Aspecte Noi In Teoria Punitiunii

Aspecte noi in teoria punitiunii

Adunând 12 eseuri asupra teoriei punițiunii, editorul Mark D. White și-a propus să ne ofere aprecierile câtorva profesori universitari americani în ceea ce privește latura retributivă a pedepsei. Admițând că această latură este una controversată – ca fiind inumană, dogmatică și reprezentând raționalizarea unor sentimente precum răzbunarea și ura – și că mai curând latura preventivă este cea care se bucură de o mai largă susținere în rândul specialiștilor în ultima jumătate de secol., White subliniază faptul că, totuși, în ultimii ani, s-a constatat o încercare de inovare a perspectivelor din care poate fi privită această funcție strict represivă a pedepsei.

În primul capitol al cărții, Antony Duff încearcă să demonstreze că retributivismul trebuie salvat atât de către inamicii săi cât, mai cu seamă, de către unii dintre cei care par să-l susțină, deoarece uneori această susținere este făcută într-o manieră prin care retributivismul n-ar putea fi interpretat ca fiind plauzibil din punct de vedere moral. În primul rând, autorul crede că alături de latura pur morală a reprimării, trebuie mai bine înțeles conținutul politic al pedepsei, reprimarea în domeniul penal fiind un atribut al statului, astfel că definitorie este relația dintre cel pedepsit și cel care pedepsește. Statul fiind deținătorul suveranității, trebuie să fie direct interesat de justitia represivă, nu numai de către cea restaurativă și are dreptul și obligația să-l „cheme la ordine” pe cel care s-a îndreptat împotriva ordinii sociale bine stabilită prin normele penale, pentru a-i „comunica” faptul că a greșit față de stat și societate.. A ierta sau a trata cu aparentă ușurință fapta penală, înseamnă „ a trage concluzia că nici inculpatul, nici fapta sa nu contează”, că acesta nu merită de fapt să fie tras cu adevărat la răspundere.

Nu știm în ce măsură Antony Duff reușește să convingă cititorul prin demersul său, mai ales că autorul justifică atributul dur al „comunicării” de care aminteam prin faptul că o simplă condamnare verbală nu este de regulă suficientă pentru a preveni comiterea unei noi infracțiuni de către inculpat sau de către alți prezumtivi infractori – cu alte cuvinte, face apel tot la caracterul preventiv al pedepsei. În plus, Duff nu se referă în nici un moment (ca de altfel nici unul dintre ceilalți co-autori cuprinși în volum) la contractul social al lui Jean Jacques Rousseau, ca explicație simplă pentru datoria pe care inculpatul o are față de statul și societatea împotriva căreia și-a îndreptat acțiunea și ca justificare a reacției pe care statul trebuie să o aibă față de cel care a încălcat regulile contractului.

În cel de-al doilea capitol, Michael T. Cahill recunoaște necesitatea abordării unei viziuni pluraliste asupra pedepsei și a rolului său. Este invocată eroarea în care cad atât susținătorii laturii retributiviste (de reprimare) a pedepsei, cât și cei care-i susțin caracterul preventiv, de reabilitare (sau utilitariștii, cum mai sunt denumiți aceștia în doctrina criminologică americană), de a exagera în mod unilateral importanța unuia sau a altuia dintre cele doua roluri principale ale pedepsei și de a ocoli un dialog real între promotorii celor două orientări criminologice – pierzându-se astfel ocazia de a înțelege mai bine și a fructifica toate aspectele pe care le poate prezenta pedeapsa. „Cele două orientări de bază [în evaluarea și aprecierea rolului pedepsei] oferă justificări pentru pedeapsă, dar justificarea unei practici nu este același lucru cu o teorie completă despre când și cum trebuie să te implici în acea practică. Chiar și termenul „justificare” poate induce în eroare, întrucât nici retributivismul și nici utilitarianismul nu oferă o justificare completă a pedepsei, fie că este privită ca o practică socială, fie pentru fiecare caz individual. Se oferă răspunsuri doar la o anumită critică a pedepsei: faptul că ar cauza durere, suferință.” Autorul arată că retributiviștii pretind că doar caracterul de reprimare al pedepsei realizează cu adevărat justiția în domeniul penal, prin faptul că oferă inculpatului ceea ce merită. În ceea ce-i privește pe utilitariști, aceștia sunt criticați pentru că exagerează analizele tip cost-beneficiu în ceea ce privește politica penală și distribuirea pedepselor. Intuiția importantă a lui Cahill credem că rezidă în faptul că specialițtii americani în criminologie trebuie să înțeleagă caracterul contraproductiv al tendinței de a aplica etichete unei anumite acțiuni sau al unui mod de a interpreta rolul pedepsei – cu urmarea etichetării a înșiși promotorilor respectivelor curente de cercetare -, deoarece astfel cercetătorul în criminologie își limitează singur aria de studiu la care are acces și care, în lipsa acestor limite, se poate dovedi una mult mai promițătoare prin șansele oferite de a înțelege natura complexă a fenomenului punițiunii.

