Aspecte Morfofunctionale ale Faringelui Si Laringelui la Carnivorele de Companie

INTRODUCERE

Astăzi, pisicile și câinii, sunt prieteni apropiați ai omului fiind îngrijiți în principal ca animale de companie dar și

În prezent, câinii și pisicile, în special cei de rasă, sunt tot mai căutați și apreciați de populația din zonele urbane și sunt adăpostiți în apartamente, spații închise fiind copleșiți de afecțiunea exagerată a proprietarilor.

Bolile aparatului respirator anterior la câine și pisică sunt frecvente, cu etiologie și simptome diferite.

Scopul acestei lucrări este de a demonstra importanța afecțiunilor faringo-laringiene care dacă nu sunt tratate corect pot avea consecințe nefaste asupra aparatului respirator, inflamația propagându-se prin continuitate la organele din vecinătate.

Lucrarea a fost elaborată pe baza observațiilor efectuate în cadrul Clinicii de Medicală a Facultății de Medicină Veterinară din Iași, fiind structurată în două parți. Lucrarea prezintă un studiu privind afecțiunile faringo-laringiene la carnivorele de companie și tratamentul acestora. În primele trei capitole s-au prezentat date generale despre studiul actual al cunoașterii cu privire la afecțiunile faringo-laringiene ale carnivorele de companie, urmând ca în cea de-a doua parte, se prezinte cercetările proprii privind faringo-laringitele la animalele de companie, structurate în material și metoda, rezultate și discuții și capitolul de concluzii.

CAPITOLUL 1. ASPECTE MORFOFUNCȚIONALE ALE FARINGELUI ȘI LARINGELUI LA CARNIVORELE DE COMPANIE

1.1 Morfologia faringelui și laringelui la carnivore

1.1.1 Morfologia faringelui

Faringele este un organ comun aparatelor digestiv și respirator. Este situat în continuarea cavității bucale și a cavităților nazale și înaintea laringelui și esofagului, fiind suspendat la baza craniului prin intermediul musculaturii și a aparatului hioidian. Ocupă o poziție oblica ventro-aboral, prezentându-se sub forma unui conduct musculo-membranos alungit, mai îngustat în partea dorsală și mai dilatat în cea ventrală. Pereții laterali vin în raport cu stilohialul, cu mușchii pterigoidieni mediali și cu mușchii stilohioidieni, cu vasele și nervii regiunii. Peretele aboral vine în raport cu formațiunile retrofaringiene. Peretele dorso-aborat reprezintă plafonul oraganului și este fixat în jurul deschiderilor nazofaringiene. Peretele oral este format din vălul palatin, iar peretele ventr-oral reprezintă intrarea în laringe. (E. Paștea și colab., 1978)

Faringele comunică cu organele din jur prin intermediul a șapte deschideri așezate în diferite poziții. Patru sunt situate dorsal și sunt reprezentate de: două deschideri nazofaringiene (sau choane) cu aspect ovalar, orientate oro-aboral și separate prin creasta vomerului; două deschideri ale conductelor faringo-timpanice, în formă de fantă, așezate la limita dintre peretele dorso-aboral și pereții laterali. Celelalte trei deschideri sunt situate ventral și reprezentate de orificiul laringian situat pe peretele ventro-oral, prezentându-se ca o deschidere largă ce proemină în faringe, fiind delimitat pe margini de două șanțuri faringo-laringiene delimitate lateral de cutele faringo-palatine, iar medial de cutele ariepiglotice. O altă deschidere este orificiul bucofaringian, așezat pe peretele oral, înaintea intrării laringiene. Acest orificiu este acoperit între deglutiții de vălul palatin care, prin marginea ventrală, se sprijină pe epiglotă. Cea de a treia deschidere, este orificiul esofagian, așezat înapoia deschiderii laringiene, în fundul unui infundibul, deasupra căruia se unesc cutele faringopalatine. (E. Paștea și colab., 1978)

Structura faringelui

Pereții faringelui cu excepția vălului palatin a cărui structură a fost descrisă, sunt constituiți din: membrana fibroasă, stratul muscular și mucoasă.

Membrana fibroasă. Constituie suportul pe care se prind mușchii organului. Este situată între mucoasă și stratul muscular, fiind o continuare a periostului de la presfenoid. (E. Paștea și colab., 1978)

Stratul muscular. Este constituit din șase perechi de mușchi: mușchiul faringostafilin sau palatofaringian; mușchiul pterigofaringian, un mușchi subțire de formă triunghiulară format din două fascicule: un fascicul aboral ce se inseră pe osul pterigoid și se dirijează pe fața aborală a faringelui, unde se unește cu congenerul pe linia mediană, realizând o „chingă” musculară și un fascicul ventral ce se inseră tot pe osul pterigoid și pe cartilajul tiroid, confundându-și fibrele cu ale mușchiului faringostafilin. Are rol de constrictor al faringelui și ridicător al laringelui. Mușchii pterigofaringieni sunt dublați lateral de o formațiune elastică (fascia elastică pterigofaringiană) ce se inseră pe osul pterigoid și pe marginea dorsală a cartilajului tiroid, având rol pasiv de suspensor al laringelui; mușchiul tirofaringian, care se întinde de la cartilajul tiroid la rafeul medial faringian. Are rol de constrictor al faringelui; mușchiul cricofaringian, care se inseră pe partea laterală a cartilajului cricoid și pe fibroasa faringiană. Are rol de constrictor al faringelui; mușchiul stilofaringian, reprezentat de un fascicul redus și turtit lateral, se inseră pe fața medială a stilohialului, trece pe peretele lateral al faringelui, unde fibrele sale se confundă cu fibrele mușchiului pterigofaringian, apoi intră sub hio-, tiro- și cricofaringian și se inseră pe marginea dorsală a cartilajului tiroid. Are rol de a reduce diametrul longitudinal al faringelui. (E. Paștea și colab., 1978)

Mucoasa faringelui. Este constituită din două porțiuni cu caractere histologice distincte: porțiunea respiratorie este așezată în partea dorsală, pe fața aborală a vălului palatin și în regiunea din vecinătatea choanelor, fiind o continuare a mucoasei respiratorii; porțiunea digestivă este reprezentată de mucoasa părții ventrale a organului, în directă continuare cu mucoasa cavității bucale. (E. Paștea și colab., 1978)

Din punct de vedere histologic faringele este un conduct musculo-membranos format din: mucoasă, submucoasă, musculoasă și țesut conjunctiv lax. Mucoasa este structurată din epiteliu și lamina propria. Epiteliul mucoasei are o structură diferită în funcție de cele trei zone ale faringelui : pavimentos stratificat de tip bucal în orofaringe, pseudostratificat ciliat în nasofaringe și laringofaringe. Lamina propria în toate regiunile sale prezintă glande și infiltrații limfoide. În orofaringe se remarcă numeroși limfonoduli în lamina propria, ce formează tonsila faringiană. Submucoasa este reprezentată de o aponevroză fibroasă, pe care se inseră mușchii faringieni. Stratul muscular este format din rabdocite dispuse pe două planuri, unul intern circular și altul extern longitudinal, care în unele regiuni devine oblic. (Corneliu V. Cotea, 2007)

La carnivore faringele prezintă caractere diferențiate, proprii acestei specii: orificiul nazofaringian este relativ îngust și alungit; cecum-ul faringian este redus; orificiile faringotimpanice se deschid la baza și înapoia cârligului osului pterigoid, fiind acoperite de o „clapa” cartilaginoasa; cutele faringopalatine sunt mai reduse și se pierd pe pereții organului, fară a atinge intrarea esofagului; șanțurile faringolaringiene sunt puțin adânci. Limita dintre mucoasa de tip digestiv și de tip respirator este vizibilă. (E. Paștea și colab., 1978)

Mucoasa faringiană se particularizează prin faptul că limita dintre mucoasa de tip digestiv și cea de tip respirator este vizibilă. De asemenea, limita dintre faringe și esofag este distinctă, prin existența unui redus pliu mucos circular denumit pragul faringo-esofagian. ( A. Ferat Postolache, 2004)

Vasele și nervii faringieni. Arterele faringelui sunt ramuri din arterele: tiroidiene craniale, faringiene ascendente, palatine ascendente și palatine mici. Venele faringiene la canide se varsă în jugularele interne. Vasele limfatice drenează limfa în limfonodurile retrofaringiene și cervicale profunde. Nervii motori și senzitivi ai faringelui provin din plexurile faringiene, la care participă nervii glosofaringieni și vagi; nervii vegetativi sunt fibre postsinaptice simpatice din ganglionii cervicali craniali și parasimpatice, din ganglionii otici și sfenopalatini. (V. Coțofan, V. Hrițcu și colab., 2007)

1.1.2 Morfologia laringelui

Laringele este un conduct aerofor, care stabilește legatura dintre faringe și trahee, servind la conducerea aerului, precum și ca aparat fonator pentru majoritatea animalelor. El este așezat în spațiul intermandibular, fiind suspendat la baza craniului prin intermediul complexului hioidian. Prezintă: o față dorsală acoperită de mucoasa faringelui și de originea esofagului, o față ventrală care este desparțită de piele prin intermediul unui strat de țesut conjunctiv, putându-se palapa la exterior, două fețe laterale acoperite cu mușchi, o deschidere orală prin care comunică cu faringele și una aborală prin care comunică cu traheea. Peretele laringelui este format din: schelet cartilaginos, menținut în raporturi constante prin articulații și ligamente, mușchi motori, mucoasă, vase și nervi. (E. Paștea și colab., 1978)

Structura laringelui

Scheletul cartilaginos. Este compus din cinci piese: cartilajul cricoid, cartilajul tiroid, epiglota și două cartilaje aritenoide.

Cartilajul cricoid are forma unui inel și este așezat la extremitatea aboro-ventrală a laringelui. Porțiunea mai îngustă a cartilajului este orientată ventral și se articulează dorsal cu restul cartilajelor laringiene, iar ventral cu primul inel traheal. Porțiunea dorsală este mai lățită, are forma paftalei de inel și reprezintă două suprafețe de inserție musculară separate de o creastă. La carnivore cricoidul este mai îngust decat la celelate specii. (E. Paștea și colab., 1978)

Cartilajul tiroid este situat înaintea cricoidului și ventral față de restul cartilajelor laringiene. Are forma unui scut, fiind constituit dintr-un corp, prevăzut uneori cu o proieminență și două fețe laterale simetrice. Fiecare lamă laterală prezintă o față medială și alta laterală, patru margini și patru unghiuri: marginea orală se articulează indirect cu hioidul; marginea aborală, paralelă cu prima, se articulează cu cricoidul; marginea dorsală oferă suport pentru inserție unor mușchi laringieni; marginea ventrală este sudată parțial sau total la corp; unghiul oro-dorsal prezintă o prelungire apofiziformă, prezentând uneori la baza ei o fisură tiroidiană rostrală; unghiul aboro-dorsal prezintă uneori o prelungire asemănatoare precedentei(prelungirea caudală), șlefuită de o suprafață articulară; unghiul aboro-ventral, mai obtuz, formează cu simetricul său incizura tiroidiană caudală. La carnivore tiroidul este foarte scurt, asemănându-se cu cel de la om. (E. Paștea și colab., 1978)

Epiglota este așezată deasupra corpului tiroidului, având o formă de paletă cu două margini, o bază și un vârf. Fața orală este convexă și acoperită de o mucoasă de tip respirator. Baza este foarte îngustă la carnivore. (E. Paștea și colab., 1978)

Cartilajele aritenoide,în număr de două, sunt situate simetric în partea dorso-aborală a laringelui; înaintea „paftalei” cricoidului, acoperite parțial de tiroid. Au formă neregulată, triunghiulară. La carnivore sunt dezvoltate și relativ rotunjite. Prezintă fiecare câte două fețe, trei margini și trei unghiuri: fața dorsală oferă suprafețe pentru inserții musculare; fața medială este căptușită de mucoasă laringiană; marginea orală proemină în cavitatea laringiană; cea aborală se unește cu precedenta și formează unghiul vocal; cea dorsală este orientată înspre aceeași margine a cartilajului simetric; unghiul oral prezintă o prelungire apendiculară; unghiul aboral este evident și divizat in două; unghiul ventral, orientat în jos și înainte, servește inserția coardei vocale. (E. Paștea și colab., 1978)

Articulațiile laringiene. Leagă pe de o parte cele cinci cartilaje laringiene între ele, iar pe de altă parte le fixează pe acestea la hioid și trahee, menținându-le într-o anumită poziție și permite în același timp o oarecare mobilitate unora din ele. Articulațiile laringiene reprezintă un complex articular care poate fi sistematizat în trei perechi de articulații diartodiale (hiotiroidiană, cricotiroidiană si cricoaritenoidiană) și în șapte articulații membranoase (hiotiroidiană, tirocricoidiană, interaritenoidiană, tiroaritenoidiană, tiroepglotică, aritenoepiglotică și cricotraheală). Din acest complex articular reținem în mod deosebit articulația tiroaritenoidiană, reprezentată printr-o legătură la distanță ce se realizează prin intermediul ligamentelor tiroaritenoidiene, formând scheletul coardelor vocale. Spațiul cuprins între cele două ligamente, care sunt căptușite cu mucoasă, poartă denumirea de glotă vocală și are forma literei „V”. Sub acțiunea coloanei de aer expirat ligamentele respective sunt capabile să vibreze și să producă, astfel, diferite sunete. Datorită însușirii acestor ligamente, laringele îndeplinește și rolul de „organ fonator” la mamifere. (E. Paștea și colab., 1978)

Musculatura laringelui. Cuprinde o grupă de mușchi extrinseci și o grupă de mușchi intrinseci.

