Aspecte Metodologice Privind Investigarea Criminalistică a Infractiunii de Ultraj

Capitolul I

Considerații generale privind infracțiunea de ultraj

Secțiunea I

Referințe istorice ale infracțiunii de ultraj

În același timp cu apariția primelor infracțiuni statale au apărut și primele organe însărcinate cu îndeplinirea unor activități menite a asigura bunul mers al „treburilor țării”, lucru care a contribuit la elaborarea și adoptarea de legi împotriva faptelor care aduceau atingere respectului datorat autorității „funcționarilor de stat”.

S-a luat în vedere faptul că buna funcționare a statului presupune o autoritate neștirbită a acestuia, care se poate menține numai dacă cetățenii manifestă respectul cuvenit față de organele de stat. De aceea aceste organe trebuie apărate împotriva atingerilor ce le-ar putea fi aduse prin unele comportări de natură a leza autoritatea cu care sunt investite.

Una dintre cele mai vechi reglementări a autorității este întâlnită în Codul Hamuraji în urmă cu mai bine de 3500 ani în care erau protejați nobilii și fanarioții, iar faptele săvârșite împotriva acestora erau considerate grave.

În dreptul roman e cunoscut că insultarea sau exercitarea de violențe asupra unui funcționar al statului era considerată o crimă împotriva împăratului și pedepsite ca atare, dar cu condiția ca funcționarul să fie în timpul serviciului sau insultele să privească fapta de funcționar în legătură cu serviciul.

În România primele prevederi de această natură datează din sec.al XVII-lea. Vasile Lupu în lucrarea „Pravila” din 1646, precizează că „Acela ce va undui sau va ucide pe vreun giudeț sau pe o slugă a giudețului această greșeală este ca și când va fi unduit pe Domnul”.

În Codul penal francez din 1810 în art.222, 223 și 224 era încriminat ultrajul a orice expresie disprețuitoare de natură a diminua autoritatea morală a unui cetățean angajat în serviciul public, un scop de a-i știrbi onoarea sau demnitatea, ultrajul prin cuvinte, gesturi, amenințări scrise sau desene vizând orice oficial ministerial sau orice comandant ori agent al forței publice în exercițiul sau cu ocazia exercitării funcției sale.

În Criminaliceasca Condică redactată de Ștefan Grigore Berechet și publicată de Chișinău, se regăsește reglementarea și încriminarea ultrajului. Apare în Moldova în 1820 – 1826, iar în Țara Românească în 1851. A apărut sub influența obiceiului pământului, a Codului austriac și a Codului francez. Aceasta a dat o atenție aparte infracțiunilor contra stăpânirii și a domnului, art.187, decretând că: „Din toate faptele de inovație, cea mai mare faptă se socotește a fi ridicarea împotriva stăpânirii și împotriva obșteștilor- rânduite- legiuite orânduieli a cârmuirii țării. Căci din această faptă urmează toate acelea care sunt împotriva liniștii publice și a siguranței vieții și a averii fiecăruia”, iar pedeapsa era capitală.

În cadrul bogatei activități legislative desfășurate în timpul domniei lui A.I.Cuza, a fost elaborat primul Cod penal al României, redactat în 1864 și pus în aplicare la 1 mai 1865, având numeroase influențe din Codul penal francez din 1810 și în oarecare măsură Codul penal prusian din 1851. Infracțiunea de ultraj – pentru prima dată incriminată într-o lege penală – era prevăzută în variantă simplă în art. 182, iar în variantele agravante în art. 184-188.

În anul 1936 Parlamentul României a adoptat un nou cod penal, denumit „Codul Carol al II-lea” care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Revizuit și republicat în 1948 și supus apoi la numeroase modificări, structurări, completări și adoptări, acest cod penal a rămas în vigoare până la 1 ianuarie 1969.

Codul penal de la 1936 incrimina infracțiunea de ultraj în titlul III al cărții a II-a privind „infracțiunile contra administrației publice” în dispozițiile din art. 253-255. Astfel, în conținutul art. 253, alin.1 era prevăzută varianta simplă sau tip a infracțiunii de ultraj, iar în alin.2 era incriminată varianta agravată.

