Aspecte Normative, DE Doctrina Si Practica Judiciara Relative LA Sanctiuni Procedurale Penale
ASPECTE NORMATIVE, DE DOCTRINĂ ȘI PRACTICĂ JUDICIARĂ RELATIVE LA SANCȚIUNI PROCEDURALE PENALE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. LEGALITATEA PROCESULUI PENAL
Secțiunea I. Principiul legalității
Sistemul de principii fundamentale ale procesului penal. Clasificarea principiilor.
Principiul legalității procesului penal
Secțiunea a II-a. Actele procesuale și procedurale penale
Acte procedurale
Acte procesuale
Felurile și condițiile de valabilitate ale actelor procedurale și procesuale
Măsuri procesuale
CAPITOLUL II. GARANȚII DE PROCEDURĂ PENTRU RESPECTAREA PRINCIPIULUI LEGALITĂȚII
Secțiunea I. Sancțiuni aplicabile persoanelor în procesul penal
Sancțiuni administrative
Sancțiuni civile
Sancțiuni penale
Secțiunea a II-a. Sancțiunile procedurale
Considerente istorice
Noțiune. Scop
Feluri /Clasificare
CAPITOLUL III. INEXISTENȚA CA SANCȚIUNE PROCEDURALĂ PENALĂ
Secțiunea I. Noțiune
Teoria actelor inexistente
Noțiune
Secțiunea a II-a. Analiză comparativă cu nulitatea
CAPITOLUL IV. DECĂDEREA CA SANCȚIUNE PROCEDURALĂ PENALĂ
Secțiunea I. Termenele
Noțiune. Scop
Clasificarea termenelor și modul de calcul al termenelor
Secțiunea a II-a. Noțiune. Funcții. Rol
Noțiune
Analiză comparativă cu decăderea în dreptul penal
Analiză comparativă cu nulitatea
Secțiunea a III-a. Reglementarea pe diferite domenii
Decăderea în acțiunea civilă
Decăderea în calea de atac a apelului
Decăderea in calea de atac a recursului
Secțiunea a IV-a. Remedii
Repunerea in termenul de apel
CAPITOLUL V. INADMISIBILITATEA CA SANCȚIUNE PROCEDURALĂ PENALĂ
Secțiunea I. Noțiune
Noțiune
Analiză comparativă cu nulitatea
Analiză comparativă cu decăderea
Trasaturi
Efecte
Secțiunea a II-a. Reglementarea pe diferite domenii
Inadmisibilitatea în acțiunea civilă electa una via
Apel
Recurs
Contestație în anulare
Revizuire
Recurs în interesul legii
CAPITOLUL VI. NULITATEA CA SANCȚIUNE PROCEDURALĂ PENALĂ
Secțiunea I. Noțiune
Noțiune
Efecte
Clasificare
Secțiunea a II-a. Condițiile pentru operarea nulității
Încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal
Producerea unei vătămări procesuale
Imposibilitatea înlăturării vătămării pe altă cale afară de anularea actului întocmit prin încălcarea legii
Secțiunea a III-a. Nulitatea absolută
Noțiune
Cazuri (cu prezentarea diferențelor fața de codul de procedura penala 1986)
Trasături specifice
Secțiunea a IV-a. Nulitatea relativă
Noțiune
Trăsaturi specifice
CAPITOLUL VII. EXCLUDEREA PROBELOR
Secțiunea I. Noțiune
Noțiune
Principiul loialității în administrarea probelor
Secțiunea a II-a. Cazuri de excludere a probelor
Excluderea probelor
Excluderea probelor derivate
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. LEGALITATEA PROCESULUI PENAL
Secțiunea 1. Principiul legalității
Procesul penal este o activitate complexă desfășurată de organele judiciare în conformitate cu legea, cu participarea activă a părților în scopul constatării în timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel încât orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Raporturile dintre oameni pot avea uneori ca rezultat fapte antisociale, activități îndreptate împotriva regulilor de conviețuire socială, ce vin în conflict cu aceste reguli de conduită impuse de ordinea de drept. Faptele pot fi calificate drept infracțiuni din momentul stabilirii caracterului lor ilicit de către lege.
Procesul penal crează cadrul desfășurării raportului juridic penal de conflict ce ia naștere din momentul nesocotirii obligației prevăzută de norma penală, nemaiputându-se realiza respectarea și ocrotirea ordinii de drept pe calea neconflictuală a educării destinatarilor legii în sensul respectării acesteia, fiind necesar a se apela la utilizarea contrângerii, la forța coercitivă a statului pentru a restabili ordinea de drept și a restaura autoritatea legii.
Procesul penal este o activitate ce se desfășoară în conformitate cu legea, având ca finalitate înfăptuirea justiției. Aceasta, potrivit concepției pe care s-a bazat Codul de procedură penala 1968, înseamnă justa aplicare a sancțiunilor legii penale față de cei care au încălcat această lege prin săvârșirea de infracțiuni și în mod implicit justa apărare de incidența acestor sancțiuni a celor nevinovați atunci când întâmplător ar fi pe nedrept învinuiți.
O definire mai cuprinzătoare a procesului penal rezultă din noua reglementare ce pune accent pe participarea nu doar a părților, respectiv a subiecților procesuali principali (persoane ce au drepturi și obligații ce decurg din săvârșirea unei infracțiuni), ci și a altor subiecți procesuali, determinați de lege, ce au drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale și a avocatului, a cărui importanță rezultă din detalierea atribuțiilor pe parcursul procesului penal.
Prin urmare, sfera de cuprindere a procesului penal este mai largă decât activitatea judiciară penală ce cuprinde manifestările organelor judiciare penale, iar justiția penală realizată prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege este doar un segment al activității judiciare penale incluse în procesul penal.
Procesul penal în sine este o realitate vie, o activitate concretă în continuă devenire, un fenomen de viață juridică, care se naște, se amplifică și se stinge ori de câte ori trebuie să fie restabilită ordinea de drept pe cale de contrângere prin aplicarea temeinică și legală a sancțiunilor de drept penal.
Se înfățișează ca un complex de acte succesive, care, datorită desfășurării lor coordonate și progresive, dă imaginea unei activități organizate în care se urmărește aflarea adevărului și pronunțarea unei soluții juste în legătură cu conflictul de drept dedus spre rezolvare organelor competente.
Noul cod de procedură penală pare să fi renunțat la reglementarea expresă a scopului procesului penal, atât imediat, cât și mediat, în favoarea reglementării scopului normelor de procedură penală, în realitate fiind introdus în principiul prevăzut la art. 8 privind caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal.
Obiectivele aplicării normelor procesuale penale prevăzute de textul art. 1 alin. (2) C.p.p sunt: asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare, garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal, respectarea legii.
Sistemul de principii fundamentale ale procesului penal. Clasificarea principiilor
Principiile fundamentale sunt reguli pe care se clădește procedura penală și care organizează procesul penal, și care trebuie percepute într-o permanentă dinamică, ele trebuind să răspundă nevoilor caracteristice ale fiecăror state și perioade.
Ca element de noutate, principiile directoare ce guvernează desfășurarea procesului penal sunt cuprinse în Titlul I al Noului Cod de procedură penală, separat de acțiuni.
Vechea reglementare era considerată nesatisfăcătoare, fiind necesară o reconsiderare în raport de principiile internaționale, europene și constituționale. A fost criticată și pentru terminologia folosită, “regulile de bază ale procesului penal”, deoarece regulile de bază sunt dispoziții cu vădită valoare de principiu care stau la baza reglementării procedurale de ansamblu, fiind considerat că există și alte reguli cu caracter general ce pot fi principii fundamentale și trebuie să se țină cont de cele care, prin normele sale formale, sunt supralegislative, fie internaționale (Pactul privind drepturile civile și politice din 19 decembrie 1966), fie europene (de exemplu, Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la 4 noiembrie 1950 și ratificată de România la 18 mai 1994), fie constituționale (cu jurisprudența Curții Constituționale).
Deși, prin raportarea la sursa și rolul pe care principiile le îndeplinesc ar părea că sunt orientări absolute, acestea au un oarecare grad de relativitate, unele acționând în anumite limite cauzate chiar de interacțiunea lor. În plus, evoluția societății duce la progresul principiilor pentru a se putea adapta la concepțiile sociale, politice, juridice ale fiecărei epoci.
Codul de procedură penală din 1968 a consacrat normativ pentru prima dată principiile procesului penal român în un capitol special consacrat regulilor de bază și acțiunilor în procesul penal. În cadrul sistemului de principii fundamentale acestea erau așezate în o ordine logică, determinată de puterea lor de acțiune și de contribuția pe care o au la realizarea scopului procesului penal, fiind cuprinse într-un tot organizat datorită legăturii pe care o au între ele..
Anterior acestui moment opiniile doctrinare nu ajunsesera la o soluție unitară, spre exemplu profesorul I. Tanoviceanu considera că există un număr de trei principii fundamentale, și anume principiul legalității, principiul realității și principiul obligativității, celelalte fiind doar “consecințe și aplicațiuni ale celor dintâi”.
În mod tradițional, doctrina română a evidențiat următoarele subdiviziuni:
principii fundamentale, ca reguli ale procesului penal, orientări, impuse de concepția și principiile de politică procesual penală. Acestea sunt utile pentru realizarea interpretării textelor legale deoarece codificarea este realizată în termeni generali, iar liniile directoare ne ajută să înțelegem procesul penal.
principii derivate denumite astfel în opoziție cu principiile primare/fundamentale din care derivă și care au în genere aceeași arie de aplicație.
principii generale care conțin orientări cu aplicație generală pentru anumite situații procesuale sau operațiuni procedurale (spre exemplu, principiul incompatibilității);
principii comune unui anumit grup de instituții procesuale (spre exemplu, dispozițiile privitoare la măsurile asigurătorii) sau unei anumite faze procesuale (spre exemplu, regulile privitoare la faza de urmărire penală);
principiile instituționale ce reprezintă orientări cu referire exclusivă la o anumită instituție procesual penală (spre exemplu, autoritatea lucrului judecat pentru hotărârile definitive) sau un anumit stadiu procesual (spre exemplu, efectul extensiv în materia căilor ordinare de atac).
Codul de procedură penală actual, Legea 135/2010, în art. 2 – 12, prevede ca principii fundamentale: legalitatea procesului penal, separarea funcțiilor judiciare, prezumția de nevinovăție, aflarea adevărului, ne bis in idem, obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale, caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal, dreptul la libertate și siguranță, dreptul la apărare, respectarea demnității umane și a vieții private, limba oficială și dreptul la interpret.
Aceste principii ar putea fi structurate în următoarele categorii:
principii care garantează preeminența dreptului (legalitatea procesului penal, separarea funcțiilor judiciare, aflarea adevărului, ne bis in idem);
principii referitoare la protecția persoanelor implicate în procedurile penale (respectarea demnității umane și a vieții private, limba oficială și dreptul la interpret, prezumția de nevinovăție, dreptul la libertate și siguranță);
principii referitoare la calitatea procesului penal și la regimul acțiunii penale (caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal, dreptul la apărare, obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale).
Principiul legalității procesului penal
Legalitatea procesului penal este o transpunere pe plan particular, în materie procesual penală, a principiului legalității consacrat expres în Constituția României. Acest principiu este reglementat expres și în Codul de procedură penală, bucurându-se de o poziție privilegiată deoarece nu este doar un garant al realizării scopului procesului penal prin respectarea normelor ordinare ale procedurii penale, ci și un garant al respectării celorlalte principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului penal, apărând ca un corolar al întregului sistem de principii procesual penale.
Perspectiva substanțial penală a principiului legalității se reflectă în cele trei adagii latine: nullum crimen sine lege – nicio faptă antisocială nu poate fi calificată drept infracțiune și tratată ca atare în lipsa unui text incriminator expres, nulla poena sine lege – nicio contrângere nu poate fi aplicată în lipsa unei dispoziții legale clare, pentru a nu avea caracter abuziv, nullum judicium sine lege – stabilirea răspunderii penale trebuie să aibă loc la sfârșitul unei proceduri judiciare atent și minuțios reglementată de lege.
Principiul legalității este expresia regulii potrivit căreia toate activitățile participanților la procesul penal trebuie să se desfășoare în conformitate cu legea, iar legalitatea procesuală este destinată să garanteze respectarea legalității penale substanțiale, însă nu se substituie acesteia din urmă.
Necesitatea reglementării legale a procesului penal este impusa de existența unor instituții procesuale cu caracter de contrângere (măsuri preventive, măsuri asiguratorii), care, în cazul folosirii lor în afara legii, pot aduce vătămari drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, eroarea judiciară fiind foarte periculoasă datorită ireversibilității ei.
Deși definirea principiului este mai succintă, se apreciază în doctrină că este mai cuprinzătoare deoarece vechea reglementare privea doar faza urmăririi penale și faza judecății, nereferindu-se și la faza punerii în executare a hotărârilor penale definitive, acum nemaiexistând această restrângere deoarece nu se face distincție, trebuind să fie respectate dispozițiile legale pe toată durata procesului penal. O altă opinie susține că definiția anterioară, în concordanță cu obligația respectării legilor prevăzută de Constituție, dă un sens mai larg principiului legalității, cerința respectării legii nemaifiind limitată la promovarea procesului penal, ci se extinde la întreaga desfășurare a procesului.
Rectificarea textului legal este utilă pentru că a clarificat faptul că principiul legalității caracterizează întreg procesul penal, în orice fază a acestuia, faza camerei preliminare, faza urmăririi penale, faza judecății, cât și faza executării hotărarilor definitive.
O altă problemă ce a fost remediată de noul Cod de procedură penală este situația actelor premergătoare ce se efectuau în intervalul de timp de la sesizare și până la începerea urmăririi penale, perioadă ce excede procesul penal astfel încât nu putea fi acoperit de principiul legalității. Actuala reglementare nu mai prevede instituția actelor premergătoare pentru că procesul penal începe din momentul sesizării, prin dispunerea începerii urmăririi penale cu privire la faptă, daca sesizarea îndeplinește condițiile legale.
În doctrină s-a afirmat că în noul Cod de procedură penală nu mai poate fi vorba de stricta legalitate a procesului penal, ci doar de legalitatea lui, deoarece a fost introdusă cu caracter de noutate o excepție de la prinicipiul legalității procesului penal constând în oportunitatea urmăririi penale. Totuși, acesta este mai degrabă o excepție de la principiul obligativității și punerii în mișcare a acțiunii penale, acționând doar în mod subsidiar atunci când procurorul constată cu certitudine îndeplinirea condițiilor de la art. 318 C.proc.pen. pentru renunțarea la urmărirea penală, fiind de strictă interpretare și neputând fi extinsă. Inclusiv aprecierea asupra oportunității este condiționată de o limită a legii referitoare la pericolul social abstract al infracțiunii, și anume faptul că legea trebuie să prevadă pentru acea faptă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii al cărui maxim special să nu depășească 7 ani, de aceea am putea considera oportunitatea urmăririi penale o derogare de la o anumită dispoziție procedurală (legalitate ordinară), dar pentru că derogarea este prevăzută de lege, actul procedural efectuat astfel nu înfrânge principiul legalității (legalitate de excepție).
Din legalitatea procesului penal rezultă următoarele cerințe:
procesul penal se desfășoară numai de autoritățile instituite prin lege, în compunerea și în limitele competenței prevăzute de lege.
autoritățile judiciare, parțile, subiecții procesuali apărătorii și reprezentanții lor, convenționali sau legali, trebuie să acționeze numai în condițiile legii și în formele procesuale prevăzute de lege deoarece acestea asigură controlul respectării condițiilor legale.
autoritățile judiciare trebuie să respecte drepturile procesuale ale părților și să le asigure exercitarea lor pentru soluționarea legală și temeinică a cazelor penale. Încălcarea drepturilor atrage nevalabilitatea actelor efectuate abuziv.
la soluționarea cauzelor penale autoritățile au obligația să aplice întocmai legea penală și legea civilă, asigurând standardele statului de drept în domeniul politicilor penale.
Structura procesului penal este gestionată de filtre de legalitate aflate la îndemâna procurorului și a părților, putând uzita de ele prin intermediul unor plângeri. Respectarea legii în desfășurarea și soluționarea cauzelor penale se realizează prin următoarele garanții procesuale:
sancționarea actelor procesuale și procedurale îndeplinite cu încălcarea dispozițiilor legii;
sanționarea persoanelor ce se fac vinovate de nesocotirea prevederilor legale în desfășurarea activității procesual penale;
realizarea unui control sistematic și eficient din partea și între organele judiciare competente, pentru descoperirea și înlăturarea actelor procesuale și procedurale nelegale, ”astfel, procurorul supraveghează activitatea organelor de urmărire penală, iar activitatea sa este supravegheată și controlată de procurorul ierarhic superior ( n.n. art. 229 – 304 C.proc.pen.), iar între procuror și instanță există un control reciproc cunoscut în doctrină prin denumirea de control încrucișat ( n.n. art. 346, art. 363, art. 386 C.proc.pen.)”. Activitatea instanței de judecată este controlată și de către instanța ierarhic superioară.
Sancțiunile ce intervin în cazul încălcării legalității în procesul penal, sunt de ordin administrativ (sancțiuni disciplinare față de magistrați, amenzi judiciare fața de participanții la procesul penal), civil (art. 538 și art. 542 C.proc.pen.) și penal (infracțiuni contra înfăptuirii justiției) și se iau față de subiecții procesuali care au realizat activitatea procesuală fără respectarea legii, iar prin sancțiunile procedurale sunt invalidate actele procesuale și procedurale neconforme cu legea.
Sancțiunea nulității, în afară de cazuri speciale, expres prevăzute de lege, se va aplica doar atunci când nerespectarea dispozițiilor legale a provocat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, rezultând un caracter relativ al principiului legalității. În sistemul Codului de procedură penală 1968 exista un corectiv, nepreluat de actualul cod de procedură penală, prevăzut la art. 197 alin. (4) constând în posibilitatea instanței de a lua în considerare, din oficiu, încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
Principiul legalității reprezintă și o consacrare a principiului preeminenței dreptului într-o societate democratic în scopul asigurării unei garanții efective pentru a preveni arbitrariul în materie de urmărire penală, condamnare sau aplicare a pedepsei.
Pentru a se împlidica vătămarea drepturilor și intereselor legitime ale părților au fost reglementate expres modalitățile de desfășurare a unor activități procesual penale, conținutul unor acte procedurale, însă obligativitatea respectării legii reprezintă cea mai bună garanție.
Secțiunea a II-a . Actele procesuale și procedurale penale
Actele prin care se dinamizează și se înfăptuiește activitatea procesuală penală sunt instrumente juridice care servesc la desfășurarea procesului penal, din momentul începrii acestuia și până la soluționarea cauzei care face obiectul său. Aceste acte formează doua categorii: acte procesuale și acte procedurale.
Codul de procedură penală 1968 face distincție între actele procesuale și actele procedurale, însă nu le definește, trăsăturile acestora reieșind din prevederile art. 132 C.p.p 1968, art. 200 C.proc.pen. privind comisia rogatorie, terminologia având la bază o distincție conceputuală legală. Această delimitare este justificată deoarece actele procesuale constituie latura mobilă, dinamică, actele procedurale, în schimb, reprezintă latura instrumental static, pur formală, conservatoare a procesului penal.
Actele procesuale, după definiția prof. V. Manzini, ”sunt manifestările concrete ale activității propriu-zise procesuale, și mai precis, manifestările sau declarațiunile de voință sau atestările de adevăr primite de la un subiect ar raportului procesual sau de la un auxiliar al său, relative la conținutul formal principal (de exemplu, căi de atac) sau material (de exemplu, împăcare) sau incidental (de exemplu, recuzarea judecătorului, cererea de liberare provizorie) al procesului, cărora legea le atribuie importanță juridică asupra dezvoltării, asupra modificării și asupra stingerii raportului procesual.”
Diferența între cele două constă atât în natura juridică, cât și în funcționalitatea lor. Acestea pot fi efectuate de subiecții oficiali, de părți și de orice alt participant la procesul penal pentru exercitarea drepturilor pe care legea i le garantează.
Atât actul procesual, ca manifestare de voință cu scopul de a produce efecte juridice, cât și actul procedural, ca operațiune de aducere la îndeplinire a dispoziției juridice, sunt acte juridice în sens de negotium iuris.
Nu trebuie să le confundăm cu documentele procedurale în care se consemnează efectuarea unor acte procesuale sau procedurale și a măsurilor procesuale, Aceste acte scrise sau de documentare procedurală sunt instrumente probatorii, acte de constatare, impuse de nevoia de garantare a realizării drepturilor și obligațiilor participanților la procesul penal.
Aducerea la îndeplinire a unei activități judiciare (principale sau secundare) presupune atât un act procesual de dispoziție, cât și realizarea sa prin intermediul unui anumit act procedural.
Acte procedurale
Actele procedurale au o natură derivată și sunt considerate acte de executare deoarece prin ele se îndeplinesc actele și măsurile procesuale pe care își fundamentează dependența. Caracterul de acte derivate conduce la concluzia că se vor limita la ce s-a încuviințat prin acel act procesual sau măsura procesuală.
Poate fi definit ca fiind acea activitate desfășurată de organele de urmărire penală și de instanțele de judecată, precum și de părți, prin care se aduce la îndeplinire un act sau o măsură procesuală ori se constată efectuarea și se consemnează conținutul unui act sau al unei măsuri procesuale ori al unui act procedural.
Acestea sunt, de regulă, acte oficiale, putând fi efectuate de părți sau alți subiecți participanți la procesul penal doar în anumite situații.
Acte procesuale
Actele procesuale sunt acte constitutive ale procesului civil contribuția lor fiind necesară în mod direct și esențial pentru realizarea scopului acestuia.
Poate fi definit ca fiind acea parte constitutivă a procesului penal prevăzută de lege prin care autoritatea judiciară competentă și persoana îndrituită dispun, în mod direct, în exercițiul funcțiilor procesuale, asupra desfășurării procesului penal, în vederea realizării scopului acestuia.
Actele procesuale au o existență de sine stătătoare și o poziție dominantă în raport cu actele procedurale, a căror existență o determină.
Există și o excepție de la această autonomie, uneori fiind necesar ca pentru emiterea valabilă a unui act procesual preexistența altor acte, cel mai relevant exemplu fiind condiționarea începerii urmăririi penale de formularea unei plângeri prealabile de persoana vătămată în cazul unor anumite infracțiuni.
Felurile și condițiile de valabilitate ale actelor procedurale și procesuale
Actele componente activității ce se desfășoară în cadrul procesului penal sunt numeroase și pot fi clasificate în diverse categorii, astfel:
acte originale, acte derivate;
acte tipice (numite), acte atipice (nenumite);
acte secrete, acte publice;
după momentul efectuării actelor sunt acte comune tuturor fazelor procesului și acte speciale ce privesc o anumită activitate judiciară;
după caracterul lor sunt acte judiciare întâlnite pe parcursul desfășurării procesului penal și acte jurisdicționale prin care instanța a soluționat incidente contencioase;
după obligativitatea efectuării lor sunt acte obligatorii, ce trebuie efectuate în mod obligatoriu dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, acte obligatorii la cerere și acte facultative a căror îndeplinire este lăsată la aprecierea celui caruia legea i-a acordat posibilitatea de a dispune sau de a cere îndeplinirea sau efectuarea lor, fie că sunt organe judiciare, părți sau alți subiecți procesuali;
după modul concret de realizare sunt acte materiale, acte orale și acte scrise,
după subiecții procesuali care le efectuează sunt acte oficiale îndeplinite de subiecți procesuali oficiali (judiciari sau extrajudiciari) și acte neoficiale îndeplinite de subiecți procesuali neoficiali.
după momentul îndeplinirii lor sunt acte judiciare și acte extrajudiciare.