Mușchii extrinseci sunt reprezentați de: sternotiroidian, care pornește de la apendicele traheal al sternului până pe fața laterală a cartilajului tiroid, fiind coborâtor al laringelui; mușchiul hiotiroidian este așezat pe partea laterală a laringelui, fiind inserat pe marginea aborală a tirohioidului și pe fața laterală a tiroidului. Trage laringele în sus și înainte; hioepiglotic (impar) pornește de pe fața dorsală a corpului hioidului până la fața orală a epiglotei, trage epiglota înainte și întinde cutele aritenoepiglotice. (E. Paștea și colab., 1978)

Mușchii intrinseci prezintă ambele inserții pe piesele cartilaginoase ale laringelui. Ei pot fi sistematizați în superficiali și profunzi. Dintre cei superficiali se deosebesc: cricoaritenoidian posterior, ce pornește de pe cricoid până la aritenoid, acționând ca un tensor al coardelor vocale și dilatator al glotei; cricotiroidian, așezat între cricoid și tiroid, acționează ca basculator al cricoidului și tensor al coardelor vocale; aritenoidian (impar), redus, pornește de pe un cartilaj aritenoidian la celălalt. Apropiind aritenoidele acționează ca dilatator al glotei și tensor al coardelor vocale. (E. Paștea și colab., 1978)

În grupa mușchilor profunzi se deosebesc: cricoaritenoidian lateral, ce pornește de pe cricoid până la aritenoid, fiind acoperit de aripa tiroidului. Acționează ca dilatator al glotei și tensor al coardelor vocale; vocal (sau tiroaritenoidian posterior), acoperit parțial de precedentul, pornește de pe cartilajul aritenoidian până pe corpul tiroidului și pe fața medială a membranei cricotiroidiene. Îndeplinește rolul de relaxator al coardelor vocale; ventricular pornește de pe fața dorsală a tiroidului, până pe cartilajul aritenoidian. Este un constrictor al glotei și relaxator al coardelor vocale. (E. Paștea și colab., 1978)

Mucoasa laringiană. Continuă mucoasa faringiană începând de la marginea epiglotei și a cutelor aritenoepiglotice. Este subțire, căptușește laringele, urmărind toate accidentele de relief și apoi se continuă cu mucoasa traheală. Pe fața orală a epiglotei mucoasa este de tip faringian, iar în interiorul laringelui este de tip respirator. (E. Paștea și colab., 1987)

Cavitatea laringiană. Este ușor turtită dintr-o parte în alta, lateral, iar la jumătate prezintă o îngustare delimitată de coardele vocale (glota). Porțiunea de cavitate așezată deasupra acesteia constituie porțiunea supraglotică, iar cea așezată porțiunea subglotică. Porțiunea supraglotică (sau vestibulul laringian) este delimitată înainte de epiglotă, de cutele aritenepiglotice și de unghiurile corniculate ale aritenoidelor, iar înapoi de coardele vocale. Cutele aritenoepiglotice delimitează în același timp și intrarea în laringe. (E.Paștea și colab., 1978)

Pe pereții laterali ai cavității laringiene se observă câte un orificiu delimitat de două buze care conduc într-o înfundătură sub forma unui deget de mănușă, ce ajunge până la fața medială a cartilajului tiroid, numită ventriculul laringian. Buza latero-dorsală a orificiului ventricular se numește cută ventriculară, iar cea ventro-medială este coarda vocală. La baza epiglotei, la nivelul de inserție a coardelor vocale pe cartilajul tiroid, se află o înfundătură a mucoasei numită ventriculul median (sau sinusul subepiglotic). (E. Paștea și colab., 1978)

Porțiunea glotică este delimitată de coardele vocale și de cartilajele aritenoide și se subdivide într-o porțiune interligamentoasă sau „glota vocală”, delimitată de cele două coarde vocale și o porțiune așezată dorso-aboral față de prima și cuprinsă între cele două aritenoide, numită „glota respiratorie”. Porțiunea subglotică se continuă cu lumenul traheal.” (E. Paștea și colab., 1978)

La carnivore laringele este mult mai scurt decât la restul speciilor, remarcându-se printr-o formă aproape pătrată. Mucoasa formează câte un ventricul lateral. Configurația interioară a laringelui la carnivore este foarte asemănătoare cu a omului: de fiecare parte se remarcă prezența a două coarde vocale, separate de intrarea în ventriculii laringieni laterali. Coarda dorsală este formată de cuta ventriculară, iar cea ventrală corespunde coardei vocale la cal. (E.Paștea și colab., 1978)

Vasele și nervii laringelui. Arterele laringiene provin din arterele tiroidiene craniale și se distribuie musculaturii și mucoasei laringelui. Venele sunt satelitele arterelor și se varsă în venele jugulare externe. Vasele limfatice sunt aferente ale limfonodurilor retrofaringiene și cervicale profunde craniale. Nervii laringieni craniali și caudali sunt ramuri din nervii vagi. Nervul laringian cranial are fibre senzitive pentru mucoasa laringiană, fibre vegetative pentru glandele și vasele laringiene și fibre motoare pentru mușchiul cricoaritenoidian. Nervul laringian caudal (continuarea recurentului) inervează motor toți mușchii laringelui (cu excepția mușchiului cricoaritenoidian) și senzitiv mucoasa din porțiunea caudală a laringelui. (V. Coțofan, V. Hrițcu și colab., 2007)

1.2.Prehensiunea, masticația și deglutiția la carnivore

1.2.1.Prehensiunea

Preluarea alimentelor solide și lichide din mediul ambiant se realizează cu participarea diferențiată, în funcție de specie, a buzelor, dinților și limbii, corespunzător comportamentului alimentar al speciei. Prehensiunea este un act controlat prin mecanism nervos deosebit de complex, bazat pe reflexe subcorticale, cât și pe control voluntar (cortical), ultima modaliate asigurând preluarea selectivă (discriminatorie) a alimentelor din mediul extern. (N. Constantin, 2006)

La majoritatea animalelor domestice, prehensiunea furajelor solide se realizează cu ajutorul buzelor, a dinților și/sau a limbii, iar unele carnivore se folosesc și de membrele toracale pentru fixarea hranei. De obicei, înainte de a executa prehensiunea, animalele identifică și selecționează categoria și calitatea furajelor cu ajutorul analizatorilor vizual și olfactiv. (N. Constantin, 2006)

Câinii și pisicile efectuează prehensiunea alimentelor solide cu ajutorul dinților incisivi și canini, iar introducerea lichidelor în cavitatea bucală se face cu ajutorul mișcărilor rapide ale limbii, după cum urmează:

câinele imprimă vârfului limbii aspectul unei lingurițe cu ajutorul căreia execută proiectări repetate de lichid în cavitatea bucală;

pisica introduce limba în lichid și apoi o retrage în cavitatea bucală, picăturile de lichid fiind reținute între numeroasele papile cornoase linguale. (N. Constantin, 2006)

Suptul este caracteristic nou-născutului și se realizează prin coborârea ritmică a planșeului bucal, gura fiind bine închisă. În acest mod, se realizează o depresiune marcantă și laptele este aspirat în cavitatea bucală. (E. Marcu, G. Pavel, 1999)

1.2.2 Masticația

Masticația este un act motor complex la care participă următoarele componente morfo-funcționale: suprafețele ocluzale dentare, mandibula, articulațiile temporo-mandibulare, obrajii, buzele, limba, mușchii masticatori și elementele arcurilor nervoase ale reflexului de masticație. (G. Pavel, 2001)

Acest act fiziologic este reprezentat de procesele mecanice de mărunțire a alimentelor în cavitatea bucală și are ca rezultat fragmentarea mecanică a furajelor în particule de dimensiuni reduse și formarea bolului alimentar. Gradul de mărunțire a hranei diferă după specie și după natura hranei. Mișcările de masticație se manifestă prin mișcări de ridicare și de coborâre a mandibulei, fie preponderent în plan vertical (mișcări de verticalitate), fie preponderent prin mișcări de lateralitate. (G. Pavel 2001)

La carnivore mandibula efectuează aproape numai mișcări în plan vertical, mușchiul temporal este mai puternic dezvoltat, durata masticației redusă. Articulația temporo-mandibulară are o poziție joasă și în consecință, o mare amplitudine în mișcări și o forță de triturație apreciabilă. Lărgimea maxilarelor și a mandibulei este asemănătoare. ( M. Cotruț, 1975)

Masticația este un act reflex voluntar, dar care se poate realiza și fără intervenția centrilor nervoși corticali. Contactul alimentelor cu mucoasa cavității bucale declanșează ”stereotipul masticator”, format dintr-o succesiune de reflexe bulbo-protuberanțiale în lanț. (I. Mărgărint și colab., 2002)

1.2.3 Deglutiția

Prin actul deglutiției, bolul alimentar este transportat din gură în faringe și prin esofag, ajungând astfel în stomac. Deglutiția se desfășoară în trei timpi succesivi (bucal, faringian și esofagian) coordonați prin mecanism nervos reflex. Reflexul este inițiat de contactul alimentelor cu zona reflexogenă oro-faringiană (receptorii mecanici din palatul moale, baza limbii și faringe) și finalizat prin stimularea mecanică a esofagului de către bolul alimentar sau lichidele pătrunse în lumenul acestuia. De la receptorii acestor zone, excitația se propagă pe calea aferentă (fibrele senzitive din glosofaringian, trigemen și vag) la centrii nervoși ai deglutiției situați bilateral de bulb. De la aceștia pe cale eferentă (fibrele motorii din hipoglos, trigemen, facial, glosofaringian și vag), excitația ajunge la mușchii ce participă la efectuarea deglutiției prin contracții coordonate secvențial. Centrii nervoși ai deglutiției prezintă conexiuni cu centrii nervoși ai respirației, suptului și ai mușchilor laringieni implicați în producerea semnalelor vocale. ( N. Constantin, 2006)