În art. 254 era reglementat ultrajul contra autorității publice, iar în art. 255 era incriminată fapta de ultraj cu violență.

Codul penal din 1969 prevedea infracțiunile prin care se aduce atingere autorității în Titlul V, în timp ce în Codul din 1939 acestea erau prevăzute în mai multe titluri, majoritatea fiind cuprinse în titlul III denumit „Crime și delicte contra administrației publice”.

În art. 239 din actualul cod penal este prevăzută infracțiunea de ultraj atât în forma simpla cât și în cea calificată, în timp ce în Codul penal din 1936, ultrajul simplu – art.253, era prevăzut separat de cel calificat – art.255. Noul cod penal, spre deosebire de cel anterior – din 1936 – prevede ca subiect pasiv al infracțiunii de ultraj este funcționarul care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

Forma simplă a infracțiunii de ultraj prevăzută în art.239, alin.1 Cod penal își găsește în art.253 din Cod penal de la 1936, care încriminează fapte aceluia care prin anumite gesturi sau acte aduce atingeri onoarei sau prestigiului unui funcționar public în timpul exercițiului funcțiunii sau pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii în prezenta acestuia ori prin mijloace de comunicare directă.

În Codul penal actual săvârșirea ultrajului prin amenințare constituie unul din modurile alternative de săvârșire în forma simplă a ultrajului, în comparație cu art.255 din Codul penal de la 1936 în care această modalitate era prevăzută ca o formă gravantă.

Din punct de vedere al sancțiunii, există, de asemenea, deosebiri între cele două coduri menționate mai sus, cuantumul pedepsei fiind mai mare în noul cod penal. Prin legea nr.140/30.09.1996, publicată în Monitorul Oficial nr.289/14.11.1996 s-au adus unele modificări codului penal care s-au răsfrânt și asupra infracțiunii de ultraj în sensul că au fost mărite pedepsele prevăzute în cele două alineate ale art.239 și a fost introdus un nou alineat în care menționează „Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente sunt săvârșite împotriva unui magistrat, polițist sau jandarm ori alt militar, maximul special al pedepsei se majorează cu 3 ani. De asemenea prin această lege a fost introdus în codul penal un nou articol, art.239, prin care sfera subiecților pasivi ai ultrajului era extinsă și asupra soției, copiilor și părinților, persoanelor prevăzute în art.238 și 239 Cod penal”.

Secțiunea a II-a

Cadrul juridic instituit prin Constituția din 1991 și

reglementarea actuală a infracțiunii de ultraj în legislația internă

Constituția României din 1991 a definit în Titlul III care sunt „Autoritățile publice” ale statului român actual: Parlamentul – ca organ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării – cpt.III -; Președintele României – reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, unității și al integrității teritoriale a țării – cap.II -; Guvernul – cpt.III – și Administrația Publică – cpt.V – formând puterea executivă, iar ultimul capitol al acestui titlu a fost reglementată Autoritatea judecătorească sau cu alte cuvinte puterea judecătorească – cpt.VI.

Autoritatea de stat se exercită în cadrul acestor trei puteri fiecare având atribuții proprii și organizare de sine stătătoare.

Conform principiului separației puterilor în stat, Adunarea Constituantă a României nu numai că încredința aceste trei puteri unei singure autorități statale, dar a mers mai departe și a operat democrații clare chiar înăuntrul fiecărei puteri. Astfel, puterea legislativă este încredințată Camerei Deputaților și Senatului care nu o pot exercita decât împreună. Puterea executivă este încredințată Președintelui României, Guvernului și Administrației Publice. În ce privește puterea judecătorească, aceasta aparține instanțelor judecătorești – Curtea Supremă de Justiție și celelalte instanțe reglementate de lege – care o exercită cu sprijinul Ministerului Public și al Consiliului Superior al Magistraturii.

