat de Comisia Europeană la 25 octombrie 2005.
Încă de la Consiliul European de la Helsinki, din 1999, România făcuse primul pas decisiv în sensul aderării la UE. La Viena, Consiliul a invitat Comisia Europeană să elaboreze un Raport asupra țărilor candidate.
Atunci, Comisia condusă de Romano Prodi s-a arătat foarte receptivă la problemele Europei Centrale și de Est. Raportul privind România cerea acestei țări să îndeplinească două criterii: să mobilizeze resurse financiare adecvate pentru a implementa o reformă structurală a instituțiilor de îngrijire a copiilor și să-și îmbunătățească situația macroeconomică. Raportul este marcat evident de contextul crizei din Kosovo. Comisia pune în prim-plan aspecte politice favorabile României. (…)
Negocierile cu România au fost deschise la 16 februarie 2000. Guvernul a încheiat, la 26 mai 2000, discuțiile pentru cinci capitole: întreprinderi mici și mijlocii, știință și cercetare, educație, formare profesională și tineret, relații externe- politică externă și de securitate comună… Negocierile cu Uniunea Europeană au relevat încă o dată lipsa de pregătire a instituțiilor românești(…).
România a reușit să încheie negocierile de aderare la UE în decembrie 2004, la scurt timp după ce, în același an, primise statutul de economie funcțională de piață. Cu toate acestea, încheierea negocierilor a fost însoțită de unsprezece condiții, referitoare la reforma justiției, combaterea corupției, reducerea producției de oțel, protecția mediului, etc. 51
Raportul de monitorizare din 25 octombrie 2005 înlocuiește Raportul de Țară care era realizat anual, pe perioada în care s-au desfășurat negocierile de aderare. Acesta evaluează progresele făcute de o țară în curs de aderare atât pe plan politic, cât și economic (conform criteriilor de la Copenhaga), capacitatea de a-și asuma obligațiile care îi revin ca membru UE (conform aquis-ului comunitar), gradul de transpunere a acquis-ului comunitar în legislația națională. Raportul reprezintă o analiză obiectivă, tehnică, a progreselor înregistrate de statul respectiv. În decembrie 2005, datele prezentate în raport au fost analizate în cadrul reuniunii la nivel înalt a șefilor de Stat și de Guvern de la Bruxelles.
Concluziile Raportului din 25 octombrie 2005 pot fi rezumate astfel:
-România continuă să îndeplinească criteriile politice pentru a deveni Stat Membru-
România a făcut pași importanți în continuarea reformei sistemului judiciar pentru a-i asigura o mai mare independență, precum și către îmbunătățirea situației libertății presei, restituirii proprietăților, protecției minorităților și a copiilor. Cu toate acestea, mai sunt necesare eforturi semnificative pentru continuarea reformei administrației publice, punerea efectivă în practică a reformei sistemului judiciar și intensificarea luptei împotriva corupției, în special a celei la nivel înalt. În ce privește drepturile omului și protecția minorităților, sunt necesare eforturi suplimentare pentru îmbunătățirea situației persoanelor cu dizabilități și boli mentale.
-România continuă să îndeplinească criteriul unei economii de piață funcționale-
O punere în practică serioasă a programului propriu de reforme structurale îi va permite să facă față presiunilor concurențiale și forțelor de piață din cadrul UE. România și-a menținut pe ansamblu stabilitatea macro-economică, deși politica în acest domeniu a dus la creșterea dezechilibrelor macro-economice. În plus, sunt necesare progrese și în ce privește aspectele legale și administrative legate de mediul de afaceri, inclusiv prin aplicarea deciziilor referitoare la faliment.
-România a făcut progrese substanțiale în alinierea legislației interne la legislația Uniunii Europene și va fi capabilă să-și îndeplinească obligațiile de Stat Membru al Uniunii începând cu momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie de domenii și se va concentra pe consolidarea capacității administrative în ansamblul ei-
Raportul identifică trei stadii de pregătire pentru aderare:
• Primul stadiu, în domeniile unde România este deja pregătită sau pregătirile sunt în curs de desfășurare și care ar trebui terminate până la momentul aderării dacă ritmul actual este menținut. Acestea includ, de exemplu, transportul, prestația în domeniul aplicării legislației antitrust sau recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale în domeniul liberei circulații a persoanelor, care este una din libertățile fundamentale pe care Uniunea le garantează.
• Al doilea stadiu privește domeniile unde eforturi sporite sunt necesare; autoritățile române sunt încurajate să își canalizeze mai bine eforturile pentru reforme în vederea armonizării cu cerințele Uniunii Europene în perioada care a mai rămas până la momentul aderării. Aceste eforturi se referă inclusiv la atingerea unei prestații satisfăcătoare în aplicarea legislației referitoare la ajutoarele de stat, având în vedere progresul semnificativ înregistrat recent; aplicarea legislației vamale sau nevoia de a asigura un control financiar adecvat.
• În final, un număr de domenii în care există îngrijorări serioase care cer o acțiune imediată din partea României pentru ca aceasta să poată profita de beneficiile aderării la UE, dar și pentru a păstra echilibrul în cadrul Uniunii. Aceste domenii includ structurile și mecanismele necesare pentru participarea la Fondurile Structurale Europene. De asemenea, mai sunt controlul asupra industriei poluatoare, lupta împotriva corupției și nevoia de a asigura un nivel înalt în ceea ce privește siguranța alimentară, care este atât în interesul cetățenilor Statelor Membre actuale cât și al României. Autoritățile române sunt încurajate ferm să nu precupețească nici un efort, pentru a remedia fără întârziere deficiențele actuale. Comisia susține financiar România în pregătirile sale pentru aderare și se va concentra pe acțiuni ce vizează deficiențele identificate în Raport. Volumul total al asistenței de preaderare este substanțial. Bugetul Uniunii Europene pentru România în 2006 atinge suma de 1155 milioane de euro. Banii vor fi folosiți pentru programele de preaderare. Comisia va continua să monitorizeze pregătirile României pentru aderare și să încurajeze țara pe calea reformei în perioada care a rămas până la aderare pentru a-i asigura integrarea fără probleme în Uniunea Europeană. 52
II.2.10.Al doilea Raport al Comisiei Europene din 16 mai 2006
Raportul din 16 mai 2006 evaluează comparativ progresele României și Bulgariei, înregistrate la toate criteriile de aderare, în perioada 25 octombrie 2005-16 mai 2006. Consideră că aderarea la 1 ianuarie 2007 este fezabilă pentru ambele țări, dacă vor fi îndeplinite condițiile.
Din punctul de vedere al transpunerii și al aplicării legislației și standardelor europene, raportul identifică trei stadii de pregătire:
1. domenii fără probleme (marcate cu steaguri verzi), în care România (sau Bulgaria) este pregătită sau va fi pregătită în momentul aderării, cu condiția ca ritmul actual al pregătirilor să se păstreze;
2.domenii în care sunt necesare eforturi mărite (marcate cu steaguri galbene), în care autoritățile trebuie să accelereze ritmul reformelor în pregătirea aderării;
3.domenii ce provoacă îngrijorări serioase (marcate cu steaguri roșii), care necesită măsuri ferme ale autorităților României (sau Bulgariei), pentru a fi pregătite de aderare. Deficiențele care persistă în aceste domenii problematice trebuie tratate urgent deoarece pot pune în pericol funcționarea corectă a politicilor UE și pot împiedica statul candidat să beneficieze în întregime de statutul său de membru.53
România a eliminat steagurile roșii de pe domeniile concurență, justiție și afaceri interne, care ar fi putut activa clauza de amânare a aderării, însă mai are patru steaguri roșii: trei pe agricultură și unul pe finanțe. Nici unul nu poate activa clauza de amânare a aderării. Ele pot însă activa alte clauze, sectoriale, prin care Uniunea Europeană să amâne alocarea banilor către România, să oprească exporturile României spre țările UE sau să nu recunoască deciziile tribunalelor românești. Astfel, România riscă să plătească costurile, fără a se bucura de beneficiile integrării.
UE va lua decizia definitivă de aderare sau nu a României sau de activare a unor clauze protecționiste în octombrie 2006. Până atunci, România și Bulgaria trebuie să se pregătească intens, conform calendarului stabilit cu UE. 54
Deși a fost evaluată obiectiv și s-a observat o slabă pregătire la ambele rapoarte de monitorizare, Bulgaria a fost acceptată împreună cu România pentru viitorul val al aderării la UE.
După cum reiese deci, din raportul prezentat de Comisie în 16 mai 2006, perioada octombrie 2005- mai 2006 a însemnat noi progrese, atât pentru România, cât și pentru Bulgaria. România a redus de la 14 la 4 domeniile marcate cu steaguri roșii, în timp ce Bulgaria a eliminat 6 steaguri roșii din 16.
II.2.11.Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană
Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană este comun cu cel de aderare a Bulgariei și reprezintă rezultatul integral al procesului de negociere a celor treizeci și unu de capitole. Tratatul a fost elaborat pe baza acelorași principii și după aceeași metodă de lucru utilizată la redactarea Tratatului de aderare a celor zece noi state membre(care au aderat la 1 mai 2004).
Spre deosebire de cele zece noi state membre, la 1 mai 2004, România și Bulgaria vor adera, prin Tratatul de aderare, și la Tratatul de instituire a Constituției pentru Europa, dacă acesta va fi ratificat de toate statele membre până la data aderării efective a României și Bulgariei. În acest context, Tratatul de aderare a României și Bulgariei trebuie să conțină adaptările necesare aduse Tratatului de instituire a Constituției pentru Europa. Astfel, s-au redactat în paralel, un Act de aderare și un Protocol de aderare. 55
În Tratatul de aderare se prevede intrarea în vigoare alternativă a Actului și a Protocolului, în funcție de intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a Constituției pentru Europa. Astfel, în cazul în care Tratatul de instituire a Constituției pentru Europa ar fi intrat în vigoare înaintea aderării României și Bulgariei (1 ianuarie 2007), ar fi intrat direct în vigoare Protocolul de aderare. Având în vedere însă că Tratatul Constituțional nu a intrat în vigoare înainte de data aderării României și Bulgariei la UE, la momentul aderării acestora a intrat în vigoare Actul de aderare.