Timpul bucal asigură trecerea bolului alimentar și lichidelor din cavitatea bucală în faringe. Acest timp inițiază deglutiția și poate fi controlat în mod voluntar până în momentul când bolul se află la limita intrării în faringe. Secvențele timpului bucal sunt: plasarea bolului pe partea dorsală a limbii, sprijinirea vârfului acesteia pe bolta palatină urmată apoi de retragerea și ridicarea bazei limbii și impingerea spre faringe a bolului alimentar. Concomitent se realizează deplasarea posterioară a vălului stafilin și producerea unei apnei de inspirație (care se va menține până la sfârșitul timpului faringian). Datorită musculaturii sale, care o ridică spre bolta palatină și o retrage spre faringe, limba se comportă ca un autentic piston ce împinge bolul alimentar spre faringe. (N. Cotruț și colab.,1998)

Timpul faringian constă în deplasarea bolului alimentar și lichidelor din faringe spre esofag. Acest timp este foarte scurt (aproximativ 1 secundă) și poate fi identificat la inspecție prin observarea ușoarei deplasări a regiunii laringiene în cursul deglutiției. Timpul faringian este rezultatul unor procese funcționale deosebit de complexe bazate pe acte reflexe ce nu pot fi influențate prin voință. Deplasarea bolului prin faringe spre esofag se realizează, în esență, prin contracțiile rapide și strict coordonate ale mușchilor faringieni care scurtează și ridică faringele forțând propulsarea bolului alimentar spre esofag. Concomitent se mai produc: închiderea comunicării faringelui cu căile nazale (prin orizontalizarea palatului moale) și cu orificiul laringian (prin ridicarea și plasarea acestuia la „adăpostul” epiglotei și rădăcinii limbii), deschiderea de foarte scurtă durată a comunicării cu trompele Eustachio și menținerea apneii până la pătrunderea bolului în esofag. (G. Pavel, 2001)

Regurgitarea alimentelor spre cavitatea bucală este împiedicată de contracția musculaturii care a realizat timpul bucal. Afectarea coordonării reflexe a secvențelor descrise anterior produce disfagie sau regurgitare nazală, sau angajare laringină a fragmentelor alimentare sau lichidelor. (N. Constantin, 2006)

Timpul esofagian cuprinde procesele funcționale care asigură propulsarea alimentelor și lichidelor prin esofag până la stomac. Consecutiv timpului faringian, bolul alimentar este angajat prin sfincterul esofagian anterior, care se relaxează reflex în cursul timpului faringian. După închiderea sfincterului esofagian anterior se produc în mod reflex contracții coordonate ale musculaturii circulare (intern) și longitudinale (externe) din pereții esofagului. Aceste contracții sunt responsabile de producerea undelor de tip peristaltic care deplasează bolul alimentar de-a lungul esofagului, în sens cranio-caudal. Contracția peristaltică constă într-o zonă de constracție inelară(circulară) aflată în spatele bolului alimentar, asociată și precedată de o zonă de distensie lumenală esofagienă, care se deplasează de-a lungul esofagului, propulsând bolul în același sens. (G. Pavel, 2001)

Școala sovietică a dezvoltat concepția cortico-viscerală, arătând acțiunea coordonatoare desfășurată de scoarță asupra viscerelor prin intermediul zonei diencefalo-hipofizare, care controlează centrii vegetativi pe cale nervoasă și endocrină. Potențialul propriu de activitate al esofagului este în permanență controlat de centrii superiori. (M. Cotruț, 1975 )

Reglarea deglutiției are loc în principal pe cale nervoasă. Deglutiția este un act motor complex, format dintr-o succesiune de reflexe desfășurate într-o anumită ordine. Punctul de plecare este timpul bucal (voluntar), care proiectează conținutul cavității bucale (salivă, bolul alimentar) la contactul cu zonele reflexogene bogate în receptori ai istmului bucofaringian. Urmează seria de mișcări coordonate care asigură trecerea bolului în stomac (reflexe ”în lanț”, într-o anumită ordine). ( I.Mărgărint și colab., 2002).

CAPITOLUL 2. ETIOPATOGENEZA BOLILOR FARINGO-LARINGIENE

LA CARNIVORELE DE COMPANIE

2.1 Etiopatogeneza faringitelor

Faringitele sunt inflamații ale faringelui, care apar mai frecvent la carnasiere mai ales sub formă de tonsilite. (N. Constantin, 2002)

Din punct de vedere etiologic faringitele pot fi primare, secundare și simptomatice.

Faringitele primare sunt provocate de factori predispozanți, ocazionali și determinanți. Factorii predispozanți sunt reprezentați de boli de nutriție, vârsta prea tânăra sau prea înaintată, bolile cronice infecțioase sau parazitare. Cei ocazionali sunt reprezentați mai frecvent de solicitarile generale sau locale de ordin termic: frigul, umiditatea, curenții de aer, ploile reci, alimentele înghețate sau fierbinți, apa rece etc. În cazuri mai rare acționează cauze de ordin mecanic (sondaj, respingerea empirică a corpilor străini esofagieni, oasele de pește, bucați de os) sau de ordin chimic cum ar fi prezența de: gaze iritante(amoniac) în mediu, fum, spori de mucegaiuri, praful, unele dezinfectante (formolul). Faringitele parazitare se întâlnesc rar, ca urmare a acțiunii locale a lipitorilor sau a muștei columbace. (M. Dumitru, 1994)

Factorii determinanți sunt reprezentați de agenți specifici bacterieni, virali și mai rar micotici. Germenii nespecifici cel mai frecvent implicați sunt stafilococii, streptococii, diplocoocii, E.coli, Sph.necrophorum, a căror patogenitate este condiționată de factorii ocazionali. (M. Dumitru, 1994)

Faringitele secundare apar prin difuziunea inflamațiilor din vecinătate, mai ales din cavitatea bucală, cavitațile nazale, sinusuri și pungile guturale, ganglionii retrofaringieni, parotidă, urechea medie sau internă. Este posibilă și însămânțarea metastatică. (N. Constantin, 2002)

Faringitele simptomatice se întâlnesc în: tuberculoză, viroze respiratorii, boala lui Aujeszki. (Bârză și colab., 1981)

Patogeneză. Inflamația faringiană poate debuta cu simple tulburări circulatorii, trofice și reflexe, pe fondul cărora să acționeze agravant flora bacteriană reprezentată de diferiți coci, salmonele, necrobacili, leptospire etc.; efecte similare circulatorii-distrofice se instalează și în faringitele simptomatice. În general, inflamațiile faringiene declanșează reflexe nocive, prin care se explică disfagia, durerea locală, în oarecare măsură chiar febra, la care contribuie și procesul septic. Acesta se poate întinde direct pe organele digestive sau respiratorii retrofaringiene. În anumite cazuri, infecția difuzează pe cale limfatică la limfoganglionii sateliți sau pe cale sanguină, cu metastaze în alte organe. Procesul septic faringian poate declanșa și reacții de sensibilizare, îndeosebi, în cazul infecțiilor streptococice de durată sau recidivante, fapt exteriorizat mai frecvent prin anazarcă, nefrite alergice sau endocardită. ( H. Bârză și colab., 1992)

Modificări anatomopatologice

În faringita catarală, mucoasa apare injectată, cu peteșii sau echimoze, infiltrată cu suprafețe mate; uneori, apar chiar adevărate eroziuni. Regiunea amigdaliană este tumefiată, roșie, cu foliculi închiși, hipertrofie cu reacție infiltrativă și uneori hemoragică a ganglionilor retrofaringieni. La examenul microscopic al exsudatului, apar elementele catarale amestecate cu globule roșii si mucus. În forma flegmonoasă și ulceroasă, atât în mucoasă cât și în submucoasă se observă o serie de abcese mici, conturate de un halou roșcat.

Colecțiile purulente pot să fie închistate sau din contra să se infiltreze, în țesutul conjunctiv, ajungând printre mușchi până în țesutul perifaringian de unde prin declivitate se insinuează periesofagian, determinând mediastinite și pleurezii purulente. Abcesele pot însă să se deschidă la exterior dând fistule faringiene; de cele mai multe ori însă, ele fistulizează spre exterior. Puroiul are aspect murdar, fetid uneori sangvinolent, ganglionii abcedează totdeauna în aceste forme.

Faringita pseudomembranoasă este caracterizată printr-o exsudație fibrinoasă coagulată, cu false membrane, acoperind reduse suprafețe sau din contra căptușind toată mucoasa; la îndepărtarea lor apare ulcerația. Acest aspect corespunde la ceea ce se numește crupul faringian sau faringita pseudodifterica. La pisică, apare o angină ulceromembranoasă de origine fuzospirilară asemănătoare cu angina de la om cunoscută sub numele de angina lui Plaut-Vincent. Desigur că examenul microscopic, pe lângă aspectul caracteristic al leziunilor, precizează natura lor. La carnasiere, tonsilita cronică îndurativă este extrem de frecventă, descrisa de Gratzl si Pommer (1938—39). În unele cazuri, anginele sunt eriptacee (criptele fiind pline de puroi dens), în alte cazuri acest material suferă calcifierea. Concomitent cu aceste leziuni ale mucoasei, mușchii sunt infiltrați sau prezintă o degenerescență granulogrăsoasă. Concomitent cu leziunile caracteristice anginelor, pot să existe și alte complicații pulmonare, renale, digestive, articulare, nervoase etc. Leziunile mucoaselor din vecinatate pot fi preludiul sau epilogul faringitelor.

2.2 Etiopatogeneza laringitelor

Laringita reprezintă inflamarea mucoasei laringiene. De regulă evolueză concomitent cu inflamarea regiunilor invecinate(cavităti nazale, faringe,trahee) purtând și denumirea de angină laringo-faringiană, angină laringo-traheală, rino-faringo-laringită.

Cadrul etiopatogen. Etiologia se confundă în mare parte cu cea a rinitelor, putând fi primară, secundară și simptomatică.

Laringotraheitele primare sunt consecința factorilor predispozanți(vârsta tânără, debilitatea, lipsa de antrenament fizic, carențele proteice și vitaminice, stresul); ocazional (frigul, gazele din adăpost, schimbările bruște de temperatură, curenți de aer reci, alimente reci, înghețate); factori determinanți(factori biotici: bacterii, virusuri, paraziți, miceți). (C. Falcă și colab., 2011)

Secundar, laringotraheitele apar ca urmare a propagării proceselor inflamatorii din vecinătate sau consecutiv unor factori de natură mecanică: gâtare prea strâns legate, traumatisme în regiunea laringiană, sondaj esofagian efectuat în condiții necorespunzătoare. (C. Falcă și colab., 2011)

Simptomatic, apar în boli bacteriene, virale cu mare contagiozitate produse de B.anthracis, pasteurele, streptococul hemolitic, C.pyogenes; boli parazitare produse de filarii la câine.

La intervenția factorilor patogeni apar o serie de reacții negative de tip congestiv, exudativ și funcțional în raport cu tipul inflamator, agentul cauzal, intensitatea lui de acțiune și cu rezistența organismului, explicându-se astfel și mecanismele de exprimare clinic și durata lor de evoluție. Apariția exudatului cataral sau crupal determină iritabilitate locală crescută, exprimată prin tuse, cornaj și dispnee. (C. Falcă și colab., 2011)

Dispneea definită ca o dificultate în respirație, este considerată un sindrom respirator, având drept cauze afecțiuni ale aparatului respirator dar și afecțiuni ale altor aparate și sisteme, ce au ca numitor comun afectarea mecanicii și reglării ventilări. (C. Falcă și colab., 2011)

Clinic dispneea se exprimă prin cianoza pielii și a mucoaselor, poziție ortopneică, facies speriat, titubări sau prăbușiri ale animalului, tulburări ale respirației în sensul modificărilor:

În raport cu momentul respirator în care apare, dispneea poate fi: inspiratorie(în cazul unor stenoze ale căilor respiratorii, în blocaj pulmonar), expiratorie(în pareza sau paralizia diafragmei), sau mixtă(în afecțiuni cardiace, în afecțiuni pulmonare grave, intoxicații, sau destinderea exagerată a organelor din cavitatea abdominală). (C. Falcă și colab., 2011)

Din punct de vedere al duratei, dispneea poate fi continuuă (permanentă pe o perioadă de timp), discontinuă (intermitentă), sau paroxistică (apare pe neașteptate, aparent fără nici o cauză).

