Aspecte Metodologice Utilizate In Vederea Formarii Competentelor de Comunicare In Ciclul Prescolar

ASPECTE METODOLOGICE UTILIZATE ÎN VEDEREA FORMĂRII COMPETENȚELOR DE COMUNICARE ÎN CICLUL PREȘCOLAR

Studierea limbii române în grădiniță utilizează o gamă largă de metode și procedee în procesul didactic. ,, Folosirea acestor metode și procedee trebuie să fie determinată de realizarea unei învățări active, proces în care relația educator-educabil să fie pusă sub imperativul activitățăă copiilor, profesorul îndeplinind rolul unui ghid competent și abil, care să pună discipolii săi în situații concrete de învățare prin efort propriu”xx.

Dezideratele învățământului contemporan, modern ca viziune și tehnică didactică, impun restrângerea drastică a predării de informații teoretice. În anumite cazuri, determinate de natura dificilă a unor fenomene lingvistice și de gradul dezvoltării psiho-intelectuale a copiilor, parctica didactică impune apelul la unele metode verbale receptive, cu caracter predominant demonstrativ, potrivit cărora fiecare adevăr este explicat și demonstrat logic sau experimental, ilustrând folosirea limbajului pentru transmiterea de cunoștințe gata structurate. Dar este posibil ca metodelor tradiționale să li se imprime un caracter activ, în așa-numita etapă a ,,comunicării” din lecția tradițional structurată.xx

În predarea mijloacelor interne de îmbogățire a vocabularului și a derivării corespunzătoare, cele mai folosite metode sunt: povestirea, conversația, exercițiul, explicația, descrierea, demonstrația, jocul didactic, observația, învățarea prin descoperire, problematizarea, activitatea cu cartea.

Educatorul trebuie să posede un bogat repertoriu de metode și procedee care asigură insușirea și fixarea informațiilor pe care le transmite pentru a stăpâni și a-și însuși ceea ce se cheamă măiestrie pedagogică sau arta de a preda. Este necesar ca acesta să posede ,,arta de a preda”xx deoarece cunoștințele gramaticale sunt abstracții care generează alte abstracții. Ele reflectă cuvinte și relații dintre cuvinte- funcții gramaticale care apar în cadrul vorbirii sau al scrierii corecte. xx

III.1. Metode și procedee didactice utilizate în educarea limbajului în grădiniță

Metodele și procedeele sunt un mijloc de optimizare a acțiunii de predare-învățare-evaluare. În diferitele situații de intruire, potrivit obiectivelor urmărite, trebuie găsite soluțiile optime de aplicare a ansamblului de metode prin anumite procedee, prin combinare și alegerea lor în așa fel, încât să stabilească metode adecvate pentru:

categoriile de obiective;

etapele învățării;

rezolvarea tipurilor de sarcini formulate;

specificul elementelor de conținut;

raportarea la nivelul anterior al formării capacităților preșcolarilor;

posibilitățile de activizare diferențiată a preșcolarilor;

modalități de organizare.

În demersul didactic de formare și dezvoltare al vocabularului copiilor din ciclul preșcolar se folosesc următoarele metode și procedee specifice:

III.1.1. JOCUL DIDACTIC

Jocul didactic este o metodă extrem de valorificată din punct de vedere pedagogic, dorind să aducă în procesul de învățare eficacitate, oferindu-i un caracter atrăgător și dinamic pentru preșcolari.

Cu cât omul se joacă mai mult, cu atât își păstrează atributele copilăriei, jocul fiind principala activitate a copilului. Copiii se joacă, exersând o activitate serioasă, simulativă din lumea adulților. În acest fel, copilul aduce la nivelul său lumea celor mari și încearcă să o înțeleagă. În același timp, copiii descoperă lumea înconjurătoare, prin intermediul jocului, care deși aparent menirea lui este cea a divertismentului, se poate înălța până la nivelul seriozității. S-au dezvoltat diferite tipuri de jocuri didactice, prezentate pe două categorii: jocurile didactice sau educative și jocurile simulative.

Jocurile educative ,,asigură îmbinarea și toate tranzițiile spontane între între elementele distractive și cele de muncă (instrusctive), in ideea că treptat vor avea câștig de cauză cele din urmă, efortul de studiu cu seriozitate dus la bun sfârșit.”xx O dată intrați în sfera educației sistematice preșcolare, copiii adoptă diferite tipuri de jocuri didactice: de dezvoltare a vorbirii, de observare a naturii, matematice, de orientare, senzoriale (vizual-motorii, auditive).

Există numeroase posibilități ludice de organizare și desfășurare a activităților fundamentale și de dezvoltare personală în vederea educării limbajului. Mai mult, jocurile de tip literar-creativ, se pot proiecta/ desfășura în toate momentele de activitate didactică, inclusiv în cea pe centre ,,jocuri liber-alese”.

Jocurile didactice utilizate în cadrul activităților de educare a limbajului sunt: jocuri fonetice, jocuri lexicale, jocuri gramaticale, jocuri de recunoaștere a personalităților literare, a textelor literare sau pot fi jocuri cu imagini, jocuri cu povestiri, jocuri cu jetoane, jocuri la computer, jocuri cu obiecte, fără suport material. xx2 ilica

Limbajul copilului este intens antrenat in jocurile didactice specifice, fără ca acesta să conștientizeze efortul depus. Prin intermediul acestor activități, copilul își fixează și activează vocabularul, pronunția i se îmbunătățește, îți formează noțiuni și îți însușește construcții gramaticale.

Exemple:

,, Eu spun una, tu spui multe!” – folosirea corectă a singularului și pluralului în vorbirea curentă;

,, Silabele jucăușe”, ,, Povestea propozițiilor”- intuirea elementelor componente ale unor structuri gramaticale: silabe, cuvinte, propoziții;

,, Telefonul” – susținerea unui dialog atât în calitate de vorbitor cât și de auditor;

,, Cine spune bine?” – compararea pronunțării corecte cu cea incorectă, găsirea formei corecte de pronunțare a cuvintelor auzite.

Jocurile simulative sunt un mijloc prin care copiii sunt puși în roluri care îndeplinesc roluri reale de viață, fiind un veritabil antrenament.

Jocul de rol este cel mai incitant între cele de simulare, copiii devenind ,,actori” ai vieții sociale pentru care se pregătesc. Varietatea lor este de-a dreptul impresionantă, potrivit cu preocupările umane majore : jocuri de decizie, jocuri de arbitraj, jocuri de previziune etc.

Această metodă ,, urmărește formarea comportamentului uman pornind de la stimularea interacțiunii și caracterizează o structură, relație sau situație socială de grup, prin distribuirea în rândul participanților la intruire, a unui set de statusuri foarte bine precizate și relaționate între ele.” (V. Corping, 1997) Metoda se bazează pe un scenariu spontan, creând premisa unei exprimări sincere, deschise, naturale a preșcolarilor.

Jocul de rol contituie jocul cu cele mai multe valențe în dezvoltarea generală și în special dezvoltarea limbajului copilului.

Subiectul ,, de jucat” trebuie să fie familiar copiilor, să fie extras din viața lor curentă (de exemplu, un copil care își minte părinții). Se cer unor copii din grupă să joace rolurile respective, improvizând o scenă de conflict părinte-copil, iar membrii grupului vor ,,interveni” pentru atenuarea sau stingerea ,,conflictului”. Jocul propriu-zis nu trebuie să dureze mai mult de 5-10 minute, după care vor urma intervențiile și comentariile ,,spectatorilor”. Jocul de rol poate fi reluat la sfârșitul ședinței, dar ținându-se cont de sugestiile de atenuare și de stingerea conflictului emise de către copiii participanți.

După cum apreciază specialiștii, jocul de rol conduce la realizarea următoarelor obiective:

învățarea modului de gândire, trăire și acțiune, specifice unui anumit statut;

dezvolatarea capacităților de empatie și înțelegere a opiniilor, trăirilor și aspirațiilor altora;

dezvoltarea capacității de a surprinde, înțelege și evalua orientările valorice ale indivizilor cu care relaționează;

formarea experienței capacităților de a rezolva situații problematice dificile;

verificarea corectitudinii comportamentale formate și destrămarea celor învățate greșit.

Indiferent de conținutul sau tipul jocului de rol, acesta asigură formarea și educarea limbajului, a exprimării orale spontane, dar mai ales a gândirii.

Din prezentarea metodei se desprinde și ideea că ,,rolurile” sunt de fapt sarcini de învățare, deoarece preșcolarul-interpret îți va exersa capacitîțile necesare îndeplinirii unei asemenea responsabilități.

Prin jocul de rol, copiii sunt învățați să asculte atunci când vorbesc alți membrii ai grupului. Această metodă duce la o mai bună pregătire pentru o conversație reală, ăentru dezvoltarea capacității de așteptare în schimbul de replici, depășindu-se astfel stadiul în care preșcolarii din grup vorbesc toți odată.

Exemplu:

Povestirea ,,Fata babei și fata moșneagului” de Ion Creangă a fost prezentată în fața grupei de copii printr-o secvență de dialog dintre babă și moșneag:

Baba: ,, Moșule, apoi trebuie să îți spun că fata ta n-ascult, îi ușernică, leneș, soi rău… Și trebuie alungată de la casă ca să nu învățășească și pe fata mea.”

Moșneagul: ,, Draga tatei, iacă ce-mi spune mă-ta de tine…”

,,- Cu care dintre fete ați vrea să semănați? De ce?” Copiii mimează pe rând comportamentul fetei moșneagului față de păr, cățelușă, cuptor, fântână. În contrast, alți copii mimează atitudinea fetei babei în situațiile din poveste, subliniind limbajul acesteia: ,, – Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu mânuțele măicuții și tăticuții; multe slugi ați avut ca mine?”. Educatoarea cere copiilor să își amintească sfârșitul poveștii subliniid morala: ,, Întotdeauna când faci bine, vei fi răsplătit.”

Asumându-și rolurile, copiii nu numai că își fixează continutul dar prin acțiunile premergătoare îți conturează mai limpede convingerile, își exprimă în manieră proprie atitudinile privitoare la situație, își antrenează abilități psiho-dramatice și își dezvoltă competențele.

Un aspect particular al jocului de rol, ca joc de simulare, este dramatizarea. Ca metodă stimulativă, ea poate lua forma organizatorică a unui proces literar, a unei expuneri oratorice cu oponent, provocarea unei discuții contradictorii. Dramatizarea are un caracter activizant, preluând o parte din efectele spectaculoase ale ,,scenei”. Se poate organiza pe replici exacte, textuale pe baza unor replici generative (creatoare) sau pe stimularea (încurajarea) spontaneității ,,actorilor”. Sunt texte care se pretează la interpretări ,,artistice”, precum: ,,Ursul păcălit de vulpe”, ,,Capra cu trei iezi”, ,,Ridichea uriașă”.

III 1.2 POVESTIREA

Povestirea are un important rol instructiv-educativ în activitatea din grădiniță și reprezintă un mijloc major de realizare a activităților de educarea limbajului. Este considerată metoda de educare a limbajului prin intermediul căreia, se asigură o formulă de valorificare a înclinației native a copiilor spre fabulos și imaginație. Ca metodă de învățământ, povestirea constă în prezentarea unor acțiuni sau evenimente din viață, ,,este o expunere orală sub formă de narațiune”, ,, un model de vorbire prin care se lărgește orizontul de cunoaștere al copilului”. Datorită caracterului ei oral, povestirea presupune o solemnitate expozitivă prin deplasarea mesajelor de la vorbitor spre ascultători, ceea ce presupune existența unui public- spectator care poate sancționa (prin neatenție sau agitație) incorectitudinile de vorbire și narare. De aceea, cel mai important aspect al acestei metode este asigurarea (în monolog dialogat) a artei vorbirii sau a artei povestirii.

Ca să fie respectat, povetitorul trebuie să dispună, în primul rând de o estetică a spunerii, adică:

povestirea să fie clară;

limbajul simplu și concis;

exprimarea elegantă și cursivă;

tonul, ritmul și timbrul expunerii narative să fie agreabile;

povestirea să fie însoțită de gesturi, mimică și elemente de comunicare nonverbală discretă;

povestitorul ,,va controla” reacția ,,ascultătorilor” și iși va corecta modul de a povesti în funcție de aceștia.

Pentru educarea și formarea reprezentărilor verbale, povestirea depinde de conșunutul narativ și de calitatea exprimării. Astfel, se transmit nu doar cunoștințe, ci se îmbogățește vocabularul copiilor, fiind un mijloc de cultivare a imaginației copiilor”. Dascălul va valorifica efectele acestei activităși-metodă dacă el însuși are harul de a povesti. Se recomandă pentru nivelul de vârstă 3-5 ani povești și basme scurte, simple, într-un limbaj accesibil, cu intercalarea unor cântece.

III.1.3 CONVERSAȚIA

Conversația este considerată una dintre cele mai eficiente metode de educare, în special a limbajului, bazându-se pe dialogul profesor-elev care are menirea de a descoperi noi adevăruri, de a asimila cunoștințe.

Încă de la vârsta preșcolară se impune utilizarea de către educatoare a celor două tipuri de conversație: conversația euristică și conversația catehetică. La preșcolarul mic se mai întâlnește și conversația-joc, care se datorează nevoii copilului mic de a pune întrebări, deci curiozității lui față de ceea ce este nou pentru el în mediul înconjurător.

A.Conversația euristică- constă într-o succesiune de întrebări puse cu abilitate de educatoare, alternând cu răspunsuri primite de la copii. Aceste întrebări sunt formulate într-o succesiune logică, de la simplu la complex, de la apropiat la depărtat și de la concret la abstract.

Exemplu: Pentru activitatea de educare a limbajului ,, Personaje pozitive, personaje negative”, întâlnite în povestea ,, Cenușăreasa”, propun un exemplu de conversație euristică:

Î: ,,Cum se comporta Cenușăreasa cu surorile ei vitrege?”

R: ,,…….frumos, le ajuta tot timpul.”

Î: ,,Dar surorile vitrege, cum se comportau cu Cenușăreasa?”

R: ,,….o necăjeau.”

Î: ,,Ce fel de personaje sunt surorile vitrege, care au făcut doar rele?”

R: ,,…..personaje negative.”

La vârsta preșcolarului mare, aceste întrebări sunt apreciate de copil, deoarece el simte nevoia să-și exerseze gândirea, principalul instrument de cunoaștere. Cerințele unei conversații adecvate vizează limbajul accesibil, calitatea întrebărilor de a trezi interesul, de a nu se pune mai multe întrebări într-o singură formulare, de a lăsa timp suficient de gândire pentru formularea răspunsului, a nu descuraja copiii prin critica excesivă a răspunsului.

Conversația catehetică sau examinatoare este metoda prin care se constată nivelul la care se află cunoștințele copilului la un moment dat. Acest tip de conversație realizează conexiunea inversă, confirmarea sau infirmarea înțelegerii mesajelor educative sau a stăpânirii unui anumit conținut ideatic propus ca obiectiv.

Atunci când întrebuințează această tehnică interogativă, educatorul instruiește nu prin ,,transmiterea” de noi cunoștințe, ci efectuând cu elevii săi o anumită activitate comună de gândire și de căutare, de cercetare și aflare a adevărului. De aici și denumirea de ,,conversație euristică” (euriskein= a afla, a găsi, a descoperi).

Exemplu: Pentru verificarea cunoștințelor asimilate, în sctivitatea de educarea limbajului:

,, Capra cu trei iezi” – povestire, se poate utiliza ca metodă conversația catehetică:

Î: ,,Cine i-a mâncat pe cei doi iezi neascultători?”

R: ,,….lupul cel rău.”

Î: ,,Ce a făcut lupul pentru a-i păcăli pe iezi?”

R: ,,…..și-a ascuțit dinții și limba.”

Î: ,,Cum l-a pedepsit pe lup capra-mamă?”

R: ,,….a săpat o groapă.”

Prin dozarea întrebărilor, prin adresarea lor întregii grupe (apoi numindu-l pe cel ce va răspunde), conversația catehetică va determina o relatare și fixare a cunoștințelor într-o formă nouă, o sintetizare și reevaluare a propriilor informații existente în minte.

Exigențe ale întrebărilor și răspunsurilor:

întrebările să fie formulate clar și precis;

să nu se pună întrebări care au răspunsul de-a gata;

să se acorde timp sufficient copiilor pentru formularea răspunsurilor;

să nu se pună o altă întrebare până când nu s-a obținut un răspuns complet la întrebarea anterioară;

să se evite întrebările echivoce (la care se pot da mai multe răspunsuri sau la care nu se poate da nici un răspuns);

educatoarea nu trebuie să răspundă în locul copiilor (atunci când aceștia întâmpină unele dificultăți în formularea răspunsurilor) sau să repete fără rost răspunsul acestora;

educatoarea nu trebuie să vorbească mai mult decât copilul;

răspunsurile să fie corecte, precise, complete, motivate și argumentate;

răspunsurile trebuie date la timp, sistematic;

răspunsurile să fie prezentate fluent, independent, și în același timp expresive, creatoare.

III.1.4. EXERCIȚIUL

Metodă de temelie în învățarea noțiunilor de limbă, reprezentând calea prin care pe baza repetării sistematice a unei ectivități intelectuale se dobândesc deprinderi: ,,întreaga activitate școalră are semnificația unui îndelungat și asiduu exercițiu”. În acest sens, exercițiile de comunicare gramaticală vizează formarea deprinderilor de a exprima oral noțiuni, judecăți, raționamente cu ajutorul unităților lingvistice: cuvinte, propoziții, fraze. Cuvântul ,,exercițiu” provine din limba latina: exercitium, însemnând ,,efort repetat”. Exercițiile sunt considerate ,,acțiuni motrice sau intelectuale ce se repeat relative identic cu scopul unor modalități sau tehnici de lucru de natură motrică sau intelectuală”.

Metoda exercițiului necesită utilizarea unor exerciții cât mai variate, evitarea monotoniei, plictiselii, captarea atenției copiilor. O astfel de cerință implică alternarea conținutului și formei exercițiilor, gradarea lor de la simplu la complex, stârnirea curiozității, a interesului.

Având în vedere că, prin această metodă, eforturile de muncă independentă a copiilor sunt din plin solicitate, trebuie să ținem cont de particularitățile de vârstă și individuale ale preșcolarilor. Exercițiul constituie metoda cea mai des recomandată de Programa activităților instructiv-educative în categoria activităților de învățare. Exercițiul didactic ,,constituie o modalitate de efectuare a unei operații și acțiuni mintale sau motrice, în chip independent și repetat, în vederea achiziționării sau consolidării unor cunoștințe și abilități”.