Actul de aderare cuprinde modificările aduse prin aderarea României și Bulgariei la UE tratatelor constitutive în vigoare în prezent. Protocolul de aderare adaptează Tratatul Constituțional pentru a face posibilă aderarea României și Bulgariei la acest document. 56
Tratatul de aderare a României și Bulgariei la UE cuprinde:
1) Părțile generale, adică Tratatul propriu-zis; Actul de aderare și Protocolul de aderare;
2) Anexele, adică măsurile convenite în cadrul negocierilor (măsuri permanente și măsuri temporare);
3)Declarațiile.
Tratatul de aderare prevede aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, ca membre cu drepturi depline. România și Bulgaria vor participa la conducerea UE, fiind reprezentate în instituțiile sale, și vor aplica politicile UE în toate domeniile. Tratatul prevede că România și Bulgaria vor prelua întreaga legislație a UE, dar o vor aplica după perioade de tranziție de câțiva ani, pentru a reuși să se pregătească. Prevede contribuția României și Bulgariei la bugetul UE, dar și fondurile pe care UE le va aloca celor două țări. Tratatul include și clauzele de salvgardare, care prevăd posibilitatea ca România sau Bulgaria să nu fie pregătite și să se amâne cu un an aderarea . 57
Tratatul de aderare propriu-zis (care cuprinde 6 articole), precizează data la care va intra în vigoare Tratatul de aderare (data aderării), precum și faptul că acesta trebuie ratificat de părțile contractante conform procedurilor interne. Conform clauzei finale, dacă unul dintre cele două state care aderă nu depune instrumentul de ratificare până la această dată, Tratatul va intra în vigoare pentru celălalt stat, Consiliul urmând să adopte ajustările necesare Protocolului de aderare sau, după caz, Actului de aderare.
Actul de aderare / Protocolul de aderare conține:
Partea I – Principiile
Partea a II-a – Prevederi generale: elemente privind ajustarea Tratatelor / Constituției
Partea a III-a – Prevederile permanente (în principal adaptarea acquis-ului)
Partea a IV-a – Prevederile temporare (perioadele de tranziție)
Partea a V-a – Prevederi legate de implementarea Actului
La Tratatul de aderare a fost anexată o serie de declarații cu caracter politic, care nu produc efecte juridice: Declarația comună a statelor membre (UE 25) privind libera circulație a persoanelor; Declarația comună a UE 25 și a Comisiei Europene privind pregătirile pentru aderare ale Bulgariei și ale României; Declarația comună a Germaniei și Austriei privind libera circulație a persoanelor; Declarația Bulgariei privind alfabetul chirilic.
Prin Declarația privind libera circulație a persoanelor, statele membre își exprimă angajamentul de a spori accesul cetățenilor români la piața muncii, în vederea accelerării armonizării cu acquis-ul comunitar. Declarația privind pregătirea României și Bulgariei pentru aderare afirmă faptul că UE va continua monitorizarea strictă a aplicării angajamentelor convenite în negocieri, acordând o atenție deosebită asupra domeniilor justiției și afacerilor interne, concurenței și mediului. Declarația cuprinde aceleași elementele exprimate în Concluziile Consiliului European din 17 decembrie 2004. În Declarația privind dezvoltarea rurală sunt estimate posibilele alocări bugetare pentru România în acest sector (2 .308 milioane Euro). 58
Tratatul de aderare la Uniunea Europeană a României și Bulgariei a fost semnat la 25 aprilie 2005 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. Din partea României au semnat președintele, Traian Băsescu, premierul Călin Popescu Tăriceanu, ministrul afacerilor externe, Mihai Răzvan Ungureanu și Leonard Orban.,în funcția de negociator cu Uniunea Europeană.
II. 3.Etapa post-aderare la Uniunea Europeană
Atât în perioada de preaderare, cât și după semnarea Tratatului de aderare la UE, care a permis României împlinirea dorinței de integrare în Comunitatea Europeană, României i s-au adus la cunoștință, pe lângă realizări, și o serie de avertizări cu privire la domeniile care nu au fost încă reformate și asupra cărora statul român mai trebuie să reflecteze pentru a atinge standardul de dezvoltare european.
În replică la aceste observații, cu scopul de a face cunoscute programele de reformă care urmează a fi implementate, România a elaborat o Strategie de postaderare, valabilă pe perioada 2007-2013.
Subcapitolul prezent, dedicat etapei postaderare, mai include, pe lângă Strategie, Rapoartele privind măsurile de acompaniere în România după aderare, precum și o analiză a relațiilor externe ale statului român post-aderare.
II.3.1. Strategia Națională de Postaderare a României la UE 2007-2013 59
După un deceniu de reforme structurale, legislative și instituționale, de restructurare economică și socială în vederea pregătirii aderării, România trebuie să facă față unui context semnificativ schimbat și cu un nivel crescut de interdependențe între Statele Membre, care necesită un comportament strategic rațional și eficace.
În primul rând, aderarea la UE constituie oportunitatea și mijlocul de a spori calitatea vieții cetățenilor săi, alături de toți cetățenii europeni. Faptul că România va fi un stat membru UE cu un PIB pe cap de locuitor mult sub media europeană accentuează nevoia de folosire eficientă a resurselor proprii și a fondurilor comunitare, de stimulare mai activă a investițiilor străine și autohtone.
România are astfel nevoie de menținerea pe o perioadă cât mai lungă a creșterii economice rapide, echilibrate și durabile, de instituții puternice și eficiente, de un sistem legislativ coerent și de un sistem fiscal predictibil.
România trebuie, de asemenea, să îndeplinească la termen obligațiile pe care și le-a asumat prin Tratatul de aderare și să contribuie la realizarea obiectivelor Europei unite.
Aceasta include modernizarea infrastructurilor fizice, adaptarea sistemului educațional la cerințele europene, revigorarea cercetării științifice și inovării, cu accent pe aplicabilitate în practica economică bazată pe parteneriatul între mediul de afaceri, universități și institutele de cercetare, restructurarea fundamentală a agriculturii și impulsionarea dezvoltării rurale, precum și consolidarea capacității administrative în vederea implementării acquis-ului comunitar. România trebuie să acționeze în continuare pentru o dezvoltare durabilă și pentru protecția mediului, pentru flexibilizarea pieței muncii și asigurarea condițiilor pentru dezvoltarea unui climat concurențial optim.
Ca stat membru al UE și în îndeplinirea obiectivelor sale, România va aplica principiile și valorile fundamentale ale Uniunii: solidaritatea, consensualitatea și spiritul de compromis. România va avea o abordare constructivă și de cooperare, în îndeplinirea rolului său de partener egal în dezvoltarea Uniunii Europene.
Obiective
Obiectiv general
Valorificarea maximă a calității de stat membru al Uniunii Europene
Obiective specifice
1.Consolidarea modelului de dezvoltare socio-economică a României:
1.1 Dezvoltarea infrastructurii fizice și dezvoltarea capitalului uman;
1.2 Continuarea reformelor în domenii de importanță majoră pentru creșterea economică;
1.3 Asigurarea resurselor necesare și utilizarea efectivă și eficientă a fondurilor comunitare.
2. Aprofundarea la nivel național a procesului de integrare europeană :
2.1 Întărirea capacității administrației publice centrale și locale;
2.2 Finalizarea reformelor în justiție, cu rezultate tangibile și durabile în lupta împotriva corupției;
2.3 Consolidarea reformelor în domeniul afacerilor interne;
2.4 Intensificarea campaniei de informare internă cu privire la valorile europene și la beneficiile și costurile integrării pentru societatea românească
3. Definirea strategică a rolului și poziției României în cadrul Uniunii Europene:
3.1 Poziționarea strategică față de temele europene de importanță majoră;
3.2 Participarea activă și eficientă la elaborarea și implementarea politicilor UE;
3.3 Stabilirea direcțiilor strategice de politică externă
4. Crearea și promovarea profilului de țară :
4.1 Identificarea și valorificarea avantajelor competitive ale României în UE
4.2 Desfășurarea de campanii externe de promovare a imaginii României în UE.
Principii generale
Multitudinea de documente programatice elaborate în cadrul procesului de pregătire a aderării României la UE (majoritatea aflate în implementare, iar unele în curs de finalizare) au făcut necesară definirea unui cadru strategic care să stabilească prioritățile dezvoltării României în perioada 2007-2013 și să reorienteze astfel toate strategiile, politicile, programele și planurile de acțiune sectoriale, în conformitate cu cerințele integrării rapide și complete a României în UE.
Premisa elaborării acestei strategii este că interesele României sunt convergente cu cele ale UE, iar promovarea intereselor UE ca entitate, răspunde, în egală măsură, intereselor României.
La baza elaborării strategiei post-aderare au stat următoarele principii:
– Participare: strategia a fost construită în cooperare cu toate instituțiile care au competențe în asigurarea pregătirii României pentru aderare și în continuarea procesului de integrare în UE;
– Concordanță cu strategiile și programele naționale existente: strategia unifică abordările sectoriale, conține obiective specifice coerente și consistente cu cele prevăzute în principalele documente programatice ale momentului;
-Corelarea cu strategiile și programele UE: obiectivele strategiei post-aderare sunt concordante cu cele definite în strategiile și programele comunitare.
Strategia Națională de Postaderare stabilește prioritățile de acțiune pentru atingerea obiectivelor specifice, propunând soluții pentru îmbunătățirea domeniilor cu probleme.
Obiectivul strategic al României, în ceea ce privește dezvoltarea socio-economică, este convergența cu statele membre ale Uniunii Europene, în termeni de bunăstare a cetățenilor și a societății în general. Se urmăreșe asigurarea unui ritm de creștere economică mai ridicat decât media comunitară, pentru un interval de timp suficient de lung. România dorește promovarea sectoarelor cu valoare adăugată și creșterea ponderii sectoarelor bazate pe cunoaștere. Se identifică aici două direcții prioritare ale modelului de dezvoltare socio- economic: infrastructura fizică și capitalul uman, pentru care se vor elabora planuri sectoriale de acțiune, care vor viza reducerea intervenției directe a statului în economie și susținerea competitivității, urmărind recuperarea decalajelor față de media comunitară. Infrastructura de transport este concepută astfel încât să crească gradul de conectare la Piața Internă, politica energetică trebuie să fie capabilă să susțină preconizata creștere economică. Sectorul energetic trebuie să facă față principalelor provocări care se manifestă intern și global, referindu -se la securitatea alimentării cu energie, creșterea competitivității economice și reducerea impactului asupra mediului înconjurător.