Jetajul reprezintă atât actul de eliminare la exterior, pe la nivelul nărilor, a unor secreții mai mult sau mai puțin abundente, cât și produsul în sine care este eliminat. Jetajul poate fi observat în cantități reduse, în mod fiziologic, la unele specii printre care și carnivorele, sub formă de picături sau filoane subțiri cu aspect seros, mai ales în anotimpul călduros și în condiții de efort. În acest caz este constituit din secrețiile căilor respiratorii anterioare și lacrimile drenate prin conductul lacrimo-nazal. În situații patologice jetajul apare în cea mai mare parte a tulburărilor respiratorii, precum și în unele tulburări digestive, situații în care își schimbă caracteristicile, devine abundent, seros, sero-mucos, mucos, purulent, hemoragic sau cu conținut alimentar. (C. Falcă și colab., 2011)

Prezența jetajului, la inspecția nărilor, impune efectuarea unui examen macroscopic care să determine: modul de apariție și scurgere (brusc, spontan, treptat, uni- sau bilateral), cantitatea, natura, culoarea, și mirosul produsului eliminat, compoziția sa citologică, bacteriologică, parazitologică sau de neoformație. (C. Falcă și colab., 2011)

Jetajul brusc, apare în cazul unor iritații puternice ale căilor respiratorii, a unor boli infecțioase cu evoluție acută și exudativă (virusuri gripale, disfagii). Jetajul progresiv, este caracteristic afecțiunilor cronice, celor cu evoluție lentă (inflamația catarală a căilor respiratorii anterioare). Jetajul intermitent (întrerupt), este întâlnit în colecțiile de la nivelul sinusurilor, a pungilor guturale, a căilor respiratorii sau din parechimul pulmonar (abcese, caverne), ori de la nivelul căilor digestive (jabouri sau dilatații esofagiene, colecții în stomac). (C. Falcă și colab., 2011)

Jetajul continuu (permanent), este caracteristic proceselor inflamatorii ale căilor respiratorii. Din punct de vedere al cantității de material eliminat, jetajul poate fi în cantitate redusă (în inflamațiile ușoare ale căilor respiratorii), sau în cantitate mare (în colecții mari ori boli exudative: jigodie, edem pulmonar. Un jetaj abundent, având origine pulmonară, de obicei purulent, se numește vomică, (cantitatea mare de jetaj sugerează aspectul de vomă). Jetajul unilateral sugerează existența unei afecțiuni nazale unilaterale sau obstruarea nării opuse, în timp ce jetajul bilateral presupune o afecțiune nazală bilaterală sau afectarea segmentelor postfaringiene. (C. Falcă și colab., 2011)

Tusea, este un act reflex de apărare, care constă într-o expirație bruscă, violentă și sonoră, consecutiv unei inspirații forțate, urmată de închiderea orificului glotic. Declanșarea reflexului de tuse este determinat de iritarea mucoasei tusogene de ordinul I (cele respiratorii), care sunt: laringele, traheea, bronhiile, alveolele pulmonare, pleura, mediastinul. Tusea are întotdeauna o mare valoare semiologică, contribuind direct la stabilirea diagnosticului. În funție de calitățile sale, se exteriorizează caracterul tulburării respiratorii. ( C. Falcă și colab., 2011)

Popa și col. (1982) citat de MOȚ , clasifică tusea astfel:

după caracter: prelungită și șuierătoare la carnivore;

după frecvență: unică (inflamații catarale, acute sau cronice);

în raport cu intensitatea: slabă, „ avortată”, sonoră, uscată, umedă;

în raport cu senzația de algie: dureroasă (uscată, cu caracter epuizant, chinuitor), nedureroasă.

PAPUC clasifică tusea astfel :

după origine: centrală, respiratorie, periferică;

după frecvență: unică, repetată;

după ritm și succesiune: simplă (unică), chintoasă (în accese);

după intensitatea zgomotului: puternică (explozivă), slabă (afonă), cu repetiție sau cu rapel (lătrătoare);

după tonalitatea zgomotului: joasă (gravă), înaltă (ascuțită,stridentă);

după durată: scurtă (avortată), lungă;

după timbru: seacă (uscată), umedă (grasă,expectorantă).

Semnificația clinică a tusei:

tusea puternică, plină, uscată, unică este o tuse fiziologic refexă, de obicei nedureroasă, fiind o reacție reflexă față de diverși factori excitanți;

tusea puternică, plină, umedă, simplă sau repetată, este o tuse nedureroasă dar expectorantă, prezentă în fazele de exudație;

tusea slabă, avortată, voalată sau afonă este de obicei o tuse dureroasă ce poate căpăta caracter emetizant.

O tuse umedă, expectorantă, este o tuse ajutătoare, pentru că eliberează căile aerofore de secreții, în concluzie trebuie stimulată, în timp ce o tuse uscată este iritantă pentru mucoasa respiratorie, deci trebuie calmată și oprită. (C. Falcă și colab., 2011)

Durerea respiratorie

Durerea localizată la nivelul căilor respiratorii anterioare este exprimată clinic prin: poziție ortopneică, imobilizarea capului și gâtului, facies speriat, dispnee, reacție de apărare la palparea segmentelor respiratorii afectate. (C. Falcă și colab., 2011)

CAPITOLUL 3. BOLILE MEDICALE FARINGO-LARINGIENE

LA CARNIVORELE DE COMPANIE

3.1 Faringitele acute

Faringitele acute au ca semne funcționale disfagia faringiană, sialoreea și tusea. Semnele locale sunt exprimate prin tumefacția regiunii retromandibulare și a limfonodulilor regionali (submandibulari, retrofaringieni). (V. Boghian, 2012)

3.1.1 Faringita catarală

Faringita catarală se manifestă prin febră ușoară, deglutiții în gol cu întinderea capului, reducerea apetitului și disorexia progresează cu evoluția bolii. Semnele dominante funcționale sunt disfagia și jetajul alimentar; la carnivore regurgitarea se face și pe gura și pe nari. Proba deglutiției demonstrează că lichidele din vasul de adăpat nu scad, ci din contră, cresc prin adăugarea salivei și a exudatelor faringelui și ale cavitaților nazale. Încercarile de deglutiție sunt secondate de tuse grasă, chintoasă. Vomitarea este prezentă de asemenea la carnivore. La palparea faringelui, atât externa cât si internă toate animalele reacționează; adenopatia retrofaringiană și maxilară poate fi mai mult sau mai puțin evidentă, însa sensibilitatea este totdeauna pregnantă. La inspecția internă a cavității faringiene, la animalele mici, se constată roșeață, tumefacția pilierilor anteriori ai faringelui, vălului palatin, a feței anterioare a epiglotei și a întregii regiuni amigdaliene. La carnivore, tonsilele sunt proeminente având aspect de „vișină” sau de „zmeură”. (M. Dumitru, 1994)

Procesele catarale faringiene invadează cu ușurință și la scurt timp mucoasele învecinate, determinând coriză, epiforă, conjunctivită, apoi laringită, evoluând sub formă de angină. La câinii cu botul scurt, apar semne astmatiforme (de origine nazală).

Pseudotrismusul este redus, însă după deschiderea gurii și prinderea limbii animalele se feresc, unele scoțând țipete de durere (deoarece se deplasează și se întind pereții faringelui); carnasierele au tendința de a-și introduce gheara în gură, ca și când ar încerca să extragă un corp străin. ( I. Adameșteanu și colab., 1971)

3.1.2 Faringita flegmonoasă

Faringita flegmonoasă se întâlnește mai frecvent la câine, fie ca o complicație a formei simple, catarale, fie datorită, diverselor acțiuni traumatice determinate de corpii străini sau simptomatice în unele boli infectocontagioase. Ea poate fi localizată sub formă de unul sau mai multe flegmoane de dimensiuni mai mici, însă alteori acestea sunt mari, împingând astfel mucoasa spre lumenul faringelui, încât produce ocluzia organului și cornaj dublu evident, care se poate înregistra de la inspecție sau prin ascultație. Desigur ocluzia faringelui se datorește si faringospasmului întreținut prin procesul inflamator. ( I. Adameșteanu și colab., 1971)

Se manifestă prin semne de disfagie, jetaj alimentar, care se agravează rapid, febra crescând peste 400, sub formă de pusee, datorită apariției de noi focare sau a febrei de resorbție. Disfagia și cornajul sunt direct proporționale cu intensitatea procesului. Apetitul este complet redus, animalul ține capul în jos, prezintă jetaj purulent la care se pot adăuga și resturi alimentare. Toată regiunea guturală este tumefiată, tumefacția ganglionară observându-se de la inspecție. ( M. Dumitru, 1994)

3.1.3 Faringita pseudomembranoasă

Faringita pseudomembranoasă debutează prin poziție ortopneică, dispnee mixtă, cornaj faringian sau „zgomot de drapel” și chiar iminența asfixiei când animalul este agitat. Caracteristice sunt depozitele pseudomembranoase, evidențiate de inspecția internă, uneori in jetaj. Cianoza este continuă, exagerată în timpul manevrelor de explorație, animalele putând să facă laringospasm persistent, fatal. (M. Dumitru, 1994)

3.1.4 Faringita gangrenoasă

Faringita gangrenoasă este fie o complicație a formelor acute, fie simtomatică în unele boli specifice: la câine datorită tuberculozei (Schobesch, 1937), prin stahybotryotoxicoză, infecții specifice leptospiroză, sau endointoxicații (azotemia în nefrita cronică), sau intoxicațiile cronice, prin sărurile metalelor grele (stomatitele medicamentoase), forma gangrenoasă de cele mai multe ori este consecința intervențiilor empirice care utilizează corpuri contondente, considerând că animalele neputând înghiți din cauza disfagiei faringiene, au desigur obstrucții esofagiene. (I. Adameșteanu și colab., 1971)

Se caracterizează clinic prin stare generală foarte rea, dublată inițial de febră, după care intervine hipotermia, o data cu depresiunea nervoasă din ce în ce mai gravă. Jetajul, aerul expirat, saliva ce se scurge din gură sau conținutul alimentar regurgitat, au miros respingător de gangrenă. Se observă tumefacția regiunii guturale, a obrajilor, a spațiului intermaxilar, însoțită de un cornaj intens și insensibilitate la palpație, cu crepitație gazoasă și temperatură locală redusă. ( M. Dumitru, 1994).

După experiența noastră, tusea emetizantă, întâlnită frecvent în faringitele acute ale carnivorelor, face pe proprietarii neavizați să suspecteze o intoxicație și să recurgă la ”antidotul universal”: administrarea forțată de lapte pe cale bucală, ceea ce duce la fie la bronhopneumonie ab ingestis, fie la veritabil blocaj al căilor respiratorii, soc și sincopă respiratorie. (Gh. Solcan și colab., 2005)

3.2 Faringita cronică

Faringita cronică este asemănătoare, clinic, în general cu faringitele acute, cu diferența că tulburările generale ca și cele funcționale, sunt mult mai șterse. Evoluează în general afebril sau cu mici pusee termice. Jetajul, când apare, este mai mult mucos, rareori mucopurulent. Sensibilizarea produsă de procesul inflamator trenant, dublată de mecanism reflex, se poate exterioriza și prin astm nazal sau broșic. Vomiturițiile sau vomitările apar în faringita cronică, însă mai rar decât în formele acute. ( M. Dumitru, 1994)

De cele mai multe ori, la carnasiere, faringita cronică corespunde tonsilitei cronice comparabilă cu tonsilita cronică de la om, manifestată prin creșterea evidentă a amigdalelor, ceea ce duce la disfagie. Cornajul și semnele astmatiforme faringo-laringiene, bronhiale sau nazale sunt o consecință a creșterii reflectivitații receptorilor faringieni care transmit stimuli pe căile centripete. (M. Dumitru, 1994)

3.3 Paralizia faringiană

Se întâlnește rar ca boală primară la câine, fiind de cele mai multe ori simptomatică în boli ale sistemului nervos, cu localizări bulbare, meningite bazilare, tumori, sau secundară, faringitelor supurative, gangrenoase. ( I. Adameșteanu, 1971)

Etiologia este reprezentată de meningitele bazilare, encefalomielite, hemoragiile intrarahidiene, hematorahisul la nivel bulbar, tumori bulbare sau la meningea bulbară, boli infectocontagioase ca: turbarea, listerioza, paralizia bulbară infecțioasă etc., sau intoxicații, mai ales prin toxina botulinică, tumori proprii ale peretelui faringelui atinse. Paraliziile pot avea însă și origine miopatică, în cazul miodistrofiilor scheletice sau miozitelor care survin după faringite. (I. Adameșteanu, 1994)

Simptomatologia funcțională este aceeași ca în faringită; tendința de a bea apă, deși animalul face eforturi mari să bage botul în apă și peste nivelul nărilor, este lipsită de orice posibilitate de deglutiție, animalul ridicând capul când apa intră în nări. Lipsa de contracție la excitarea mucoasei prin palpația internă sau prin endoscopie reprezintă semnul patognomonic al paraliziei faringiene. (I. Adameșteanu, 1971)

3.4 Laringitele acute

Laringitele acute se clasifică în: laringita catarală sau simplă, laringita pseudomembranoasă, și laringita striduloasă. Laringitele acute prezintă ca semne funcționale: cornaj laringian, jetaj și tuse.