Ca metodă importantă în cadrul domeniului limbă și comunicare, funcția exercițiului nu se reduce numai la formarea deprinderilor, ci implicit contribuie și la realizarea altor sarcini cum ar fi: adâncirea înțelegerii unor reguli, principii învățate, prin aplicarea lor în situații cât mai variate, dezvolatarea unor capacități și aptitudini intelectuale, a unor calități morale. Forme de realizare a metodei exercițiului:

exerciții motrice (scrierea elementelor grafice, ,,citire”);

exerciții operaționale (ascultare, vorbire, caracterizări, ,,scriere”, ,,citire”, ,,lectura”);

Metoda exercițiului devine cu atât mai eficientă și productivă, cu cât se va deplasa pe activități ce dezvoltă creativitatea preșcolarilor și cu cât se va ține cont de respectarea următoarelor etape în abordarea lui:

instrucția verbală;

demonstrarea;

exercițiul operator;

întărirea;

controlul sau auto-controlul.

Exemple:

exerciții pentru îmbogățirea vocabularului și al exersării structurilor gramaticale: ,,Să constrium cuvinte”

exerciții folosite în formarea deprinderilor de despărțire a cuvintelor în silabe implică perfecționarea capacității de analiză și sinteză fonetică: ,,Jocul silabelor”

exerciții pentru conștientizarea unor expresii: ,,Este adevărat sau nu?”

III 1.5. DEMONSTRAȚIA

Demonstrația (termen derivat din lat. demonstro = a arăta întocmai, a descrie, a dovedi; termen apropiat de ,,a ilustra”, din lat. ilustrare = a ilumina, a clarifica, a face limpede ceea ce este scos în evidență prin noțiunile, ideile abstracte și generale) este o metodă didactică frecvent folosită în practica didactică tradițională.

Metoda demonstrației constă în folosirea uni șir de raționamente logice însoțite de utilizarea concomitentă a unos mijloace intuitive (scheme, planșe), pentru a concretiza vizual relațiile abstracte din limbă. Demonstrația este o metodă în cadrul căreia mesajul transmis către copii se cuprinde într-un concret, o acțiune concretă sau subtituentele lor. A demonstra înseamnă a arăta, a prezenta obiecte, procese, acțiuni în vederea introducerii teoretice de către preșcolari a unor proproetăși, legi, care contituie elemente fundamentale ale cunoașterii.

În activitatea de educare a limbajului, metoda demonstrației poate îmbrăca variate forme: ilustrarea unor acțiuni concrete pentru a înțelege spre exemplu, ce exprimă anumite verbe; imagini plastice pentru a arăta însușiri exprimate de adjective.

În activitățile de educare a limbajului, metoda demonstrației o regăsim utilizată cu precădere în cadrul: memorizărilor, jocurilor didactice, jocurilor-exercițiu, dramatizărilor.

Exemplu:

În cadrul jocului didactic ,,Jocul silabelor”, am folosit metoda demonstrației în etapa de ,,explicare și demonstrare a jocului”: am pronunțat eu o silabă din cele mai frecvent întălnite în structura cuvântului ,,ma”, ,,la”, ,,pa”, ,,da”, apoi am completat silaba în așa fel încât să se formeze un cuvânt nou. Cuvântul nou format l-am folosit apoi la alcătuirea unei propoziții.

Tot în cadrul acestui joc, am mai utilizat metoda demonstrației și la etapa de ,,complicare a jocului”: redarea grafică a cuvintelor nou formate.

Metoda demonstrației am utilizat-o cu succes și în etapa de ,,recitare model” din cadrul unei activități de memorare.

III 1.6. OBSERVAȚIA

Metoda observării se bazează pe urmărirea sistematică de către copil a obiectelor și fenomenelor ce contituie conținutul învățăriim în scopul surprinderii celor mai importante însuțiri ale acestora. Este o metodă de explorare directă, nemijlocită de realități înconjurătoare de către copil, acesta folosindu-se de toae simțurile sale.

Contribuția acestei metode în cadrul activităților din grădiniță este însemnată, deoarece la această vârstă cunoștințele copilului sunt sărace și superficiale. În cele mai multe cazuri preșcolarul este îndreptat spre o observare dirijată, sistematic organizată și planificată de către institutoare, având un scop dinainte stabilit, care il implică, direct pe copil în învățare.

Se începe cu observația dirijată, cu enunțarea elementelor ce sunt supuse, pe rând observării, apoi se extrag concluzii și generalizări accesibile copiilor. La vârsta preșcolară mare, după acumularea unei experiențe observative și însuțirea unor algoritmi, copii pot fi antrenați în observații semidirijate sau libere.

Percepția spontană a copilului trebuie completată în direcționarea spiritului de observație prin intervenții subtile asupra organizăării, planificării, cu verbalizarea scțiunii observative și memorarea rezultatelor, cu antrenarea senzoriaă pentru a atinge treptat nicelul observației științifice.

Metoda observației, în cadrul domeniului limbă și comunicare, se aplică la:

exersarea pronunțării corecte și expresive;

povestirea după imagini;

activități de scriere.

III 1.7. EXPLICAȚIA

Este o metodă expozitivă având ca scop de descifrare a sensului și semnificației unor noțiuni, fapte, caracteristici ale realității înconjurătoare, argumentării unor idei, descoperirii prin viu grai a cauzelor unui fenomen, a scopului unor actiuni, prin raționamente logice pe sensul celui educat.

Formele pe care le îmbracă sunt variate, de la descriere, caracterizare, demonstrare logică până la definiție și lege. Desigur preșcolarului îi sunt adecvate, dintre aceste doar primele forme menționate, celelalte fiind doar ocazional folosite, într-o fază incipientă.

Cu toate că preșcolarul înțelege mai greu explicațiile cauzale, el poate accede la explicații care fac apel la experiențele lui de viață, la exemplele familiare, la rodul propriilor experimente și observații. Curiozitatea epostemică îl împinge la solicitarea unor explicații cauzale (De ce? Cum? Ce se întîmplă dacă?) și ascultă cu interes dacă informațiile sunt dozate conform posibilităților lui de decodificare. Când sunt formulate cerințe morale de comportare, el dorește să i se spună motivele și scopurile acestor reguli. Educatoarea va apela la exemple, la desene, experiențe trăite, la imaginația copilului.

Exemplu:

În activitatea de educare a limbajului, realizată prin lectură după imagini și având ca temă ,,O zi în zăpadă”, am folosit metoda explicației în descrierea sarcinii didactice: ,,Vom descrie împreună cele două imagini de iarnă, iar la sfârșit vom da titlul celor două tablouri”.