Politica de mediu vizează reducerea decalajelor față de statele membre ale UE în ceea ce privește dezvoltarea durabilă și protecția mediului. Ca și direcții de acțiune: promovarea investițiilor de capital autohton și comunitar pentru realizarea măsurilor și lucrărilor de protecție a mediului; protecția și îmbunătățirea biodiversității și a patrimoniului natural prin sprijinirea managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea rețelei Natura 2000; reducerea riscului la dezastre naturale în toate regiunile țării, precum și implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone; asigurarea protecției și conservării resurselor naturale; ameliorarea calității solului, prin îmbunătățirea managementului deșeurilor și reducerea numărului de zone poluate istoric etc.
Direcțiile strategice pentru atingerea obiectivului tehnologie și informatii :
– dezvoltarea comunicațiilor în bandă largă și transformarea României în una dintre cele mai dezvoltate și competitive piețe de comunicații în bandă largă din Europa Centrală și de Est;
– efectuarea, până în anul 2012, a tranziției de la televiziunea analogică la cea digitală;
extinderea utilizării în mod activ de către populație a echipamentelor de comunicații electronice.
Dezvoltarea capitalului uman din România se va desfășura pe patru mari direcții:
– educație și formare profesională pe toată durata vieții;
– stimularea cercetării – dezvoltării și inovării cu impact semnificativ în economie;
– flexibilizarea pieței forței de muncă și minimizarea constrângerilor birocratice, eliminarea discriminărilor (pe bază de sex, vârstă, origine etc.), incluziune socială, protecție socială (asigurări sociale și pensii);
îmbunătățirea sistemelor de sănătate publică.
Obiectivul central al politicilor de cercetare-dezvoltare și inovare (CDI) în perioada post-aderare îl reprezintă creșterea impactului lor în economie, în vederea asigurării durabilității procesului de convergență cu UE. Din aceasta perspectivă, este esențială dezvoltarea /aprofundarea parteneriatului „mediu de afaceri – universități – institute de cercetare”, atât în ceea ce privește cererea de cercetare / inovare cât și accesul la rezultatele acesteia.
Prima etapă a procesului post-aderare, va impune pentru România cerința esențială de a reduce decalajele tehnologice care o separă de restul statelor membre UE, în special în contextul ritmului intensificat de implementare a Strategiei Lisabona revizuite. Politicile promovate de România vor urmări creșterea rolului cercetării în susținerea competitivității economice și crearea unei economii bazate pe cunoaștere. În domeniul pieței muncii, România va urmări ocuparea deplină, îmbunătățirea calității și productivității muncii și întărirea coeziunii teritoriale și sociale. Direcțiile strategice în ceea ce privește piața muncii vor viza creșterea flexibilității și securității muncii și îmbunătățirea accesului pe piața muncii.O atenție specială va fi acordată creșterii numărului de locuri de muncă oferite tinerilor și persoanelor în vârstă., se mai menționează la capitolul dezvoltare socio-economică. Asigurarea cadrului macroeconomic stabil pentru 2007-2013 reprezintă un obiectiv fundamental, caracterizat prin intensificarea procesului de corelare a politicilor existente și implementarea noilor politici, continuarea consolidării fiscale, a procesului dezinflaționist și a nivelului deficitului bugetar, conform cerințelor Uniunii. Politicile monetară, bugetară și fiscală, precum și pregătirea pentru aderarea la zona Euro vor fi astfel subsumate logicii unei programări bugetare multianuale care să aloce resursele necesare pentru sectoarele cheie (inclusiv prin dezvoltarea parteneriatelor public-privat) și să raționalizeze cheltuielile, avându-se în vedere principiul subsidiarității.
Pentru perioada 2007-2013, România își propune în domeniul agricol următoarele obiective: dezvoltarea unui sector agricol și forestier competitiv, bazat pe cunoaștere și inițiativă privată, reducerea dimensiunii populației ocupate în agricultură, mentinerea calității și a diversității spațiului rural și forestier pentru un echilibru între activitățile umane și conservarea resurselor naturale
Problema absorbției fondurilor comunitare constituie un obiectiv în sine al strategiei postaderare, aceste fonduri având o contribuție extrem de importantă la recuperarea decalajelor statului român față de statele membre UE. Accesul la aceste resurse financiare prin politica europeană de coeziune este unul dintre principalele beneficii economice ale României, care trebuie să asigure un grad de absorbție cât mai ridicat al acestora. Utilizarea instrumentelor financiare comunitare presupune respectarea unor principii ca: eficiența, subsidiaritatea, parteneriatul și adiționalitatea.
Aprofundarea la nivel național a procesului de integrare,cel de -al doilea obiectiv în sine al
Strategiei de postaderare, se fundamentează pe ideea că obținerea statutului de membru al UE nu este o condiție suficientă pentru maximizarea beneficiilor aderării. Aplicarea regulilor impuse de UE este astfel obligatorie pentru atingerea acestui scop.
După 1 ianuarie 2007, România va fi în concurență directă cu celelalte state membre, în sensul performanțelor economice și instituționale, inclusiv în vederea atragerii resurselor comunitare și globale. România va trebui să se afle în „fruntea” statelor membre care aplică noile reglementări comunitare. Prin aceasta, întreprinderile și cetățenii români vor beneficia de avantajele competitive ale racordării la noile cerințe de funcționare. Principalul beneficiu al aderării României la Uniunea Europeană îl reprezintă consolidarea unui sistem legislativ și instituțional modern, la acesta adăugându-se accesul pe Piața Internă, precum și asistența financiară, motive pentru care România are premisele unei convergențe rapide cu UE, însă aplicarea și consolidarea sistemului legislativ și instituțional după momentul aderării sunt fundamentale.
Reforma sistemului judiciar reprezintă în continuare un domeniu prioritar, aceasta presupunând un proces complex și îndelungat de restructurare instituțională, reformare a mentalităților, precum și eforturi financiare care trebuie asumate.Garantarea independenței justiției trebuie dublată de asigurarea calității și eficienței actului de justiție, precum și de sporirea responsabilizării sistemului judiciar, după cum se regăsește în programul Strategiei.
Aderarea la Uniunea Europeană va integra România într-o nouă dimensiune a gestionării afacerilor interne. Cerințele alinierii la politicile europene în materie au determinat realizarea de reforme importante structurale și funcționale și impun continuarea acestora. Adaptarea instituțiilor și politicilor interne la legislația și practicile europene, în special în arii de maximă importanță precum controlul frontierelor, aderarea la spațiul Schengen, migrația, cooperarea polițienească și combaterea crimei organizate constituie o cerință esențială pentru securitatea României, dar și a UE în ansamblul său.(…)
Printre vastele domenii vizate pentru reformă, abordate de Strategia Națională postaderare, se inserează și un capitol despre rolul și poziția României în UE, modul în care România va trebui să acționeze ca viitor membru UE cu drepturi depline, dar și responsabilități ce decurg din acest statut. Se vorbește despre participare activă, voință politică ,coordonare, reprezentare, implementare, monitorizare si fructificarea rezultatelor. Reputația României va trebui să impună recunoașterea acesteia atât ca stat adaptabil și flexibil, cât și ca stat capabil de a influența deciziile comunitare.
În ceea ce privește coordonarea internă a afacerilor europene, România trebuie să își definească și să își consolideze un mecanism instituțional puternic și unitar, care să permită formularea și susținerea rapidă și corectă a pozițiilor și intereselor naționale la nivel comunitar.
În domeniul relațiilor externe, România, ca stat membru NATO, ONU, OSCE și UE, va trebui să-și reconfigureze mecanismele de formulare a obiectivelor și infrastructura de promovare a intereselor naționale, în principal pe cele două direcții – europeană și transatlantică – și să valorifice în mod deosebit punctele lor comune: valorile democratice și nevoia de securitate. Poziția României față de extinderea UE va fi una rezervată. Astfel, România va promova necesitatea unei etape preliminare de aprofundare a integrării UE27, înaintea unui nou val de extindere.
Valoarea adaugată a României la arhitectura socială și economică europeană, susținută și promovată de agențiile guvernamentale, se caracterizează prin elementele care pot contribui la îmbunătățirea imaginii de țară. Principalele direcții de acțiune pot fi :
– Cultura română;
– Calitatea și calificarea capitalului uman;
– Sportul de performanță;
– Contribuția la securitatea regională și la promovarea valorilor democrației și economiei de piață în spațiul de vecinătate imediată;
– Utilizarea expertizei diplomatice acumulată în diferite regiuni ale lumii;
– Identificarea României, la nivelul UE, cu teme mari de politică externă (de exemplu, Marea Neagră);
– Diversitatea biologică (România este țara care după 1 ianuarie 2007 va deveni singurul stat membru al Uniunii Europene cu 5 bioregiuni – din cele 11 existente). 60
Guvernul României a proiectat această Strategie ca un cadru strategic al politicilor publice și al acțiunilor guvernamentale care vor fi puse în aplicare pe perioada 2007-2013.
II.3.2. Rapoartele privind evoluția măsurilor de acompaniere în România după aderare
O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, au fost adoptate dispoziții speciale, pentru a-i facilita și sprijini aderarea în bune condiții și, în același timp, pentru a proteja buna funcționare a politicilor și instituțiilor UE.
Comisia a monitorizat și va monitoriza și după aderarea de la 1 ianuarie 2007, aplicarea aquis-ului comunitar pentru a se asigura de respectarea acestor obligații. În acest sens, Comisia Europeană a instituit o serie de măsuri pentru a preveni sau a remedia deficiențele existente în anumite domenii., numite măsuri de acompaniere.
Rapoartele privind evoluția măsurilor de acompaniere se bazează pe informațiile furnizate de guvernele bulgar și român, de Comisie și de misiunile diplomatice ale statelor membre în cele două țări, precum și de organizațiile societății civile, de asociații și de rapoartele de specialitate.
În primul Raport, din 26 septembrie 2006, pentru România au fost identificate patru domenii care necesită reevaluare, și anume: siguranța alimentară; fondurile agricole; reforma sistemului judiciar și lupta împotriva corupției, ultimele două fiind cele mai problematice. În cazul acestora, s-a instituit un mecanism de cooperare și verificare, pentru a îmbunătăți funcționarea sistemului legislativ, administrativ și judiciar.