3.4.1 Laringita catarală sau simplă se traduce prin lipsa semnelor generale în formele primare, în timp ce în bolile generale cu localizări laringiene apare subfebrilitate sau chiar febră mare inclusive inapetență. Tulburările funcționale impresionează uneori prin intensitatea lor. Astfel, tusea este frecventă, chintoasă, dureroasă, seacă în stadiile incipiente, umedă și mai puțin dureroasă în fazele de exudație; ea poate îmbraca aspect emtizant sau asfixiant, apărând, totodată, cornajul laringian mixt, prin spasmul laringian. Este declanșată ușor de curenții de aer, mai ales cei reci, de deglutiție, de agitație și efortul animalelor bolnave. Jetajul este prezent în fazele avansate, are aspect seromucos, mucos sau mucopurulent, fiind bilateral și în cantitate variabilă. El poate lipsi datorită cantitații reduse sau deglutirii de catre animale. Vocea devine voalată. Respirația se poate menține în limite fiziologice ale fiecărei specii, deși se întalnește o ușoară tahipnee. La palpația laringelui, sensibilitatea este mare în faza de sicitate și mai redusă în faza de cocțiune. Tot la palpația laringelui se înregistreză un freamăt în perioada de cocțiune, mai rar în faza de sicitate, la ascultație raluri în ambii timpi, dupa cum exudatul este mai redus sau mai intens. (M. Dumitru, 1994)

3.4.2 Laringita pseudomembranoasă

Laringita pseudomembranoasă (crupală) se manifestă prin semne generale: hipertermie, inapetență, constipație, tahicardie, tahipnee, la care se adaugă semnele funcționale; dispnee intensă în poziție ortopneică, respirații ample și tiraj intercostal, cornaj laringian. Apar adeseori accese de sufocare, datorită spasmului laringian. Tusea este foarte dureroasă, chintoasă, la început uscată, ca după câteva zile, o dată cu tusea să se elimine falsele membrane de culoare galbenă-cenușie, cu strii de sânge, uneori adevarate “mulaje” ale căilor respiratorii. Eliminarea acestor membrane este urmată de reducerea tusei și dispneei. La palpația laringelui se constată sensibilitate dureroasă deosebit de intensă, manifestată prin reacții de durere, tuse sau spasm și fremisment laringian. La ascultația laringelui se constată cornaj “zgomot de fald”, raluri laringiene deosebit de intense, înregistrate și la nivelul toracelui. La examenul intern al laringelui se descoperă falsele membrane, constituie din depozite fibrinoase gălbui. (M. Dumitru, 1994)

3.4.3 Laringita striduloasă

Laringita striduloasă se manifestă prin prezența unui zgomot de cornaj mixt puternic, care se aude de la distanță, ce se intensifică pe măsura reducerii lumenului glutei și tendinței animalului la asfixie. Animalul prezintă atitudine ortopneică, privirea înfricoșată, mucoasele aparente cianozate, respirație dispneică, amplă, subresotantă sau chiar discordantă. Orice presiune pe regiunea laringiană măreste dispneea, exagerând tendința la asfixie. Palpația laringiană înregistrează ușor freamăt laringian, la ascultația laringelui se aud zgomote înalte, comparabile cu un ferăstrău care taie o lamă de oțel. ( M. Dumitru, 1994)

La examenul endoscopic se constată condrite aritenoidiene, deformări epiglotice, chiști, abcese, tumori etc.

3.5 Laringita cronică

Laringita cronică se aseamănă clinic cu cea catarală acută, cu singura diferență că tulburările generale nu sunt mari, semnul general fiind tusea uscată sau umedă, repetată, chintoasă. Tusea poate fi provocată prin trecerea de la o temperatură la alta, mai ales atunci când animalele consumă alimente prăfoase, beau apă rece, sunt supuse la efort. Dupa accesele de tuse urmează perioade în care aceasta lipsește. Jetajul este absent sau în cantitate mică și de aspect mucos. Sensibilitatea laringiană se păstrează, tusea declanșându-se relativ ușor. (M. Dumitru, 1994)

Morfopatologic, în inflamația catarală se constată congestia difuză sau circumscrisă a mucoasei laringotraheale, cu prezența de puncte hemoragice, echimoze și infiltrații seroase.

În laringitele pseudomembranoase, pe fondul roșietic-negricios al mucoase, apar false membrane de culoare albă-gălbuie, cenușiu-gălbuie. Asemenea leziuni sunt întâlnite și în laringitele simptomatice. (M. Dumitru, 1994)

În formele cornice, mucoasa este hiperplaziată sau subțire, cu aspect palid. (Gh. Solcan și colab., 2005)

3.6 Paralizia laringiană

Paralizia mușschilor laringieni (mușchiul cricoaritenoidian posterior, dilatators al glotei) împiedică dilatația glutei. Se asociază împingerea aritenoidului spre linia median în inspirație, ceea ce determină stenoza laringelui și cornaj foarte intens în inspirație. În formele avansate, manifestările sunt asemănătoare spasmului laringian. (Gh. Solcan, 2005)

Clinic se observă cornajul laringian inspirator, considerat patognomonic, intens la effort, slab sau inaparent în repaus. Poate fi evidențiat prin palpația profundă a laringelui pe partea dreaptă. (Gh. Solcan, 2005)

Dispneea inspiratorie poate fi intensă la efort, tradusă prin atitudine ortopneică, facies speriat, cianoza mucoaselor, enoftalmie. Dacă efortul continuă pot apare perioade de apnee de câteva secunde sau zeci de secunde. Tusea poate apărea mai ales la începutul efortului și are character voalat, tremurător. La palpația laringelui se sesizează o scobitură în partea stângă și fremisment laringian. (N. Hagiu, 1981,)

Paralizia de natură centrală (în encefalopatii) se asociază cu paralizia faringiană manifestată prin disfagie, cu jetaj alimentar. (Gh. Solcan, 2005)

CAPITOLUL 4

DESCRIEREA CADRULUI INSTITUȚIONAL

4.1 Istoric

Facultatea de Medicină Veterinară din Iași a luat ființă în anul 1961. În 1974 se unește cu Facultatea de Zootehnie și este transformată în secția de Medicină Veterinară a Facultății de Zootehnie și Medicină Veterinară. În anul 1986, dupa o nouă organizare, facultatea se regăseste în cadrul Facultății de Agronomie sub titulatura de Catedra de Medicină Veterinară.

Începând cu anul 1990, instituția reintră în lumea academică sub denumirea firească de Facultatea de Medicină Veterinară, organizată pe principiile învățământului medical veterinar modern. După aderarea României la Uniunea Europeană în 2007, profesia de medic veterinar este reglementată prin directiva 2005/36/EC, ceea ce permite recunoașterea diplomelor pe teritoriul celor 28 de state membre și posibilitatea liberei circulații a specialiștilor în spațiul european. În cei peste cincizeci de ani de existență, la Iași s-au format peste 3000 de medici veterinari, care își desfășoară activitatea în toate colțurile lumii.

4.2. Cadrul institutional in care s-au desfasurat cercetarile

Cercetările au fost efectuate în cadrul Clinicii Medicale a Faculății de Medicină Veterinară Iași.

Clinica Medicală are în componența sa: o sală de consultație și tratament, o sală de asteptare, o farmacie, o sală de internare și un laborator de analize paraclinice.

Sala de consultație și tratament cuprinde urmatoarele dotări: 4 mese de consulație (figura 4.1), stative de administrare a soluțiilor intravenoase, ecograf Aquila Pro cu sondele de 5- 7,5, MHz și 8-10 MHz , dulapuri pentru depozitarea instrumentarului medical și a medicamentelor.

Sala de internare are ca dotari cinci cuști metalice (figura 4.2)de diferite dimensiuni pentru cazarea animalelor, dulap pentru depozitarea hranei și a recipientelor pentru hrănirea animalelor.

Laboratorul de analize paraclinice are în componență următoarele dotări:

analizatorul hematologic automat ABC Vet (Animal Blood Counter),

spectrofotometru semiautomat EOS 880 Plus,

analizatorul biochimic automat Cormay Accent 200,

electrocardiograf Cardioline Delta 1 Plus,

kituri pentru analiza biochimică rapidă a urinii,

microscoape optice IOR, pentru examene citologice, hematologice, examenul sedimentului urinar,

frigider pentru conservarea probelor biologice și a reactivilor,

centrifugă electric

Fig.4.1 – Masă pentru consulație

Fig.4.2 Cuști metalice – sala de internare

Capitolul 5. MATERIAL ȘI METODĂ

Cercetările au fost efectuate în cadrul Clinicii Medicale a Facultății de Medicină Veterinară, Iași.

În baza registrele de consultații și tratamente prezente la Clinica Medicală s-a alcătuit o statistică privitoare la incidența faringo-laringitelor la carnivorele de companie în perioada anilor 2011-2013, în raport cu unii factori de variație precum anul, anotimpul, specia, tipul afecțiunii și vârsta. Datele obținute au fost trecute în tabele și exprimate grafic.

S-au realizat investigații clinice, anamnetice și de laborator pe un număr de 24 de câini și 47 de pisici. Ca examen paraclinic s-a efectuat prelevarea de exudat faringian și însămânțarea pe medii de cultură pentru evidențierea agenților patogeni prezenți în afecțiune. Pentru această operațiune s-au folosit: tampon de recoltare a exudatului faringian (figura 5.2)și placi Petri cu medii speciale, pentru însămânțare.

În cadrul investigațiilor de laborator s-au efectuat urmatoarele examene de laborator: examen bacterioscopic, bacteriologic și antibiograma.

În cadrul examenului clinic s-au folosit metode semiologice generale de examinare faringo-laringiană. Astfel, prin inspecție s-a evidențiat prezența leziunii, disfagia, jetajul și dispneea, modificările prehensiunii, masticației și deglutiției. În cazul inspecției interne, care s-a realizat după deschiderea gurii animalului și presarea cu o spatulă pe baza limbii, observându-se în acest fel modificări ale mucoasei faringiene dar și a tonsilelor, cât și prezența unor corpi străini. Palpația s-a realizat bimanual bilateral, punându-se în evidență modificări de sensibilitate, temperatură (crescută în faringitele acute) și consistență (crescută în cazul edemului perifaringian).

La unele cazuri s-a efectuat și examenul radiologic sau hemoleucograma (HLG) pe sânge recoltat pe anticoagulant (EDTA), cu ajutorul analizatorului hematologic automat ABC-VET (Figura 5.1.).

Figura 5.1 – Analizatorul hematologic automat ABC-VET

Astfel s-au determinat NrE (numărul de eritrocite), Ht (hematocritul), Hb (hemoglobina), VEM (volumul eritrocitar mediu), HEM (hemoglobina eritrocitară medie), CHEM (concentrația în hemoglobină eritrocitară medie) și NrL (numărul de leucocite) și formula leucocitară.