Dan Markel analizează, în cel de-al treilea capitol al cărții, aspectul – denumit de el – confruntațional al retributivismului. În acest sens, „statul îi comunică acuzatului faptul că acțiunea sa ilegala contează într-o comunitate care respectă normele legale și că va trebui să răspundă pentru aceasta”. Iar acuzatul trebuie să înțeleagă faptul că el a ales să încalce o normă al cărei conținut îl știa dinainte, astfel că statul nu poate avea altă reacție decât aplicarea consecințelor încălcării acelei norme, consecințe pe care acuzatul le-a acceptat tacit (chiar dacă sperând că, din diferite motive, nu se vor produce) odată cu comiterea infracțiunii. Reprimarea etatizată n-ar avea valoare decât prin capacitatea infractorului de a înțelege mesajul reprobator al comunității cu privire la pretenția sa de a fi deasupra legii penale. În lipsa acestei înțelegeri raționale, „”pedeapsa nu mai este una retributivă, ci doar o privare dureroasă, coercitivă, al cărei caracter de condamnare este pierdut pentru infractor”.Pe de altă parte, statul trebuie să reacționeze în acest fel la comiterea unei infracțiuni, pentru a dovedi celorlalți cetățeni că toți sunt egali în fața legii și că oricine s-ar sustrage respectării ei nu poate scăpa de consecințele acestei egalități a răspunderii.

În continuare se face diferențierea între represiunea etatizată și răzbunare, aceasta din urmă fiind de cele mai multe ori individuală și determinată de pasiuni, dar putându-se îndrepta și asupra rudelor sau prietenilor victimei – ceea ce nu este cazul în reprimarea legală, unde tragerea la răspundere penală este întotdeauna personală. Markel recunoaște totuși că e important ca judecătorul să aibă în vedere faptul că un termen prea îndelungat petrecut în închisoare se răsfrânge negativ asupra familiei condamnatului, acesta nemaiavând posibilitatea să muncească pentru a contribui la cheltuielile de întreținere și astfel punițiunea ajungând să provoace suferințe colaterale de nedorit membrilor nevinovați ai familiei. Or, aceasta subliniază tocmai superioritatea concepției reintegraționiste asupra pedepsei, care promovează recuperarea cât mai rapidă a infractorului și care, evident, se obține cel mai ușor prin pedepse neprivative de libertate. Credem deci că, în final, Dan Markel ajunge să prezinte argumente mai curând pentru susținătorii laturii utilitariste a pedepsei, care sunt interesați mai puțin de actul moral de a-i oferi fiecăruia ceea ce merită, cât de obținerea prin orice mijloace a câștigului social reprezentat de reintegrarea în muncă și familie pe cât posibil a cât mai multor infractori.

Prima parte a volumului se încheie cu tentativa lui Gerald F. Gaus, de a demonstra, printr-o manieră inedită (folosindu-se de metode specifice teoriei jocului) că pedeapsa penală este importantă pentru a menține cooperarea socială, astfel că membrii obișnuiți, „cooperanți”, ai societății trebuie să fie uniți în a scăpa, fie și temporar, de către cei „care nu cooperează” și care urmăresc o viață ușoară prin ocolirea normelor. Poate și datorită modului specios în care înțelege să-și dezvolte ideile, acesta pare să fie cel mai puțin convingător în demersul său de a justifica necesitatea menținerii aspectului retributiv al pedepsei.