În ceea ce privește fondurile agricole, Comisia menționează că statele membre sunt obligate să dispună de agenții de plată acreditate și performante, care să asigure o bună gestionare și un control riguros al cheltuielilor agricole. Statele membre au de asemenea obligația de a utiliza un Sistem Integrat de Administrare și Control (I.A.C.S.), pentru plățile directe către agricultori și pentru anumite cheltuieli destinate dezvoltării rurale.
Comisia avertizează că atât România, cât și Bulgaria riscă să nu se încadreze în programul de completare a agențiilor de plăți pentru agricultură, deoarece procedurile în acest sens au fost începute prea târziu. Cum aceste agenții ar urma să gestioneze aproximativ 80% din fondurile europene pentru agricultură, și datorită naturii speciale a fondurilor din acest domeniu (ele vor veni în cantitate foarte mare după aderare, sunt încadrate în structura foarte rigidă a Politicii Agricole Comune, și au un impact direct asupra funcționării pieței interne), Comisia Europeană a considerat necesar să creeze și în acest domeniu un mecanism special de asigurare a realizării reformelor necesare aderării. Mecanismul va acorda celor 2 state (România și Bulgaria) un interval de timp (primul trimestru din 2007), pentru a organiza funcționarea corectă a agențiilor de plată. În caz contrar, se vor reduce fondurile pentru agricultură conform măsurilor prevăzute în regulamentul care însoțește acest Raport.
În domeniul sănătății animale, au fost adoptate măsuri tranzitorii privind pesta porcină clasică și au fost adoptate planuri de eradicare a acesteia.
Cele două state nu sunt la ora actuală în conformitate cu acquis-ul comunitar, apreciază Comisia, în ceea ce privește sistemele de colectare și tratare a animalelor moarte și a produselor secundare. După aderare este posibilă și interzicerea exporturilor de produse lactate, dacă nu se diminuează discrepanța dintre cantitatea de lapte existentă pe piață și capacitățile de tratare ale acestuia. În sectoarele cărnii și peștelui au fost aplicate măsuri tranzitorii unui număr mare de unități, acestea având permisiunea de a-și comercializa produsele numai pe piața națională a României. 61
România prezintă cele mai multe probleme pe domeniile reformei sistemului judiciar, respectiv combaterea corupției. Raportul din 26 septembrie 2006 apreciază că România a făcut progrese în atingerea obiectivelor specifice stabilite în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, dar este nevoie de o punere în aplicare hotărâtă a acestora pentru a garanta schimbări ireversibile.
Raportul din 27 iunie 2007, adică la șase luni după aderare, în acest sens apreciază că s-au înregistrat progrese insuficiente în lupta anticorupție, dar că au fost făcute progrese în reforma justiției și nu recomandă aplicarea clauzei de salvgardare. Proiectul de raport semnalează progresele CSM (Consiliul Suprem al Magistraturii), dar exprimă și îngrijorări cu privire la eficiența ANI (Agenția Națională de Integritate). Conform raportului, toate măsurile planului de acțiune ale Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) au fost puse în practică și arată primele rezultate notabile în privința stabilirii unei jurisprudențe coerente. Absența unei practici unice în privința restituirii proprietăților rămâne însă o îngrijorare.
Se poate spune că există un angajament credibil al autorităților privind integrarea observațiilor făcute de magistrați în noile variante de coduri procedurale. Există un progres bun în privința elaborării codului de procedură civilă și prea puțin progres în privința codului de procedură penală. E nevoie de mai multe eforturi pentru a completa politica de resurse umane și o reformă structurală a sistemului, astfel încât sistemul să fie viabil. Reformele în acest domeniu au fost doar parțial puse în practică. E nevoie de o politică de personal direcționată pe nevoi care este complicată în prezent de existența unor garanții legale privind inamovibilitatea judecătorilor și procurorilor….
România a făcut progrese în conștientizarea la nivelul opiniei publice în privința corupției din administrația locală. Cel mai mare succes îl reprezintă Telverde anticorupție și Centrul Național de Integritate, ca un organism public de luptă împotriva corupției, condus în cooperare cu societatea civilă. România a organizat o serie de campanii de conștientizare a problemelor generate de corupție în privința mai multor sectoare de activitate. Direcția Generală Anticorupție din Ministerul de Interne a luat o serie de măsuri pro-active precum teste de integritate și inspecții. Au fost organizate programe de instruire pentru oficiali. De asemenea, documentul notează faptul că au fost stabilite măsuri preventive pentru domenii ca sănătatea și educația(…). 62 Următorul Raport privind măsurile de acompaniere va fi prezentat de Comisie la începutul anului 2008.
II.3.3. Racordarea României la politica externă și de securitate comună a UE. 63 Relațiile externe ale României după aderare
Aderarea României la Uniunea Europeană implică o schimbare majoră structurală a modului în care sunt gândite, promovate, realizate și gestionate raporturile externe ale României, având în vedere, pe de o parte, cedarea limitată a exercițiului unor competențe de suveranitate pe care o aduce aderarea, precum și, pe de altă parte, multiplicarea semnificativă a actorilor pe plan intern implicați în relațiile cu structurile și mecanismele Uniunii Europene.
În același timp, este necesar să se țină seama și de experiența acumulată de celelalte state membre ale UE în acest domeniu, mai ales statele care au aderat la UE în 2004, parte a aceluiași val din care a făcut parte și țara noastră….relațiile cu Comisia Europeană, ca și cu celelalte țări membre ale Uniunii Europene în domeniile reglementate de UE, deci în ceea ce privește elaborarea, aprobarea și aplicarea normelor și reglementărilor europene de către toate statele membre, devin și pentru România componente ale politicii interne și rămân de competența guvernului, a ministerelor de resort și a altor agenții guvernamentale…..la nivel general, de ansamblu, România trebuie să promoveze o politică europeană, de solidaritate cu celelalte state ale UE și să manifeste o atitudine participativă, atât în procesul formulării pozițiilor Uniunii, cât și în cel decizional…este important ca România să aibă o politică externă proprie, care să servească interesului național, dar să țină cont, în același timp, de posibilitățile și de atuurile țării noastre- ceea ce i-ar conferi un caracter realist- și de convergența cu interesele Uniunii Europene. Totodată, trebuie păstrate acele caracteristici care au dat consistență, credibilitate și prestigiu de-a lungul anilor politicii externe românești: previzibilitate, echilibru, tact, abordare constructivă, modestie, dar și forță de negociere, la care ar trebui adăugată coeziunea abordărilor cu celelalte state europene.
Adrian Năstase, în România Europeană, concretizează punctele sale de vedere privind racordarea României la politica externă și de securitate comună și la relațiile externe ale UE, prezentând pozițiile celor trei președinții ale Uniunii Europene (germană, portugheză, slovacă), însoțite de unele comentarii, propuneri și sugestii referitoare la atitudinile care ar putea fi adoptate de România.
Astfel, în ceea ce privește extinderea Uniunii Europene, se menționează că “cele trei președinții vor urmări procesul de extindere potrivit strategiei de extindere decisă de Consiliul European din 14-15 decembrie 2006. Angajamentele existente ale Uniunii privind extinderea vor fi pe deplin respectate… Negocierile de aderare cu Turcia și Croația vor continua… Progresele Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei pentru îndeplinirea diferitelor angajamente și condiții cerute de deschiderea negocierilor de
aderare vor fi îndeaproape monitorizate(…).
România este direct interesată de zona Balcanilor, ca aceasta să devină o regiune de prosperi- tate și stabilitate, și de aceea este bine să încurajeze negocierile de aderare a Croației, precum și opțiunile europene ale celorlalte state din zonă, se menționează în propunerile privind poziția României. De asemenea, România este interesată ca să nu rămână un stat de frontieră externă a UE, iar în acest sens trebuie să încurajeze perspectivele europene ale Republicii Moldova și Ucrainei, promo- vând opțiunile lor europene și vocația lor de a se integra în Uniunea Europeană.
O altă temă majoră discutată de cele trei președinții se referă la migrație, azil, politica de vize și frontierele externe ale UE, ca și priorități circumscrise preocupărilor din zona de libertate, securitate și justiție, adică pilonul III. România, ca țară de frontieră a UE, trebuie să pună în aplicare măsurile adoptate de statele membre în acest domeniu.
Propunerile privind România se formulează astfel: «este în interesul României să acționeze pentru adaptarea la frontierele de est și sud-est ale UE – inclusiv în zona Mării Negre – a metodelor, practicilor și abordărilor deja existente în UE pentru zona mediteraneană: sistemul de supraveghere a coastelor maritime, rețeaua de patrule de coaste, crearea unor echipe de reacție rapidă. Prin extinderea modelului mediteranean în materie și în zona Mării Negre, se poate stimula interesul UE în această regiune care reprezintă o prioritate pentru România..»
Balcanii Occidentali reprezintă o altă zonă căreia i se acordă o atenție deosebită de către UE, urmărindu-se mai ales încheierea negocierilor privind statutul provinciei Kosovo. «Vor continua eforturile pentru încheirea unor acorduri de stabilizare și asociere cu Muntenegru și cu Bosnia și Herțegovina… negocierile cu Serbia vor continua imediat după stabilirea unei depline cooperări a acesteia cu Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie. »
În acest caz, României (țară vecină Balcanilor Occidentali) i se cere implicarea cu idei, soluții, în special în ceea ce privește reconstruirea încrederii reciproce dintre albanezii și sârbii din regiune. Trebuie să se acționeze în așa fel încât sa nu se afecteze relațiile României cu alți actori importanți din UE și cu Statele Unite ale Americii, să se urmărească cu prioritate stabilitatea regională.
Politica Europeană de Vecinătate se urmărește a fi extinsă și întărită, atât în est, cât și in zona mediteraneană, ca instrument de sprijinire a reformei politice și economice în țările vecine Uniunii Europene…ca urmare a extinderii UE, prin aderarea României și Bulgariei, ceea ce face ca Uniunea să ajungă la Marea Neagră, perspectivele dezvoltării unei dimensiuni regionale a zonei Mării Negre va fi explorată în viitor.