Cercetările au fost efectuate la Clinica Medicală a Facultății de Medicină Veterinară Iași, la un număr de 7 carnivore de companie de vârste și rase diferite, care prezentau diferite afecțiuni faringo-laringiene.

În cazul tuturor pacienților s-a realizat un examen clinic care a presupus o anamneză amanunțită, hemoleucograma (HLG), prelevarea de exudat faringian .

În cazul afecțiunilor laringiene exemenul clinic s-a realizat prin inspecție, palpație și ascultație.

După obținerea rezultatului antibiogramei animalele luate în studiu au fost împărțite în 3 grupe, pentru fiecare grupă s-a aplicat o schemă de tratament. Din totalul de 24 de câini și 47 de pisici au fost selectate 24 de animale, 12 câini și 12 pisici la care s-a efectuat împărțitrea în cele trei grupe și aplicarea schemei de tratament aferent grupului.

Grupul A a primit următoarea schemă de tratament: antibiotic Enrofloxacin, vitamina C, Glucoza 5% și pensulații cu albastru de metilen de 2 ori pe zi; celui de-al doilea grup, grupul B i s-a administrat antibiotic Clamoxyl 1ml/10 kg , vitamina C intravenos, Glucoză 5% și badijonări cu iod în zona de proiecție faringiană; în cazul celui de-al treilea grup, grupul C s-a administrat ca antibiotic Lincospectin 1ml/5kg și vitamina C fără a le aplica animalelor badijonări cu iod și pensulații cu albastru de metilen.

Figura 5.2 – Tampoane sterile pentru prelevarea exudatului faringian

CAPITOLUL 6. INCIDENȚA FARINGO-LARINGITELOR

LA CARNIVORELE DE COMPANIE

În perioada anilor 2011-2013,conform datelor înscrise în Registrul de Consultații și Tratamente prezent în Clinica Medicală a facultății de Medicină Veterinară Iași, s-a realizat un studiu al incidenței bolilor faringo-laringiene la carnivorele de companie,pe baza căruia s-au întocmit următoarele tabele și grafice.

Afecțiunile faringo-laringiene diagnosticate la carnivorele de companie, pe parcursul anilor 2011 – 2013 sunt prezentate în tabelul 6.1 și figura 6.1.

Tabelul 6.1

Incidența bolilor faringo-laringiene la carnivore în perioada anilor de studiu 2011-2013

Figura 6.1 – Diagrama incidenței anuale a bolilor faringo-laringiene la carnivore în perioada 2011-2013

Din Tabelul 6.1 se observă că în anul 2011 s-au înregistrat un număr de 7 cazuri de faringită (36,84%) dintr-un total de 19 cazuri cu afecțiuni faringo-laringiene. În următorii 2 ani s-au înregistrat un număr de 4 cazuri (25%) în anul 2012, respectiv 15 cazuri (41.66%) în anul 2013.

În cazul faringo-laringitelor în anul 2011 s-au identificat un număr de 2 cazuri (10,52%) dintr-un total de 19 cazuri. În anul 2012 numărul de cazuri a fost același ca în anul precedent 2 cazuri (12,5%) iar în anul 2013 a avut loc o crestere evidentă a numărului de carnivore diagnosticate cu afecțiuni faringo-laringiene respective 12 cazuri (33,33%).

Incidența laringitelor la carnivorele de companie a înregistrat în anul 2011 un număr de 5 cazuri (26,31%) dintr-un total de 19 cazuri. În următorii doi ani s-a constata o scădere a numărului de cazuri,fiind diagnosticate cu această afecțiune 4 carnivore (25%) în anul 2012 și 3 în anul 2013.

Numarul de cazuri diagnosticate cu laringo-traheite în anul 2011 a fost de 5 cazuri (26,31%) dintr-un total de 19 iar în anii următori s-a păstrat un număr constant de cazuri respectiv 6 cazuri (37,5%) în anul 2012 și 6 cazuri (16,66%) în anul 2013.

În Figura 6.1 este reprezentată grafic incidența bolilor faringo-laringiene la carnivorele de companie în perioada 2011-2013.

De asemenea, se poate observa că cea mai mare frecventă afecțiune din complexul de boli faringo-laringiene o înregistrează faringita cu un număr de 15 cazuri (21,12%) dintr-un total de 71 de cazuri examinate în perioada de studiu 2011-2013.

În perioada anilor 2011-2013, în cadrul Clinicii Medicale a Facultății de Medicină Veterinară Iași, în urma examenelor clinice și paraclinice, au fost diagnosticate 71 de cazuri de carnivore domestice cu afecțiuni faringo-laringiene.

Incidența faringo-laringiene diagnosticate la carnivorele de companie, pe parcursul anilor 2011 – 2013 sunt prezentate în tabelul 6.2 și figura 6.2.

Tabelul 6.2

Incidența faringo-laringitelor în perioada anilor 2011-2013

Figura 6.2 – Dinamica anuală a bolilor faringo-laringiene la carnivorele domestice în perioada de studiu 2011-2013

Se poate observa în Figura 6.2 o creștere evidentă a numărului de cazuri în anul 2013 respectiv 36 de cazuri (50,70%) față de anii anteriori în care anul 2011 cu un număr de 19 cazuri (26,76%) a înregistrat o creștere usoară față de anul 2012 în care au fost diagnosticate un număr de 16 cazuri (22,53%) de afecțiuni faringo-laringiene la carnivorele de companie.

Afecțiunile faringo-laringiene diagnosticate la carnivorele de companie, pe parcursul anilor 2011 – 2013 în funcție de anotimpul apariției bolilor sunt prezentate în tabelul 6.3 și figura 6.3.

Tabelul 6.3

Incidența faringo-laringitelor la carnivore în funcție de anotimp, în perioada de studiu 2011-2013

Figura 6.3 – Diagrama incidenței afecțiunilor faringo-laringiene la carnivorele de companie în funcție de anotimp în perioada anilor 2011-2013

Din Tabelul 6.3 și Figura 6.3. se poate deduce că în perioada celor 3 ani luați în studiu, la Clinica Medicală a Facultății de Medicină Veterinară Iași, dintr-un total de 71 de cazuri diagnosticate cu afecțiuni faringo-laringiene, 17 cazuri (23,94%) s-au înregistrat în anotimpul de primăvară, 9 cazuri (12,67%) în sezonul de vară, respectiv 20 de cazuri (28,16%) în anotimpul de toamnă și 25 de cazuri (35,21%) în sezonul de iarnă.

În anul 2011 au fost diagnosticate un număr de 3 cazuri (15,78%) în sezonul de primăvară, 2 cazuri (10,52%) în vară, 9 cazuri (47,36%) în anotimpul de toamnă și 5 cazuri (26,31%) în anotimpul de iarnă.

În anul 2012 numărul de cazuri s-a păstrat constant în comparație cu anul precedent astfel în primăvară s-au inregistrat 5 cazuri (31,25%), 2 cazuri (12,5%) în sezonul de vară, 3 cazuri (18,75%) în anotimpul de toamnă și 6 cazuri (37,5%) în iarnă.

În anul 2013 situația a fost diferită inregistrându-se o creștere a numărului de cazuri în toate cele 4 anotimpuri, astfel s-au diagnosticat 9 cazuri (25%) în primăvară, 5 cazuri (13,88%) în anotimpul de vară, 8 cazuri (22,22%) în toamnă respectiv 14 cazuri (38,88%) în iarnă.

Astfel se poate deduce că numărul crescut de cazuri diagnosticate cu faringo-laringite la carnivorele de companie au fost semnificative în sezoanele reci ale anului când animalele au fost expuse temperaturilor scazute.

De asemenea, cazurile înregistrate în afara perioadelor reci ale anului respectiv în sezonul de vară s-au datorat variațiilor de temperatură implicit, administrarea de alimente reci.

Afecțiunile faringo-laringiene diagnosticate la carnivorele de companie, pe parcursul anilor 2011 – 2013 sunt prezentate în tabelul 6.1 și figura 6.1.

Incidența bolilor faringo-laringiene diagnosticate la carnivorele de companie, în funcție de vârstă, pe parcursul anilor 2011 – 2013 sunt prezentate în tabelul 6.4 și figura 6.4.

Tabelul 6.4

Incidența bolilor faringo-laringiene la carnivore în funcție de vârstă, în perioada 2011-2013

Figura 6.4 – Diagrama incidenței afecțiunilor faringo-laringiene la carnivorele de companie în funcție de vârstă, în perioada 2011-2013

Se poate observa din Tabelul 6.4 și Figura 6.4 că în 2011 cele mai puține cazuri s-au înregistrat în segmentul de vârstă 3-5 ani, respectiv 5 cazuri (26,31%). În segmentul 0-3 ani s-a înregistrat o creștere a numărului de cazuri diagnosticate la carnivorele de companie, respectiv 6 cazuri (31,57%) iar în caul pacienților peste 6 ani sa înregistrat un număr de 8 cazuri (42,10%).

Situația în anul 2012 a înregistrat cel mai mare număr de cazuri în intervalul de vârstă 0-3 ani și peste 6 ani cu un număr de 9 cazuri (56,25%), respectiv 5 cazuri (31,25%) iar cel mai mic numar de cazuri diagnosticate s-a aflat în intervalul 3-5 ani cu un număr de 2 cazuri (12,5%).

Anul 2013 a înregistrat creșteri semnificative față de anii precedenți, acestea aflându-se de asemenea în intervalul 0-3 ani și în cazul carnivorelor de companie peste 6 ani cu un număr de 17 cazuri (47,22%), respectiv 14 cazuri (38,88%), iar cel mai mic număr de cazuri s-a aflat în intervalul 3-5 ani, cu un număr de 5 cazuri (13,88%).

Incidența bolilor faringo-laringiene diagnosticate la carnivorele de companie, în funcție de specie, pe parcursul anilor 2011 – 2013 sunt prezentate în tabelul 6.5 și figura 6.5.

Tabelul 6.5

Incidența afecțiunilor faringo-laringiene la carnivorele de companie în funcție de specie în perioada anilor 2011-2013

Figura 6.5 – Diagrama incidenței bolilor faringo-laringiene la carnivorele de companie în funcție de specie în perioada anilor 2011-2013

În Tabelul 6.5 se poate observa că în anul 2011 numărul cazurilor de pisici diagnosticate cu afecțiuni faringo-laringiene a fost de 13 cazuri (68,42%), dintr-un total de 19 cazuri iar numărul câinilor diagnosticați în același an a fost de 6 cazuri (31,57%). În anul 2012 numărul de cazuri de pisici cu boli faringo-laringiene a fost dublu, respectiv 11 cazuri (68,75%), în comparație cu numărul de cazuri la câini care a fost în număr de 5 cazuri (31,25%). Și în anul 2013 situația este asemănătoare astfel numărul de cazuri la pisici diagnosticate a fost de 23 de cazuri (63,88%), față de numărul de cazuri diagnosticate la câini, respectiv 13 cazuri (36,11%).

În Figura 6.5 se poate observa că numărul cel mai mare număr de cazuri diagnosticate cu boli faringo-laringiene și anume 23 de cazuri (63,88%) a fost în cazul pisicilor în anul 2013. Cel mai mic număr de cazuri, respectiv 5 cazuri (31,25%) s-au diagnosticat la câini în anul 2012.

De asemenea, putem deduce că numărul de pisici diagnosticate cu afecțiuni faringo- laringiene a fost mai mare decat numărul de câini examinați pe tot parcursul celor 3 ani de studiu, respectiv 2011-2013.

CAPITOLUL 7. OBSERVAȚII CLINICE PRIVIND FARINGO-LARINGITELE LA CARNIVORELE DE COMPANIE

Studiul a fost efectuat pe un număr de 7 carnivore prezentate la Clinica de Medicală a Facultății de Medicină Veterinară Iași care prezentau semne comune ale afecțiunilor faringiene cum ar fi: disfagie, vomă, tuse, poziție ortopneică datorată durerii.