Cea de-a doua parte a cărții adună câteva reflecții de natură filozofică asupra fenomenului punitiv în general și a caracterului său retributiv, în special. Jeffrie G. Murphy pornește de la importanța urmăririi și sublinierii caracterului moral al noțiunii de merit în ecuația pedepsei, însă ulterior admite că, odată cu trecerea timpului, susținerea sa față de acest atribut al retributivismului a început să pălească în favoarea unei atitudini mai umane – în sensul unei înțelegeri a naturii friabile a omului, a cărui normalitate implică cel mai adesea și imperfecțiuni de caracter. Murphy sugerează că legiuitorii și cei care aplică legea penală ar trebui poate să adopte o atitudine mai umilă în fața acestui adevăr față de care nici o ființă umană nu face excepție, arătând că sunt capabili să ofere o înțelegere mai cuprinzătoare a puterii pe care statul le-a încredințat-o. Utilizând această putere de a împărți dreptatea prin intermediul pedepsei, ei ar trebui să țină cont de inevitabilele inegalități sociale care de multe ori se constituie în influențe determinante în săvârșirea infracțiunilor de către membrii mai puțin favorizați de soartă, ai societății.

Citându-l pe Nietzsche care susținea că „n-ar trebui să avem încredere în cel sau cea în care nevoia de a pedepsi este puternică”, autorul reamintește faptul că uneori resentimentul este cel care a stat la baza pronunțării cutărei sau cutării pedepse nedrepte sau exagerat de severe.și că de fiecare dată când juratul (în procedura penală americană) l-ar găsi vinovat pe cel judecat, sau când judecătorul ar ratifica verdictul pronunțând pedeapsa corespunzătoare, aceștia ar trebui să o facă numai după ce se vor fi intrebat cu toată sinceritatea de care sunt capabili: cu cât sunt mai bun decât acuzatul și, dacă fiind în locul său, aș fi avut într-adevăr, în circumstanțele date, o atitudine total diferită? Cu toate acestea, Murphy declară în încheierea eseului său că nu poate renunța la susținerea retributivismului – chiar dacă admite că o va face cu o anume nehotărâre – fie și numai pentru atributul său de moralitate intrinsecă, de care orice concepție asupra pedepsei nu se poate debarasa. Recurgând din nou la un citat din Nietzsche, acesta reamintește însă avertismentul de care polițiștii, procurorii și judecătorii ar trebui să fie zilnic conștienți: „Cel care luptă cu monștrii, trebuie să fie atent să nu devină el însuși un monstru.”

Continuând demersul filozofic asupra retributivismului, Sarah Holtman se oprește asupra lui Immanuel Kant, a cărui concepție era de obicei descrisă ca fiind foarte apropiată de cea retributivistă, însă care, în urma unor studii din ultimul timp, este văzută ca având un conținut cu certe nuanțe proprii teoriilor de prevenție sau de reabilitare – în ceea ce privește rolul pedepsei. Oricum, dacă o caracterizare precum: ”cu anumite limite dictate de ceea ce e posibil și uman, o pedeapsă justă este una care impune același tratament inculpatului pe care el l-a aplicat victimei” este acceptată ca fiind retributivistă, atunci Kant ar putea fi ușor încadrat în curentul respectiv, deoarece filozoful nu o dată a fost de acord cu ius talionis, de exemplu atunci când scria: „Indiferent ce rău nemeritat aplici altuia, acela ți-l aplici ție însuți” – adăugând totuși că există situații când nu e moral sau chiar nu e posibil să aplici infractorului exact același rău pe care el l-a comis.

Credem că ar fi fost nimerită aici o paralelă cu regula de aur și generalitatea aplicării sale: „ce ție nu-ți place, altuia nu face”, cu atât mai mult cu cât Kant a tratat această regulă străveche cu rezerve, arătând că are multe excepții: de exemplu, inculpatul i-ar putea replica judecătorului în instanță că nu trebuie să-l condamne, întrucât i-ar face ceva ce lui nu i-ar place să-i fie făcut. La rândul nostru însă i-am putea răspunde marelui filozof german că, totuși, excepția nu este una valabilă, pentru că inculpatul a încălcat deja legea penală, deci a comis un rău altuia, astfel că pedeapsa pronunțată de către judecător este deja o reacție la ceea ce inculpatul a comis în mod ilegal. În plus, se poate spune că inculpatul comițând infracțiunea, s-a exclus singur din cercul celor asupra cărora regula de aur ar fi aplicabilă. Cu alte cuvinte, această regulă are excepții, dar numai atunci când oamenii se exclud singuri de la principiul aplicării ei, comițând o infracțiune. Această justificare de altfel s-ar putea completa și cu cea decurgând din contractul social al lui Rousseau: cel care comite o infracțiune se exclude singur din rândul celor pe care legile statului – ai cărui cetățeni sunt – îi apără în mod egal împotriva nedreptăților; odată încălcată regula contractului nu te mai poți prevala de litera sa, deci inclusiv de drepturile pe care contractul ți le acordă – și, mutatis mutandis, nu mai poți invoca regula de aur.