Un act de procedură, indiferent că este act procesual sau act procedural, pentru a produce efecte juridice trebuie să indeplinească cerințele prevăzute de lege, atât cele de fond, cât și cele de formă. Legea reglementează detaliat aceste condiții și sancțiunile ce intervin pentru neîndeplinirea lor. Viciile sau neregularitățile de procedură, împreună cu omisiunea îndeplinirii actului, pot atrage aplicarea unei sancțiuni procedurale.
Condițiile comune celor două categorii de acte sunt:
îndeplinirea actelor sau efectuarea acestora de către persoane cărora legea le conferă acest drept.
respectarea dispozițiilor legale ce prevăd condițiile de fond privitoare la conținutul actului (condiții substanțiale) ca și unele condiții de formă pentru înfăptuirea actului procesual sau efectuarea actului procedural.
singura condiție generală cu privire la formă o reprezintă cea cuprinsă în art. 12 alin. (2) C.proc.pen., referitoare la întocmirea actelor procedurale (mai precis, a înscrisurilor judiciare) în limba română.
O condiție de fond specifică actului procesual este ca acesta să cuprindă manifestarea de voință de a produce efectele juridice pe care le are în vedere legea pentru acel act procesual. Actele procedurale trebuie să se limiteze la încuviințarea realizată prin actul procesual sau prin măsura procesuală.
Forma este un element esențial al actului în lipsa căruia actul este sancționat cu nulitatea, este obligatorie și exclusivă, în plus este abstractă și constantă pentru că un anumit act de procedură va îmbraca invariabil aceeași formă ori de câte ori se va pune problema efectuării lui.
Condițiile de formă ce trebuie îndeplinite de actele procesuale și procedurale, pe lângă întocmirea în limba română, sunt: actele trebuie efectuate în formele și termenele prevăzute de lege, trebuie consemnate în scris și trebuie îndeplinite, de obicei, la sediul organului judiciar sau extrajudiciar ce îl efectuează.
Măsuri procesuale
Măsurile procesuale sunt instituții de drept procesual penal care constau în privațiuni sau contrângeri personale sau reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal..
Sunt mijloace de privare ori limitare a unor drepturi fundamentale ale cetățenilor, prin care organele judiciare asigură desfășurarea normală a procesului penal, executarea sancțiunilor aplicate și repararea pagubei produse prin infracțiune sau previn săvârșirea de fapte antisociale.
În raportul dintre actele procesuale și măsurile procesuale, actul procesual reprezintă mijlocul juridic prin care se dispune asupra măsurii procesuale ce este absorbită de actul procesual.
CAPITOLUL II. GARANȚII DE PROCEDURĂ
PENTRU RESPECTAREA PRINCIPIULUI LEGALITĂȚII
Garanțiile de procedură se clasifică în garanții procesuale în sens restrâns, ce vizează valabilitatea actelor procesuale, și garanții procedurale, ce vizează valabilitatea actelor procedurale. Această stucturare este justificată de faptul că manifestarea voinței autorității judiciare competente se concretizează în acte procesuale, și se materializează în acte procedurale.
Asigurarea respectării principiului legalității se realizeazî prin instituirea unor garanții de procedură care conferă persoanei siguranță și protecție în fața unor posibile abuzuri ale puterii.
Actuala reglementare consacră expres caracterul echitabil al procesului penal prin art. 8 C.proc.pen., impunând obligația organelor judiciare de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel cum au fost definiți de noul Cod de procedură penală, pentru atingerea scopului procesului penal. Cu privire la acest articol se pot reitera precizările făcute în legătură cu vechea reglementare a principiului legalității, ce cuprindea aceiași deficiență prin precizarea doar a fazei de urmărire penală și de judecată, în realitate fiind necesară respectarea dispozițiilor legale pe tot parcursul desfșurării procesului penal, iar în ipoteza nerespectării lor orice individ ale cărui drepturi sau libertăți au fost lezate să aibă acces liber la justiție pentru îndreptarea accestor încălcări.
Sancțiunile ce operează în cazul încălcării normelor de procedură penală se clasifică în două categorii: sancțiuni personale și sancțiuni procedurale.
Secțiunea I. Sancțiuni aplicabile persoanelor în procesul penal
Sancțiunile personale sunt de ordin administrativ, civil sau, după caz, penal.
Sancțiuni administrative
Subiecții procesuali au anumite obligații impuse de legea de procedură penală, iar dacă nu le îndeplinesc sau le îndeplinesc în mod defectuos reprezintă abateri procesuale ce sunt sancționate cu amenzi judiciare. Acestea se deosebesc de amenzile disciplinare ce se aplică subiecților oficiali când săvârșesc abateri disciplinare, însă nu sunt incompatibile în cazul în care abaterea reprezintă în același timp și o încălcare a regulilor deontologice profesionale.
Aplicarea acestei sancțiuni pecuniare dă naștere unui raport procesual secundar, implicând prezența unor subiecți procesuali ce pot fi fie oficiali (personalul auxiliar), fie neoficiali (părțile, persoana vătămată, suspectul, martorii, experții, interpreții, avocat ales sau desemnat din oficiu) și poate fi aplicată de organul de urmărire penală prin ordonanță sau de judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară, sau de instanța de judecată prin încheiere.
Aplicarea amenzii judiciare nu împiedică tragerea la răspundere penală dacă fapta reprezintă și infracțiune.
Legea 303 din 2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor prevede o serie de abateri disciplinare și sancțiunile corespunzătoare. Judecătorii și procurorii vor fi sancționați în raport de gravitatea abaterilor de la îndatoririle de serviciu cu: avertisment, diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de până la 6 luni, mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă instanță sau la un alt parchet, situate în circumscripția altei curți de apel ori în circumscripția altui parchet de pe lângă o curte de apel, suspendarea din funcție pe o perioadă de până la 6 luni, excluderea din magistratură.
Sancțiuni civile
Capitolul VI din Titlul IV al Codului de procedură penală reglementează o procedură specială, și anume ”Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri” ce permite repararea de către stat a pagubei suferite de o persoană aflată în una din situațiile din ipoteză. Statul se poate îndrepta cu o actțiune în regres împotriva persoanei, care cu rea-credință sau din culpă gravă profesională, a provocat situația generatoare de daune, sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii.
Reaua-credință și culpa gravă profesională ce au dus la eroare judiciară sau la privarea nelegală de liberate trebuie probată de stat.
Spre deosebire de Codul de procedură penală 1968 și de Legea 303 din 2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor, nu se mai vorbește de gravă neglijență, ci de culpă gravă profesională. Prin gravă neglijență doctrina a înțeles ”culpa lata”, prin raportare la judecătorul/procurorul diligent, mai precis acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale.
O altă noutate o reprezintă posibilitatea statului de a alege între a se îndrepta împotriva celui care a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care este asigurată. Pentru a da efect acestei noi reglementări este necesar să se reglementeze obligația de asigurare pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiei, atât a judecătorilor și procurorilor, dar chiar și a celorlalți participanți la procesul penal.
Sancțiuni penale
Cei vinovați de nerespectarea dispozițiilor procedurale legale pot săvârși fapte al cărui conținut constitutiv să corespundă unei infracțiuni, astfel, ei vor fi sancționați penal, fiind prevăzute în art. 266-288, Titlul IV din Partea Specială a noului Cod penal un număr de douăzeci și două de infracțiuni împotriva înfăptuirii justiției. O parte dintre acestea au ca subiect activ un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător, cum este cazul infracțiunii de cercetare abuzivă sau de represiune nedreaptă. Spre exemplu, constituire represiune nedreaptă fapta de a condamna o persoană stiind că este nevinovată, dar încalcă și regula prevăzută de art. 396 alin. (2) Cod procedură penală.
Secțiunea a II-a. Sancțiunile procedurale
Sancțiunile aplicabile activității procesuale nelegale reprezintă remedii pentru restabilirea legalității prin înlăturarea sau împiedicarea consecințelor juridice ale actelor făcute cu încălcarea dispozițiilor legii procesual penale, iar în unele cazuri prin refacerea acestora în condițiile legii.
Sancțiunile procedurale sunt determinate de vicii procedurale, care pot consta în violări ale legii și omisiuni procedurale.
Diferența între acestea și sancțiunile materiale constă în faptul că sancțiunile procedurale lovesc în mod nemijlocit anumite acte sau activități și se resfrâng numai pe cale interpusă asupra persoanelor interesate în realizarea acestora.
Considerente istorice
Codul de procedură penală 1864 nu reglementa norme speciale cu privire la sancțiuni, însă, prin apelarea la principiile procedurii civile, jurisprudența a reușit determine anumite reguli ce au fost folosite în mod eficace.
La acel moment se considera că există doar sancțiunea nulității actelor, fiind formulată o teorie caracterizată de un formalism exagerat deoarece orice act întocmit cu nerespectarea legii era considerat nul, cu excepția cazului în care legea prevedea în mod expres că neîndeplinirea unei dispoziții nu conduce la nulitate, regula fiind nulitatea actului întocmit fără respectarea legii și excepția valabilitatea. Cu timpul, acest sistem a fost atenuat.
Codul de procedură penală 1936 a sistematizat materia nulităților, fiind prevăzute dispoziții sub sancțiunea nulității exprese, absolute sau relative.
Codul de procedura 1948 a îmbunătățit reglementarea prin introducerea condiției unei vătămări ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului pentru pronunțarea de către instanța a nulității. Prin Legea nr. 3/1956 au fost înlăturate nulitățile relative exprese din reglementarea urmăririi penale, iar Codul de procedură penală 1968 nu a mai prevăzut nulități relative exprese în nicio fază a procesului penal.
Noțiune. Scop. Funcții.
Sancțiunea procesual-penală constă fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale și procedurale ori a măsurilor procesuale dispuse sau effectuate cu încălcarea dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal.
Scopul urmărit este unul multiplu. În primul rând, sancțiunile procedurale penale au un scop preventiv în sensul că prin instituirea de sancțiuni se urmăreste preîntâmpinarea încălcării legii procesuale penale. Un al doilea scop este cel distructiv, prin sancțiunile procedurale desființandu-se actele procesuale și procedurale nelegale. În final, are un scop reparator când este posibilă refacerea actelor procesuale și procedurale desființate, dar cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
În doctrină s-a apreciat că există două funcții ale sancțiunilor procedurale penale și anume funcția preventiv-educativă și funcția represiv-intimidantă, ceea ce este, de fapt, o reinterpretare a rolului sancțiunilor procedurale penale.
Feluri /Clasificare
Sancțiunile procedurale vizează toate actele procesuale și procedurale încheiate cu încălcarea legii, indiferent de natura, de conținutul, de modul de efectuare și de calitatea participanților la proces, fiind prestabilite în sensul că judecătorul nu poate să creeze alte sancțiuni.
În sens larg, sancțiunile procedurale sunt inexistența, nulitatea, decăderea, inadmisibilitatea, iar în sens restrâns nulitatea.
Aceastea se deosebesc prin natura, condițiunile și efectele lor, dar se unesc sau se aproprie prin remediul procesual (Dongoroz), comun, care este anularea actelor, prin ”fondul lor comun”, care este invaliditatea actelor, și prin ”scopul lor comun, care este tutelarea ritualității procesului (Florian)”.
CAPITOLUL III. INEXISTENȚA CA SANCȚIUNE PROCEDURALĂ PENALĂ
Inexistența este o sancțiune ce are doar o consacrare doctrinară, nefiind reglementată în dreptul procesual penal român. Cei care admit existența acestei sancțiuni procedurale susțin că actele pot fi afectate de trei grade de ineficacitate: inexistență, nulitate absolută și nulitate relativă.
Secțiunea I. Noțiune
Inexistența este sancțiunea procedurală penală ce caracterizează actele procesuale, actele procedurale și masurile procesuale ce au fost îndeplinite sau efectuate cu nerespectarea condițiilor esențiale pretinse de lege pentru existența lor sau sunt lipsite de obiect. Elementele ce definesc inexistența pot fi deduse din principiile generale ale dreptului și din logica juridică.
Actele inexistente reprezintă doar o simplă realitate de fapt, iar pentru că nu este permis de lege se consideră că nu au luat ființă juridică neputând produce efecte juridice din cauza modului în care a fost conceput: „Act inexistent este acela care nu a luat ființă juridică; este invalid, fiindcă nu s’a produs în condițiile esențiale necesare pentru a se naște un astfel de act; el nu este imperfect, neregulat, ci pur și simplu inexistent; el nu are vieață, ci s’a născut mort; el nu poate produce efecte juridice; el este lipsit, de plin drept, de efecte juridice…, actul inexistent, nu este o realitate juridică, ci o simplă aparență; el este o realitate de fapt, nu o realitate de drept.”
Efectele inexistenței se produc de drept, fiind posibilă simpla neluare în considerare a actului de către subiectele raportului juridic cărora se adresează. În procesul penal se poate invoca în orice fază, de către subiecții procesuali sau de instanță din oficiu, constatându-se inexistența actului și considerarea acestuia ca lipsit de orice fel de efecte juridice. Aceste acte vor fi ignorate, spre deosebire de actele afectate de alte sancțiuni, fiind nevoie să se constate motivat viciul procedural pentru care nu pot fi admise.
Din punct de vedere practic, nu ar avea o necesitate pentru că actul, dacă este inexistent și poate fi ignorat, nu a produs niciun efect juridic care să trebuiască să fie înlăturat. Astfel, această sancțiune ar avea importanță doar din punct de vedere teoretic, fapt ce este valabil în cazul actelor ce nu au produs o vătămare. Pot fi, însă, imaginate situații în care actul inexistent este susceptibil de a produce o vătămare, spre exemplu dacă o hotărare este bazată pe un act juridic inexistent sau hotărârea însăși este un act inexistent (spre exemplu, emană de la grefier sau de la procuror), instanța de control judiciar o va casa.
Alte exemple de acte ce sunt considerate inexistente: introducerea unei căi de atac la o altă instituție decât o instanță de judecată, o citație întocmită de o parte la proces, de un expert, de un martor sau de persoana vătămată, o expertiză realizată de o persoană ce nu are calitatea de expert, o ordonanță de punere în mișcare a acțiunii penale ce emană de la un student aflat în practică la Parchet, o declarație a unei persoane inexistente.
Teoria actelor inexistente
Această teorie a fost formulată în sec. XIX, în materia căsătoriei, deoarece legiuitorul francez omisese să reglementeze identitatea de sex a personelor căsătorite, apărând din necesități de ordin practic și anume pentru invalidarea actele încheiate între persoanele de același sex, întrucât în materia căsătoriei nu existau nulități fără consacrare legală „il n’y a pas de nullité sans texte”. Teoria inexistenței a fost extinsă ulterior și la alte acte juridice.
În literatura de specialitate română s-a exprimat părerea că această teorie nu justifică necesitate practică deoarece în dreptul român sunt recunoscute nulitățile virtuale, astfel încât nu avea importanță lipsa unei reglementări exprese a unei sancțiuni pentru actele întocmite cu încălcarea unor reguli esențiale.
În schimb, în dreptul administrativ este pertinentă această sancțiune deoarece actele administrative se bucură de o prezumție de legalitate, iar prin admiterea inexistenței sunt sancționate actele ce nu respectă condiții esențiale impuse de lege, putând fi considerate inexistente pentru că acestea nu au avut niciun moment aparență de legalitate.
O parte a autorilor clasici admit teoria actelor inexistente pentru ipoteza în care actului juridic îi lipsește un element esențial și substanțial formării sale. pe care natura și obiectul său le-ar presupune imperativ. Aceștia neagă nulitatea actului juridic motivând, în esență, că nu poate fi anulat ceva ce nu există.
În anumite sisteme de drept recunoașterea teoriei actelor inexistente presupune avantajul constatării inexistenței unui act oricând, dreptul la acțiune pentru constatarea inexistenței nefiind afectat de prescripție, spre deosebire de constatarea nulității, chiar și a celei absolute, ce este supusă prescripției.
Interesul practic al acestei teorii constă în faptul ca oricine se poate prevala de inexistența actului, existând doar o tentativă de act care nu este opozabilă nimănui. Acest act nu poate fi salvat nici prin confirmarea de către partea interesată, nici prin trecerea unui termen. Ineficiența actului ar putea fi determinată chiar fără intentarea unei acțiuni în justiție. Aceste argumente au fost analizate de prof. Traian Ionașcu și Eugen A. Barasch, care au ajuns la concluzia că această teorie nu este justificată întrucât consecințele sale sunt atribuite nulității absolute. Faptul că inexistența poate să nu fie pronunțată de instanța nu va fi aplicabil în situația existenței unui litigiu pe rol, deoarece indiferent dacă actul este inexistent sau nul, acest lucru va trebui constatat de instanță pentru că nimeni nu își poate face singur dreptate.
Susținătorii teoriei „actelor juridice inexistente” își fundamentează întreaga construcție teoretică pe exemple radicale, extreme, cum ar fi pronunțarea unei hotărâri într-un litigiu de muncă de către un organ sindical. Acestea sunt „realități de fapt” ce nu au pătruns în lumea juridică procesuală, fiind în afara realității juridice și neputând avea relevanță sau valoare în drept. Prin urmare, în asemenea împrejurări, nu se poate vorbi de existența unor acte procedurale.
În dreptul procesual civil teoria „actelor juridice inexistente” este lipsită de orice temei, dar și de o justificare pertinentă.
Secțiunea a II-a. Analiză comparativă. Inexistența și nulitatea
Lipsa reglementării sancțiunii inexistenței relevă și necesitatea acestei analize comparative deoarece unii nu diversifică nulitatea de inexistența actului, înglobând-o pe aceasta în sancțiunea nulității.
Atât nulitatea, cât și inexistența sunt sancțiuni pocedurale penale ce caracterizează actele procesuale și procedurale, dar și măsurile procesuale efectuate cu încălcarea dispozițiilor legii procesuale penale.
Nulitatea este o sancțiune a actelor care există din punct de vedere juridic, în timp ce inexistența privește actele ce au doar aparența existenței juridice, fiind realități de fapt și nu o realitate juridică. Scopul nulității este invalidarea actelor procesuale și procedurale …
O altă diferență esențială este aceea că pentru a interveni nulitatea trebuie să existe o vătămare procesuală (prezumată sau ce trebuie probată), spre deosebire de inexistență, sancțiune ce nu este condiționată de dovedirea unei vătămari (am arătat mai sus că se pot imagina, însă, situații în care actele inexistente sunt susceptibile să producă o vătămare procesuală).
Inexistența este constatată de instanță, indiferent de momentul invocării, în orice fază s-ar afla procesul penal, spre deosebire de nulitate pentru care există un regim specific de invocare în funcție de natura acesteia: invocarea nulității absolute este posibilă, în majoritatea cazurilor, în orice stare a procesului, iar nulitatea relativă se poate invoca în cursul sau imediat după efectuarea actului sau până la anumite momente prevăzute expres.
Datorită scopului reparator al nulității, actul viciat va trebui refăcut respectând dispozițiile legale deoarece am plecat de la premise că actul afectat de nulitate este un act existent, dar imperfect. Această problemă nu intervine in cazul actelor inexistente, acestea fiind doar înlăturate, indiferent dacă au produs sau nu o vătămare (vătămarea se înlătură prin simpla constatare și declarare a inexistenței). În doctrină s-a afirmat că „Actele de felul celor arătate mai sus nu trebuie anulate sau supuse unei forme de declarare a nevalabilității lor, făcându-se abstracție de ele, ca și cum nu s-ar fi realizat.”
CAPITOLUL IV. DECĂDEREA CA SANCȚIUNE PROCEDURALĂ PENALĂ
Actele procesuale (sau procedurale) trebuie să se îndeplinească, pe lângă mod sau formă și loc, în timpul determinat de legea procedurală penală, pentru ca procesul să nu lâncezeasca, și reacțiunea sau apărarea societății să nu întârzie peste timpul absolut necesar pentru constatarea adevărului, căci altfel represiunea sau apărarea socială nu mai este eficace.
Decăderea este efectul și sancțiunea nerespectării termenelor care sunt fixate de lege pentru exercitarea drepturilor procesuale, derivă din scurgerea sterilă a acestor termene și constă în pierderea exercițiului facultății procesuale a dreptului procesual și nu a însuși dreptului de fond, a dreptului subiectiv substanțial.
Secțiunea I. Termenele
Actele procesuale (sau procedurale) trebuie să se îndeplinească, pe lângă mod sau formă și loc, în timpul determinat de legea procedural penală, pentru ca procesul penal să nu lâncezeazcă, și reacțiunea sau apărarea societății să nu întârzie peste timpul absolut necesar pentru constatarea adevărului, căci astfel represiunea sau apărarea socială nu mai este eficace.
Noțiune de termene în procesul penal. Scopul termenelor
Termenul este intervalul de timp în cursul sau la epuizarea caruia se pot sau trebuie îndeplinite ori nu pot fi îndeplinite unele acte procesuale sau procedurale și măsuri procesuale.
Termenul poate fi definit și ca data la care sau intervalul de timp înăuntrul căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancțiune ori măsură de drept penal, după caz.
Termenele sunt necesare pentru a asigura un ritm accelerat procesului penal deoarece printre cerințele principale ale procedurii penale se regăsește promptitudinea, și celeritatea, astfel încât să ducă la realizarea scopului procesului penal la timp și în mod just, fără a împiedica aflarea adevărului. Este respectat în acest mod principiul termenului rezonabil al procesului penal, existând, în plus, instituția contestației privind durata procesului penal ce împiedică tergiversarea procesului și asigură operativitatea acțiunii penale.
Regula, în procesul penal, este existența unui termen pentru îndeplinirea actelor procesuale și procedurale și a măsurilor procesuale, iar excepția este lipsa termenului, astfel încât nu există nicio limită de timp, putând fi îndeplinite oricând. Legiuitorul a reglementat două modalități de determinare a termenelor, și anume: determinarea relativă ce constă limite de timp ce nu sunt termene în sens tehnic („de îndată”, „de urgență”, „imediat”) și determinarea absolută realizată fie prin unități de timp expres determinate (ore, zile, luni, ani), fie prin indicarea evenimentului procesual ce constituie sfârșitul termenului.
Termenele sunt o garanție pentru părți de a-și dezvolta activitatea procesuală în limite de timp evitând reciproc surprize de ultimă oră și ambuscade și o garanție pentru justiție, înlăturând arbitrariul și inegalitatea de tratament; mai constituie o garanție a libertății, în ipoteze deținerii preventive.
Aspecte esențiale privind clasificarea termenelor și modul de calcul al termenelor. Acte considerate ca făcute în termen.
Termenele sunt fixate fie de lege, fie de organul judiciar. Termenele fixate de lege sunt numite termene legale, iar cele fixate de organul judiciar se numesc termene judiciare, acestea din urmă fiind uneori relativ determinate prin reglementarea unui interval de timp în care organul judiciar urmează a fixa termenul. În legea procesual penală, în raport cu natura drepturilor și intereselor pe care le ocrotesc, termenele întâlnite sunt termenele procedurale și termenele substanțiale.
Termenul procedural, după cum spunea prof. Giusepe Sotgiu, este, sub raport formal, o cerință și o garanție procesuală, iar în esența sa intrinsecă, este o condiție pentru exercițiul valabil al puterilor și facultăților procesuale.
Termenele substanțiale sau de drept substanțial sau material, sau de fond, sunt determinate de lege, pentru ocrotirea unor drepturi, prerogative, interese extraprocesuale; limitând sau stabilind, și în tot cazul disciplinând în timp anumite măsuri, acte și acțiuni, ordonate sau îngăduite de lege, pe care organele sau instanțele sunt nevoite să le aplice, dar care implică o privare sau o restricționare de drepturi. […] Deci termenele substanțiale sunt o garanție a acestor drepturi și interese extraprocesuale; aceasta este rațiunea și scopul lor direct și principal; și numai în mod indirect și secundar servesc și termenele substanțiale la disciplinarea acelor acte procedurale, prin care se ating drepturile, interesele extraprocesuale ale părților sau cetățenilor.