CAZUL nr. 1: Motan, rasă Europenă, 1 an

Figura 7.1 – Aspecte clinice în faringită, motan, rasă Europeană, 1 an

În momentul prezentării la consulație, motanul în vârstă de 1 an, rasă Europeană (Figura 6.1) a prezentat conform anamnezei, dificultăți la inghițire și vomă. Din anamneză am putut deduce și cauza care a determinat afecțiunea și anume că pisoiul petrecea foarte mult timp stand la geam, astfel fiind expus curenților de aer rece.

La examenul clinic, prin inspecție s-a putut observa disfagia și poziția ortopneică a animalului.La palparea bimanuala ușoară a faringelui animalul a exprimat durere intensă cu retragerea capului. Examenul intern a fost decisiv în punerea diagnosticului cand s-a putut observa mucoasa faringiană de culoare roșu aprins. Examinarea a fost foarte dureroasă pentru animal, acesta scoțând țipete de durere.

CAZUL nr. 2 – Pisică, rasă Birmaneză, vârstă 8 luni

Figura 7.2 – Aspect cianotic al mucoaselor la pisică, Birmaneză, 8 luni

În cazul pacientului prezentat în Figura 7.2 motivul prezentării la consultație a fost dispneea accentuată. Proprietarul a relatat că animalul a refuzat hrana datorită durerilor care le avea când încerca să consume alimente. Cauza determinantă a fost consumul de mancare pentru pisici la conservă, ținută la frigider și administrată fară o încălzire prealabilă sau păstrarea acesteia la temperatura camerei până în momentul administrării.

La inspecția internă a cavității bucale s-a constatat cianoza mucoaselor. Această manoperă s-a dovedit foarte dureroasă pentru animal datorită destinderii pereților faringelui inflamat.

La palparea faringelui și a laringelui sensibilitatea era crescută, animalul refuzând operațiunea. La încercarea de producere a tusei prin compresiune laringinană, aceasta s-a declanșat foarte rapid. La ascultația cu stetoscopul în zona laringiană prezența cornajului a dus la un diagnostic cert de faringo-laringită.

CAZUL nr. 3: Câine, rasă Ciobănesc unguresc, vârstă 11 luni

Figura 7.3 – Paralizie laringiană, mascul, Ciobănesc Unguresc, 11 luni

La cazul prezentat în Figura 7.3 în momentul prezentării la consultație, câinele prezenta disfagie, jetaj mucopurulent bilateral, dispnee, tuse.

Din anamneză s-a constatat că pacientul s-a mai prezentat în urmă cu 6 luni la Clinica Medicală cu o disfagie faringiană și i s-a recomandat examenul radiologic cu substanță de contrast. La examenul radiologic nu s-au observant modificări, dar o cantitate redusă de sulfat de bariu a fost aspirată în pulmoni.

În momentul reveniri la consulatație animalul prezenta apatie, disfagie și tuse. De această dată i s-a recoltat o probă de exudat faringian iar rezultatul a fost o floră polimorfă ( Campylobacter spp, Listeria spp.) dar și levuri (Candida alb.).

Ulterior am aflat că proprietarul a mai fost la altă clinică din cadrul facultății unde i s-a pus diagnosticul de paralizie laringiană prin examen endoscopic dar din scepticism acesta a mai cerut alte pareri.

CAZUL nr. 4: Pisică, Albastru de Rusia, vârstă 1 ani

Figura 7.4 – Aspect clinic în faringită la pisică, rasă Albastru de Rusia , vârstă 2 ani

În Figura 7.4 sunt prezentate aspecte clinice în faringită la un pisică, femelă, rasă Albastru de Rusia în vârstă de 1 an. Din anamneză am putut deduce că animalul prezenta dureri la deglutiție, motiv pentru care proprietarul s-a prezentat cu pacientul la consultație. Tot din anamneză am aflat și cauza afecțiunii aceasta fiind consumul de apă rece. Animalul prezenta la consulație disfagie, apatie și febră(39,8o C).

La examenul clinic prin inspecție s-a putut observa disfagia și tusea. La palparea regiunii faringiene tusea s-a declanșat cu usurintă. În cadrul examenului intern s-a observat inflamarea vălului palatin și a mucoasei faringiene.

CAZUL nr. 5: Câine, rasă Cocker spaniel, vârstă 4 ani

Figura 7.5 – Poziție ortopneică datorată dispneei, mascul, Cocker, 4 ani cu laringo-traheită

În Figura 7.5 se poate observa poziția ortopneică cauzată de dispnee la un câine, mascul, din rasa Cocker în vârstă de 4 ani cu laringo-traheită. Anamneza a fost edificatoare în punerea diagnosticului, astfel am aflat de la proprietar că pacientului îi placea sa mănânce zăpada, lucru ce a dus la declanșarea afecțiunii.

Astfel la inspecție s-a putut observa poziția ortopneică a animalului cât și prezența tusei care era dureroasă, scurtă și uscată urmată în unele momente de vomă. La palparea laringelui animalul a exprimat durere intensă refuzând manopera de palpare. La asculație s-a înregistrat cornajul laringian specific în această afecțiune. De asemenea tusea s-a declanșat foarte usor la palaparea laringelui.

CAZUL nr.6: Pisică, rasă Europenă, vârstă 3 ani

Figura 7.6 – Imposibilitatea deglutirii salivei, pisică, rasă Europeană, 3 ani

În figura 7.6 sunt prezentate aspecte clinice în faringită la pisică, datorată propagării procesului infecțios de la nivelul cavității bucale. Proprietarul s-a prezentat cu animalul la consulație după trei zile timp în care animalul nu s-a hrănit deloc.

Astfel pacientul prezenta la inspecție sialoree, apatie și febră (39,9o C). Realizarea inspecției interne a cavității bucale s-a realizat cu dificultate, manopera dovedindu-se foarte dureroasă pentru animal. S-a putut observa infecția mucoasei bucale și faringiene dar și imposibilitatea deglutirii salivei.

Palparea regiunii faringiene s-a realizat cu dificultate datorită durerii induse de manopera efectuată.

CAZUL nr. 7: Motan, rasă Siameză, vârstă 11 ani

Figura 7.7 – Aspecte clinice în faringită la motan, rasă Siameză, 11 ani

În figura 7.7 sunt prezentate aspect clinice la pisică în faringită. Din anamneză am dedus că animalul avea probleme în a realize actul masticației și deglutiției. Animalul a prezentat la examenul intern al cavității bucale probleme de natură dentară, cel mai probabil o parodontită o cauză fiind vârsta înaintată însoțită de afectarea dentiției. Procesul infecțios s-a propagate la nivelul mucoasei faringiene producând o faringită de natură bacteriană.

De asemnenea la inspecție animalul prezenta tuse însoțită de eliminarea unor secreții. La palparea faringelui animalul a prezentat durere evitând manopera de palpare.

CAPITOLUL 8. TRATAMENTUL FARINGO-LARINGITELOR

LA CARNIVORELE DE COMPANIE

Diagnosticul faringo-laringitelor s-a stabilit pe baza disfagiei faringiene, prezența cornajului, jetajului și tusei. Pentru stabilirea etiologiei s-au efectuat examene clinice și paraclinice.

Tratamentul faringo-laringitelor s-a instituit în două etape și anume, un tratament igieno-dietetic în care animalul a fost scos din mediul care i-a cauzat afecțiunea în cazul faringitelor datorate gazelor iritante, oprirea administrării de alimente reci care au dus la producerea faringitei. Animalele au fost tinute la cald, intr-o camera liniștită lipsită de curenti de aer.

S-a instituit o dietă alimentară alcătuită din alimente calde și moi iar apa de baut a fost administrată putin calduta, la temperatura camerei.

Tramentul medicamentos a fost administrat unui grup de 24 de animale, 12 câini și 12 pisici, distribuiți pe trei grupe, fiecărei grupă administrându-i-se o anumită schemă de taratment. Stabiliarea celor 3 antibiotice a fost făcută pe baza rezultatelor la antibiogramă.

Grupul A a primit următoarea schemă de tratament: antibiotic Enrofloxacin (figura 8.3) 1ml/10kg subcutanat , vitamina C (figura 8.9) 5-10 ml/zi intravenos, Glucoza 5% 10ml/kg/ intravenos, vitaminele AD3E (figura 8.8) și pensulații cu albastru de metilen (figura 8.1 și figura 8.2)de 2 ori pe zi. Pensulațiile cu albastru de metilen s-au realizat prin deschiderea gurii animalului, și tamponarea zonei faringiene cu un tampon impregnat cu soluție de albastru de metilen de concentrație 1 % (figura 8.4).

Figura 8.1 – Pensulații cu albastru de metilen la câine

Figura 8.2 – Aspect după pensulații cu albastru de metilen la pisică

Figura 8.3 – Enrofloxacină 5% – antibiotic folosit în grupul A

Figura 8.4 – Albastru de metilen soluție 1%

În cazul animalelor din grupul B i s-a administrat antibiotic Clamoxyl (figura 8.6) 1ml/10 kg , vitamina C (figura 8.9) 5-10 ml/animal intravenos, Glucoză 5%, vitaminele AD3E (figura 8.8)și badijonări cu iod.(figura 8.5) În cazul badijonării cu iod operațiune s-a realizat prin tunderea părului din zona de proiecție faringiană și tamponarea zonei cu ajutorul unui tampon de vată îmbibat în soluție de iod de concentrație 10% (figura 8.7).

Figura 8.5 – Badijonare cu iod la pisică

Figura 8.6 – Clamoxyl – antibiotic folosit

în grupul B

Figura 8.7 – Iod soluție 10%

În cazul celui de-al treilea grup, grupul C s-a administrat ca antibiotic Lincospectin (figura 8.7) 1ml/5kg, vitamina C (figura 8.9), Glucoză 5%, vitaminele AD3E (figura 8.8) fără a le aplica animalelor badijonări cu iod și pensulații cu albastru de metilen.

Figura 8.7 – Linco-Spectin- antibiotic folosit în grupul C

Figura 8.8 – Complex vitamine AD3E

Figura 8.9 – Vitamina C 10%

Tabelul 8.1

Rezultate obținute în urma administrării tratamentului

Figura 8.1- Diagrama

Rezultatele obținute în urma administrării tratamentului igieno-dietetic și medicamentos au fost înscrise în Tabelul 8.1 astfel în cazul câinilor dintr-un total de 12 cazuri, 7 animale s-au recuperate complet iar un număr de 5 cazuri au rămas cu modificări la nivel pulmonar datorită propagării procesului infecțios de la nivelul mucoasei faringiene.

În cazul pisicilor tratate dintr-un total de 12 pisici , un număr de 7 cazuri s-au recuperate complet iar un număr de 5 cazuri au avut parte de o recuperare incompletă.

Tabelul 8.2

Eficiența tratamentelor aplicate la animalele

Figura 8.2-Diagrama eficienței schemei de tratament aferentă grupului

Din tabelul 8.2 și figura 8.2 putem deduce că în cazul grupului A la care s-a administrat următoarea schemă de tratament: Enrofloxacină 5% (figura 8.3), vitamina C (figura 8.9), Glucoză 5%, vitaminele AD3E (figura 8.8) și pensulații cu albastru de metilen (figura 8.1 și figura 8.2) procentul de recuperare al animalelor a fost de 100% în cazul câinilor cât în cazul pisicilor.

În cazul animalelor din grupul B la care s-a administrat ca antibiotic Clamoxyl (figura 8.6), vitamina C (figura 8.9), Glucoză 5%, vitaminele AD3E (figura 8.8)și badijonări cu iod (figura 8.5) eficiența tratamentului aplicat câinilor a fost de 50% iar în cazul pisicilor de 75%.