«România trebuie să dezvolte un concept post-aderare privind regiunea Mării Negre, să-și folosească instrumentele specifice ale Politicii de Vecinătate pentru consolidarea perspectivelor europene ale Republicii Moldova și Ucrainei, acordând o atenție deosebită și statelor din Caucaz, state pentru care experiența României în procesul de aderare la Uniunea Europeană poate reprezenta un avantaj ce trebuie valorificat. Totodată, prin aderarea la UE, România a devenit parte în acordurile individuale de asociere dintre UE și nouă state mediteraneene și din 2010 va face parte din Acordul Euromediteraneean de Liber Schimb.» Așadar, racordarea sa la acțiunile UE trebuie să cuprindă și o bună relație cu statele submediteraneene, în consens cu orientarea politicii externe a României de relansare a relațiilor cu statele arabe, UE fiind unul din principalii actori internaționali în procesul de restabilire a păcii din Orientul Mijlociu. Uniunea Europeană constată însă că procesul de pace nu înregistrează progrese, România renunțând la acțiune, dar păstrând raporturi bune cu toate părțile aflate în conflict.
Irakul și Iranul sunt alte zone care prezintă interes din partea Consiliului, urmărindu-se și în cazul acestora unitatea, stabilitatea, securitatea durabilă. UE vrea să participe la reconstrucția și dezvoltarea Irakului. Este firesc astfel, ca «România să-și respecte angajamentele și să se consulte cu aliații și cu guvernul de la Bagdad…în faza post- stabilizare, este de dorit ca România să urmărească să participe activ la programele de reconstrucție și dezvoltare a Irakului, atât în cadrul UE, cât și pe plan bilateral.» În privința Iranului, se aduce în discuție problema programului nuclear iranian și cooperarea sa cu AIEA (Asociația Agențiilor Irlandeze de Energie). UE dorește să se asigure că programul are scopuri pașnice. Aceleași poziții se cer a fi luate și de România.
Relațiile cu partenerii strategici și cu zonele geografice, relațiile transatlantice se cer a fi îmbunătățite prin intensificarea dialogului transatlantic și cooperarea în domenii ca: neproliferarea, prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor, măsuri post-conflict de construire a păcii, în baza promovării democrației și statului de drept. UE, alături de S.U.A., se manifestă ca principali jucători la nivel global în prevenirea și soluționarea conflictelor, cu aplicare și la cele din Europa: Balcanii Occidentali și conflictele înghețate din fostul spațiu sovietic.
«România astfel trebuie să consolideze relațiile externe cu S.U.A, în primul rând din punct de vedere economic, pentru a beneficia de avantajele Parteneriatului Economic Transatlantic. Rusia este un aliat al UE în probleme geopolitice și de securitate la nivel global și regional, un actor-cheie în Consiliul de Securitate al ONU, un furnizor de energie pentru țările membre, un aliat în lupta pentru combaterea noilor amenințări de securitate. » România trebuind să reconsidere și relațiile cu Federația Rusă.
Alinierea României la relațiile externe ale UE după aderare mai vizează și o valorificare a relațiilor tradiționale cu state din Asia, cum ar fi Japonia, China și India, în special, dar și din alte continente: țările din Golf, America Latină, Africa. 64
CAPITOLUL III
Studiu de caz : România postaderare – problema corupției
Dintre toate lacunele identificate de rapoartele Comisiei Europene cu privire la situația României după aderarea la Uniunea Europeană, cea mai gravă și cea care impune luarea celor mai drastice măsuri este, fără îndoială, problema corupției la nivel înalt, problemă care deși exista și în perioada preaderare- determinând evaluatorii să fie extrem de sceptici în ceea ce privește eventuala aderare a României- a continuat să pună întrebări și după 1 ianuarie 2007, o dată cu finalizarea procesului de aderare.
Strategia Națională Anticorupție din 2005-2007, propusă de guvernul României ilustrează, după cum urmează, domeniile care au fost afectate de fenomenul corupției, evaluate apoi de Raportul privind mecanismul de cooperare și verificare, publicat de Comisia Europeană.
Sondajul de opinie realizat de Institutul Gallup pentru Transparency International evidențiază o notă pesimistă cu privire la evoluția fenomenului corupției în România.
III.1. Strategia Națională Anticorupție 65
A. CONSIDERAȚII GENERALE
1. Premise
Strategia Națională Anticorupție 2005-2007 (denumită în continuare SNA 2005-2007) reflectă angajamentul politic necondiționat, în ceea ce privește lupta împotriva corupției.
Misiunea prezentei strategii este prevenirea și combaterea corupției prin perfecționarea și aplicarea riguroasă a cadrului normativ, prin stabilitate și coerență legislativă și prin consolidarea instituțională a organismelor cu atribuții decisive în domeniu.
Prin corupție în prezenta strategie se înțelege:
i) devierea sistematică de la principiile de imparțialitate și echitate care trebuie să stea la baza funcționării administrației publice, și care presupun ca bunurile publice să fie distribuite în mod universal, echitabil și egal ;
ii) substituirea lor cu practici care conduc la atribuirea către unii indivizi sau grupuri a unei parți disproporționate a bunurilor publice în raport cu contribuția lor.
Actele de corupție sunt acele demersuri care lezează această distribuție universală și echitabilă cu scopul de a aduce profit unor persoane sau grupuri. Legea nr. 78/2000 stabilește ca element central utilizarea funcției publice ca sursă de venituri, de obținere a unor avantaje materiale, sau de influență personală, pentru sine sau pentru altul. Această abordare converge spre definiția dată corupției în cadrul Programului Global împotriva corupției derulat de ONU : .esența fenomenului corupției constă în abuzul de putere săvârșit în scopul obținerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat..
Auditul independent al Strategiei Naționale Anticorupție 2001-2004, realizat în perioada ianuarie-martie 2005 de Freedom House Washington Inc., arată că în perioada 2000-2004, România a creat un impresionant arsenal de instrumente legale pentru transparență, responsabilitate și anticorupție, dintre care unele par să fi generat rezultate pozitive. În același timp însă au fost identificate ca principale obstacole în calea eficienței luptei împotriva corupției:
– implementarea deficitară a legislației anticorupție;
– utilizarea restrânsă a instrumentelor administrative de combatere a corupției;
– coordonarea insuficientă între structurile de control și organele de anchetă penală în domeniul corupției;
– lipsa de autonomie reală a procurorilor;
inflația legislativă și instituțională în domeniu.
De asemenea, atât Auditul Independent menționat, cât și ultimul Raport Național asupra Corupției al Asociației Române pentru Transparență precizează că sunt necesare îmbunătățiri în legislația anticorupție, indicând necesitatea adoptării unor clarificări legislative, în ceea ce privește, de exemplu, conflictul de interese, mecanismele de verificare a declarațiilor de avere și interese, precum și regimul incompatibilităților.
2. Principii
Fiecare acțiune cuprinsă în prezenta Stategie se subsumeză unor principii, a căror respectare este esențială pentru fundamentarea unui sistem judiciar modern. Aceste principii sunt :
Principiul statului de drept, pe baza căruia este consacrată supremația legii, toți cetățenii fiind egali în fața acesteia. Acesta are la bază respectarea drepturilor omului și presupune separația puterilor în stat;
Principiul bunei guvernări, conform căruia Guvernul trebuie să-și stabilească acțiuni clare, eficiente, pe baza unor obiective bine stabilite și de calitate și să aibă capacitatea și flexibilitatea de a răspunde rapid necesităților sociale;
Principiul responsabilității, care impune obligația Guvernului de a formula politici publice și de răspunde pentru eficiența și implementarea acestora, de a accepta și suporta consecințele neîndeplinirii acestei obligații ;
Principiul prevenirii săvârșirii actelor de corupție, conform căruia identificarea anticipată și înlăturarea în timp util a premiselor de apariție a faptelor de corupție sunt prioritare și imperative ;
Principiul eficienței în combaterea corupției, care se bazează pe evaluarea continuă a activității PNA atât din punctul de vedere al rezultatelor concrete cât și al managementului instituțional ;
Principiul cooperării și coerenței în baza căruia instituțiile implicate în prevenirea și combaterea corupției trebuie să coopereze îndeaproape, asigurând o concepție coerentă asupra obiectivelor ce trebuie îndeplinite și a măsurilor ce urmează a fi luate ;
Principiul transparenței, consultării societății civile și al dialogului social, care impune, pe de o parte, transparența procesului decizional, iar pe de altă parte consultarea membrilor societății civile în cadrul acestui proces ;
Principiul parteneriatelor public-private, care recunoaște importanța cooptării societății civile în activitățile concrete de implementare a măsurilor de prevenire a corupției.
B. DOMENII PRIORITARE ȘI OBIECTIVE
Rapoartele asupra corupției din România realizate în decursul anilor de către Banca Mondială, Transparency International sau Freedom House Washington Inc. converg în a arăta că bunele practici nu sunt încă instituționalizate la nivelul funcționării de zi cu zi a aparatului administrativ de stat, la nivelul justiției, al poliției sau al vămii. Acest lucru face ca în permanență să fie necesare două abordări simultane, deopotrivă importante, în efortul anticorupție. Prima vizează construcția normalității prin instituirea de standarde și stabilirea de bune practici la nivelul administrației și a altor sectoare cheie, cum ar fi educația, sistemul sanitar, organele de menținere a ordinii publice, justiția. Această abordare cuprinde întreg spectrul de activități referitoare la prevenirea corupției, la crearea unei societăți care prețuiește integritatea, și care funcționează pe baza unor standarde recunoscute de integritate. Cealaltă abordare vizează reprimarea comportamentelor deviante de la aceste standarde și norme și cuprinde activitățile de combatere a corupției propriu-zise, precum și completarea cadrului instituțional care să permită o activitate de combatere eficientă. Cele două se constituie în domenii prioritare de acțiune în cadrul acestei strategii. În sfârșit, realizarea activităților din aceste două domenii necesită consolidarea cooperării interne și internaționale în domeniul prevenirii și combaterii corupției, ceea ce se constituie în al treilea domeniu de activitate.
Domeniul prioritar I : PREVENIRE, TRANSPARENȚĂ, EDUCAȚIE
Obiectivul 1. Creșterea transparenței și integrității în administrația publică
Una dintre cauzele cele mai importante ale apariției și întreținerii fenomenului de corupție este lipsa de transparență a sistemului administrativ. Ca atare apare necesitatea ca, pe de o parte, să fie completat cadrul legislativ privitor la transparența administrației publice, iar de pe altă parte să fie continuată implementarea prevederilor deja existente pentru a atinge anumite standarde de transparență în sectorul public. În acest sens se vor avea în vedere revizuiri legislative, expuse în planul de acțiune, în următoarele domenii: acordarea de finanțări nerambursabile din fondurile publice, finanțarea partidelor politice, alocarea fondurilor publice pentru publicitate, regimul achizițiilor publice, regimul funcționarilor publici, regimul inspecțiilor la agenții economici. În privința accesului la informația de interes public, respectiv în privința participării cetățenești la procesul de luare a deciziilor, se poate constata, pe de-o parte, implementarea parțială a prevederilor legale și, pe de altă parte, întârzierea în revizuirea reglementărilor care restrâng accesul la informație în sensul unei definiri precise a informațiilor exceptate de la accesul public. În acest domeniu se va continua monitorizarea implementării acestor acte normative.