Termenele procedurale, care predomină în dreptul procesual penal, se pot clasifica după diferite criterii astfel, unele clasificări fiind comune și termenelor substanțiale:
în funcție de natura și efectele pe care le produc, termenele pot fi: dilatorii (prohibitive), peremptorii (imperative) și orânditorii (de recomandare).
după modul de fixare în timp, termenele pot fi fixe, maxime și minime.
după durate lor, în raport cu unitatea de timp ce întră în conținutul lor, termenele sunt stabilite în ore, zile, luni și ani, putând fi chiar și nedeterminate.
în raport de modul de calcul, termenele sunt de regresiune și de succesiune.
după gradul de obligativitate, termenele sunt absolute (cominatorii) și relative.
Pentru sancțiunea procedurală a decăderii prezintă interes clasificarea în funcție de efectele produse, în termene peremptorii și termene dilatorii. Astfel, termenul dilatoriu reprezintă un impediment pentru săvârșirea unui act sau desfășurarea unei activități procesuale înainte de expirarea lui, fiind un termen ce amână posibilitatea efectuării unei activități procesuale. Sancțiunea ce intervine pentru efectuarea actelor procesuale sau procedurale înăuntrul termenului, înainte de expirarea lui, este nulitatea acestora, fiind prematur realizate, ceea ce nu împiedică realizarea ulterioară cu respectarea termenului, neexistând autoritate de lucru judecat
Termenul peremptoriu, conform spuselor profesorului Giusepe Sotgiu este un interval de timp, în cursul căruia, nici mai înainte de care și nici după care trebuie îndeplinit un act procesual Neîndeplinirea actului în termenul imperativ duce la decăderea titularului din exercițiul dreptului.
Cu privire la termene, prezintă importanță și modul de calcul, existând o distincție între termenele procedurale și cele substanțiale. Modul de calcul în actuala reglementare este preluat din legea veche, iar în cazul termenelor substanțiale se operează pe unități de timp pline (sistemul inclusiv: dies a quo et dies ad quem computatur in termino) pentru calculul pe ore și zile, iar în cazul termenelor pe luni și ani se vor socoti împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă și nu operează o prorogare sau o abreviere a termenului, chiar dacă ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, în schimb pot fi suspendate sau întrerupte.
Termenele procedurale au un moment inițial (a quo), un moment final (a quem) și o durată. La calcularea termenului procedural se face diferența între termenele pe ore sau zile, caz în care se calculează pe unități libere de timp (sistemul exclusiv: dies a quo et dies ad quem non computatur in termino)., și termenele pe luni sau pe ani, unde curgerea termenului este calendaristică, existând o prorogare legală, de drept, mai puțin în ipoteza termenului calculat pe ore. Cursul acestor termene nu se întrerupe și nici nu se suspendă decât prin legi speciale și în situații excepționale.
Actele considerate ca făcute în termen sunt reglementate în mod expres, fiind remedii pentru înlesnirea respectării termenelor procedurale în situații de împiedicări obiective de depunere a actelor.
Pentru instituția sancțiunii decăderii un moment cu o semnificație aparte este începerea curgerii termenului, în știința dreptului procesual fiind susținută teoria echipolenței, potrivit căreia actul procedural prevăzut de lege pentru curgerea termenului putea fi înlocuit cu un alt act având aceiași finalitate, însă nu a îmbrațișat această teorie.
Secțiunea a II-a. Decăderea. Funcții. Rol.
Decăderea, ca sancțiune procedurală, constă în pierderea exercițiului unui drept procesual ca urmare a neexercitării în termenul imperativ/peremptoriu prevăzut de lege și în condițiile prevăzute de lege.
Noțiune
Decăderea reprezintă o sancțiune procedurală de strictă aplicare, nefiind permisă analogia, efectele acesteia fiind limitate numai asupra exercițiului unei facultăți procesuale (a dreptului subiectiv procesual) care nu a fost realizată în termenul prevăzut de lege.
Decăderea este o sancțiune specifică încălcării dispozițiilor relative la efectuarea unor acte procesuale ori procedurale în termenul peremptoriu stabilit de lege, fiind impusă de necesitatea disciplinării activității judiciare și asigurării cerității procesului penal.
În literatura de specialitate decăderile au fost clasificate în: riguroase, cele care produc efecte de drept și cominatorii, cele care rămân la aprecierea judecătorului, însă dreptul procesual penal român consacră doar prima categorie.
În funcție de caracterul peremptoriu sau dilatoriu al termenului există o mare diferențiere în funcție de efectele de aplicare ale nulității, și anume: în ipoteza nesocotirii unui termen peremptoriu actul efectuat peste termen este lovit de nulitate și nu există posibilitatea refacerii, pe când în ipoteza realizării actului cu încălcarea unui termen dilatoriu acest act va fi lovit de nulitate, însă este posibilă refacerea lui cu respectarea termenelor prevăzute de lege.
Codul de procedură penală reglementează expres decăderea din exercițiul unui drept prin art. 268 alin. (1) ca o consecință a nerespectării termenului peremptoriu instituit de lege, titularul acestui drept fiind împiedicat să îl mai exercite după expirarea termenului. Decăderea constă în pierderea exercițiului unui drept procesual, nefiind afectat dreptul subiectiv substanțial decât, eventual, indirect.
Dacă actul s’a îndeplinit peste termen, această neobservare a termenului atrage pe lângă nulitatea actului și decăderea din facultatea, puterea sau dreptul procesual, al cărui exercițiu a fost legat de acel drept.
Codul de procedură penală 1936 prevedea sancționarea cu decăderea doar neexercitarea acțiunilor și căilor de atac conform termenelor fixate de lege, iar Codul de procedură penală 1968 și actualul cod extind aria de acoperire sancționând cu decăderea nerespectarea termenelor imperative prevăzute pentru exercitarea dreptului procesual.
Ca și în cazul nulității, există o iradiere a decăderii, actele ulterioare îndeplinite pe baza unui act tardiv fiind și ele supuse decăderii, dacă existența acestora depinde de valabilitatea actului tardiv (stare de nex cauzal).
Nu este necesară constatarea decăderii pentru că această sancțiune operează de drept, de iure, astfel încât, după expirarea termenului imperativ, actul este efectuat fără drept și va fi afectată valabilitatea lui, fiind lovit de nulitate. Pentru că nu se regăsește printre cazurile enumerate la art. 281 C.proc.pen. privind nulitatea absolută, rezultă că este o nulitate relativă, fiind necesar a se dovedi vatămarea procesuală. În cazul în care actul nu s-a efectuat nici după expirarea termenului imperativ, se produce direct decăderea. Doctrina a concluzionat că în raport de actul care nu mai poate fi efectuat, decăderea se manifestă fie ca o interdicție de a îndeplini un act care nu a fost încă făcut, fie ca o invalidare a actului efectuat.
Operativitatea în activitatea de înfăptuire a justiției este realizată prin cele două funcții ale sancțiunii decăderii:
funcția preventivă, prin însăși instituirea decăderii părțile sunt avertizate asupra consecințelor nefavorabile și sunt obligate să depună diligență în exercitarea drepturilor cu bună credință.
funcția represivă, sancționatorie, ce se realizează din momentul constatării sale de către instanța competent, existând în stare latentă încă din momentul împlinirii termenului imperativ.
În lipsa acestei sancțiuni nu ar putea fi realizat scopul procesului penal, desfășurarea acestuia într-un timp cât mai limitat pentru a înfrânge o stare de fapt care a atentat la valorile primordial protejate de lege.
Analiză comparativă cu decăderea în dreptul penal substanțial
În dreptul penal substanțial decăderea apare ca o consecința a nerespectării unor drepturi sau ca urmare a condamnării penale. Alături de interdicțiile și de incapacitățile persoanei, fizice sau juridice, generate de condamnarea suferită, decăderile fac obiectul instituției reabilitării, totodată, regăsindu-se reglementate și ca pedepse accesorii sau complementare ce constau în interzicerea unor drepturi.
Pentru început este necesară precizarea că în dreptul penal substanțial decăderea nu este dependentă de instituția termenelor substanțiale, acestea fiind intervale de timp determinate de lege pentru ocrotirea unor drepturi sau interese extraprocesuale stabilind sau disciplinând în timp măsurile pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce privește privarea sau restrngerea drepturilor persoanei.
Acestea pot decurge din hotărarea penală de condamnare în ipoteza în care a fost aplicată pedeapsa complementară sau accesorie a interzicerii unor drepturi, în acest caz fiind temporare, sau pot fi prevăzute de legi speciale ca o consecință extrapenală perpetuă, fiind menite să ocrotească anumite interese publice.
Spre deosebire de sancțiunea procedurală a decăderii care duce la pierderea numai a dreptului procesual și nu se resfrânge, decât eventual indirect, asupra dreptului subiectiv substanțial, decăderea ca pedeapsă penală accesorie sau complementară (sancțiune penală) sau ca o consecință a condamnării (sancțiune nepenală/extrapenală) are efect restrictiv de drepturi și constă în o interzicere, de obicei, temporară a exercițiului dreptului material.
Aplicarea sancțiunii decăderii în dreptul penal substanțial, spre deosebire de dreptul procesual penal unde intervine de drept, trebuie să fie dispusă de către instanță, spre exemplu, în cazul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi instanța va proporționaliza această pedeapsă calitativ, în conținutul ei, prin interzicerea unuia sau mai multor drepturi, nefiind posibile pedepse ce constituie „decăderi din toate drepturile”.
În privința duratei măsurii, în dreptul procesual penal sancțiunea decăderii are un caracter peremptoriu, existând în mod excepțional remedii, însă în dreptul penal decăderile din drepturi privite ca pedepse au caracter esențialmente temporar (se sting, de regulă, prin executare), iar cele privite ca niște consecințe ale condamnării penale își încetează efectul prin reabilitare (art. 169 C.p.), renunțare la aplicarea pedepsei (art. 82 C.p.), amnistie (art. 152 C.p.). amânarea aplicării pedepsei (art. 90 C.p.) sau prin abrogarea legii care le prevede (art. 6 Legea 187/2012).
Analiză comparativă cu decăderea în dreptul procesual civil și în dreptul civil
Pentru celeritatea procedurii judiciare și disciplinarea activității procesuale au fost instituite termene procedurale imperative și în ramura dreptului procesual civil. Aceste termene de drept procesual se referă doar la evenimente ulterioare sesizării instanței și nu pot subzista fără un proces pe rol. Trebuie să evidențiem faptul că este vorba numai de termenele legale, întrucât sancțiunea pentru nerespectarea termenelor judcătorești constă în acordarea unui nou termen, cu excepția cazului în care se prevede expres o altă sancțiune. În doctrină există și opinia contrară, conform căreia noua reglementare nu mai limitează aplicarea decăderii doar cu privire la termenele legale, extinzând sancțiunea la nerespectarea termenelor imperative, indiferent dacă este un termen legal sau judecătoresc.
Nerespectarea acestor termene atrage decăderea din dreptul procesual doar dacă nu se prevede o derogare expresă (o altă sancțiune sau posibilitatea acoperirii decăderii). În cazul termenelor de ordine privată/dispozitive, atât în dreptul procesual civil, cât și în dreptul civil, partea ce are capacitate de exercițiu deplină poate renunța în mod expres, după ce termenul a expirat, la invocarea decăderii.
Decăderea este reglementată similar și în dreptul procesual civil, efectul decăderii ca sancțiune a nerespectării termenului (imperativ/peremptoriu), a etapei procesuale ori a ordinii procesuale, constă în pierderea unui drept ori în privarea de acel drept, referitor la îndeplinirea unui act de procedură, neafectând dreptul subiectiv decât, cel mult, în mod indirect.
Similar dispozițiilor procedurale penale, actul care este realizat peste termen va fi lovit de nulitate. Deși prin această sancțiune actul este lipsit de efecte în ceea ce privește funcția procedurală, ceea ce este specific dreptului procesual civil este producerea efectelor manifestărilor de voință, declarațiilor, recunoașterilor, etc cuprinse în actul tardiv efectuat.
O deosebire față de dreptul procesual penal constă în modul de operare a sancțiunii, deoarece sistemul procesual civil românesc impune constatarea incidenței sancțiunii de către instanță, nefiind admis ca decăderea să opereze de drept, de aceea. dacă sancțiunea nu este pronunțată de instanță, va rămâne definitiv inoperantă. De cele mai multe ori, decăderea nu este expres prevăzută de lege, însă toate termenele imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sancțiunea decăderii, derogările trebuind să fie expres prevăzute de lege.
În dreptul procesual civil prin decădere este sancționată neglijența parții, însă în dreptul civil sancțiunea intervine indiferent de existența unei culpe.
Decăderea, ca sancțiune de drept civil, constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părți sau în împiedicarea efectuării actului unilateral după împlinirea termenului, termen ce poartă denumirea de „termen prefix” sau „termen de forcluziune”.
Termenele de decădere din dreptul material nu sunt supuse, ca regulă, suspendării și întreruperii și nu sunt pasibile de repunere în termen, aceasta din urmă fiind specifică termenelor de drept procesual, atât civil, cât și penal.
Analiză comparativă cu nulitatea și inadmisibilibiltatea
Încălcarea dispozițiilor legale relative la efectuarea unor acte procesuale sau procedurale în termenul stabilit de lege, indiferent de caracterul acestuia (peremptoriu sau dilatoriu), va atrage în mod firesc sancțiunea nulității, întrucât se referă la un element sau o condiție de valabilitate formal a actului procesual sau procedural.
Orice act efectuat în temeiul unui drept din care s-a produs decăderea este nul, nu poate produce efectul pentru care a fost efectuat, rezultând, astfel, că decăderea operează prin intermediul nulității uneori, însă sunt diferențe evidente între cele două sancțiuni procedurale penale.
Nulitatea se referă la acte procesuale și procedurale, în timp ce decăderea are în vedere drepturi procesuale. Nulitatea derivă dintr-un viciu relativ la conținutul sau la forma actului procesual ori procedural, spre deosebire de decădere ce derivă din scurgerea sterilă a termenului prevăzut de lege pentru exercitatarea unei facultăți procesuale.
În cazul nulității vorbim de o iregularitate intrinsecă actului ce trebuie constatată și declarată de organul judiciar competent, iar în cazul decăderii ce operează de drept (totuși, dacă o parte ar dori să valorifice în procesul penal consecințele unui act sau a unei activități pentru care operează decăderea, aceasta să fie denunțată sau declarată ca atare în vederea evitării efectelor juridice ilegale, organul judiciar urmând să anuleze actul procesual viciat, la cererea părții interesate sau din oficiu.) este sancționat un fapt extrinsec actului.
Nu trebuie să ignorăm faptul că nulitatea se referă la un act existent a cărui refacere este impusă, în timp ce decăderea vizează un act ce nu mai poate lua ființă, fiind împiedicată efectuarea lui de pierderea dreptului procesual și doar în cazuri excepționale, prevăzute expres de lege, se permite exercitarea dreptului peste termenul ce a expirat (spre exemplu, repunerea în termenul de apel).
Rezultă că, în principiu, actele nule în cazul decăderii nu se refac, de exemplu, în cazul declarării unui recurs în casație peste termen se va respinge ca tardiv, având aceiași autoritate de lucru judecat ca în cazul declarării unui recurs în casație inadmisibil.
Prin raportare la inadmisibilitate, unde lipsa dreptului de a efectua un act există încă din primul moment, este ab initio, decăderea are ca premisă existența dreptului, însă acesta a fost pierdut prin neexercitarea în termenul prevăzut de lege.
În concluzie, inadmisibilitatea și decăderea, ca sancțiuni procedurale penale, sunt operante prin intermediu nulității, având ca trăsătură specifică interzicerea refacerii actelor inadmisibile sau tardive.
Secțiunea a III-a. Reglementarea pe diferite domenii
Instituția decăderii își găsește aplicabilitatea în diferite domenii ale procedurii penale, iar în cele ce urmează vom analiza reglementarea sancțiunii decăderii din exercitarea acțiunii civile în procesul penal și din exercitarea căilor de atac ordinare și extraordinare.
Decăderea în acțiunea civilă în procesul penal
Acțiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la raspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.
Acest mijloc prin care un raport juridic extrapenal este adus în fața organelor judiciare penale determină caracterul accesoriu al acțiunii civile pe lângă acțiunea penală, de aceea exercitarea în procesul penal a acțiunii civile este posibilă numai după punerea în mișcare a acțiunii penale și doar împotiva inculpatului și, eventual, a părții responsabile civilmente și a succesorilor acesteia.
Persoana vătămată are un drept de opțiune cu privire la exercitarea acțiunii civile în procesul penal declanșat sau exercitarea la o instanță civilă, drept ce se poate manifesta începând cu momentul punerii în mișcare a acțiunii penale. Dreptul de opțiune este irevocabil, cu anumite excepții, fapt consacrat în doctrină prin adagiul latin electa una via non datur recursul ad alteram, astfel încât odată aleasă o cale de exercitare a acțiunii civile, nu mai poate fi parăsită fără a pierde definitiv dreptul de a mai obține repararea pe cale judiciară a pagubei aduse prin infracțiune. Dacă a fost aleasă calea exercitării în cadrul procesului penal este necesară îndeplinirea cumulativă a unor conditii. Pentru analiza cazurilor în care operează decăderea ne interesează condiția existenței unei cereri de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.
Noul cod de procedură penală aduce unele elemente de noutate. Astfel, manifestarea de voință în sensul constituirii ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Acest moment corespunde cu momentul citirii actului de sesizare, însă sunt situații în care este greu de determinat dacă cercetarea judecătorească a început, spre exemplu, în cazul în care inculpatul s-a prevalat de dreptul la tăcere și la acel termen nu au fost administrate probe.
Intervin două probleme, și anume: textul de lege, spre deosebire de prevederea din C.proc.pen. 1968, nu mai prevede expres posibilitatea constituirii ca parte civilă în cursul urmăririi penale, ceea ce a determinat apariția opiniei conform căreia pentru a fi valabilă cererea de constituire ca parte civilă trebuie să fie introdusă în fața instanței penale, cel mai târziu până la începerea cercetării judecătorești, și trebuie să cuprindă o descriere a faptei cauzatoare de prejudicii, felul și cuantumul prejudiciului, modalitatea de reparație și cererea expresă de obligare a persoanei la repararea prejudiciului cu precizarea motivelor si probelor pe care se intemeiază, deoarece doar în cazurile prevăzute la art. 20 alin. (5) C.proc.pen. mai poate fi modificată cererea, fiind instituit ca termen imperativ momentul terminării cercetării judecătorești. Alți autori nu susțin această ipoteză, considerând posibilă constituirea ca parte civilă și în faza de urmărire penală, opinie la care achiesez, cu următoarele precizări: prin clarificarea oferită de textul art. 19 alin. (2) C.proc.pen. care determină subiecții pasivi în persoana inculpatului și a părții responsabile civilmente și prin faptul că procurorul nu poate da o soluție privind acțiunea civilă, organele judiciare având, însă, obligația de a consemna într-un proces-verbal constituirea ca parte civilă efectuată în mod oral, rezultă existența posibilității de a te constitui ca parte civilă în cursul urmăririi penale, însă doar după punerea în mișcare a acțiunii penale.
Ce-a de-a doua problemă o reprezintă posibilitatea constituirii ca parte civilă după începerea cercetării judecătorești. Regula este constituirea ca parte civilă în procesul penal până la începerea cercetării judecătorești, orice pretenție civilă formulată după acest termen duce la respingerea acțiunii ca tardiv formulată, operand o decăderea din dreptul de a deduce aceste pretenții în cadrul procesului penal, având deschisă acțiunea la o instanță civilă. Codul de procedură penală 1968 prevedea această sancțiune doar în ipoteza în care inculpatul invoca neregularitatea procesuală, astfel întrebarea este dacă este posibilă constituirea ca parte civilă și după momentul prevăzut ca termen peremptoriu, cu acordul expres sau tacit al inculpatului. Răspunsul ar fi negativ deoarece art. 20 alin. (4) C.proc.pen. nu prevede nicio excepție de la sancțiunea decăderii. O altă interprtare ar recunoaște posibilitatea unui acord expres al inculpatului, pentru ca actele procesuale ce au fost efectuate după împlinirea termenului de decădere sunt sancționate cu nulitatea relativă deoarece nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 282 C.proc.pen., existând un interes al inculpatului de a fi rezolvată acțiunea civilă.
Sancțiunea decăderii se mai regăsește în reglementarea acțiunii civile în situația introducerii în procesul penal a părții responsabile civilmente. deoarece partea îndreptățită potivit legii civile poate cere introducerea acesteia în proces până la începerea cercetării judecătorești. Cererile ulterioare sunt tardive, în astfel de situații pretențiile părții civile față de partea responsabilă civilmente nu vor mai putea fi valorificate în procesul penal, ci, eventual, pe calea unei acțiuni civile separate.
Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătorești la prima instanță de judecată, de aceea rămâne valabilă excepția consacrată în reglementarea anterioară potrivit căreia poate fi depășit momentul procesual prevăzut de lege dacă partea responsabilă civilmente este de acord cu introducerea sa în cauză, însă în niciun caz nu este posibil mai târziu de terminarea cercetării judecătorești.
Un alt termen de decădere este instituit în cazul exercitării acțiunii civile de către sau față de succesori, astfel succesorii părții civile, dacă își exprimă opțiunea de continuare a exercitării acțiunii civile în termen de maxim două luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării ori dizolvării, acțiunea civilă va rămâne în competența instanței penale, iar partea civilă, în ipoteza decesului, reorganizării, desființării sau dizolvării părții responsabile civilmente, trebuie să indice succesorii acesteia în termen de maxim două luni de când a luat cunoștiință de împrejurare pentru ca acțiunea să rămână în competența instanței penale. Nu este posibilă exercitarea acțiunii civile față de succesorii inculpatului.
Decăderea în căile ordinare de atac: apel, contestație
Apelul
Una din soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel este de respingere a apelului și menținere a hotărârii atacate în ipoteza unui apel tardiv, constatând că a fost declarat apelul după termenul prevăzut de lege și că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera o repunere în termenul de apel. Aceasta este o aplicare a sancțiunii decăderii, termenul de apel fiind un termen procedural imperativ de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel. Este un termen legal, întrucât durata sa este stabilită prin lege, neputând fi lungit sau redus de instanță.
Justificarea unui interval de timp determinat este dat de necesitatea realizării principiului promptitudinii represiunii, existența unui termen răspunzând atât nevoii de a asigura un control judecătoresc asupra hotărârii pronunțate, înainte de a se trece la punerea lor în executare, cât și necesității de a asigura operativitatea în procesul penal.
Termenul de 10 zile se calculează pe unități libere de timp, conform prevederilor art. 269 alin. (2) și (4) C.proc.pen., și începe să curgă de la comunicarea copiei de pe minută pentru procuror, persoana vătămată și părți, de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza pentru mator, expert, interpret și avocat, în ceea ce privește cheltuielile judiciare, indeminizațiile și amenzile judiciare, iar pentru persoanele ale căror drepturi legitime au fost vătămate prin o măsură sau prin un act al instanței termenul va curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.