În orice caz, Holtman sugerează că retributivismul lui Kant este unul de tip modern, axat asupra respectului civic datorat persoanei, ca cetățean, cu implicații nu numai asupra instituțiilor, legilor și politicii, ci și asupra atitudinilor și angajamentelor cetățenilor particulari. În ceea ce-l privește pe celălalt mare filozof german, W.F.G. Hegel, Jane Johnson arată într-un alt capitol că, spre deosebire de Kant, aprecierile sale referitoare la natura pedepsei și, în mod special, a laturii sale retributiviste, s-au bucurat de o receptivitate mult mai redusă în spațiul jurisprudenței anglo-americane. Aceasta poate și datorită stilului mai curând obscur, când nu de-a dreptul ermetic, în care Hegel și-a detaliat percepția asupra acestui domeniu. Johnson este însă de părere că, la o privire mai atentă, se poate decela nu numai o concepție interesantă și coerentă asupra punițiunii, care denotă o viziune chiar mai sofisticată decât a lui Kant în acest domeniu, ci chiar și soluții în ceea ce privește sarcina volatilă a justificării punițiunii în general.”Hegel răspunde mai clar și satisfăcător problemei cu privire la ce anume constituie o infracțiune, spre deosebire de un delict civil […] și de ce anumite activități ilegale merită pedepsite și altele nu”. Desigur, nu trebuie uitat faptul că Hegel și-a dedicat în mod special o lucrare analizei filozofice sistematice a domeniului juridic – „Filozofia dreptului”.

O ultimă abordare din perspectivă filozofică a retributivismului este realizată chiar de către Mark D. White, editorul acestei lucrări. White consideră că actul de justiție „este similar în formă demnității kantiene, care nu trebuie comparată sau traficată pe nici un plan, iar fiecare moment de judecată justă (sau de implementare a justiției) este, în sine, fără preț, pentru că nu se pretează evaluării. Justiția retributivistă nu poate fi reprezentată cantitativ […] ci ea se manifestă în momentele individuale de justă pedepsire.” Autorul pune accentul pe noțiunea de principiu de drept și pe inspirata sa evaluare și implementare, menționând că, în justiție, nu există formulă sau algoritm pentru obținerea ecvhilibrului potrivit între principii, aici fiind necesară intervenția judecății; „dacă toate momentele de pedepsire justă ar fi cuantificabile și măsurabile, găsirea echilibrului n-ar pune nici o problemă; însă principiile, ca noțiuni ideale, nu funcționează în acest fel.”Și, din nou, se recurge la Kant: „deși înțelegerea poate fi supusă instrucției…judecata este un talent special, care poate fi doar practicat, nu și predat. Este o calitate specifică înnăscută și nici o învățătură nu poate suplini absența sa.”

Echilibrarea principiilor apare deci ca o sarcină delicată ce revine exclusiv judecătorului și ține de capacitatea sa unică; la rigoare, s-ar putea deduce că două persoane diferite ar putea balansa în mod diferit principiile cu privire la una și aceeași cauză – și, întâmplător, este exact ceea ce se întămplă de regulă în instanțele de pretudindeni, ca urmare firească (sau, dimpotrivă, cauză?) a existenței treptelor succesive de judecată (primă instanță, apel, recurs). Dacă am dori neapărat să găsim o regulă care să călăuzească „balansarea” principiilor, White o denumește retributivism de limită (o variantă a deontologiei de limită, sau de prag): principiile retributiviste pot fi menținute/urmate, până când costurile menținerii lor devin prohibitiv de mari, punct în care controlul este preluat de un alt principiu, în sensul protejării valorii [considerate a fi] mai importante.”

Ultima parte a cărții grupează 4 eseuri în care sunt analizate câteva implicații practice ale retributivismului. Mark Tunick prezintă multiplele aspecte care pot apărea în situațiile când inculpatul are posibilitatea să invoce faptul că poliția i-a înscenat infracțiunea, atrăgându-l spre a o comite, aceasta fiind însă, mai mult sau mai puțin, „fabricată” de către polițiști. Sunt descrise mai multe circumstanțe diferite, în funcție de conținutul acestora inculpatul având sau nu posibilitatea să invoce cu succes, în instanță, această apărare. Uneori invocarea entrapment (capcana în care polițiștii urmăresc să îl prindă pe infractor) este respinsă de către judecător, atunci când nu s-a constatat nici un abuz al autorității polițienești cu această ocazie, iar inculpatul era oricum predispus să comită acel tip de infracțiune. Magistratul acceptă însă apărarea entrapment atunci când, în instanță, se face dovada că poliția practic l-a determinat direct pe inculpat să comită infracțiunea înscenată, în lipsa acestei presiuni acesta din urmă neavând nici o intenție să încalce legea penală. Justificarea apărării se bazează pe faptul că nu poți pedepsi un fapt pe care tu însuți l-ai creat. Totuși, există o multitudine de nuanțe (pe care Tunick le analizează în mod convingător) în funcție de care, uneori, este admisibil să pedepsești comiterea unei fapte deși ea a fost creată, în cea mai mare parte, de către organul polițienesc, sau, dimpotrivă, nu poți trage la răspundere pe cineva, chiar dacă se dovedește că respectivul era oricum predispus să comită fapta penală.