Un accent important în cadrul acestui obiectiv se pune pe includerea normelor incluse în codurile de conduită în programele de pregătire profesională specializată a personalului din sectoare publice considerate vulnerabile.
În scopul asigurării coordonării luptei împotriva corupției si a coerenței politicilor publice din domeniu, planul de acțiune include referiri la strategii și planuri anticorupție sectoriale (de exemplu: sectorul vamal, poliția și instituțiile de control).
Obiectivul 2. Prevenirea corupției în mediul de afaceri
Acest obiectiv vizează crearea unui mediu de afaceri în care competiția între firmele de stat și cele private, pe de o parte, și între firmele private pe de alta să fie echitabilă și supusă acelorași reguli, iar statul să funcționeze ca un arbitru imparțial și eficace în asigurarea respectării reglementarilor în vigoare de către toți agenții economici. Analiza impactului SNA 2001-2004 realizată prin auditul independent arată că rămân încă zone vulnerabile la corupție în legislația privind mediul de afaceri care se reflectă, între altele, în ambiguități ale prevederilor legislative în domeniul falimentului și al modului de acordare de scutiri și de reeșalonări de la plata taxelor. De asemenea, un rol important în prevenirea corupției în acest domeniu este rezervat reglementării cu prioritate a evaziunii fiscale, precum și armonizării legislației privind spălarea banilor cu acquis-ul comunitar și cu recomandările FATF( Forța Financiară de Acțiune).
Obiectivul 3. Campanii de informare și măsuri educative
Acest obiectiv vizează creșterea gradului de înțelegere a mecanismelor corupției și stimularea unei atitudini civice anticorupție atât a cetățenilor adulți și plătitori de taxe, cât și a tinerilor. Implementarea standardelor de performanță și de integritate ale administrației publice este posibilă numai cu ajutorul cetățeanului care să joace rolul unui consumator de servicii conștient de drepturile și de îndatoririle sale, ca și de modalitățile practice de a le realiza, cu alte cuvinte, a unui cetățean care este competent din punct de vedere civic. Așadar, o componentă fundamentală a prevenirii fenomenului corupției constă în activitatea de informare a cetățenilor atât cu privire la obligațiile legale ale instituțiilor și ale funcționarilor publici, cât și cu privire la modalitățile de luptă împotriva fenomenului corupției, prin mijloacele legale și civice de care fiecare cetățean dispune.
Constatând că în perioada 2001-2004 au fost făcute prea puține eforturi în ceea ce privește informarea diferitelor categorii de cetățeni cu privire la cauzele, mecanismele și consecințele corupției, Auditul independent asupra SNA I recomandă derularea unor campanii de informare, cu implicarea organizațiilor neguvernamentale.
Totodată, consecvente angajamentelor asumate față de Uniunea Europeană, autoritățile române vor continua organizarea de campanii de conștientizare privind efectele devastatoare ale corupției la scară largă. Temele vor viza, între altele, transparența decizională, codurile de conduită a funcționarilor publici, conștientizarea de către opinia publică a costurilor administrative suplimentare reprezentate de corupție, conflictele de interese și incompatibilitățile. O altă abordare a segmentului de informare asupra corupției va consta în introducerea, în programa pentru licee, a unor cursuri sau module de curs de educație civică anticorupție.
Domeniul prioritar II: COMBATEREA CORUPȚIEI
Obiectivul 4: Creșterea integrității și a rezistenței la corupție a sistemului judiciar
Integritatea sistemului judiciar este factorul crucial pentru reușita luptei împotriva corupției. În același timp, sistemul judiciar a fost identificat ca o zonă ale cărei disfuncționalități pot avea un impact major asupra eficienței luptei împotriva corupției. România a progresat pe calea stabilirii independenței sistemului judiciar față de puterea politică. Cu toate acestea, sunt încă necesare măsuri care să conducă la atingerea unor standarde înalte de performanță și integritate de către magistrați. Adoptarea si diseminarea Codului deontologic actualizat sunt măsuri importante în direcția creșterii integrității si rezistenței la corupție a sistemului judiciar, alături de completarea de către magistrați a prevederilor cu privire la declarațiile de avere și de interese.
În ceea ce privește procurorii, auditul independent asupra impactului SNA 2001-2004 reclamă vulnerabilitatea poziției acestora în raport cu procurorul ierarhic superior, identificând în aceasta vulnerabilitate premisele unor probleme sistemice. Planul de acțiune include măsuri clare pentru aplicarea principiului continuității în faza de urmărire penală: stabilirea unor criterii obiective de repartizare inițială a cauzelor, restricționarea posibilităților de redistribuire a dosarelor și de intervenție a procurorului ierarhic superior în desfășurarea urmăririi penale la cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, introducerea controlului instanței cu privire la actele de infirmare ale procurorului ierarhic superior, la cererea procurorului care efectuează urmărirea penală în cauză.
În vederea creșterii operativității și eficienței în activitatea de urmărire penală va fi consolidat controlul efectiv și nemijlocit al procurorului asupra activităților de investigare și cercetare penală efectuate de poliția judiciară. De asemenea se vor pune la punct proceduri care să permită sesizarea de îndată a procurorului de către structurile informative și de investigație prin transmiterea oricăror informații și suport probator referitoare la săvârșirea unor acte sau fapte de corupție sau crimă organizată. În acest context trebuie menționat că până la sfârșitul anului se va înființa Comunitatea de Informații în scopul coordonării tuturor structurilor cu atribuții în culegerea de informații.
Auditul Independent asupra Strategiei Naționale Anticorupție 2001-2004 atrage atenția asupra faptului că există membri CSM care dețin și funcții administrative în cadrul instanțelor și parchetelor, ceea ce, în opinia auditorului, se definește prin situație de incompatibilitate. Alte evaluări independente se referă la caracterul nepermanent al membrilor CSM ca la un aspect negativ al funcționării CSM și recomandă permanentizarea pozițiilor de membri CSM. O altă deficiență semnalată de organizații ale societății civile este vechimea actuală impusă pentru magistrații care acced la funcții de conducere, soluția propusă fiind de reducere a anilor de activitate necesari pentru a promova și a fi numit în funcțiile de conducere. Planul de acțiune include măsuri care introduc incompatibilități între calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii și funcțiile de conducere la instanțe și parchete. De asemenea, planul introduce măsuri cu privire la transparentizarea procesului de evaluare a magistraților și cu privire la elaborarea și publicarea de către Consiliul Superior al Magistraturii a unui raport anual privind activitatea proprie.
În ceea ce privește instrumentele de consolidare a integrității sistemului judiciar, începând cu anul 2005, toate instanțele din țară beneficiază de un sistem informatic și software specializat pentru efectuarea distribuției aleatorii a dosarelor către completele de judecată. În prezent distribuția aleatorie se aplică la toate instanțele din țară. Pentru incidentele procedurale care nu s-au putut rezolva în sistem informatizat (de exemplu incompatibilitățile), pentru a se asigura distribuția aleatorie se aplică Hotărârea CSM numărul 71, din 9 martie 2005. Această hotărâre include și prevederi care asigură continuitatea completelor de judecată și a judecătorilor în cadrul completelor. Planul propune măsuri administrative și legislative pe termen scurt de reformare a Direcției Generale de Protecție și Anticorupție (DGPA) astfel încât acest serviciu, militarizat în prezent, să devină o unitate de investigație internă modernă și responsabilă, la nivelul Ministerului Justiției, conform angajamentelor României față de Uniunea Europeană.
Obiectivul 5. Reducerea numărului de structuri cu atribuții în lupta împotriva corupției
Un angajament important asumat de către România vizează adoptarea de măsuri care să reducă considerabil numărul autorităților care au atribuții de prevenire sau investigare a corupției până la sfârșitul lui 2005, astfel încât să fie evitate suprapunerile în ceea ce privește responsabilitățile.
Analizele realizate de către Ministerul Justiției, ca și rapoartele externe, arată că activitatea de anticorupție este afectată atât de suprapuneri ale competențelor diverselor structuri, dar mai ales de fragmentare. Coordonarea este cu atât mai dificilă cu cât acest domeniu implică activități de investigație și transferul de date confidențiale. Măsurile incluse in planul de acțiune vizează:
· elaborarea unei evaluări pentru redefinirea și delimitarea clară a atribuțiilor autorităților și instituțiilor publice care în prezent dețin competențe în domeniile combaterii și/sau prevenirii corupției
· revizuirea cadrului legislativ, pe baza concluziilor evaluării de mai sus, în vederea redefinirii și delimitării clare a atribuțiilor, a raționalizării activității și a reducerii numărului acestor instituții și autorități în vederea limitării actualei fragmentări instituționale.
Obiectivul 6. Întărirea capacității instituționale a Parchetului Național Anticorupție (PNA)
Angajamentele asumate de România includ necesitatea aplicării riguroase a legislației anticorupție în vigoare și asigurarea independenței efective a Parchetului Național Anticorupție. Auditul Independent asupra SNA 2001-2004 subliniază necesitatea reorganizării Parchetului Național Anticorupție pentru a permite o coordonare efectivă cu celelalte structuri având atribuții în lupta împotriva corupției, precum și necesitatea perfecționării politicilor de personal ale Parchetului Național Anticorupție.
Măsurile propuse în planul de acțiune se referă la:
· consolidarea independenței și reorganizarea Parchetului Național Anticorupție;
· analizarea periodică a activității Parchetului Național Anticorupție și a activității Procurorului General al Parchetului Național Anticorupție, inclusiv din punctul de vedere al performanțelor în administrarea instituției și al rezultatelor concrete; revizuirea procedurii de numire și revocare a Procurorului General al Parchetului Național Anticorupție, cu asigurarea atât a independenței cât și a responsabilității acestuia pentru performanțele Parchetului Național Anticorupție ;
· stabilirea unor proceduri clare de colaborare între Parchetul Național Anticorupție și toate celelalte structuri cu atribuții în lupta anticorupție;
· selectarea procurorilor Parchetului Național Anticorupție în urma evaluării performanțelor profesionale ale acestora pe baza unor criterii obiective ;
· asigurarea personale si financiare resurse, potrivit evaluărilor efectuate ;
· pregătirea profesională specializată a personalului ;
· îmbunătățirea sistemului informatic al Parchetului Național Anticorupție care să permită inclusiv dezvoltarea bazei de date statistice ;
· întocmirea și prezentarea de către Parchetul Național Anticorupție a unui raport anual privind rezultatele combaterii corupției la nivel înalt.