Ca urmare a declarării apelului peste termenul prevăzut de lege, instanța va respinge de plano apelul ca tardiv, fără a examina legalitatea și temeinicia lui. În prealabil vor fi verificate trei elemente: termenul de apel să fi expirat, cererea de apel să fi fost depusă la instanța competentă să o primească și data la care se va raporta instanța. Astfel, instanța va verifica dacă a fost stabilită corect data începerii curgerii termenului, dacă termenul a fost calculat potrivit legii (pe zile libere) și dacă s-a ținut cont de actele considerate ca făcute în termen. Pentru a se pune problema expirării termenului este necesar ca acesta să înceapă să curgă, astfel încât, în lipsa comunicării copiei minutei hotărârii, titularul dreptului poate uza de dreptul său de apel, indiferent de timpul scurs de la pronunțarea hotărârii pentru că în dreptul procesual penal nu există cazuri de echipolență pentru stabiliarea punctului de plecare a termenelor procesuale (dies a quo). Nerespectarea cerinței depunerii cererii de apel la instanța competentă (instanța a cărei hotărâre se atacă) nu duce la respingerea ca tardiv a apelului, nefiind prevăzută o sancțiune procesuală pentru depunerea cererii în mod greșit la o altă instanță înlăuntrul termenului de apel, și va putea fi încadrată în categoria actelor considerate ca făcute în termen, conform art. 270 C.proc.pen..
Respingerea apelului ca tardiv se dispune fără ca instanța de apel să procedeze la reexaminarea cauzei, întrucât ea nu este legal învestită cu judecarea apelului.
Contestația
Contestația este o cale ordinară de atac la care au acces procurorul, subiecții procesuali la care hotărârea atacată se referă și persoanele a căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta. În Noul Cod de procedură penală sunt prevăzute dispozițiile generale cu privire la această instituție la art. 4251 ce a fost introdus ca urmare a modificărilor și completărilor aduse prin art. III din O.U.G. nr. 3/2014, însă acestea vor fi valabile cât timp legea prevede expres posibilitatea exercitării acestei căi de atac și nu derogă în mod expres prin dispoziții speciale.
Sancțiunea decăderii poate interveni dacă persoanele îndreptățite nu respectă termenul peremptoriu de 3 zile pentru a face contestație, termen care curge de la pronunțare pentru procuror și de la comunicare pentru celelalte persoane.
Acest termen poate varia deoarece instituția contestației poate fi efectuată împotriva unei game largi de hotărâri, astfel, termenul poate fi chiar de 24 de ore, de 48 de ore, de 3 zile, de 5 zile sau de 10 zile.
Decăderea în căile extraordinare de atac: recurs în casație, contestație în anulare și revizuire.
Căile extraordinare de atac sunt remedii procesuale, mijloace legale prin intermediul cărora se procedează , în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, la repararea erorilor pe care le conțin hotărârile judecătorești penale definitive. Acestea sunt caracterizate de o procedură prealabilă în care se analizează admisibilitatea în principiu a cererii de exercitare a căii de atac, fiind verificate elemente esențiale, precum calitatea procesuală a titularului cererii, motivarea cererii și încadrarea în unul dintre motivele expres prevăzute și, nu în ultimul rând, dacă cererea a fost făcută în termenul impus de lege, mai precis, condițiile prevăzute de lege pentru introducerea cererii de exercitare a căii de atac, nefiind analizată temeinicia acesteia. Admisibilitatea în principiu este un filtru al cererilor de exercitare a unei căi de atac, fiind judecată de instanță, în camera de consiliu, fără citarea părților (la recursul în casație, spre deosebire de vechea reglementare, Noul Cod de procedură penală nu mai specifică dacă soluționarea în etapa admisibilității în principiu se face fără citarea părților, astfel că ne-am întoarce la regula citării.).
Este necesar ca o cale de atac să se exercite în mod legal, adică în termenul prevăzut și în condițiile pe care legea le prevede, altfel nu este permisă verificarea hotărârii atacate care, chiar dacă ar fi greșită, în fapt sau în drept, nu va putea fi cenzurată prin o cale de atac tardivă.
În cazul în care cererea pentru contestația în anulare sau pentru revizuire nu a fost introdusă în termenul prevăzut de lege sau a fost introdusă cu depășirea acestui termen, va fi respinsă încă din etapa admiterii în principiu, soluția fiind de inadmisibilitate a cererii, fiind pronunțată o decizie în cazul contestației în anulare și o sentiță în cazul revizuirii. Această soluție de respingere este o aplicare a sancțiunii decăderii din dreptul de a exercita calea de atac pentru lipsa diligenței titularilor dreptului, nemaifiind posibilă repunerea în termen, acestea fiind căi extraordinare de atac.
Introducerea tardivă a cererii pentru declarare a recursului în casație este sancționată cu respingerea cererii prin o încheiere definitivă, tot în etapa admisibilității în principiu, nefiind posibil ca prin soluționarea recursului în casație să se dea o soluție de respingere a cererii ca tardiva, inadmisibilă sau vădit nefondată, deoarece acestea sunt soluții ce se pot da numai în etapa admisibilității în principiu.
Aceste termene sunt imperative, legale, fiind reglementate în mod expres de art. 428 C.proc.pen., art. 435 C.proc.pen. și 457 C.proc.pen., de aceea nerespectarea lor este sancționată cu decăderea din drept.
Este necesară doar o precizare cu privire la termenul de introducere a contestației în anulare, a cărui reglementare deficitară suscită diferite interpretări. Din cauza unei erori nu s-a reglementat termenul în care pot face contestație în anulare titularii acestui drept, mai puțin persoana împotriva căreia se face executarea care are la dispoziție 10 zile de la data la care a luat cunoștință de hotărâre, astfel încât, prin coroborarea art. 407 alin. (1) C.proc.pen. și a art. 424 alin. (5) C.proc.pen., în doctrină s-a ajuns la concluzia că este aplicabil tot termenul de 10 zile pentru formularea de către restul participanților a cererii de contestație în anulare, însă acesta va curge de la comunicare, iar în cazul nelegalei comunicări, de la momentul la care au luat cunoștință în orice fel de conținutul hotărârii.
Există, însă, și o interpretare conform căreia în lipsa impunerii unui termen pentru depunerea cererii de contestație în anulare pentru restul participanților, aceștia ar avea dreptul să facă contestație oricând, până la intervenirea unei modificări pentru corectarea lacunei legislative.
Secțiunea a IV-a. Remedii procesuale împotriva sancțiunii procedurale a decăderii
Există anumite situații în care legea prevede expres exercitarea dreptului peste termenul prevăzut de lege. Spre deosebire de reglementarea anterioara, Noul Cod de procedură penală prevede un singur remediu procesual care înlătură sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului de a recurge la o cale de atac, și anume instituția repunerii în termen ce este reglementată în cazul apelului (art. 411 C.proc.pen.) și a contestației (art. 4251 alin. (2) C.proc.pen.), fără a mai prevedea posibilitatea repunerii în termenul de recurs.
De asemenea, actuala reglementare nu mai prevede instituția apelului și a recursului peste termen, pentru situația judecării în lipsa persoanei condamnate existând o cale de atac extraordinară, și anume redeschiderea procesului penal.
Repunerea în termenul de apel și de contestație
Repunerea în termen este un remediu ce intervine pentru că există interesul ca toate hotărârile judecătorești să fie legale, dând astfel posibilitatea titularului dreptului la apel să atace o hotărâre dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiții: întârzierea în declararea apelului a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare și cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia.
Împiedicarea care determină o întârziere neimputabilă în declararea apelului nu constă doar în existența cazului fortuit sau a forței majore, putând fi vorba de o altă cauză care l-a pus pe titularul dreptului de apel în situația de a nu putea să acționeze așa cum îî cereau interesele și cum, în absența lor, ar fi făcut-o. Cererea de repunere în termen este soluționată de instanța de apel, iar cazul în care cauza de împiedicare nu este temeinică va respinge cererea și va dispune și respingerea apelului ca tardiv. Din practica judiciară rezultă numeroase exemple de situații ce au fost considerate cauză temeinică de împiedicare, cum ar fi: o boală gravă ce a necesitat internarea în spital, faptul că instanța a trecut în mod eronat în condica de ședință rezultatul deliberarii sau nu l-a trecut deloc ceea ce a determinat imposibilitatea cunoașterii soluției în cauză, iar printre situațiile considerate netemeinice se numără invocarea necunoașterii legii, faptul că a fost plecat în concediu/delegație, faptul că nu a obținut învoire de la serviciu.
În privința condiției termenului de 10 zile prevăzut la art. 411 C.proc.pen., este un termen maxim, fiind indicat intervalul cel mai mare de timp în care cererea de repunere în termen poate fi depusă, ceea ce înseamnă că dacă apelul sau contestația împreună cu cererea de repunere în termen vor fi depuse după acest termen, se va respinge ca tardivă atât cererea cât și apelul și nu mai prezintă importanță care a fost împrejurarea ce a împiedicat partea să declare apel în termenul legal și nici dacă ea poate fi socotită ca fiind de natură să fi împiedicat partea să acționeze.
În cazul în care ambele condiții sunt îndeplinite, instanța va dispune admiterea cererii de repunere în termen și va proceda la judecarea apelului, moment din care este suspendată executarea, deoarece până la momentul admiterii de către instanță a cererii de repunere în termen, hotărârea este definitivă și, în consecință, executorie, existând posibilitatea pentru instanță de a suspenda executarea până la soluționarea repunerii în termen.
Această instituție este aplicabilă, după cum am precizat mai sus, nu doar în materia apelului, ci și privind calea ordinara de atac a contestație deoarece în art. 4251 alin. (2) C.proc.pen. se spune că se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 411 alin. (1) C.proc.pen..
CAPITOLUL V. INADMISIBILITATEA CA SANCȚIUNE PROCEDURALĂ PENALĂ
Secțiunea I. Noțiunea de inadmisibilitate
Profesorul V. Dongoroz, definind inadmisibilitatea, arată că aceasta este o „sancțiune virtuală care lovește orice manifestare procedurală (activitate, act, măsură, operație) care, nefiind încuviințată de lege, este implicit lipsită de bază legală.”
Inadmisibilitatea, ca sancțiune preventivă și principală în procedura penală, este prevăzută în mod excepțional de dispozițiile legii procesual penale, nefiind, însă, definită de lege. Este prevăzută în mod implicit ca o modalitate de sancționare a situațiilor în care un act de procedură, dintre cele susceptibile de un asemenea examen, nu satisfac exigențele de admisibilitate prevăzute de lege.
Noțiune
Inadmisibilitatea constă în lipsirea de efecte a unui act procesual sau procedural pe care legea nu îl prevede ori îl exclude (interzice), precum și a unui act prin intermediul căruia a fost exercitat un drept procesual ce a fost îndeplinit și epuizat anterior, printr-un alt act procesual sau procedural sau chiar printr-un act neprocesual.
Unii autori afirmă că sancțiunea inadmisibilității nu se referă decât la actele subiecților procesuali principali sau ale părților din proces, nu și la actele organelor judiciare deoarece acestea își respectă limitele stabilite prin lege, iar în cazul în care le depășesc, poate interveni sancțiunea nulității relative sau absolute (cu excepția promovării recursului în interesul legii, când, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă, cererea procurorului general de pe lângă ICCJ trebuie însoțită de copii ale hotărârilor judecătorești din care rezultă practica neuniformă), existând, însă, opinii care spun că poate privi atât actele părților, cât și ale procurorului ori ale altor participanți.
Inadmisibilitatea nu este dată de cauzarea unei vătămari procesuale, efectul său fiind invalidarea actului care nu este prevăzut de lege, care este interzis sau care a fost epuizat pe o altă cale procesuală, actul inadmisibil fiind nul și neputând fi refăcut.
Spre deosebire de nulitate și decădere, care asigură legalitatea funcțională a regulilor de procedură penală prin eliminarea actelor procesuale care nu au fost îndeplinite în temeiul prevăzut de lege sau cu observarea preceptului din regula procedurală, inadmisibilitatea asigura legalitatea constitutivă a regulilor de procedură penală conducând la eliminarea din procesul penal a acelor manifestări care nu sunt încuviințate de lege, fiind o garanție a respectării principiului legalității.
Vom fi în prezența inadmisibilității și atunci când, deși este permisă efectuarea unui act, este limitat în mod obiectiv la anumite situații sau în mod subiectiv la anumite persoane.
Sunt autori ce consideră sancțiunea inadmisibilității ca o sancțiune independentă, autonomă față de nulitate și decădere, prin faptul că are un câmp de aplicațiune mult mai larg și prin specificiul funcției sale procesuale.(N. Giurgiu, Dongoroz), iar o altă parte a doctrinei afirmă că inadmisibilitatea este doar o consecință fie a decăderii, fie a nulității, astfel „dreptul sau facultatea procesuală, de la care a decăzut subiectul procesual, fiincă nu a exercitat-o în termen, nu mai poate fi exercitat printr’un nou act procesual”
Pentru ca un demers judiciar aferent unui drept procesual să nu fie inadmisibil este necesară îndeplinirea unor condiții, astfel:
efectuarea demersului să fie în mod obiectiv permisă de lege, iar în cazul restrângerii, limitării la anumite cazuri expres prevăzute, să nu se depășească ……..???
să existe aptitudinea legală din punct de vedere subiectiv, legitimitatea subiectivă în persoana care realizează demersul, legea să îî fi acordat beneficiul exercițiului demersului procedural.
manifestarea să conducă la efectele pe care legea le-a atribuit demersului procedural, să aibă pertinență funcțională, să fie util în atingerea scopului prevăzut de lege. Această din urmă condiție încorporează ideea că partea a dorit folosirea demersului „în mod util, deci pentru apărarea intereselor sale” și, de aceea, instanța trebuie să analizeze în concret utilitatea funcțională, făcând abstracție de moduri defectuase de formulare și redactare ale unor cereri, pentru că partea se presupune că „a voit să o utilizeze pentru ca, legal, să-i poată profita.”
În dreptul procesual civil, inadmisibilitatea are o natură juridică controversată, opinia majoritară înfățisând-o ca un efect al invocării unei excepții procesuale de fond (ce sancționează lipsuri ale dreptului la acțiune, cum sunt capacitatea procesuală, calitatea procesuală, interesul și afirmarea unui drept.) sau de procedură (de exemplu, când se invocă excepția de necompetență generală, acțiunea adresată instanței judecătorești fiind de competența unui organ nejurisdicțional ori în cazul acțiunilor de drept internațional privat, când acțiunea nu este de competența instanțelor române sau introducera unei acțiuni în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, deși exista deschisă acțiunea în realizarea dreptului), și anume o soluție de respingere ca inadmisibilă a cererii. În afară de aceste situații, inadmisibilitatea decurge și din limitări legale ale dreptului la acțiune sau, chiar, interzicerea dreptului, legiuitorul stabilind „condiții pentru a fi incidente anumite texte de lege, și deci, anumite instituții ale dreptului procesual civil”.
La fel ca în dreptul procesual penal, și în cazul inadmisibilității pronunțate de o instanță civilă nu va fi analizat fondul cererii deoarece „obiectul inadmisibilității îl constituie dreptul reclamantului de a sesiza instanța cu o anumită acțiune”. Pronunțarea unei astfel de soluții nu este condiționată de dovedirea unei vătămări procesuale, iar acțiunea va fi stinsă în mod definitiv, deoarece există autoritatea de lucru judecat ce împiedică reiterarea în aceleași condiții a cererii.
Trasături caracteristice și efectele inadmisibilității
Inadmisibilitatea este o sancțiune procedurală preponderent virtuală prin raportare la prevederea sa în legea procesual penală, fiind menționată expres în art. 67 alin. (2) și (5) și art. 70 alin. (2) C.proc.pen. privind declarația de abținere și cererea de recuzare, art. 341 alin. (6), (7), (9) și (10) C.proc.pen. privind soluționarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, art. 421 C.proc.pen. privind soluțiile judecății în apel, art. 4251 alin (7) C.proc.pen. privind soluțiile la judecarea contestației, art. 459 alin. (5) C.proc.pen. privind soluțiile în procedura de admitere în principiu a cererii de revizuire, art. 464 C.proc.pen. privind efectele respingerii cererii de revizuire, art. 465 alin. (10) C.proc.pen. privind soluțiile la judecarea cererii de revizuire în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 471 alin. (3) C.proc.pen. privind cererea de recurs în interesul legii, art. 488 alin. (4) C.proc.pen. privind soluțiile în calea de atac în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, art. 5491 alin. (4) și (5) C.proc.pen. privind contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară în procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării și în art. 599 alin. (5) C.proc.pen. privind cererile ulterioare de contestație la executare, însă nefiind definită.
Spre deosebire de sancțiunea nulității, inadmisibilitatea este inderogabilă, nefiind permisă însănătoșirea actului declarat inadmisibil și nici refacerea acestuia, iar „orice demers procedural este inapt de la lege întrucât efectele inadmisibilității sunt ex tunc” deoarece efectuarea demersului nu a fost permisă încă de la început de lege sau, deși a fost permisă, a fost epuizat dreptul pe o altă cale procesuală sau neprocesuală.
O altă trăsătură este caracterul inevitabil, „în sensul că aplicarea este obligatorie pentru organul judiciar care nu are nicio posibilitate de a menține un act de procedură, ori de a-i recunoaște efectele atâta timp cât nu are o bază legală”
Inadmisibilitatea este o sancțiune ce se aplică numai actelor lipsite de bază legală, de un fundament legal, fiind o garanție a respectării principiului legalității astfel încât manifestările procesuale să fie compatibile cu ceea ce prevede legea.
Inadmisibilitatea are o funcție preventivă, deoarece oprește realizarea unui demers nepermis, neîncuviințat de legea procesual penală, fiind o sancțiune energică (poate cea mai energică) cu efect definitiv, „întărește efectele nulității și ale decăderii prin împrejurarea că actul nul sau lovit de decădere nu mai poate fi utilizat în procesul penal, fiind inadmisibilă reluarea lui.”
Analiză comparativă cu nulitatea
Inadmisibilitatea nu este condiționată de existența unei vătămări și nici nu poate fi acoperită, lovind actele procedurale efectuate cu nerespectarea prevederilor legale, fie prin omisiuni, fie prin violarea formelor prescrise de legea procesual penală. Aceasta împiedică efectuarea unui act spre deosebire de nulitate, care operează post factum. Dacă, totuși, actul exclus de lege este efectuat, „nu va produce efecte juridice, nu are valabilitate, fiind lovit de nulitate.”
Actul efectuat împotriva legii nu mai poate fi refăcut, legea interzicând efectuare lui, spre deosebire de nulitate care tinde la regularizarea actului lipsit de validitate existând posibilitatea (uneori chiar obligativitatea) însănătoșirii actului nul, chiar refacerea actului nul cu respectarea prevederilor legale. Motivul pentru care se tinde la împiedicarea reluării în procesul penal a actului declarat inadmisibil este faptul că legea interzicea ab initio efectuarea lui.
Motivele de inadmisibilitate sunt inderogabile și nu admit sanarea, așa cum subzistă posibilitatea în cazul acoperirii nulităților relative, sancțiunea inadmisibilității fiind inevitabilă în sensul obligativității aplicării ei, spre deosebire de nulitate care uneori poate fi acoperită prin voința celor interesați și trebuie întotdeauna invocată, declarată, având o incidență condiționată.
Există posibilitatea ca nulitatea să acționeze concomitent cu inadmisibilitatea, în caz de concurs prevalând inadmisibilitatea deoarece este mai energică, atrângând nu doar invaliditatea actului efectuat cu încălcarea legii, ci și imposibilitatea refacerii lui.
Analiză comparativă cu decăderea
Sancțiunea inadmsibilității se aseamănă cu decăderea, ambele operând prin intermediul nulității, interzicând refacerea actelor inadmisibile sau tardive.
Prin efectele impeditive pe care le produce, inadmisibilitatea, ca și tardivitatea (corespondentul decăderii), trebuie verificată cu precădere, înainte de analiza temeiniciei.
În ambele cazuri actul este efectuat fără drept, însă diferența constă în faptul că în cazul inadmisibilității lipsa dreptului este ab initio, iar în cazul decăderii titularul și-a pierdut dreptul ca o consecință a pasivității, persoana îndreptățită neexercitându-și dreptul în termenul imperativ prevăzut de lege, lăsându-l să curgă steril.
Decăderea este o sancțiune procedurală specifică termenelor imperative, sancționând încălcarea acestora prin exercitarea cu întărziere a actului prevăzut de lege, dar și neefectuarea actului, fiind expres și imperativ reglementată de legea procesual penală, spre deosebire de inadmisibilitate, care este, în principiu, o sancțiune virtuală (existând dispoziții legale care fac trimitere la această instituție) ce contribuie la respectarea condițiilor de admisibilitate ale unui demers relativ la un drept procesual.
Aceste sancțiuni se mai deosebesc și în privința efectelor operării acestora, astfel inadmisibilitatea atrege întotdeuna nulitatea, în schimb, în cazul decăderii există un remediu pentru exercitarea dreptului procesual, și anume repunerea în termen, caz în care actul devine valabil și își produce efectele juridice prevăzute de lege. Cu toate acestea, atât soluția de declarare ca tardivă a manifestării titularului dreptului, cât și cea de inadmisibilitate, „produc același efect de autoritate de lucru judecat (res judicata pro veritate habetur)”
Uneori inadmisibilitatea este o consecință a decăderii, spre exemplu, în cazul plangerii prealabile neefectuate în termen…
Secțiunea a II-a. Reglementarea pe diferite domenii
Inadmisibilitatea are aplicabilitate nu doar în materiile expres reglementate, fiind des întâlnită în materia căilor de atac, atât ordinare, cât și extraordinare, în soluționarea acțiunii civile și aproape în orice situație ce este supusă controlului instanței judecătorești.
În practica judiciară s-a statuat că inculpatul ce a uzat de procedura recunoașterii vinovăției în fața primei instanțe nu își poate susține nevinovăția în apel, atâta timp cât consimțământul său nu a fost viciat și au fost respectate dispozițiile art. 3201 C.proc.pen., asfel, cererea sa va fi respinsă ca inadmisibilă, iar orice interpretare în sens contrar ar însemna că, ori de câte ori un inculpate nu este mulțumit de pedeapsa pronunțată de prima instanță, să revină de la solicitarea sa inițială și să ceară administrarea de probatorii direct în fața instanței de apel , după o scurgere apreciabilă de timp față de momentul în care au fost administrate mijloacele de probă în faza de urmărire penală.
Inadmisibilitatea în acțiunea civilă. Electa una via
Subiect activ al acțiunii civile pot fi persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal. Constituirea de parte civilă în procesul penal se realizează până la începerea cercetării judecătorești, indicând natura și întinderea pretențiilor, dar și probele pe care se întemeiază. Nerespectarea acestor condiții, conform art. 20 alin. (4) C.proc.pen., duce la imposibilitatea constituirii ca parte civilă în cadrul procesului penal, subiecții având deschisă calea introducerii acțiunii la instanța civilă. Nemenționarea unei sancțiuni duce în practică la interpretări diferite, astfel, acțiunea civilă ar putea fi respinsă ca inadmisibilă, ar putea fi anulată cererea de constituire ca parte civilă, se va disjunge acțiunea civilă și se va trimite la instanța civilă sau doar se va ignora constituirea ca parte civilă. În doctrină s-a subliniat că nerespectarea rigorilor referitoare la conținutul declarației de constituire ca parte civilă atrage constatarea faptului că nu există o acțiune civilă legal exercitată în cadrul procesului penal.
Inadmisibilitatea în cazul acțiunii civile are aplicație în momentul încercării de a exercita un drept deja epuizat pe o altă cale procesuală, mai exact, persoana vătămată are un drept de opțiune cu privire la alegerea căii procesuale pe care o va urma pentru a obține tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanei responsabile, alegând fie calea exercitării acțiunii civile în cadrul procesului penal, la instanța penală, fie exercitarea separată a acțiunii civile, la instanța civilă, alegerea odată făcută fiind, în principiu, irevocabilă. Este o aplicare a principiului „electa una via non datur recursus ad alteram”, astfel, în urma manifestării în sensul alegerii unei căi procesuale, dreptul a fost epuizat și respectiva cale nu mai poate fi părăsită, cu unele derogări.
Soluțiile de practică judiciară urmează același raționament atât în penal, cât și în civil fiind sancționată cu inadmisibilitatea acțiunea civilă introdusă după epuizarea dreptului de opțiune, spre exemplu, în Decizia civilă nr. 511 din 10.12.2013, Curtea de Apel București, Secția a V-a, civilă, a statuat că „posibilitatea de a acționa în fața instanței civile pentru stabilirea despăgubirilor civile (repunerea în situația anterioară în cazul nulității) aparține doar celui ce nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, per a contrario, cel ce a făcut-o trebuie să-și realizeze pretențiile în condițiile acțiunii civile retașate celei penale din cadrul procesului penal.”
Când persoana vătămată s-a adresat mai întâi instanței penale prin constituirea ca parte civilă, va putea părăsi această cale în mod excepțional prin formularea unei acțiuni la instanța civilă în două situații de excepție: când instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă și când procesul penal s-a suspendat.
Când persoana vătămată a ales să exercite acțiunea la instanța civilă va putea părăsi această cale, adresându-se instanței penale când acțiunea civilă a fost introdusă la instanța civilă înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale și în situația în care s-a reluat procesul penal ca urmare a încetării cauzei care a determinat suspendarea, cu excepția situației în care instanța civilă a pronunțat o hotărâre în primă instanță.
Inadmisibilitatea în căile de atac
Inadmisibilitatea este corespondentul negativ al admisibilității, astfel încât o „cale de atac va fi inadmisibilă când nu este obiectiv încuviințată de lege, când lipsește legitimitatea subiectivă a celui care folosește calea de atac, când din actele cauzei rezultă inutilitatea (nepertineța) funcțională a acesteia, în sensul că în cazul respectiv nu poate produce efectele pe care legea a înțeles să i le atribuie.”
Efectul inadmisibilității constă în menținerea hotărârii atacate, iar ca urmare a aplicării acestei sancțiuni cererea de declarare a căii de atac, ca instrument juridic, va fi sancționată cu nulitatea nefiind întocmită conform legii.
Apel
Exercitarea căii de atac a apelului presupune îndeplinirea cumulativă a unor soluții de admisibilitate, și anume:
hotărârile supuse apelului sunt hotărâri nedefinitive, sentințe și încheieri nedefinitive.
legea să permită atacarea hotărârii, existând situații de excepție expres prevăzute de legea procesual penală în care unele sentințe și unele încheieri nu sunt atacabile.
persoana care exercită apel să facă parte din titularii dreptului de apel, astfel cum sunt reglementați la art. 409 C.proc.pen. sau să fie un reprezentant legal, avocat sau soțul inculpatului (ca substituit procesual). Dreptul la apel este limitat la interesul direct de a ataca hotărârea pe care îl are fiecare subiect procesual, corespunzând poziției pe care o ocupă în proces.
apelul să fie declarat în forma prevăzută de lege – cerere scrisă ce conține anumite elemente prevăzute la art. 412 C.proc.pen. și în termenul prevăzut de lege – în lipsa unor prevederi contrare, termenul de declarare a apelului este de 10 zile, conform art. 410 C.proc.pen..
Respingerea apelului ca inadmisibil nu implică o verificare a hotărârii atacate pentru că instanța poate proceda la o verificare în fapt și în drept doar dacă este un apel exercitat legal, iar asta presupune ca declararea apelului să se facă în condițiile în care folosirea sa este permisă.
Apelul este inadmisibil atunci când nu este în mod obiectiv încuviințat de lege, atunci când lipsește legitimitatea subiectivă a celui ce exercită calea de atac și atunci când rezultă inutilitatea funcțională (spre exemplu, apelul exercitat de inculpat împotriva unei soluții de achitare pentru inexistența faptei, exercitarea apelului cu încălcarea autorității de lucru judecat – prima soluție să nu fi fost de respingere ca tardiv sau inadmisibil deoarece un astfel de apel e considerat inexistent).
În privința utilității funcționale a apelului, a satisfacerii unui interes direct s-a pus în discuție posibilitatea respingerii apelului ca fără obiect sau lipsit de interes. În doctrină nu este acceptată această soluție deoarece doar în cazul tardivității și al inadmisibilității se soluționează cauza fără o verificare pe fond, fiind prevăzute ca situații de excepție ce nu se pot extinde prin analogie, iar singura soluție respingerea fie ca inadmisibil, dacă poate fi caracterizat astfel, sau ca nefondat în urma analizei pe fond.
Un apel inadmisibil nu investește instanța de apel cu verificarea hotărârii atacate care – chiar dacă ar fi greșită, în fapt sau în drept, nu va putea fi cenzurată, și deci desființată prin folosirea unui asemenea apel.
Jurisprudența corespunzătoare Codului de procedură penală 1968 a statuat în numeroase hotărâri respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru lipsa calității procesuale active, dispozițiile fiind comune instituției apelului și recursului, cum erau reglementate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, în prezent fiind valabilă doar pentru calea de atac a apelului. Spre exemplu, recursul declarat de tatăl inculpatului major va fi respins ca inadmisibil pentru că acesta nu are calitate procesuală activă, apelul și recursul pentru inculpat putând fi exercitat și de către soțul inculpatului sau apărător, iar pentru inculpatul minor și de reprezentantul său legal.
Contestația
Sancțiunea inadmisibilității intervine și în materia contestației dacă nu sunt respectate condițiile de admisibilitate, astfel, va fi respinsă ca inadmisibilă o contestație care nu este în mod obiectiv încuviințată de lege, mai ales că această cale de atac ordinară se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, în situația în care lipsește legitimitatea subiectivă a titularului contestației și în ipoteza lipsei utilității funcționale a exercitării acestei căi de atac.
Recurs în casație
Inadmisibilitatea constituie sancțiunea procedurală prin care recursul exercitat în afara cadrului legal care îl autorizează este lipsit de efecte. Instanța va proceda la respingerea unui astfel de recurs în casație, hotărârea având autoritate de lucru judecat în ipoteza reiterării unui alt recurs în casație.
Căile extraordinare de atac, din care face parte și recursul în casație alături de contestația în anulare și revizuire, se caracterizează prin o procedură de judecată în două etape: admiterea în principiu și judecata propriu-zisă, iar sancțiunea inadmisibilității va putea fi aplicată de către instanță doar în procedura admiterii în principiu.
În cadrul procedurii admiterii în principiu este analizată îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, nefiind dezbatută temeinicia recursului în casație, fiind deci examinat dacă cererea a fost depusă în forma scrisă și cuprinzând mențiunile impuse de lege, dacă privește hotărâri penale definitive constând în decizii pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, dacă persoana care a introdus-o are calitatea cerută de lege pentru exercitarea căii extraordinare a recursului în casație, dacă cererea a fost formulată prin intermediul unui avocat ce are dreptul de a pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă la cerere au fost anexate toate înscrisurile invocate în motivarea ei, și dacă se încadrează cazurile de casare reglementate la art. 438 alin. (1) C.proc.pen..
Spre exemplu, au legitimitate procesuală pentru a introduce cerere de recurs în casație procurorul cu privire la latura penală și latura civilă, inculpatul împotriva oricărei decizii ce nu este de achitare atât pe latură penală, cât și pe latură civilă, dar și partea civilă și partea responsabilă civilmente pe latura civilă și pe latura penală în măsura în care a influențat soluția din latura civilă. Astfel, observăm că persoana vătămată nu este titular, iar o cerere depusă de aceasta va fi respinsă în procedura filtrului ca inadmisibilă, la fel și în cazul în care a fost introdusă o cerere cu depășirea limitelor legale în care se poate declara recursul în casație de către diferiți titular, dreptul fiecăruia fiind limitat la interesele sale procesuale.
În legătură cu motivele de casare, pentru ca cererea de recurs în casație să treacă de filtrul admisibilității în principiu este necesar nu doar să se încadreze în unul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, ci ca acestea să nu fi fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, iar dacă au fost invocate, instanța de apel le-a respins sau a omis să se pronunțe asupra lor. În plus, odată ce o cerere de recurs în casație a fost respinsă, nu se mai poate introduce o nouă cerere de recurs în casație, indiferent de motiv, sub sancțiunea inadmisibilității.
Cererea de recurs în casație va fi examinată în camera de consiliu de către un complet format din un judecător care o va respinge ca inadmisibilă prin încheiere definitivă dacă constată neindeplinrea condițiilor impuse de lege prin art. 434, art. 436 alin. (1), (2) și (6), art. 437 și art. 438 C.proc.pen..
Contestație în anulare
Similar recursului în casație, și în cazul contestației în anulare sunt două etape ale procedurii de judecată. În primul stadiu, instanța se mărginește la verificarea cererii de contestație în anulare sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind numai una de admisibilitate în principiu. Este obligatorie parcurgerea acestei etape, indiferent de cazul de contestație în anulare invocat, spre deosebire de vechea reglementare ce excepta de la parcurgerea acestei proceduri cazul existenței autorității de lucru judeat.
Contestația în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă sau ca inadmisibilă în principiu dacă cererea de contestație în anulare nu privește hotărâri penale definitive (pronunțate în apel sau rămase definitive prin neapelare), dacă nu evocă unul din cazurile expres prevăzute la art. 426 lit. a) – i) C.proc.pen. pentru care s-au depus ori s-au invocat dovezi care sunt la dosar sau dacă titularul cererii de contestație în anulare nu are legitimitate subiectivă, persoanele îndreptățite fiind oricare dintre părți, persoana vătămată și procurorul, în nume propriu sau prin reprezentant ori apărător.
Legea procesual penală nu stabilește hotărârea cu care se finalizează această procedură de filtrare a cererilor de contestație în anulare în ipoteza respingerii lor, astel încât în doctrină a apărut ideea posibilității pronunțării de către instanță a unei încheieri, sentințe sau decizii, raportat la tipul de hotărâre împotriva căreia se formulează contestația în anulare. O altă problemă relevată de doctrină este lipsa unei reglementări cu privire la forma și conținutul cererii de contestație în anulare, unii autori apreciând că sunt aplicabile dispozițiile art. 412 C.proc.pen. cu privire la cererea scrisă de declarare a apelului.
După respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare, contestatorul nu mai poate introduce o nouă contestație întemeiată pe aceleași motive, întrucât într-un asemenea caz există autoritate de lucru judecat. În cererea introdusă contestatorul trebuie să indice cazurile de contestație invocate și motivele aduse pentru sprijinirea acestora, evitându-se posibilitatea formulării unor contestații succesive care să reitereze motive deja analizate sau fie invocate motive cunoscute la data primei contestații în anulare. Nerespectarea acestei dispoziții are drept consecință respingerea ca inadmisibilă a oricărei alte contestații introduse ulterior de aceiași parte.
Revizuire
O altă cale de atac extraordinară, revizuirea, urmărește punerea procesului din nou în stare de judecată pentru a fi remediate erori privind ramura penală, cât și ramura civilă determinate de „necunoașterea de către instanță a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul”. Procedura de soluționare a cererii de revizuire este bidimensionată, fiind analizată, inițial, admisibilitatea în principiu.
Astfel, pentru a fi admisibilă, cererea de revizuire trebuie să fie formulată împotriva unei hotărâri judecătorești definitive, în scris și motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază și a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia, fiind însoțită de înscrisurile care vor fi folosite în proces, certificate pentru conformitate cu originalul, iar în eventualitatea în care sunt redactate în o limbă străină, se va alătura și traducerea efectuată de un traducător autorizat, iar în caz de lacune, cererea a fost completată în termenul stabilit de instanță.
O altă condiție esențială este legitimitatea subiectivă a revizuentului, fiind o expresie a interesului procesual, de aceea părțile pot cere revizuirea în limitele calității lor procesuale, membrii de familie ai condamnatului pot cere revizuirea doar dacă cererea este în favoarea condamnatului, iar procurorul poate cere revizuirea, din oficiu, doar cu privire la latura penală, astfel că o cerere introdusă de persoana vătămată va fi respină ca inadmisibilă.
Este necesară invocarea unor temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale, iar faptele și mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea să nu fi fost la baza unei cereri anterioare de revizuire judecată definitiv, ci să permită stabilirea unor temeiuri legale pentru exercitarea revizurii.
În cazul neîndeplinirii cumulative a acestor condiții, instanța, în procedura admisibilității în principiu, va respinge prin sentință cererea de revizuire ca inadmisibilă. Sentința prin care a fost respinsă cererea de revizuire este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea.
Cazurile de revizuire sunt expres reglementate fiind avute în vedere cauze care pot provoca erori judiciare, grupate în jurul a trei surse: accidentalitatea, lipsa probei și frauda procesuală, iar Decizia de Recurs în Interesul Legii nr. 60/2007 pronunțată de Secțiile unite ale Înaltei Curtți de Casație și Justiție a statuat că o cerere de revizuire întemeiată pe alte motive decât cazurile prevăzute de lege pentru declararea acestei căi extraordinare de atac este inadmisibilă, însă din fiecare caz de revizuire rezultă condiții de admisibilitate specifice în lipsa cărora cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.
„Cazul de revizuire de la art. 465 C.proc.pen. este dublu condiționat și presupune existența unei hotărâri definitive a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care să se fi constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ori să se fi dispus scoterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluționării amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți, iar unele dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la aceasta să continue să continue să se producă și să nu poată fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Această cerere de revizuire poate fi formulată de persoana al cărui drept a fost încălcat, care a avut calitatea de parte atât în cauza împotriva statului român soluționată prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și în cauza soluționată prin hotărârea instanței române.” Dacă cererea de revizuire nu a fost formulată de o persoană cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat, neexistând o hotărâre prin care aceasta să constate o încălcare a unui drept al persoanei care solicită revizuirea, va fi respinsă ca inadmisibilă
Recurs în interesul legii
Recursul în interesul legii este reglementat ca o cale extraordinară de atac prin care se soluționează problemele de drept care au fost rezolvate în mod diferit de către instanțele judecătorești și care nu produce efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților în procesele care au fost soluționate prin aceste hotărâri judecătorești.
Condițile de admisibilitate ale recursului în interesul legii cuprind aspectele referitoare la titularul cererii, la forma cererii și la conținutul acesteia, existând necesitatea dovedirii diferitelor moduri de soluționare a problemelor de drept ce formează obiectul judecății, interpretări concretizate în hotărâri judecătorești definitive. Astfel, sunt titulari ai cererii de recurs în interesul legii procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului. Cererea de recurs în interesul legii are un conținut reglementat de art. 471 alin. (2) C.proc.pen., prin intermediul acesteia indicându-se și soluția propusă pentru a fi pronunțată.
În cerere trebuie să se indice textul de lege care a suscitat interpretarea neunitară, nefiind admisibilă formularea unui recurs în interesul legii pentru interpretarea unor principii de drept sau a considerentelor altor decizii în interesul legii, fiind îndreptată numai împotriva hotărârilor judecătorești definitive, anexate la cerere în copie, sub sancțiunea inadmisibilității cererii, din care rezultă soluționarea în mod diferit a unor probleme de drept reale, „care pun efectiv în dificultate organele judiciare cu privire la modul corect de interpretare.”
Dacă între timp problema de drept supusă dezbaterii a fost soluționată prin intervenția legiuitorului, recursul în interesul legii nu mai îndeplinește condițiile pentru admisibilitate, cu excepția păstrării formulării textului de lege cu privire la care existau interprtările divergente.
CAPITOLUL VI. NULITATEA CA SANCȚIUNE PROCEDURALĂ PENALĂ
În sens restrâns, sancțiunile procedurale penale se identifică cu sancțiunea nulității. Aceasta intervine pentru a atrage nevalablitatea actelor procesuale și procedurale viciate, viciile procesuale decurgând din încălcarea dispozițiilor legale ce reglementeză desfășurarea procesului penal sau din omisiunea efectuării lor, dar și pentru a da efect celorlalte sancțiuni procedurale penale (decăderea și inadmisibilitatea) … în scopul garantării legalității procesului penal.
Secțiunea I. Noțiune
Nulitatea este prevăzută expres în Codul de procedură penală în vigoare în Capitolul V, Titlul VI al Părții generale, în art. 280 – 282, existând modificări importante față de legislația anterioară, prin o reglementare superioară din punct de vedere teoretic, prin care se dorește asigurarea celerității, a utilității și a eficienței procesului penal,
Profesorul T. Pop clasifica nulitățile după cum originea nevalabilității provine din încălcări ale condițiilor de fond sau ale celor de mod și timp în nulități substanțiale și nulități formale. „Primele privesc valabilitatea substanțială a actului procesual: decurg din viciile ce ating conținutul, substanța (condițiile substanțiale esențiale ale actului procesual), secundele privesc valabilitatea procesuală a actului; ele decurg din viciile privitoare la felul de manifestare a declarației sau atestării din conținutul actului și la modul de constatare a procedurii respectivei manifestări (adică din vicierea condițiilor formale esențiale)”. Nulitatea formală sancționează încălcarea dispozițiilor care disciplinează procesul penal ce au ca obiect „activități, operațiuni sau acte procedurale (toate producătoare de efecte juridice), la condițiile, termenele sau la formele de îndeplinire a acestora”.
Nulitatea procesuală
Desfășurarea procesului penal urmărește respectarea dispozițiilor legale în scopul aflării adevărului, de aceea orice act procesual sau procedural ce nesocotește prevederile legii procesual penale va fi anulat pentru că altfel ar suscita îndoieli cu privire la veridicitatea și corectitudinea soluțiilor adoptate în cauză.
Sancțiunea nulității afectează atât actele procesuale, cât și actele procedurale existente, însă defectuoase, imperfecte, efectuate cu încălcarea prescripțiilor legale ce le reglementează forma și conținutul, fiind caracterizată prin o funcție represivă prin invalidarea actelor ce devin ineficace din punct de vedere juridic, și o funcție preventivă astfel încât caracterul imperativ al reglementării reiese din existența acestor sancțiuni în lipsa cărora dispozițiile procesual penal penale „ar fi simple recomandări, fără forță coercitivă de aplicațiune sau de remediere a consecințelor neobservării lor”, uneori chiar o funcție reparatorie deoarece determină refacerea actului când este necesar și posibil, fiind un remediu procesual.
Viziunea noului Cod de procedură penală, dar și a Codului de procedură penală 1968, asupra teoriei nulităților are la bază nu doar nerespectarea unor dispoziții legale, ci producerea unei vătămări procesuale, atfel, „nu încălcarea formală a legii este aceea care duce la nulitatea actului, ci vătămarea care se degajă din această încălcare, fie în direcția aflării adevărului, corectei evoluții procesuale sau justei soluționări a cauzei, fie în sensul știrbirii drepturilor și intereselor legale ale participanților la proces.” Acesta este sistemul mixt de reglementare în care sunt prevăzute expres cazurile în care nerespectarea legii determină sancționarea actelor cu nulitatea, fără a mai analiza îndeplinirea altor condiții, vătămarea fiind prezumată din cauza gravității …., în restul situațiilor nulitatea fiind condiționată de producerea unri vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului nelegal.
Sancțiunea nulității „operează doar judiciar, în sensul că trebuie declarată, prin constatare (a nulității absolute), sau dispunere (anulare în cazul nulității relative)” invalidând cu efect retroactiv actele îndeplinite cu nerespectarea dispozițiilor legale.
Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a prezentului Cod de procedură penală prevede la art. 4 alin. (2), ca normă tranzitorie, că nulitatea unui act sau a unei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a prezentului cod poate fi invocată numai în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală care este în vigoare, iar la alin. (3) al aceluiași articol se prevede că în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, dacă se produce o încălcare, în cursul urmăririi penale, a dispozițiilor legale privind prezența obligatorie a învinuitului (n.n. suspectului) sau a inculpatului ori asistarea obligatorie a acestora de către apărător va putea fi invocată până la începerea dezbaterilor.
Clasificarea nulităților
În doctrină s-au evidențiat existența a numeroase criterii de clasificare a nulităților procedurale, dintre acestea cel mai des întâlnite sunt:
în funcție de modul de exprimare în norma juridică, nulitățile sunt exprese și virtuale. Nulitatea expresă (textuală, explicită) este cea prestabilită de lege în mod expres în cazul „nerespectării unor norme procesuale individualizate de lege.” Nulitățile virtuale au la baza respectarea principiului legalității procesului penal, pot fi „deduse din reglementarea instituției nulității raportată la normele imperative sau prohibitive referitoare la desfășurarea procesului”, derivând „implicit, dintr-un principiu fundamental al dreptului procesual sau din spiritul legii; aprecierea și determinarea existenței lor se face de către judecător prin confruntarea valorii procedurale violate cu elementele și datele fiecărui caz de încălcare în parte”, sub condiția constatării unei vătămări ce nu poate fi îndepărtată decât prin anularea actului nelegal. În principiu orice încălcare a legii procesual penale înseamnă virtual o abatere de la regulă. În reglementarea actuală, nulitatea virtuală este regula, iar cea expresă este excepția.
în funcție de natura și efectele produse, nulitățile se clasifică în absolute și relative. Această clasificare se suprapune cu cea anterioară, nulitățile absolute fiind, de obicei, exprese, iar nulitățile relative, virtuale, însă pot exista excepții. Consecințele, efectele nu sunt criteriul de diferențiere între cele două categorii de nulitate, ci mai degrabă trăsăturile, regimul juridic. (Zarafiu 273)
în funcție de gradul în care nulitatea afectează actul viciat, anularea privind actul în întregime sau doar o parte a acestuia, nulitățile sunt totale și parțiale.
după cum legea permite acoperirea lor prin acordul părților, prin renunțarea la invocarea lor sau prin neexercitarea în termenul prevăzut, nulitățile sunt sanabile (acoperibile) și nesanabile (neacoperibile). Nulitățile acoperibile „își pierd efectul de invalidare”, se însănătoșesc dacă persoana interesată nu s-a manifestat în sensul invocării lor în termen, spre deosebire de nulitățile neacoperibile a căror invocare nu este limitată temporar. În legislația actuală, nulitățile relative corespund nulităților acoperibile, iar cele absolute nulităților neacoperibile, cu excepții prevăzute în mod expres.
în funcție de sfera actelor invalidate, nulitățile sunt generale și speciale. Acestea din urmă vizează anumite acte individual determinate.
în funcție de natura condițiilor a căror neobservare determină ineficiența actului, nulitățile sunt intrinseci și extrinseci. Neobservarea unor condiții exterioare la efectuarea actului determină incidența unor nulități extrinseci, iar nerespectarea dispozițiilor ce țin de natura actului provoacă o nulitate intrinsecă.
un ultim criteriu „rezidă în raportul cauzal specific dintre diferite acte de procedură”, nulitățile fiind proprii sau derivate. Noul Cod de procedură penală a consacrat legislativ, nulitatea derivată prin iradierea nulității unui act asupra actelor ulterioare, care se află într-o legătură de cauzalitate directă, într-o „dependență funcțională” cu actul de procedură anterior a cărui nevalabilitate a fost constatată și declarată.
Condițiile pentru operarea nulității
Pentru ca nulitatea să opereze este necesară îndeplinirea unor condiții cumulative de existență, în actuala reglementare fiind prevăzute expres de art. 282 C.proc.pen. cu referire la nulitatea relativă, însă au aplicabilitate și în materia nulității absolute. Astfel, condițiile ce se cer a fi satsfăcute sunt:
încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal;
nerespectarea legii a adus o vătămare procesuală ce afectează drepturile părților ori ale subiecților procesuali principali;
vătămarea nu poate fi îndepărtată altfel decât prin desființarea actului viciat.
Aceste condiții au un conținut particularizat, în funcție de natura nulității ce operează în cauză, nulitate absolută și relativă.
Încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal
Prima condiție de existență a nulității ca sancțiune procedurală penală o reprezintă încălcarea unei dispoziții legale care reglementează desfășurarea procesului penal, efectuarea actelor procesuale și modul de aducere la îndeplinire a acestora prin actele procedurale, indiferent de faza în care se află procesul penal și indiferent actul normativ ce o cuprinde, fie prin o violare a legii, fie prin omisiunea îndeplinirii unui act cerut de lege.
Încălcarea se poate referi la încălcarea unor dispoziții procesuale „esențiale pentru existența actului procesual (ori procedural) de care atîrnă valabilitatea sa juridică, aptitudinea sa de a produce efecte juridice, dar si la forme sau condiții neesențiale”, însă pentru a interveni efectul de invalidare a actului viciat va fi analizată îndeplinirea tuturor condițiilor de existența ale nulității.
Dovada încălcării trebuie să rezulte din însuși curpinsul actului procesual sau procedural a cărui anulare se cere.
Orice normă imperativă de drept procesual conține virtual sancțiunea nulității în ipoteza nerespectării dispozițiilor sale, însă legiuitorul a reglementat anumite situații în care încălcarea prevederilor legale este atât de gravă, protejând valori esențiale ale procesului penal, încât va fi sancționată întotdeauna, cazurile fiind prevăzute de art. 281 C.proc.pen. privind nulitatea absolută, articol ce trebue interpretat restrictiv, fiind o „excepție de la regula nulităților relative”.
Încălcarea legii să conducă la producerea unei vătămări procesuale
„Nu încălcarea formal a legii este aceea care duce la nulitatea actului, ci vătămarea care se degajă din această încălcare, fie în direcția aflării adevărului, corectei evoluții procesuale sau justei soluționări a cauzei, fie în sensul știrbirii drepturilor și intereselor legale ale participanților la proces.” Vătămarea nu este definită legal, fapt ce a condus la diferite interpretări doctrinare.
În doctrină, vătămarea procesuală a fost definită ca fiind „consecința negativă a încălcării dispozițiilor ce reglementează desfășurarea procesului penal care constă în crearea posibilității soluționării greșite a cauzei fie prin neasigurarea exercitării drepturilor părților, fie prin încălcarea altor valori procesuale.”
Alți autori au determinat conținutul vătămării procesuale prin îmbinarea intereselor societății cu interesele legitime ale părților și ale subiecților procesuali principali, considerând că vătămarea ce aduce atingere directă, spre exemplu, garanțiilor fundamentale ale justiției afectează și părțile și subiecții procesuali principali. Această interpretare ar mai avea aplicabilitate în prezent decât în cazul nulităților absolute.
Noua reglementare, în materia nulităților relative, circumstanțiază vătămarea doar la prejudicierea drepturilor și intereselor legitime ale parților ori subiecților procesuali principali, fiind necesar să existe un interes procesual propriu pentru a invoca sancțiunea nulității relative. Când procurorul invocă nulitatea relativă, în calitate de titular al acestui drept, „va fi admisibilă numai când încălcarea legalității procesului penal constituie în același timp și vătămarea drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali.”
În funcție de interesul ocrotit, vătămarea poate fi de ordin procedural, caz în care vor fi afectate drepturi sau interese procesuale ale părților sau ale subiecților procesuali principali, ori de ordin material, aducând un prejudiciu patrimonial.
În cazul nulității absolute este prezumată absolut existența vătămării, fără a exista posibilitatea dovezii contrare (iuris et de iure), prezumția având „caracter irefragabil” „deoarece se aduce atingere posibilităților de a se realize scopul procesului penal” fiind necesar doar să se facă dovada încălcării unei norme juridice dintre cele ce atrag sancțiunea nulității absolute.
Imposibilitatea înlăturării vătămării pe altă cale afară de anularea actului întocmit prin încălcarea legii
Nulitatea apare ca o ultimă posibilitate în existența unui act nelegal, fiind aplicabilă în subsidiar, mereu încercându-se acoperirea neregularității, fără a afecta efectele juridice ale acestuia. O astfel de soluție este preferabilă când există un alt mod de acoperire a nulității deoarece împiedică întârzierea inutilă a procesului penal.
În cazul nulității absolute anularea actului viciat este singura soluție, un remediu unic și imperativ pentru înlăturarea vătămării, derogarea constând în posibilitatea legiuitorului de a păstra un act necesar pentru soluționarea corectă a cauzei deși este rezultatul unei încălcări a dispozițiilor legale.
În situația nulității relative „toți participanții la proces au obligația de a încerca înlăturarea vătămării în alt mod, prin echipolenți, mai înainte de a recurge la anulare, care apare ca o soluție extremă”, fiind necesară acționarea cu bună-credință inclusiv din parte celui care este protejat de sancțiunea nulității, acesta având „dreptul, dar li obligația să încerce preîntâmpinarea vătămării intereselor sale, chiar în cursul procedurii încălcării”.
În materie probatorie, cel ce invocă nulitatea relativă va face dovada existenței vătămării, însă nu și a imposibilității înlăturării pe altă cale, aceasta din urmă fiind în atribuțiile organului judiciar.
Efectele nulității
Nulitatea, ca sancțiune procedurală penală, „operează doar judiciar, în sensul că trebuie declarată,” după ce a fost invocată de persoana interesată sau analizată din oficiu, instanța constatând existența unui caz de nulitate absolută sau dispunând anularea în cazul nulității relative. Încă de la momentul nașterii actului viciat există „potențialitatea nevalabilității lor juridice și a actelor ce se întemeiază pe ele.” Nu se pot produce efectele nulității de drept, însă odată ce s-a stabilit incidența unui caz de nulitate, invalidarea operează cu efect retroactiv (anterior actul își produce efectele juridice recunoscute de lege) și „actul lovit de nulitate nu își produce efectele juridice, fiind fără valoare juridică (quod nullum est nullum habet effectum).”
Efectele nulității nu se diferențiază în funcție de nulitatea absolută sau relativă incidentă. Acestea decurg din funcțiile ce caracterizează această sancțiune, fiind prevăzute și de Codul de procedura penală la art. 280, în mod expres.
Prin aplicarea sancțiunii nulității se urmărește „înlăturarea din conținutul procesului penal acelor acte care conțin încălcări ale legii și care sunt presupuse sau dovedite ca vătămătoare pentru înfăptuirea justiției penale.”
Primul efect este unul negativ, sancționator, ce operează automat, constând în invalidarea, actului efectuat nelegal. Profesorul T. Pop susținea că „nulitatea înseamnă nevalabilitatea (sau invaliditatea) juridică a unui act existent, dar imperfect, neregulat, defectuos, vicios, din cauza neobservării sau călcării prescripțiunilor legale, la producerea, la efectuarea lui.”
Există și un efect pozitiv, reparator, fiind creată posibilitatea restabilirii legalității prin refacerea actului neregulat în condiții de legalitate. Există obligația organului judiciar de a dispune când este necesar și dacă este posibil (poate interveni o situație de imposibilitate materială sau juridică – spre exemplu, în cazul inadmisibilități și decăderii actul nu mai este refăcut pentru că este interzis de lege) remedierea sau refacerea actului cu respectarea dispozițiilor legale. Prin organ judiciar se înțelege, în funcție de situație, organul în fața căruia s-a produs nelegalitatea, organul care a constatat neregularitatea sau un alt organ abilitat de lege. În doctrină s-a afirmat că acest efect va avea caracter absolut doar prin referire la nulitatea absolută, iar în privința nulităților relative posibilitatea însănătoșirii actului va avea caracter absolut, iar obligativitatea remedierii efective va avea doar un efect relativ pentru că nulitățile relative sunt la dispoziția părțior care decid dacă se prevalează sau nu de efectul lor.
Un alt efect al sancțiunii nulității este efectul extensiv sau de iradiere a nulității actului asupra actelor ulterioare ce se află într-o relație de dependență funcțională cu actul viciat, existând o legătură indisolubilă, de cauzalitate directă. Acest efect este prevăzut în mod expres în dispozițiile art. 280 alin. (2) C.proc.pen., cu caracter de noutate față de reglementarea anterioară, însă nu satisface în totalitate necesitatea relevată de doctrină și jurisprudență, unde, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, se admitea iradierea nulității cu privire la actele anterioare, concomitente și ulterioare. Această problemă trebuie avută în vedere de legiuitor în eventualitatea unei modificări legislative, până atunci fiind permisă extinderea efectelor nulității doar față de actele ulterioare, fiind avut în vedere, în special, criteriul cauză-efect, actul nul să reprezinte o condiție sine qua non pentru efectuarea actului subsecvent ori derivat, „să existe nex cauzal între actul anulat și celalalt act.”
În anumite situații efectele nulității sunt limitate, iar printre cauzele de limitare se numără:
judecata a dobândit autoritate de lucru judecat, cu excepția nulităților ce constituie motive de exercitare a căilor extraordinare de atac.
impunerea unui termen în care partea poate să își manifeste voința în sensul invocării cauzei de nulitate, în actualul Cod de procedură penală nu doar invocarea nulităților relative este temporizată, ci și unele cauze de nulitate absolută, scopul fiind acela al desfășurării procesului cu celeritate. O altă limitare constă în validarea de către legea procesual penală în art. 50 alin. (2), art. 51 alin. (5) și art. 60 C.proc.pen. a unor măsuri efectuate de anumite organe necompetente tot pentru neîntârzierea soluționării cauzei.
când nulitatea se invocă prin intermediul căilor de atac, limitarea efectelor este determinată de aplicarea principiului non reformation in peius, astfel încât să nu se ajungă la o agravare a situației penale a inculpatului în propria cale de atac.
modificarea reglementării, succesiunea unor norme procesuale în timp duc la limitarea efectelor nulității de sfera noilor prevederi legislative deoarece normele procesuale penale cu caracter imperativ sunt întotdeauna de imediată aplicare.
Actele anulate de organul judiciar vor fi refăcute pentru a nu împiedica justa soluționare a procesului penal din cauza lipsei unor acte, inițial neregulat întocmite, de o mare importanța.
„Reglementarea nulităților trebuie să fie astfel încât invocarea să nu permită folosirea lor în scopul tergiversării procesului penal.” În faza urmăririi penale nulitatea poate fi invocată de către cei interesați pe calea unei cereri exprese sau pe calea plângerii (art. 336 și 339 C.proc.pen.), iar în faza judecății invocarea se poate face pe cale de excepție sau prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare.
Secțiunea a III-a. Nulitatea absolută
Nulitatea absolută este acea formă a nulității ce sancționează actele procesuale sau procedurale efectuate cu încălcarea unor dispoziții legale limitativ și expres prevăzute în art. 281 C.proc.pen., fapt pentru care face parte din categoria nulităților exprese. Instituția nulității absolute a suferit modificări în privința cazurilor în care operează nulitatea absolută, dar și cu privire la modul de invocare, fiind clarificată dihotomia nulitate absolută – nulitate relativă prin tratarea în articole separate odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală.
Noțiune
Se poate observa modificarea sferei valorilor procesuale protejate de nulitatea absolută deoarece patru dintre cazurile de nulitate au dispărut sau au fost modificate substanțial.
În primul rând s-a renunțat la categoriile de dispoziții a căror încălcare putea fi acoperită fiind posibilă înlăturarea neregularității actului fără anularea acestuia, mai exact cele relative la competența după materie și după calitatea persoanei în faza urmăririi penale, dar și în faza judecății când cauza este soluționată de instanța superioară, la sesizarea instanței de judecată și privind efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractorii minori.
Modificarea privind competența materială și personală în faza urmăririi penale a intervenit pentru a fi evitate situațiile în care se determină pe parcursul cercetării că fapta are o încadrare juridică diferită ce determină o altă competență, schimbarea competenței în acel moment nemaifiind oportună. În cazul competenței materiale și personale a instanței s-a recurs la renunțarea la nulitatea absolută deoarece în ipoteza analizării cauzei de o instanță superioară celei normal competente nu se poate spune că a fost adusă o vătămare drepturilor părților, fiind mai degrabă adus un spor de profesionalism.
„Chiar dacă a dispărut nulitatea absolută ca și sancțiune unică pe o anumită categorie de norme, locul ei a fost ocupat de un plus de reglementare care să împiedice cu eficiență apariția vătămării procesuale care, tradițional, stă la baza instituției nulității.” Au fost create remedii precum realizarea unui control judecătoresc în etapa camerei preliminare (art. 341 alin (7) pct. 2, art. 342, art. 345 alin. (2) și 346 alin. (4) C.proc.pen.) ce are ca obiect „verificarea competenței și legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, cu consecința sancționării potrivit art. 280-282 C.proc.pen. a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, excluderea probelor administrate și chiar, în cazul imposibilității stabilirii obiectului sau limitelor judecății, a restituirii cauzei la parchet.”
În al doilea rând, au fost reglementate nulități absolute noi prin extinderea sancțiunii cu privire la încălcarea dreptului la apărare al altor participanți, când asistența avocatului este obligatorie.
Trasături specifice
„Gr. Gr. Theodoru susținea că nulitatea absolută are două laturi care o diferențiază de celelalte nulități: a) în primul rând, legea crează o prezumție legală absolută de vătămare; împotiva acestei prezumții – iuris et de iure – nu se poate face dovada contrarie, astfel încât nulitatea operează întotdeauna, b) în al doilea rând, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin voința părților, poate fi propusă în orice stadiu al procesului și trebuie să fie pronunțată chiar din oficiu.”
Trăsăturile specifice nulității absolute astfel cum este reglementată în dispozițiile noului Cod de procedură penală sunt:
Vătămarea procesuală este prezumată absolut, juris et de jure. iar cel care invocă nulitatea absolută va fi nevoit să dovedească doar încălcarea normei juridice prevăzută sub sancțiunea nulității absolute, aceasta fiind suficientă, fără a mai fi necesară dovedirea unei prejudicieri care nu poate fi îndepărtată altfel decât prin anularea actului neregulat întocmit deoarece se consideră existentă ope legis. Prezumția absolută nu suferă proba contrară, și, în ciuda faptului că nulitatea absolută trebuie declarată de instanță, „odată constatată, acțiunea ei decurge ope legis, adică nu poate fi oprită sau paralizată prin voința niciunui participant la proces.”
Codul de procedură penală prevede, cu caracter de excepție, posibilitatea acoperirii nulității absolute, spre exemplu este posibilă păstrarea actelor efectuate de către judecătorul incompatibil, potrivit art. 68 alin. (6) C.proc.pen., dar și a probelor administrate, a actelor efectuate și a măsurilor dispuse în cazul declinării competenței instanței dacă a fost determinată de competența materială sau după calitatea persoanei, potrivit art. 50 alin. (2) C.proc.pen..
Nulitatea absolută va putea fi invocată de procuror, subiecți procesuali principali și orice parte din proces, putând fi constatată și din oficiu, trăsătură ce „derivă din importanța vătămării cauzate, întrucât se aduce atingere principiilor fundamentale ale procesului penal”, afectând „interesele generale ale justiției – precum aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei – a căror nesocotire atrage și lezarea intereselor persoanele ale oricăreia dintre părțile antrenate în rezolvarea cauzei penale.”
Nulitatea absolută poate fi invocată în orice stare a procesului. „Oricând se descoperă nulitatea absolută trebuie să se acționeze pentru anularea actului efectuat cu încălcarea esențială a legii.” Ca un element de noutate, noul Cod de procedură penală a reglementat condiții de timp diferite pentru prevalarea de această sancțiune, nulitatea absolută fiind relativizată prin impunerea unui moment limită până la care poate fi invocată, astfel fiind prevăzută „posibilitatea acoperirii nulităților absolute prin neinvocare până la momentul procesual prevăzut de lege.”
Astfel, art. 281 alin. (3) C.proc.pen. prevede că încălcarea dispozițiilor legale de la art. 281 alin. (1) lit. a) – d) poate fi invocată în orice stare a procesului și nu până la rămânerea definitivă a hotărârii, aspect ce a determinat interpretarea doctrinară potrivit căreia atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii, s-ar determina o rejudecare a cauzei într-o cale extraordinară de atac, în cadrul acestei rejudecări s-ar putea invoca unul dintre cele patru cazuri de nulitate absolută.
Regimul nulității absolute diferă din perspectiva momentului la care poate fi invocată când privește dispozițiile prevăzute la art. 281 alin. (1) lit e) și f), însă „nu înseamnă că acestea nu pot fi ridicate și ulterior, de către instanță, din oficiu”, întrucât scopul acestora a fost evitarea tergiversării procesului penal pentru a da efect principiului celerității, pentru a se evita „derularea unor proceduri și anularea lor ulterioară pentru aspecte procedurale cunoscute de părți din faze incipiente ale procedurii, dar neinvocate, din diverse rațiuni, la momentul cunoașterii acestora.” Momentele limită până la care poate fi invocată nulitatea absolută sunt:
până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare.
în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății.
în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției, fiind o procedură simplificată în care etapa camerei preliminare lipsește.
Toate cazurile de nulitate absolută prevăzute limitativ de art. 281 alin. (1) C.proc.pen., cu excepția celui privind competența materială și competența personală a instanțelor, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente care este caz de recurs în casație (art. 438 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen.), sunt prevăzute ca motive de contestație în anulare conform art. 426 C.proc.pen., însă garanțiile procesuale au fost, astfel, diminuate deoarece, spre deosebire de reglementarea anterioară care permitea invocarea din oficiu de către instanță a cazurilor de nulitate absolută ca motive de recurs, în prezent nu mai există posibilitatea de a fi invocate de instanță din oficiu în calea extraordinară de atac a recursului în casație sau a contestației în anulare.
Cazuri (cu prezentarea diferențelor fața de codul de procedura penala 1968)
Codul de procedură penală prevede expres la art. 281 alin. (1) C.proc.pen. dispozițiile a căror încălcare este sancționată cu nulitatea absolută:
compunerea completului de judecată: noua reglementare pare că vrea să restrângă sfera de aplicabilitate a cazului de nulitate absolută prevăzut în Codul de procedură penală 1968 în o altă formă, când nulitatea absolută rezulta din încălcarea dispozițiilor relative la compunerea instanței,
Prin compunerea instanței sub aspect constitutiv se înțelegea că alcătuirea completului trebuie să fie făcută numai din persoane prevăzute de lege, în numărul prevăzut de lege și cu abilitatea de a îndeplini acte de jurisdicție penală raportată la natura pricinii și judecătorii șă nu se afle în un caz de împiedicare de a lua parte la judecarea unei cauze (incompatibilități), iar sub aspect funcțional cuprindea dispozițiile privind unicitatea și continuitatea completului de judecată. Noua reglementare a determinat apariția în doctrină a unei opinii ce diferențiază între compunerea instanței și compunerea completului de judecată, aceasta din urmă fiind inclusă în prima alături de alte norme a căror încălcare este sancționată cu nulitatea relativă, prin urmare relația juridică dintre cele două noțiuni fiind de la întreg (compunerea instanței) la parte (compunerea completului).
Din punct de vedere terminologic, trebuie să clarificăm că nu vorbim de constituirea instanței, concept diferit prin care se înțelege participarea la ședința de judecată nu doar a judecătorilor, ci și a altor persoane precum procurorul sau grefierul. Încălcarea dispozițiilor legale privind constituirea instanței va atrage în unele situații sancțiunea nulității relative (participarea grefierului), dar și a nulității absolute (când participarea procurorului este obligatorie).
Doctrina nu redă o interpretare uniformă dispoziției legale. Astfel, este considerat incident textul legal când judecarea cauzei a fost efectuată de un complet de judecată având o compunere greșită față de dispozițiile legii, însă și atunci când nu se poate verifica respectarea dispozițiilor legale în materia alcătuirii completului de judecată. De aceea lipsa minutei, nesemnarea minutei de către unul dintre judecători sau semnarea de un număr mai mare de judecători și neconcordanța dintre conținutul minutei și cel al dispozitivului atrage nulitatea absolută a hotărârii deoarece este imposibil să se verifice de către instanța de control judiciar respectarea compunerii completului de judecată. A fost exprimată și opinia conform căreia, pe lângă numărul de judecători din complet, textul ar privi dispozițiile privind separarea funcțiilor de judecător de drepturi și libertăți, judecător de cameră preliminară și instanță de judecată, dispozițiile privind incompatibilitatea judecătorilor, cele privind respectarea continuității completului de judecată după începerea dezbaterilor și cele privind dobândirea calității de judecător sau de judecător specializat.
În privința dispozițiilor referitoare la incompatibilitate s-a afirmat că încălcarea lor va fi sancționată cu nulitatea relativă, această opinie este susținută și de reglementarea incompatibilității ca motiv de contestație în anulare separat. Neclaritatea persistă și în cazul principiului continuității completului de judecată, unii autori considerând că nerespectarea dispozițiilor art. 354 alin. (2) C.proc.pen., a cărui denumire marginală este „compunerea instanței”, atrage sancțiunea nulității relative, însă opinia mea este că, deși este folosită o terminologie diferită, conținutul cazului de nulitate absolută nu este diferit de reglementarea anterioră, fiind păstrate toate situațiile în care și-a dovedit aplicabilitatea, inclusiv ipoteza nerespectării principiului unicității și continuității completului de judecată, art. 354 alin. (4) C.proc.pen. pevăzând că orice schimbare intervenită în compunerea completului după începrea dezbaterilor va atrage reluarea acestora, fără a fi condiționată de o vătămare, fiind sancționată cu nulitatea absolută o decizie pronunțată cu ignorarea acestei dispoziții legale.
competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente: în reglementarea anterioară cazul de nulitate avea o aplicabilitate mult mai extinsă, în prezent renunțându-se la sancționarea cu nulitatea absolută a încălcărilor privind competența materială și personală a organelor de urmărire penală, dar și a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță superioară celei legal competente, urmând ca acestea să fie invocate conform dispozițiilor art. 282 C.proc.pen. privind nulitatea relativă, cu derogări specifice regimului de invocare.
Competența funcțională este o „modalitate de organizare atît a competenței după materie, cît și după calitatea persoanei, fiind inclusă, după caz, fie într-un fel de competență, fie în celălalt, urmînd regimul juridic corespunzător”, motiv pentru care încălcarea acesteia este sancționată tot cu nulitatea absolută.
Doctrina anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală consacra în sarcina instanței obligația de a-și verifica competența la primul termen de judecată, însă, în prezent, această lacună a fost remediată prin reglementarea procedurii în camera preliminară al cărei obiect îl constituie verificarea competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Invocarea acestei nulități absolute are un regim special, excepția de necompetență material sau după calitatea persoanei a inastanței inferioare celei legal competente putând fi invocată în tot cursul judecății, până la pronunțarea hotărârii definitive
publicitatea ședinței de judecată: „reprezintă o importantă garanție privind obiectivitatea și imparțialitatea judecății” și este reglementată la art. 352 C.proc.pen., făcând parte dintre principiile specifice fazei judecății. Sancțiunea nulității absolute va interveni, însă, numai pentru nerespectarea cerinței desfășurării sedinței de judecată în condiții de publicitate, deci doar pentru regula instituită de legea procesual penala, nu și pentru excepția desfășurării ședinței în camera de consiliu. Când legea prevede desfășurarea ședinței de judecată în ședință nepublică, secretă, în camera de consiliu, însă aceasta se desfășoară în condiții de publicitate, nulitatea care operează este relativă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 282 C.proc.pen., în sensul dovedirii vătămării produsă drepturilor sau intereselor părții care se prevalează de aceasta și a imposibilității acoperirii nulității într-o altă modalitate decât anularea actelor judecății. În doctrină există și opinia contrară conform căreia legea are avea în vedere atât dispozițiile care asigura publicitatea ședinței de judecată, cât și cele care reglementează ședința secretă sau nepublică.
Dacă în cauza dedusă judecății sunt mai mulți inculpați, dintre care unii sunt minori, iar alții majori, în art. 510 alin. (1) C.proc.pen. se prevede că, dacă nu este posibilă disjungerea, instanța va judeca conform procedurii obișnuite, sedința de judecată fiind publică, iar nerespectarea publicității se va sancționa cu nulitatea absolută. În privința inculpatului ce a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor, iar ulterior a devenit major s-a stabilit prin un recurs în interesul legii că indiferent că majoratul a intervenit anterior, concomitent sau ulterior sesizării instanței, cauza va fi soluționată în continuare în ședință de judecată nepublică, iar nerespectarea acestei dispoziții ar fi fost sancționată cu nulitatea relativă. Consider că acest recurs în interesul legii a rămas doar parțial valabil odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală pentru că acesta prevede la art. 507 alin.(3) ca limită temporală data sesizării instanței, limită în funcție de care se stabilește dacă inculpatul va fi judecat potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu minori, inclusiv dacă ședința de judecată va fi nepublică. Astfel, în prezent, doar dacă inculpatul devine major după sesizarea instanței (minoritatea trebuie să existe în momentul sesizării instanței) ședința de judecată va fi nepublică, în schimb dacă devine major înainte de sesizarea instanței ședința de judecată va fi publică, fiind aplicabilă sancțiunea nulității absolute pentru nerespectarea acestei dispoziții.
„Prin ședință de judecată se înțelege ședința în care au loc actele ce compun judecata propriu-zisă”, astfel încât deliberarea și pronunțarea nu fac parte ședința de judecată. În privința pronunțării hotărârii art. 405 C.proc.pen. prevede că se efectuează în ședință publică, însă nerespectarea acestei dispoziții sau lipsa din dispozitivul hotărârii a mențiunii că pronunțarea s-a facut în ședință publică va atrage nulitatea relativă a hotărârii dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.
Din jurisprudență rezultă că va interveni sancțiunea nulității absolute când din încheierea de ședință nu rezultă cu certitudine că judecata a avut loc în condiții de publicitate.
participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii: este sancționată cu nulitatea absolută desfășurarea oricărei proceduri judiciare în lipsa procurorului, când participarea lui este impusă de lege, fiind, în cazul absenței fizice, sancționată nelegala constituire a instanței, însă nu este suficientă doar prezența fizică dacă nu i se permite exercitarea efectivă a rolului sau activ, spre exemplu, prin refuzul de a i se acorda cuvântul la cercetarea judecătorească și la dezbaterile judiciare. În schimb, dacă procurorul își limitează conștient și din proprie voință concluziile și cererile/excepțiile, actele efectuate în cadrul respectivei ședințe nu vor fi sancționate cu nulitatea absolută.
Regula, conform art. 363 C.proc.pen. este că participarea procurorului la judecată este obligatorie, iar din practica instanțelor a rezultat că în această situație orice act de cercetare judecătorească efectuat în lipsa procurorului va fi lovit de nulitate absolută.
prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, fiind necesară pentru garantarea dreptului la apărare al acestora. Prin noțiunea de prezență a suspectului și a inculpatului se va înțelege atât prezența fizică, cât și prezența activă la proces, având un „caracter efectiv, în sensul că instanța are obligația să ia toate măsurile admise de lege pentru a asigura inculpatului (n.n. și suspectului) condițiile necesare pentru ca prezența sa la proces să aibă un caracter real, prin posibilitatea creată acestuia de a exercita în mod efectiv drepturile și garanțiile procesuale ce-i sînt conferite de lege în scopul apărării intereselor sale legitime.”
Codul de procedură penală prevede anumite cazuri în care este obligatorie prezența:
Art. 159 alin. (11) C.proc.pen. prevede că persoana la care se face percheziția, dacă este reținută ori arestată, va fi adusă la percheziție, fiind o obligație a organului judiciar, însă pot exista împrejurări obiective, care nu trebuie să fie de nivelul cazului fortuit sau forței majore, dar nici să depindă de voința discreționară a organului judiciar, în care aducerea nu este posibilă.
Art. 364 alin. (1) C.proc.pen. prevede că judecata cauzei are loc în prezența inculpatului, iar în cazul în care acesta este în stare de deținere (arestat preventiv în cauză sau în altă cauză sau aflat în executarea unei pedepse) există obligația organului judiciar de a-l aduce la judecată. Instanța este obligată să nu procedeze la desfășurarea cercetării judecătorești dacă inculpatul lipsește justificat. Sunt reglementate și excepții de la această regulă constând în situații determinate de „comportamentul fraudulos sau culpabil neglijent al inculpatului” sau prin cererea scrisă prin care solicită judecarea în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu.
Art. 420 alin . (2) C.proc.pen. reglementează obligativitatea judecării apelului în prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere. La fel este și în cazul contestației în anulare, conform art. 432 alin. (3) C.proc.pen..
Alte situații reglementate de codul de procedură penală: în materia măsurilor preventive, a internării medicale provizorii, în cazul redeschiderii procesului penal, în procedura acordului de recunoaștere a vinovăției, în cazul punerii în executare a măsurilor neprivative de libertate.
Art. 597 alin. (2) C.proc.pen. prevede că va fi adus la judecata desfășurată în fața instanței de executare condamnatul aflat în stare de detenție sau internat într-un centru educativ, însă în doctrină s-au exprimat rezerve cu privire la includerea în sfera de acțiune a nulității absolute deoarece are ca destinatar o altă categorie de subiecți procesuali – condamnații.
asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie: reglementarea actuală este superioară celei anterioare, fiind oferite noi garanții ale dreptului la apărare prin sancționarea cu nulitatea absolută a încălcărilor dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului și a părților. Asistența juridică are un caracter facultativ, art. 90 C.proc.pen. reglementând situațiile de excepție când asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului este obligatorie ce au aplicabilitate „independent de voința suspectului sau inculpatului, impunându-se ex lege”, fiind necesar ca apărarea asigurată în cauză să fie concretă și efectivă și apărătorului să îî fie permisă exercitarea drepturilor procesuale ale asistatului și a drepturilor specifice prevăzute la art. 92 – 95 C.proc.pen.. Pentru a nu se încălca dreptul la apărare, noua reglementare introduce anumite condiții pentru a putea fi avocat al unei părți sau al unui subiect procesual principal, mai exact, la art. 88 alin. (2) C.proc.pen. sunt prevăzute anumite incompatibilități, iar la alin. (4) al aceluiași articol este reglementată interdicția asistării sau reprezentării de către același avocat a părților sau subiecțiilor procesuali principali cu interese contrare.
Sancțiunea nulității absolute va fi incidentă în cazul neacordării asistenței juridice obligatorii suspectului și inculpatului:
când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție sau educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea.
în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, indiferent dacă infracțiunea a fost săvârșită în formă consumată sau tentativă.
Sancțiunea nulității absolute se va aplica și în ipoteza nerespectării acordării asistenței obligatorii când partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă și când organul judiciar apreciază că din anumite motive partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu și-ar putea face singură apărarea.
Secțiunea a IV-a. Nulitatea relativă
Nulitatea relativă intervine în cazul încălcării oricărei dispoziții legale ce reglementează desfășurarea procesului penal, indiferent de izvorul material al normei încălcate, în afara celor prevăzute expres și limitativ la art. 281 C.proc.pen. când prin nerespectarea cerinței legale s-a produs o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.
Noțiune
V. Manzini spunea că nulitățile relative sunt cele care „pot fi însănătoșite printr-un fapt activ sau omisiv de acele părți care au interesul să le invoce.”
Astfel, sancțiunea nulității relative se caracterizează prin disponibilitate, pentru că este lăsată la îndemâna părților, și prin subsidiaritate, fiind o „soluție extremă a lipsirii unui act de efecte juridice cu consecința remedierii viciului și, implicit, a reluării procesului din momentul în care s-a produs vătămarea neintervenind decât în mod excepțional.”
Ca un element de noutate, se prevede că vătămarea se produce cu privire la drepturile părților ori ale subiecților procesuali principali, fiind necesar un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate pentru a putea invoca incidența nulității relative, această direcție fiind deja urmată de jurisprudență, deși nu fusese consacrată la nivel legislativ.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, nu se mai prevede posibilitatea luării în considerare din oficiu a nulității relative, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. În acea ipoteză se aducea atingere unor interese generale, iar vătămarea procesuală consta în „îndoiala pe care o are instanța de judecată cu privire la aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei datorită nerespectării drepturilor procesuale ale unei părți”
Trăsaturi specifice nulității relative
Nulitatea relativă prezintă următoarele trăsături:
Poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părți sau persoana vătămată, mai exact numai de partea care a fost vătămată prin efectuarea actului procesual sau procedural nelegal, fiind luată în considerare „numai dacă a fost invocată de un anume subiect circumstanțiat (cel căruia i s-a produs o vătămare în drepturile sale procesuale).” În reglementarea anterioară era dedusă această trăsătură pe cale de interpretare, însă în prezent este prevăzută în mod expres condiția interesului procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate. O altă noutate este posibilitatea procurorului de a invoca nulități relative, interesul acestuia nefiind limitat doar la acuzare, deoarece în persoana sa există obligația de a aduna probe atât în favoare, cât și în defavoare. Necesitatea aflării adevărului îl aduce pe procuror în situația de a invoca nelegalitatea unui act al organului de urmărire penală sau a propriei nelegalități, astfel încât actele să fie infirmate și refăcute cu respectarea exigențelor de legalitate.
Interpretând per a contrario, invocarea nulității relative în absența unui interes procesual propriu ar duce la respingerea cererii ca inadmisibilă.
Prin circumstanțierea vătămării doar cu privire la drepturile părților și ale subiecților procesuali principali s-a considerat că se restrânge sfera încălcărilor ce pot atrage nulitatea relativă. Sarcina probei vătămării revine persoanei care invocă nulitatea relativă deoarece vătămarea nu este prezumată, în schimb, dovedirea imposibilității înlăturării vătămării pe altă cale decât anularea actului este o constatare ce face parte din atribuțiile organelor judiciare. (Dongoroz, p. 408)
Sunt prevăzute și excepții, legea permițând ca anumite nulități relative „să fie invocate de părți neprejudiciate direct, de procuror ori luate în considerare din oficiu de către instanță” (de exemplu: neregularitatea procedurii de citare a unei părți, încălcarea normelor de competență ce nu constituie nulitate absolută, neregularitatea rechizitoriului).
Trebuie invocată numai în termenul prevăzut de lege, până la un moment procesual care poate fi în cursul efectuării actului sau imediat după efectuarea lui ori cel mai târziu în termenele prevăzute la art. 282 alin. (4) C.proc.pen..
Opinia exprimată în doctrină este că dacă partea a fost prezentă la efectuarea actului anulabil, nu beneficiază de prelungirea termenului până la care poate invoca nulitatea, ci trebuie să urmeze regula, invocând neregularitatea în cursul sau imediat după efectuarea actului. În cadrul Conferințelor INM s-a exprimat opinia conform căreia textul prezintă o incertitudine cu privire la limita temporală până la care poate fi invocată nulitatea relativă, iar interpretarea de siguranță este aceea de a permite invocarea până la termenele de la alin. (4) art. 282 C.proc.pen., fiind discutabil dacă partea ce a fost prezentă la efectuarea actului este sau nu decăzută din dreptul de a invoca nulitatea relativă. Astfel, codul de procedură penală ar fi mai permisiv deoarece nulitatea relativă va putea fi invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară dacă încălcarea dispozițiilor a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură, până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției, până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății.
Este posibilă acoperirea nulității relative prin voința părților vătămate de încheierea actului cu nerespectarea dispozițiilor legale, acceptând, în mod implicit sau explicit, ca actul să fie valabil. Acest lucru este posibil prin tăcere – neinvocarea nulității în termenul de decădere impus de lege (omisiunea invocării, fiind interpretată de unii autori ca o decădere și nu o acoperire a nulității relative), prin acordul părților lezate în sensul renunțarii în mod expres la invocarea nulității (confirmarea actului anulabil, ratificarea actului neregulat), situații reglementate în mod expres, ca un element de noutate, însă în doctrina anterioară noului Cod de procedură penală se considera că acoperirea nulității relative se poate realiza și prin neobservarea condițiilor de mod și de timp pentru invocarea nulității sau prin atingerea scopului prevăzut de lege (invocarea neregularităților nu mai prezintă interes).
„Spre deosebire de nulitățile absolute – care garantau norme instituite în interesul general al societății – a căror acțiune represivă intervenea ope legis, fără posibilitatea de eludare ori sanare, în cazul nulităților relative acțiunea lor poate fi contracarată, efectele lor fiind reversibile prin voința părților.”
„Nulitatea relativă poate fi invocată direct în apel numai dacă partea, subiectul procesual principal sau procurorul nu au avut ocazia să o invoce la judecată în primă instanță sau dacă, deși au invocat-o instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru anularea actului.”
„Nulitățile absolute și cele relative au în sistemul legislației noastre un caracter eminamente pozitiv, constructiv și substanțial, motive pentru care intervenția lor nu poate duce de principiu la întreruperea sau stînjenirea cursului procesului penal și nici la împiedicarea aflării adevărului sau a unei juste soluționări a cauzei.”
Propuneri de lege ferenda, elemente criticabile: iradierea nulității cu privire și la actele concomitente și anterioare, nu doar posterioare. Persoana vătămată, ca subiect procesual principal, au nevoie de a beneficia de garantarea dreptului la apărare prin reglementarea sancționării cu nulitatea absolută a nerespectării dispozițiilor referitoare la asistarea de către avocat, atunci când este obligatorie potrivit legii, pentru a se respecta principiul egalității de arme și de șanse.
Nemulțumiri: excluderea din categoria nulității absolute a dispozițiilor privind efectuarea referatului de evaluare – anchetă socială necesară – în cazurile cu inculpați minori.
CAPITOLUL VII. EXCLUDEREA PROBELOR
Sancțiunea excluderii probelor obținute nelegal este o noutate legislativă specifică probațiunii, sancțiune pe care o vom întâlni în situația administrării probelor cu încălcarea principiul legalității și al loialității.
În literatura de specialitate există exprimată opinia conform căreia această sancțiune era prevăzută și în reglementarea anterioară, deși nu sub titulatura expresă de „excludere a probelor”. Nu trebuie niciodată să confundăm probele cu mijloacele de probă, de aceea consider că ar trebui să facem o distincție între cele două dispoziții procesual penale deoarece Codul de procedură penală 1968, prin art. 64 alin. (2) potrivit căruia în procesul penal nu pot fi folosite mijloacele de probă obținute în mod ilegal, reglementează mijloacele de probă și, în lipsa unei sancțiuni și a unei proceduri specifice, pentru a da eficiență acestei prevederi, s-a apelat la materia nulităților. Deși mijlocul de probă obținut în mod ilegal nu putea fi folosit, proba putea fi readusă în procesul penal dacă se putea folosi un alt mijloc de probă, dacă a fost obținut în mod legal.
Procedura de excludere a probelor este o garanție în plus a legalității procesului penal.
Secțiunea I. Noțiune
Obiectivul procesului penal constă în soluționarea justă a cauzei prin aflarea adevărului pe bază de probe. A afla adevărul în procesul penal înseamnă a realiza o concordanță deplină între situația de fapt reală, astfel cum s-a petrecut în materialitatea ei, și concluziile organului judiciar cu privire la respectivele împrejurări, nefiind vorba de adevărul absolut, ci unul relativ, procedural sau judiciar, care este întotdeauna artificial, fiind fructul unei selecții de fapte dirijate prin memoria celor care au cunoștință de comiterea lor și a unei munci intelectuale de interpretare a legii, a aplicării acesteia faptelor selecționate și a disponibilității probelor.
În art. 5 alin. (2) din Codul de procedură penală este prevăzută obligația organelor de urmărire penală de a strânge și administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, sarcina probei revenind, în principal, procurorului în acțiunea penală, iar suspectul, persoana vătămată și părțile au dreptul de a propune administrarea de probe, pornind de la principiul prezumției de nevinovăție ce operează în materie penală. ?
În cazul administrării probelor se distinge între activitatea desfășurată în cursul urmăririi penale guvernată de principiul oficialității și administrarea probelor în faza de judecată când probele sunt administrate de judecător la cerere și doar în mod subsidiar, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerilor sale, din oficiu.
Se renunță la rolul activ al instanței, încercând să se ajungă la un sistem procesual în care judecătorul are rolul de arbitru și garant al legalității, însă nu în totalitate deoarece, dacă se impune pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, instanța va manifesta rol activ prin administrarea de probe din oficiu, pentru că înfăptuirea justiției depinde, în principal, de sistemul probelor.
Probele
Noua reglementare a modificat definirea probei prin impunerea unei noi condiții, astfel prin probă nu se va înțelege orice element de fapt care servește la constatarea existenței infracțiunii, la identificarea persoanei care a săvârșit-o ori la stabilirea împrejurărilor necesare soluționării cauzei penale, ci doar acel element de fapt ce contribuie la aflarea adevărului.
Concludența care, potrivit reglementării anterioare, era o condiție de admisibilitate, face parte din definirea probei, fiind obligatoriu ca un element de fapt să contribuie în cauza penală dată la aflarea adevărului și la aplicarea corectă a legii penale, adică să influențeze soluționarea procesului, să fie edificator.
Ar fi fost necesar ca noțiunea de probă să includă și acel element de fapt ce servește la constatarea identității persoanei vătămate având în vedere că, de obicei, săvârșirea unei infracțiuni nu este întâmplătoare.
Mijlocul de probă reprezintă o cale legală prin care proba este administrată în procesul penal.
Același articol ce definește proba, conține și o exemplificare a mijloacelor de probă, spre deosebire de Codul de procedură penală 1968 care le prevedea în mod limitativ. Actualul cod de procedură penală revine la modelul Codului de procedură penală 1936 al cărui specific este enumerararea exemplificativă a mijloacelor de probă, astfel încât proba poate fi obținută prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege. În literatura de specialitate s-a exprimat opinia conform căreia acest mod de reglementare determină clasificarea mijloacelor de probă în mijloace de probă numite si mijloace de probă nenumite.
Procedeul probatoriu este definit expres în art. 97 alin. (3) Cod procedură penală ca fiind modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.
Principiul legalității și loialității în administrarea probelor
Principiul legalității guvernează desfășurarea întregului proces penal, astfel încât, începând cu faza urmăririi penale, toate actele trebuie îndeplinite respectând dispozițiile legii procesuale penale inclusiv actele procesuale și procedurale din materia probațiunii. Acesta este o limitare a principiului libertății în administrarea probelor.
Presupune administrarea numai a mijloacelor de probă prevăzute de lege, în condițiile stabilite de noul Cod de procedură penală, legislația special și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
O probă trebuie să fie obținută în mod legal în procesul penal, printr-un mijloc de probă care să nu fie interzis de lege. Ilegalitatea poate rezulta din mijloacele de probă însuși (de pildă, mărturisirea provocată sub efectul torturii), fie din condițiile în care a fost administrată proba (de pildă, ascultarea convorbirilor telefonice efectuate în cazurile în care legea nu o permite).
Principiul loialității
Noul Cod de procedură penală reglementează în mod expres principiul loialității procedurii de administrare a probelor la art. 101 C.proc.pen., însă textul preia prevederile art. 68 alin. (1) și (2) C.proc.pen. 1968 privind interzicerea folosirii mijloacelor de contrângere, a promisiunilor false, a provocărilor și adăugând ca ipoteză nouă interzicerea absolută a folosirii de metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei (se consideră că pot leza fizic sau psihic integritatea fizică a persoanei ascultate).
Sunt oferite garanții pentru evitarea folosirii în mod abuziv de către organele judiciare a unor metode clandestine, constând în „artificii sau stratageme” destinate să înșele sau să întindă o capcană persoanei banuiteîn scopul obținerii mijloacelor de probă sau care ar duce la săvârșirea de infracțiuni.
În contextul uniformizării legislației naționale cu principiile consacrate la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului, noul Cod de procedură penală asigură protejarea demnității, integrității fizice și psihice a persoanei cercetate, a dreptului acesteia la un proces echitabil și la viață privată.
Este necesar ca probele să fie aduse în procesul penal în mod loial, prin procedee care nu aduc atingere drepturilor și libertăților persoanei, printre garanțiile procesului echitabil regăsindu-se și respectarea principiului loialității.
Loialitatea este trăsătură a acțiunii de strângere a probelor, ce are ca scop pronunțarea unei hotărâri penale legitime, cu respectarea drepturilor omului și a demnității actului de justiție. Noțiunea este mai simplu caracterizată prin contrariul acesteia: este neloial ca organele judiciare să folosească procedee neconforme principiilor fundamentale ale ordinii juridice în scopul obținerii mijloacelor de probă.
Sunt prevăzute trei interdicții cu scopul de a asigura credibilitatea actului de justiție și aflarea adevărului:
interdicția întrebuințării de violențe, amenințări ori alte mijloace de contrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe – art. 101 alin. (1) C.proc.pen.;
interdicția folosirii de metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-si aminti și de a relata voluntar, în mod conștient faptele care constituie obiectul probei – art. 101 alin. (2) C.proc.pen.;
interdicția organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea de a provoca o persoană să săvârșeașcă sau să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii de probe – art. 101 alin. (3) C.proc.pen..
Interdicția folosirii de violențe, amenințări sau alte mijloace de contrângere a fost preluată din Codul de procedură penală 1968, cu precizarea că a intervenit o modificare de interpretare privind promisiunile și îndemnurile folosite pentru obținerea probelor prin introducerea mai multor elemente de „justiție negociată” prin care se permite păților să intervină în cadrul procedurilor penale, putând să influențeze prin demersul lor deznodamântul acestor proceduri, fiind vorba de reglementarea acordului de recunoștere a vinovăției.
Prin hotărârea din 18 ianuarie 1978, în cauza Irlanda contra Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a calificat ca tratamente inumane și degradante un tip de interogatoriu „sub presiune” prin tehnici „de dezorientare” sau „de privare senzoriala”ce constau în acoperirea capetelor deținuților, în expunerea lor la un fluierat zgomotos și continuu, în privarea lor de somn, limitarea alimentației și în a-i obliga să rămână în picioare, la zid, într-o postura penibilă, timp de mai multe ore, tehnici ce au cauzat celor care le-au îndurat cel puțin suferințe puternice, fizice și morale, au antrenat tulburări psihice acute în cursul interogatoriului, fiind de natură să creeze victimelor acestui tratament sentimente de teamă, angoasă și de inferioritate, fiind destinate să-i umilească, să-i înjosească și, eventual, să le zdrobească rezistena fizică sau morală.
Se poate încadra aici și nerespectarea procedurii de audiere a unei persoane, de exemplu scrierea unei declarații după dictare, consemnarea unor răspunsuri incomplete la întrebări tendențioase, luarea unei declarații în condiții de oboseală excesivă sau constângere a celui audiat.
Comportamentul autorităților judiciare este mult mai grav decât unul simplu neloial, fiind ilicit. Este întărită exigența loialității probei cu interzicerea ilicității acesteia.
Încălcarea acestei interdicții poate reprezenta conținutul constitutiv al unor infracțiuni precum cercetarea abuzivă (art. 280 Cod penal), tortura (art. 282 Cod penal).