Infracțiunea de ultraj, în legislația noastră internă, este reglementată în art.239 și 2391 din Codul penal. Inițial ultrajul a fost reglementat prin Decretul – Lege nr.41/1990, privind asigurarea unui climat de ordine și legalitate, dat de Consiliul Frontului Salvării Naționale și care incrimina următoarele fapte:

Art.1:

alin.1. Insulta, calomnia ori amenințarea săvârșită nemijlocit sau contra unui ofițer, maistru militar, subofițer sau militar în termen din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Poliție sau al altor unități ale Ministerului de Interne, aflat în exercitarea unei misiuni de asigurare a ordinii și liniștii publice, de apărare a avuției naționale, a vieții și integrității corporale și a bunurilor cetățenilor ori în legătură cu activitățile îndeplinite în executarea unei asemenea misiuni.

alin.2. Lovirea și orice acte de violență, precum și vătămarea corporală săvârșită împotriva uneia dintre persoanele și în condițiile arătate la alin.1

alin.3. Faptele prevăzute la alin.1 și 2 îndreptate împotriva judecătorilor și procurorilor, militari ori civili sau a membrilor tribunalelor extraordinare aflați în exercițiul funcțiunii sau în legătură cu activități îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

alin.4. Persoanele aflate în stare legală de deținere sau reținere care produc acte de dezordine și se manifestă violent împotriva cadrelor militare cu atribuții de comandă, pază și supraveghere.

Art.2. Urmărirea și judecarea infracțiunilor prevăzute în art.1 se face de urgență, potrivit judecării privind infracțiunile flagrante.

Această lege specială a fost editată la 27 ianuarie 1990, moment până la care s-au consumat mai multe evenimente caracterizate prin violență extremă. În acest context și în scopul temperării valului de violență colectivă a fost emis acest act normativ. S-a urmărit în același timp și protejarea în mai mare măsură a forțelor de ordine publică, atunci când acționează pentru apărarea valorilor menționate în art.1 alin.1.

Ulterior ultrajul a fost reglementat în art.239 al Codului penal din 1969 care prevedea:

Insulta, calomnia ori amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiu se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Lovirea și orice acte de violență, precum și vătămarea corporală săvârșită împotriva persoanei prevăzute în alineatul precedent aflată în exercițiul funcțiunii se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Potrivit legislației în vigoare la acel moment la aplicarea art.239 trebuie să se țină seama și de dispozițiile Decretului – Lege nr.41/1990.

În anul 1996 prin Legea nr.140, publicată în Monitorul Oficial nr.289 din 14.11.1996, au fost modificate și completate, printre altele și prevederile art.239 – mai sus prezentate:

Astfel:

S-a înlocuit termenul „funcționar public”;

A fost majorată pedeapsa pentru forma simplă și s-a renunțat la cea alternativă în favoarea pedepsei închisorii;

În alineatul 2 s-a introdus o nouă formă a modalității calificate, „vătămare corporală gravă”, iar pedepsele aplicate formelor calificate au fost majorate;

A fost introdusă o nouă modalitate agravată specială a subiectului pasiv: magistrat, polițist, jandarm ori alt militar și care este sancționată mai sever – maximul special al pedepsei se majorează cu 3 ani;

De asemenea, a fost introdus un nou articol – art.2391 – prin care se extinde calitatea de subiect pasiv al infracțiunii și asupra membrilor de stat, sau altă activitate publică, funcționar investit cu autoritate publică.

Prin modificarea și completarea art.239 Cod penal efectuată prin Legea nr.140/1996, au fost abrogate implicit prevederile art.1, alin.1,2 și 3 din Decretul – Lege nr.41/1990. Deoarece legile nr.140/1996 și 141/1996 nu au abrogat expres celelalte dispoziții penale și procesuale – penale din Decretul – Lege nr.141/1990 la aplicarea actualului art.239 Cod penal trebuie să se țină seama, în măsura în care nu contrariem legii și de dispozițiileegii și de dispozițiile decretului lege mai sus amintit.