În general sunt discutate în acest capitol pozițiile adoptate de către utilitarianiști respectiv de către retributiviști față de instituția entrapment, în ce măsură acestea diferă și în funcție de care împrejurări, în sfârșit, care poziții ar fi de preferat dintr-un punct de vedere general uman, sau, mai degrabă, socialmente util. De fapt, modalitatea în care sunt dezbătute numeroasele exemple prezentate în acest capitol reflectă bine felul în care se desfășoară seminariile în facultățile de drept americane: în cvasi-totalitatea cazurilor sunt discutate soluții prezentate în situații reale, pe baza cărora s-a alcătuit cea mai mare parte din teoria procesual penală americană. Interesant este faptul că, pornind de la această practică judiciară se trag concluzii de ordin pur teoretic care, mai apoi, se răsfrâng asupra modului de rezolvare a viitoarelor cazuri asemănătoare din practică. Astfel, se poate spune că (și dezbaterea retributivism/utilitarianism nu face excepție) sistemul judiciar american este un ansamblu în continuă transformare, în care practica și teoria se află într-o strânsă interdependență – practica fiind însă cea care dă mereu tonul schimbărilor și a cărei studiere îi este consacrată, de departe, cea mai mare parte a timpului deopotrivă de către profesori și de către studenții la drept.

Cu mai multă sau mai puțină atractivitate pentru cititor sunt prezentate apoi alte implicații practice relative la principiul retributivității: regula alegerii răului mai mic (Mark O. DeGirolami), în care sunt descrise cazurile când principiul necesității poate fi invocat cu succes, ca apărare, în instanță; pronunțarea pedepselor în cazurile de infracțiuni multiple – în care împrejurări este de preferat cumularea pedepselor sau, dimpotrivă, aplicarea pedepsei pentru infracțiunea cea mai gravă, la care se poate adăuga sau nu un spor (Richard L. Lippke); în sfârșit, conexiunile principiului retributivității cu pedeapsa capitală (Thom Brooks), unde autorul prezintă câteva dintre (deja arhicunoscutele) motive pentru care pedeapsa penală nu ar trebui să fie prezentă într-un sistem de drept modern – în special argumentul executării unui inculpat despre care ulterior se află (de exemplu urmare a efectuării unui test ADN care, anterior, nu era posibil) că era nevinovat și față de care astfel injustiția nu mai poate fi reparată.

Colecția de eseuri asupra retributivismului editată de către Mark D. White ni se înfățișează ca o tentativă inevitabil eclectică de justificare a unui principiu de drept penal el însuși controversat de câteva decenii în doctrină, tentativă care pe alocuri reușește să fie convingătoare (Dan Markel, Mark Tunnik, Mark D. White), alteori însă nu oferă decât o detaliere pur descriptivă a unor situații practice sau teorii conexe deja cunoscute care, din perspectiva noastră, nu justifică decât prea puțin speranțele cititorului care aștepta noutați certe referitoare la motivul pentru care latura retributivistă a punițiunii ar fi de preferat celei preventiv/utilitariste. Este lăudabilă totuși intenția de a reînvigora disputa asupra actualității și justificării menținerii, în continuare, a rolului strict coercitiv al pedepsei, fie și numai pentru a preveni propagarea unor tendințe neliniștitoare din ultimul timp prin care se exagerează importanța laturii strict utilitariste a pedepsei, și care, în latura lor extremă, acceptă inclusiv renunțarea la ideea de pedeapsă etatizată – vezi curentele de sorginte anarhistă. Ideea de coerciție (în sensul de răspuns etatizat, organizat, la comportamentul antisocial al unor indivizi) își menține și pe viitor justificarea atât din punct de vedere moral, cât și ca principiu de organizare socială.