În activitatea de educare a limbajului realizată prin povestirea ,,Căsuța din oală” această metodă este folosită atât în introducerea în activitatea (explicația ,,decorului” în care se va audia povestea), cât și la fixarea povestirii (realizată cu ajutorul marionetelor ce reprezintă personajele povestirii).

Datorită curiozității sale firești, copilul cere institutoarei tot mai multe explicații, dar cum posibilitățile sale de înțelegere a lucrurilor pe cale pur verbală sunt reduse, de multe ori copilul acceptă concluzia adultului, chiar dacă nu a înțeles-o. Întâlnim această problemă în cadrul activităților de educare a limbajului, atunci când se explică sensul unor cuvinte.

De aceea educatoarea trebuie să adapteze conținutul și limbajul folosit la particularitățile celor mici și să caute permanent modalitățile de verificare a gradului d3e înțelegere a copilului. Pentru o mai bună receptare a mesajului transmis explicația poate fi împletită cu demonstrația sau lucrarea practică.

III 1.8. DESCRIEREA

Această metodă presupune prezentarea caracteristicilor unui individ, obiect, fenomen, prin trăsături pregnante, pentru particularizare, pe fondul cunoașterii însușirilor generale și esențiale. Scopul acestei metode constă în dezvoltarea spiritului de observație al copilului, sporirea posibilităților de a compara cu ceea ce este deja cunoscut (subliniind asemănările și deosebirile).

Copilul va alege însușiri puține, neesențiale, care-l impresionează subiectiv: floarea este roție, fetița este înaltă; detalii ce țin de formă, culoare, mișcare. Spre grupa pregătitoare, preșcolarul face progrese remarcabile în descriere, datorită institutoarei, care dirijează observările despre aspectele esențiale, importante. Astfel el poate opera și poate discuta despre peisaje din natură, despre preocupările adulților, nuanțele culorilor.

Datorită cuceririi spațiului tridimensional, a cunoștințelor noi, a perceperii unor sunete și a învățării denumirilor lor poate opera analiza unor materiale și obiecte. Prin metoda descrierii se dezvoltă treptat și spiritul de observație, copilul dobândind capacitatea de a descrie ceea ce este general, comun, dar și specific, particular la persoane și la animale, la plante, în mediul natural sau cel creat de om, ori la obiectele supuse descrieii.

Evident, metoda este bine completată de metodele activ-participative, îndeosebi de observare, de experimentarea dirijată, lucrările practice, conversația euristică, dar și de demonstrație, explicație, povestire, activitatea cu cartea.

Aplicarea metodei descrieii este un bun prilej pentru a introduce cuvinte noi, îmbogățind astfel vocabularul copiilor. Educatoarea poate utiliza în sprijinul cuvintelor obiecte, imagini, sunete sau chiar zgomote. Se aplică la: activități de comunicare orală sau scrisă, în descrieri de peisaje, artistice, științifice ale elementelor sau fenomenelor de natură sau caracterizarea personajelor.

III 1.9. ÎNVĂȚAREA PRIN DESCOPERIRE

Este o descoperire a cărei fundamentare psiho-pedagogică și didactică a fost elaborată temeinic în ultimele decenii ale secolului XX, din necesitatea revitalizării învățământului, mai precis, din dorința activizării autentice a procesului învățării în școală. Este considerată o metodă mpdernă, cu toate că ea implică elemente întâlnite în metodica tradițională (identificarea, conversația euristică).

În primul rând, învățarea este un proces, ceea ce înseamnă o acțiune de cunoaștere care se desfășoară într-un anumit context spațio-temporal. Definită în termeni de comportament și conduită, ,,învățarea constă într-o modoficare sistematică a conduitei în cazul repetiției unei aceleași situații”, după alți psihologi, învățarea se caracterizează ,,prin apariția sau schimbarea activității rezultând din exercițiu sau racția la o situație, în afara schimbărilor care pot fi atribuite tendințelor reacționale înnăscute, maturației sau unor stări temporare ale organismului, produse, spre exemplu, de oboseală, droguri etc.” Învățarea devine astfel ,,un mijloc de sporire a capacității de adaptare, reprezentând mai degrabă dobândirea de comportament adecvat”, omul învață nu numai din experiența sa, ci și din a altora.

Mecanismele învățării au la bază acțiuni ale gândirii, care se transformă în operații, constituite în sisteme, prin care se realizează asimilarea realului, adică încorporarea lui în scheme senzorio-motorii sau în cele logice. ,,Din funcționarea asimilării și acomodării rezultă adaptarea dobândită, care, în fond, este învățarea”.

Învățarea (cunoașterea) prin descoperire este ,,o modalitate de a intra în posesia adevărurilor prin demersuri proprii, în contact cu realitățile de conținut”. Preșcolarul, în procesul didactic, observă, acționează și meditează asupra existenței, dobândește noi informații și desprinde noi semnificații despre aceasta.

Comparativ cu cunoașterea prin transmitere, învățare riguros dirijată, bazată pe intervențiile altor persoane, cunoașterea prin descoperire se bazează pe forța personală de cunoaștere, pe intrumentele de cunoaștere pe care le posedă fiecare individ (preșcolar), e, altfel spus, o cunoaștere preponderent individuală, bazată, prioritar, pe autodirijare. Descoperirile de tip didactic sunt de fapt niște redescoperiri, pentru că preșcolarii descoperă, în general, adevăruri deja cunoscute. O astfel de descoperire e însoțită de o dirijare exterioară.

În funcție de esența epistemologică a diverselor tipuri de cercetare, se disting mai multe tipuri de descoperire:

Descoperirea inductivă, care, în cazul studierii limbii, pornește de la realitatea obiectivă a materialului lingvistic și ajunge la categorii, reguli.

Exemplu:

Se prezintă preșcolarilor mulțimi de obiecte, date, fapte cerându-le să afle singuri regula după care s-au grupat și clasa sau grupa din care fac parte. Ca exemplu este jocul ,,Ce am pus noi în coșuleț?”, în care fiecare copil este chemat să pună câte un fruct în coșuleț, însoțindu-și acțiunea cu formularea propoziției corespunzătoare: ,,Am pus în coșuleț un/o…”. Când toate fructeșe pregătite au ajuns în coșuleț, li s-a cerut copiilor să găsească un cuvânt pentru tot ce au pus ei în coșuleț (fructe). Fiecare copil a răspuns, pe rând, la întrebarea ,,Ce am pus noi în coșuleț?”. În același fel se ajunge la formarea noțiunilor de ,,animal”, ,,animal sălbatic”, ,,animal domestic”, ,,legume”, ,,mobilier”.

Descoperirea deductivă, care pornește de la categorii, reguli și ajunge la a le ilustra cu

aspecte concrete, operând cu rașionamente silogistice.

Exemplu:

Toate numele de copii se scriu cu literă mare la început. Alexandru este un copil atunci și numele lui se scrie cu literă mare.

Descoperirea transductivă (sau analogică de la gr. ,,analogia” –raport, legătură) operează cu raționamente analogice. Din asemănarea anumitor însușiri a ouă obiecte se conchide probabilitatea asemănării celor două obiecte, fenomene etc.

III 1.10. PROBLEMATIZAREA

Învățarea prin situații-problemă e o variantă modernă a euristicii, reprezentând o altă modalitate, mai complexă, de aplicare a teoriei învățării prin descoperire. Ca tehnică de intruire, problematizarea își găsește locul oriunde apar situații contradictorii, care urmează a fi rezolvate prin gândire. Poate fi aplicată în toate activitășile instructiv- educative din grădiniță și în toate etapele procesului didactic.

,, Esența acestei metode constă în faptul că educatoarea nu comunică pur și simplu concluziile finale ale științei, cunoștințe gata eleborate, ci dezvaluie copiilor <embriologia adevărurilor>; prin rezolvări de probleme, ea conduce gândirea acestora spre descoperirea adevărurilor, spre construcția unor structuri mintale, structuri ale realului”. Nu trebuie să se confunde problema (ca exercițiu de aplicare a unor reguli, cunoștințe însuțite) cu situația- problemă (care implică esența unor contradicții între cunoștințele știute și ceea ce nu e cunoscut).

O întrebare devine problemă când generează o nedumerire, o incertitudine, o neliniște, care alertează subiectul ca un conflict lăuntric, rezolvabil prin tatonări repetate, prin demonstrații și argumentări raționale. Sarcina, deloc uțoară, a institutoarei este de a crea astfel ,,un experiment gândit”.

Importanța învățării problematizante constă în faptul că antrenează gândirea copiilor, stimulează spiritul de observație, reflecșia adâncă, capacitatea de a formula întrebări- problemă, de a elabora ipoteze, puterea de analiză, de a găsi rezolvări ingenioase pe bază de raționamente deductive, de a generaliza, de a realiza transferul de cunoștințe.

P. Goguelin (în La formation continue des adultes, Paris, P.U.F., 1972) distinge următoarele posibile etape în rezolvarea unor situații- problemă:

definirea punctului de plecare și a scopului urmărit;

punerea problemei;

organizarea informației;

transformarea informației (pe cale inductivă, deductivă, analogică, intuitivă);

luarea deciziei (opțiunea pentru soluție);

verificarea soluției și a rezultatelor.

Rolul educatoarei este de a prezenta situația-problemă, de a orienta, discret, copiii spre identificarea contradicțiilor, pentru a face mai clare datele problemei, prin modificări, reorganizarea datelor, pentru prefigurarea, eventual, a căii de alucidare a contradicției (prin demonstrații, tablouri etc.).

Condiția esențială în aplicarea metodei este ca preșcolarii să dispună, în prealabil, de cunoștințele implicate în procesul rezuovării situațiilor- problemă să aibă anumite deprinderi intelectuale organizate.

Exemplu:

Elemente de problematizare se pot introduce în cadrul conversației euristice sub formă de întrebări de tipul De ce? Dacă…atunci, ce s-ar întâmpla dacă…(Nu ar exista cuvintele?), copiilor revenindu-le sarcina de a emite soluții și a le verifica în acțiune. Se pot introduce elemente de problematizare și în cazul folosirii metodei exercițiului sau a jocului. Ele se pot prezenta ca întreruperi prin formularea unor noi cerințe sub formă problematizată, ca obstacole ce presupun realizarea unor clasificări sau scriei după anumite criterii și ca lacune atunci când copiii trebuie să ordoneze după diverse criterii.

III1.11. ACTIVITATEA CU CARTEA

O definiție cu totul provizorie a acestei metode ar suna astfel: metoda didactic[ în cadrul căreia învățarea are ca sursă esențială și ca instrument de formare a copilului, cartea sau alte surse similare.

Activitatea cu cartea poate reprezenta la vârsta preșcolară o metodă eficientă de familiarizare a copilului cu acest instrument al muncii intelectuale, nu pentru a forța citit-scrisul, ci pentru a folosi imaginile, ilustrațiile, fotografiile ca suport în activitatea sau în utilizarea altor metode (povestirea, explicația, conversația, exercițiul). Prin răsfoirea unei cărți cu povești, reviste pentru copii, benzi desenate preșcolarul învață să țină cartea în poziția firească, să cunoască unele elemente de tehnică a cititrii (de sus în jos, de la stânga la dreapta), să converseze pe baza imaginilor, unii chiar să și citească, mai întâi majusculele din titlu, apoi, treptat, literele mici de tipar. Toate aceste lucruri se vor face benevol, nu va fi nimic impus, dirijat, scrisul-cititul fiind de competența școlarului sub îndrumarea institutorului.

Există situații în care preșcolarul întreabă ce literă este, știe să își scrie singur numele, dorește să înceapă citirea-scrierea, atunci institutoarea nu trebuie să înfrâneze sau să interzică această activitate. Pentru a avea acces la comunicarea scrisă preșcolarii trebuie să cunoască literele. Primele litere pe care le cunosc sunt cele de tipar. Institutoarea poate chiar sugera asemănări cu obiecte, a căror denumire începe cu sunetul respectiv: ,,A este ca un acoperiș”, ,,B are două burți”, C este ca un corn” etc. – care pot accelera învățarea citirii. Noul curriculum pentru invățământul preșcolar sugerează ca preșcolarii să scrie mai întâi literele mici de tipar, aceastea având structura cea mai simplă și sunt asemănătoare cu cele de mână.

III.2. Mijloace de învățământ folosite în vederea îmbunătățirii și activizării vocabularului

Pentru formarea deprinderilor de comunicare verbală și pentru a facilita învățarea cuvintelor noi de către preșcolari, se vor folosi diferite mijloace, care vin în ajutorul metodelor prezentate anterior.

Obiectele materiale, din realitatea înconjurătoare se folosesc ca mijloace ajutătoare în dezvoltarea limbajului. Atunci când copiilor li se oferă posibilitatea de a vedea și de a observa obiectele, fenomenele, plantele, animalele, păsările în mediul lor, pe cât posibil sau într-o formă cât mai fedelă realității, efectele benefice asupra spiritului de observație și al limbajului nu vor întârzia să apară. Copilul va interioriza mult mai facil si mai personal informația primită direct din lumea reală. Ex: grădinița de flori, ferme, grădini zoologice etc

Sunt situații când nu avem la dispoziție obiectele materiale, din diverse motive sau nu este posibilă prezentarea unor elemente din natură, atunci putem să ne folosim de materialele ajutătoare, cum ar fi tablourile și ilustrațiile. Aceste materiale se pot procura ușor și sunt îndrăgite de copiii. Enciclopediile special concepute pentru cei mici sunt deasemenea un mijloc valoros de îmbogățire a vocabularului pentru aceștia. Ex: planșe cu animale sălbatice

Un alt miljoc care atunci când este integrat în mod corect în activități sporește mult calitatea vocabularului copiilor este filmul. Acțiunea unui film este o platformă ideală pentru a stârni interesul preșcolarilor în a pune întrebări, în a începe discuții pe marginea celor vizionate. La această vârstă copilul este implicat afectiv în acțiunea filmului de cele mai multe ori. Astfel, fimul, în special cel de desene animate, îi stimulează puternic copilului comunicarea verbală și imaginația.

PC-ul, CD-urile, DVD-urile, videoproiectorul fac parte din categoria mijloacelor moderne și sporesc interesul copiilor, dar folosirea lor este îngreunată uneori de calitatea aparatelor.

III.3 Forme de organizare a activităților instructiv educative în vederea îmbogățirii vocabularului

Îmbogățirea și activizarea vocabularurlui se poate face pe toată durata activităților din grădiniță, activități desfășurate fie cu întreg colectivul de preșcolari, cu grupuri mici și chiar individual.

Activitățile desfășurate pe centre de interes: artă, bibliotecă, știință, construcții, bucătărie, nisip și apă contrbuie în mare măsură la îmbogățirea vocabularului.

Jocurile distractive și activitățile liber creative constituie, de asemenea, tot atâtea prilejuri de învățare și exersare a cuvintelor noi.

Educatoarea trebuie să se preocupe de îmbogățirea vocabularului copiilor, sarcină ce se realizează de fapt, în toate activitățile din grădiniță, nu numai în cele de educare a limbajului.

Activizarea și îmbogățirea vocabularului este un obiectiv permanent al activității de educare a limbajului la toate vârstele preșcolarității.

La grupele mai mici ,,activitatea de educare a limbajului” cunoaște mai ales îmbogățirea vocabularului, achiziția de noi cunoștințe în care copilul are posibilitatea să-și comunice gândurile și sentimentele.

Poveștile, basmele, poeziile oferă posibilitatea familiarizării copiilor preșcolari cu polisemia, omonimia, sinonimia, antonimia. Povestea despre fata babei și fata mosneagului arată copiilor opoziția de sens, harnic-leneș, bun-rău, frumos-urât. Totodată, poveștile și poeziile trebuie să dezvăluie copilului, pe cale intuitivă, frumusețea și armonia limbii române, sonoritatea plăcută a cuvintelor. Ascultând povești și basme, copiii întâlnesc noi expresii care, odată cunoscute, devin un bun al lor.

În activitățile din cadrul ,,Domeniului Limbă și Comunicare” pe calea poveștilor spuse de educatoare pătrund în limbajul copiilor forme de exprimare atât ale limbii literare culte, cât și cele populare, copiii familiarizându-se cu formele specifice poveștilor, cu diverse structuri gramaticale, astfel vocabularul se îmbogățește simțitor, se activează vorbirea și se dezvoltă sub toate aspectele. Prin intermediul poveștilor în vocabularul copiilor pătrund expresii deosebite, sugestive. La vârsta preșcolară convorbirea este cea mai complexă și completă activitate de educare a limbajului copiilor.

Convorbirea îi obligă pe copii să folosească adecvat cuvintele, să-și controleze vocabularul, să caute cuvintele potrivite, sensuri ale cuvintelor pentru a-și exprima cât mai fidel și într-o formă corectă gândurile, trăirile, sentimentele. Convorbirile sunt mijlocul cel mai eficient de activizare a vocabularului, deoarece copiii trebuie să exprime cuvinte- noțiuni adecvate, într-o formă gramaticală corectă. Un mijloc de intruire și educare a limbajului copiilor, specific vârstei preșcolare, în cadrul ,,Domeniului Limbă Și Comunicare”, este jocul didactic.

Prin intermediul jocului didactic se fixează și se activizează vocabularul. În scopul îmbogățirii vocabularului copiilor cu substrantive proprii, care să denumească numele lor, al frașilor, al părinților, nume de localități importante din țară, ale unor forme de relief cunoscute de copii, se pot organiza și desfășura diverse jocuri didactice. Cele mai multe jocuri didactice pot fi destinate îmbogățirii vocabularului copiilor cu substrantive comune care denumesc: obiecte și fenomene percepute direct din natura înconjurătoare și în viața socială, nume de obiecte necesare în viață, principalele încăperi, părțile componente ale corpului, obiecte de igienă personală, îmbrăcăminte, încălțăminte, alimente, mijloace de locomoție, anotimpurile și fenomenele specifice lor, animale domestice și sălbatice.

Jocul didactic contribuie la îmbpgățirea vocabularului copiilor preșcolari și cu diferite adjective: însușiri privind culoarea (roșu, galben, verde, albastru), pe raporturi dinemsionale (mare, mica), însușiri gustative (dulce, acru), olfactive, termice. Jocurile didactice contribuie din plin la îmbogățirea lexicului, sub aspectul achiziționării de noi cuvinte, al consolidării și activizării lor. Se pot organiza diferite jocuri care pot să opereze cu diferite antonime, omonime, sinonime. Deosebit de eficiente sunt jocurile didactice prin care se urmarește îmbogățirea vocabularului cu numerale cardinale și ordinare, numeralele distributive, cuvinte care denumesc acțiuni (verbe).

Nu trebuie neglijate jocurile didactice care contribuie la îmbogățirea vocabularului copiilor cu cuvinte, adverbe referitoare la locul unde se petrece acțiunea, la timpul când se desfășoară și la modul cum acestea se realizează.

Jocul didactic contribuie atât la îmbogățirea vocabularului, activizarea și exersarea lui, cât și la însușirea unei expresii clare, coerente, corecte din punct de vedere gramatical.

Poeziile contribuie în mare măsură la îmbogățirea vocabularului copiilor, care prin modelul oferit de limbajul poetic devine mai bogat. Poeziile despre natură îmbogățesc limbajul copiilor prin cuvinte care denumesc și arată aspecte și însușiri ale anotimpurilor, redau imaginea naturii prin culoare, ritm, mișcare. Prin intermediul versurilor învățate în mod conștient, copiii își îmbogățesc vocabularul cu cuvinte frumoase ce n-ar trebui să lipsească din comunicarea obișnuită. Copiii învață să dea vorbirii lor mai mult farmec. Astfelm în cadrul activităților specifice ,,Domeniul Limbă și Comunicare” copiii asimilează un vocabular bogat, variat pe care să-l folosească ulterior. Aceste activități au conținuturi și obiective bine coordonate, prin care se asigură îmbogățirea și activizarea vocabularului copiilor cu o mai mare eficiență.

Activitățile desfășurate în cadrul ,,Domeniului Știință” (cunoașterea mediului) oferă copiilor material pentru îmbogățirea vocabularului, pentru precizarea sensului unui cuvânt, posibilitatea de a-și comunica impresiile și cunoștințele. În plan concret, pe măsură ce copilul percepe obiectul supus observării, este pus în situația să-l denumească, să-i precizeze locul și rolul în viața omului și, astfel să-ți actualizeze sau să achiziționeze și să pronunțe substantive, adjective, adverbe. Aceste părți de vorbire în funcție de inventivitatea educatoarei se pot folosi și cu sens figurat pentru activizarea vocabularului copiilor. Se pot face anumite explicații referitoare la aspectul unei flori, codița frunzei sau dimensiunea unei petale, recurgând la sinonime ca: grațios, îngust, fin, delicat. Cuvintele pot căpăta semnificații noi pe baza uneo comparații sunînțelese. În aceste activități se face apel la substantive, verbe, adverbe, din fondul pasiv sau înregistrate ca noi achiziții, formulează propoziții care reflectă realități concrete și care trebuie să fie cât mai ample și mai frumoase.

De exemplu: semnificația noțiunii de ,,mijloc de locomoție” a fost explicată copiilor astfel: obiectele care ajută omul să se deplaseze dintr-un loc în altul se numesc mijloace de locomoție. Această definiție servește pentru toată viața. Dacă vor întâlni alte obiecte care vor servi la deplasarea omului, ei le vor clasifica în categoria mijloacelor de locomoție.

Însușirea corectă a vocabularului limbii române este o condiție a însușirii tutror cunoștințelor care fac din individ un memnru folositor societății este o condișie a însușirii culturii generale. În cadrul activităților cu conținut matematic din cadrul ,,Domeniului Știință”, copiii își îmbogățesc vocabularul cu termeni (cuvinte) specifici activităților matematice: mulțime, forme geometrice, compunerea și descompunerea numerelor, șir crescător și descrescător, număr, cifră. Limbajul matematic folosit trebuie să fie adecvat, accesibil înțelegerii copiilor.

Într-o activitate de pictură, cadrul activităților din ,,Domeniul Arte”, copilul folosește atât limbaj plastic, cât și pe cel verbal. Acest tip de activitate contribuie cantitativ la îmbogățirea vocabularului cu termeni noi, specifici sferei artistico-plastice și integrarea noilor cuvinte în vocabularul actvi al copiilor. La 6 ani, copiii pot să gândească și să se exprime artistico-plastic prin linii și culori, îmbogățindu-și astfel posibilitățile de comunicare.

De exemplu: acuarele, planșetă, dactilo-pictură, modelaj, pictură, culori reci, culori calde etc. În aprecierea lucrărilor proprii sau ale colegilor, copiii își formează un discernământ artistic, apelează la limbajul specific, însuțit pe parcursul anilor de grădiniță. Limbajul specific activităților artistico-plastice este pus în evidență în momentul motivării sau al evaluării temei respective.

Activitățile din cadrul ,,Domeniului Estetic și Creativ” (educație muzicală) contribuie și ele într-o mai mică măsură la îmbogățirea vocabularului copiilor. Am remarcat că în cadrul acestor activități copiii sunt interesați de achiziționarea unor cuvinte noi cum ar fi: sunet, instrument muzical, trianglu, pian, vioară, chitară, strofă, text, joc muzical, ritm etc. Este necesar să contribuim prin activitățile de educație muzicală la îmbogățirea vocabularului copiilor pentru a oferi prilejul preșcolarilor să-și dovedească bogăția limbajului în diferite situații.

Prin intermediul activităților practice (manuale) copiii își îmbogățesc vocabularul cu cuvinte care se întipăresc ușor în minte. La sfârșitul unei activități practice când educatoarea îi întreabă –Copii, ce am făcut astăzi? aceștia răspund: am tăiat, am lipit, am șnuruit etc. De asemenea, noțiunile care denumesc și instrumentele necesare activităților practice constituie un prilej de îmbogățire a vocabularului copiilor. Astfel, în aceste activități copiii sunt puși în situația de a utiliza termeni specifici activităților manuale.

Activitățile specifice ,,Domeniul Psihomotric” contribuie și el la îmbpgățirea vocabularului. Copiii receptează comenzile educatoarei în timpul activității și, astfel își însușesc cuvinte și expresii specifice educației fizice care ulterior intră în vocabularul activ al copiilor (de exemplu: ,,inspirăm”, ,,expirăm”, ,,pe loc repaus”).

Jocurile liber-creative sunt o cale eficientă prin care copilul își îmbogățește vocabular, cu condiția ca aceștia să aibă un material adecvat, să fie la îndemâna lor. Prin joc putem contribui într-o mare măsură la formarea, dezvoltarea și îmbogățirea vocabularului copilului sub aspect lexical, finetic și gramatical. Pe măsură ce copilul se joacă cu obiectele și descoperă sensuri și relații noi dezvoltarea limbajului se intensifică. O serie de studii au constatat existența unor relații pozitive între limbaj și joc. În concluzie, vocabularul îmbogățește mai repede în jocurile copiilor.

Toate activitățile din învățământul preșcolar contribuie la dezvoltarea proceselor de cunoaștere, la consolidarea anumitor deprinderi, și implicit, la îmbogățirea și activizarea vocabularului, la optimizarea comunicării dintee copii, dintre copii și adulți.