Astfel considerăm că nu au rămas în vigoare prevederile art.1, alin.4 și prevederile art.2 din Decretul sus-menționat. În art.1, alin.4 au fost reglementate două infracțiuni speciale, respectiv „acte de dezordine” și „manifestări violente”, cea din urmă fiind o variantă a acțiunii de ultraj nu violentă. Aceste infracțiuni se referă la fapte săvârșite în condiții speciale împotriva unor cadre militare cu atribuții de comandă, pază și supraveghere în locurile de reținere sau deținere și sunt sancționate cu pedepse ce nu se găsesc în legea penală.

Prevederile art.2 din acest Decret – Lege, privind urmărirea și judecarea infracțiunilor în regim de urgență rămân în vigoare, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile stipulate de lege. Aceasta întrucât Decretul-Lege nr.41/1990 este o lege penală specială cu dispozitiv de drept penal și de drept procesual penal, derogatorie de la dreptul comun, având prioritate de aplicare potrivit principiului specialității legii penale.

Capitolul II

Ultrajul

Secțiunea I

Conținutul legal

Ultrajul face parte din categoria infracțiunilor contra autorității statului. Infracțiunea de ultraj este prevăzută în art.239 Cod penal titlul V și are o formă simplă și două agravate.

Potrivit alin.1 forma simplă constă în „insulta, calomnia ori amenințarea săvârșită în mod nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii”.

Dintre cele două forme agravate, prima este prevăzută în alin2, art.239 Cod penal și constă în lovirea sau orice acte de violență, vătămare corporală și vătămare corporală gravă săvârșite împotriva persoanei prevăzute în alin.1 aflată în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

Cea de a doua formă agravată este dată de calitatea specială a subiectului pasiv și anume: polițist, magistrat, jandarm ori alt militar. Săvârșirea faptelor prevăzute în alineatele precedente împotriva persoanelor menționate anterior anterior atrage pedepse a căror maxim special se mărește cu trei ani.

Art. 239 din Codul penal, introdus prin Legea 140/1996 prevede că pot fi persoane vătămate ale infracțiunii de ultraj și membrii familiei funcționarului, – persoana ce îndeplinește o activitate importantă de stat, sau altă activitate publică, funcționar investit cu autoritate publică, dacă faptele prevăzute în art. 180-182, 189 și 193 Cod penal au fost săvârșite în scopul intimidării sau răzbunării pentru acte sau fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

Secțiunea a II-a

Condiții preexistente

1. Obiectul

1.1. Obiectul juridic generic al infracțiunii de ultraj îl constituie valoarea socială care nu poate fi ocrotită fără asigurarea prestigiului și respectului datorat autorității organelor sub toate formele sale de manifestare.

Ocrotirea penală are în vedere, numai acele organe care reprezintă, în sens juridic, o autoritate oficială, necunoscută, având, potrivit legii, și anumite competențe, care îi conferă dreptul de a-și impune voința și de a emite acte producătoare de consecințe juridice.

Autoritatea de stat apare ca o valoare socială de o importanță deosebită, de existența ei depinzând buna desfășurare a activității de stat precum și a atribuțiilor funcționarilor care exercită funcții ce implică exercițiul autorității de stat.

1.2. Obiectul juridic special principal îl formează relațiile sociale referitoare la autoritatea de stat, a căror dezvoltare este asigurată prin apărarea prestigiului și siguranței funcționarului care exercită autoritatea. Obiectul juridic special secundar este dat de relațiile sociale care se referă la onoarea, libertatea sau integritatea persoanei, purtătoare a autorității publice care își desfășoară activitatea în cadrul organelor publice.

1.3. Obiectul material. Ultrajul săvârșit prin insultă, calomnie și amenințare nu are obiect material, dar dacă este comis prin lovire sau exercitare de alte violente, obiectul material este corpul persoanei asupra căreia se exercită acțiunile menționate specifice lovirii sau altor tipuri de violente.

2. Subiecții infracțiunii

2.1. Subiect activ. Întrucât legea nu condiționează existența infracțiunii de vreo calitate specială a subiectului activ, acesta poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile răspunderii penale.