Obiectivul 7. Creșterea celerității în urmărirea penală și în procesul penal
Angajamentele României includ asigurarea unor proceduri rapide și transparente de urmărire și judecare a faptelor de corupție. Măsura propusă în planul de acțiune vizează reducerea duratei procedurilor cu privire la toate cauzele penale, cu respectarea deplină a drepturilor inculpaților și a celorlalte părți implicate în procesul penal.
De asemenea se propune modificarea Codului de Procedură Penală și a altor acte normative incidente în vederea asigurării continuității instituționale și a operativității în cercetarea penală a cauzelor care privesc atât infracțiuni de corupție, cât și de crimă organizată .
Obiectivul 8. Combaterea corupției prin mijloace administrative
Una dintre principalele recomandări ale Auditului independent asupra Strategiei Naționale Anticorupție 2001-2004 se referă la extinderea definiției conflictului de interese. De asemenea, Auditul recomandă și desemnarea unui organism unic și independent de verificare a declarațiilor de avere, de interese și a situațiilor de incompatibilitate. Totodată, România s-a angajat față de Uniunea Europeană ca în mod deosebit, să adopte măsuri pentru a face posibilă verificarea depunerii declarațiilor de avere și de a revizui regimul de sancțiuni astfel încât să se asigure efectul lor descurajator. Măsurile propuse în planul de acțiune prevăd desemnarea unui organism cu atribuții în domeniile sus menționate și evaluarea anuală a activității acestuia.
De asemenea, în 2004 a fost creat un instrument de protecție pentru personalul din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii prin Legea nr. 571. Planul de acțiune include, între competențele noului organism, și monitorizarea aplicării Legii nr. 571/2004. Încrederea avertizorilor publici în aplicarea acestei legi este fundamentală pentru lupta împotriva corupției în cadrul administrației publice.
Domeniul prioritar III: COOPERARE INTERNĂ ȘI COORDONARE INTERNAȚIONALĂ
Obiectiv 9: Coordonarea și monitorizarea implementării Strategiei și a Planului de acțiune
În ceea ce privește cooperarea pe plan intern, se va urmări stabilirea unor proceduri clare de colaborare între toate structurile cu atribuții în lupta anticorupție.
De asemenea, eforturile în lupta anticorupție ale instituțiilor cu atribuții în acest sens vor fi coordonate, iar acțiunile cuprinse în planul de implementare al SNA 2005-2007 și aplicarea riguroasă a legislației anticorupție, inclusiv strategiile și planurile sectoriale, vor fi monitorizate de către o singură structură inter-instituțională: Consiliul pentru coordonarea implementării SNA 2005-2007. Consiliul se înființează sub autoritatea primului-ministru și în coordonarea ministrului justiției, Ministerul Justiției asigurând și secretariatul acestei structuri. Consiliul se va reuni trimestrial sau ori de câte ori este necesar. La asigurarea independenței practice a Consiliului vor contribui natura sa inter-instituțională și obligația de a invita la ședințele sale reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale și ziariști.
Obiectiv 10: Implementarea completă a tuturor instrumentelor anticorupție ale UE, ONU, CoE și OECD
Până în anul 2007, conform angajamentelor asumate, România trebuie să se alinieze în totalitate la legislația și bunele practici europene.
Măsurile propuse includ, printre altele, implementarea recomandărilor formulate în cadrul celei de-a doua runde de evaluare GRECO(Grupul statelor anticorupție) și a recomandărilor MONEYVAL (Comitetul de experți privind evaluarea măsurilor de combatere a spălării banilor și finanțarea terorismului), a obligațiilor asumate prin Convenția de la Merida, eliminarea imunității notarilor și a executorilor judecătorești, implementarea răspunderii penale a persoanei juridice, inclusiv în ceea ce privește corupția în sectorul privat. De asemenea, pentru România rămâne o prioritate cooperarea și coordonarea, la nivel regional, a activității de prevenire și de combatere a corupției în cadrul instituțiilor Pactului de Stabilitate SPAI.
C. METODELE DE EVALUARE A ÎNDEPLINIRII OBIECTIVELOR
Monitorizarea implementării Strategiei Naționale Anticorupție 2005-2007 va fi realizată de către Consiliul pentru coordonarea implementării SNA 2005-2007, sub autoritatea primului ministru și în coordonarea ministrului justiției. Evaluarea progresului în implementarea SNA 2005-2007 se va realiza anual, în luna noiembrie, conform termenelor și indicatorilor prevăzuți în Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei Naționale Anticorupție 2005-2007. Actualizarea Strategiei Naționale Anticorupție se va face în măsura în care necesitatea rezultă din evaluare.
Monitorizarea prin mecanismele și măsurile propuse mai sus se vor completa cu concluziile monitorizării de către Comisia Europeană a angajamentelor luate de România în contextul încheierii negocierilor de aderare, relevante pentru lupta împotriva corupției. În acest scop, Guvernul României se angajează să informeze semestrial Comisia Europeană cu privire la stadiul implementării prezentei Strategii.
Strategia Națională Anticorupție a României a fost întocmită de guvernul României, în colaborare cu Freedom House și cu Asociația Română pentru Transparență și reprezintă punctul de plecare pentru Raportul interimar care a fost elaborat de Comisia Europeană în februarie 2008. În cadrul acelui Raport, asupra situației mecanismului de cooperare și verificare, Comisia evaluează progresele realizate de România în domeniul justiției și al luptei împotriva corupției până la acea perioadă.
III.2. Raportul Interimar al Comisiei Europene privind mecanismul de cooperare și verificare- februarie 2008.
Încă de la începutul documentului, Comisia Europeană precizează că « perioada de șase luni scursă de la primul raport este considerată prea scurtă pentru a permite României să remedieze deficiențele și pentru a permite Comisiei să revizuiască evaluarea din iunie anul trecut ». De aceea, Comisia avertizează că « raportul prezintă o actualizare factuală a progreselor, fără a efectua o evaluare a rezultatelor obținute în cadrul fiecărui obiectiv de referință (benchmark sau condiționalitate)». În sinteză, Raportul interimar al CE susține că, în primul an în calitate de stat membru UE, România a continuat să facă eforturi în vederea remedierii deficiențelor, dar că, « în domenii cheie, cum ar fi lupta împotriva corupției la nivel înalt, nu s-a făcut încă dovada unor rezultate convingătoare». Mai mult, Comisia Europeană susține că «situația din teren dă însă naștere la preocupări » și «că evaluarea completă, care va fi făcută în cadrul raportului din luna iunie 2008, va analiza îndeaproape această situație». Până atunci, CE semnalează punctual câteva întârzieri în respectarea angajamentelor pe care România și le-a asumat în relația cu Uniunea Europeană. Este vorba de întârzieri în ceea ce privește punerea în aplicare a unei strategii coerente de recrutare a personalului în sistemul judiciar, înființarea Agenției Naționale de Integritate (ANI) și elaborarea unei strategii globale și punerea în aplicare de proiecte reprezentative pentru a lupta împotriva corupției la nivel local. Avertismentul Comisiei Europene este că « în special România ar trebui să sporească eforturile de combatere a corupției la nivel înalt și ar trebui să-și întarească eforturile pentru a menține stabilitatea legislativă și instituțională a cadrului de luptă anticorupție din România ».
Despre ANI, raportul CE mai menționează că aceasta nu este încă operațională, deși cadrul legislativ privind organizarea Agenției a fost aprobat în mai 2007. «Doar vicepreședintele a fost ales», se scrie în raport, care consideră că ANI a fost prea puțin ajutată financiar.
Direcția Națională Anticorupție(DNA) rămâne singura instituție apreciată de experții CE: «Activitatea DNA arată un parcurs pozitiv în ultimele șase luni. Până în octombrie 2007, DNA a solicitat aprobarea începerii urmăririi penale a opt foști miniștri sau miniștri aflați în funcție. Aprobarea a fost acordată de președintele României în luna ianuarie », menționează raportul, care face referire și la dezbaterile juridice și politice « intense » din jurul « deciziei privind ridicarea imunității » acestora. Raportul amintește și de restituirea dosarelor penale ale unor politicieni, precizând că « nu este clar dacă motivația instanțelor înseamnă că probele sunt inadmisibile, făcând necesare noi anchete, sau înseamnă că procuratura poate rectifica situația, fără a fi necesară reînceperea procedurilor ». În notele de subsol care însoțesc raportul, experții CE explică faptul că, in privința restituirii dosarelor la procurori, «motivația principală este nerespectarea de către procuratură (DNA) a noii decizii a Curții Constituționale privind ridicarea imunității inculpaților, care necesită retragerea imunității și pentru foștii membri ai guvernului. Această nouă decizie a fost însă pronunțată dupa inițierea procedurilor respective de către DNA ».
Raportul interimar al CE critică modificările aduse în octombrie 2007 de către parlament la Codul de Procedură Penală și la Codul Penal, susținând că acestea se referă la schimbarea cadrului legislativ pentru anchetarea și urmărirea în justiție a proceselor penale. Experții au reținut, printre altele, limitarea urmăririi penale, în principiu, la 6 luni, precum și autorizarea percheziționării, interceptării sau înregistrării comunicațiilor doar cu informarea prealabilă a suspectului, în vreme ce frauda inferioară pragului de 9 milioane de euro « ar fi considerată infracțiune minoră, cu o sancțiune maximă de 5 ani de închisoare ». Comisia apreciază că, « dacă vor fi promulgate, aceste modificări ar afecta substanțial negativ eficiența anchetelor penale în România, în general. Ele ar afecta, de asemenea, anchetele comune împreună cu statele membre, lupta împotriva terorismului și urmărirea în justiție a criminalității transfrontaliere ».