Respectarea demnității umane a determinat reglementarea interzicerii folosirii metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Este o interdicție absolută deoarece interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată prin astfel de metode și tehnici își dă consimțământul. De exemplu, nu poate fi ascultată o persoană hipnotizată, o persoană căreia i s-a administrat „serul adevărului” (penthotal de sodiu), nu poate fi utilizată narcoanaliza. În privința „detectorului de minciuni” sau poligrafului există diverse păreri în literatura de specialitate, astfel s-a afirmat că intră în categoria metodelor interzise în scopul obținerii de probe, conform art. 101 alin. (2) C.proc.pen., deoarece acesta se întemeiază pe funcțiile sistemului respirator și cardiac care se accelereaza atunci când persoana supusă detectorului de minciuni face afirmații mincinoase, contrare realității, în consecință fiind interzisă folosirea acestei metode chiar și în ipoteza obținerii consimțământului persoanei audiate, afirimând rezerve cu privire la utilizarea rezultatelor testului ca mijloc de probă determinant sau autonom. Cu toate acestea, sunt autori care consideră ca interdicția nu se referă și la folosirea testului poligraf. Mai mult decât atât, a început să fie folosit și în România, dar numai cu acordul scris al persoanei ascultate, echivalând cu renunțarea la dreptul la tăcere și de a nu se autoincrimina. În jurisprudență s-a statuat că testul poligraf nu constituie o probă în sensul legii penale, însă este un indiciu care poate da un plus de credibilitate vinovăției (sau nevinovăției) dovedită prin ansamblul probelor dosarului. O altă decizie atestă că rezultatele testului poligraf nu constituie probă în sensul art. 64 alin. (1) C.proc.pen. 1968, ci pot constitui un indiciu care, însă, trebuie coroborat cu alte probe certe, chiar dacă nu obligatoriu directe, de natură să întemeieze, dincolo de orice îndoială rezonabilă, o soluție de condamnare.
Secțiunea a II-a. Cazuri de excludere a probelor
Excluderea probelor este o sancțiune procesuală specifică materiei mijloacelor de probă, fiind efectul procesual al încălcării interdicției de a administra probe în mod nelegal.
Codul de procedură penală 1968, în art. 64 alin. (2) ce a fost introdus prin Legea 281/2003, prevedea că mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal, fără o sancțiune specifică și fără o procedură corespunzătoare care să confere eficientă acestei prevederi, motiv pentru care se recurgea la regimul nulităților. Sunt autori care susțineau că această interdicție constituie o sancțiune procesuală sub forma inadmisibilității, a excluderii din probațiunea în procesul penal a mijloacelor de probă care nu sunt permise de lege sau cu fost administrate cu încălcarea prevederilor legale care le garantează autenticitatea, simțind nevoia unei prevederi care să permită îndepărtarea din dosar a acestor mijloace ilegal obținute, pentru a nu influența convingerea judecătorului.
S-a încercat introducerea procedurii de excludere a probelor nelegale prin Ordonanța de urgență nr. 60 din 2006, însă Legea privind aprobarea acestei ordonanțe a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 54 din 2009 a Curții Constituționale asupra sesizării de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului unic pct. 1-23 din Legea privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea si completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi deoarece au fost încălcate numeroase principii precum independența judcătorului, soluționarea cauzelor în un termen rezonabil, separația puterilor în stat, egalitatea cetățenilor în fața legii, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil, dreptul la aparare și prezumția de nevinovăție.
Noul cod de procedură penală a renunțat la formularea ce se referă la mijloacele de probă, reglementând excluderea probelor obținute în mod nelgal, astfel are o acoperire mai largă prin sancționarea unei probe nelegale obținută fie prin utilizarea unui procedeu probator cu încălcarea dispozițiilor legale care a condus la un mijloc de probă nelegal, fie prin administrarea mijlocului de probă cu încălcarea dispozițiilor legale.
Excluderea probelor
Codul de procedură penală reglementează un caz de excludere a probelor independent de orice vătămare la art. 102 alin. (1) ce prevede că probele obținute prin tortură nu pot fi folosite în procesul penal. România a aderat prin Legea 19/1990 la Convența împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante adoptată la New York, la 10 decembrie 1980, astfel încât nu poate deroga de la interzicerea torturii. Folosirea torturii pentru obținerea de probe reprezintă conținutul constitutiv al infracțiunii de tortură, incriminată de art. 282 Cod penal 2009, iar în procesul penal, din cauza gravității încalcării principiului respectării demnității umane și principiului legalității, a fost prevăzută expres sancțiunea procedurală a excluderii probelor obținute în acest mod. Dacă s-ar admite folosirea acestor probe, poate fi afectată și aflarea adevărului, fiind pusă în discuție fiabilitatea procedurii.. Deși textul vorbește doar de tortură, în cauza Jolloh contra Germaniei s-a arătat că și utilizarea unor probe obținute prin rele tratamente intenționate, care nu ating nivelul de severitate al torturii, va avea ca efect caracterul inechitabil al procesului împotriva victimei, indiferent de gravitatea infracțiunii pe care se presupune că a comis-o acesta, de importanța probei și de posibilitatea ca victima să conteste admisibilitatea probei., cu precizarea că nu va conduce la excluderea în mod automat a probelor obținute prin tratamente inumane și degradante, probe ce nu vor putea fi folosite ca urmare a aplicării principiului de la art. 102 alin. (2).
Un alt caz de excludere a probelor în mod automat este reglementat la art. 89 alin.(2) C.proc.pen., care asigură asistența juridică a persoanei reținute și arestate cu respectarea confidențialității comunicărilor dintre client și avocat la locul de detenție.
Regula consacrată la art. 102 alin. (2), potrivit căreia probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal, cuprinde ipotezele în care o probă a fost obținută cu încălcarea principiului legalității, dar și când a fost obținută cu încălcarea principiului neloialității administrării probelor.
În actuala reglementare este prevăzut în mod expres un raport de condiționare între aplicarea sancțiunii excluderii probelor și regimul nulităților prin art. 102 alin. (3) C.proc.pen. care prevede că probele ar putea fi excluse dacă actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe sau prin care aceasta a fost administrată este lovit de nulitate absolută sau relativă, însă în cel din urmă caz trebuie să se fi produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod..
Nu orice încălcare a prevederilor legale are ca efect excluderea probei nelegale, fiind necesar să existe o încălcare substanțială și semnificativă a dispozițiilor Codului de procedură penală sau ale legislației speciale ce reglementează administrarea probelor dacă prin aceasta se aduce atingere caracterului echitabil al procedului penal prin vătămarea drepturilor părților sau ale subiecților procesuali principali, vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel, sau care poate ridica un dubiu serios cu privire la fiabilitatea probei (aptitudinea probei de a fi credibilă).
Deoarece nu orice abatere de la legea procesual penală poate avea aptitudinea de a invalida o probă, în cazul în care nu este aplicabilă sancțiunea nulității actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe sau prin care s-a administrat proba, proba chiar nelegală va putea fi folosită în procesul penal. O astfel de situație ar fi cea în care nulitatea relativă nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege. În literature de specialitate s-a apreciat că, ținând cont că prevederea a fost introdusă ca o garanție complementară a dreptului la apărare, ar trebui să se admită ca inculptul să aibă dreptul să se prevaleze în apărarea sa de o probă obținută în mod neregulat. S-a încercat consacrarea legislativă a utilizării probelor nelegal obținute, doar dacă acestea sunt în favoarea suspectului sau inculpatului, prin proiectul de lege privind revizuirea Constituției României, însă Curtea Constituțională a constatat cu unanimitate de voturi neconstituționalitatea completării adusă art. 23 din Constituție cu un nou alineat, alin. (131), prin Minuta ședinței din 16 februarie 2014, Dosarul nr. 95 A/2014, deoarece o probă obținută fără respectarea legii rămâne nelegală și trebuie să atragă excluderea ei.
Această sancțiune a excluderii probelor obținute în mod nelegal, ce operează indiferent de motivul de nulitate, este mai favorabilă decât interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului în jurisprudența căreia se realizează un echilibru între interesul general al societății de a se afla adevărul în cauză și interesul personal al persoanelor acuzate ale căror drepturi materiale și procesuale trebuie respectate, însă este necesar să avem în vedere faptul că sancțiunea aceasta va fi aplicată ca un ultimo refugiu al organelor judiciare din cauza consecințelor sociale considerabile pe care le poate genera, inclusiv prin punerea în libertate a celor vinovați și periculoși.
Pe reglementarea anterioară se ridicase problema posibilității readucerii probei, obținută prin un mijloc de probă nelegal, în fața instanței prin un alt mijloc de probă, unii autori afirmând că nu mai este posibilă refacerea mijloacelor de probă ilegale prin restituirea dosarului la procuror în condițiile art. 332 C.proc.pen. 1968, astfel cum a fost modificat prin Legea 356/2006, nefiind posibilă refacerea lor, indiferent de felul nulității, nici de către instanță și cu atât mai mult nici de procuror. Jurisprudența spijină această opinie statuând că instanța nu poate restitui cauza procurorului pentru refacerea urmaririi penale, în temeiul art. 332 alin. (2) C.proc.pen. 1968, constatând caracterul ilegal al mijloacelor de probă pe baza cărora s-a dispus trimiterea în judecată, întrucât instanța se pronunță asupra caracterului ilegal al mijloacelor de probă prin hotărâre, după efectuarea cercetării judecătorești și după dezbateri.
În reglementarea actual, consider că nu se mai ridică această problem, întrucât ar însemna lipsirea de efecte a dispoziției ce prevede că nu pot fi folosite în procesul penal probele obținute în mod nelegal, indiferent dacă asta înseamnă dispunerea sau administrarea prin un act procesual nul sau nulitatea actului procedural de administrare a probei.
Excluderea probelor derivate
O noutate legislativă este reglementarea expresă a excluderii probelor derivate din probele directe obținute în mod nelegal, prin aplicarea concepției doctrinare a „efectului la distanță” sau „fructele pomului otrăvit” (fruits of the poisonous tree).
Probele derivate sunt probe administrate în mod legal, dar care se află în strânsă legătură cu probele obținute în mod nelegal.
În doctrina și jurisprudența instanțelor americane și europene s-a statuat că probele derivate legale nu vor fi excluse dacă legătura dintre proba administrată ilegal și probele administrate ulterior legal este marginală (legătura de cauzalitate a devenit așa se atenuată încât a disipat nelegalitatea), dacă proba ulterioară putea fi obținută prin mijloace legale dintr-o sursă independentă, dacă proba ulterior administrată, chiar dacă este legată de proba inițial administrată în mod nelegal, ar fi fost în mod inevitabil descoperită ulterior prin mijloace legale.
În cuprinsul dispozițiilor art. 102 alin. (1) C.proc.pen. se prevede excluderea automată și a probelor derivate, nu doar a probelor directe, când acestea din urmă sunt obținute prin tortură. Rămân valabile precizările făcute în legătură cu acest caz de excludere a probelor directe în Secțiunea „Excluderea probelor”.
Art. 102 alin. (4) C:p.p. prevede că și probele derivate din alte probe obținute în mod nelegal se exclud dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele două condiții: probele derivate să decurgă direct și necesar din proba nelegală, fiind subsecvente probei, nu anterioare, și proba să nu poată fi obținută prin alt mijloc de probă dintre cele enumerate sau cele ce nu sunt interzise, potrvit legii.
Dacă între proba nelegală și proba derivată există o legătură de cauzalitate necesară (condiție sine qua non), iar organele judiciare au folosit în mod principal și direct datele și informațiile obținute din proba ilegală, fără vreo altă sursă alternativă și fără să existe posibilitatea certă ca acestea să fie descoperite în viitor, pentru a administra în mod legal mijlocul de probă derivate, se vor exclude probele derivate, producându-se un „efect domino”.
Ca o excepție de la extinderea invalidității asupra probelor derivate,sancțiunea excluderii nu se va aplica în situația în care proba obținută ulterior probei nelegale putea fi obținută prin alt mod, prin mijloace de probă independente de proba nelegală.
Verificarea legalității probelor și a mijloacelor de probă
Competența exclusivă de a dispune excluderea probelor nelegale revine judecătorului de cameră preliminară, obiectul procedurii de cameră preliminară fiind verificarea competenței și a legalității sesizării instanței, verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Excluderea probelor nelegal sau neloial administrate poate fi invocată de procuror sau de oricare dintre părți sau subiecți procesuali principali în faza de urmărire penală (fiind o sancțiune subsecventă nulității trebuie avute în vedere termenele în care sancțiunea nulității poate fi invocată), iar în faza camerei preliminare de către inculpat sau de procuror, ceilalalte părți sau subiecți procesuali neparticipând în cadrul acestei proceduri.
În analiza pe care judecătorul o face cu privire la principiul legalității și loialității administrării probelor conform art. 101 C.proc.pen., prin o procedură necontradictorie și camerală, este interzisă administrarea de probe în camera preliminară și dacă în faza de urmărire penală nu se încuvințează probe din care să reiasă aspectele de neloialitate a procedurii, probațiunea acestora nu poate fi facută în camera preliminară, și ulterior, începând judecata, va fi exclusă orice contestare pe aspectul legalității ce ar avea ca efect o înlăturare a probelor. Pentru aceste considerente sunt necesare apărări concrete si efective în cursul urmăririi penale pentru a fi învederate toate aspectele ce țin de neloialitatea procedurilor în cursul urmăririi penale.
Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea pe fond a cauzei.
Probele care nu au fost excluse cu ocazia verificării din camera preliminară nu mai poti fi excluse în etapa judecății asupra fondului cauzei deoarece judecătorul de cameră preliminară evaluează într-un termen scurt și cu caracter definitiv actele de urmărire penală, iar ca efect al trecerii de această faza cauza este considerată „purgată” de toate nelegalitățile. Judecătorul de cameră preliminară a validat probele apreciând atât cu privire la loialitatea, cât și la legalitatea probelor, astfel încat în apararea în cursul judecății nu se pot viza decât aspecte de temeinicie, nu și aspecte care sa reitereze aspecte de legalitate sau de loialitate.
Probele obținute prin tortură și probele derivate din acestea nu vor putea fi folosite în procesul penal în niciun caz, putând fi înlăturate în orice moment, această situație fiind una de excepție generată de inadmisibilitatea fondării unei horărâri pe astfel de probe.
În cursul judecății poate interveni sancțiunea excluderii probelor doar pentru acele probe administrate în faza judecății.
Soluțiile ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară ce au legătură cu materia administrării probelor în procesul penal sunt:
în situația excluderii tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale constatând lipsa de legalitate sau de loialitate a acestora, judecătorul de cameră preliminară va restitui cauza la parchet deoarece dispoziția de trimitere în judecată nu este susținută prin niciun element al probatoriului..
aceeași soluție de restituire a cauzei la parchet va fi dispusă și în situația în care au fost excluse o parte din probe, iar procurorul solicită restituirea cauzei în condițiile art. 345 alin. (3) C.proc.pen. sau nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții.
deși au fost excluse o parte din probe, procurorul a menținut dispoziția de trimitere în judecată, iar obiectul judecății poate fi stabilit, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății.
Trebuie subliniat că, prin raportare la momentul în care se desfășoară procedura în camera preliminară, judecătorul nu poate verifica decât legalitatea probelor administrate de organele de urmărire penală nu și temeinicia lor. În această procedură este exclusă operațiunea juridică de apreciere a probelor administrate în cursul urmăririi penale, întrucât ar implica o evaluare prematură a materialului probator.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Alexandresco D., Drept civil român, Ediția a II-a, București, 1906.
Boroi G., Stancu M., Drept Procesual Civil, Ed. Hamangiu, București, 2015.
Buneci P. (coord.), Noul Cod de procedură penală. Note. Corelații, Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2014.
Ciobanu A., Aspecte teoretice, legislative, și de practică judiciară privind nulitățile ca sancțiuni procedurale penale, București, 2009.
Ciobanu V. M, Briciu T. C., Dinu C. C-tin., Drept procesual civil, Curs de bază pentru licență și masterat, seminare și examene, Ed. Național, București, 2013.
Crișu A., Drept procesual penal, Ediția a IV-a, Ed. Hamangiu, București, 2013.
Deleanu I., Tratat de procedură civilă, Vol. I, Ed. Servo Sat, 2000.
Dongoroz V. (coord.), Explicații teoretice ale Codului Penal român. Partea generală, Vol. I, Ediția a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003.
Dongoroz V. (coord.), Explicații teoretice ale Codului Penal român. Partea generală, Vol. II, Ediția a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003.
Dongoroz V.(coord.), Explicații teoretice ale Codului de Procedură Penală român. Partea generală, Vol. V, Ediția a II-a, Ed. Academiei Române, Ed. All Beck, București, 2003.
Dragomir I. I., Aspecte legislative, teoretice și de practică judiciară privind inadmisibilitatea și decăderea ca sancțiuni procedurale penale, București, 2010.
Giurgiu N., Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1974.
Grosu F., Teză de doctorat, Garanțiile procesuale ale libertății persoanei în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului, 2011.
Ionașcu T., Barasch E., La conception de la nullite des acts juridiques dans le droit civile socialiste roumain, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978.
Leș I., Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2013.
Mateuț Gh., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
Mateuț Gh., Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. II, Ed. C. H. Beck, București, 2012.
Micu B. (coord.), Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste grilă, Ed. Hamangiu, București, 2014.
Mrejeru Th., Mrejeru B., Actele și sancțiunile procedurale penale, Ed. Universitară, 2007.
Neagu I., Drept procesual penal. Tratat. Parte generală, Ed. Global Lex, București, 2004.
Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală, Partea generală, În lumina noului Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Papadopol V., Turianu C., Apelul Penal, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1994.
Pop T., Drept procesual penal. Vol. I, Partea introductivă, Tipografia Națională S.A., Cluj, 1946.
Pop, Drept procesual penal, Vol. III, Ed. Tipografia Națională S.A., Cluj, 1946.
Răducan G., Nulitatea actului juridic civil, Ed. Hamangiu, 2010.
Rămureanu V., Competența penală a organelor judiciare, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980.
Suciu, Excepții procesuale în Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Tăbârcă M., Drept Procesual Civil, Vol. I – Teoria generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
Tăbârcă M., Excepțiile procesuale în procesul civil, Ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006.
Theodoru Gr. Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a III-a, Ed. Hamangiu, București, 2013.
Trancă A., Nulitățile în procesul penal, Ed. Hamangiu, București, 2013.
Udroiu M., Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Ed. C. H. Beck, București, 2014.
Vasile A., Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, 2013
Volonciu N., Tratat de procedură penală. Parte generală, Vol. I, Ed. Paideia, București, 1996.
Volonciu N., Tratat de procedură penală. Parte generală, Vol. I, Ediția a III-a adăugită și revăzută, Ed. Paideia, București, 1998.
Volonciu N., (coord.), Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea generală. Ed. Universul Juridic, 2014.
Volonciu N. (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014.
Zarafiu A., Procedură penală. Partea generală. Partea specială. Conform noului Cod de procedură penală, Ed. C. H. Beck, București, 2014.
Articole, studii de specialitate și note de jurisprudență
Ciobanu A., Nulitățile absolute în Codul de procedură penală. Analiză comparativă între reglementări în ceea ce privește cazurile în care nu mai este aplicabilă această sancțiune procedurală, în Curierul Judiciar nr. 7/2014.
Ciobanu A., Nulitățile absolute în Codul de procedură penală, în Analele Universității din București, Seria Drept, 2014, Supliment.
Curpăn V.-S., Grădinaru C-tin.-F., Burleanu C.-Șt., Corelarea principiilor fundamentale ale procesului penal în România cu principiul juridicconstituțional al independenței judecătorilor și al supunerii acestora numai legii,
http://sorincurpan.ro/articole/corelarea_principiile_fundamentale_ale_procesului_penal_in_romania.pdf
Ghica M. Ș., Aspecte teoretice și practice ale judecătorului de cameră preliminară. Drepturi și obligații deontologice ale judecătorilor și avocaților.
http://www.juridice.ro/357682/aspecte-teoretice-si-practice-ale-judecatorului-de-camera-preliminara-drepturi-si-obligatii-deontologice-ale-judecatorilor-si-avocatilor.html
Manea T., Despre abaterea disciplinară privind încălcarea de către judecători și procurori cu rea-credință sau gravă neglijență a normelor de drept material și procesul.
http://www.juridice.ro/187045/despre-abaterea-disciplinara-privind-incalcarea-de-catre-judecatori-si-procurori-cu-rea-credinta-sau-grava-neglijenta-a-normelor-de-drept-material-si-procesual.html
Manea T., Natura juridică a rechizitoriului și sfera de aplicare a art. 300 din Codul de procedură penală, în Revista Română de Jurisprudență nr. 2 din 29 februarie 2012.
Nemes M. A., Justiția negociată în contextul dreptului penal din perspectiva drepturilor omului, în Dreptul nr. 1/2010.
Pop P., Decăderea în procesul civil. Scurte considerații critice din perspectiva noului Cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat cu nr. 4 din 31 octombrie 2014.
Ștefan C. – V., Jurisprudență comentată – Decizia Curții de Apel Târgu Mureș, Secția penală, nr. 519 din 25 noiembrie 2010 în Curierul Judiciar nr. 1/2013.
Zarafiu A., Tipologia actelor juridice în procesul penal, în Curierul Judiciar nr. 3/2013.
Zarafiu A., Atribuțiile judecătorului de cameră preliminară și procedura în camera preliminară, în Curierul Judiciar nr. 5/2014.
Elemente de noutate în desfășurarea urmăririi penale aduse prin Noul Cod de procedură penală
http://www.grefieri.ro/.%5CDocs%5C20140508Elemente%20de%20noutate%20in%20desfasuarera%20urmaririi%20penale%20aduse%20prin%20Noul%20Cod%20de%20procedura%20penala.pdf
Jurisprudență
Hotărârea CEDO din 18 ianuarie 1978, Irlanda contra Marii Britanii http://jurisprudentacedo.com/IRLANDA-c.-REGATULUI-UNIT-Masuri-de-exceptie-si-tratamente-aplicate-unor-detinuti-in-Irlanda-de-Nord.html
Recurs în interesul legii. Înalta Curțe de Casație și Justiție Decizia nr. XVII din 21 noiembrie 2005 cu privire la întocmirea unei minute în cazurile în care judecatorul sau instanța se pronunță prin încheiere asupra măsurilor preventive.
Recurs în interesul legii. Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, Decizia nr. XXIV din 18 septembrie 2006 http://www.juridice.ro/46781/neindicare-dispozitiv-hotararii-mentiunii-pronuntata-sedinta-pul.html
Recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 31 din 2 iunie 2008 http://www.dreptonline.ro/decizii_recurs_constitutionala/detaliu_decizie.php?id_decizie=71
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, Decizia nr. 855 din 07-martie-2014.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, Decizia nr. 1894/2012.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, Decizia nr. 13 din 8 ianuarie 2007.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, Decizia nr. 3767 din 13 iunie 2006.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 1841 din 10 mai 2010. http://legeaz.net/spete-penal-iccj-2010/decizia-1841-2010
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Decizia nr. 2278 din 11 iulie 2014, www.scj.ro .
Curtea de Apel București, Secția a V-a Civilă, Decizia civilă nr. 511 din 10.12.2013.
Curtea de Apel Cluj, Decizia penală nr. 27 din 1999.
Curtea de Apel Ploiești, Decizia penală nr. 845 din 12 iunie 2013.
Curtea de Apel Galați, Decizia penală nr. 41/R/1999, în R.D.P. nr. 3/2000.
Site-uri internet
http://www.mpublic.ro/recursuri/2010_penal/r_30_09_2010.htm
http://legeaz.net/dictionar-juridic/regim-juridic-nulitati-acte-procedura
http://www.ccr.ro/files/statements/minuta_95A.pdf.
Alte surse
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Normative, DE Doctrina Si Practica Judiciara Relative LA Sanctiuni Procedurale Penale (ID: 158718)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.