Participația e posibilă în orice formă. În acest caz, toate persoanele care contribuie la săvârșirea infracțiunii – coautor, complice, instigator – au calitatea de subiect activ.

2.2. Subiect pasiv. Doctrina a stabilit că subiectul pasiv al infracțiunii de ultraj este complex: subiect pasiv principal și secundar.

Subiectul pasiv principal îl constituie organul care exercită autoritatea publică, subiect pasiv secundar fiind persoana fizică ce îndeplinește o funcție publică ce implică exercițiul autorității publice și împotriva căreia s-a săvârșit insulta, calomnia, amenințarea, lovirea, vătămarea corporală gravă.

Funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității publice poate fi numai o persoană care desfășoară activități în cadrul unui organ al puterii legislative, executive și judecătorești și care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității publice. În realizarea atribuțiilor specifice unei asemenea funcții, funcționarul poate emite hotărâri cu caracter obligatoriu, poate controla îndeplinirea lor, iar la nevoie poate impune realizarea acestora.

Asemenea funcții sunt acelea de: membru al Parlamentului, al Guvernului, al Curții Constituționale ale Curții de Conturi, judecător, procuror, ofițer – subofițer de poliție sau S.R.I. – brigadier silvic, medicul șef circumscripție, agentul de la circumscripția financiară în executarea atribuțiilor în cadrul biroului și în fața organelor judiciare, membri din compunerea birourilor electorale, membri comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și pentru punerea în posesie a proprietarilor. Nu pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii de ultraj, pentru că nu îndeplinesc funcții ce implică exercițiul autorității publice, persoanele care efectuează acte operații publice tehnico-administrative, statisticilor, arhivarii, planificatorii, remisierii, portarul ori, dacă este organ de executare a hotărârilor judecătorești, în acest ultim caz, aplicându-se numai dispozițiile cu caracter special din art. 271 Cod penal.

În literatura juridică s-au exprimat opinii diferite în legătură cu calitatea de subiect pasiv al ultrajului a gardienilor publici.

Într-o primă opinie, avându-se în vedere misiunile pe care le îndeplinesc gardienii publici și modul de organizare prevăzute în legea organică de funcționare, se afirma că pot fi subiecți pasivi ai ultrajului.

O altă opinie, considera că în cazul reglementării ultrajului printr-o lege specială, subiectul pasiv are o calitate bine determinată, gardienii publici ne fiind nominalizați în textul incriminator, nu pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii de ultraj. Considerăm că într-o perfecționare a configurației textului din Codul penal care incriminează ultrajul, trebuie să-și găsească locul, în cadrul subiectului pasiv și gardianul public, prin asimilarea lor în categoria altor militari sau prin nominalizarea expresă.

Termenul de funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității publice, are o sferă mai restrânsă decât sfera funcționarului definit în art.147 Cod penal.

Precizarea noțiunii de funcționar purtător de autorității publice este necesară pentru:

a delimita sfera de aplicare a legii penale;

a asigura administrarea corectă a justiției de către instanțele judecătorești.

Pentru înțelegerea noțiunii de funcționar vom explica termenii ce o compun:

persoana care are o însărcinare în cadrul unei unități și o duce la îndeplinire indiferent dacă aceasta este permanentă sau temporară;

„cu orice titlu” înseamnă că nu prezintă importanță gradul și denumirea funcționarului – președinte, ministru, director, inspector, polițist, administrator, magistrat, jandarm etc;

prin noțiunea „indiferent cum a fost investit” se înțelege numirea persoanelor respective prin decizie unică, încadrarea cu contract de muncă sau alegere prin vot;

„o însărcinare de orice natură” înseamnă un complex de atribuții de natură diversă, nefiind vorba de atribuții restrânse, limitate, cu caracter special cum sunt cele ale gestionarului.

Activitatea funcționarului se desfășoară în conformitate cu investitura primită și în limitele legii, putând fi remunerată sau nu, iar însărcinările primite trebuie să fie exercitate în limitele specifice funcției.

Funcționarul public se încadrează în prevederile art.147 Cod penal, dar face parte numai din anumite organe.

Practica judiciară mai veche a lămurit înțelesul termenului de funcționar public care exercită o funcție ce implică exercițiul autorității publice, în semnul prevederilor legale, definindu-l ca fiind acel funcționar din organelor prin care se realizează puterea de stat, care potrivit legii sau altor dispoziții normative este împuternicit să ia măsuri cu caracter obligatoriu, este însărcinată cu punerea în executare a unor asemenea măsuri sau dispoziții luate de organele competente.

Din această noțiune a funcționarului, putem deduce că legea penală:

enumeră limitativ persoanele ce pot avea această calitate;

include în categoria funcționarului ce îndeplinește o funcție ce implică esențialul autorității publice, nu numai persoanele împuternicite a lua măsuri cu caracter obligatoriu ci și pe acelea care sunt însărcinate cu executarea unor asemenea măsuri sau dispoziții luate de organele competente;

extinde sfera subiecților pasivi, incluzând și alte persoane ce nu au întotdeauna calitatea de funcționar public.

Secțiunea a III-a

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

1.1. Elementul material

Activitatea infracțională incriminată în art.239 Cod penal presupune realizarea acțiunilor sau inacțiunilor prevăzute și sancționate în cuprinsul infracțiunilor de insultă, calomnie, amenințare, lovire, sau alte violențe, vătămare corporală, vătămare corporală gravă.

Insulta prevede și sancționează, acțiunea sau inacțiunea prin care se aduce atingere camerei sau reputației unei persoane sau prin care se atribuie unei persoane un defect, o infirmitate sau boală.

Atingerea onoarei sau unei persoane presupune săvârșirea de acte care lovesc în sentimentul de prețuire pe care fiecare îl are despre sine însuși. Atingerea reputației persoanei impune lovirea în bunul renume al acestuia, în considerația de care aceasta se bucură din partea semenilor săi.

Atribuirea de defecte, infirmități sau de boli, unei persoane, înseamnă a-i imputa sau reproșa o stare fizică sau psihică anormală. În acest fel, demnitatea victimei poate fi afectată grav de umilința la care este impusă sau de ridicolul creat în jurul persoanei sale. Nu interesează dacă defectul sau boala, ori infirmitatea atribuite sunt reale sau nu. Dacă sunt reale, ele trebuie să fie dintre acelea care nu trebuie relevate.

Fapta poate fi săvârșită în diferite moduri: direct, indirect, marcat, oblic și prin orice mijloace – oral, scris, prin acte, fapte, gesturi, sau simboluri.

Nu poate fi reținută infracțiunea de insultă dacă afirmarea sau imputarea corespunde realității iar fapta a fost săvârșită pentru operarea unui interes legitim.

Art.206 Cod penal – calomnia – incriminează acțiunea fie de afirmare, fie de imputare a unei fapte determinate privitoare la o persoană fizică.

A afirma înseamnă a comunica, a expune, a povesti, a descrie ceva altora, imputarea însemnând a reproșa ceva altei persoane, a-i aduce o acuzație, o învinuire.

Pentru realizarea elementului material al calomniei trebuie îndeplinite următoarele condiții:

Afirmarea sau imputarea să aibă loc în public.

Afirmarea sau imputarea să se refere la fapte determinate.

Afirmarea sau imputarea să se refere la fapte, care dacă ar fi adevărate, ar fi susceptibile să expună persoana în cauză la o sancțiune penală, administrativă, disciplinară sau disprețului public.

O faptă se consideră a fi comisă în public potrivit art. 152 Cod penal dacă a fost săvârșită în următoarele împrejurări:

într-un loc care, prin natura sau destinația lui este întotdeauna accesibil publicului chiar dacă nu e prezentă nici o persoană;

în orice alt loc accesibil publicului dacă sunt de față două sau mai multe persoane;

în loc accesibil publicului, cu intenția, însă, ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de una sau mai multe persoane;

într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante;

prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul și-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoștința publicului.

În cazul calomniei, însă, față de esența acestei infracțiuni, condiția publicității se consideră realizată numai dacă afirmarea sau imputarea s-a făcut simultan sau succesiv față de cel puțin două persoane ori a ajuns la cunoștința a minim două persoane. Dacă afirmarea sau imputarea nu s-au făcut în public, fapta va constitui infracțiunea de insultă.

În cazul comunicării, afirmării sau imputării unui număr nedeterminat de persoane, cu ajutorul mijloacelor de difuzare care permit o largă publicitate – radiodifuziunea, televiziunea, proiecții luminoase, multiplicator, magnetofon – nu e nevoie ca să facă dovada ca n număr determinat de persoane au luat la cunoștință de afirmarea sau imputarea făcută, ci e suficientă doar constatarea că s-a folosit un mijloc de difuzare. Vinderea sau distribuirea unor înscrisuri constituie prin ele însele, publicitatea cerută de lege. În cazul în care benzile de magnetofon sau înscrisurile multiplicate nu au fost puse în vânzare sau distribuite, nu este îndeplinită cerința publicității.

Afirmarea sau imputarea de fapte determinate presupune afirmarea sau imputarea de fapte individualizate, precizate prin arătarea datelor concrete ce le caracterizează. Ea trebuie să se refere la o anumită persoană, fie arătată direct, fie indirect, dar putând fi ușor identificată.

Atunci când afirmarea sau imputarea privește mai multe persoane, cerința identificării persoanei este îndeplinită dacă afirmarea sau imputarea se referă la o anumită situație, sau la un anumit colectiv. Pentru existența infracțiunii nu se cere ca persoana la adresa căreia s-a făcut afirmarea sau imputarea calomnioasă să fie prezentă.

O altă precizare care se impune în legătură cu faptele imputate sau afirmate, în legătură cu o persoană este că acestea trebuie să prezinte o anumită gravitate, să constea în încălcări ale legii sau grave abateri de la morală.

Amenințarea , ultima din forma simplă a ultrajului, incriminează acțiunea de insuflare a temerii că victima va fi supusă unui pericol sau că soțul ori o rudă apropiată vor suferi un rău.

Din punct de vedere al modului de săvârșire, aceasta se poate comite în mod direct sau indirect prin mijloace de comunicare ca: fapte, gesturi, cuvinte, respectiv printr-o terță persoană, scrisoare, telegramă, casete audio – video sau audio etc.

Acțiunea de amenințare, pentru a avea relevanță penală, trebuie să aibă ca obiect săvârșirea unei infracțiuni, oricare ar fi aceasta sau a unei fapte păgubitoare, indiferent de gravitate. Fapta cu care se amenință poate fi îndreptată nu numai împotriva celui amenințat, dar și a soțului sau a unei rude apropiate. Calitatea de soț trebuie să existe în momentul profesării amenințării iar nu la data judecății. Prin rude apropiate înțelegem ascendenții, descendenții, frații, surorile, copii acestora precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude.

Nu interesează dacă amenințarea este necondiționată sau condiționată, este ineficient să fi fost obiectiv credibilă și serioasă, susceptibilă de a alarma victima, de a-i produce o tensiune serioasă. Infracțiunea există chiar dacă subiectiv, victima n-a fost alarmată, nu a avut un sentiment de teamă.

Dacă din atitudinea făptuitorului nu rezultă cu nimic că acesta va trece la înfăptuirea amenințării, sau dacă amenințarea, în mod obiectiv, nu poate fi realistă, fapta nu este de natură să alarmeze.

Nu există infracțiunea atunci când se amenință cu realizarea unui drept sau cu folosirea unei căi legale. Dacă faptul cu care se amenință victima se va produce mult mai târziu, devine îndoielnic că ar putea constitui o temere pentru aceasta.

Aptitudinea amenințării de a alarma se stabilește în raport cu toate împrejurările, care pot produce celui amenințat starea de temere, inclusiv cu particularitățile sale de ordin subiectiv.