În final, raportul CE critică și Planul de acțiune anticorupție redactat de autoritățile române. Comisia «recunoaște eforturile importante realizate pentru elaborarea unui Plan de acțiune credibil, care descrie măsurile, termenele limită și instituțiile responsabile de îndeplinirea obiectivelor. Cu toate acestea, Planul de acțiune necesită mai multă consecvență pe alocuri, iar unele lacune trebuie remediate». Comisia precizează că obiectivele prevăzute în Planul de acțiune sunt contrazise de unele inițiative legislative și politice, că acesta omite chestiunea importantă a stabilității legislative și instituționale a cadrului de luptă anticorupție și că omite, de asemenea, să indice « când și dacă vor fi elaborate strategii sectoriale în domeniul reformei justiției și al combaterii corupției, care să le înlocuiască pe cele devenite caduce de curând . » 66
III.3. Sondaj de opinie vizând corupția din România după aderarea la Uniunea Europeană67
Barometru TI : România, țara cea mai coruptă din UE
România este cea mai coruptă țară din Uniunea Europeană și a patra din Europa, 33% dintre români declarând ca au fost nevoiți să dea mită în anul 2007, conform Barometrului global anual al corupției, prezentat joi de Transparency International (TI) România, într-o conferință de presă .
«Nivelul percepției și experienței populației din România legate de corupție a crescut în acest an față de anul precedent. Dacă în 2006, unul din cinci români (20%) declara că a fost nevoit să dea mită, în 2007 raportul este de un român din trei », a spus Victor Alistar, director executiv al TI Romania. Conform Barometrului TI, în 2005 circa 22% dintre români au declarat că au oferit mită, iar în 2004 indicatorul era de 25%.
Reprezentantul TI România a adăugat că reacțiile țărilor din UE față de corupția din România sunt justificate, în condițiile în care, o dată cu aderarea României și Bulgariei, a crescut și media pe ansamblu a Uniunii privind percepția asupra corupției, fiind astfel afectate și valorile și standardele comune.
Potrivit cercetării TI la nivel mondial, în Europa indicatorul privind corupția este mai ridicat față de România numai în Macedonia, Kosovo și Albania, țara noastră fiind inclusă în grupul celor mai corupte țări la nivel mondial, cu un nivel declarat al mitei de peste 30%, alături de Cambodgia, Camerun, Nigeria, Pakistan, Filipine și Senegal. Dintre țările membre UE, România este urmată în acest clasament de Grecia cu 27% și Bulgaria cu 7%, media comună a Uniunii crescând la 5% în 2007.
«Autoritățile de la București trebuie să facă eforturi să se concentreze pe reformele anticorupție din sistem, în afara sferei politice, aplicând măsuri directe care să conducă la un mediu public integru și sănătos. Atât timp cât corupția este subiect de marketing politic, fiind principala temă a dezbaterilor politice, ne așteptăm ca acest indicator să crească », a spus Victor Alistar. El a arătat că această concluzie este bazată pe faptul că, potrivit Barometrului TI, partidele politice, Parlamentul și sistemul juridic sunt percepute ca fiind cele mai corupte instituții, dar populația a indicat serviciile publice (medicale, educație, poliție, administrație) ca principalele segmente unde au fost nevoiți să dea mita.
De asemenea, în topul sectoarelor percepute ca fiind cele mai corupte au apărut și mediul de afaceri, organizațiile societății civile și mass-media, aceste segmente fiind la rândul lor implicate în scandalurile și acuzele de corupție din dezbaterea politică.
Armata și organizațiile religioase sunt considerate de populație cele mai puțin corupte instituții, însă, potrivit lui Victor Alistar, o parte a respondenților și-au arătat nemulțumirea față de sumele plătite cu ocazia înmormântărilor.
Pe de altă parte, dintre respondenții sondajului care au recunoscut că au dat mită, 27% au indicat sectorul de sănătate, 11% poliția, câte 10% birourile de înregistrări și eliberare a documentelor, dar și justiția, 9% sistemul de educație, 8% sistemul legislativ, 3% furnizorii de gaze și câte 2% pentru furnizorii de utilități de apă, energie electrică și telefonie. Directorul executiv al TI România a precizat că aproximativ 10-15% din veniturile lunare ale populației sunt direcționate spre plata mitei, cele mai afectate fiind familiile mai sărace.
Barometrul TI arată că 14% dintre români se așteaptă ca în următorii trei ani nivelul corupției să crească foarte mult, 19% se așteaptă să crească mult, 27% consideră că va rămâne constant, 26% cred că va scădea puțin și numai 5% că se va reduce cu mult, 10% neoferind niciun răspuns.
În ceea ce privește măsurile anticorupție luate în prezent de Guvern, numai 3% le consideră eficiente și 21% într-o oarecare măsura eficiente, 17% nici eficiente, nici ineficiente, 30% într-o oarecare măsura ineficiente și 21% foarte ineficiente, 8% nedând niciun răspuns.
Barometrul global al corupției este un sondaj de opinie efectuat la nivel mondial pentru Transparency International de către Institutul Gallup, eșantionul sondajului realizat în România fiind de 1.054 de persoane, reprezentativ la nivel național.
Transparency International România este o organizație neguvernamentală, fondată în 1999 de un grup de cetățeni și organizații preocupate de problema corupției în România. Obiectivele strategice ale acestei organizații sunt promovarea reformei în justiție, creșterea capacității administrative și dezvoltarea economiei funcționale de piață, prin proiecte care implică pilonii sistemului național de integritate relevanți pentru respectivele reforme.
Concluzii
Debutul anilor '90 în Europa a fost unul mai puțin obișnuit. Evenimentele petrecute în acea perioadă au schimbat traiectoria multor state, mai ales a celor din Europa Centrală și de Est, state care au trecut într-un mod absolut neprevăzut prin cea mai importantă schimbare istorică : tranziția de la regimul comunist și opresiv impus de liderii totalitari, la o democrație care se opunea în totalitate valorilor promovate de aceștia, oferind indivizilor perspectiva libertății, a egalității de șanse, a justiției, și respectului drepturilor omului .
Construcțiile de tip N.A.T.O., UE au reprezentat astfel pentru statele post-comuniste oportunitatea de a se elibera de opresiune, orientându-se spre valorile democratice care caracterizau cele mai dezvoltate state ale lumii.
Deși reticentă la o eventuală extindere spre Est, în principal datorită trecutului statelor din acea parte a Europei , apoi din motive economice, administrative sau instituționale, Uniunea Europeană a făcut față valului de extindere reprezentat de 11 state central-europene. Printre eforturile sale în direcția extinderii spre Europa Centrală și de Est se numără: monitorizarea performanțelor țărilor candidate pe linia îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga, începerea simultană a negocierilor de aderare cu toate cele 11 țări ( proces dificil datorită dinamicii diferite și problematicii specifice fiecăreia dintre state), redefinirile de natură administrativă și instituțională ale Uniunii Europene. Statelor fost-comuniste le lipsea experiența participării la grupări de tip integraționist.
Lucrarea de față sintetizează principalele etape ale procesului de integrare în Uniunea Europeană a statelor central-europene, cu accent pe situația României, ca unul dintre cele mai mari state din Europa Centrală și de Est. Aspectele de natură politică și juridică sunt surprinse prin prezentarea unor documente precum: Acordul de Asociere, Strategia de pre și post-aderare, Tratatul de aderare, Rapoarte de monitorizare elaborate de Comisia Europeană. Sunt sintetizate de asemenea concluziile Conferințelor și Consiliilor Europene cu privire la extinderea central-est europeană.
Faza de post-aderare este abordată pe larg, dat fiind faptul că semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană nu este punctul final al procesului de integrare, statele continuând sa fie atent supravegheate de Comisia Europeană. Sunt evidențiate numeroase lacune în politica statelor nou integrate, unele dintre ele necesitând reforme radicale pentru a atinge nivelul de dezvoltare al statelor membre UE. Problema corupției în România pune cele mai multe dificultăți, o remediere fiind privită cu mult pesimism.
Pentru România, integrarea în structurile Uniunii Europene înseamnă atât câștigarea unor drepturi, cât și respectarea obligațiilor ce decurg din statutul de stat membru.
Cetățenii României vor avea parte de beneficiile și costurile implicate de marea piață unică europeană, cu libera circulație a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalurilor, de politicile comune ale UE. Vor putea deveni cetățeni europeni cu drepturi depline ( drept de vot și de a candida, drept de stabilire într-unul din statele UE, drept de petiție la Parlamentul European, protecție pe teritoriul statelor terțe din partea ambasadelor sau consulatelor statelor membre).
Aderarea la Uniunea Europeană va aduce un climat politic și economic stabil, stimulând dezvoltarea durabilă, va crește competitivitatea pe piața internă, PESC (Politica Externă și de Securitate Comună) va întări securitatea națională, va crește prestigiul României în relațiile cu alți actori statali, vor fi perspective de perfecționare profesională și acces pe piața europeană a muncii.
Principalele costuri ale integrării europene s-ar referi la prețurile crescânde, care se aliniază la cele occidentale, limitarea propriei suveranități naționale, contribuția obligatorie la bugetul Uniunii, UE va profita de statele nou integrate, văzute ca piețe de desfacere cu forță de muncă ieftină.
Bibliografie
Andreescu, Gabriel, Severin Adrian, Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001.
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană : politicile extinderii, Editura Tritonic, București, 2006.
Costea, Maria, Integrarea României în UE. Provocări și perspective, Editura Institutul European, Iași, 2007.
Moțoc, Iulia, Uniunea Europeană : dreptul și politica extinderii la Est, Editura Paideia, București, 2001.
Munteanu, Roxana, Drept european, Editura Oscar Print, București, 2001.
Niculescu, Anton, Suveranitate națională și integrare europeană, Editura Polirom, Iași, 2002.
Silași, Grigore, Uniunea Europeană, Editura de Vest, Timișoara, 2005.
Ștefănescu, Marian, România și integrarea euro-atlantică, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2004.
Wallace, Helen, Wallace, William, Procesul politic în UE, Editura Arc, Chișinău, 2004.
Website-uri:
www.infoeuropa.ro
www.mae.ro
www.mie.ro
www.crj.ro
www.gdo.ro
www.guv.ro
www.revista22.ro
http://www.banknews.ro/știre/14248 barometru_ti_România_țara_cea_mai_coruptă_din ue.html
www. adriannăstase. ro/files/România%20Europeană. pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Politice Si Juridice Specifice Etapei Post Aderare A Romaniei LA Ue (ID: 125856)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.