Grupului al treilea de pacienți, grupul C la care s-a administrat ca schemă de tratament: Lincospectin (figura 8.7), vitamina C (figura 8.9), Glucoză 5%, vitaminele AD3E (figura 8.8) dar fără aplicarea tratamentului local cu albastru de metilen și iod a avut o eficiență a tratamentului în cazul câinilor de 25% și în cazul pisicilor de 7

CONCLUZII

Interpretarea rezultatelor obținute în urma acestui studio conduc spre următoarele concluzii:

1. Incidența bolilor faringo-laringiene a înregistrat în anul 2011, dintr-un total de19 cazuri () un număr de 7 cazuri (36,84%) cu faringită, 2 cazuri (10,52%) de faringo-laringită, 5 cazuri (26,31%) de laringită și 5 cazuri (26,31%) de laringo-traheită. În anul 2012 s-au diagnosticat dintr-un număr total de 16 cazuri (22,53%), 4 cazuri (25%) de faringită, 2 cazuri (12,5%) de faringo-laringită, 4 cazuri (25%) de laringită și 6 cazuri (37,5%) de laringo-traheită. Dintr-un total de 36 de cazuri (50,70%), în anul 2013 s-au diagnosticat: 15 cazuri (41,66%) de faringită, 12 cazuri (33,33%) de faringo-laringită, 3 cazuri (0,83%) de laringită și 6 cazuri (37,5%) de laringo-traheită.

2 Cea mai frecventă afecțiune din complexul de boli faringo-laringiene a fost reprezentată de faringită cu un număr de 15 cazuri ( 21,12%) dintr-un total de 71 de cazuri examinate în perioada 2011-2013.

2. Dintr-un total de 71 de cazuri diagnosticate cu afecțiuni fairngo-laringiene în perioada 2011-2013, anul 2013 a înregistrat o creștere a numărului de cazuri respectiv 36 de cazuri (50,70%) față de anii anteriori, 2011 cu un număr de 19 cazuri (26,76%) și anul 2012 cu un număr de 16 cazuri (22,53%)

3. În funcție de anotimpul apariției bolilor faringo-laringiene în anul 2011 dintr-un total de 19 cazuri (), 3 cazuri () au fost diagnosticate în anotimpul de primăvară, 2 cazuri în vară, 9 cazuri în toamnă și 5 cazuri în iarnă. În anul 2012 dintr-un total de 16 cazuri 5 cazuri au fost diagnosticate în primăvară, 2 în vară, 3 cazuri în toamnă și 6 cazur în iarnă. În anul 2013 dintr-un total de 36 de cazuri 9 cazuri au fost diagnosticate în primăvară, 5 cazuri în vară, 8 cazuri în toamnă și 6 cazuri în iarnă.

4. Numărul crescut de cazuri diagnosticate cu faringo-laringite la carnivorele de companie au fost semnificative în sezoanele reci ale anului când animalele au fost expuse temperaturilor scazute.De asemenea, cazurile înregistrate în afara perioadelor reci ale anului respectiv în sezonul de vară s-au datorat fie administrării de alimente reci, apă rece dar și folosirii aerului condiționat în aparatament.

5. Incidența bolilor faringo-laringiene în funcție de vârsta animalelor a înregistrat în anul 2011 cel mai mare număr de cazuri în segmental de vârstă 0-3 ani 6 cazuri și peste 6 ani un număr de 8 cazuri. În următorii ani situația a fost similară de unde se poate concluziona că pacienții din aceste grupe de vârstă sunt mai expuși acestor afecțiuni datorită unei imunități scăzute.

6. Bolile faringo-laringiene au înregistrat în anul 2011 dintr-un total de 19 cazuri un număr de 13 cazuri (68,42) la pisici și un număr de 6 cazuri (31,57%) la câini. În anul 2012 dintr-un total de 16 cazuri,11 cazuri (68,75%) au fost diagnosticate la pisic și un număr de 5 cazuri (31,25%) la câini. În anul 2013 dintr-un total de 36 de cazuri, 23 de cazuri (63,88%) au fost diagnosticate la pisici și un număr de 13 cazuri (36,11%) la câini

7. Se poate concluziona că numărul de pisici diagnosticate cu afecțiuni faringo- laringiene a fost mai mare decat numărul de câini pe tot parcursul celor 3 ani de studiu, respectiv 2011-2013.

8. În cazul grupului de animale la care s-a administrat următoarea schemă de tratament :Enrofloxacin, vitamina C, Glucoză 5%, vitaminele AD3E și pensulații cu albastru de metilen procentul de recuperare al animalelor a fost de 100% în cazul câinilor cât în cazul pisicilor.

9.

Bibliografie

1. Adameșteanu I., Poll E., Sasu V., 1971 – Patologie și clinică medical veterinară, Editura Didactică și Pedagogică, București;

2. Bârză H., May I., Ghergariu S., Hagiu N., 1992 – Patologie și clinică medical veterinară, Editura Știința, Chișinău;

3. Boghian V., 2007 – Terapeutică medicală veterinară, Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași

4. Boghian V., Solcan Gh., 2012 – Patologie și clinică medicală, Editura „ Ion Ionescu de la Brad”, Iași

5.Condrea M. -Elemente de Fiziopatologie generala , Editura “Terra Nostra”, 2001

6. Constantin N., Cotruț M., Șonea A., 1998 – Fiziologia animalelor domestice, vol 2, Editura Coral Sanivet, București;

7. Constantin N., 2006 – Elemente fundamentale de fiziologie a animalelor domestice, Editura Coral Sanivet, București;

8. Constantin N., 2002 – Tratat de medicină veterinară, vol 2, Editura Tehnica, București;

9. Cotea C. V., 2007 – Histologie specială, Editura Tehnopress, Iași;

10. Coțofan V., Hrițcu V, Palicica R., Predoi G., Damian A., Spătaru C., Ganță C., Enciu V., 2007 – Anatomia animalelor domestic, vol 2, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara;

11. Cotruț M., 1975 – Fiziologia animalelor domestice, Editura Didactică și Pedagogică, București;

12. Dumitru M., 1994 – Patologie și clinică medical veterinară, vol 1, Editura Ceres, ;

13. Falcă C., Mircean M., Brăslașu C., Giurgiu G., Vlăgioiu C., Pop C., Papuc I., Solcan Gh., Vulpe V., 2011 – Medicina internă a animalelor, vol 1, , Editura Eurostampa, Timișoara;

14. Ferat Postolache A., 2004 – Anatomie veterinară – Splanchnologie, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași;

15. Ghergariu S., 1995 – Bazele patologiei medicale a animalelor, vol 2, Ed. All, București

16. Hagiu N., 1981 – Bolile aparatului respirator, Editura Didactică și Pedagogică, București;

17. Marcu E., Pavel G., 1999 – Fiziologie, Editura Vasiliana 98, Iași;

18. Mărgărint I., Boișteanu P. C., Chelaru A., 2002 – Fiziologia animalelor, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași:

19. Moț T., 2001 – Patologie medicală veterinară, Ed. Solness, Timișoara;

20. Năstasă V., 2005 – Farmacologie veterinară, vol. I. Ed. „Ion Ionescu de la Brad”, Iași,

21. Năstasă V., 2006 – Farmacologie veterinară, vol II Ed. „Ion Ionescu de la Brad”, Iași

22. Papuc I., 2004 – Semiologie și imagistică medicală veterinară, Ed. Accent, Cluj-Napoca;

23. Paștea E., Mureșianu E., Constrantinescu Gh., Coțofan V., 1978 – Anatomia comparativă și topografică a animalelor domestic, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucuresti;

24. Pavel G., Chelaru A., 2001 – Fiziologia animală, Casa de editură Venus, Iași

25.Perianu T, Nicolae Ș., Carp-Cărare M., Velescu E., Nicolae A., Spătaru T., Tănase I.O, 2005-Boli infecțioase ale animalelor .Viroze ,vol. II. Editura Universitas XXI, Iași

26. Solcan Gh., Boghian V., Rollin F., 2005 – Patologie și clinică medical veterinară, vol 1, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași;

27. Spătaru M. C., 2009- Anatomia comparată a animalelor, Ed AFFA, Iași,

28. Vulpe V., 2002 – Semiologie medicală veterinară, vol I, Editura PIM, Iași

29. Vulpe V., 2005 – Semiologie medicală veterinară, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași

Bibliografie

1. Adameșteanu I., Poll E., Sasu V., 1971 – Patologie și clinică medical veterinară, Editura Didactică și Pedagogică, București;

2. Bârză H., May I., Ghergariu S., Hagiu N., 1992 – Patologie și clinică medical veterinară, Editura Știința, Chișinău;

3. Boghian V., 2007 – Terapeutică medicală veterinară, Editura „Ion Ionescu de la Brad”, Iași

4. Boghian V., Solcan Gh., 2012 – Patologie și clinică medicală, Editura „ Ion Ionescu de la Brad”, Iași

5.Condrea M. -Elemente de Fiziopatologie generala , Editura “Terra Nostra”, 2001

6. Constantin N., Cotruț M., Șonea A., 1998 – Fiziologia animalelor domestice, vol 2, Editura Coral Sanivet, București;

7. Constantin N., 2006 – Elemente fundamentale de fiziologie a animalelor domestice, Editura Coral Sanivet, București;

8. Constantin N., 2002 – Tratat de medicină veterinară, vol 2, Editura Tehnica, București;

9. Cotea C. V., 2007 – Histologie specială, Editura Tehnopress, Iași;

10. Coțofan V., Hrițcu V, Palicica R., Predoi G., Damian A., Spătaru C., Ganță C., Enciu V., 2007 – Anatomia animalelor domestic, vol 2, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara;

11. Cotruț M., 1975 – Fiziologia animalelor domestice, Editura Didactică și Pedagogică, București;

12. Dumitru M., 1994 – Patologie și clinică medical veterinară, vol 1, Editura Ceres, ;

13. Falcă C., Mircean M., Brăslașu C., Giurgiu G., Vlăgioiu C., Pop C., Papuc I., Solcan Gh., Vulpe V., 2011 – Medicina internă a animalelor, vol 1, , Editura Eurostampa, Timișoara;

14. Ferat Postolache A., 2004 – Anatomie veterinară – Splanchnologie, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași;

15. Ghergariu S., 1995 – Bazele patologiei medicale a animalelor, vol 2, Ed. All, București

16. Hagiu N., 1981 – Bolile aparatului respirator, Editura Didactică și Pedagogică, București;

17. Marcu E., Pavel G., 1999 – Fiziologie, Editura Vasiliana 98, Iași;

18. Mărgărint I., Boișteanu P. C., Chelaru A., 2002 – Fiziologia animalelor, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași:

19. Moț T., 2001 – Patologie medicală veterinară, Ed. Solness, Timișoara;

20. Năstasă V., 2005 – Farmacologie veterinară, vol. I. Ed. „Ion Ionescu de la Brad”, Iași,

21. Năstasă V., 2006 – Farmacologie veterinară, vol II Ed. „Ion Ionescu de la Brad”, Iași

22. Papuc I., 2004 – Semiologie și imagistică medicală veterinară, Ed. Accent, Cluj-Napoca;

23. Paștea E., Mureșianu E., Constrantinescu Gh., Coțofan V., 1978 – Anatomia comparativă și topografică a animalelor domestic, Ed. Didactică și Pedagogică, Bucuresti;

24. Pavel G., Chelaru A., 2001 – Fiziologia animală, Casa de editură Venus, Iași

25.Perianu T, Nicolae Ș., Carp-Cărare M., Velescu E., Nicolae A., Spătaru T., Tănase I.O, 2005-Boli infecțioase ale animalelor .Viroze ,vol. II. Editura Universitas XXI, Iași

26. Solcan Gh., Boghian V., Rollin F., 2005 – Patologie și clinică medical veterinară, vol 1, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași;

27. Spătaru M. C., 2009- Anatomia comparată a animalelor, Ed AFFA, Iași,

28. Vulpe V., 2002 – Semiologie medicală veterinară, vol I, Editura PIM, Iași

29. Vulpe V., 2005 – Semiologie medicală veterinară, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași