. Aspecte Normative Relevante Pentru Modernizarea Mediului Concurential Romanesc

Mediul de afaceri și, mai exact, îmbunătățirea sa, este una dintre componentele esențiale ale reformei economice în România, alături, desigur, de cadrul macroeconomic, privatizare, liberalizare, reforme structurale și altele. Este o observație de bun simț economic. Crearea unui mediu de afaceri prietenos pentru investitori s-a dovedit însă a nu fi un lucru chiar atât de simplu. Spre deosebire, de exemplu, de asigurarea macrostabilității unde, simplificând desigur, se vorbește de suficiența unei acțiuni coerente a doi actori – politica monetară și politica fiscală – crearea unui mediu de afaceri favorabil este o sarcină complexă, care implică o multitudine de instituții, atât din mediul guvernamental, cât și neguvernamental. În plus, aceasta depinde nu numai de construcția unor politici sau instituții potrivite, ci depinde și de comportamente și acțiuni strategice, greu de modelat și educat pe termen scurt într-un exercițiu fie el și intensiv.

Într-un asemenea cadru, politica de protecție a concurenței și de asigurare a unui cadru uniform de joc pentru toate firmele aflate pe piață, își are rolul său, poate mai modest la început, dar din ce în ce mai evident pe măsură ce mecanismele de piață încep să funcționeze în parametri normali. Discuții aprinse se pot înfiripa chiar și aici. Dintr-o anume perspectivă, legislația în domeniul concurenței ar putea fi văzută ca un afront adus libetății comerțului și libertății contractuale, adică elementelor definitorii ale pieței libere. Dintr-o alta, se invocă faptul că uneori, mecanismele pieței nu reușesc să ajungă la cel mai bun rezultat doar prin propria lor funcționare. Ar fi nevoie nevoie în acel moment de o intervenție moderatoare. Acesta este scopul legislației de protecție a concurenței. Acesta este rolul autorității în domeniu în România, Consiliul Concurenței.

Dincolo de situațiile când anumite firme sunt investigate pentru înțelegeri vizând restrângerea concurenței sau pentru abuz de poziție dominantă, între Consiliul Concurenței și mediul de afaceri trebuie să existe o cooperare reciproc avantajoasă.

Pe de o parte, mediul de afaceri trebuie să fie conștient de arsenalul pe care îl are la îndemână pentru a lupta împotriva comportamentelor unor firme care țintesc restrângerea sau eliminarea concurenței. Mediul de afaceri trebuie să înțeleagă cum poate autoritatea de concurență să îl ajute, prin eliminarea unor bariere aflate la intrarea sau la ieșirea de pe diferite piețe. De asemenea, mediul de afaceri trebuie să perceapă rolul autorității de concurență în a convinge guvernul în legătură cu importanța unei bune funcționări a mecanismelor pieței libere.

Pe de altă parte autoritatea de protecție a concurenței are nevoie, la rândul său, de mediul de afaceri. Ea nu poate funcționa în izolare. Nu poate lua decizii discreționare. De aceea, este nevoie de stabilirea unor reguli clare, simple, transparente și, deci, cunoscute de toată lumea. Pentru a realiza acest lucru este nevoie de sprijin din partea tuturor și, în special, din partea asociațiilor de afaceri, care pot oferi cadrul instituțional adecvat promovării principiilor concurențiale.

Pentru România discuția este seminală. Dorința de a adera la Uniunea Europeană ne obligă, din perspectiva exigențelor de concurență, la adoptarea unor măsuri fără de care chiar și în eventualitatea unui tratament tolerant al partenerului european, integrarea cu jumătăți de reformă ne-ar putea aduce, în Piața Unică, mai multe deservicii decât ne-am imagina. Un mesaj pe care această lucrare va încerca să îl transmită.

Arhitectura mediului de afaceri relevant pentru o firmă cu implicare internațională

O definiție condensată afirmă că mediul de afaceri al unei firme este format din acei agenți și forțe care influențează capacitatea acesteia de a-și realiza obiectivele stabilite. Mediul oferă firmei ocazii favorabile conținând în același timp amenințări la adresa acesteia. Firmele trebuie să-și pună la punct sistemele informaționale și de cercetare cu ajutorul cărora să cunoască și să supravegheze mediul în ansamblul său, trebuind totodată să acorde atenție specială modificărilor acestuia, pentru a putea fundamenta și utiliza strategii de pătrundere pe piață, cu ajutorul cărora să valorifice oportunitățile și să elimine sau să diminueze amenințările.

Lucrarea de față vizează mediul de afaceri al firmelor cu activitate internațională. Temeiul distincției dintre afacerile interne și cele internaționale îl constituie natura mediului în care acesta se realizează. Pentru firma cu activitate de comerț exterior există în primul rând un mediu național al țării de proveniență, în sensul unui mediul originar, deosebit de oricare dintre mediile naționale ale țărilor destinație. Spre deosebire de o firmă cu vocație globală, pentru care mediul de proveniență devine treptat un mediu oarecare între multele medii naționale în care se manifestă firma, pentru firma exportatoare, datorită stadiului puțin sofisticat de implicare internațională, acesta păstrează un rol și loc aparte în analizele de oportunități și riscuri. Mediul național al țării de proveniență oferă primele semnale, în principal calitative, despre modalitatea în care activitatea comercială se poate dezvolta. Firma este influențată de acesta mai ales sub raportul instituțional – legislativ, de natură a inhiba uneori, dar mai ales de a promova și stimula activitatățile specifice, știut fiind prețul pus pe aceasta într-o economie națională. Dincolo de mediul intern există mediul internațional, mondial, caracterizat prin mai multe dimensiuni: politică, economică, juridică și culturală.

Din aceste motive vom delimita, din perspectivă metodologică, orizonturile relevante pentru mediul de afaceri al firmei cu activitate de comrț exterior, după care ne vom orienta analiza pe dimensiunea concurențialț a acestuia. Distincția metodologică fundamentală pentru analiza ideii de mediu de afaceri pentru o firmă cu activitate internațională are la bază tocmai aceste dimensiuni: mediul național al țării de proveniență și mediul internațional (mondial), acesta din urmă putând fi analizat fie țară cu țară – mediul național al diverselor piețe –, fie ca mediu internațional agregat (rezultat în urma grupării piețelor naționale după diverse criterii), între care există puternice interdependențe.

O altă opțiune metodologică, pe care nu o vom dezvolta însă, are în vedere distincția micromediu-macromediu.

Prima componentă este micromediul, format din acei factori care afectează direct activitatea unei firme pe piețele internaționale. Acești factori sunt: firma însăși (mediul intern), furnizorii, concurenții, intermediarii și clienții. (fig. 1)

Fig.1 Micromediul

Macromediul, cea de a două componentă, este format din toți factorii care, prin intermediul acțiunilor asupra micromediului, influențează și ajută la stabilirea strategiei pe termen lung a firmei, a tacticilor acesteia și a operațiunile desfășurate în acest cadru. În figura nr. 2 este ilustrat ansamblul elementelor care formează macromediul, respectiv mediul socio-economic, mediul cultural, mediul legal-instituțional și mediul politic.

Fig.2 Macromediul

În cele ce urmează vom articula principalele conponente ce țin de arhitectura mediului de afaceri (economic) relevant pentru o firmă cu implicare internațională, urmând a particulariza considerațiile generale cu aprecieri particulare firmelor românești cu activitate de comerț exterior. Vom inventaria pe rând componentele structurale ale mediului relevant pentru firma internațională, și anume: mediul socio-economic, mediul cultural, mediul legal instituțional, mediul politic, după dichotomia național-internațional.

1.1. Mediul socio-economic

După cum precizam anterior, mediul socio-economic poate fi analizat după două direcții principale de studiu: mediul național al diverselor piețe (între care piața țării de proveniență are un rol aparte) și, respectiv, mediul internațional, perceput în integralitatea lui, între aceste două componente putând fi trasate puternice interdependențe.

1.1.1. Mediul socio-economic național

Această componentă a mediului acoperă ansamblul factorilor care acționează pe piețele pe care acționează firma cu activitate de export, piețe luate una câte una.

Mediul demografic prezintă un interes deosebit pentru întreprinzători deoarece el este alcătuit din oameni care prin nevoile și scopurile lor configurează piața. Importante devina astfel: mărimea populației și tendințele sale, utile pentru determinarea potenția1ui general al piețelor; structura pe grupe de vârstă a populației are semnificație deosebită , cel mai semnificativ fenomen demografic prezent în Europa, S.U.A. și în tările asiatice dezvoltate îi constituie îmbătrânirea populației, pentru următorii treizeci de ani anticipându-se o înrăutățire a situației; gradul de urbanizare joacă un rol semnificativ în conturarea modelului demografic. Regula era că cu cât mai mare este populatia care trăiește în orașe, cu atât resursele financiare, valoarea consumului și comportamentul de consum sunt mai favorabile afacerilor.

Situația cererii este și va rămâne rezultatul influenței unui număr de variabile, dintre care se detașează veniturile, nivelul de trai și dezvoltarea umană.

Veniturile. Tendinta constatată de mai mulți ani pe plan mondial este de creștere a nivelului veniturilor tărilor nonindustrializate.

Struclura cheltuielilor consumatorilor. În general, cheltuielile pentru achiziționarea bununilor de primă necesitate tind să varieze ca mărime intre țări, dar ponderea cea mai mare o au cele pentru cumpărarea hranei, cheltuielile gospodărești și cele pentru transport.

Nivelul de trai. Acesta este rezultatul a numeroase elemente, dintre ele detașându-se ca importantă raportul intre venituri și prețuri care dă puterea de cumpărare, condițiile de locuit, petrecerea timpului liber.

Dezvoltarea umană. Deoarece nivelul de trai nu caracterizează în întregime condițiile de viață ale populației unei țări au fost calculați ăi alți indicatori pentru a măsura bunăstarea. (Ex.: Indicele dezvoltarii umane – IDU – al PNUD care ponderează criterii precum speranța de viață, rata alfabetizării, durata medie a școlarizării, PIB/locuitor calculat la puterea de cumpărare reală.)

Factorii economici care influențează direct activitatea firmei și care au semnificație pentru afacerile internaționale sunt nivelul tehnologic, costul forîei de muncă și productivitatea.

Infrastructura economică este formată din rețeaua de transport (căi ferate, căi rutiere, căi fluviale, aeroporturi), energie, comunicații, infrastructură comercială și de marketing, infrastructura financiară.

Mediul monetar și financiar

Sistemul rnonetar reprezintă un element important at mediului unei piețe. Două aspecte definitorii ale acestuia trebuie avute în vedere aici: convertibilitatea monedei naționale (care poate fi totala, parțială sau deloc) și sistemul de stabilire a cursului de schimb, existând două sisteme, respectiv cursul liber și cursul fix.

Inflația este importantă pentru că afectează în mod direct prețunile și influențează deplasanea fondunilor și bunurilor intre difenite piețe. Impactul creșterii prețurilor din inflației se matenializează în scăderea puterii de cumpărare și în presiuni salariale.

Datoria externă. Aceasta nu este detenminantă neapărat pnin mărimea ei, ci mai ales prin prisma posibilităților economiilor respective de a face față serviciului datoniei și de redresare.

Balanța de plăți externe rezumă într-o formă sistematică tranzacțiile unei economii naționale cu restul lumii de-a lungul unui an. Dezechilibrele balanței de plăți – care pot fi la nivelul unor posturi sau conturi sau la cel al balanței globale – arată în ce măsură o țară are excedent sau deficit în relațiile sale cu țările lumii. Excedentul balanței de plăți sernnifică existența unor creanțe care pot fi valorificate sub forma investițiilor sau împrumuturilor acordate altor țări, o sporire a rezervelor monetare internaț ce măsură o țară are excedent sau deficit în relațiile sale cu țările lumii. Excedentul balanței de plăți sernnifică existența unor creanțe care pot fi valorificate sub forma investițiilor sau împrumuturilor acordate altor țări, o sporire a rezervelor monetare internaționale ale țării sau o reducere a propriei datorii față de străinătate. Deficitul inseamnă datorii care pot fi acopenite prin import de capital sub forma investițiilor străine sau a imprumuturilor, prin amânarea rambursănii datoriei externe contractate anterior sau prin cheltuirea unei părți din rezervele monetare.

1.1.2. Mediul socio-economic internațional

Acesta poate fi analizat țară cu țară, sau pe grupuri de țări în funcție de caracteristici comune ale acestora (grupări integraționiste – UE, culturi asemănătoare, sisteme de drept compatibile etc)

Mediul de afaceri mondial se remarcă printr-o accentuată eterogenitate din punct de vedere economic, observabilă din mai multe perspective: existența unor economii cu potențiale economice diferite, persistența unor decalaje de dezvoltare, existența unor deosebiri de performanță economică, diferențe de funcționalitate a economiilor lumii etc.

Complexitatea mediului economic internațional face necesară analiza acestor componente: schimburile comerciale internaționale, politicile comerciale și integrarea economică internațională.

Schimburile comerciale internaționale

Comerțul internațional este o constantă a relațiilor între țările lumii. În perioada postbelică, el a cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită, devansând ca ritm de creștere atât P.N.BlP.I.B., cât și producția mondială.

Intre 1950 și 1997, PIB real a crescut de peste 8,5 ori, producția industrială mondială, de peste 9,5 iar, iar comerțul mondial, de circa 88 de ori în expresie valorică. Această evoluție a avut loc în contextul unor schimbări majore înregistrate în economia mondială: creșterea interdependențelor între statele lumii, modificarea raporturilor de forțe prin scăderea importanței și a competitivității S.U.A. pe piețele internaționale, concomitent cu creșterea puterii economice și competitive a Japoniei și a țărilor industrializate din Asia, liberalizarea schimburilor comerciale și integrarea regională care a indus un protecționism zonal, deschiderea piețelor fostelor țări comuniste, internaționalizarea concurenței, a consumatorilor și a unor sectoare economice, tendința spre globalizare.

Politicile comerciale

În perioada postbelică, a continuat controversa între susținătorii protecționismului și cei ai liberalismului. Aceasta s-a reflectat în evoluția politicilor comerciale. Pe de o parte, datorită conlucrării în cadrul organismelor internaționale, în special al GATT și la nivel bilateral, au fost înlăturate sau atenuate treptat multe din reglementările și instrumentele protecționiste țărifare și netarifare.

În prezent, doar produsele agricole se mai bucură de o protecție reală semnificativă, mai ales prin reglementări netarifare, Totuși, unele țări pot folosi instrumente ale politicii comerciale pentru protejarea anumitor sectoare ale economiilor naționale sau produse autohtone de concurența străină, uneori pe perioade de timp limitate. Pe de altă parte, ca urmare a proliferării integrării economice la nivel regional, pe fondul liberalizării relațiilor în interiorul ariilor comune, s-a dezvoltat un protecționism regional care este cu atât mai accentuat cu cât gradul de integrare este mai mane. În acest mod, s-a ajuns în situația ca, țările membre ale unor grupuri economice regionale și respecte, pe de o parte, prevederile GATT ulterior ale OMC, iar pe de alta parte, să-și deschidă piețele suplimentar, potrivit înțelegerilor intra-grup. Este și cazul României care, potrivit angajamentelor asumate o dată cu aderarea la CEFTA, a trebuit să reducă taxele vamale la importul multor produse din țările membre ale acordului. Datorită lipsei de competitivitate a unor produse agricole (carnea, de exemplu), guvernul român a menținut taxe vamale ridicate (45% în cazul cărnii) pentru a proteja producătorii autohtoni. De o mare atenție s-au bucurat și li se mai acordă încă reglementărilor și instrumentelor pentru promovarea exporturilor (subvenții, prime, facilități fiscale, credite, prime valutare).

În viitor, potrivit celor convenite în cadrul OMC, tot mai multe măsuri de politică comercială – protecționiste și de stimulare a exporturilor – vor trebui eliminate, astfel încât pe ansamblul comerțului internațional va crește liberalismul. În același timp, integrarea regională pare să se consolideze. Acest lucru va însemna menținerea unor discriminări de tratament a țărilor nemembre, dar în limitele permise de prevederile convenite în OMC.

Integrarea economică internațională

Una dintre tendințele manifestate pe piața mondială este realizarea de aranjamente multilaterale prin intermediul cărora apar grupuri de țări ca piețe multinaționale, reprezentând un important factor de mediu. Formele în care se întâlnește integrarea internațională sunt numeroase. Astfel, există aranjamente economice, vamale și comerciale pentru crearea de zone de liber schimb (de comerț liber) când se elimină taxele vamale interne, uniuni vamale care, pe lângă faptul că diminuează taxele vamale între ele, stabilesc taxe comune față de terți, piețe comune, cu armonizarea politicilor economice, culminând cu uniuni politice.

Formele organizatorice variază, deci, între grupurile de piețe, dar orientarea universală a unei asemenea cooperări multinaționale este benefică, din punct de vedere economic, pentru participanți.

Asemenea cooperări facilitează fluxul de mărfuri al unei țări către alta și permit achizițiile de bunuri la un preț mai redus, indiferent de proveniență, din statele membre. Dezvoltarea piețelor multinaționale și succesul lor sunt, în parte, funcții ale stadiului de dezvoltare economică a țărilor participante. Cu cât țările dezvoltă capacitățile lor de producție, cu atât mai mult ele simt nevoia și de extindere a frontierelor piețelor. Fără facilități de marketing și piețe de masă, capacitățile de producție moderne nu pot fi utilizate cu succes.

Grupurile de țări rezultate prin integrare formează piețe mari, care asigură oportunități potențiale importante pentru afacerile internaționale. Deși se poate întâmpla ca vânzările să nu se realizeze în fiecare dintre națiunile membre, unitatea economică a acestora poate oferi o piață logică.

Complexitatea întregii piețe mondiale s-a schimbat semnificativ prin existenta grupurilor de piețe multinaționale. Pentru firmele implicate în afaceri internaționale, aceste piețe oferă oportunități majore, prin accesul la piețe mult mai largi, cu țărife vamale sau bariere reduse sau excluse.

Producția, finanțele, forța de muncă și deciziile de marketing sunt afectate prin reașezarea lumii în grupuri de piețe. Competiția internațională se va intensifica pe măsură ce firmele devin tot mai puternice și mai experimentate în negocierea cu grupuri mari de țări.

Managerii vor fi confruntați cu aceleași probleme de limbă, obiceiuri și instabilitate, chiar dacă țările sunt sub umbrela unei piețe comune. Totuși, pe măsură ce barierele cad și piețele multinaționale sunt tratate ca o piață comună, piața globală va fi mult mai aproape de realitate.

1.2. Mediul cultural internațional

Există nenumărate moduri de a defini cultura. În mod obișnuit, noțiunea de cultură este definită prin raportare la cea de civilizație. Astfel, dacă prin civilizație se înțelege societatea în general, cu ansamblul său de fenomene specifice, cultura constituie totalitatea manifestărilor spirituale (intelectuale) din cadrul societății. (Popa; Filip, 2000)

Cultura reprezintă un mod de comportament conștient și compatibil cu elementele sale și răspunsul de grup la variați stimuli. Ea este configurația comportamentelor învățate și rezultatele lor, ale căror elemente componente sunt împrăștiate și transmise de către membrii unei societăți. Cultura include tot ceea ce un grup gândește, spune, face, produce, obiceiurile, limba, atitudinile și simțurile.

Înainte de toate, orice cultură este unică, în sensul că nu se aseamănă cu altele. Cu toate acestea, diferitele culturi au elemente comune. Astfel, orice cultură este învățată, distribuită și transmisă de la o generație la alta. De asemenea, cultura are caracter multidimensional și complex. Ca un concept multidimensional, cultura are numeroase elemente componente care, prin modul interdependent în care acționează, creează valori culturale. Aceste valori culturale pot fi universale, adică valabile în toate culturile, sau specifice, proprii fiecărei culturi. Un element universal este un mod de comportament existent în toate culturile. Elementele culturale universale sunt numeroase, fiind identificate 73 asemenea elemente. Printre acestea se numără scara vârstelor, sporturile, calendarul, gătitul, dansul, arta decorativă, educația, folclorul, tabuurile alimentare, limba, legislația, căsătoria, etica, timpul de masă, medicina, numele persoanelor, ritualurile religioase, pozițiile în societate, superstițiile, comerțul, vizitele, prognozele meteorologice.

O altă particularitate a culturii este caracterul său integrativ în sensul că ea asigură comunicare între toți actorii sociali și, deci, perenitatea acțiunilor lor. Cultura include atât valori, idei, atitudini și simboluri conștiente, cât și inconștiente care modelează comportamentul uman, în speță al consumatorilor. Ea nu este transmisă pe cale biologică, ci este învățată. Cultura este înrădăcinată în indivizi, și aceștia, fără să vrea, dau un sens fiecăruia dintre elementele sale constitutive. Rezultatul îl reprezintă crearea unor coduri culturale ascunse după care se conduc membrii unei culturi.

Cultura este funcțională la un înalt nivel de abstracție, conferind ace1ași sens, aceleași semnificații obiectelor sociale și fizice în interiorul unei societăți sau al unui grup. Prin natura ei, cultura are un caracter dual. Pe de o parte, ea este dinamică, ceea permite să evolueze. Pe de altă parte, ea este inerent conservatoare, rezistând schimbării și sporind continuitatea. Istoria culturală a lumii arată că există un proces de permanentă înmulțire și schimbare a culturilor pe fondul păstrării unor elemente perene. Ca urmare, multe atitudini naționale referitoare la stilul de îmbrăcăminte, culoare, muzică, mâncare, băutură devin internaționale și chiar universale. Această internaționalizare a culturii a fost accelerată, în mod semnificativ, de societățile multi – și transnaționale.

Deși fiecare cultură este unică, diferențele culturii nu sunt mutual exclusive. Ele tind să arate similaritățile. Culturile pot fi descrise și clasificate pe cinci dimensiuni: (a) variabilitatea culturală; (b) complexitatea culturală; (c) ostilitatea culturalii; (d) eterogenitatea culturala și (e) interdependentele culturale.

1.3. Mediul legal instituțional internațional

Firmele care doresc să se implice sau sunt deja angrenate în activitățile economice internaționale sunt confruntate cu două probleme fundamentale de natură legală instituțională.

Prima este diferențierea mediului legal în funcție de sistemul de legi și instituții naționale, ceea ce obligă pe oricine dorește să realizeze tranzacții internaționale să identifice și să clasifice diferitele legi, reglementări și uzanțe ale diferitelor state. A două este legată de condițiile în care există și se aplică reglementări cu caracter supranațional și internațional, ceea ce aduce în atenție urmărirea aranjamentelor și reglementărilor convenite între mai multe state.

1.3.1. Sisteme de drept

Dreptul național cuprinde toate reglementările existente în fiecare tară. Acestea pot fi diferite de la o țară la alta. Reglementările naționale derivă din trei sisteme legale de bază, respectiv dreptul comun (engl. common law), dreptul civil (engl. civil law) și dreptul teocratic (engl. teocratic low).

A. Dreptul comun se bazează pe tradiție, precedente și uzanțe, de aceea interpretarea legii în cazul unui subiect determinat este influențată puternic de faptul că, pentru utilizare, reclamă o decizie a Curții (tribunalului). Pentru a înțelege 1egislația dintr-o țară care se bazează pe dreptul comunitar trebuie să se studieze deciziile anterioare ale Curții luate în condiții similare. Acest sistem de drept este practicat în Marea Britanie și de țări care s-au aflat sub influență engleză, respectiv S.U.A. și fostele țări coloniale.

B. Dreptul civil se bazează pe un set de legi cuprinzătoare, organizate pe subiecte sau în coduri. “Litera legii” este foarte importantă în țările care folosesc dreptul civil. Această orientare atât de cuprinzătoare face necesare prevederi generale și clasice, aplicabile la multe fapte și împrejurări. Totodată, este posibilă folosirea diferită a aceleiași legi în funcție de diferite interpretări. Dreptul civil are ca suport dreptul roman. El este predominant în Europa și în țări care au avut legături strânse cu Marea Britanie. Există însă și țări în care sistemul legal este un conglomerat influențat de dreptul comun și dreptul civil, ca în statele scandinave. Legislația în dreptul comun este revizuită în mod constant de parlamente și guverne, în timp ce în dreptul civil legile sunt rar modificate.

C. Dreptul teocratic este bazat pe precepte religioase. Cel mai cunoscut este dreptul islamic. Recrudescența islamismului în perioada actuală a determinat multe țări să acorde legii islamice, așa numita Shari’a, un rol predominant în sistemele lor legate. Shani’a guvernează toate aspectele vieții în țările unde este adoptată. Regulile care nu sunt definite în Shari’a fac obiectul reglementărilor guvernamentale și ale conducătorilor islamici. În multe țări, legea islamică este utilizată în proporții diferite, ea fiind, în mod obișnuit, combinată cu reglementările dreptului civil, ale dreptului comun și ale altor legi autohtone, altele decât Shari’a.

Mediul legal poate fi analizat în mod tridimensional: legislația națională, legislația supranațională și legislația internațională.

1.3.2. Legislația națională

Dincolo de orientările generate, dar bazându-se pe ele, fiecare țară are propriul sistem legal care poate să fie diferit în multe privințe de al oricărei alte țări.

CeIe mai importante domenii ale dreptului național: legislația contractuală, legislația referitoare la firme, legislația muncii și cea în domeniul social, legislația privind practicile concurențiale și anticorupție, legislația pentru protecția profesională (protejarea brevetelor, mărcilor și drepturilor de autor), controlul exporturilor și importurilor, reglementările referitoare la instrumentele și practicile de marketing (produse, prețuri, publicitate), legislația referitoare Ia transporturi, dreptul consumatorului și legislația privind taxele și impozitele.

a. Legislația contractuală are importanță atât pentru activitatea de aprovizionare cât și pentru cea de comercializare, deoarece ea influențează direct organizarea formală-tehnică a proceselor de schimb. Prin această legislație se reglementează, de exemplu, gama diferitelor tipuri de contracte (contracte de export, de import, de intermediere, de leasing, de licență, de închiriere, de franciză, service) și drepturile și obligațiile partenerilor. În acest context, se pune problema legii aplicabile contractelor în comerțul internațional.

b. Legislația referitoare la firme conține, între altele, formele legale pe care le pot avea acestea. Reglementările se referă nu numai la riscurile privind responsabilitatea, participarea la capital și la finanțare și la împărțirea profitului, ci și la drepturile angajaților, conducerea și structura organizațională a firmei. Deși în țările Uniunii Europene și în alte țări se găsesc tot mai multe firme similare, trebuie făcute câteva observații. De exemplu, există diferențieri între țări în ceea ce privește înființarea unei societăți pe acțiuni. Acestea se referă între altele, la numărul minim de persoane care înființează societatea și la capitalul inițial. Legislația privind firmele reprezintă interes mai ales în cazul investițiilor directe. Deoarece atitudinea față de acestea are puternice conotații politice, investițiile firmei fiind mult timp percepute de țările în curs de dezvoltare ca un atentat la suveranitatea și securitatea națională, în ultimul timp se constată o deschidere tot mai mare a acestor țări și a fostelor țări comuniste pentru investițiile străine pe măsură ce ele sunt văzute tot mai mult ca o pârghie consistentă a dezvoltării. Tendința de liberalizare se regăsește în acordarea unui tratament echitabil, nediscriminatoriu investitorilor străini, acordarea de garanții împotriva naționalizării, reglementarea diferendelor inclusiv prin recurgerea la arbitrajul internațional și asigurarea repatrierii libere a profiturilor și a capitalului. La fel se prezintă situația și în domeniul dispozițiilor referitoare la muncă și a celor sociale. Conținutul lor infuențează politica firmelor referitoare la personal în străinătate și tratamentul angajaților străini în țările gazdă. Importanță mare au normele legate pentru protejarea angajaților cum sunt concedierea, angajarea tinerilor, salariile și normele de asigurare socială (asigurări de boală, de accidente, de pierdere a serviciului, pensiile).

c. Legislația referitoare la practicile concurențiale are o influență importantă asupra firmelor prezente pe piață și a metodelor de acțiune pe aceasta și, pe această cale, asupra punerii la punct a strategiilor de marketing ale firmei. Reglementări asupra practicilor neloiale și antitrust există în numeroase țări și ele reprezintă un cadru pentru folosirea politicii de piață. Cele mai puternice și coerente reglementări de acest gen și legislația anticorupție sunt întâlnite în S.U.A. Și în România există Legea anticorupție, care facilitează lupta organelor abilitate împotriva fenomenelor de corupție.

d. Legislația pentru protecția profesională, acoperă în mod uzual protejarea brevetelor, a mărcilor și a drepturilor de autor. Reglementarea acestor domenii cu a importanță tot mai mare în condițiile globalizării este întâlnită în mod explicit și cu claritate în majoritatea țărilor dezvoltate.

În România, a fost creat cadrul legal în aceste domenii prin intrarea în vigoare a Legii privind mărcile și indicațiile geografice și a Legii privind drepturile de autor. Organismul instituțional abilitat cu protejarea mărcilor și indicațiilor geografice este Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM). Acesta înregistrează, în condițiile legii, mărcile, care beneficiază de protecție pe o perioada de zece ani de la data înregistrării, cu posibilitatea reînnoirii. În acest mod, legislația din țara noastră se aliniază la cea existentă în Uniunea Europeană. Cei care contrafac, imită sau folosesc fără drept sau comercializează o marcă înregistrată sunt sancționați potrivit legii, iar fapta lor este considerată concurență neloială făcută proprietarilor mărcilor respective și este pedepsită în condițiile Legii nr. 11l1991. Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) a fost înființat ca organism guvernamental cu autonomie unică pe teritoriul țării în ceea ce privește evidența, observarea și controlul aplicării legislației dreptului de autor și a drepturilor conexe.

e. Controlul importurilor și exporturilor se realizează în modalități diverse. Dacă în domeniul importurilor, legislațiile naționale sunt cuprinzătoare, incluzând o gamă largă de reglementări pentru protecție țărifară și netarifară, mai rare sunt cazurile de control al exporturilor. O modalitate mai aparte de control al exporturilor este cea referitoare la țara de destinație, iar pentru controlul importunilor este cea privind țara de origine.

f. Reglementările referitoare la instrumentele și practicile de marketing reprezintă o altă dimensiune, particulară, a dreptului național. În mod uzual, există norme cu privire la garanția și ambalarea produselor. Tendința nouă extinde reglementările la elaborarea, etichetarea și promovarea produselor. În domeniul prețurilor sunt întâlnite reguli mai mult sau mai puțin cuprinzătoare referitoare la cota de adaos, la afișarea prețurilor, mergând până la calcularea și stabilirea acestora. Publicitatea este bine reglementată în multe țări prin prevederi asupra mediilor publicitare, pub1icității comparative și neloiale, timpului acordat publicității, produselor pentru care publicitatea este interzisă. Distribuția se află sub incidența legală în multe țări. Exclusivitatea reprezentării este adesea puternic reglementată de legile locale. În Uniunea Europeană, la 21 ianuarie 1997 a fost prezentată Cartea Verde asupra restricțiilor verticale în politica concurențială (cunoscutul drept Cartea Verde a Consiliului European). Scopul său este de a pune bazele unor raporturi în sistemul de distribuție european, care să ofere protecție sigură tuturor participanților în condiții concurențiale. De asemenea, există reglementări în privința transporturilor. O influență importantă asupra activității unei firme în străinătate au, în special, restricțiile privind cabotajul și interzicerea sau restrângerea drepturilor de a transporta bunuri și persoane în interiorul unei țări cu ajutorul societăților de transport străine.

g. În alte țări, reglementările din domeniul marketingului fac pante dintr-o 1egis1ație mai cuprinzătoare pentru protecția consumatorului. Ele urmăresc protejarea consumatorilor individuali în cazul afectării sănătății, înșe1ării, drogurilor etc. În acest context, capătă semnificație deosebită reglementările privind răspunderea pentru produs care capătă o tot mai mare extindere.

h. O tot mai mare importanță și răspândire au reglementările pentru protejarea mediului. Din acest punct de vedere, situația este foarte diferită pe plan internațional. În unele țări nu există, practic, restricții de ordin ecologic, în timp ce în altele s-a conturat un sistem legal relațiv puternic. Măsurile de această natură trebuie privite pe termen lung. Conotațiile ecologice ale 1egislației determină unele țări ca, în cadrul politicii de protejare a mediului, să folosească stimulente economice. Astfel, se pot acorda reduceri de taxe sau subvenții pentru utilizarea tehnologiilor ecologice sau pentru conduită ecologică. Preocupările pentru protejarea mediului se extind dincolo de poluarea industrială, despăgubire etc. și se îndreaptă, tot mai mult, direct asupra produselor. Legislația de marketing “verde” se axează pe ambalajul produsului și pe efectele acestuia asupra managementului deșeurilor și pe produsele ecologice. În acest scop, firmele trebuie să folosească tehnologii nepoluante, de prelucrare a deșeurilor și echipamente de control al poluării.

i. În sfârșit, trebuie menționate sistemele de taxe care au un caracter cuprinzător și sunt, în bună măsură, specifice fiecărei țări. Taxele sunt importante, în primul rând, pentru firmele proprii în străinătate, dar ele trebuie cunoscute și de exportatori, deoarece pot juca un anumit rol asupra prețurilor, în majoritate fiind impozite indirecte plătite de consumator. Taxele diferă de la un produs la altul sau din încadrarea fiecărui produs în diferite categorii: pentru bunuri de uz curent se percep taxe mai reduse, în timp ce pentru produsele de lux taxele sunt ridicate. Țările creează și folosesc legislația națională în mod diferit. În acest fel apare un larg evantai de situații, de la atitudinea foarte receptivă, încurajatoare, fată de firmele străine, până la ostilitate fățișă. Unele țări promovează o politică de atragere a investițiilor și comercianților străini prin reglementări și măsuri de sprijinire a acestora, în timp ce altele prevăd cote de import, blochează conturile firmelor străine, nepermițându-le să scoată valuta din țara respectivă, obligă ca, în echipele de conducere ale firmelor mixte, o parte importantă să fie deținută de cetățenii autohtoni, produsele să aibă în proporții determinate conținut local.

1.3.3. Legislația supranațională

Aceasta se substituie legislației naționale, făcând ca toate reglementările naționale înlocuite de normele supranaționale să-și piardă importanța. Legislația națională acționează numai atunci când în domeniul respectiv nu există norme supranaționale. Reglementări supranaționale tipice sunt cele din Uniunea Europeană referitoare la contracte ca drept general primar și liniile directoare privind legislația generală secundară. Reglementările se pot concentra asupra unor sectoare economice. Directiva Consiliului Europei din 14 iunie 1993 aduce modificări substanțiale reglementărilor în industria cosmetică. Potrivit acestei directive, sunt supuse controlului componentele produselor cosmetice (ingredientele), precum și avertismentele referitoare la utilizarea lor, condițiile referitoare la afirmațiile legate de produs, mâncare, informațiile de pe ambalaj și amănuntele asupra funcției inițiate a produsului. Este de așteptat ca legislația supranațională să joace un rol tot mai important în Uniunea Europeana. Problema sensibilă este conflictul potențial cu legislațiile naționale ale țărilor membre.

1.3.4. Legislația internațională

Firmele care doresc să se implice sau sunt angrenate deja în activități pe piața internațională trebuie să cunoască, pe lângă sistemele de legi și instituții naționale, și dacă există și se utilizează reglementări cu caracter internațional.

Un sistem legal internațional cuprinzător nu există, dar s-au conturat câteva orientări, materializate în tratate bilaterale și multilaterale.

A. Tratate bilaterale

La asemenea reglementări recurg foarte multe țări sub forma tratatelor de prietenie, a acordurilor comerciale, de plăti, de cooperare, de investiții și de navigație. Ele stabilesc tratamentul reciproc în materie pe care și-1 acordă părțile, cu alte cuvinte fie stabilesc cadrul general, fie pe cel sectorial al relațiilor dintre ele. Cu toate acestea, mai există cazuri când insistă ca străinii să fie tratați ca subiecte naționale, în timp ce altele supun indigenizării bunuri și firme cu participare străină.

B. Tratatele multilaterale

a. Acordul General pentru țărife și Comerț (GA TT) este cel mai cunoscut și cuprinzător tratat multilateral, cu vocație mondială.

b.Convențiile internaționale joacă un rol important în domeniul protejării drepturilor de proprietate intelectuală. Trei domenii ale proprietății inte1ectuale sunt protejate prin convențiile existente, și anume: brevetele, mărcile și drepturile de autor (engl. copyrights).

c. Acordurile internaționale pe produse au fost încheiate pentru a reglementa piețele internaționale ale unor produse de bază (materii prime). Prin intermediul lor, țările producătoare și cele consumatoare stabilesc cote de export și prețuri pentru mărfuri ca zahăr, cafea, cacao, ulei de măsline, cauciuc natural, cositor. Ele s-au dovedit mai avantajoase pentru exportatori decât pentru importatori, și sunt adesea încălcate.

d. Reglementarea unitară a clauzelor contractelor internaționale. Prin folosirea repetată a clauzelor contractuale s-a ajuns la anumite uzanțe internaționale în domeniul comercializării internaționale. Deoarece aceste uzanțe au căpătat o interpretare unitară, ele au permis “standardizarea” și unificarea unor prevederi contractuale. Cele mai cunoscute sunt regulile INCOTERMS, care reprezintă unificarea și standardizarea clauzelor referitoare la condițiile de livrare în contractele internaționale, acestea fiind realizate de Camera de Comerț Internațională. Aceste reguli reglementează transferul cheltuielilor de transport și al riscurilor de la exportator la importatori, fără să reglementeze și problema transferurilor proprietății mărfii. În ceea ce privește aspectele financiare și de plăți, sunt utilizate pe scară largă regulile și uzanțele uniforme privind incasso-uI documentar. De asemenea, este reglementată problema instrumentelor de plată și credit prin două convenții internaționale, respectiv Convenția cuprinzând Legea uniformă asupra cambiilor și biletelor la ordin și Convenția privind Legea uniformă a cecurilor. Tot din rațiuni practice au fost standardizate și unificate clauzele comerciale pentru diferite categorii de mărfuri de către Comisia Economică pentru Europa a O.N.U. De asemenea, unele asociații ale producătorilor au elaborat contracte tip pentru diferite produse cum sunt cerealele, legumele și altele.

1.3.5. Mediul instituțional internațional

Organizația Mondială a Comerțului (OMC). OMC este o organizație independentă, în afara sistemului ONU, cu caracter multilateral și permanent. Prevederile Acordului privind crearea OMC au caracter contractual, adică obligatoriu. OMC se ocupă, pe lângă reglementarea comerțului cu bunuri, și cu a comerțului cu servicii, precum și cu aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerț, inclusiv comerțul cu mărfuri contrafăcute.

Fondul Monetar Internațional (FMI), este o instituție interguvernamentală din sistemul ONU, care consfințește cooperarea intemațională pe plan monetar. El joacă un rol important în economia mondială, în special prin eforturile sale de a sprijini reformele din fostele țări comuniste și din țările în curs de dezvoltare

Banca Mondială (BM) este tot o instituție din sistemul ONU, care, spre deosebire de FMI, sprijină politicile sectoriale naționale prin finanțarea unor proiecte și programe bine fundamentate. Atât OMC, cât și FMI și BM contribuie prin activitatea lor la soluționarea unor -probleme economice, comerciale, financiare și monetare, cu care se confruntă țările membre, Aceste instituții identifică și comportarea acceptabilă sau inacceptabilă a țărilor membre și pot sancționa, cu ajutorul unor pârghii și instrumente specifice, cazurile problemă.

Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Internațional (UNCITRAL) a fast creată în scopul de a pune la punct un cod comercial uniform în toată lumea. Ea a elaborat Convenția asupra contractelor de vânzare internațională a bunurilor.

Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO) are ca scop elaborarea de standarde internaționale uniforme. Multe țări participă la activitatea ISO, dar procesul de unificare a standardelor naționale este încet deoarece el poate afecta mute interese. Un punct de referință în eforturile de standardizare internațională este adoptarea de către Uniunea Europeană a standardelor ISO 9000. Acest fapt stimulează țările care au relații cu UE să obțină certificarea încadrării produselor lor în ISO 9000. Regula generala este aceea că firmele care au certificate ISO capătă avantaje competitive în întreaga lume.

Instituții regionale. Sunt similare celor anterioare. La nivel european există Comitetul European pentru Standardizare (CEN), Comitetul European pentru Standardizare Electrotehnică (CENELEC) și Institutul European pentru Standardizare în Telecomunicatii.

Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), înființată în anii ‘70 după preluarea controlului resurselor petroliere proprii, joacă un rol limitat în reglementarea pieței internaționale a petrolului, mai ales prin cotele referitoare la producție ale statelor membre.

1.4. Mediul politic internațional

Mediul politic include orice factor politic național sau internațional, care poate afecta activitățile în domeniu ale firmelor sau ale statelor.

Fiecare țară oferă drepturi care garantează realizarea afacerilor în interiorul granițelor naționale. Mediile naționale diferă insa substanțial. Unele țări sunt dezvoltate din punct de vedere economic, altele sunt subdezvoltate; unele țări au resurse abundente, altele, puține sau deloc; unele țări sunt mulțumite cu status quo, altele recurg la schimbări drastice pentru a-și îmbunătăți poziția pe piața mondială.

Mediul politic internațional are două dimensiuni: mediul țării străine și mediul internațional.

Analiza mediului politic în toată complexitatea lui trebuie să se bazeze pe un număr de elemente indispensabile.

1.4.1. Mediul politic al pieței externe

Acesta se bazează pe faptul ca orice firmă străină este un străin pe toate piețele sale. Climatul politic ideal pentru o firma străină este un guvern stabil și prietenos. Din păcate, guvernele nu sunt întotdeauna puternice și stabile și, chiar dacă sunt, schimbările de atitudine pot face ca o situație stabilă și prietenoasă să devină riscantă. În analiza mediului politic al țărilor care constituie piețele potențiale sau efective pentru o firmă trebuie să se aibă în vedere două elemente: interesele naționale și controlul.

Interesele țării în cauză trebuie cunoscute pentru a vedea în ce măsură activitatea unei firme străine este compatibilă cu ele. Deși fiecare țară are propriul set de obiective naționale, multe țări împărtășesc obiective comune. Asemenea obiective sunt naționalismul și patriotismul. Ele sunt atinse pe diverse căi. Suveranitatea națională poate conduce la o atitudine ostilă față de o firmă dacă se consideră că această suveranitate este încălcată.

Țările doresc securitate națională. Deși firmele străine nu reprezintă o amenințare militară, activitatea lor poate fi considerată ca reprezentând un potențial prejudiciu pentru securitatea națională.

Unele guverne interzic accesul firmelor străine în sectoare “sensibile” precum comunicațiile și în domeniul energetic și al resurselor naturale.

Țările sunt preocupate de prestigiul național. Din punct de vedere economic, ele protejează anumite sectoare sau firme în acest scop. De aceea, firmele străine trebuie să fie sensibile la aceste aspecte și să aibă grijă să nu fie prea “străine” în operațiunile lor. Acest aspect se referă la publicitate și la politica denumirii produselor, dar și la deținerea de proprietăți și la politica de personal.

Toate țările doresc să-și amelioreze bunăstarea națională. Aceasta înseamnă, în general, creșterea veniturilor și a gradului de ocupare a forței de muncă. Firmele contribuie la soluționarea acestor probleme prin locurile de muncă create pe plan local. În plus, ele pot contribui și prin utilizarea unor furnizori locali și prin includerea, într-o proporție ridicată, a unor componente autohtone în produsele lor.

Firmele străine mai pot ajuta și prin exportul produselor, generând noi locuri de muncă și valută.

Ele pot oferi produse și servicii șilsau perfecționarea personalului care mărește productivitatea din țara respectivă.

Piețele externe nu depind în întregime de bunăvoința firmelor străine în eforturile lor de a atinge obiectivele naționale.

Pentru a asigura un comportament acceptabil al firmelor și pentru a preveni un comportament indezirabil, guvernele au o mare varietate de instrumente pentru a controla firmele străine în țara gazdă. Câteva dintre aceste instrumente sunt prezentate continuare.

Restricțiile la intrare. Dacă i se permite intrarea, o firmă poate fi confruntată cu interzicerea intrării în anumite sectoare. Sau i se poate interzice cumpărarea unei firme autohtone ori acordarea de licențe. Ori nu i se permite să dețină proprietatea integrală, poate participa la joint-ventures. Restricții se pot pune și unor produse pe care firma le vinde, inclusiv în privința conținutului local al acestora.

Controlul prețurilor. Odată intrată pe piață, o firma străină se confruntă cu o varietate de restricții operaționale. Una dintre cele mai obișnuite este controlul prețurilor și, în economiile cu inflație mare, acesta poate limita sever profitabilitatea. Alte reglementări pot afecta publicitatea și alte activități de marketing.

Cotele și taxele vamale. Utilizarea de către o țară a unor cote cantitative și taxe vamale poate limita posibilitățile firmei de a importa echipamente, componente și produse diverse, forțând-o astfel să procure mai mult de pe piața internă.

Controlul valutar. Multe țări au un deficit cronic al balanței de plăti și nu dispun de suficientă valuta. Ele reglementează folosirea acestei valute potrivit priorităților lor. Firmele străine pot fi la coada unei asemenea liste de priorități și au mari dificultăți în obținerea valutei necesare importurilor și repatrierii profiturilor.

Boicotul reprezintă acțiunea care are drept scop excluderea anumitor firme de pe o anumită piață. Acțiunile politice care motivează boicotul sunt, în principiu, îndreptate asupra firmelor cu o anumită origine sau asupra celor care s-au angajat în tranzacție cu inamicii politici.

Indigenizarea. Acest concept se referă la faptul că guvernele duc o politică prin care firmele străine devin naționale. Pentru indigenizare se recurge la numeroase modalități:

transferul proprietății, în parte sau total către firme autohtone;

promovarea unui număr mare de cetățeni autohtoni la cele mai înalte niveluri ale managementului;

sporirea puterii de decizie pe care o au cetățenii naționali;

un număr mai mare de componente ale unui produs realizate local;

reglementări speciale la export în scopul de a dicta participarea firmelor străine pe piața internațională.

Exproprierea. Este definită drept confiscarea proprietății străine și este ultimul instrument al guvernelor pentru a controla firmele străine. Această acțiune, definitivă și drastică, împotriva firmelor străine, este tot mai rară, pe măsură ce țările în curs de dezvoltare văd investițiile directe străine ca pe un suport important al dezvoltării.

1.4.2. Mediul politic internațional

Această componentă implică relații politice între două sau mai multe țări. Firmele străine devin inevitabil implicate în relațiile internaționale ale țării în care își desfășoară activitatea de marketing, oricât de neutre ar fi. Acest lucru se întâmplă, mai întâi, deoarece ele sunt firme provenind dintr-o altă țară, și apoi, din cauză că operațiunile într-o țară sunt frecvent legate de operațiunile din alte țări.

Un important aspect al relațiilor internaționale ale unei țări îl reprezintă relațiile firmei cu țara de origine. Atitudinea politică a acestei țări se reflectă asupra activității firmei. Orice aspect politic care nu este agreat poate duce la influențe negative, boicoturi chiar, asupra firmelor din țara de origine.

Alt element critic îl reprezintă relațiile țării gazdă cu alte națiuni. Dacă țara respectivă este membră a unei grupări regionale ca Uniunea Europeană, NAFTA, ASEAN, acest fapt poate influența evaluarea de către firma în cauză. Dacă o națiune are prieteni sau dușmani printre celelalte țări, firma va trebui să modifice logistica internațională pentru a se conforma modului în care piața este aprovizionata și pentru a știi cui poate să vândă.

Un alt factor care influențează comportamentul internațional al unei țări este participarea la organizații internaționale.

Printre cele mai importante sunt grupările regionale, dar există și alte feluri de organizații internaționale care afectează comportamentul membrilor. Unul se referă la aranjamentele militare ca NATO, care poate restricționa acțiuni militare sau politice.

Organizația Mondială a Comerțului reduce probabilitatea ca o țară să impună baniere comerciale.

Membrii FMI și ai Grupului Băncii Mondiale ajută la îmbunătățirea situației financiare a țărilor membre, dar impun și constrângeri asupra comportamentului acestora.

Multe alte organizații sau aranjamente internaționale impun reguli de conduită pentru membrii lor, chiar dacă acestea nu sunt, în esență, politice. Asemenea aranjamente se referă la brevete, comunicații, transporturi și la alte domenii de interes pentru firma care acționează pe piața internațională. Ca regulă, cu cât o țară aparține mai multor organizații internaționale, cu atât acceptă mai mute reglementări, iar comportamentul său este mai dependent față de reglementările acestora.

1.4.3. Sancțiunile politice

Tot mai multe firme se confruntă cu riscuri politice relațiv ridicate. Ele sunt prinse între disputele politice dintre țări sau între facțiunile politice în interiorul unei țări. Firmele pot fi utilizate ca arme împotriva oponenților politici sau pot fi victime ale sancțiunilor pe care o țară le impune alteia.

În unele situații, împotriva firmelor străine poate fi utilizată violența, pentru ca guvernul să reacționeze într-un fel. În altele, guvernul poate dispune .restricții comerciale împotriva unei alte țări pentru a o forța să-și schimbe comportamentul.

În sfârșit, unele țări sunt sancționate de comunitatea internațională pentru a determina să-și modifice comportamentul politic. Astfel, sunt impuse sancțiuni unor țări considerate teroriste (Libia, Iran, Irak) de către ONU. Un embargo a fost impus și Iugoslaviei în timpul războiului bosniac și al celui din Kosovo. Aceste sancțiuni sunt economice, dar ele sunt motivate, în bună măsură, de considerente politice.

Bibliografie

Albu, A. D., Cooperarea economică internațională, Editura Expert, București, 1995;

Beretta, V., Politique et strategie de l’entreprise, Les Editions d’Organisation, Paris, 1975;

Bradley, F., Internațional Marketing Strategy, second edition, Prentice Hall Ltd. (UK), London, 1995;

Cateora, Ph., Internațional Marketing, R. Irwin, Inc., Homewood, 1993;

Colla, E., Les strategies d’internaționalisation des enterprises commerciales, Revue francaise du marketing, nr. 2-3/1996;

Danciu, Victor, Marketing Internațional. De la tradițional la global, Editura Economică, București, 2001;

Deval, Ph., Le choc entre cultures, Editions ESKA, Paris, 1993;

Doole, I. ; Lowe, R., Internațional Marketing Strategy, Internațional Thomson Publishing, Inc., Boston, 1997;

Halliburton, C.; Hunerberg, R., European Marketing, Addison-Wesley Publishing Ltd., London, 1993;

Hampton, G., Marketing Aspects of Internațional Business, 1984;

Harris, Neil, European Business, Macmillan Business, 1995;

Jeannett, J. P.; Hennessey, H. D., Global Marketing Strategies, Houghton Mifflin Company, Boston, 1995;

Kotler, Ph.; Fahey, L.; Jatusripitak, S., La concurrence totale, Les Editions d’Organisation, Paris, 1987;

Malița, Mircea, Zece mii de culturi, o singură civilizație, Editura Nemira, București, 1998;

Nugent, Neil; O’Donell, Rory (eds), The European Business Environment, Basingstoke, Macmillan, 1994;

Ohmae, K., Managing în a Bordless World, Harvard Business Revue, May-June, 1989;

Popa, Ioan , Tranzacții de comerț exterior, Editura Economică, București, 2002;

Popa, Ioan; Filip, Radu, Management internațional, Editura Economică, București, 1999;

Ricoeur, Paul, Civilisation universelle et cultures, L’histoire et la verite, Ed. Du Seuil, 1955;

Sută, N., Comerț internațional și politici comerciale contemporane, vol. I și II, Editura Eficient, București, 2000.

Comerț, investiții și concurență. Incidențe ale reglementărilor internaționale

Programul OMC privind interacțiunea dintre comerț și politica concurenței are la bază deciziile adoptate la Conferința Ministerială din 1996 de la Singapore. Grupul de lucru constituit are ca obiectiv studiul și analiza corelatiei dintre comerț și politica concurenței, incluzând practicile anti-concurențiale și identificarea domeniilor de studiu viitor în cadrul OMC. Grupul ia în considerație prevederile Acordului asupra Comerțului – privind măsurile pentru investiții.

2.1. Definirea politicii concurenței

Politica concurenței include toate măsurile relevante privind concurența pe piață, incluzând politica comercială, politicile de reglementare, precum și măsurile adoptate de guverne cu privire la politicile anti-concurențiale ale firmelor atât din sectorul privat, cât și din cel public (legislația și politicile care guvernează comportamentul anti-concurențial al societăților).

Este adevărat însă că acceptarea manifestării forțelor concurențiale în economie este percepută de către numeroase persoane – în România, la fel ca și în alte țări aflate în tranziție – caftind dăunătoare, atât din punct de vedere social, cât și economic. Apariția concurenței internaționale, fie ea chiar și numai din țările învecinate, vezi cazul produselor importate din Ungaria, este percepută ca fiind cauza dezastrului în care se găsesc firmele autohtone.

O analiză matură va arăta însă că procesul de liberalizare economică este dăunător firmelor ineficiente, dar salutar de cele mai multe ori pentru societate în asamblul său.

Pentru a nu cădea însă în cealaltă extremă, să menționăm că, totuși, mecanismele pieței nu funcționează întotdeauna eficient. Firmele aflate în poziție de monopol sau chiar pe piețe de tip oligopol vor avea de cele mai multe ori la îndemână mijloacele necesare pentru a diminua rolul procesului concurențial. Aceasta fie prin realizarea unor înțelegeri de a nu se concura unele cu altele (pentru a reuși să crească prețurile și să diminueze cantitatea produsă), fie prin impunerea unor reglementări care să-i excludă pe potențialii concurenți, fie prin alte mijloace. Toate acestea conduc la încetinirea creșterii economice, inhibarea dezvoltării sectorului privat și a capacității economiei de a atrage investiții străine.

Politica în domeniul concurenței are, de aceea, rolul de a corecta aceste eșecuri ale mecanismelor de piață prin creșterea încrederii în utilizarea acestora și prin sprijinirea procesului de liberalizare.

Eșecurile menționate mai sus își pot avea originea în două cauze: fie în activitatea sectorului de afaceri, fie în cea a autorităților de reglementare (guvern, Parlament, alte instituții publice etc). Din această perspectivă, prima cauză este atacată cu ajutorul legislației în domeniul protecției concurenței, în vreme ce cea de a două se încearcă a fi soluționată prin eforturi de influențare (lobby) a factorilor de decizie, eforturi ce îmbracă forma promovării principiilor concurențiale.

Legislația în domeniul concurenței interzice anumite tipuri de comportamente ale firmelor și încearcă să promoveze anumite obiective, atât sociale, cât și economice, cum ar fi eficiența, dezvoltarea sectorului privat, progresul tehnic, utilizarea completă a resurselor etc.

Efortul de influențare a factorilor de decizie și de promovare a principiilor concurențiale îmbracă, de cele mai multe ori, o formă instituționalizată de evaluare a impactului concurențial al diverselor legi, hotărâri sau al altor acte emise de autoritățile statului.

Practicile anti-concurențiale de afaceri, cunoscute sub denumirea de „practici de restricționare a afacerilor” , au fost enunțate pentru prima dată cu 50 de ani în urmă, prin Carta de la Havana (1947).

Interesul crescut pentru politicile concurențiale este atribuit mai multor factori, cum sunt (Pop, 2000):

restricțiile comerciale și distorsiunile rezultate din practici ale firmelor sau bariere guvernamentale

creșterea gradului de integrare a economiei mondiale, impulsionată nu numai prin liberalizarea comerțului, dar și prin extinderea investițiilor străine directe. Astfel, practicile anti-concurențiale la nivelul firmelor capătă dimensiuni transfrontaliere în creștere, afectând mai multe țări și, adesea, întreaga economie mondială.

creșterea reglementarilor internaționale la nivel bilateral, regional și multilateral, pentru protejarea intereselor firmelor străine care operează pe teritoriul unei țări. Urmare a Rundei Uruguay, există, în prezent, numeroase reglementări internaționale de această natură în domeniul bunurilor, serviciilor și al proprietății intelectuale.

urmare a convergenței realizate prin dialogul Nord-Sud și Est-Vest, legea concurenței reprezintă, adesea, instrumentul legal adecvat pentru combaterea practicilor anti-concurențiale ale firmelor, chiar dacă acordul asupra detaliilor este încă departe de a fi realizat.

2.2. Forme de practici anti-concurențiale de afaceri

Există patru tipuri principale de practici de afaceri care au efecte anti-concurențiale și care afectează comerțul internațional: constrângerile orizontale (acorduri dintre firmele concurente care produc bunuri identice sau similare, de a constrânge concurența), constrângerile verticale (acorduri anti-concurențiale dintre firme, realizate de-a lungul lanțului de producție-distribuție), abuzul de poziție dominantă, fuzionările. (Pop, 2000)

Le vom defini în acest capitol, urmând a relua aspectele particulare de ale implementării efective în capitolul următor unde vom surprinde modul de tratare a protecției concurenței în Uniunea Europeană. Vom face acest lucru și datorită adoptării și implementării filosofiei europene, relevante în țara noastră ca urmare a procesului de negociere, etapă necesară în contextul finalității anticipate de partea română: integrarea europeană.

2.2.1. Constrângerile orizontale

Astfel de acorduri pot îmbrăca trei forme:

Carteluri pentru import și alte aranjamente similare 

Cartelurile sunt constituite de importatorii sau cumpărătorii interni; la fel și măsurile similare, cum sunt: boicotarea, refuzurile colective de a face afaceri cu competitori străini. Efectele vizează excluderea competitorilor străini sau impunerea unor condiții discriminatorii privind calitatea de membru în asociațiile de afaceri sau utilizarea de standarde exclusive de către aceste asociații.

„Formele dure” de astfel de carteluri sunt: fixarea prețurilor, controlul asupra producției, împărțirea piețelor și alocarea consumatorilor, aspecte prohibite prin legislația concurenței și, de asemenea, adesea ambiguu formulate (în unele jurisdicții acestea pot fi permise dacă importatorii se confruntă cu poziția dominantă a furnizorilor străini, iar concurența lor pe piețele interne nu este supusă unor constrângeri substanțiale). Alte aranjamente de cooperare între competitori, precum instituirea de standarde și achizițiile în comun sunt, adesea, supuse unor analize raționale.

Carteluri de export și alte aranjamente similare 

Cartelurile de export se pot împarti în două grupe: 

Carteluri de export „pure” , care își dirijează eforturile exclusiv către piețele externe. Acestea sunt abordate ca situate în afara sferei de acțiune a legilor concurenței celor mai multe țări, din două motive: 1. aceste carteluri sunt în afara competenței interne de jurisdicție a legilor concurenței; și 2. acestea sunt exceptate, în mod explicit, de la aplicarea acestor legi. 

Cartelurile de export „mixte” , care restrâng concurența atât pe piața internă a țării exportatoare, cât și pe piețele externe. 

Acestea se supun, în general, acelorași cerințe esențiale sau interdicții fățișe, ca și cartelurile care afectează exclusiv piața internă, deși anumite țări prevăd exceptări speciale pentru asemenea carteluri, prin care limitările interne sau efectul acestora sunt auxiliare constrângerilor asupra exportului. 

Cartelurile internaționale 

Cartelurile internaționale și acordurile dintre firme privind împărțirea piețelor în două sau mai multe țări sunt recunoscute, în general, ca fiind înrudite cu acordurile orizontale de fixare a prețurilor și alte acorduri confidențiale din cadrul unei singure țări. În ambele cazuri, concurența este limitată, prețurile sunt ridicate, producția este restricționată iar piețele sunt alocate în beneficiul privat al unor firme. Efectele lor sunt similare celor instituite prin carteluri naționale, iar punerea în aplicare a legii concurenței trebuie să caute asigurarea unei soluții. 

Un caz special de aranjamente orizontale îl constituie acordurile de cooperare în domeniul cercetării și dezvoltării („R&D” ) pe baza de joint-venture și consorții, susceptibile de a fi utilizate în scopuri strategice. Aceste acorduri nu trebuie să îmbrace forma unor aranjamente acoperitoare pentru exceptări de la legislația concurenței. 

2.2.2. Constrângerile verticale

Aranjamentele privind constrângerile verticale pot impiedica firmele străine să aibă acces la rețelele de distribuție controlate de furnizorii interni. Practicile utilizate în acest scop includ:

Cerințe exclusive – care impiedică distribuitorii să comercializeze produsele;

Vânzari legate – prin care piața achizitionează un produs condiționat de o marcă, de cumpărarea altui produs aparținand aceleiași mărci;

Loialitatea sau vânzarea pe bază de rabat – care furnizează stimulente financiare pentru a împiedica distribuirea produselor concurente;

Exclusivitate teritorială – care împiedică distribuitorii să vânda în afara anumitor zone geografice.

2.2.3. Abuzul de poziție dominantă

Clasificarea practicilor restrictive în afaceri în contrângeri orizontale și verticale se bazează pe logica economică. Totuși, majoritatea legilor concurenței face distincțtia dintre acordurile dintre firme și „abuzul de poziție dominantă” , sau „monopolizare” . Cele din urmă se definesc ca practici ale firmelor dominante pentru a menține, acapara, sau exploata o poziție dominantă pe piață. Aceste practici includ: afaceri pe baza de exclusivitate; închiderea anticipată a pieței prin integrare verticală; vânzări legate; controlul facilităților și al input-urilor esențiale sau al canalelor de distribuție; aranjamente privind prețurile de lichidare a concurenței și alte clauze; discriminarea prețului; aranjamente contractuale de exclusivitate; simpla impunere a unor prețuri mai înalte decât cele competitive, sau impunerea unor alte abuzuri legate de utilizarea produsului.

2.2.4. Fuzionările

Se disting trei tipuri fundamentale de fuzionări: orizontale, verticale și agregate.

Fuzionările orizontale – comasează două sau mai multe firme din același mediu de afaceri sau pe aceeași piață geografică. Acestea tind să forțeze creșterea prețurilor, în maniera unui cartel. Fuzionarile orizontale care vizează o reducere a cheltuielilor variabile este preferabilă din punct de vedere social. 

Fuzionările verticale – implică firme angajate în diferite stadii de producție și comercializare în cadrul unei anumite industrii. Acestea urmăresc realizarea eficienței prin reducerea numărului de tranzacții și a altor costuri, prin internaționalizarea diferitelor stadii de producțtie și distribuție. 

Fuzionările agregate – integrează firme care operează în domenii necorelate. Astfel de fuzionări nu ridică probleme din punct de vedere al politicii concurenței, întrucât ele nu urmăresc creșterea puterii pe piață. 

2.3. Principalele elemente ale legii concurenței

Principalul obiectiv al legislațiilor naționale privind concurența îl constituie alocarea eficientă a resurselor din economie, cea mai bună alegere a calității, cel mai mic preț și servicii corespunzătoare pentru consumatori.

Numeroase legislații din domeniul concurenței fac referire la alte obiective cum sunt: controlul asupra concentrărilor de forța economică; promovarea competitivității industriilor locale; încurajarea inovării, sprijinirea IMM; incurajarea integrării regionale. Asemenea obiective suplimentare pot, uneori, să intre în conflict cu obiectivele legate de eficiență.

Majoritatea legislațiilor din domeniul concurenței reglementează comportamentul firmelor prin interzicerea practicilor de afaceri anti-concurențiale cum sunt acordurile orizontale de restricționare a concurenței; achizițiile și abuzurile de poziție dominantă, precum și acordurile de restricționare verticală a distribuției.

Suplimentar, un număr de legi privind concurența abordează problematica privind modificările structurale ale piețelor prin controlul asupra fuzionărilor și achizițiilor, precum și asupra „joint-ventures” , în vederea evitării creării de firme dominante, monopoluri sau chiar oligopoluri.

Totuși, un număr de țări sunt preocupate de revizuirea corectitudinii și valabilității exceptărilor practicate prin transgresiunea (interdisciplinară) a domeniilor definite de legislația națională. Accentul cade pe abordarea tuturor practicilor de afaceri în cadrul legii concurenței. În aceste condiții, sarcina analizării practicilor de afaceri revine autorităților de resort din domeniul concurenței sau justiției.

2.4. Principalele teme de dezbatere în cadrul Grupului de Lucru al OMC privind interacțiunea dintre comerț și politica concurenței

2.4.1. Relația dintre comerț și politica concurenței pentru dezvoltare și creștere economică

Din cei 134 membri ai OMC, numai circa 70-80 membri dispun de legislații privind concurența. Chiar și în țările care dispun de astfel de legislații punerea lor în aplicare, în unele cazuri, este laxă datorită lipsei de resurse financiare și de personal calificat în materie.

Daca legislația privind concurența este destinată a satisface obiective privind promovarea creșterii economice prin îmbunătățirea eficienței și asigurarea competitivității piețelor, mulți membri ai OMC cred că ei trebuie să ia în considerare caracteristicile particulare ale țărilor în curs de dezvoltare, cum ar fi: nivelul redus al veniturilor, inegala distribuire a bogăției, nivelul scăzut al educației și asimetria informatică. Aceasta implică faptul că aceștia trebuie să adopte o abordare mult mai flexibilă și selectivă cu privire la intervenția guvernelor asupra pieței. Guvernele acestor țări ar putea, de asemenea, să considere necesar să-și asume un rol mult mai activ pe piață, pentru protecția securității naționale (prin menținerea capacităților de producție în industriile considerate esențiale), protecția drepturilor legate de munca și păstrarea culturii naționale (prin reglementarea producției/industriei culturale).

O serie de țări au elaborat legislația și politica concurenței în coordonare, nu în izolare, ca un pachet de reforme și politici intercorelate, cu scopul promovării și devoltării economice și sociale, bazându-se, în principal, pe forțele pieței ca mecanism de dezvoltare și adaptare a reformei în interes public. În condițiile globalizării economice, abordările tradiționale (intervenționiste) nu mai sunt fezabile, datorită extinderii liberalizării comerțului și a globalizării afacerilor, a importanței crescânde a investițiilor străine directe ca promotori ai creșterii economice și dezvoltării mediului de afaceri – practicile anti-concurențiale la nivelul firmelor devenind tot mai mult un obiectiv internațional.

2.4.2. Impactul practicilor anti-concurențiale ale firmelor și asociatiilor profesionale asupra comerțului internațional 

Se axeaza, în linii generale, pe următoarele patru categorii:

1.  Practici care afectează accesul importurilor pe piață: 

cartelurile interne privind importurile;

cartelurile intrnaționale care și-au alocat piețele naționale intre participanți;

obstrucționarea nerațională a importurilor paralele;

controlul asupra facilităților la import;

abuzul exclusivist de poziție dominantă și constrângerile verticale pe piață care închid piețele pentru competitori; anumite activități particulare de insitituire de standarde și alte practici anitconcurențiale care implică asocieri din industrie.

Asemenea practici anti-concurențiale pot avea efectul de a reduce sau elimina avantajele care rezultă din liberalizarea comerțului.

2.  Practici care afectează piețele internaționale și, în mod egal, diverse țări  

În aceasta categorie, un exemplu tipic îl constituie cartelurile internaționale din anumite sectoare ale serviciilor, cum sunt transporturile maritime internaționale sau serviciile financiare. În aceste cazuri comerțul cu servicii se restrânge, concomitent cu creșterea prețurilor la serviciile exportate și cu introducerea altor distorsiuni. Aceste practici pot include acorduri orizontale neconvenționale cum sunt alianțele strategice; „joint-ventures” și consorțiile „R&D” .

3.  Practici cu impact diferențiat asupra piețelor naționale

Printre victimele cartelurilor de export se află, adesea, țările în curs de dezvoltare care importă mașini sau bunuri de consum. Intrucât aceste țări nu insistă asupra inregistrării acestor carteluri, ele sunt complet ignorate. Trebuie reținut că incidența acestor cazuri poate fi mai atenuată în țări care utilizează standarde privind satisfacția consumatorului, față de cele care promovează standardele de bunăstare generală. 

4. Factori de facilitare a practicilor anti-concurențiale care afectează comerțul

Aceștia includ politicile și măsurile guvernamentale care pot facilita sau afecta practicile anti-concurențiale, sau pot submina potențialele beneficii ale liberalizării comerțului:

existența sau inexistența unei legislații și politici bine structurate de protecție a concurenței;

excepțiile reglementate sau regimurile de reglementare a protecției care acoperă conduita în domeniu;

eșecul în aplicarea adecvată a legilor existente și a politicilor privind practicile anti-concurențiale;

existența altor politici guvernamentale care, implicit sau explicit, încurajează sau sancționează conduita anti-concurențială;

lipsa de reglementări eficiente care guvernează accesul la facilități esențiale, în contextul dereglementării.

Eradicarea practicilor anti-concurențiale ale firmelor ar putea constitui o reala problemă în condițiile în care fostele firme de stat au fost privatizate făra a se fi luat măsuri privind limitarea poziției lor pe piață.

2.4.3. Monopolurile și reglementările de stat 

1.    Monopoluri de stat și drepturi exclusive 

Firmele care beneficiază de asemenea privilegii pot crea obstacole serioase în calea comerțului, atât pe piețele din amonte, cât și pe cele din aval. Monopolul cumpărătorilor sau vânzătorilor poate avea efect prin restrângerea concurenței, a comerțului, prin lipsa de transparență și utilizarea lui ca instrument de implementare a politicii comerciale naționale. Ca rezultat, el poate limita importurile și introduce distorsiuni pe piață. 

2.    Politici de reglementare

Angajamentul față de piețele concurențiale ca rezultat al dereglementarilor este preferabil abordărilor de tip „reglementare” , ca instrumente primare de control. 

2.4.4. Relația dintre investiții și politica concurenței 

Corelația dintre comerț, investiții și concurență a fost deja recunoscută printr-un număr de instrumente ale OMC, cum sunt acordurile GATS; TRIM și TRIPS. Aceeași corelație a fost recunoscută prin acordurile regionale cum sunt: EEA, EFTA, MERCOSUR și NAFTA. Provocările actuale se axează pe înlocuirea reglementărilor inadecvate ale OMC și pe creșterea sinergiei dintre investiții și politicile concurenței, printr-o abordare sistemică. Politicile concurenței trebuie implementate transparent, stabil, neutru și nediscriminatoriu. 

Liberalizarea investițiilor străine directe constituie o parte mai vastă a pachetului de politici care acționează în domeniul liberalizării comerțului, al reformei în domeniul reglementărilor, a privatizării, precum și al politicii concurenței. Legislația și politica concurenței pot contribui la crearea unui mediu investițional atractiv pentru ISD, prin asigurarea unui cadru legal stabil și transparent. 

O politică adecvată a concurenței poate susține eliminarea obstacolelor din calea ISD. 

Corelația dintre investiții și politica concurenței se manifestă și prin inconsecvențele sau contradicțiile ce pot apare între aceste politici, excesul de reglementare în domeniul investițiilor putând afecta, la rândul său performanțele din domeniul concurenței .

2.4.5. Relația dintre aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală și politica concurenței 

Aceasta relație implică abordări complexe, obiectul reglementărilor protecției intelectuale și cel al politicii concurenței părând a fi, la prima vedere, diametral opus. Scopul Legii concurenței este acela de a asigura că posesorii drepturilor de proprietate intelectuală nu sunt exploatați de către deținătorii monopolului garantat prin licența pe care o utilizează.

2.4.6. Impactul politicii comerciale asupra concurenței și perspective ale evoluțiilor internaționale

Diferențele de abordare în reglementarea aspectelor privind politica comercială și prevederile OMC cu impact asupra concurenței se referă la prețurile de lichidare a concurenței în cadrul reglementărilor privind legislația anti-dumping și legea concurenței. Prețurile de lichidare a concurenței pot fi definite ca practici care urmăresc acapararea și monopolizarea pieței prin eliminarea concurenței pe baza practicării vânzărilor sub costurile de productie. Acțiunea celor două tipuri de politici anti-concurențiale (prețurile de lichidare a concurenței și prețurile de dumping) vizează obiective diferite, iar procedurile de constatare și combatere a acestora sunt, de asemenea, diferite. 

În cadrul deliberărilor Grupului de Lucru al OMC privind comerțul și politica concurenței, realizate în 1999 pe baza propunerilor țărilor membre, activitatea viitoare va include următoarele teme:

promovarea cooperării dintre țările membre în legătură cu practicile anti-concurențiale, inclusiv în domeniul cooperarii economice;

relevanța principiilor fundamentale ale OMC privind tratamentul național, transparența și tratamentul Națiunii Celei Mai Favorizate, pentru politica concurenței și invers;

contribuția politicii concurenței la realizarea obiectivelor OMC, inclusiv promovarea comerțului internațional.

2.5. Acorduri internaționale, regionale și bilaterale care reglementează politica concurenței

In majoritatea cazurilor care intră sub incidența legii concurenței, investigațiile privind practicile anti-concurențiale implică mai multe țări. Aceasta a condus la dezvoltarea acordurilor bilaterale, regionale și a cooperarii internaționale privind armonizarea abordărilor și aplicarea legislației concurenței.

Acordurile regionale, precum și cele internaționale principale includ prevederi de cooperare pentru punerea în aplicare a legislației concurenței. 

Cooperarea internațională între autoritățile din domeniul concurenței urmăreste întărirea capacității legislative și a politicilor de contracarare a efectelor distructive a practicilor anti-concurențiale din partea firmelor și asociațiilor asupra comerțului internațional.

Cooperarea deja existentă la diverse niveluri are un rol important pentru promovarea acordurilor specifice pe bază de reciprocitate.

Activitățile s-au axat pe acoperirea vidului de soluții existent pe plan internațional, cu privire la toate cele trei categorii de practici anti-concurențiale recunoscute de comunitatea internațională:

Practici care afectează accesul importurilor pe piață (toate țările trebuie să instituie și să pună în aplicare legislații bine structurate privind concurența).

Practici care afectează piețele internaționale și, în mod egal, diverse țări (cooperarea internațională inter-instituțională este eficientă atunci când se adresează unor practici cum sunt cartelurile internaționale).

Practici cu impact diferențiat pe piețele interne ale diferitelor țări (țările ale căror interese se intersectează în cazuri particulare, trebuie să se consulte reciproc).

Bibliografie

Albu, A. D., Cooperarea economică internațională, Editura Expert, București, 1995;

Bal, A., Economii în tranziție, Oscar Print, București, 1997;

Danciu, Victor, Marketing Internațional. De la tradițional la global, Editura Economică, București, 2001;

Dumitrescu, S. ; Bal, A., Economie mondială, Editura Economică, București, 2002;

Fischer, S.; Gelb, A., The Process of Socialist Economic Transformation, Journal of Economic Perspectives 5, Fall 1991;

Harris, Neil, European Business, Macmillan Business, 1995;

Korah, V., An Introductory Guide to EC Competition Law and Practice, Hart Publishing, 1997;

Kotler, Ph.; Fahey, L.; Jatusripitak, S., La concurrence totale, Les Editions d’Organisation, Paris, 1987;

Miron, D., Comerț internațional, Editura ASE, București, 2002;

Miron, D., Economia Uniunii Europene, , Editura Luceafărul, București, 2002;

Negrescu, D.; Oprescu, Gh., Politica de protecție a concurenței, 2004;

Nugent, Neil; O’Donell, Rory (eds), The European Business Environment, Basingstoke, Macmillan, 1994;

Oprescu, Gh., Politica de protecție a concurenței, în Modificări structurale și performanță economică în România, vol. I, editat de CEROPE, I.R.L.I., București, 2003;

Pelkmans, J., Integrare europeană. Metode și analiză economică, Institutul European din România, ediția a II-a, 2003;

Pop, Ion, Sinteză privind comerțul și politica concurenței, în Strategia națională de dezvoltare economică pe termen mediu 2000-2004, Subcomisia F18, Politica concurenței și mediul de afaceri, 2000;

Popa, Ioan , Tranzacții de comerț exterior, Editura Economică, București, 2002;

Popa, Ioan; Filip, Radu, Management internațional, Editura Economică, București, 2002;

Sută, N., Comerț internațional și politici comerciale contemporane, vol. I și II, Editura Eficient, București, 2000.

***, Documente ale Organizației Mondiale a Comerțului;

***, Documente ale UNCTAD.

Concurența, o dimensiune critică a mediului de afaceri. Acumulări europene

Dezbaterile privitoare la concurență au condus la izolarea în timp a unei serii de comportamente blamate fiecare după păcatele avute în perturbarea «funcționării corespunzătoare a pieței». Piețele caracterizate de concurență pot duce la alocarea eficientă a resurselor, oferind deci condiții pentru bunăstare economică. O aserțiune pe care, în marea ei parte, comunitatea economiștilor pare să o agreeze. Fenomene precum practicile anticoncurențiale (carteluri, practici concertate, fie ele orizontale sau verticale), monopolurile (poziția dominantă și abuzul de aceasta), achiziții și fuziuni, ajutoarele de stat sau existența sectorului de stat au fost anatemizate de adepții liberei concurențe, inclusiv în sânul a ceea ce avea să devină Uniunea Europeană.

Politica în domeniul concurenței este esențială în constituția economică a Comunității din două motive. În primul rând, există ideea fundamentală conform căreia concurența și piețele concurențiale sunt principala modalitate de realizare a obiectivelor economice din Tratat. Deja importantă în Tratatul de la Roma, ideea a fost ridicată la rangul de principiu director explicit în Tratatul de la Maastricht. În al doilea rând, instituirea pieței interne poate eșua sau poate da rezultate nesatisfăcătoare, dacă practicile restrictive în domeniul afacerilor la nivel național ar crea bariere efective în calea concurenței din alte state membre. Astfel de bariere private ar putea apărea sau s-ar putea perfecționa ca răspuns la necesara eliminare a barierelor publice. Politica în domeniul concurenței ar trebui să asigure că barierele publice nu pot fi înlocuite de bariere private și, astfel, nu pot pune în pericol ceea ce Curtea CE numește „unitatea pieței interne” .

După cum susține și Jacques Pelkmans în lucrarea sa Integrare europeană. Metode și analiză economică, o abordare în detaliu a dimensiunii concurențiale pentru a înțelege noua configurație a mediului de afaceri european care are toate șansele ca după 2007 să se suprapună perfect peste cel românesc indigen își are rosturile ei vădite. «Nu mai trebuie subliniat că, pentru studenții în administrarea afacerilor și economie, este esențial să se dezvolte o minimă cunoaștere a politicii CE în domeniul concurenței, dacă se dorește înțelegerea nucleului economic al Uniunii Europene de astăzi. » (Pelkmans, 2003)

3.1. Explicitarea nevoii pentru o politică pro-concurență. Retorica europeană

Integrarea pieței presupune mai mult decât simpla eliminare a barierelor naționale, în cele din urmă, piața internă, la fel ca și piețele naționale, ar putea să nu reușească să funcționeze în mod optim. Funcționarea adecvată a pieței interne necesită prevenirea eșecurilor pieței, afirmă teoria economică tradițională.

„Politica în domeniul concurenței este orientată spre împiedicarea puterii de piață ăi a altor distorsiuni ale concurenței, ajutând astfel la funcționarea corespunzătoare a pieței. Pentru Comunitate, acest lucru înseamnă că atât instituirea, cât și funcționarea adecvată a pieței interne sunt esențiale pentru urmărirea obiectivelor din Tratat” , spune Pelkmans. În această parte a lucrării vom prelua o parte din argumentele cele mai importante din literatura de specialitate de natură să ne lămurească două probleme: în primul rând, motivele unei politici în domeniul concurenței pe piața internă și, în al doilea rând, de ce una comună?

3.1.1. Justificările unei politici în domeniul concurenței

În spatele termenului „funcționare corespunzătoare” (a pieței) se pot ascunde diferite școli de gândire cu perspective diferite asupra dezirabilității și abordărilor tehnice ale unei politici în domeniul concurenței. Este important să înțelegem elementele de bază ale acestor filozofii diferite. Cei mai mulți economiști sunt de acord că funcționarea corespunzătoare a unei piețe se referă la efectele sale asupra alocării resurselor, determinând cel mai ridicat nivel de bunăstare economică (se ignoră aici distribuția venitului). Piețele pot face acest lucru, dacă sunt caracterizate de concurență. Astfel, „scopul fundamental al politicii în domeniul concurenței este … de a promova și întreține un proces de concurență efectivă, pentru realizarea unei alocări mai eficiente a resurselor” . Această perspectivă este sprijinită de microeconomia statică, deși, în statica comparativă, în prezența economiilor de scară, pot fi identificate compromisuri între dominarea pieței și eficiență. Totuși, când se iau în considerare stimulentele din spatele concurenței, apare o obiecție fundamentală împotriva acestei perspective.

„În esență, concurența este propulsată de recompensele pieței pentru faptul de a fi mai bun, mai ieftin sau mai original decât concurenții, lărgind astfel cota de piață și profiturile. Succesul durabil în această privință ar putea conduce la dominarea pieței. Acest lucru a dus la temerea că o politică împotriva puterii de piață ar putea determina involuntar „sancționarea câștigătorului” , deoarece strategiile concurențiale ale firmei dominante ar putea fi prea ușor considerate ca abuzive. Penalizarea „câștigătorilor” eficienți subminează motivele ulterioare de a concura ale firmelor mari și, în consecință, chiar procesul concurențial pe care politica intenționează să îl întrețină. Din păcate, teoria economică nu constituie un ghid clar pentru dinamica pe termen lung a proceselor concurențiale” . (Pelkmans, 2003)

O ramură a literaturii economice de tip „laissez-faire” merge chiar mai departe, afirmând că dinamica tehnologiei, inovarea produsului, noile intrări, precum și erodarea eficienței firmelor dominante, atunci când nu sunt supuse unei concurențe eficiente, fac imposibilă existența pe termen lung a monopolurilor și cartelurilor.

„Aceste forme de putere de piață generează profituri ridicate sau o „viață liniștită” (un ritm mai lent al muncii și inovării, precum și o remunerare relativ ridicată a factorilor de producție), ceea ce, cu excepția unor cazuri extreme, reprezintă exact stimulentele necesare pentru ca ceilalți să conteste aceste poziții. În perspectiva „laissez-faire” , ar trebui să ne așteptăm ca aceste stimulente ale pieței pentru depășirea puterii de piață să genereze rezultate superioare politicilor executate de birocrați, bazate pe legi formulate de politicieni. Consecința ar fi că politica împotriva puterii de piață (în SUA, denumită „antitrust” ) este indezirabilă, cu excepția unor cazuri extreme. O astfel de concluzie nu este larg acceptată, fiindcă dovezile empirice sunt ambigue și, mai important, evoluția în timp a dinamicii concurenței este imprevizibilă, lăsând piețele să funcționeze suboptim pentru perioade de timp eventual foarte lungi. Într-o aplicare rafinată a politicii în domeniul concurenței, controlarea abuzurilor de putere de piață nu trebuie să sufoce dinamica concurențială pe termen lung. Evoluția concurenței tinde să nu fie ghidată de restrângerea selectivă a puterii de piață, ci de alți determinanți, cum ar fi noile tehnologii, inovarea produsului sau noi combinații” . (Pelkmans, 2003)

De asemenea, politica în domeniul concurenței este ghidată de filozofii politice, frecvent combinate cu argumente economice. În UE joacă un anumit rol și obiectivele neeconomice. Cum politica CE în domeniul concurenței este într-o oarecare măsură discreționară, influența perspectivelor divergente îi reduce coerența și complică înțelegerea acesteia.

„Originile politicii CE în domeniul concurenței se regăsesc în anii '50, când câteva state membre elaboraseră politici în domeniul concurenței. Intervențiile pe piață (dacă nu era vorba de „planificare indicativă” , ca în Franța) erau susținute mai mult ca în anii '90. Dintr-o perspectivă intervenționistă, costurile proastei alocări sunt în general comparate cu beneficiile politice sau sociale percepute ale intervenției. Un prim exemplu este reprezentat de sugestia utilizării exceptărilor deliberate de la politica în domeniul concurenței pentru promovarea „campionilor europeni” , suficient de puternici pentru a concura la nivel mondial. Un al doilea exemplu îl constituie cartelurile de criză: facilitarea ajustării și restructurării pentru scăderea capacității sectoriale, prin acceptarea reducerii coordonate a capacității între concurenți. Astfel, politica în domeniul concurenței riscă să devină o politică industrială intervenționistă. Justificarea economică a acestor abordări este de multe ori incoerentă. Mai probabil, argumentele în cartelurile de criză sunt de natură socială, iar în cazul euro-giganților au caracter naționalist (salvgardarea unei firme naționale între puține altele). Odată cu intensitatea mult mai mare a integrării pieței din prezent, influența opiniilor intervenționiste a scăzut, dar nu a dispărut” . (Pelkmans, 2003)

Dintr-o perspectivă liberal-democratică, argumentele cu privire la virtuțile unei economii de piață sunt îmbinate cu valori politice, cum ar fi libertatea în societate și democrația. Deschiderea și libertatea de alegere și inițiativă în societate constituie funcția non-economică a concurenței.

„Concentrările economice pot fi considerate ca antidemocratice, atunci când marea lor influență poate fi utilizată, prin modalități politice subtile, pentru a obține privilegii speciale sau protecționism. Acest lucru ar putea discredita democrația bazată în proprietatea privată. Obiectivul derivat din aceste considerente este dispersarea puterii economice. Ceea ce înseamnă că, în anumite situații, o protecție explicită a (micilor) concurenți poate avea priroritate în fața unui proces concurențial total liber. Printre exemplele acestui obiectiv se numără dispozițiile împotriva abuzului de dependență a furnizorilor în dreptul concurenței din Germania și Franța și poziția CE conform căreia sprijinirea (indirectă) a întreprinderilor mici și mijlocii contribuie la întreținerea procesului concurențial” . (Pelkmans, 2002)

O scurtă observație critică merită a fi făcută acum după ce am parcurs opiniile acestor școli de gândire economică relativ la problema concurenței..

Fără a fi o deficiență proprie doar politicii comunitare în domeniul concurenței, contradicțiile din perspectiva științei economice cultivate în legătură cu unele insuficient întemeiate acuze la adresa caracterului anticoncurențial al unor acțiuni par să conducă la efecte exact opuse celor scontate. Subtil motivață politic, atitudinea celor care susțin supravegherea strictă a concurenței a devenit dintr-una declarată explicit ca fiind liberală, una profund regulatorie.

Un exemplu de raționament ar putea fi următorul: concurența este gratificată de recompensele pieței pentru meritele celui care oferă produse mai bune, mai ieftine, mai inovative. Lărgirea cotei de piață și augmentarea profiturilor sunt răsplata din partea consumatorilor pentru bunele servicii. Bineînțeles, perpetuarea succesului poate conduce la dominarea pieței. Însă, în condițiile în care puterea pe piață este rezultatul unui aranjament contractual, voluntar, al unui vot cotidian pe care comunitatea îl acordă celor eficienți, iar nu al edictelor guvernamentale, o politică îndreptată împotriva dominării naturale a pieței nu poate fi altceva decât o penalizare a celor competitivi. Sunt folosite de către instanțele guvernamentale unele criterii labile cu care poate fi interpretat, în mod discreționar, ca abuziv comportamentul firmei dominante. Or, această sancționare mascată a celor eficienți poate debilita incentivele de a mai concura ale firmelor mari, subminând însuși procesul concurențial pe care se laudă că îl apără!

Perspectiva liberală de analiză al unui astfel de «eșec al pieței» datorat acumulării de putere pe piață are marele merit de a fi consecventă a priori, fără a mai necesita sofisticate instrumente empirice probatorii. Ducând la extrem raționamentul anterior, acesta poate opera, nuanțat corespunzător, la fel de bine în cazul cartelurilor, monopolurilor, ori achizițiilor și fuziunilor, care conduc (menite fiind astfel) la îmbunătățirea poziției pe o piață. De ce suferă aceste structuri dominate care monopolizează piața? Nu cumva de o creștere nejustificată (!?) a profiturilor și de o lentoare a procesului de inovare și de sporire a productivității? Dacă am chibzui bine, am descoperi aici chiar motivațiile care îi pot determina pe nou-veniți să conteste pozițiile acestor giganți: inovații cu care să răspundă rafinării dorințelor consumatorilor, accesul într-un sector în care există o remunerare relativ ridicată a factorilor de producție, iar concurența ar fi astfel reinstituită.

Nu există motive solide pentru a respinge cu necesitate capacitatea acestor stimulente de a reanima jocul concurențial, însă cu necesitate putem spune că intervenția prin intermediul unor politici concurențiale puternic restrictive poate însemna o ineficientă alocare a resurselor în economie.

Orice formă de intervenționism aduce ca argument beneficiile sociale și politice care excedează pierderile de eficiență. Precaritatea, însă, a unui astfel de argument vine din imposibilitatea evaluării efective a așa-zisului sold pozitiv, comparate fiind prețuri din piață obiectiv sesizabile (care pot da măsura neechivocă a pierderilor economice suferite ca urmare a intervenției în alocarea resurselor) și prețuri politice decretate arbitrar (câștiguri de bunăstare ale populației corelate fraudulos cu o măsură politică sau alta).

Desigur, marile concentrări economice pot fi calificate ca anti-democratice în momentul în care își depășesc atribuțiile și menirea pe piață și reușesc să influențeze printr-un lobby concertat mediile politice, cu scopul obținerii de privilegii speciale și protecție. Însă a susține dispersarea puterii economice ca leac al comportamentelor clientelare este o fraudă grosolană. Vina faptului că lobby-ilor economice făcute de marile companii are succes o poartă în principal apetența înspre corupție și mituire a mediilor politice, și nu simpla putere economică care, în lipsa acestei oportunități, ar rămâne cantonată în perimetrul pieței și ar respecta legile ei.

O concluzie mai puțin sofisticată ar fi următoarea: efectele nocive ale dominării pieței apar atunci când respectiva piață posedă un caracter neconcurențial. Dar acel caracter concurențial nu este produsul exclusiv al firmelor care ajung să domine, ci mai degrabă al barierelor politice la umbra cărora respectivele afaceri tind să exerseze comportamente mai puțin prietenoase în raport cu consumatorii. Liberalizarea pieței și eliminarea barierelor de intrare și ieșire de de piață îi pot obliga pe dominanți să se supună rigorilor pieței în care nou-veniții pot arbitra profiturile uriașe din domeniu și pot relaxa climatul concurențial.

Ca observație cu caracter general, o politică în domeniul concurenței forțată prea mult poate conduce, pe de o parte, la efecte neconcurențiale tocmai pentru că acele comportamentele pe care le incriminează nu sunt cele care se fac exclusiv vinovate de efectele negative, ci mai curând structura politizată a pieței. Pe de altă parte, aplicarea riguroasă a unei politici concurențiale este fatalmente imposibilă pentru că intră în conflict cu această structură reală a pieței care cuprinde un sector public în care se manifestă proprietatea publică și drepturile exclusive identificabile în piețele de tip rețea tipice utilităților publice, practici alternative prin definiție procesului concurențial de alocare a resurselor.

În chestiunea concurenței, teoria economică tradițională furnizează explicații ambigui tocmai pentru faptul că un mediu concurențial coerent înseamnă în primul rând un mediu privat.

3.1.2. Relația politica în domeniul concurenței – subsidiaritate

După ce se convine asupra faptului că politica în domeniul concurenței trebuie să promoveze o funcționare corespunzătoare a pieței interne, oare rezultă de aici necesitatea unei politici comune în domeniul concurenței?, se întreabă Pelkmans. Nu ar putea statele membre să își coordoneze politicile, ajungându-se la același rezultat?, continua același autor. Există două motive pentru a nu lua în considerare a doua abordare.

În primul rând, politica CE în domeniul concurenței se justifică parțial prin conflictele potențiale dintre jurisdicțiile naționale. La negocierea Tratatului de la Roma, de exemplu, numai Germania (dintre cei șase membri fondatori) elaborase de curând o lege strictă a concurenței; Italia nu avea deloc, iar în Olanda aceasta era vagă. O introducere tardivă sau o adaptare a politicilor naționale ar fi fost un proces lent și nesigur. După instituire, natura discreționară și reglarea fină pe care o necesită în mod inevitabil politica în domeniul concurenței ar impune o coordonare permanentă foarte solicitantă și detaliată. Complexitatea sa, incertitudinea și lungile întârzieri ar fi fost aproape sigur mai costisitoare decât o politică comună.

În al doilea rând, politicile naționale în domeniul concurenței ar fi avut tendința să nu țină cont de repercusiunile măsurilor (sau inacțiunii) naționale asupra altor state membre. Numai o politică comună poate face acest lucru. Astfel, chiar dacă politicile naționale în domeniul concurenței s-ar fi bazat pe anumite principii și proceduri convenite de comun acord, externalitățile generate prin concentrarea asupra piețelor și intereselor naționale ar fi făcut ca acest aranjament să fie suboptim. Împreună, cele două motive reprezintă o puternică justificare a regimului concurenței din Tratatul CE pentru piața internă sau pentru orice componentă importantă a acesteia. Politicile naționale în domeniul concurenței sunt menținute (sau pot fi menținute) numai în măsura în care distorsiunile concurenței afectează piața locală, fără să aibă un impact apreciabil asupra comerțului efectiv sau potențial intra-UE.

3.2. Tratamentul Uniunii în privința concurenței

Regimul CE în domeniul concurenței poate fi definit mai larg sau mai restrâns. Într-un sens mai larg, acesta s-ar referi la toate dispozițiile care abordează distorsiunile private și publice ale concurenței pe piața internă. Dincolo de aspectele menționate în secțiunea anterioară, acesta ar include și restul de bariere reglementare, intervențiile la frontieră intra-UE sau disparitățile fiscale, care au un anumit efect asupra relațiilor economice intra-UE. Cu alte cuvinte, în măsura în care instituirea pieței interne nu elimină toate distorsiunile, funcționarea sa corespunzătoare este, de asemenea, afectată negativ. Totuși, într-o concepție restrânsă, eliminarea barierelor prin liberalizare și reglementare comună este ignorată, iar politica în domeniul concurenței se referă numai la ansamblul dispozițiilor care guvernează comportamentul public și privat ce afectează procesul concurențial pe piața internă.

Dispozițiile esențiale sunt cuprinse în art. 81-89 (fostele art. 85-94) din Tratat, la care se adaugă regulamentul din 1989 privind fuziunile (revizuit în 1997); există dispoziții speciale pentru transport și agricultură. Limitele dintre regimul concurenței, pe de o parte, și liberalizare și reglementare, pe de altă parte, sunt uneori neclare. Acesta este cazul când reglementarea se ocupă de comportamentul efectiv: neutralizarea efectului monopolurilor de stat de distribuție asupra concurenței poate fi definit ca acțiune de stabilire a pieței comune (ținând cont și de locul său din Tratat) sau de asigurare a funcționării sale corespunzătoare (luând în considerare două decenii de litigii privind comportamentul anticoncurențial). Un caz limită similar este art. 86 (fostul art. 90) referitor la „drepturile exclusive” : date fiind limitările dispozițiilor reglementare la nivel CE cu privire la aceste piețe speciale, utilizarea reușită a acțiunilor în instanță, în baza regulilor de concurență, a fost invocată la începutul anilor '90 pentru a stabili o agendă de liberalizare și reglementare în domeniul telecomunicațiilor, de exemplu.

În cele ce urmează vom trata defalcat pozițiile UE în privința fiecăreia din practicile anti-concurențiale incriminate, rămânând din perspectiva științei economice – gazdă a unor intense dezbateri intelectuale –, la nivelul aprecierilor generale făcute în debutul acestui capitol.

3.2.1. Practicile comerciale restrictive

Această secțiune se referă la carteluri, practici concertate, alte forme de practici anticoncurențiale, dar și la acele acorduri între firme care nu sunt anticoncurențiale. Paragraful 1 al Art. 85 (81) interzice practicile restrictive care afectează comerțul dintre statele membre atunci când acestea înlătură, distorsionează sau restricționează concurența în cadrul pieței unice.

Sunt considerate incompatibile cu principiile pieței unice acordurile, deciziile sau practicile concertate care:

determină direct sau indirect prețurile de vânzare sau de cumpărare sau alte condiții de comercializare;

duc la limitarea sau controlul producției, piețelor, dezvoltării tehnologice sau afluxurilor investiționale;

stabilesc partajarea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare;

stabilesc condiții diferite în cazul unor parteneri comerciali, plasându-i în dezavantaj competitiv;

duc la încheierea unor contracte condiționat de acceptarea de către parteneri a unor obligații suplimentare care prin natura lor sau conform uzanțelor comerciale nu au legătură cu obiectul tranzacției respective. (Miron, 2002)

În articol sunt date exemple, cum ar fi fixarea prețului, restricțiile cantitative asupra producției, investițiilor sau C-D, partajarea pieței și legarea vânzărilor de condiții suplimentare. Cele de mai sus „pot fi declarate inaplicabile” (așa-numite exceptări), dacă sunt îndeplinite simultan patru condiții:

contribuie la ameliorarea producției, distribuției sau la promovarea progresului tehnic sau „economic” ;

acordă consumatorilor o cotă echitabilă din profituri;

evită restricțiile care nu sunt indispensabile pentru realizarea condițiilor (1) și (2) (respectiv, noțiunea de proporționalitate, atât de des aplicată în dreptul comunitar);

întreprinderile nu elimină concurența pentru o parte substanțială a produselor în cauză. (Miron, 2002)

Pentru a fi eligibil pentru exceptare, un acord trebuie notificat Comisiei; dacă acesta nu este notificat și este descoperit, nu poate fi scutit.

Acordurile restrictive pot fi orizontale, cum ar fi cartelurile de preț sau cele de partajare a pieței, și verticale, cum ar fi distribuția selectivă sau exclusivă, achizițiile exclusive (de exemplu, benzinării și berării) și impunerea prețului de revânzare.

Acordurile orizontale funcționează în aceeași etapă a producției sau distribuției. Nu toate acordurile orizontale sunt carteluri, iar cartelurile nu sunt întotdeauna implicate în fixarea prețului și partajarea pieței. De exemplu, un acord aparent inofensiv privind schimbarea informațiilor referitoare la vânzări poate facilita practicile anticoncurențiale, în special pentru oligopoluri. De asemenea, un cartel ar putea conveni o durată de viață scurtă a produsului (de exemplu, pentru anvelope, becuri), ceea ce poate împiedica inovarea pentru mărirea duratei de viață sau utilizarea noilor tehnologii, fiindcă ar reduce veniturile actuale sau viitoare ale grupului. Cu excepția cazului în care se pot demonstra beneficii compensatorii, acordurile orizontale au un efect negativ asupra bunăstării economice. Acest lucru sprijină interdicția clară din Tratatul CE. Exceptările ar fi justificate numai în cazul în care avantajele cooperării în afaceri depășesc costurile sociale, o condiție deseori numită „test de eficiență” . (Pelkmans, 2003)

Acordurile verticale au două efecte asupra bunăstării economice, care se pot cumula sau anula reciproc: impactul asupra concurenței între mărci și impactul- asupra concurenței intra-marcă. Acordurile verticale restrictive, cum ar fi aranjamentele de distribuție exclusivă sau impunerea prețului de revânzare, în limbajul art. 81, vor împiedica, limita sau distorsiona concurența intra-marcă. Totuși, dacă existe rațiuni de calitate în spatele unor astfel de acorduri, aranjamentele ar putea, de fapt, să fie procompetitive între diferite mărci. (Pelkmans, 2003)

După decenii de politică CE destul de strictă împotriva practicilor anticoncurențiale (cu amenzi ridicate), comportamentul firmelor a devenit cu siguranță mai procompetitiv. Acest lucru nu înseamnă că nu mai există carteluri sau că nu mai sunt descoperite cazuri majore.

Cu toate acestea, pe multe piețe de bunuri și din ce în ce mai mult pe piețele de servicii, contextul concurențial este acceptat ca un fapt al vieții de afaceri europene și politica se concentrează în mare parte pe exceptări în favoarea unor acorduri benefice. Cele mai multe astfel de acorduri sunt încadrate în categoria „exceptări în bloc” . Dincolo de aceste exceptări în bloc orizontale, există exceptările verticale privind distribuția exclusivă și achizițiile exclusive. Un caz special al distribuțiilor exclusive a fost exceptarea pe 10 ani (din 1985; în prezent extinsă până în 2002) pentru distribuitorii de automobile, unde importurile paralele sunt posibile numai în mod personal sau prin agenți instruiți să execute această achiziție personală peste o frontieră intra-CE. Cazuri speciale de achiziții exclusive exceptate în bloc sunt benzinăriile și contractele de distribuție a berii pentru baruri, cafenele și alte localuri. Pentru servicii, cum ar fi liniile aeriene și asigurările (ambele liberalizate numai după CE-1992), au fost adoptate reglementări speciale de exceptare pentru a permite continuarea anumitor practici de cooperare (presupuse indispensabile) pe o piață altfel concurențială.

3.2.2. Politica UE antimonopol

Politica referitoare la monopoluri a constituit, întotdeauna, veriga mai slabă a politicii comunitare în materie de concurență. Deși acest segment al politicii concurențiale are o serie de aspecte comune cu segmentul legat de practicile restrictive, evoluția lor a fost diferită în timp.

În perioada postbelică, guvernele țărilor membre au avut o politică duală față de companii. Atitudinea oficială a reflectat o varietate de poziții centrate pe competitivitate și concurență, ca și componente ale strategiei industriale. Comportamentul ezitant al Comisiei în acest domeniu a reflectat indeciziile de la nivel național. Având în vedere teama de slăbirea competitivității, s-a insistat pe creșterea forței marilor companii ca o cale de relansare economică și de contracarare a provocărilor venite din partea companiilor americane. Pentru că doar firmele europene mari erau capabile să concureze cu alte multinaționale care investeau sume mari de bani în economia europeană, Comisia a căutat să favorizeze crearea de transnaționale europene. Încurajarea activității actorilor transnaționali europeni era un obiectiv de bază al mandatului pro integrativ al Comisiei, deși competitivitatea industriei globale a fost în detrimentul concurenței la nivel european. Tratatul de la Roma statua că prezervarea și promovarea concurenței în cadrul Comunității este o prioritate. Comisia a trebuit, în aceste condiții să încerce să mențină și să realizeze un echilibru între diferitele obiective contradictorii ale Tratatului. Acest deziderat a fost obținut prin abordarea „de la caz la caz” , asigurând o medie ponderată între argumentele pro și contra cartelurilor. Ca atare, monitorizarea procesului a devenit o activitate informală cost-beneficiu a impactului monopolurilor asupra concurenței, competitivității și factorului social. Această dorință a generat tensiuni în cadrul Comisiei și între statele membre.

Art. 86 (în prezent art. 82) CE afirmă că „orice abuz de poziție dominantă al uneia sau mai multor întreprinderi în cadrul pieței comune sau într-o parte substanțială a acesteia este interzis ca fiind incompatibil cu piața comună, în măsura în care poate afecta comerțul între statele membre..” .. Sunt menționate patru exemple: prețurile inechitabile (de exemplu, prea scăzute, prea ridicate sau anticoncurențiale), condițiile comerciale inechitabile, discriminarea între clienți sau furnizori, precum și diferite alte limitări ale ofertelor sau contractelor.

Se consideră a fi abuzive:

Impunerea unor prețuri neloiale de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții de comercializare incorecte;

Limitarea producție, a piețelor sau a dezvoltării tehnologice care afectează consumatorii;

Aplicarea unor condiții diferite pentru tranzacții similare cu ale altor parteneri, ceea ce determină plasarea unor parteneri în condiții concurențiale dezavantajoase;

Impunerea încheierii de contracte condiționate de acceptarea unor condiții suplimentare care prin natura lor sau conform uzanțelor comerciale nu au legătură cu obiectul contractului;

Tratatul identifică patru condiții pe care DG IV trebuie să le aibă în vedere pentru a lua un monopol în considerare;

Firma să aibă o poziție dominantă;

Acțiunile acesteia să producă efecte asupra pieței comune sau asupra unei părți semnificative a acesteia;

Acțiunile întreprinse să afecteze comerțul dintre statele membre. (Miron, 2002)

Ceea ce sugerează pregnant art. 82 este că nu structura pieței, ci conduita firmei este relevantă în evaluarea afectării concurenței. Această formulare ajunge la esența teoriei economice industriale, în ceea ce privește paradigma structură-conduită-performanță.

Teoretic, procedura decizionala a Comisiei în acest domeniu are două etape: demonstrarea poziției dominante și desfășurarea unei anchete care să dovedească că s-a abuzat de poziția dominantă de pe o piață.

Definiția Curții CE pentru poziția dominantă poate fi găsită în cazul United Brands (decizie din 1978): „Poziția dominantă pentru acest articol se referă la o poziție de putere economică de care beneficiază o întreprindere și care îi permite să împiedice păstrarea unei concurențe eficiente pe piața relevantă, dându-i puterea de a se comporta în mare măsură independent de concurenții, clienții și, în final, consumatorii săi” . Această definiție combină aspectele structurale și comportamentale, iar utilizarea sa necesită o analiză economică complexă a poziției de piață, a strategiilor și concurenței potențiale.

Pe lângă cota de piață, în definirea poziției dominante mai trebuie luate în calcul și o serie de alte criterii cum ar fi: structura și funcționalitatea pieței respective, comportamentul firmelor concurențe, disponibilitatea capitalului, dotarea cu factori naturali de producție și accesul la noile tehnologii, existența barierelor în calea accesului pe o piață. Se consideră că o firmă având o poziție dominantă abuzează de aceasta atunci când:

vinde la prețuri foarte ridicate sau foarte scăzute pentru a înlătura concurenții;

reduce producția sau tratează diferit segmentele de piață;

refuză să furnizeze produse în anumite cazuri;

impune acorduri de cumpărare pentru anumite categorii de produse;

își consolidează poziția dominantă prin achiziții și fuziuni pentru a înlătura concurenții.

În cel de-al 24 lea Raport cu privire la Concurență, se preciza că „O companie cu poziție dominantă are obligația de a nu face nimic care să cauzeze deteriorarea în viitor a fragilei structuri a concurenței sau în mod neloial să împiedice apariția și dezvoltarea unor noi sau existenți competitori care ar putea să amenințe această dominație” . Nu se pune problema derogărilor de la art. 86(82), de aceea Comisiei „îi revine o responsablitate ridicată în interpretarea noțiunii de abuz. Comisia, asistată de CEJ și CPI, a consolidat conceptul de justificare obiectivă. În practică, aceasta înseamnă că ceea ce a fost interzis, în anumite circumstanțe poate fi acceptat în alte condiți dacă sunt motive întemeiate. În multe cazuri, doar declanșarea de către Comisie a unor investigații cu privire la un comportment abuziv determină firmele să își schimbe comportamentul, nemaiajungându-se la penalități. Deși este încurajată cooperarea cu alte firme, entitățile acuzate nu sunt exonerate de plata penalităților pentru efectele produse anterior. În pofida unor probe care dovedesc implicarea activă a Comisiei în controlul monopolurilor, nu se poate concluziona decât că politica sa în acest domeniu a fost practic ineficace. Comisia nu a avut capacitatea legală de a impune fragmentarea sau dizolvarea marilor monopoluri, ceea ce a dus la rezultate discrete în controlul acestor actori. (Pelkmans, 2003)

3.2.3. Politica cu privire la achiziții și fuziuni

Dintre toate activitățile coordonate de DG IV, cele mai controversate au fost cele legate de conntrolul fuziunilor. De la ABB/Daimler Benz la Pirelli/Continental și de la Raever/ESMW la Aerospatiale/De Havilland, realizările de mare anvergură au continuat să suuscite interesul primelor pagini ale mediei europene. Reglementările în domeniul fuziunilor și achizițiilor constituie cea mai puternică armă de care dispune DG IV.

Deși în Tratatul de creare a CECO a fost inclus un sistem de control al fuziunilor în Tratatul privind crearea Comunității Economice Europene nu au fost reținute astfel de prevederi din două motive. În primul rând, cele două Tratate au fost două documente diferite, Tratatul de la Roma privind crearea CEE constituind un document cadru care reglementa un cadru de acțiune care necesita o legislație complementară penru punerea în aplicare a principiilor conținute. În al doilea rând, controlul fuziunilor a lipsit din Tratatul privind crearea CEE deoarece acest Tratat se baza pe ideea că expansiunea economică a CEE necesita o largă concentrare a forței economice; la acel moment fuziunile nu au fost privite ca amenințând concurența, efectele economiei de scară fiind prevalente în redactarea Tratatului în forma sa inițială. (Miron, 2002)

După o luptă de două decenii, regulamentul CE adoptat pentru controlul fuziunilor se aplică numai fuziunilor cu „dimensiune comunitară” , lăsând celelalte fuziuni la discreția statelor membre (care, în prezent, au toate reglementări de control al fuziunilor). În mod ideal, metoda economică adecvată de stabilire a dimensiunii comunitare ar trebui să se bazeze pe o combinație de dominare (ex post) (de exemplu, în termeni de cotă de piață așteptată) și evaluare a caracterului concurențial al „pieței relevante” . Piața relevantă ar trebui să reflecte suficiente activități transfrontaliere pentru firmele implicate, pentru a fi abordată la nivel UE. Cum această evaluare economică este complicată și lentă, firmele nu ar ști când să notifice, cu atât mai puțin nu ar ști dacă fuziunea are o probabilitate ridicată de a nu fi blocată. De aceea, factorii de decizie CE au optat pentru o procedură mult mai simplă și mai rapidă. O regulă elementară pentru notificarea obligatorie a fost stabilită în 1989: un prag al cifrei de afaceri mondiale de 5 miliarde ECU pentru firmele în cauză, dincolo de o cifră de afaceri comunitară de 250 milioane ECU pentru fiecare din cel puțin două companii implicate. Ultimul criteriu este supus limitării conform căreia cifra de afaceri UE (a fiecăreia dintre firmele în cauză) nu trebuie să fie concentrată într-un singur stat membru – acest prag de concentrare este de două treimi din cifra de afaceri UE. Tripla regulă de notificare intenționează să exprime, respectiv, un criteriu de dimensiune, un criteriu de impact, prin care se presupune că s-ar evidenția efecte potențial semnificative pe piața internă, și un criteriu de competență (respectiv, dacă controlul fuziunilor este atribuit nivelului CE sau nivelului național). Toate cele trei criterii pot fi criticate din motive economice, deși au avantajul transparenței și al unei certitudini mai ridicate. (Pelkmans, 2003)

Deși tripla regulă poate oferi un ghișeu unic pentru firmele foarte mari implicate în fuziuni și achiziții, lasă fuziuni și achiziții importante aflate sub praguri într-un melanj multi-control al câtorva – sau al multor – state membre (dacă vânzările sunt suficient de răspândite.) O modalitate simplă de obținere a uni ghișeu unic pentru firmele care se confruntă cu două, trei, patru sau cinci controale ale fuziunilor la nivel național este de a se conveni proceduri stricte de cooperare la nivel UE (cu termene limită) sau de a transfera Comisiei cazul, ținând cont, în mod explicit, de perspectiva autorităților naționale. Acest lucru ar rezulta direct din testul de subsidiaritate (capitolul 4). Din martie 1998, a fost introdusă o recunoaștere slabă a acestei soluții în regulamentul privind fuziunile: aceasta este aplicabilă pentru trei sau mai multe state membre și se supune unor praguri speciale. În 1998, Comisia a abordat 14 astfel de cazuri, reducând astfel incertitudinea și costul de conformitate al firmelor.

Criteriul consistent la nivel CE de interzicere a unei fuziuni (art. 2 alin. (3)) este crearea sau consolidarea „unei poziții dominante, în urma căreia concurența efectivă ar fi îngreunată semnificativ pe piața comună sau o parte semnificativă a acesteia” . Formal, nu există o apărare de eficiență în regulament, chiar dacă art. 2 alin. (1) menționează factori care ar putea face parte dintr-o astfel de apărare. Atât limbajul („se declară incompatibile” , nu „pot fi” ) și discursurile inițiale ale comisarului Sir Leon Brittan exprimă o fundamentare exclusivă pe efectele asupra concurenței. Acest lucru ar părea mult prea strict, teoria economică putând justifica o apărare de eficiență. Lipsa unei apărări de eficiență în art. 82 (spre deosebire de art. 81) nu este o problemă, deoarece comportamentul (abuziv) are efecte negative sau neutre de bunăstare.

Deși etichetată ca un succes real, politica Comisiei în domeniul fuziunilor nu a fost lipsită de „jocuri înguste” . Criticii afirmă că efectul său asupra pieței europene este minim și se rezumă la analiza unor cazuri care se aprobă, puține fiind cele respinse. Multe dintre deciziile Comisiei au fost contestate de concurenții entităților rezultate în urma fuziunii.

De multe ori DG IV este supus la presiuni din partea unor țări membre și din partea altor membri ai Comisiei, fiind determinat să ia în considerare numeroși factori de natură economică și socială.

În cazul fuziunilor și achizițiilor, viziunile și relațiile dintre cele două directorate generale erau diferite de cea existentă în cazul monopolurilor și cartelurilor. În timp ce DG III urmărește să creeze un spațiu orizontal al noilor resurse, DG IV se străduiește să deschidă acest spațiu pentru 0 mai mare concurență. Deși aceste obiective pot fi compatibile, în practică acest fapt se produce rar.

Între timp, a crescut numărul fuziunilor de anvergură respinse, printre victime numărându-se tot mai multe companii. Manevrele politice și includerea unor criterii nonconcurențiale în deciziile cu privire la fuziuni vor continua să nască dispute, atâta vreme cât astfel de decizii se iau în plenul Comisiei și nu în cadrul DG IV. În iunie 1997, Consiliul a ajuns la un acord referitor la amendarea Regulamentului cu privire la controlul fuziunilor (Reglementarea 1310/1997). O variantă revizuită a redus criteriul cifrei de afaceri globale la 2 miliarde Euro și a cifrei de afaceri individuale la 100 miliarde Euro. Reglementarea a intrat în vigoare la 1 martie 1998 și s-a aplicat exclusiv fuziunilor care îndeplineau aceste criterii după intrarea sa în vigoare.

3.2.4. Politica în domeniul ajutoarelor de stat

Acest segment al politicii comunitare în domeniul concurenței este cel mai original. Pe măsură ce barierele fizice, reglementare și fiscale din calea comerțului intraeuropean au fost înlăturate, subvenționarea anumitor sectoare a rămas unul din puținele instrumente care duc la imperfectarea liberei circulații a bunurilor și la fragmentarea piețelor.

Politica comunitară în domeniul ajutoarelor de stat este o componentă interesantă a politicii comunitare în domeniul concurenței, fiind de natura pur supranațională și inexistentă în nici o altă arhitectură legislativă în domeniul concurenței. Întrucât Tratatul CEE a fost foarte vag în definirea conceptului de ajutoare de stat, Comisia și CEJ au căutat, în timp, să clarifice regulile cu privire la acestea. Preocupările s-au centrat asupra unei probleme esențiale a economiei politice și anume, asupra raporturilor dintre statul modern și principiile pieței, ta cel de-al 10-lea Raport cu privire la politica în domeniul concurenței se nota că „în conformitate cu principiile Pieței Comune, întrucât au efecte distorsionante ale concurenței, ajutoarele de stat sunt un lucru rău, rolul unei politici în domeniu constând în depistarea ajutoarelor existente, interzicerea lor și prevenirea acordării altor astfel de ajutoare”. (Miron, 2002)

Deși circumstanțe atenuante au fost oferite și în cazul ajutoarelor de stat, contestarea acestei practici care angajează resurse publice și care distorsionează puternic concurența, prin favoritism, are de departe caracterul cel mai neechivoc în cadrul politicilor pro-concurențiale. Ajutoarele sociale sau subvențiile destinate promovarii culturii și conservarii patrimoniului sunt listate printre exemplele de posibile excepții de la aplicarea strictă a regulilor concurenței, dar desigur pot fi supuse și ele unei critici economice consecvente.

Există o justificarea pentru care s-a optat în favoarea unei abordări comunitare a ajutoarelor de stat în cadrul perimetrului Uniunii. Potrivit acesteia, o formulare la nivel comunitar a politicii concurenței, și nelăsarea ei la liberul exercițiu al statelor membre, avea să fie determinată de posibilitatea apariției de conflicte între jurisdicțiile naționale și de ignorarea externalităților transfrontaliere datorate unor abordări exclusiv naționale ale unor cazuri privind concurența.

În sprijinul justificării acestei competențe comunitare în domeniul ajutorului de stat, sintetizate de Jacques Pelkmans, sunt invocate deopotrivă argumente politice și economice. Din perspectivă politică se argumentează că liberalizarea accesului la piață și armonizarea corespunzătoare a reglementărilor economice nu sunt suficiente pentru funcționalitatea pieței interne; subvenționarea firmelor sau sectoarelor locale poate schimba prețurile relațive între statele membre, având efecte similare țărifelor sau contingentelor. Opțiunea pentru măsuri de retorsiune nu ar fi condus decât la un război surd al subvențiilor, conducând la o pierdere generalizată pe ansamblul economiei europene. S-a conchis că normele comune și supravegherea reprezintă alegerea mai bună. Economicește, comunizarea politicii de controlare a ajutorului de stat are la bază principiul potrivit căruia concurența neîngrădită stimulează comportamentul eficient și inovativ al firmelor, fiind calea optimă către o diviziune a muncii și o specializare corespunzătoare la nivel comunitar. Premiind ineficiența și subminând bunele performanțe se ajunge la prelungirea artificială a vieții firmelor păguboase. Controlul comunitar strict poate conduce la efectele economice de bunăstare așteptate. Deși discuția economică poate fi « rafinată nelimitat », efectul relațiv negativ al ajutorului de stat asupra nivelului agregat de bunăstare din societate, față de situația în care acesta nu ar fi fost acordat, este cert.

Acquis-ul interzice în principiu ajutoarele de stat, oferind cadru și pentru derogările premise, fie direct prin Tratat, fie indirect după ce Comisia califică subvenția ca fiind “compatibilă” cu piața comună. În articolul 87 (anterior Articolul 92) din Tratatul CE se precizează că „orice ajutor oferit de un stat membru sau din resursele statului, sub orice formă, care perturbă sau amenință competiția prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producția anumitor bunuri, în măsura în care afectează comerțul dintre statele membre va fi imcompatibil cu piața comună” . Comisia Europeană și Curtea de Justitie au oferit o interpretare foarte largă conceptului de „ajutor” în ceea ce priveste organismul care îl acordă (statul în sine, o autoritate locală sau regională, un organism asupra căruia statul exercită o influență decisivă, o companie privată sau o corporație publică, etc.).

În Uniune, avantajele oferite de stat sunt privite ca ajutor de stat în măsura în care:

implică folosirea (directă sau indirectă ) de resurse publice;

conferă un avantaj beneficiarului/beneficiarilor;

este selectivă ;

4. distorsionează concurența, cu efecte negative în comer țul dintre Statele Membre. (Pelkmans, 2003)

Prohibiția se aplică unei game largi de măsuri de ajutorare, fie directe (grant-uri) sau indirecte (de exemplu măsuri care scutesc o întreprindere de obligații financiare) și indiferent de baza sau scopul acestora.

În conformitate cu concepția încetățenită a unei intervenții « suple » în economie, interzicerea absolută a ajutorului de stat este imposibilă, Articolul 87(2) și (3) oferind un număr de excepții pentru ajutorul care este compatibil cu piața comună și pentru ajutorul care poate fi compatibil condiționat.

Pe baza Articolului 88 (anterior Articolul 93) din Tratat, Reglementarea procedurală asupra ajutorului de stat stipulează că orice ajutor sau schemă de intrajutorare trebuie notificată Comisiei și aprobată de aceasta înainte să fie pusă în aplicare. Însă obligația anunțului prealabil este slăbită de Reglementarea asupra ajutorului de stat orizontal, care autorizează Comisia să excludă prin reglementare anumite categorii de ajutor, inclusiv ajutorul pentru pregătire, pentru ocuparea forței de muncă, pentru IMM-uri și ajutoare de mică importanță.

După cum am am lăsat să se înțeleagă, art. 87(1) TCE interzice în principiu măsurile statale de sprijin care întrunesc cele patru condiții descrise mai sus. În același timp, paragrafele (2)și (3) ale aceluiași articol prevăd o serie de excepții de la această interdicție.

Unele din aceste excepții (și anume cele enumerate în para. (2), spre exemplu, ajutorul de stat destinat direct consumatorilor) sunt aplicabile în mod automat, altele (în particular cele enumerate în para. (3)) presupun un control prealabil din partea Comisiei Europene cu privire la obiectiveleși potențialele lor efecte.

Excepțiile cu cea mai mare relevanță practică sunt cele menționate în Art. 87(3) TCE.

Pe baza acestei prevederi, Comisia Europeană poate aproba:

ajutoare de stat “destinate să promoveze dezvoltarea economică a unor regiuni unde nivelul de trai este foarte scăzut sau nivelul șomajului este foarte ridicat” (Art. 87(3)(a) TCE);

ajutoare de stat “pentru facilitarea dezvoltării unor anumite activități economice sau zone economice, atâta vreme cât ajutorul nu afectează în mod negativ comerțul intracomunitar într-o măsurăinacceptabilă” .

în contextul subparagrafului (c), Comisia Europeană aprobă: i) ajutoare de stat acordate în regiuni defavorizate cu alte caracteristici decât cele acoperite de paragraful (a)și anume, de obicei, regiuni afectate de declin industrial sau regiuni în care standardul de via ță este relativ mai scăzut dintr-o perspectivăîn principal națională(deși aceste regiuni pot fi relativ mai prospere în comparație cu cele din alte State Membre);25 ii) măsuri de sprijin individual adresate firmelor în dificultate;26 iii) ajutoare de stat pentru sprijinirea altor forme de investiții decât cele de capital, cum ar fi proiecte de C&D, mediu, creareași menținerea de locuri de muncă, calificarea personalului etc. (toate urmând reguli specifice ce vor fi discutate mai în detaliu în secțiunea următoare). (Pelkmans, 2003)

Datorită noilor linii directoare și cadre comunitare, Comisia are posibilitatea să clarifice condițiile în care pot fi oferite alte forme de ajutor de stat care urmăresc obiective orizontale (de exemplu ajutorul pentru dezvoltarea regională, ajutorul pentru mediu și cercetare).

În privința procedurilor de control și monitorizare a ajutoarelor de stat, fără a avea pretenția de a discuta în detaliu regulile comunitare de procedură în aplicarea articolelor 87 și 88 TCE și a legislației secundare bazate pe acestea, putem men țion că aceste reguli de procedură au fost introduse relativ recent într-un Regulament al Consiliului. Din punct de vedere procedural, Tratatul CE stabilește un sistem de control prealabil, de control spre aprobare, exercitat de către Comisia Europeană , a măsurilor de ajutor de stat propuse spre aplicare (în afara celor ce sunt considerate în mod automat aprobate pe bază de regulamente de exceptare pe categorii) (control ex ante), precum și de monitorizare de către Comisia Europeană a modului în care măsurile aprobate sunt puse în aplicare (control ex post). Statele Mebre sunt obligate să respecte clauza “stand-still” implicită în acest sistem de control prealabil, în sensul că nu vor putea pune în aplicare nici o măsură de ajutor care nu a fost notificată Comisiei Europene spre aprobare. Comisia Europeană are puterea de a ordona suspendarea aplicării măsurilor de ajutor de stat implementate fără notificare prealabilă spre aprobare, precum și să ordone recuperarea provizorie a cuantumurilor deja acordate pe baza acestora, până la adoptarea unei decizii definitive cu privire la legalitatea măsurilor respective. Nu în ultimul rând, Comisia Europeană este autorizată să ordone recuperarea ajutoarelor de stat acordate fără a se respecta condițiile de aprobare impuse de către Comisia Europeană .

Bibliografie

Balassa, B., The Theory of Economic Integration, Irwin, Homewood, Illinois, 1961;

Balassa, B., Tzpes of Economic Integration, în Machlup, F., Economic Integration Worldwide, Regional, Sectoral, Macmillan, Londra, 1976;

Dumitrescu, S. ; Bal, A., Economie mondială, Editura Economică, București, 2002;

Fischer, S.; Gelb, A., The Process of Socialist Economic Transformation, Journal of Economic Perspectives 5, Fall 1991;

Fishwick, F., Making Sense of Competition Policy, Kogan Page, Londra, 1993;

George, K.; Jacquemin, A., Competition Policy in the European Community, în Comanor, W. S. et al. (editori), Competition Policy in Europeand North America: Economic Issues and Institutions, Harwood Academic, Chur/Londra, 1990;

Harbord, D.; Yarrow, L. A., State Aids, Restructuring and Privatization, în European Economy, rapoarte și studii, 1993;

Korah, V., An Introductory Guide to EC Competition Law and Practice, Hart Publishing, 1997;

Meicklejohn, R., The Economics of State Aids, în European Economy, rapoarte și studii, 1993;

Miron, D., Comerț internațional, Editura ASE, București, 2002;

Miron, D., Economia Uniunii Europene, , Editura Luceafărul, București, 2002;

Negrescu, D.; Oprescu, Gh., Politica de protecție a concurenței, 2004;

Oprescu, Gh., Politica de protecție a concurenței, în Modificări structurale și performanță economică în România, vol. I, editat de CEROPE, I.R.L.I., București, 2003;

Pelkmans, J., Integrare europeană. Metode și analiză economică, Institutul European din România, ediția a II-a, 2003;

Popa, Ioan , Tranzacții de comerț exterior, Editura Economică, București, 2002;

Simon, S., Recent Developments in State Aid Policy, în European Economy, rapoarte și studii, 1993;

Sută, N., Comerț internațional și politici comerciale contemporane, vol. I și II, Editura Eficient, București, 2000.

Vickers, J.; Hay, D., The Economics of Market Dominance, în Hay, D.; Vickers, J., The Economics of Market Dominance, Blackwell, Oxford, 1987;

***, Documente ale Ministerului Integrării din România;

***, Documente ale Comisiei Europene.

Politica de protecție a concurenței și mediul de afaceri autohton. Inspirația comunitară

Nu mai reprezintă un secret pentru nimeni maniera discreționară în care statul român a tolerat, practicat, încurajat o politică de șubrezire a mediului concurențial prin manipularea ajutoarelor de stat. A fost nevoie de negocierile de aderare la UE pentru ca în România să se descopere faptul că o asemenea povară poate disloca vertebrele încă rigide ale pieței. Fie în forma explicită a subvențiilor, fie în forma deghizată a arieratelor la bugetul de stat, acestă practică înseamnă pe lângă privilegierea politică a faliților economiei și ridiculizarea banilor contribuabililor.

4.1. Concurență și tranziție. Aprecieri preliminare pentru cazul României

România încearcă de mai mult timp să inițieze procesele de dereglementare (în sensul retragerii statului în fața mecanismelor pieței) și liberalizare economică (în sensul admiterii concurenței). Aceasta vrea să spună că, lucru încă de dorit, statul va pune accent, în procesul de alocare a resurselor, pe mecanismele concurențiale ale pieței, a căror stimulare constituie unul din principalele obiective ale Legii concurenței. Mai mult, în contextul procesului actual de globalizare economică, importanța legislației în domeniul concurenței este subliniată și de faptul că, în deceniul care tocmai s-a încheiat, peste 30 de țări au introdus reglementări noi sau le-au modificat substanțial pe cele existente.

De regulă, legislația concurenței din unele țări sau grupuri de țări dezvoltate – Uniunea Europeană, S.U.A., Germania – constituie modelul de inspirație al țărilor în curs de dezvoltare. Cu toate acestea, rareori se întâmplă ca legile adoptate în acest domeniu să reprezinte doar o copiere mecanică a reglementărilor existente în altă parte. Diferențele existente între țări în ceea ce privește eficiența mecanismelor de piață, gradul de maturizare a instituțiilor sau de implementare a legii fac ca între reglementările adoptate în acest domeniu de diferite țări să existe deosebiri semnificative. Astfel, deciziile luate într-un caz sau altul de autoritățile de concurență se justifică doar dacă vor conduce la o creștere a eficienței sau a bunăstării sectorului privat în comparație cu ceea ce ar fii realizat mecanismele pieței însele. În termenii cei mai generali, legislația de protecție a concurenței poate fi interpretată ca un mecanism ce se presupune a fi aplicat asupra unui alt mecanism (piața) numai dacă aduce o îmbunătățire funcționării acestuia din urmă.

Deosebirile față de legislația țărilor dezvoltate, care sunt vizibile și în România, au însă și o altă cauză. Astfel, țările în tranziție se găsesc în mijlocul unui proces rapid de modificări economice și instituționale, proces care nu se regăsește în economiile stabile și mature. De aceea, elaborarea legislației de protecție a concurenței și proiectarea mecanismelor sale de implementare trebuie să țină cont de aceste modificări. În plus, țările în tranziție trebuie să creeze un cadru favorabil inițiativei private, dar într-un mediu economic obișnuit cu controlul și intervenția directă a statului. Acesta este motivul pentru care legislația de protecție a concurenței în aceste țări se bazează, în principal, pe noțiunea de „poziție dominantă”, noțiune mai puțin folosită în prezent în țările dezvoltate, cum ar fi cele din Uniunea Europeană sau Statele Unite. În acestea din urmă, legislația de protecție a concurenței are în centrul său conceptul de „putere de piață” .

Sigur că, pe de altă parte, unele din prevederi sunt valabile și trebuie aplicate la fel în toate țările. Este cazul, spre exemplu, al interzicerii înțelegerilor de preț între concurenții direcți. În același timp însă, cadrul legal în țările în tranziție are un pronunțat caracter dinamic, ceea ce înseamnă că el trebuie să permită și să faciliteze ajustarea la mediul economic aflat într-o continuă schimbare.

4.2. Legislația concurenței: un caz particular al dezvoltării prin integrare

Reforma poate veni pe calea dorinței interne și/sau prin constrângerile impuse de organismele și organizațiile internaționale la care o țară devine parte. Dovezile că în România prima alternativă a fost boicotată conștient de instanțele politice, nepăsătoare față de efectele pe termen lung ale deciziilor lor și preocupate de echilibrarea intereselor de grup pe orizonturi de timp ce nu au depășit niciodată ciclul electoral, nu necesită decât un onorabil simț al observației. Din fericire, încă mai avem ocazia de a folosi celălalt pretext de a face reforme.

Fără a fi infailibilă, utilizarea relațiilor cu diverse organizații internaționale poate impune un tip anume de diciplină în economie. Experiențele cu FMI sau Banca Mondială, păstrându-ne bunul simț și inteligența în analizarea soluțiilor propuse de către acestea, pot fi considerate în general ca fiind tot atâtea pretexte nefructificate pentru reformă. Privatizarea, reducerea sau limitarea deficitului bugetar sau reducerea inflației, propuse nouă cu obstinație de organismele amintite, au fost mai mereu tergiversate de niște guverne pasionate prea mult să atingă apogeul populărității în ajunul alegerilor.

Înțelegând reforma ca pe un angajament ferm în direcția proprietății private și a limitării comportamentelor intrusive ale statului, apropierea de Uniunea Europeana devine providențială. De ce?

În general, se apreciază că nivelul intervenției în economie în cazul majorității țărilor din Europa Centrala și de Est (TECE) intrate acum în Uniune, era/este superior celui din deja fosta Uniune cu 15 membri. Logic, racordarea acestora la exigențele UE ar însemna reducerea gradului de intervenție, adică un credit în plus acordat motorului creșterii sănătoase prin proprietate privată, libera întreprindere, acumulare de capital. Adoptarea exigențelor în materie de concurență nu se abate de la acest raționament.

Cu alte cuvinte premise pentru ala-numita «dezvoltare prin integrare», sintagmă și teză lansate de Nicolae Idu, director al Institutului European din Romania, și obiect al unui studiu sistematic al lui Marius Spiridon, cercetător la aceeași instituție.

În Raportul de Țară dat publicității în noiembrie a.c., se spune că multora dintre obligații partea română a început să le dea curs, însă observațiile făcute întrec sensibil realizările. Spre exemplu se spune că mecanismele de control sunt insuficiente, există o lipsă de exercițiu efectiv a competențelor Consiliului Concurenței. Instituția amintită trebuie să își adâncească specializarea în domeniul ajutoarelor de stat și să îmbunătățească calitatea deciziilor luate. Legislația este incomplet armonizată. Un punct nevralgic îl reprezintă îmbunătățirile timide în relația dintre Consiliul Concurenței și autoritățile responsabile cu acordarea ajutoarelor de stat, precum și dublarea competențelor între Oficiul Concurenței și Consiliul Concurenței care trebuie rezolvată. Toate instrumentele legislative prin care se permite acordarea unui ajutor de stat trebuie notificate Consiliului și aprobate de acesta înainte ca orice astfel de ajutor să fie acordat. Rapoartele anuale în domeniu au fost publicate pentru anii de dinainte de 2001, iar calitatea lor a crescut, mai trebuind însă insistat asupra transparenței acestora, mai ales la capitolul ajutoarelor de natură fiscală. În același raport se făcea mențiunea că trebui intensificate eforturile pentru notificarea ex ante și pentru aprecierea corectă a tuturor măsurilor noi, inclusiv acte legale, exonerări fiscale, amânări de plăți (taxe, asigurări sociale, datorii) precum și măsuri legate de privatizare și restructurare. Amânările de plăți și anularea de datorii pentru companiile publice, în particular în privința furnizorilor de energie, trebuie verificate pentru posibilele elemente de tip ajutor. Consiliul Concurenței trebuie să treacă la evaluarea tuturor măsurilor de ajutor existente și să se asigure că acestea sunt compatibile cu legea, cu precădere în domeniul ajutorului fiscal. Ajutoarele pentru așa-numitele sectoare sensibile, inclusiv sectorul exploatării cărbunelui, trebuie complet controlate (mai ales în privința restructurării).

În industria siderurgică, angajamentele de transparență trebuie respectate în privința măsurilor favorizante luate față de companiile care operează în acest sector, iar drumul înspre restructurare trebuie abordat cu hotărâre.

Faptul că nu au fost solicitate angajamente tranzitorii în acest domeniu inspiră faptul că autoritățile române au înțeles importanța călirii mediului concurențial autohton, care va trebui să facă față «forțelor pieței și presiunilor concurențiale din Uniune».

4.3. Implementarea legislației concurenței și pattern-ul european

În România, privit în general, modul de implementare a legislației de protecție a concurenței este unul centralizat și bazat pe notificare prealabilă și autorizare (inclusiv în cazul înțelegerilor care se încadrează într-una din exceptările în bloc). În acest sistem, autoritatea administrativă joacă rolul principal, în vreme ce implicarea justiției în revederea deciziilor de încălcare a legii și respectare a procedurilor este una moderată. Într-un context în care sistemul judiciar a avut prea puțin de-a face cu legislația de protecție a concurenței, există riscul unei aplicări incoerente a acesteia (Oprescu, 2001).

Încă de la început trebuie subliniat faptul că, în România, legislația de protecție a concurenței este aplicată într-un mediu economic total diferit față de țările cu experiență în acest domeniu și anume, este aplicată într-un mediu economic în care statul este omniprezent, atât în calitatea sa de autoritate publică, cât și ca agent economic. Majoritatea cazurilor analizate de autoritățile de concurență de la înființarea lor și până în prezent au implicat statul prin diverșii săi reprezentanți, inclusiv autorități centrale sau locale (hotărâri luate de guvern, ordine ale diferiților miniștrii, decizii ale autorităților locale) ale căror comportamente, în special de la nivel local, dar nu numai, erau similare celor ale unor agenți economici, regii sau societăți cu capital de stat etc.

„Chiar în ipoteza că toți aceștia s-au manifestat cu bună intenție, în speranța sau credința că știu ceea ce-i trebuie economiei românești, este ușor de înțeles că într-un astfel de mediu autoritatea de concurență se găsește într-o poziție extrem de delicată și că deciziile sale, inclusiv cele cu vicii, trebuie înțelese ca atare. Nu credem că este vreo exagerare dacă afirmăm că, cu excepția unor fuziuni sau achiziții în unele ramuri, cum ar fi industria cimentului sau în cea a berii, în toate celelalte cazuri importante analizate de autoritățile de concurență din România statul – în ambele sale ipostaze – a fost prezent într-o măsură mai degrabă mare decât mică. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care problematica ajutorului de stat nu a fost inclusă în prezenta analiză. Mai direct spus, Legea 143/1999 privind ajutorul de stat, lege suficient de armonizată cu prevederile europene în domeniu, nu se aplică încă (ne referim, evident, la o implementare reală și nu la una de fațadă) și, de aceea, nu merită o atenție semnificativă” . (Oprescu, 2003)

Pentru a-și atinge eficiența dorită, legislația în domeniul concurenței trebuie aplicată în situațiile când rezultatele sale sunt superioare celor care ar fi obținute de către mecanismele de piață. Din această perspectivă, rezultă că modul de implementare depinde de eficiența și de gradul de consolidare a instituțiilor pieței libere. în țările în tranziție și implicit, în România, acestea prezintă substanțiale rămâneri în urmă în comparație cu țările dezvoltate. Din această cauză, nu de puține ori, modul de implementare poate fi unul agresiv – ostentativ, cum ar fi, spre exemplu, impunerea unor mecanisme de control al prețurilor, ca mod de soluționare a unor practici anticoncurențiale.

„În acest punct, trebuie subliniat că autoritățile de protecție a concurenței din România s-au ferit, în general, să apeleze la astfel de instrumente. Spunem în general, deoarece apariția, spre exemplu, în Ordonanța de Urgență 36/2001, a categoriei «nisipuri și pietrișuri» (și chiar a medicamentelor de import) în lista produselor ale căror prețuri sunt controlate de către stat este atât de surprinzătoare, încât lipsa de reacție a autorităților de concurență ridică mari semne de întrebare, cu atât mai mult cu cât aceste categorii de produse nu pot fi încadrate în nici una dintre situațiile care, în conformitate cu Legea concurenței, pot justifica măsuri temporare de control al prețurilor: monopol natural, activitate economică supusă de lege unui regim special (nimeni nu poate defini ce înseamnă acest lucru și, de aceea, nu putem evalua dacă medicamentele, de exemplu, pot fi incluse aici), sector sau piață unde concurența este exclusă sau substanțial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenței unei poziții de monopol, situație de criză, dezechilibru major între cerere și ofertă sau disfuncționalitate evidentă a pieței. Acestea sunt toate situațiile în care guvernul poate interveni și determina modul de stabilire a prețurilor, cu precizarea că, cu excepția primelor două cazuri, are nevoie de avizul Consiliului Concurenței.

În plus, trebuie să recunoaștem că legislația în vigoare oferă autorității de concurență și alte instrumente (de nesesizat pentru cineva nefamiliarizat cu modul de aplicare din România) prin care aceasta poate interveni în mod direct asupra modului de stabilire a prețurilor (și încercări de a o face au fost numeroase în ultimii cinci ani): în mod concret, aceasta se poate întâmpla sub forma condițiilor impuse fie unei firme găsită vinovată de vreuna din încălcările legislației de protecție a concurenței, fie unor firme aflate în momentul autorizării unor concentrări economice” . (Oprescu, 2003)

În concluzie, autoritățile de concurență din România dispun de puteri substanțiale, atât din punct de vedere formal (al actelor normative care reglementează domeniul), cât și informal (ca singurele instituții unde se pot găsi cunoștințele necesare aplicării legii). Din această perspectivă, utilizarea corectă și transparentă a acestor puteri capătă o importanță covârșitoare, atât pentru sustenabilitatea și credibilitatea pe termen lung a instituțiilor respective, cât și din punct de vedere al efectelor pe care comportamentul lor îl poate avea asupra economiei în ansamblu. Cu alte cuvinte, în locul unei aplicări incorecte sau al abuzului de putere din partea autorităților de concurență, ar fi mai bine ca ele să nu își exercite puterea, chiar în condițiile în care părțile afectate au posibilitatea apelului în justiție .

4.4. Cu ce trebuie început: privatizare sau conturarea unui mediu concurențial?

La modul cel mai general, procesul de privatizare, și în special cel de mari dimensiuni, desfășurat în țările foste comuniste, intră sub incidența legislației de protecție a concurenței. în cazul României, forma pe care o îmbracă majoritatea actelor de privatizare este cea de concentrare economică, așa cum este ea definită în art. 11 din Legea concurenței nr.21/1996, cu consecința prevăzută în art. 16 alin. (1) referitoare la obligația notificării către Consiliul Concureței a oricărei astfel de operațiuni.

Justificarea acestei prevederi rezidă în aceea că procesul de privatizare poate avea ca efect modificarea structurii piețelor și, poate, chiar a eficienței acestora.

Totuși, între o operațiune de concentrare economică izolată și una realizată în cadrul unui proces de privatizare există, din start, unele diferențe substanțiale. Astfel, înlocuirea proprietății de stat cu cea privată – și, implicit, modificarea întregului sistem de stimulente și interese – conduce, prin ea însăși, la creșterea eficienței tehnice și productive a firmelor implicate. În plus, privatizarea nu urmărește întotdeauna obiective legate de eficiență, ci poate avea în vedere și alte scopuri, cum ar fi evitarea falimentului, menținerea locurilor de muncă etc.

Practica internațională în domeniu arată că, de regulă, controlul concentrărilor se aplică în special atunci când firmele implicate suni concurenți direcți. Rare sunt cazurile când autoritățile de concurență au interzis o fuziune sau o achiziție desfășurată între firme care erau doar concurenți potențiali. Concentrările de tip conglomerat – cazul cel mai des întâlnit în procesul de privatizare din România – pot ridica în schimb unele probleme din punctul de vedere al concurenței; aceasta atunci când o firmă participantă este, în același timp, unul dintre puținii concurenți potențiali pe piața celeilalte firme implicate.

Experiența de până acum arată că, în cazul țărilor în tranziție, atenția autorităților de concurență s-a focalizat mai degrabă asupra concurenților existenți decât a celor potențiali. Spre exemplu, sir Leon Brittan, fostul comisar pe probleme de concurență, spunea în 1990:

„Datorită mecanismelor economiei de comandă, mari companii ('combinate') au ajuns în situația de a domina piețele din Germania răsăriteană. Ca regulă generală, aceste combinate sunt practic monopoluri în sectoarele în care operează, fie ele industriale sau de servicii. În Republica Federală există, de asemenea, mari companii.în unele ramuri, aceste firme sunt dominante nu numai pe piața germană, ci și pe cea comunitară. În ultima vreme suntem martorii unui val de propuneri de legături între firmele dominante de pe cele două maluri ale Elbei. Acestea includ aranjamentele pe care le intenționează Lufthansa și Interflug […]. Autoritățile de concurență trebuie să ia în considerare pericolul ce poate să apară atunci când un combinat își unește forțele cu firma corespondentă din Germania Federală. împreună ele pot domina piața germană unificată, ceea ce nu ar mai fi cazul dacă o firmă italiană sau franceză, spre exemplu, ar fi implicată. De aceea, în interesul concurenței, trebuie să încurajăm firme din celelalte State membre să investească în Germania” . [(Sir Leon Brittan, 1990) apud Oprescu, 2002)]

Discuția de până în prezent pune în evidență tensiunile care apar între necesitatea unei privatizări rapide și cea a păstrării unui mediu concurențial în perioada de tranziție. Cu alte cuvinte, din considerente bugetare guvernul poate fi tentat să realizeze privatizări cu potențiale efecte anticoncurențiale; cu cât puterea de piață a unei firme este mai mare, cu atât și valoarea sa este mai mare. De aceea, nu rareori oferta cea mai bună în cazul unor licitații provine de la concurenții direcți ai firmei ce este scoasă la privatizare, urmând ca aceștia să-și recupereze diferența plătită în plus prin impunerea ulterioară a unor prețuri mai mari (Oprescu și Rohlck, 1999).

În mod evident, banii încasați de către guvern pot acoperi (cel puțin) o parte a pierderilor impuse societății prin acceptarea realizării unui monopol. Acesta este însă un argument valabil doar dintr-o perspectivă pe termen scurt. Pe termen lung, eficiența alocării resurselor este afectată semnificativ; de aceea, autoritățile de concurență trebuie să urmărească asigurarea unei concurențe între firmele privatizate.

O discuție. Argumentele în favoarea lăsării în plan secund a preocupării pentru realizarea unui mediu concurențial provin din avantajele pe care privatizarea le aduce în mod automat:

îmbunătățirea substanțială a performanțelor firmelor în cauză;

o dată cu oprirea subvenționării de către stat, privatizarea devine strategia dominantă de realizare a ocupării mâinii de lucru;

performanțele net superioare obținute de către firmele ai căror proprietari sunt alții decât salariații sau managerii lor (argument care pune sub semnul întrebării eficiența metodelor de tip MEBO); mai mult, firmele controlate de către salariați nu diferă, ca performanțe, de cele aflate în proprietatea statului;

proprietarii privați realizează o restructurare mai eficientă decât statul;

nu în ultimul rând, sumele de bani aduse la buget. (Oprescu, 2003)

Argumentele contra se bazează pe faptul că numai concurența este cea care determină o firmă privată să transfere asupra cumpărătorilor și consumatorilor o parte din beneficiile obținute prin creșterea eficienței sale tehnice, realizând astfel o îmbunătățire și a eficienței alocative. Soluția de fond a acestei dileme privatizare -protecția concurenței poate veni numai din succesul unor politici de atragere a investițiilor străine. Creșterea concurenței pe această cale este de natură a diminua potențialele efecte negative ale unor acțiuni de privatizare. Pierderile de eficiență determinate de apariția unor firme cu putere de piață vor fi cu atât mai mici cu cât sistemul instituțional și piața de capital vor permite investițiilor private să răspundă în mod rapid semnalelor transmise de piață (prețuri și profituri, în primul rând). (Oprescu, 2003)

Tocmai în acest context, inițierea, de exemplu, a unei investiții directe în România a concernului german Continental nu face altceva decât să confirme raționamentul Consiliului Concurenței atunci când a luat în considerare calitatea concurenței potențiale pe piața anvelopelor, în contextul aprobării unei concentrări efectuate de producătorul existent la momentul acela pe piață, grupul Tofan.

Pe de altă parte, amânările sau jumătățile de măsură în desfășurarea procesului de reformă, lipsa de transparență și de credibilitate nu vor avea drept rezultat decât menținerea sau apariția unor monopoluri, indiferent, am spune, de activitatea autorităților de protecție a concurenței.

„Practica internațională în domeniu arată că, de regulă, controlul concentrărilor se aplică cu o atenție sporită atunci când firmele implicate sunt concurenți direcți pe o anumită piață. Mai mult, rare au fost cazurile când autoritățile de concurență au interzis o fuziune sau o achiziție desfășurată între firme care erau doar concurenți potențiali. Apelând inevitabil la unele simplificări, tabelul următor încearcă să sintetizeze cazurile ce pot interveni în cadrul procesului de privatizare și să analizeze posibila reacție a autorităților de concurență:

Cazurile D, E și F (deși F este mai puțin întâlnit, cu excepția notabilă a fondurilor de investiții, care însă necesită o analiză și o discuție aparte -care nu a fost efectuată până în prezent – în contextul art. 12 din Legea concurenței) cuprind în fapt procesul de investiții străine (dar, nu în totalitate, acesta putând să se manifeste într-o oarecare măsură și în cazurile A, B și C) prin cumpărarea unor firme românești de stat de către firme din alte țări (care nu sunt prezente pe piața românească). Este greu de presupus că aceste cazuri vor ridica vreun semn de întrebare din punct de vedere al protecției concurenței; în fond, în astfel de situații, structura piețelor nu suferă nici un fel de modificare. Singurul aspect care ar putea fi analizat în unele situații ar fi acela când o astfel de operațiune duce la „… consolidarea unei poziții dominante” (art. 13 din Legea Concurenței) prin puterea financiară și de altă natură a firmei achizitoare. Analiza trebuie făcută, ea a fost făcută (vezi cazurile Lafarge-Romcim, REBU – Oprescu, 1998a; Miu, 1999, OTE-Romtelecom – Georgescu și Făgărășanu, 1999, deși acesta din urmă are unele particularități față de celelalte, prin aceea că, la momentul vânzării, beneficia de statutul unui monopol legal) și va fi făcută (probabil, spre exemplu, în cazul Sidex). în concluzie, deși, conform legii, astfel de operațiuni trebuie să obțină autorizarea Consiliului Concurenței, este totuși greu de crezut că acesta va avea ceva de obiectat.

Paradoxal sau nu, privatizarea prin cumpărarea de către firme concurențe românești (deci existente pe piață) poate ridica mult mai multe semne de întrebare (în special, situația A din tabel). La fel, cazul când o firmă străină care a intrat deja pe piața românească dorește să-și sporească, prin noi ? hiziții, cota de piață de care dispune (spre exemplu, industria berii etc). Abordarea Consiliului Concurenței va fi, în astfel de cazuri, întrucâtva diferită. Să nu uităm că una din cele două operațiuni de concentrare respinse până în prezent a fost în cazul cumpărării de către o firmă românească a unei alte firme românești8. Această abordare ar putea fi interpretată ca fiind similară celei a Bundeskartellamt, în Germania, în cazul Interflug, menționat mai înainte, dacă alte decizii și manifestări ale autorităților de concurență nu ar dovedi contrariul.

Cazul B din tabel este de natură a crea mai puține îngrijorări din punct de vedere al protecției concurenței, dar nu trebuie neglijat, mai ales atunci când concentrările pe verticală pot afecta accesul concurenților la sursele de materii prime, în amonte sau la rețelele de distribuție, în aval; este cazul încercării eșuate a firmei Coca-Cola de a prelua grupul francez Orangina, acesta din urmă fiind distribuitorul principal în Franța al rivalului Pepsi-Cola.

În fine, cazul C include, de regulă, cumpărarea de către firme private românești a unor firme de stat din alte sectoare de activitate. Puțin probabil ca aceste situații să aibă vreun impact asupra concurenței existente pe piețele respective. Ele pot fi mai degrabă pro-concurențiale, mai ales în cazul când, fără privatizare, firmele de stat vizate și-ar înceta activitatea.

Spuneam că, în general, există o anumită tensiune între dorința de a accelera procesul de privatizare și necesitatea de a crea și prezerva un mediu concurențial normal și că soluția de fond a acestei probleme o reprezintă succesul unor politici de atragere a investițiilor străine (cazurile D, E și F), menite ca prin creșterea pe această cale a concurenței să se diminueze potențialele efecte negative ale unor acțiuni de privatizare” . (Oprescu, 2003)

Tensiunea menționată se manifestă prin aceea că, fie datorită dorinței de a vinde mai scump, fie dimpotrivă datorită necesității de a vinde pur și simplu, statul se vede pus în situația de a accepta acordarea unor facilități cumpărătorilor.

Când spunem „necesitatea de a vinde” ne referim, în primul rând, la faptul deja demonstrat atât teoretic, cât și practic că o dată cu privatizarea se produce și o îmbunătățire a performanțelor firmelor în cauză, dar și la cazul când privatizarea este singura cale de supraviețuire a unor firme, ținând cont că subvenționarea acestora de către stat se va opri oricum mai devreme sau mai târziu. În momentul când statul însuși va întâmpina dificultăți în a-și onora propriile obligații (dificultăți generate de acumularea unor deficite bugetare și ale balanței de plăți), el nu va mai putea sprijini sectorul ineficient al firmelor de stat. În acest moment, singura speranță a unor astfel de firme rămâne privatizarea; acesta este sensul a ceea ce spuneam mai sus că, o dată cu oprirea subvenționării de către stat, privatizarea devine strategia dominantă de realizare a ocupării mâinii de lucru (deci interesele de a privatiza ar trebui să coincidă cu interesele sindicatelor și, în general, ale salariaților).

În sens larg, facilitățile menționate pot fi de mai multe feluri și, din această perspectivă, pot necesita o tratare diferențiată,

„a) Vânzarea unei firme așa cum este, fără divizarea sa sau fără externalizarea unor anumite activități. în unele situații, s-ar putea ca investitorul potențial să nu accepte o divizare a firmei țintă, divizare ce ar putea fi justificată din motive de conservare a unui mediu concurențial. În Polonia, spre exemplu, acum câțiva ani, un investitor francez s-a arătat interesat de cumpărarea firnjei „Hortex” – o firmă ce dispunea de mai multe fabrici de produse alimentare – dar numai în întregime, neacceptând să renunțe la nici una dintre ele. Poate fi cazul aici, fără a însemna că aceasta a fost și realitatea, și a achiziționării de către societatea franceză „Lafarge România” a S. C. „Romcim” S.A., din a cărei structură făceau parte patru fabrici de ciment, respectiv Medgidia, Hoghiz, Tîrgu Jiu și Aleșd (a se vedea o analiză calitativă în Tănase și Ivănuș 1999) în astfel de situații, statul se află într-o poziție cel puțin delicată: a-și manifesta preocuparea de asigurare a unui mediu concurețial de-abia în momentul privatizării, fără ca până atunci să fi întreprins ceva, ar reprezenta o opțiune cel puțin ciudată, ce ar putea fi îmbrățișată, mai degrabă, de adversarii procesului de privatizare în general. Lucrurile ar sta cu totul altfel dacă statul (guvernul) și-ar fi manifestat preocuparea pentru politicile în domeniul concurenței și până atunci; în acest caz, comportamentul său ar beneficia de coerență, iar credibilitatea nu i-arfi în nici un fel afectată. În cazul unei privatizări cu potențiale efecte anticompetitive, sumele de bani încasate de către stat reușesc, într-o măsură mai mare sau mai mică, să balanseze prejudiciile înregistrate; cu toate acestea, aprobarea unor astfel de privatizări este de natură a avea efecte pe termen lung, prin practicarea unor prețuri mai mari și prin diminuarea eficienței alocative.

b) Divizarea firmelor mari, prin separarea componentelor eficiente de cele ineficiente. De multe ori, investitorii sunt interesați numai de anumite părți ale unei companii. În astfel de cazuri, statul trebuie ca, înainte de privatizare, să îndepărteze componentele ineficiente prin divizări sau externalizări ale anumitor activități. Din punct de vedere al autorităților de concurență este greu de crezut că astfel de operațiuni vor ridica vreodată semne de întrebare. Totuși, ca metodă de creștere a concurenței, eliminarea oricăror bariere comerciale sau de altă natură este de preferat fragmentării firmelor existente (Fischer și Gelb, 1991).

c) Protecția temporară a pieței interne. Uneori, investitorii (dar, în numeroase cazuri, și firme interne mai mult sau mai puțin eficiente) solicită implementarea unor măsuri, cum ar fi, spre exemplu, creșterea taxelor vamale sau, ceea ce este același lucru, menținerea lor la niveluri relativ ridicate. Există și metode mai „rafinate” care pot avea în vedere, spre exemplu, impunerea unor condiții exagerate de calitate, sanitare etc. În calea importurilor sau a necesității obținerii unor licențe, avize cât mai numeroase în calea exporturilor, în special de materii prime.

Toate acestea constituie exemple pentru ceea ce este cunoscut sub denumirea de bariere la intrarea pe o anumită piață. Din exemplele prezentate, se poate observa că, în majoritatea cazurilor, cel care crează toate aceste bariere este statul. Într-o încercare prost înțeleasă de a proteja consumatorii (sau, mai cinic, chiar unii producători existenți pe piață), statul impune diferite condiții ce trebuie îndeplinite pentru a putea intra pe piață. Astfel de bariere, deși inițial proiectate ca 'temporare', deseori durează mult mai mult decât s-a anunțat la început, datorită abilității celor favorizați (producători, sindicate) de a face presiuni asupra guvernului pentru prelungirea lor (Van Siclen, 1992)10. în majoritatea cazurilor, orice eventuale beneficii ce ar fi putut decurge în favoarea consumatorilor din acțiunile întreprinse de autoritățile de concurență sunt anulate de costurile derivate din nivelul de concurență mai redus rezultat. Și, în plus, presiunile de a adopta astfel de măsuri protecționiste sunt mult mai mari în țările mici și în cele în care mentalitățile legate de fostul sistem centralizat de organizare a economiei persistă încă, România fiind una dintre acestea.

Intr-o accepțiune mai largă, politicile comerciale restrictive, de genul celor menționate mai sus, au darul de a proteja structuri concentrate de piață și, pe cale de consecință, prețuri mai mari. Soluția normală la o astfel de situație ar constitui-o procesul de liberalizare și de promovare a concurenței. La limită, într-o lume ipotetică cu comerț liber și un mediu comercial uniform în toate țările, gradul de concentrare a piețelor ar deveni același peste tot.

d) Obținerea unor facilități de natură fiscală. Este vorba aici de scutirea, reducerea, amânarea plății sau re-eșalonarea impozitului pe profit, a accizelor, taxei pe valoarea adăugată, contribuției la asigurările sociale, a altor datorii etc. Astfel de facilități s-au practicat și se vor mai practica și în continuare, în principal din dorința atragerii capitalului străin; autoritățile de concurență ar avea un rol dejucat, cel puțin, în limitarea unor astfel de facilități la durata necesară execuției programului de investiții convenit” . (Oprescu, 2003)

4.5. Legislația concurenței și o falsă dilemă: monopolul de stat versus monopolul privat

Aspectele de mai sus, specifice unor economii în care proprietatea de stat este încă predominantă, constituie un motiv în plus pentru ca autoritățile de concurență să considere cu multă bunăvoință chiar și privatizările în care „w” monopol de stat este transformat într-un monopol privat” , ținând cont de schimbările pe care acest fapt îl produce în sistemul de stimulente și în modul în care este realizată conducerea corporativă a monopolului respectiv. (Oprescu, 2003)

În cultura noilor autorități de concurență, dar și a multor oameni politici, există adânc înrădăcinată, convingerea că un monopol privat este mai dăunător decât un monopol de stat. Aceasta nu este însă decât rezultatul unei înțelegeri parțiale a acestui enunț. În anumite condiții, într-adevăr, un monopol privat poate fi mai dăunător (din punct de vedere al societății) decât unul de stat; la fel de bine însă, în aceleași condiții sau în altele, un monopol de stat poate fi mai dăunător decât un monopol privat. Aceste condiții se referă, în principal, la modul de reglementare a monopolului respectiv (sau, mai degrabă, la lipsa acesteia), indiferent care ar fi forma de proprietate asupra lui. Cu alte cuvinte, sintagma de mai sus atrage atenția asupra necesității reglementării unui monopol. Reglementarea monopolurilor este o parte componentă a reglementării de către autorități (guvern) a diferite sectoare de activitate sau a diferite aspecte ale vieții sociale sau economice (protecția mediului, ocrotirea sănătății, protecția consumatorilor, protecția concurenței etc).

„Termenul de „reglementare” necesită însă o atenție aparte. Etimologic, cuvântul vine de la „regulă/reguli” . Aceasta înseamnă că noțiunea de reglementare se referă la stabilirea unor reguli în cadrul cărora să se desfășoare activitatea unui monopol. Mergând mai în detaliu, astfel de reguli sunt necesare mai ales în cazul monopolurilor naturale (sau al celor legale – în sensul de „drept stabilit prin lege” ), deoarece în cazul monopolurilor formate prin fuziuni și achiziții politica de protecție a concurenței oferă deja instrumentele necesare, fie pentru a nu se ajunge la o astfel de situație, fie de a o rezolva prin metode specifice economiei de piață (de exemplu, crearea condițiilor și încurajarea intrării altor firme în ramura respectivă).

Ceea ce se înțelege prin „reglementarea de către stat” în țările cu economie de piață este însă un lucru cu totul diferit de accepțiunea (încă majoritară) într-o economie în tranziție (și ne referim aici în primul rând la România), conform căreia reglementare înseamnă intervenția discreționară a statului. Este aici în fond, cunoscuta problemă teoretică a regulilor vs. măsuri discreționare. Reglementare înseamnă stabilirea unor reguli clare, transparente, credibile, greu de modificat și, în plus, obligatorii atât pentru cel care constituie subiectul reglementării, dar, mai ales, și pentru cel care reglementează. Noțiunea de reglementare, așa cum este ea folosită în literatura de specialitate, nu are nimic de-a face cu intervenția statului, în funcție de bunul plac al unuia sau altuia dintre funcționarii aflați, întâmplător sau nu, dar în mod sigur temporar, în poziția de a o putea face.

Intervenția discreționară și pericolele acesteia sunt explicate de două teorii distincte, deși suficient de apropiate una de cealaltă: teoria capturării și teoria grupurilor de interese.

Teoria capturării susține că, de multe ori, firmele însele doresc să fie reglementate de către stat, deoarece mai devreme sau mai târziu, printr-o metodă sau alta (amenințare, mită, convingere) ele vor reuși să-1 „captureze” pe reglementator, care va face astfel ceea ce va dori firma reglementată; în acest caz, activitatea de reglementare nu face altceva decât să protejeze firma respectivă de amenințarea concurenței.

O generalizare a acestei teorii pornește de la constatarea că diferitele grupuri de interese sunt afectate în mod diferit de activitatea de reglementare. De aceea, ele se vor concura în scopul de a influența legislația în domeniu. Cei care vor fi cel mai bine organizați și care vor dispune de cei mai mulți bani, vor și reuși să își promoveze propriile interese, fie prin intermediul legislației, fie prin acela al reglementatorilor (instituția în sine sau angajații acesteia). În această teorie a grupurilor de interese, firmele, consumatorii sau alte astfel de grupuri pot să „captureze” o autoritate de reglementare și să o folosească în interesul propriu, dar în detrimentul celorlalți.

Din acest punct de vedere, trebuie să conștientizăm faptul că, în România, dar probabil și în alte țări aflate în tranziție, monopolurile de stat nu au fost reglementate (în înțelesul normal al termenului). în teoria factorilor de producție, atunci când se vorbește de veniturile acestora, se face distincție între plățile de transfer și renta economică. Astfel, plățile de transfer sunt definite ca plățile necesare pentru a menține un factor de producție în starea sa de funcționare actuală, iar renta economică este orice plată peste nivelul plăților de transfer.

Făcând o analogie, putem spune că ceea ce până acum s-a dorit a fi reglementarea monopolurilor nu a fost decât o acțiune de extragere – în favoarea unor grupuri, a unor persoane sau a altor sectoare – a rentei economice din sectorul aflat sub „control” . Ca un amănunt, astfel se și explică nivelul substanțial mai mare al salariilor din fostele regii autonome, adică, în cea mai mare parte, a sectoarelor aflate sub „control” „. (Negrescu & Oprescu, 2004)

Deși nu se referă la un sector „reglementat” , un exemplu în acest sens îl poate constitui respingerea repetată, fără o analiză care să ajungă în plenul Consiliului Concurenței, a sesizărilor firmei Coca Cola vizând sprijinul de diferite feluri obținut din partea statului de concurențul său direct pe piața românească, European Drinks.

Referindu-ne la România, ceva s-a făcut totuși: este vorba de controlul prețurilor, control al cărui unic criteriu a fost însă temperarea inflației și protecția, pe termen scurt însă, a populației; cu alte cuvinte, controlul prețurilor a fost folosit ca instrument de protecție socială, în scopul redistribuirii veniturilor în societate și nu în scopul eficienței economice sau, altfel formulat, al corectării ineficientelor generate de piețe cu concurență imperfectă.

Acest tip de control al prețurilor ilustrează din păcate acțiunea de extragere a rentei din aceste sectoare. Spuneam că protecția populației a fost doar pe termen scurt, deoarece practicarea unor prețuri false, la niveluri mult mai joase decât ar fi trebuit nu putea continua la infinit. Pe de o parte, ele au contribuit la decapitalizarea sectoarelor respective, acestea ajungând în situația de a nu mai avea resursele necesare nici măcar pentru menținerea la nivelul actual, mediocru, de funcționare și calitate a serviciilor.

Pe de altă parte, deschiderea piețelor – fenomen din fața căruia nimeni nu se va putea da la o parte – le face să se afle în pericolul de a nu putea face față concurenței internaționale, cu inevitabilul sfârșit care ar fi dispariția de pe piață. Este cazul aici, spre exemplu, al Romtelecomului, căruia i s-a acordat un termen de grație pentru a încerca să devină competitiv, dar care va avea de înfruntat, începând cu 1 ianuarie 2003, concurența firmelor străine pe piața românească. Consecința principală a unei astfel de politici constă în necesitatea ca, în astfel de domenii, prețurile și țărifele să crească semnificativ în termeni reali; și asta doar pentru a supraviețui. Pentru a putea vorbi însă de o îmbunătățire a calității serviciilor, sumele necesare nu sunt disponibile decât prin aportul unor investiții străine, indiferent de forma sub care se vor concretiza (privatizare, concesionare etc). Din păcate, problema acceptării investițiilor străine în sectoarele de utilități sau de infrastructură este o problemă extrem de sensibilă și de controversată din punct de vedere politic; furibunda campanie declanșată de privatizarea Romtelecomului este cea mai bună dovadă în acest sens.

4.6. Câteva considerații pe marginea experiențelor și angajamentelor românești în materie de concurență

Ca în orice alt domeniu, și în cel al protecției concurenței, alinierea la practica internațională implică două componente: adoptarea legislației relevante și aplicarea ei coerentă. Adoptarea legislației relevante este mai ușor de realizat, atâta vreme cât o strategie de succes ar putea consta în adoptarea ad-litteram a unor texte de lege care sunt verificate de practică de zeci sau sute de ani. În cea mai mare parte a sa, legislația românească de protecție a concurenței este aliniată legislației internaționale. Continuă însă să creeze dificultăți sau pur și simplu nu funcționează acele prevederi care nu sunt preluate din texte de lege deja validate de practică și care reprezintă, probabil, încercări de a conferi o anumită specificitate (originalitate) legislației românești în domeniu:

obligativitatea notificării pentru obținerea exceptărilor pe categorii;

prevederea referitoare la sancționarea vânzării la export sub costuri;

prevederea care interzice „realizarea de importuri fără competiție de oferte și tratative tehnico-economice uzuale” ;

ambiguitatea formulării art. 5, alin. 1, lit. a): sunt interzise..” .fixarea concertată, în mod direct sau indirect a prețurilor de vânzare sau de cumpărare […], precum și a oricăror altor condiții comerciale inechitabile” . Termenul de „inechitabil” este introdus în plus fată de conținutul art. 85, alin. 1, lit. a) din Tratatul de la Roma (actual art. 81) și poate afecta semnificativ interpretarea textului de lege;

condițiile prevăzute la art. 5, alin. 2, lit. e, în special cea referitoare la creșterea gradului de competitivitate a produselor românești pe piața externă – condiții care pot determina exceptarea unor anumite categorii de înțelegeri, dar care intră în conflict cu legislația și practica europeană în domeniu;

formularea neclară a criteriilor în funcție de care se acordă fie decizie de admitere (când operațiunea notificată „nu contravine prezentei legi” ), fie de neobiecțiune (când operațiunea „cade sub incidența prezentei legi” , dar nu există motive pentru a fi refuzată), în cazul concentrărilor economice (fapt care a condus la o aplicare diferențiată între departamentele Consiliului Concurenței);

introducerea, de facto, a mai multor moduri de calcul al cifrei de afaceri, în funcție de scopul pentru care este folosită (notificarea concentrării, calculul taxei de autorizare, calculul cotei de piață), cu rezultatul, din nou, al unei aplicări neuniforme între departamentele de concurență;

neclaritățile existente în lege în legătură cu cazurile în care se încasează taxa de autorizare a concentrărilor;

lărgirea, în mod inexplicabil, în cadrul art. 12 lit. c, a sferei persoanelor achizitoare ce pot beneficia de abordarea că o anumită operațiune nu constituie concentrare economică, de la companii de holding financiar la persoanele menționate în art. 3 alin 1, lit. b), ce corespunde art. 11, lit. b) din Legea concurenței (Goran, 1998);

ambiguitatea introdusă prin prevederile art. 10, conform căruia organele administrației publice centrale și locale vor solicita avizul Consiliului Concurenței în cazul restructurării prin fuziune a regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital majoritar de stat. Dacă acest aviz ține loc și de autorizare de concentrare, atunci Legea introduce o discriminare față de firmele cu capital privat, care sunt obligate să notifice, obligație ce presupune costuri (incluzând plata țărifului de notificare și a taxei de autorizare) semnificativ mai ridicate.

Exemplele de mai sus se referă doar la legea propriu-zisă; mult mai numeroase (proporțional cu volumul legislației secundare) sunt aspectele ce trebuie modificate în regulamentele adoptate de Consiliul Concurenței.

„Modul de aplicare este însă mult mai dificil de aliniat la practica internațională. Aceasta din mai multe motive. Primul și cel mai important are în vedere calitatea personalului atras să lucreze în domeniul protecției concurenței. Astfel, o precondiție crucială este ca personalul respectiv să fie sincer convins de necesitatea funcționării libere a mecanismelor de piață. Fără îndeplinirea acestei precondiții, orice efort ulterior (specializări, cursuri, seminalii, schimburi de experiență, chiar repetate) nu constituie decât o risipă de resurse inacceptabilă. în cazul în care cei care lucrează în acest domeniu nu au încredere în eficacitatea pieței libere, atunci modul de aplicare va fi unul de fațadă, ostentativ-agresiv, discreționar, fără nici o eficiență practică în condițiile existenței unor cu totul altor mecanisme decât cele ale economiei de comandă. În astfel de situații, este foarte ușor fie ca autoritățile de concurență să devină „captive” , răspunzând docil presiunilor diferitelor grupuri de interese (politice, de afaceri, ale consumatorilor), fie să „dispară” practic din ansamblul mecanismului de reglementare. În astfel de cazuri, este amenințată însăși viabilitatea pe termen lung a unor instituții totuși importante pentru buna funcționare a economiei; aceasta cu atât mai mult cu cât astfel de instituții se află, în România, cât și în celelalte țări aflate în tranziție, la început de drum.

Un comentariu la cele spuse mai sus este totuși necesar. Este adevărat că funcționarea liberă a mecanismelor de piață implică asumarea unor costuri (uneori semnificative) pe termen scurt. Disponibilitatea asumării acestor costuri este o chestiune care ține de interacțiunile dintre generații. Este absolut firesc faptul că persoanele mai în vârstă sunt mai puțin dispuse să-și asume „povara” tranziției, cum la fel de firesc este ca cei tineri să fie mult mai receptivi. Să fim însă foarte clari: aceasta nu este o generalizare, excepțiile fiind numeroase, atât într-o grupă, cât și în cealaltă. Dacă excepțiile din prima categorie sunt de salutat, cele din cea de a două ridică numeroase semne de întrebare, în special în legătură cu calitatea sistemului de învățământ. Ținând cont însă și de faptul că specificitatea domeniului face ca formarea unor specialiști adevărați să necesite un timp destul de îndelungat, putem să apreciem că o politică de personal bazată pe proaspeți absolvenți (juriști și economiști) este singura care poate asigura sustenabilitatea pe termen lung a unor politici adecvate de protecție a concurenței” . (Negrescu / Oprescu, 2003)

Din experiența de până acum a Consiliului Concurenței, există numeroase exemple când modul de aplicare ar fi putut fi substanțial diferit de practica internațională în domeniu, dar, din fericire, nu a fost:

revenirea la forme de control al prețurilor, de la caz la caz, sub forma impunerii unor condiții (de exemplu, de genul menținerii constante a prețului în termeni reali) în deciziile de autorizare a concentrărilor, de aprobare a exceptărilor (individuale sau pe categorii) sau în deciziile adoptate de Consiliul Concurenței pe baza cazurilor finalizate prin investigații;

neglijarea faptului că pentru a cădea sub incidența Legii concurenței, actele și faptele încheiate sau săvârșite de agenții economici trebuie să afecteze în mod semnificativ concurența, deși termenul, după cum arătam și mai înainte, nu este prevăzut expres de Lege (Georgescu și Butacu, 1998; Butacu și Miu, 1998)28. Aceasta este explicația pentru care Consiliul Concurenței nu a acceptat opinia conform căreia un acord de distribuție exclusivă nenotificat ar încălca automat art. 5 alin. 1 din Lege; afectarea semnificativă a concurenței trebuie dovedită;

implicarea Consiliului Concurenței în avizarea formulei concrete de control al prețurilor de către Guvern, în cazul monopolurilor naturale. Această implicare a fost însă respinsă chiar de către Consiliu, rolul autorității de concurență menținându-se la a aviza sau nu intervenția Guvernului pe o piață sau alta. Forma concretă de intervenție este un atribut al executivului sau al autorităților de reglementare ce au început a fi create;

interpretarea simplistă a enunțului „refuzul de a trata” drept formă de abuz de poziție dominantă interzisă în art. 6, lit. a) din Lege ca însemnând „refuzul de a negocia” și nu așa cum ar fi normal drept „blocarea nejustificată a relațiilor comerciale cu partenerii” (Vasile, 1999)29;

implicarea Consiliului Concurenței în analiza unor cazuri de corupție, cum sunt cele privind înțelegerile pe verticală – dintre organizatorul unei licitații (de privatizare, de achiziții publice, de lichidare etc.) și unul dintre participanți. Astfel de cazuri sunt de competența altor instituții ale statului, autoritatea de concurență având competențe doar în cazul unor înțelegeri pe orizontală, dintre participanții la licitație30; – în lipsa unei mențiuni exprese în Lege, tratarea, în mod eronat, cu aceeași severitate a înțelegerilor pe orizontală și, respectiv, a celor pe verticală (Rohlck, 1999).

Studiu de caz: disciplinarea acordării ajutoarelor de stat

Aplicarea regulilor comunitare în privința ajutoarelor de stat, încă înainte de data aderării, este o necesitate justificată atât de existența unor prevederi ale Acordului de Asociere cât și din considerente de oportunitate: evitarea șocului trecerii dintr-o dată de la o dependență cronică față de subvenții la o exigență mult crescută în acordarea ajutoarelor de stat.

Uniunea Europeană a demonstrat că nu dispune de autorități naționale competente în vederea formulării și aplicării regulilor privind ajutoarele de stat, ceea ce diferă de situația din domeniul regulilor antitrust.

O mare problemă o constituie, în România, acordarea de ajutoare de stat prin acte cu putere de lege care, fiind ulterioare Legii privind ajutorul de stat, prevalează asupra ei.

In ultima vreme se fac eforturi de a remedia acestă situație, dar nu poate exista nici o soluție infailibilă, deoarece prerogativa de legiferare nu poate fi restricționată. Această problemă este, de altfel, o altă ilustrare a situației inedite în care statele candidate la aderare trebuie să își aplice singure regulile care guvernează acordarea ajutoarelor de stat.

Imbunătățirea controlului acordării ajutoarelor de stat este mult mai puțin eficace pentru alinierea la exigențele acquis-ului decât modificarea atitudinii furnizorilor de ajutor de stat. Din acest punct de vedere, diferențele dintre România și statele membre ale UE sunt foarte mari. Ajutoarele de stat sunt numeroase comparativ cu UE, iar instrumentele de acordare puțin transparente, deci mai susceptibile să genereze corupție.

“Realizarea unui adevărat climat concurențial va reprezenta efectul intervențiilor frecvente pe piață, atunci când este cazul, ale Consiliului Concurenței. Nu ne închipuim că instituția nu va face decât să fie un avocat al statului, pentru a maximiza unele dintre interesele sale. Consiliul trebuie să fie un judecător imparțial, independent și credibil prin deciziile sale” a afirmat premierul Adrian Năstase.

Momentul aderării la UE conincide, din punctul de vedere al politicii în materie de ajutoare de stat, cu transferul complet al competențelor de control al acordării ajutoarelor de stat către Comisia Europeană. în mod normal aceasta ar presupune ca toate ajutoarele de stat acordate în statul candidat anterior accederii sale la Uniune să fie considerate drept “ajutoare existente” . Există temerea că “țările est și central-europene ar putea utiliza ajutoarele de stat pentru a sprijini industrii în declin și a atrage investiții străine, iar apoi, în chiar momentul aderării, vor argumenta că toate acele subvenții reprezintă în mod automat <ajutor existent>, ceea ce le protejează împotriva unor eventuale dispoziții de restituire” .

Legislația românească, în prima ei formă (Legea nr.143/1999) se îndepărta destul de mult de la definiția măsurilor care constituie ajutor de stat. Ceea ce genera atât confuzie cât și prezumții nejustificate. O altă slăbiciune majoră a legii adoptate în 1999 a decurs din formulările ambigue care au încurajat astfel cele mai distorsionante tipuri de ajutoare de stat. Așadar, atât ajutoarele de operare (pentru compensarea pierderilor) cât și ajutoarele pentru export au fost astfel aplicate încât au creat discriminări în favoarea produselor autohtone. Ambiguitatea este sintetizată în exprimări de tipul “pot fi interzise” .

Aceeași precizare nepotrivită ,“pot fi interzise” , era făcută și cu privire la “ajutoare pentru sectoarele cu probleme structurale dacă nu sunt însoțite de programe de restructurare și nu sunt strict limitate ca durată” . Or, este evident că, în asemenea circumstanțe, ajutoarele trebuie interzise fără vreo excepție.

Cazurile în care statul intervine direct sub diferite ipostaze ale “investitorului într-o economie de piață” (MEIP) scoate în evidență numeroase tranzacții în care caracterul de ajutor de stat este indubitabil.

Ajutorul de stat îndepărtează investițiile “green field”

Privatizarea este câmpul cel mai fertil al “cultivării” fără restricții a ajutorului de stat punând semnul egal între investitorii care au negociat cu APAPS. Aceasta a fost principala cauză pentru care investițiile “green field” nu au prins rădăcini în România. Investitorii străini s-au orientat cu precădere spre acțiunile statului, cu mult mai profitabile, în condițiile date, decât orice alt plasament. Inflația de facilități și oferte în cadrul întârziatului proces de privatizare s-a văzut în valori finale scăzute ale tranzacțiilor.

Numai în siderurgie, datoriile anulate până în 2010 vor depăși un miliard de dolari. Iertarea datorilor se extinde și în agricultură, după ce obligațiile altor societăți din industrie au fost șterse cu buretele.

La ajutorul de stat de peste 1,3 miliarde de dolari, acordat sectorului siderurgic până în 2002, Guvernul mai adaugă așadar încă un miliard de dolari în perioada 2003 – 2010. Jumătate din sumă va echivala datoriile șterse la bugetul de stat, restul reprezentând scutiri și reduceri de taxe la bugetele locale și obligații anulate la furnizorii de utilități. Combinatele vizate nu sunt la primul favor bugetar de acest gen. Printre beneficiari se numără Ispat Sidex, la care ajutorul acordat până acum a depășit deja un miliard de dolari, dar unde investitorul a început un program de restructurare și eficientizare a activității. Apoi, Siderurgica Hunedoara-care va primi aproape jumătate din facilități, CS Reșița sau COS Targoviște, Industria Sârmei Câmpia Turzii, sau Gavazzi Steea Oțelu Roșu. Potrivit regulilor de acordare a ajutorului de stat, fiecare combinat va avea propriul program de restructurare, incluzând un anumit număr de disponibilizări.

Marea ștergere de datorii va ajunge, potrivit unui proiect de lege inițiat de câțiva parlamentari PSD și adoptat de Camera Deputaților, și în agricultură. Vizate în acest caz sunt IAS-urile care au fost sau vor fi privatizate. Acestora li se vor șterge datorii de circa 5.600 de miliarde de lei acumulate până la data privatizării la bugetul de stat, indiferent dacă este vorba de obligații de bază, penalități sau majorări de întârziere.

In plus, vor fi șterse toate datoriile aferente redevenței datorate Agentiei Domeniilor Statului și vor fi acordate facilități la plata contribuțiilor restante la pensii, sănătate și șomaj.

Modalitățile de salvare găsite de Guvern nu se opresc însă aici. De la plata obligațiilor bugetare acumulate anul trecut au fost scutite, printr-o ordonanță comună, UCM Reșița, SNTR și Rodipet. și Compania Națională Lignitul Oltenia (CNLO) sau Termoelectrica au beneficiat de același tratament pentru o parte din obligațiile de plată iar datoriile bugetare ale Petrom au fost anulate la fel ca și cele acumulate de ARO Câmpulung și Tepro Iași. Tractorul Brașov a fost împrumutat de APAPS pentru a-și plăti datoriile la utilități, în timp ce salariile de la Gavazzi Steee au fost plătite prin ajutoare financiare virate de Consiliul Local, după mai vechea metodă prin care angajații CS Reșița se obișnuiseră să își primească leafa lunar.

“Membrilor Consiliului Concurenței le revine o sarcină foarte dificilă, deoarece suntem obișnuițI, în mare măsură, să considerăm că numai producătorii noștri trebuie ajutați. ToțI producătorii trebuie să se bucure de un tratament echitabil atunci când vin pe piața românească” , a spus premierul României.

Unele voci spun însă că, Guvernul PSD nu a acordat atenție problemelor legate de concurență. Lucru semnificativ, în Programul de guvernare pe perioada 2001-2004 nu s-a făcut nici o referire la Consiliul Concurenței.

Abia după Raportul Comisiei Europene pe anul 2002, România a luat măsuri pentru a asigura respectarea obligației asumate. De asemenea, Comisia Europeană a arătat de mai multe ori că România are nevoie de o întărire a capacității administrative a Consiliului Concurenței și de creare a capacității acestuia de a derula anchete din oficiu, cu alte cuvinte, de a analiza din proprie inițiativă anumite decizii cu implicații asupra concurenței, inclusiv decizii ale autorităților furnizoare de ajutor de stat (Guvernul și alte instituții de stat). În acest sens, Comisia Europeană a remarcat faptul că, din păcate, Consiliul Concurenței nu a luat decizii negative privind ajutorul de stat, respectiv nu a cenzurat nici un act al Executivului în acest sens.

Conversia în acțiuni-o soluție agreată

Practica cea mai vulnerabilă din punctul de vedere al criteriului MEIP este, din păcate, și cea mai răspândită în România: conversia în acțiuni a creanțelor statului.

Calea a fost deschisă prin OUG nr.205/2000, care făcea posibil acest exercițiu la simpla dorință a debitorilor. Din cauza sferei imense de cuprindere ordonanța a fost suspendată după numai trei luni de la emitere. De prevederile sale au reușit să beneficieze însă unele companii, cum ar fi PETROM iar în următorii doi ani, exerciții similare au fost întreprinse doar în cazuri punctuale: SIDEX GalațI, RAFO Onești, SN Constanța.

Incepând cu anul 2003, această formă de ajutor de stat a proliferat, fiind utilizată curent în cadrul tranzacțiilor de privatizare.

Exceptând cele patru întreprinderi siderurgice implicate, pentru nici unul dintre celelalte 25 de cazuri nu există indicii că operațiunile respective ar fi făcut obiectul unei examinări a Consiliului Concurenței.

Apoi, în situația creanțelor furnizorilor de utilitățI, aceștia sunt obligațI să-și vândă acțiunile dobândite în schimb la același preț ca și acțiunile vândute de stat, rezultând valori obținute de câteva ori mai mici decât valoarea nominală a creanțelor. Din acest motiv, în majoritatea acestor societăți, Guvernul a decis ulterior acoperirea diferențelor negative astfel generate în bilanțul societăților furnizoare de utilități prin alocații nerambursabile, provenite din încasările din privatizare.

In cazul conversiei creanțelor statului, mai apare și un alt fenomen: randamentul puternic descrescător al acestor operațiuni. Intr-adevăr, toate cazurile în care s-a operat asemenea conversii, statul era deja acționarul larg majoritar al societății respective. Ca atare, majorările ulterioare de capital social se concretizează în câștiguri extrem de mici de cote procentuale la capitalul social al companiilor respective, în raport cu valoarea nominală a creanțelor avute.

Modificările aduse legislației ajutoarelor de stat prin Legea nr.603/2003 au corectat o serie de deficiențe majore, instituind un dispozitiv conceptual identic cu cel aflat în legislația comunitară. Este de remarcat că legea românească a devenit astfel chiar mai exigentă decât acquis-ul, în măsura în care ajutoarele de operare sunt interzise fără menționarea posibilității vreunei excepții. Singura problemă este dacă acestă prohibiție poate funcționa și în practică, deoarece atitudinea față de ajutoarele de stat pare mai permisivă decât o cere legislația secundară comunitară.

In contextul aderării, producătorii interni trebuie să înțeleagă că o parte dintre avantajele de care au beneficiat în trecut pot fi compensate prin creșterea volumui de export și a gradului de eficiență pe piața românească. Integrarea europeană a României presupune eliminarea statutului de monopol al producătorilor interni pe piața românească și asigurarea unui regim fiscal și concurențial egal pentru toate companiile.

Totuși se poate afirma că țara noastră a înregistrat progrese în adaptarea la cerințele pieței concurențiale europene dar aceste rezultate ar fi fost obținute mult mai târziu dacă autoritățile nu s-ar fi aflat în proces de negociere cu Uniunea Europeană.

Concesiile pe care le-a făcut Consiliul Concurenței prin fostul Oficiu al Concurenței reprezintă o recunoaștere a faptului că, în ultimii 12 ani, autoritățile au fost învinse de fiecare dată în lupta cu arieratele.

„Pentru concurență trebuie să dovedim că legislația va fi implementată înainte de închiderea capitolului de negociere și nu pînă la aderare, cum este în cazul altor capitole. Concurența este una dintre cele mai dificile, poate cea mai dificilă negociere de la capitolele economice” , afirma la începutul acestui an Vasile Pușcaș, negociator-șef al României cu UE..

Departe de a fi o noutate, afirmația comprimă unul dintre principiile clare de negociere cu care s-a pornit pe drumul aderării. Cu alte cuvinte, legislația relevantă și modul de aplicare a acesteia în domeniul antitrust și controlul ajutoarelor de stat trebuie să fie similare celor din Uniunea Europeană încă de acum, capitolul neputându-se închide doar pe baza unor promisiuni. Iar lucrurile par, finalmente, a se fi despotmolit, modificările legilor privitoare la concurență și, respectiv, la acordarea ajutoarelor de stat.

Absorbirea normelor de concurență și construcția instituțiilor aferente nu este un simplu gest de obediență față de un partener mai puternic, ci o măsură sanitară pentru o piață căreia provocările globale nu-i permit perpetuarea unor comportamente economice arhaice și păguboase. Amăgindu-ne „la intern” cu pseudo-soluții la problemele economiei, ne putem trezi oricând penalizați de competiția internațională. Și asta cu costuri infinit mai greu de recuperat.

Deși am vorbit deopotrivă de comportamente publice, dar și private, de restricționare a concurenței, efectele celor din prima categorie sunt neîndoielnic mai criticabile. În ciuda doctrinei economice standard, eșecul guvernamental are incomparabil mai multe motive de a fi blamat, atât pe frontul raționalității urmăririi eficienței economice, dar și al alegerii mijloacelor de ingerință în corpul economiei, dintr-o perspectivă etică.

Chestiunea ajutoarelor de stat a constituit în cazul României, de departe, problema cea mai spinoasă. Faptul că nu ni se impune, temporar, o disciplină la fel de severă precum cea din UE în privința ajutoarelor de stat, lucrul acesta nu trebuie interpretat ca pe o disponibilitate gratuită la compromis din partea Uniunii, ci mai ales ca o oportunitate în direcția evitării șocului trecerii bruște de la o dependență cronică față de subvenții la o exigență mult crescută în acordarea ajutoarelor de stat.

Privirea aruncată la gradul de înțelegere populară a importanței unui mediu economic din care să dispară manifestările populist-asistențiale ale statului, ne face să prețuim și mai mult șansa integrării, un prilej, deși târziu, de a ataca frontal reforma.

Vigilența trebuie însă bine păstrată. În 2007, cu un volum al reformelor nedus până la capăt, presupunând că, din cine știe ce rațiuni, Uniunea ne-ar tolera astfel de nerealizări, nu am fi nici pe departe imuni la plata facturii rabaturilor făcute de la reformă atunci când era poate cel mai puțin recomandabil să procedăm astfel. Adică în pe ultima linie dreaptă înaintea aderării. Chiar dacă o vreme nu vom resimți în mod deosebit intrarea celor opt țări central și est-europene în Uniune, doar gândindu-ne la transformările pe care le vor înregistra foștii noștri colegi de lagăr pe latura creșterii atractivității pentru afacerile europene, în cei trei ani de experiență integraționistă, și tot am obține măsura măririi ecartului între noi și UE15+10. Adică,un fel de „la revedere“, pe o perioadă nedeterminată, convergenței reale, atât de mult dorite.

Bibliografie

Fishwick, F., Making Sense of Competition Policy, Kogan Page, Londra, 1993;

George, K.; Jacquemin, A., Competition Policy in the European Community, în Comanor, W. S. et al. (editori), Competition Policy in Europeand North America: Economic Issues and Institutions, Harwood Academic, Chur/Londra, 1990;

Korah, V., An Introductory Guide to EC Competition Law and Practice, Hart Publishing, 1997;

Miron, D., Economia Uniunii Europene, , Editura Luceafărul, București, 2002;

Miu, Angelo, Din activitatea internațională a Consiliului Concurenței,'Profil: Concurența', anul II, nr.l, martie, 1999;

Negrescu, D.; Oprescu, Gh., Politica de protecție a concurenței, 2004;

Oprescu, Gh., Politica de protecție a concurenței, în Modificări structurale și performanță economică în România, vol. I, editat de CEROPE, I.R.L.I., București, 2003;

Oprescu, Gh. (coord.), Politica de control al ajutoarelor de stat acordate în sectoare specifice – industria cărbunelui, siderurgie, construcții de nave, industria autovehiculelor –, Institutul European din România, București, 2004;

Oprescu, Gh.; Rohlck E., Competition Policy in Transition Economies: The Case of România, 'Competition Policy Newsletter', no.3 October, 1999;

Oprescu, Gh., The Modernisation of EC Competition Law: The Case of an Associated Country în Ehlerman, Claus Dieter și Atanasiu, Isabela (ed.), European Competition Law Annual 2000: The Modernisation of EC Antitrust Policy, Hart Publishing, Oxford, Portland Oregon, 2001;

Pelkmans, J., Integrare europeană. Metode și analiză economică, Institutul European din România, ediția a II-a, 2003;

Pittman, R., Some Criticial Provisions in the Antimonopoly Laws of Central and Eastern Europe, 'The International Lawyer', no.26, 1992,

Pittman, R., Competition Law in Central and Eastern Europe: Five Years Later, 'Economic Analysis Group Discussion Paper', US Department of Justice, Antitrust Division, 1997;

Popa, Ioan , Tranzacții de comerț exterior, Editura Economică, București, 2002;

***, Consiliul Concurenței, Buletin Lunar, mai 2004;

***, Consiliul Concurenței, Buletin Lunar, iunie 2004;

***, Colecția revistei „Profil: Concurența”, 2003, 2004, publicație editată de Consiliul Concurenței (pentru studii de caz);

***, Colecția revistei „Piața Financiară”, 2004 (pentru studii de caz);

***, Documente ale Ministerului Integrării din România;

***, Documente ale Comisiei Europene.

=== Anexa ===

Constituie material de lucru, fara a avea caracter oficial

LEGE Nr. 21 din 10 aprilie 1996

Legea concurenței

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 88 din 30 aprilie 1996

Cu modificarile si completarile adoptate prin OUG nr. 121/04.12.2003 (aprobata prin Legea nr. 184/2004) pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr. 21/1996

EMITENT: GUVERNUL ROMÂNIEI

PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 875 din 10 decembrie 2003

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAP. I

Dispoziții generale

ART. 1

Prezenta lege are drept scop protecția, menținerea și stimularea concurenței și a unui mediu concurențial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor.

ART. 2

(1) Dispozițiile prezentei legi se aplică actelor și faptelor care au sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței săvârșite de:

a) agenți economici sau asociații de agenți economici – persoane fizice sau juridice – de cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină, denumiți în continuare agenți economici;

b) organele administrației publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operațiuni de piață, influențând direct sau indirect concurența, cu excepția situațiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.

(2) Când agenții economici, determinați conform alin. (1) lit. a), participă la o grupare realizată pe cale convențională prin acord, înțelegere, pact, protocol, contract și altele asemenea, fie ea explicită, publică ori ocultă, secretă, dar fără personalitate juridică și indiferent de formă – antantă, coaliție, grup, bloc, federație și altele asemenea -, pentru actele și faptele prevăzute la alin. (1), săvârșite în cadrul participării la o asemenea grupare, dispozițiile prezentei legi se aplică fiecărui agent economic, ținând seama de principiul proporționalității.

(3) Dispozițiile prezentei legi se aplică actelor și faptelor prevăzute la alin. (1), când sunt săvârșite pe teritoriul României, precum și celor săvârșite în afara teritoriului țării, atunci când produc efecte pe teritoriul României.

(4) Prezenta lege nu se aplică:

a) pieței muncii și relațiilor de muncă;

b) pieței monetare și pieței titlurilor de valoare, în măsura în care libera concurență pe aceste piețe face obiectul unor reglementări speciale.

ART. 3

Administrarea prezentei legi și punerea ei în aplicare sunt încredințate Consiliului Concurenței, ca autoritate administrativă autonomă, învestită în acest scop, în condițiile, modalitățile și limitele stabilite prin dispozițiile ce urmează.

ART. 4

(1) Prețurile produselor și tarifele serviciilor și lucrărilor se determină în mod liber prin concurență, pe baza cererii și ofertei. Prețurile și tarifele practicate în cadrul unor activități cu caracter de monopol natural sau ale unor activitati economice, stabilite prin lege, se stabilesc și se ajustează cu avizul Ministerului Finanțelor Publice, cu excepția celor pentru care, prin legi speciale, sunt prevăzute alte competențe.

(2) În sectoarele economice sau pe piețele unde concurența este exclusă sau substanțial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenței unei poziții de monopol, Guvernul poate, prin hotărâre, să instituie forme corespunzătoare de control al prețurilor pentru o perioadă de cel mult 3 ani, care poate fi prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un an, dacă împrejurările care au justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe.

(3) Pentru sectoare economice determinate și în împrejurări excepționale, precum: situații de criză, dezechilibru major între cerere și ofertă și disfuncționalitate evidentă a pieței, Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creșterii excesive a prețurilor sau chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru o perioadă de 6 luni, care poate fi prelungită succesiv pentru durate de câte cel mult 3 luni, cât timp persistă împrejurările care au determinat adoptarea respectivei hotărâri.

(4) Intervenția Guvernului în situațiile prevăzute la alin. (2) și (3) se face cu avizul Consiliului Concurenței.

CAP. II

Practici anticoncurențiale

ART. 5

(1) Sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:

a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții comerciale;

b) limitarea sau controlul producției, distribuției, dezvoltării tehnologice ori investițiilor;

c) împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, al volumului de vânzări și achiziții ori pe alte criterii;

d) aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială;

e) condiționarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

f) participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitații sau la orice alte forme de concurs de oferte;

g) eliminarea de pe piață a altor concurenți, limitarea sau împiedicarea accesului pe piață și a libertății exercitării concurenței de către alți agenți economici, precum și înțelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiți agenți economici fără o justificare rezonabilă.

(2) Pot fi exceptate de la interdicția stabilită la alin. (1) înțelegerile, deciziile luate de asociațiile de agenți economici sau practicile concertate care îndeplinesc cumulativ condițiile de la lit. a) – d) și una dintre condițiile de la lit. e), după cum urmează:

a) efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente pentru a compensa restrângerea concurenței provocată de respectivele înțelegeri, decizii luate de asociațiile de agenți economici sau practici concertate;

b) beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj corespunzător celui realizat de părțile la respectiva înțelegere, decizie luată de către o asociație de agenți economici sau practică concertată;

c) eventualele restrângeri ale concurenței sunt indispensabile pentru obținerea avantajelor scontate, iar prin respectiva înțelegere, decizie luată de către o asociație de agenți economici sau practică concertată părților nu li se impun restricții care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivelor enumerate la lit. e);

d) respectiva înțelegere, decizie luată de o asociație de agenți economici sau practică concertată nu dă agenților economici sau asociațiilor de agenți economici posibilitatea de a elimina concurența de pe o parte substanțială a pieței produselor ori serviciilor la care se referă;

e) înțelegerea, decizia luată de o asociație de agenți economici sau practica concertată în cauză contribuie ori poate contribui la:

1. ameliorarea producției ori distribuției de produse, executării de lucrări ori prestărilor de servicii;

2. promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătățirea calității produselor și serviciilor;

3. întărirea pozițiilor concurențiale ale întreprinderilor mici și mijlocii pe piața internă;

4. practicarea în mod durabil a unor prețuri substanțial mai reduse pentru consumatori.

(3) Regimul exceptării sub formă de dispensă, al deciziei de acordare a acesteia, termenele, informațiile de prezentat, durata și condițiile dispensei se stabilesc de către Consiliul Concurenței, prin regulamente și instrucțiuni. Beneficiul exceptării prevăzut la alin. (2) se acordă prin decizie a Consiliului Concurenței pentru cazuri individuale de înțelegeri, decizii luate de asociații de agenți economici sau practici concertate și se stabilește prin regulamente ale Consiliului Concurenței pentru cazurile de exceptare pe categorii de înțelegeri, decizii ale asociațiilor de agenți economici sau practici concertate. Agenții economici sau asociațiile de agenți economici pot solicita Consiliului Concurenței dispensă, probând îndeplinirea condițiilor stabilite la alin. (2).

(4) Categoriile de înțelegeri, deciziile luate de asociațiile de agenți economici și practici concertate, exceptate prin aplicarea prevederilor alin. (2), precum și condițiile și criteriile de încadrare pe categorii de acordare și de retragere a beneficiului exceptării se stabilesc de Consiliul Concurenței, prin regulament.

(5) Înțelegerile, deciziile luate de asociațiile de agenți economici și practicile concertate care se încadrează în vreuna dintre categoriile exceptate prin aplicarea prevederilor alin. (2) și stabilite prin prevederile alin. (3) sunt considerate legale, fără obligația notificării sau obținerii unei decizii din partea Consiliului Concurenței. Agenții economici sau asociațiile de agenți economici, care se prevalează de beneficiul exceptării pe categorii, sunt ținuți să facă dovada îndeplinirii condițiilor și criteriilor prevăzute la alin. (3) și (4).

(6) Deciziile de acordare a dispenselor pentru înțelegeri, decizii ale asociațiilor de agenți economici ori practici concertate, emise în aplicarea prevederilor alin. (3), vor prevedea data de la care se aplică, durata pentru care este acordată dispensa, precum și condițiile și obligațiile ce trebuie respectate de către beneficiari.

(7) Dispensa acordată conform alin. (6) pentru o înțelegere, decizie luată de o asociație de agenți economici ori practică concertată poate fi reînnoită, la cerere, dacă sunt satisfăcute în continuare condițiile cerute, și poate fi revocată dacă condițiile în care a fost acordată nu mai corespund; decizia de acordare a dispensei este nulă dacă a fost acordată pe baza unor informații false, inexacte ori incomplete în raport cu cele solicitate.

ART. 6

Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute de către unul sau mai mulți agenți economici pe piața românească ori pe o parte substanțială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurențiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activității economice ori prejudicierea consumatorilor. Asemenea practici abuzive pot consta, în special, în:

a) impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile și refuzul de a trata cu anumiți furnizori sau beneficiari;

b) limitarea producției, distribuției sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor ori consumatorilor;

c) aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială;

d) condiționarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;

e) realizarea de importuri fără competiție de oferte și tratative tehnico-comerciale uzuale, în cazul produselor și serviciilor care determină nivelul general al prețurilor și tarifelor în economie;

f) practicarea unor prețuri excesive sau practicarea unor prețuri de ruinare, în scopul înlăturării concurenților sau vânzarea la export sub costul de producție, cu acoperirea diferențelor prin impunerea unor prețuri majorate consumatorilor interni;

g) exploatarea stării de dependență în care se găsește un alt agent economic față de un asemenea agent sau agenți economici și care nu dispune de o soluție alternativă în condiții echivalente, precum și ruperea relațiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiții comerciale nejustificate.

ART. 7

(1) Dacă, prin măsurile luate și prin sancțiunile aplicate de Consiliul Concurenței, conform prevederilor cap. IV – VI, unui agent economic abuzând de poziția sa dominantă, nu se obțin restabilirea situației și prevenirea repetării abuzului, Consiliul Concurenței, pentru motiv de afectare gravă a unui interes public major, poate cere Curții de Apel București să ordone măsurile adecvate pentru lichidarea poziției dominante pe piață a acestuia, instanța judecătorească putând dispune, după caz:

a) invalidarea unor contracte sau a unor clauze contractuale prin intermediul cărora se exploatează abuziv poziția dominantă;

b) invalidarea actului sau a actelor de realizare a unei concentrări creatoare de poziție dominantă, chiar atunci când prin actul sau actele juridice în cauză s-ar fi constituit o nouă persoană juridică;

c) limitarea sau interdicția accesului pe piață;

d) vânzarea de active;

e) restructurarea prin divizare a agentului economic.

(2) Consiliul Concurenței trebuie să specifice, prin trimitere la textul legal, măsura sau măsurile ce solicită a fi ordonate de instanță, fără a putea cere luarea, în cazul dedus judecății, a oricăreia dintre ele ori a tuturor, iar instanța neputând dispune o altă măsură decât cea sau cele la care se referă cererea.

(3) Instanța judecătorească va putea ordona una sau mai multe dintre măsurile prevăzute la alin. (1) numai sub condiția să fie evitată orice creștere a prețurilor din această cauză sau afectarea executării de către agentul economic a obligațiilor asumate față de terți.

(4) În cazul regiilor autonome, al societăților comerciale la care participarea statului este majoritară, precum și al unor instituții sau altor organisme publice care realizează activități de producție, distribuție ori servicii, dar fără ca prin aceasta să exercite prerogative de autoritate publică, Consiliul Concurenței va sesiza, în prealabil, organul competent al administrației publice centrale sau locale, pentru a decide corespunzător în vederea restabilirii situației și prevenirii repetării abuzului, prin restructurare ori prin alte modalități adecvate situației, putând sesiza Curtea de Apel București numai în cazul neluării de către organul administrativ a unei decizii corespunzătoare în termen de 30 de zile de la sesizare.

(5) Se consideră interes public major, motivând cererea Consiliului Concurenței pentru dispunerea de măsuri extreme dintre cele prevăzute la alin. (1), securitatea publică, pluralitatea de agenți economici independenți, bunăstarea consumatorilor și regulile prudențiale. Sarcina probei afectării grave a unui interes public major incumbă Consiliului Concurenței.

(6) Pentru situațiile prevăzute la alin. (4), organul competent al administrației publice poate interveni în proces conform regulilor din Codul de procedură civilă.

(7) Împotriva sentinței Curții de Apel București, sesizată conform alin. (1) sau (4), pot introduce recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție Consiliul Concurenței, agenții economici supuși măsurilor dispuse prin aceasta, precum și, în situațiile prevăzute la alin. (4), organul competent al administrației publice.

ART. 8

(1) Prevederile art. 5 nu se aplică în cazul agenților economici sau grupărilor de agenți economici la care cifra de afaceri pentru exercițiul financiar precedent recurgerii la comportamente susceptibile a fi calificate practici anticoncurențiale nu depășește un plafon stabilit anual de către Consiliul Concurenței și:

– cota de piață totală a agenților economici implicați în înțelegerea, decizia asociației de agenți economici sau practica concertată nu depășește 5% pe nici una dintre piețele relevante afectate, în cazul înțelegerilor, deciziilor luate de asociațiile de agenți economici sau practicilor concertate dintre agenții economici concurenți; sau

– cota de piață a fiecărui agent economic implicat în înțelegerea, decizia asociației de agenți economici sau practica concertată nu depășește 10% pe nici una dintre piețele relevante afectate, în cazul înțelegerilor, deciziilor luate de asociațiile de agenți economici sau practicilor concertate dintre agenții economici care nu sunt concurenți.

(2) Limitele prevăzute la alin. (1) nu sunt aplicabile practicilor anticoncurențiale interzise prin prevederile art. 5, atunci când acestea privesc prețuri, tarife, acorduri de partajare a pieței sau licitații.

ART. 9

(1) Sunt interzise orice acțiuni ale organelor administrației publice centrale sau locale, având ca obiect sau putând avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței, în special:

a) să ia decizii care limitează libertatea comerțului sau autonomia agenților economici, ce se exercită cu respectarea reglementărilor legale;

b) să stabilească condiții discriminatorii pentru activitatea agenților economici.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu fac obiectul aplicării excepției stabilite la art. 2 alin. (1) lit. b).

(3) În cazul în care organele administrației publice centrale sau locale nu se conformează deciziei Consiliului Concurenței, acesta are posibilitatea de a ataca acțiunea la Curtea de Apel București.

CAP. III

Concentrarea economică

ART. 11

(1) Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic, indiferent de forma acestuia și care, fie operează transferul proprietății sau al folosinței asupra totalității ori a unei părți a bunurilor, drepturilor și obligațiilor unui agent economic, fie are ca obiect sau ca efect să permită unui agent economic ori unei grupări de agenți economici de a exercita, direct sau indirect, o influență determinantă asupra unui alt agent economic sau mai multor alți agenți economici.

(2) O operațiune de concentrare economică are loc atunci când:

a) doi sau mai mulți agenți economici, anterior independenți, fuzionează;

b) una sau mai multe persoane care dețin deja controlul cel puțin asupra unui agent economic ori unul sau mai mulți agenți economici dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra unuia sau mai multor alți agenți economici ori asupra unor părți ale acestora, fie prin luare de participare la capital, fie prin cumpărare de elemente de activ, prin contract sau prin alte mijloace.

(3) Operațiunile de asociere, având ca obiect sau ca efect coordonarea comportamentului concurențial al agenților economici participanți care rămân independenți, nu constituie concentrare prin dobândirea controlului, chiar când asemenea operațiuni ar consta în crearea de entități economice comune. Dacă entitatea economică comună este o persoană juridică îndeplinind statornic toate funcțiile unei entități economice autonome, fără însă a realiza o coordonare a comportamentului concurențial fie între agenți economici fondatori, fie între ea și aceștia, operațiunea este o concentrare în sensul prevederilor alin. (2) lit. b).

(4) În sensul prezentei legi, controlul decurge din drepturi, contracte sau orice alte elemente care conferă, fiecare în parte ori luate împreună și ținând seama de circumstanțele de fapt sau de drept, posibilitatea de a exercita o influență determinantă asupra unui agent economic, în special din:

a) drepturi de proprietate sau de folosință asupra totalității ori a unei părți a bunurilor unui agent economic;

b) drepturi sau contracte care conferă o influență determinantă asupra constituirii, deliberărilor ori deciziilor organelor unui agent economic.

(5) Controlul este dobândit, conform prevederilor alin. (2) – (4), de către persoana sau persoanele ori de către agenții economici care sunt titulari ai drepturilor ori beneficiari ai contractelor menționate la alin. (4) sau care, fără a fi titulari ai unor asemenea drepturi ori contracte, au puterea de a exercita influența determinantă conferită de acestea.

ART. 12

Nu constituie o operațiune de concentrare economică situațiile în care:

a) controlul este dobândit și exercitat de către un lichidator desemnat prin hotărâre judecătorească sau de către o altă persoană mandatată de autoritatea publică pentru îndeplinirea unei proceduri de încetare de plăți, redresare, concordat, lichidare judiciară, urmărire silită sau altă procedură similară;

b) băncile și alte instituții de credit, instituțiile financiare și societățile financiare, societățile de servicii de investiții financiare sau societățile de asigurare și reasigurare, a căror activitate normală include tranzacții și negocieri de titluri pe cont propriu sau pe contul terților, dețin, cu titlu temporar, participări de capital la un agent economic pe care le-au dobândit în vederea revânzării lor, cât timp ele nu exercită drepturile de vot aferente acestor participări astfel încât să determine comportamentul concurențial al respectivului agent economic ori le exercită numai în vederea revânzării acestei participări, cu condiția ca revânzarea respectivei participări să intervină în termen de un an calculat de la data dobândirii; la cerere, Consiliul Concurenței poate proroga termenul, dacă solicitantul dovedește că revânzarea participării dobândite nu a fost rezonabil posibilă în termenul fixat;

c) controlul este dobândit de persoanele sau agenții economici menționați la art. 11 alin. (2) lit. b), cu condiția ca drepturile de vot aferente participării deținute să nu fie exercitate, mai ales la numirea de membri în organele de administrare, conducere executivă, supraveghere și control ale agentului economic la care dețin participarea, decât în scopul salvgardării valorii integrale a acestei investiții, fără a determina direct sau indirect comportamentul concurențial al agentului economic controlat;

d) agenții economici, inclusiv cei care fac parte din grupuri economice, realizează operațiuni de restructurare sau reorganizare a propriilor activități.

ART. 13

Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziții dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.

ART. 14

(1) Pentru stabilirea compatibilității lor cu un mediu concurențial normal, operațiunile de concentrare economică se apreciază după următoarele criterii:

a) necesitatea de a menține și de a dezvolta concurența pe piața românească, ținând seama de structura tuturor piețelor în cauză și de concurența existentă sau potențială dintre agenții economici situați în România sau în străinătate;

b) cota de piață deținută de către agenții economici în cauză, puterea lor economică și financiară;

c) alternativele disponibile pentru furnizori și utilizatori, accesul lor la piețe și la surse de aprovizionare, precum și orice bariere instituite prin acte normative sau de altă natură la intrarea pe piață;

d) tendința cererii și a ofertei pentru bunurile și serviciile în cauză;

e) măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor sau ale consumatorilor;

f) contribuția la progresul tehnic și economic.

(2) Concentrările economice susceptibile a conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia pot fi autorizate dacă părțile interesate în operațiunea de concentrare dovedesc îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

a) operațiunea de concentrare urmează a contribui la creșterea eficienței economice, la ameliorarea producției, distribuției sau progresului tehnic ori la creșterea competitivității la export;

b) efectele favorabile ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii concurenței;

c) de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă și consumatorii, în special prin prețuri reale mai reduse."

ART. 15

Prevederile prezentului capitol nu se aplică operațiunilor de concentrare economică, atunci când cifra de afaceri cumulată a agenților economici implicați nu depășește echivalentul în lei a 10.000.000 euro și nu există cel puțin doi agenți economici implicați în operațiune care să realizeze pe teritoriul României, fiecare în parte, o cifră de afaceri mai mare decât echivalentul în lei a 4.000.000 euro. Echivalentul în lei se calculează la cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României valabil pentru ultima zi a exercițiului financiar din anul anterior operațiunii.

ART. 16

(1) Concentrările economice care depășesc pragurile prevăzute la art. 15 sunt supuse controlului și trebuie notificate Consiliului Concurenței.

(2) Concentrările economice care se realizează prin fuziunea a doi sau mai multor agenți economici trebuie notificate de către fiecare dintre părțile implicate; în celelalte cazuri, notificarea trebuie să fie înaintată de către persoana, agentul economic sau agenții economici care dobândesc controlul asupra unuia sau mai multor agenți economici ori asupra unor părți ale acestora.

(3) Procedura de notificare, termenele, documentele și informațiile de prezentat, comunicările și prezentarea de observații de către agenții economici interesați se stabilesc prin regulament și instrucțiuni adoptate de Consiliul Concurenței.

(4) Este interzisă punerea în aplicare a unei operațiuni de concentrare economică până la emiterea de către Consiliul Concurenței a unei decizii în conformitate cu art. 51.

(5) Consiliul Concurenței poate acorda, la cerere, o derogare de la regula instituită la alin. (4); cererea de acordare a derogării trebuie să fie motivată. În decizia pe care o va emite Consiliul Concurenței va ține cont de efectele suspendării concentrării economice asupra unuia sau mai multora dintre agenții economici implicați în operațiune, asupra unei terțe părți, precum și de efectele asupra concurenței. Această derogare poate fi condiționată de impunerea unor obligații ce trebuie îndeplinite de către părți și poate fi acordată oricând, atât anterior, cât și ulterior notificării.

(6) Validitatea oricărei operațiuni realizate în contradicție cu alin. (4) va depinde de decizia pe care Consiliul Concurenței o va lua cu privire la operațiunea notificată, conform art. 51 alin. (1) lit. b), alin. (2) lit. a), b) sau c) sau alin. (3).

CAP. IV

Consiliul Concurenței

Secțiunea I

Consiliul Concurenței

ART. 17

(1) Se înființează Consiliul Concurenței, autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenței, cu personalitate juridică, care își exercită atribuțiile potrivit prevederilor prezentei legi. Sediul Consiliului Concurenței este în municipiul București.

(2) Structura organizatorică și de personal a Consiliului Concurenței, atribuțiile de conducere și de execuție ale personalului său se stabilesc prin regulamentele interioare adoptate de acesta.

ART. 18

(1) Plenul Consiliului Concurenței este un organ colegial și este format din 7 membri, după cum urmează: un președinte, 2 vicepreședinți și 4 consilieri de concurență. Numirea membrilor plenului Consiliului Concurenței se realizează de către Președintele României, la propunerea Guvernului.

(2) Durata mandatului membrilor plenului Consiliului Concurenței este de 5 ani, aceștia putând fi reînvestiți cel mult încă o dată. La numirea primului plen al Consiliului Concurenței după intrarea în vigoare a prezentei legi, un vicepreședinte și 2 consilieri de concurență vor avea un mandat de 2 ani și jumătate, stabilit prin decretul de numire în funcție.

(3) Președintele, vicepreședinții și consilierii de concurență trebuie să aibă o independență reală și să se bucure de o înaltă reputație profesională și probitate civică. Pentru a fi numit membru al Consiliului Concurenței se cer studii superioare, înaltă competență profesională, o bună reputație și vechime de minimum 10 ani în activități din domeniile: economic, comercial, al prețurilor și concurenței sau juridic.

(4) Președintele trebuie să fi îndeplinit o funcție de conducere cu largi responsabilități, în care a făcut dovada competenței sale profesionale și manageriale.

(6) Calitatea de membru al Consiliului Concurenței este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activități profesionale sau de consultanță, cu participarea directă sau prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entități publice ori private sau cu deținerea de funcții ori de demnități publice, cu excepția activității didactice din învățământul superior. Ei nu pot fi desemnați experți sau arbitri, nici de părți și nici de instanța judecătorească sau de către o altă instituție.

(7) Membrii plenului Consiliului Concurenței nu reprezintă autoritatea care i-a numit și sunt independenți în luarea deciziilor.

(8) Membrii plenului Consiliului Concurenței și inspectorii de concurență nu pot face parte din partide sau alte formațiuni politice.

(9) Mandatul de membru al plenului Consiliului Concurenței încetează:

a) la expirarea duratei;

b) prin demisie;

c) prin deces;

d) prin imposibilitate definitivă de exercitare, constând într-o indisponibilitate mai lungă de 60 de zile consecutive;

e) la survenirea unei incompatibilități dintre cele prevăzute la alin. (6) și (8), conform prevederilor alin. (12);

f) prin revocare, pentru încălcarea gravă a prezentei legi și pentru condamnare penală, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pentru săvârșirea unei infracțiuni.

(10) Membrii plenului Consiliului Concurenței sunt revocabili, în cazul prevăzut la alin. (9) lit. f), de către autoritatea care i-a numit. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești penale ei pot fi suspendați din funcție de către aceeași autoritate.

(11) În caz de vacanță a unui loc în plenul Consiliului Concurenței pentru una dintre situațiile prevăzute la alin. (9) lit. b) – f), se va proceda, conform prevederilor alin. (1), la desemnarea și numirea unui nou membru pentru durata rămasă din mandat, în funcția devenită vacantă.

(12) Membrii Consiliului Concurenței sunt obligați să notifice de îndată Consiliului survenirea oricărei situații de incompatibilitate sau impediment dintre cele prevăzute la alin. (6) și (8), ei fiind de drept suspendați din funcție din momentul survenirii acestei situații, iar dacă situația se prelungește peste 10 zile consecutive, mandatul încetează și se procedează conform prevederilor alin. (10) și (11).Modificarea facuta prin pct. 18. al Art. I din OUG nr. 121 / 04.12.2003

ART. 19

(1) Înainte de a începe să-și exercite funcția, fiecare membru al Consiliului Concurenței este obligat să depună în fața Președintelui României, în prezența celorlalți membri numiți și după citirea decretului prezidențial de numire în funcție, următorul jurământ:

"Jur să respect Constituția și legile țării, să apăr interesele României, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, să-mi îndeplinesc cu onoare, demnitate, loialitate, responsabilitate și fără părtinire atribuțiile ce-mi revin. Așa să-mi ajute Dumnezeu!".

(2) Președintele Consiliului Concurenței prestează cel dintâi jurământul.

(3) În cazul neprestării jurământului în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a decretului de numire, membrul numit este de drept demisionar, urmând a se relua procedura desemnării și numirii altei persoane pentru funcția devenită vacantă.

(4) Actele efectuate de oricare dintre membrii Consiliului Concurenței înainte de prestarea jurământului sunt nule de drept.

ART. 20

(1) Mandatele membrilor Consiliului Concurenței încep de la data depunerii jurământului de către aceștia și expiră la împlinirea termenelor prevăzute la art. 18 alin. (2), calculate de la această dată.

(2) Dacă, până la expirarea mandatului în curs, președintele Consiliului Concurenței desemnat pentru mandatul următor nu va fi prestat jurământul cu respectarea dispozițiilor art. 19, membrii Consiliului Concurenței în exercițiu își vor continua activitatea până la depunerea jurământului de către președintele Consiliului, desemnat pentru mandatul următor sub conducerea președintelui anterior.

ART. 21

(1) Consiliul Concurenței își desfășoară activitatea, deliberează și ia decizii în plen și în comisii, cu majoritatea voturilor membrilor.

(2) Fiecare comisie este formată din 2 consilieri de concurență în componența stabilită de președintele Consiliului Concurenței, pentru fiecare caz în parte, și este condusă de către un vicepreședinte al Consiliului Concurenței.

(3) Președintele Consiliului Concurenței ordonă efectuarea de investigații și desemnează raportorul pentru fiecare investigație.

(4) În aplicarea prezentei legi, Consiliul Concurenței examinează în plen:

a) rapoartele de investigație, cu eventualele obiecții formulate la acestea, și decide asupra măsurilor de luat;

b) autorizarea concentrărilor economice;

c) sesizarea instanțelor judecătorești în aplicarea prevederilor art. 7;

d) punctele de vedere, recomandările și avizele de formulat în aplicarea dispozițiilor prezentei legi;

e) categoriile de înțelegeri, decizii luate de asociațiile de agenți economici și practici concertate propuse pentru exceptare;

f) proiectele de reglementări propuse spre adoptare;

g) raportul anual asupra situației concurenței;

h) analiza încălcărilor prevederilor art. 9."

(5) În formațiunile deliberative fiecare membru dispune de un vot; în caz de partaj egal al voturilor, soluția votată de președinte prevalează.

(6) Deciziile adoptate de Consiliul Concurenței în plen conform prevederilor alin. (4) se semnează de către președinte, în numele Consiliului Concurenței; ele vor putea fi atacate în termen de 30 de zile de la publicare sau, după caz, de la comunicare, în procedura de contencios administrativ la Curtea de Apel București; sentința va fi pronunțată fără drept de apel, împotriva ei putând fi declarat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.

ART. 22

(1) Președintele Consiliului Concurenței angajează patrimonial, prin semnătura sa, Consiliul Concurenței ca persoană juridică și-l reprezintă ca instituție publică în fața persoanelor fizice și juridice, a autorităților legislative, judiciare și administrative, precum și a altor instituții românești, străine și internaționale. El exercită prerogative disciplinare asupra întregului personal al Consiliului Concurenței.

(2) Ordinele și deciziile Consiliului Concurenței, prin care se dispun măsuri și se aplică sancțiuni, se semnează de către președinte, iar reglementările adoptate de Consiliul Concurenței sunt puse în aplicare, suspendate ori abrogate prin ordin al președintelui.

(3) În caz de absență ori de indisponibilitate a președintelui, reprezentarea legală a Consiliului Concurenței revine unuia dintre vicepreședinți, desemnat de președinte pentru durata absenței sau a indisponibilității.

(4) Președintele Consiliului Concurenței poate delega puteri de reprezentare oricăruia dintre vicepreședinți, consilierii de concurență, inspectorii de concurență sau altor persoane, mandatul trebuind să menționeze expres puterile delegate și durata exercitării lor.

ART. 23

(1) În vederea exercitării atribuțiilor sale, Consiliul Concurenței își elaborează și își adoptă regulamentul de organizare, funcționare și procedură și își constituie aparatul propriu, la nivel central și local.

(2) Nomenclatorul de funcții al aparatului propriu, cuprinzând inspectori de concurență și alte categorii de personal, condițiile de încadrare pe funcții, de promovare în grad și de stimulare, precum și atribuțiile fiecărei funcții se stabilesc prin regulament adoptat de Consiliul Concurenței, cu respectarea reglementărilor privind funcția publică și funcționarii publici și a reglementărilor privind salarizarea personalului contractual din sectorul bugetar.

(3) Funcția publică de specialitate pentru Consiliul Concurenței este cea de inspector de concurență.

ART. 24

Funcția de președinte al Consiliului Concurenței este asimilată celei de ministru, cea de vicepreședinte celei de secretar de stat, iar cea de consilier de concurență celei de subsecretar de stat.

ART. 25

În organizarea Consiliului Concurenței funcționează un secretariat general, condus de un secretar general, desemnat de către Consiliul Concurenței. Atribuțiile secretarului general se stabilesc prin regulamentul de organizare, funcționare și procedură adoptat de Consiliul Concurenței.

ART. 26

(1) Consiliul Concurenței își întocmește proiectul de buget propriu, care se prevede distinct în bugetul de stat.

(2) Pentru funcționarea Consiliului Concurenței și a aparatului său teritorial, Guvernul și, după caz, organele administrației publice locale vor atribui Consiliului Concurenței în administrare imobilele necesare, respectiv terenurile și dotările din domeniul public de interes național sau, după caz, local, în termen de 60 de zile de la înregistrarea cererii Consiliului Concurenței.

(3) Sumele reprezentând tarife, taxe și amenzi sau alte sancțiuni aplicate de Consiliul Concurenței se fac venit la bugetul de stat, în condițiile legii."

ART. 27

Consiliul Concurenței are următoarele atribuții:

a) efectuează, la inițiativa sa sau în urma unei plângeri, sesizări sau notificări, investigațiile privind aplicarea art. 5, 6, 13 și 16;

b) ia deciziile prevăzute de prezenta lege pentru cazurile de încălcare a dispozițiilor art. 5, 6, 9, 13 și 16, constatate în urma investigațiilor efectuate de către inspectorii de concurență, în baza prevederilor legii și abilitării cu puteri de inspecție prin ordin al președintelui; o copie a acestui ordin va fi înmânată de inspectorii de concurență abilitați agentului economic sau asociației de agenți economici supuși investigației.

c) certifică, la cererea agenților economici sau a asociațiilor de agenți economici și, atunci când consideră necesar, în urma declanșării unei investigații, pe baza dovezilor prezentate, că nu există temei pentru intervenția sa în baza art. 5 alin. (1) sau a art. 6;

d) ia decizii de acordare a dispenselor în cazurile de exceptări individuale de înțelegeri, decizii luate de asociațiile de agenți economici sau practici concertate, care se încadrează în prevederile art. 5 alin. (2), precum și decizii în cazurile de concentrări economice;

d1) ia decizii de retragere a beneficiului exceptării de la prevederile art. 5 alin. (1), stabilit prin regulament al Consiliului Concurenței pentru unele categorii de înțelegeri, decizii luate de asociațiile de agenți economici sau practici concertate, atunci când constată că acestea nu mai îndeplinesc prevederile art. 5 alin. (2);

e) asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii;

f) efectuează, din proprie inițiativă, investigații utile pentru cunoașterea pieței;

g) sesizează Guvernul asupra existenței unei situații de monopol sau a altor cazuri, asemenea celor prevăzute la art. 4 alin. (2) și (3), și propune acestuia adoptarea măsurilor necesare pentru remedierea disfuncționalităților constatate; h) sesizează instanțele judecătorești asupra cazurilor în care acestea sunt competente;

i) urmărește aplicarea dispozițiilor legale și a altor acte normative incidente în domeniul de reglementare al prezentei legi;

j) sesizează Guvernului cazurile de imixtiune a organelor administrației publice centrale și locale în aplicarea prezentei legi;

k) emite aviz conform pentru proiectele de acte normative care pot avea impact anticoncurențial și propune modificarea acelora care au un asemenea efect;

l) face recomandări Guvernului și organelor administrației publice locale pentru adoptarea de măsuri care să faciliteze dezvoltarea pieței și a concurenței;

m) propune Guvernului sau organelor administrației publice locale luarea de măsuri disciplinare împotriva personalului din subordinea acestora, în cazul în care acesta nu respectă dispozițiile obligatorii ale Consiliului Concurenței;

n) realizează studii și întocmește rapoarte privind domeniul său de activitate și furnizează Guvernului, publicului și organizațiilor internaționale specializate informații privind această activitate;

o) reprezintă România și promovează schimbul de informații și de experiență în relațiile cu organizațiile și instituțiile internaționale de profil și cooperează cu autoritățile de concurență străine și comunitare;

p) stabilește și aprobă misiunea, strategia generală și programele de activitate ale autorității de concurență;

r) ia orice alte decizii în îndeplinirea atribuțiilor ce decurg din prezenta lege.

ART. 28

(1) Consiliul Concurenței adoptă regulamente și instrucțiuni, emite ordine, ia decizii și formulează avize, face recomandări și elaborează rapoarte în aplicarea prevederilor prezentei legi.

(2) Consiliul Concurenței adoptă regulamente, în special cele care privesc:

a) organizarea, funcționarea și procedura;

b) autorizarea concentrărilor economice;

c) exceptarea unor categorii de înțelegeri, decizii ale asociațiilor agenților economici sau practici concertate;

d) regimul dispenselor;

e) constatarea și aplicarea sancțiunilor prevăzute de prezenta lege;

f) tarifele pentru notificări, solicitări de dispense, de acces la documentație și eliberare de copii sau extrase;

g) inspectorii de concurență;

h) regimul disciplinar al personalului.

(3) Consiliul Concurenței adoptă instrucțiuni, în special cele care privesc:

a) notificările de concentrări economice;

b) solicitările de dispense și prorogarea de dispense;

c) calcularea cifrei de afaceri și a plafoanelor valorice prevăzute de prezenta lege;

d) definirea pieței relevante în scopul stabilirii părții substanțiale de piață;

e) plata taxelor și a tarifelor stabilite prin prezenta lege și prin regulamente.

(4) Consiliul Concurenței emite ordine prin care stabilește plafoanele valorice revizuibile periodic, prevăzute de prezenta lege, pune în aplicare, suspendă sau abrogă propriile reglementări adoptate, dispune efectuarea de investigații, ordonă inspecții și măsurile de luat în privința agenților economici.

(5) Deciziile sunt acte individuale de administrare, gestiune și disciplină internă, de aplicare de sancțiuni, de autorizare, de acordare și de prorogare de dispense.

(6) Avizele sunt formulate, recomandările și propunerile sunt făcute, punctele de vedere sunt formulate, rapoartele sunt elaborate și comunicate, după caz publicate, conform dispozițiilor prezentei legi.

ART. 29

(1) Proiectele de regulamente și instrucțiuni, precum și modificările acestora necesită avizul Consiliului Legislativ, după care sunt adoptate în plenul Consiliului Concurenței și puse în aplicare prin ordin al președintelui Consiliului Concurenței.

(2) Reglementările Consiliului Concurenței pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la comunicare, respectiv publicarea actului atacat.

ART. 30

Consiliului Concurenței va comunica punctul său de vedere asupra oricărui aspect în domeniul politicii concurențiale, la cererea:

a) Președinției României;

b) comisiilor parlamentare, senatorilor și deputaților;

c) organelor administrației publice centrale și locale;

d)organizațiilor profesionale, patronale și sindicale interesate, incluzând printre acestea și Camera de Comerț și Industrie a României;

e) organizațiilor pentru protecția consumatorilor;

f) instanțelor judecătorești și parchetelor.

ART. 31

(1) Cu privire la politica de privatizare, respectiv politicile de ramură sau sectoriale, Consiliul Concurenței va consulta ministerele de resort și alte organe ale administrației publice centrale sau locale, precum și organizațiile patronale în cauză.

(2) Organele și organizațiile prevăzute la alin. (1) vor trimite Consiliului Concurenței punctul lor de vedere în termen de 30 de zile de la solicitare. Acest punct de vedere va fi atașat la raportul asupra cazului analizat.

(3) În îndeplinirea atribuțiilor sale Consiliul Concurenței se va consulta cu organele administrației publice centrale sau locale și va solicita informații și asistență din partea acestora.

(4) Consiliul Concurenței, ca autoritate națională în domeniul concurenței, va fi responsabil de relația cu instituțiile Comunității Europene, în conformitate cu prevederile incidente din legislația comunitară.

ART. 32

(1) Consiliul Concurenței întocmește anual un raport privind activitatea sa și modul în care agenții economici și autoritățile publice respectă regulile concurenței, potrivit prezentei legi.

(2) Raportul se adoptă în plenul Consiliului Concurenței și se dă publicității.

ART. 33

(1) Prin prezenta lege se instituie următoarea taxă: taxa de autorizare a concentrărilor economice, care se plătește în cazul emiterii unei decizii de autorizare conform art. 51 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. b) și c).

(2) Taxa de autorizare a concentrării economice se stabilește la o cotă de 0,1% din cifra de afaceri cumulată a agenților economici implicați în concentrarea economică autorizată și se calculează pe baza cifrei de afaceri pentru exercițiul financiar precedent deciziei de autorizare a concentrării economice, determinată conform reglementărilor Consiliului Concurenței.

(3) Sumele provenind din plata taxei prevăzute la alin. (1) se varsă la bugetul de stat în termen și conform procedurilor stabilite de reglementările fiscale.

ART. 34 – ART. 38

CAP. V

Procedura de examinare preliminară, de investigare și de luare a deciziilor

ART. 39

(1) Descoperirea și investigarea încălcărilor prevederilor prezentei legi incumbă Consiliului Concurenței care acționează prin inspectorii de concurență.

(2) În cazul infracțiunii prevăzute la art. 63 alin. (1) din prezenta lege, personalul desemnat în condițiile alin. (1) va putea efectua numai actele stabilite prin art. 214 din Codul de procedură penală.

ART. 40

Consiliul Concurenței dispune efectuarea de investigații, potrivit atribuțiilor sale, în condițiile art. 46:

a) din oficiu;

b) la plângerea unei persoane fizice sau juridice afectate în mod real și direct prin încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1), art. 6, 13 și 16;

c) la cererea agenților economici sau a asociațiilor de agenți economici interesați, conform prevederilor art. 5 alin. (2) sau ale art. 14 alin. (2);

d) la cererea oricăreia dintre autoritățile, instituțiile, organizațiile sau a oricăruia dintre organele menționate la art. 30 lit. a) – f)."

ART. 41

În realizarea investigațiilor, precum și a atribuțiilor conferite în baza prezentei legi, inspectorii de concurență pot solicita agenților economici sau asociațiilor de agenți economici informațiile și documentele care le sunt necesare, menționând baza legală și scopul solicitării, și pot stabili termene până la care aceste informații și documente să le fie furnizate, sub sancțiunea prevăzută în prezenta lege.

ART. 42

(1) Pentru investigarea încălcării prevederilor prezentei legi, inspectorii de concurență sunt abilitați cu puteri de inspecție, cu excepția debutanților, și au următoarele puteri de inspecție:

a) să intre în spațiile, terenurile sau mijloacele de transport pe care agenții economici ori asociațiile de agenți economici le dețin legal;

b) să examineze orice documente, registre, acte financiar-contabile și comerciale sau alte evidențe legate de activitatea agenților economici sau asociațiilor de agenți economici, indiferent de locul în care sunt depozitate;

c) să ia declarații reprezentanților și angajaților agentului economic sau asociației de agenți economici referitoare la fapte sau documente considerate relevante;

d) să ridice sau să obțină în orice formă copii ori extrase din orice documente, registre, acte financiar-contabile și comerciale sau din alte evidențe legate de activitatea agentului economic sau asociației de agenți economici;

e) să sigileze orice amplasament destinat activităților agentului economic sau asociației de agenți economici și orice documente, registre, acte financiar-contabile și comerciale sau alte evidențe legate de activitatea agentului economic sau asociației de agenți economici, pe durata și în măsura necesară inspecției.

(2) Inspectorii de concurență cu puteri de inspecție, prevăzuți la alin. (1), vor proceda la actele prevăzute la alin. (1) numai dacă există indicii că pot fi găsite documente sau pot fi obținute informații considerate necesare pentru îndeplinirea misiunii lor, iar rezultatul acestora va fi consemnat într-un proces-verbal de constatare și inventariere.

(3) Inspectorii de concurență cu puteri de inspecție pot face inspecții inopinate și pot solicita orice fel de informații sau justificări legate de îndeplinirea misiunii, atât la fața locului, cât și la convocare la sediul Consiliului Concurenței."

(4) Exercitarea puterilor de inspecție se face în conformitate cu regulamentul privind organizarea, funcționarea și procedura Consiliului Concurenței."

ART. 43

În baza autorizării judiciare date prin încheiere, conform art. 44, inspectorul de concurență poate efectua inspecții în orice alte spații, inclusiv domiciliul, terenuri sau mijloace de transport aparținând conducătorilor, administratorilor, directorilor și altor angajați ai agenților economici sau asociațiilor de agenți economici supuși investigației.

ART. 44

(1) Inspectorii de concurență pot proceda la inspecții, în conformitate cu prevederile art. 43, doar în baza unui ordin emis de către președintele Consiliului Concurenței și cu autorizarea judiciară dată prin încheiere de către președintele tribunalului în a cărui circumscripție sunt situate locurile de controlat sau de către un judecător delegat de acesta. Când aceste locuri sunt situate în circumscripțiile unor tribunale diferite și acțiunea trebuie desfășurată simultan în fiecare dintre ele, oricare dintre președinții tribunalelor competente poate emite o încheiere unică.

(2) Cererea de autorizare trebuie să cuprindă toate informațiile de natură a justifica inspecția, iar judecătorul sesizat este ținut să verifice dacă cererea este întemeiată.

(3) Inspecția și actele pe care le cuprinde se efectuează sub autoritatea și sub controlul judecătorului care le-a autorizat.

(4) Judecătorul poate inspecta locurile supuse intervenției, putând decide în orice moment suspendarea sau încetarea inspecției.

(5) Oricare ar fi împrejurările, inspecția nu poate începe înainte de ora 8,00 sau după ora 18,00 și trebuie efectuată în prezența ocupantului locului sau a reprezentantului său; numai inspectorii de concurență, ocupantul locului sau reprezentantul său pot lua cunoștință de piese și documente înaintea ridicării acestora.

(6) Inventarele și punerile de sigilii se fac conform dispozițiilor Codului de procedură penală; originalele procesului-verbal și ale inventarului sunt transmise judecătorului care a ordonat inspecția, iar piesele și documentele care nu mai sunt utile stabilirii adevărului vor fi restituite ocupantului locului.

(7) Încheierea menționată la alin. (1) poate fi atacată cu recurs la curtea de apel; recursul nu este suspensiv de executare.

(8) Consiliul Concurenței este informat de îndată despre începerea inspecției și despre operațiunile efectuate.

ART. 45

(1) Organele administrației publice centrale și locale, precum și orice alte instituții și autorități publice sunt obligate să permită inspectorilor de concurență accesul la documentele, datele și informațiile deținute de acestea, potrivit puterilor de inspecție stabilite de președintele Consiliului Concurenței, fără a se putea opune caracterul de secret de stat sau secret de serviciu al unor asemenea documente, date și informații.

(2) Inspectorii de concurență, primind acces la documentele, datele și informațiile menționate la alin. (1), sunt ținuți la respectarea strictă a caracterului de secret de stat sau secret de serviciu atribuit legal respectivelor documente, date și informații.

ART. 46

(1) La primirea unei cereri sau plângeri denunțând, respectiv acuzând o practică anticoncurențială, Consiliul Concurenței examinează dacă aceasta prezintă suficient temei de fapt și de drept pentru a justifica dispunerea pornirii unei investigații.

(2) Dacă cererea sau plângerea nu prezintă suficiente temeiuri pentru a justifica pornirea unei investigații, Consiliul Concurenței o respinge, comunicând decizia, în scris, autorului, cu precizarea motivelor, în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sau a plângerii. Decizia de respingere va fi precedată de ascultarea argumentelor reclamantului în fața comisiei Consiliului Concurenței care coordonează compartimentul de specialitate implicat.

(3) În cazul în care cererea sau plângerea înaintată nu cade sub incidența prezentei legi, Consiliul Concurenței va răspunde, în scris, în termenele prevăzute prin legi speciale.

ART. 47

(1) De câte ori dispune pornirea unei investigații, președintele Consiliului Concurenței desemnează un raportor, responsabil pentru întocmirea raportului asupra investigației, comunicarea lui părților în cauză, primirea observațiilor și prezentarea raportului în plenul Consiliului Concurenței, dacă este cazul.

(2) Raportorul desemnat instrumentează toate actele procedurii de investigație, propunând Consiliului Concurenței dispunerea măsurilor care sunt de competența acestuia.

ART. 47^1

Atunci când, în urma declanșării unei investigații, se constată că aceasta nu a condus la descoperirea unor dovezi suficiente privind încălcarea legii, care să justifice impunerea de măsuri sau sancțiuni de către Consiliul Concurenței, acesta, prin ordin al președintelui, va putea închide investigația și va informa de îndată părțile implicate. Cu excepția situației în care investigația s-a declanșat ca urmare a unei plângeri, închiderea unei investigații nu necesită audierea în plenul Consiliului Concurenței.

ART. 48

(1) Cu excepția situației prevăzute la art. 47^1, orice procedură de investigație necesită audierea agenților economici participanți la înțelegerea, decizia luată de asociații de agenți economici, practica concertată, abuzul de poziție dominantă sau la concentrarea economică, obiect al investigației. Audierea este dispusă de președintele Consiliului Concurenței.

(2) Președintele Consiliului Concurenței poate desemna experți și poate admite audierea autorului plângerii sau al reclamației, la cererea acestuia, precum și a oricărei persoane fizice sau juridice care declară că deține date și informații relevante pentru stabilirea adevărului în cauza investigată.

(3) Neprezentarea sau renunțarea la audiere, precum și refuzul oricărei depoziții sau declarații nu constituie impedimente pentru continuarea procedurii de investigație.

ART. 49

(1) Cu minimum 30 de zile înainte de data fixată pentru audiere, o copie a raportului va fi transmisă, spre luare la cunoștință, persoanelor a căror audiere a fost dispusă conform art. 48 alin. (1). Persoanelor a căror audiere a fost admisă conform art. 48 alin. (2) li se va trimite copia raportului numai la cerere și dacă președintele Consiliului Concurenței apreciază că este util în interesul investigației.

(2) Președintele Consiliului Concurenței poate permite părților în cauză consultarea dosarului la secretariatul Consiliului Concurenței și obținerea, contra cost, de copii și extrase ale actelor procedurii de investigație.

(3) Documentele, datele și informațiile din dosarul cauzei, care prezintă caracter de secret de stat ori sunt confidențiale, nu sunt accesibile pentru consultare ori obținere de copii sau extrase decât prin decizie a președintelui Consiliului Concurenței.

(4) În cazul unei proceduri de investigație, având ca obiect o concentrare economică, dispozițiile prezentului articol referitoare la consultarea dosarului sunt aplicabile asociaților și directorilor executivi ai entităților participante la concentrare, în măsura în care ei justifică în cauză un interes legitim.

ART. 50

După audierile dispuse și, dacă este cazul, admise și după examinarea observațiilor părților asupra raportului de investigație, Consiliul Concurenței poate decide, după cum urmează:

a) în cazul unei investigații, dispusă din oficiu sau la sesizare, privind încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) sau ale art. 6, după caz, să ordone încetarea practicilor anticoncurențiale constatate, să formuleze recomandări, să impună părților condiții speciale și alte obligații, să aplice agenților economici amenzi în condițiile prevăzute la cap. VI;

b) în cazul unei cereri, conform prevederilor art. 5 alin. (3), să emită o decizie motivată de acordare sau de refuz de exceptare individuală prin dispensă pentru înțelegerea, decizia luată de asociații de agenți economici ori practica concertată în cauză.

ART. 51

(1) În termen de 30 de zile de la primirea notificării unei operațiuni de concentrare economică, Consiliul Concurenței:

a) va emite o decizie de neintervenție, când va ajunge la concluzia că operațiunea de concentrare economică notificată nu cade sub incidența prezentei legi;

b) va emite o decizie de neobiecțiune, când va constata că, deși operațiunea de concentrare economică notificată cade sub incidența prezentei legi, nu există îndoieli serioase privind compatibilitatea cu un mediu concurențial normal;

c) va decide deschiderea unei investigații, când va constata că operațiunea de concentrare economică notificată cade sub incidența prezentei legi și prezintă îndoieli serioase privind compatibilitatea cu un mediu concurențial normal.

(2) În termen de maximum 5 luni de la primirea notificării de concentrare economică pentru care Consiliul Concurenței a decis deschiderea unei investigații datorită îndoielilor privind compatibilitatea sa cu un mediu concurențial normal, Consiliul Concurenței:

a) va emite o decizie de refuz, dacă prin operațiunea de concentrare economică se creează sau se consolidează o poziție dominantă în sensul art. 13;

b) va emite o decizie de autorizare, dacă prin operațiunea de concentrare economică nu se creează și nici nu se consolidează o poziție dominantă în sensul art. 13;

c) va emite o decizie prin care stabilește obligațiile și/sau condițiile ce trebuie îndeplinite pentru autorizarea operațiunii de concentrare economică, dacă se constată că aceasta, cu modificările respective, ar putea fi compatibilă cu un mediu concurențial normal.

(3) În cazul în care Consiliul Concurenței nu ia o decizie în termenele fixate la alin. (1) și (2), operațiunea de concentrare economică notificată poate avea loc.

(4) În situația în care notificarea unei operațiuni de concentrare economică necesită completări, termenele prevăzute la alin. (1) și (2) încep să curgă de la data la care părțile au furnizat Consiliului Concurenței informațiile solicitate în vederea completării notificării.

(5) Consiliul Concurenței poate stabili, prin regulament, o procedură simplificată pentru analiza anumitor operațiuni de concentrare economică.

ART. 52

(1) Înainte de emiterea unei decizii conform art. 50 și 51, Consiliul Concurenței poate impune – printr-o decizie privind măsuri interimare – agenților economici implicați luarea oricărei măsuri pe care o consideră necesară în scopul restabilirii mediului concurențial și repunerii părților în situația anterioară.

(2) Măsurile de suspendare sau de interdicție a practicilor anticoncurențiale constatate, precum și dispozițiile obligatorii date agenților economici de a reveni la situația anterioară vor fi dispuse de Consiliul Concurenței, în aplicarea prevederilor art. 50 și 51, numai la constatarea unor fapte manifest ilicite, constitutive de practici anticoncurențiale prohibite expres de prezența lege și care trebuie eliminate fără întârziere, pentru a preveni sau a opri producerea unui prejudiciu grav și cert.

(3) Măsurile prevăzute la alin. (1) și (2) trebuie să fie strict limitate, atât în durată, cât și în obiectul lor, la ceea ce este necesar pentru a corija afectarea liberei concurențe.

(4) Deciziile luate de Consiliul Concurenței în aplicarea prevederilor alin. (1) și ale art. 50 și 51 vor fi comunicate de îndată părților; ele pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București în termen de 30 de zile de la comunicare. Instanța poate ordona, la cerere, suspendarea executării deciziei atacate.

ART. 53

(1) Decizia luată de Consiliul Concurenței în aplicarea prevederilor art. 51 cu privire la o operațiune de concentrare economică în care este implicată o regie autonomă va fi notificată și ministrului de resort.

(2) În termen de 30 de zile de la notificarea deciziei conform alin. (1), Guvernul, la propunerea ministrului de resort, poate lua, pe răspunderea sa, o decizie diferită de cea a Consiliului Concurenței pentru rațiuni de interes public general. Decizia este executorie și va fi publicată împreună cu decizia Consiliului Concurenței în Monitorul Oficial al României.

CAP. VI

Sancțiuni

ART. 54

Sunt nule de drept, fie ele exprese ori tacite, publice sau oculte, orice angajamente, convenții sau clauze contractuale raportându-se la o practică anticoncurențială prohibită prin art. 5 și 6 din prezenta lege.

ART. 55

Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de până la 1% din cifra de afaceri totală din anul financiar anterior sancționării următoarele fapte:

a) omisiunea notificării unei concentrări economice cerute de art. 16;

b) furnizarea de informații inexacte sau incomplete prin solicitarea făcută conform prevederilor art. 5 alin. (3) ori prin notificarea făcută conform prevederilor art. 16;

c) furnizarea de informații inexacte sau incomplete ori de documente incomplete sau nefurnizarea informațiilor și documentelor solicitate conform prevederilor art. 41;

d) furnizarea de informații, documente, înregistrări și evidențe într-o formă incompletă în timpul inspecțiilor desfășurate conform prevederilor art. 42;

e) refuzul de a se supune unei inspecții desfășurate conform prevederilor art. 42 și 43.

ART. 56

(1) Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de până la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancțiunii următoarele fapte:

a) încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1), ale art. 6 sau ale art. 13;

b) punerea în practică a unei operațiuni de concentrare economică cu încălcarea prevederilor art. 16 alin. (4) și (5);

c) începerea unei acțiuni de concentrare economică declarată incompatibilă cu prevederile prezentei legi printr-o decizie a Consiliului Concurenței, luată conform prevederilor art. 51 alin. (2) lit. a);

d) neîndeplinirea unei obligații sau a unei condiții impuse printr-o decizie luată în conformitate cu prevederile prezentei legi.

(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), Consiliul Concurenței va stabili, prin instrucțiuni, condițiile și criteriile de aplicare a unei politici de clemență, care poate merge până la absolvire de răspundere pecuniară.

ART. 57

Individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii vreuneia dintre contravențiile prevăzute la art. 55 și 56 se face ținând seama de gravitatea și durata faptei și a consecințelor sale asupra concurenței. Sancțiunile vor fi gradate pe tranșe, prin instrucțiuni adoptate de către Consiliul Concurenței.

ART. 58

Dacă în termen de 45 de zile de la notificarea deciziei luate de Consiliul Concurenței, în conformitate cu prevederile prezentei legi, agentul economic în cauză nu se conformează măsurilor dispuse de acesta, Consiliul Concurenței îi poate aplica amenda maximă prevăzută la art. 56 ori poate cere instanței judecătorești competente dispunerea uneia dintre măsurile stabilite la art. 7 alin. (1).

ART. 59

(1) Consiliul Concurenței poate obliga, prin decizie, agenții economici sau asociațiile de agenți economici la plata unor amenzi cominatorii, în sumă de până la 5% din cifra de afaceri zilnică medie din anul financiar anterior sancționării, pentru fiecare zi de întârziere, calculată de la data stabilită prin decizie, pentru a-i determina:

a) să respecte prevederile art. 5 alin. (1), ale art. 6 și ale art. 13;

b) să aplice măsurile enunțate printr-o decizie luată conform prevederilor art. 50 lit. a) și b), ale art. 51 alin. (2) lit. c) și ale art. 52 alin. (1) și (2);

c) să furnizeze în mod complet și corect informațiile și documentele care le-au fost cerute conform prevederilor art. 41;

d) să se supună inspecției prevăzute la art. 42 – 44.

ART. 60

(1) Contravențiile prevăzute în prezenta lege se constată și se sancționează de către Consiliul Concurenței în plen, comisii sau prin inspectorii de concurență.

(2) Sancțiunile pentru contravențiile prevăzute la art. 55 lit. b) – e) și la art. 56 alin. (1) lit. d) se aplică de către inspectorii de concurență.

(3) Sancțiunile pentru contravențiile prevăzute la art. 55 lit. a) și la art. 56 alin. (1) lit. c) și d), precum și amenzile cominatorii prevăzute la art. 59 se aplică de către comisiile Consiliului Concurenței prin decizii.

(3^1) Sancțiunile pentru contravențiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. a) și b) se aplică de către plenul Consiliului Concurenței prin aceeași decizie prin care s-a constatat săvârșirea respectivei contravenții. Instanța competentă este cea prevăzută la art. 52 alin. (4).

(4) Deciziile luate în condițiile alin. (3) și (3^1) pot fi atacate la Curtea de Apel București, Secția contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la comunicare.

(5) În baza deciziei Consiliului Concurenței profiturile sau, după caz, veniturile suplimentare realizate de agenții economici ca urmare a săvârșirii contravențiilor prevăzute și sancționate de prezenta lege vor fi confiscate și vărsate la bugetul de stat.

ART. 61

Contravențiilor prevăzute la art. 55 lit. b) – e) și la art. 56 alin. (1) lit. d) li se aplică prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare, cu excepția art. 28 și 29.

ART. 62

(1) Deciziile emise conform art. 50, 51, 59 și 60 vor fi comunicate părților în cauză de către Consiliul Concurenței și vor fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala contravenientului sau a solicitantului, după caz, ori pe pagina de Internet a Consiliului Concurenței.

(2) La publicarea deciziilor se va ține seama de interesele legitime ale agenților economici în cauză, astfel încât secretul profesional să nu fie divulgat.

ART. 62^1

(1) Dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale pentru încălcările prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează:

a) în termen de 3 ani, în cazul încălcării prevederilor art. 55 lit. c), d) și e);

b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi.

(2) Prescripția dreptului la acțiune al Consiliului Concurenței începe să curgă de la data încetării practicii anticoncurențiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripția începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurențial în cauză.

ART. 62^2

(1) Orice acțiune întreprinsă de către Consiliul Concurenței în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanșării unei investigații în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripție prevăzute la art. 62^1. Întreruperea termenului de prescripție va avea efect de la data comunicării acțiunii întreprinse de către Consiliul Concurenței, făcută către cel puțin un agent economic sau o asociație de agenți economici care a participat la săvârșirea încălcării legii.

(2) Acțiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenței și care întrerup cursul termenului de prescripție includ, în principal, următoarele:

a) solicitări de informații, în scris;

b) ordin al președintelui Consiliului Concurenței de declanșare a unei investigații;

c) începerea procedurilor legale.

(3) Întreruperea termenului de prescripție își produce efectele față de toți agenții economici sau asociațiile de agenți economici care au participat la săvârșirea încălcării legii.

(4) În cazul întreruperii termenului de prescripție, un nou termen, cu o durată similară, începe să curgă de la data la care Consiliul Concurenței a întreprins una dintre acțiunile menționate la alin. (2). Termenul de prescripție va expira cel mai târziu în ziua în care se împlinește perioada egală cu dublul termenului de prescripție, aplicabil pentru săvârșirea încălcării în cauză, în situația în care Consiliul Concurenței nu a impus nici una dintre sancțiunile prevăzute de prezenta lege.

ART. 63

(1) Participarea cu intenție frauduloasă și în mod determinant a unei persoane fizice la conceperea, organizarea sau realizarea practicilor interzise de art. 5 alin. (1) și de art. 6 și care nu sunt exceptate conform prevederilor art. 5 alin. (2) sau ale art. 8 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la sesizarea Consiliului Concurenței.

(3) Instanța judecătorească poate dispune publicarea, în presă, pe cheltuiala celui vinovat, a hotărârii definitive.

ART. 64

Independent de sancțiunile aplicate în conformitate cu prevederile prezentei legi, dreptul la acțiune al persoanelor fizice și/sau juridice pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat lor printr-o practică anticoncurențială prohibită de prezenta lege rămâne rezervat.

ART. 65

Orice persoană care utilizează sau divulgă, în alte scopuri decât cele prevăzute de prezenta lege, documente sau informații cu caracter de secret profesional, primite sau de care a luat cunoștință în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, răspunde potrivit legii penale, putând fi obligată și la repararea prejudiciului cauzat.

CAP. VII

Dispoziții comune și finale

ART. 66

În cazul în care încadrarea juridică făcută printr-o notificare de agenții economici implicați nu este corectă, Consiliul Concurenței poate schimba această încadrare.

ART. 67

(1) Cifra de afaceri vizată în art. 8 și 15 este suma veniturilor realizate din vânzările de produse și/sau din prestările de servicii realizate de agentul economic în cursul ultimului exercițiu financiar, din care se scad sumele datorate cu titlu de obligații fiscale și valoarea contabilizată a exporturilor efectuate direct sau prin mandatar.

(2) Când o operațiune de concentrare economică are loc în modalitatea prevăzută la art. 11 alin. (2) lit. b), prin cumpărare de elemente de activ, din cifra de afaceri stabilită conform alin. (1) va fi luată în considerare numai suma aferentă activelor constituind obiect al tranzacției.

(3) Dacă, în cursul unei perioade de 2 ani, două sau mai multe tranzacții de felul celor menționate la alin. (2) au loc între aceleași persoane fizice și/sau juridice, ele sunt considerate ca o singură operațiune de concentrare economică, realizată la data ultimei tranzacții.

ART. 68

Cifra de afaceri este înlocuită:

a) pentru societăți bancare, instituții de credit sau financiare și societăți financiare, prin a zecea parte din valoarea bilanțului lor;

b) pentru societățile de asigurări, prin valoarea primelor brute emise, care vor include toate sumele primite sau de primit conform contractelor de asigurări încheiate de ele sau în contul lor, inclusiv primele cedate reasigurătorilor, după deducerea impozitelor și a taxelor identificate de către Consiliul Concurenței prin instrucțiuni.

ART. 69

În scopul aplicării prevederilor art. 8 și 15, dar fără a contraveni prevederilor alin. (2) și (3) ale art. 67, dacă vreuna dintre societățile comerciale avute în vedere la aplicarea prevederilor art. 8 sau ale art. 15 face parte dintr-un grup de societăți comerciale, pentru cifra sa de afaceri se va lua în considerare cifra de afaceri cumulată a respectivului grup, conform bilanțului consolidat al acestuia.

ART. 70

Plafoanele valorice stabilite, conform dispozițiilor prezentei legi, prin raportare la cifra de afaceri vor fi actualizate periodic prin decizie a plenului și puse în aplicare prin ordin al președintelui Consiliului Concurenței, ținându-se seama de evoluția piețelor.

ART. 71

(1) Indemnizațiile prevăzute în anexa nr. VII/2b la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, la nr. crt. 34, 35 și 36 se înlocuiesc cu indemnizațiile prevăzute la nr. crt. 16, 17 și 18 din aceeași anexă.

(2) Salariile de bază ale inspectorilor de concurență din cadrul Consiliului Concurenței se stabilesc prin asimilare cu indemnizațiile prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 347/2003, astfel: de la anexa nr. 1 cap. A, nr. crt. 11 – pentru inspectorul de concurență superior, nr. crt. 18 – pentru inspectorul de concurență principal, nr. crt. 23 – pentru inspectorul de concurență asistent și nr. crt. 32 – pentru inspectorul de concurență debutant.

(21) Personalul de specialitate din cadrul Consiliului Concurenței beneficiază în mod corespunzător de prevederile art. 30 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 347/2003.

(22) Personalul Consiliului Concurenței beneficiază de spor de confidențialitate de până la 15% din salariul de bază. Categoriile de personal, cuantumul sporului și condițiile de acordare se stabilesc prin ordin al președintelui Consiliului Concurenței, cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate instituției.

(23) Prin derogare de la prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 154/1998, prevederile alin. (21) și (22) se aplică în mod corespunzător și membrilor Plenului Consiliului Concurenței.

(24) Membrii Plenului Consiliului Concurenței și inspectorii de concurență beneficiază și de drepturile stabilite prin alte acte normative aplicabile personalului din sectorul bugetar.

(3) Personalul din cadrul Oficiului Concurenței care este preluat de către Consiliul Concurenței, în funcție de atribuțiile reglementate prin lege pentru această instituție, se stabilește pe bază de protocol, care va fi încheiat între Ministerul Finanțelor Publice, Oficiul Concurenței și Consiliul Concurenței în termen de maximum 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Pe baza acestui protocol Consiliul Concurenței va modifica corespunzător Regulamentul de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței.

(4) Plângerile și sesizările formulate în temeiul Legii nr. 21/1996, aflate în curs de soluționare de către Oficiul Concurenței, precum și investigațiile în desfășurare vor fi preluate de către Consiliul Concurenței, pe bază de protocol, în maximum 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(5) Consiliul Concurenței va prelua bunurile mobile și imobile aflate în administrarea sau în proprietatea Oficiului Concurenței, corespunzător activităților și personalului preluat, prin protocol, care va fi încheiat între Ministerul Finanțelor Publice, Oficiul Concurenței și Consiliul Concurenței în termen de maximum 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

ART. 72

(1) În cadrul Ministerului Finanțelor Publice se organizează o direcție generală de specialitate, precum și compartimente în cadrul unităților teritoriale, având, în principal, următorul obiect de activitate:

a) aplicarea de către Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de principal furnizor de ajutor de stat, a legislației în domeniul ajutorului de stat;

b) aplicarea dispozițiilor legale în domeniul prețurilor, pentru care legea abilitează Ministerul Finanțelor Publice;

c) urmărirea evoluției prețurilor în economie;

d) aplicarea dispozițiilor legale în domeniul concurenței neloiale și al publicității, pentru care legea abilitează Ministerul Finanțelor Publice;

e) participarea la schimbul de informații și experiență în relațiile cu organizațiile și instituțiile internaționale, în domeniul său de activitate.

(2) Personalul din cadrul Oficiului Concurenței se preia de către Ministerul Finanțelor Publice, cu păstrarea drepturilor salariale deținute anterior preluării, în funcție de atribuțiile stabilite prin prezenta ordonanță de urgență pentru această instituție, prin protocol, care va fi încheiat între Ministerul Finanțelor Publice, Oficiul Concurenței și Consiliul Concurenței în termen de maximum 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(3) Denumirea Oficiul Concurenței se înlocuiește cu Ministerul Finanțelor Publice în toate actele normative care reglementează domeniile de activitate prevăzute la alin. (1).

(4) Plângerile, sesizările și solicitările formulate în temeiul altor acte normative decât Legea nr. 21/1996, aflate în curs de soluționare de către Oficiul Concurenței, vor fi preluate de către Ministerul Finanțelor Publice, pe bază de protocol, în termen de maximum 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(5) Ministerul Finanțelor Publice va prelua bunurile mobile și imobile aflate în administrarea sau în proprietatea Oficiului Concurenței, corespunzător activităților și personalului preluat, prin protocol, care va fi încheiat între Ministerul Finanțelor Publice, Oficiul Concurenței și Consiliul Concurenței în termen de maximum 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(6) În aplicarea alin. (1), (2) și (5), în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, Ministerul Finanțelor Publice va înainta Guvernului un proiect de modificare a hotărârii Guvernului privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice.

ART. 73

Regulamentele și instrucțiunile Consiliului Concurenței, în vigoare, vor fi revizuite în mod corespunzător în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

ART. 74

Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență orice dispoziții contrare se abrogă.

ART. 75

Prevederile art. II – IV intră în vigoare în termen de 3 zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

ART. 76

Legea concurenței nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 30 aprilie 1996, cu modificările și completările aduse prin legea de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență, va fi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se textelor o nouă numerotare.