Forma agravată a ultrajului se realizează prin acțiuni sau inacțiuni specifice elementelor materiale ale infracțiunilor de lovire sau alte violente, vătămare corporală și vătămare corporală gravă.

În continuare pentru aplicarea elementului material al formei agravate a ultrajului vom proceda la explicarea activităților infracțiunilor enumerate mai sus, precum și împrejurărilor în care acestea se săvârșesc.

Infracțiunea de lovire sau alte violențe presupune un act de agresiune care constă în acțiunea mecanică, a unei energii cinetice exterioare, de atingere, de compresiune sau izbire bruscă și violentă a suprafeței de contact a corpului victimei cu sau de un corp violent, de regulă prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere, actele de violență presupun toate manifestările brutale, constrângerile fizice de orice natură care ar putea cauza suferințe fizice.

Fapta se poate realiza prin acțiunea directă a făptuitorului dar și indirect, prin folosirea unor obiecte, a unui animal, sau chiar prin propria faptă a victimei constrânse să se accidenteze.

Fapta se poate săvârși prin acțiune dar și prin inacțiune, atunci când, prin reluarea unei măsuri la care subiectul activ era obligat, victima este expusă să se lovească. Mijloacele folosite de făptuitor pot fi materiale sau pot fi folosite violente morale.

În semnul legii penale actele de violență nu presupun numai folosirea forței, a constrângerii ci și folosirea de acte nonviolente susceptibile să-I provoace victimei suferințe, acte cărora victima, dacă le-ar fi cunoscut, le opunea rezistență.

Vătămarea corporală

Din punct de vedere al elementului său material, constă într-o acțiune sau inacțiune ce are drept rezultat o vătămare a integrității corporale sau a sănătății victimei care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de la 21 de zile până la cel mult 60 de zile.

Fapta poate consta într-o lovire sau un act de violență, dacă prin aceasta s-a produs o vătămare a integrității corporale sau a sănătății în limitele de gravitate prevăzute de lege. Fapta poate fi comisă și prin acte de nonviolență. Din punct de vedere al mijloacelor vom avea mijloace directe sau indirecte.

Ultima variantă a formei agravate, vătămarea corporală, prevede și sancționează acțiunea sau inacțiunea care are drept rezultat:

vătămarea integrității corporale sau a sănătății care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile;

una din următoarele consecințe:

pierderea unui simț sau organ;

încetarea funcționării acestora;

o infirmitate permanentă fizică sau psihică;

sluțirea;

avortul;

punerea în primejdie a vieții persoanei.

Aceste urmări impun unele precizări:

o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile. Caracterul grav al vătămării este determinat de durata mare a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare. Această durată care depășește 2 luni, constituie și criteriul de delimitare a infracțiunii de alte fapte de vătămare corporală; această urmare imediată include și boala incurabilă provocată prin fapta infractorului și chiar dacă s-au produs unele ameliorări, întrucât ameliorarea nu este echivalentă cu vindecarea;

pierderea unui simț sau organ ori încetarea funcționării acestuia. Este vorba de pierderea unuia din cele cinci simțuri ale omului, ori de lipsirea persoanei de o parte sau de alta a corpului care îndeplinește o anumită funcție sau de situația în care, deși organul respectiv se păstrează, acesta nu-și mai poate îndeplini funcția;

producerea unei infirmități fizice sau psihice permanente. Prin infirmitate se înțelege o stare anormală care pune corpul omenesc într-o condiție inferioară din punct de vedere fizic sau psihic. Prin caracterul permanent al infirmității înțelegem că aceasta este nesusceptibilă de dispariție. Constituie infirmitate permanentă slăbirea unui simț, a unui organ sau alterarea unei funcțiuni.

sluțirea presupune cauzarea unui grav prejudiciu estetic, schimbarea înfățișării normale a persoanei într-o înfățișare neplăcută, respingătoare;

prin avort înțelegem întreruperea cursului sarcinii și expulzarea produsului de concepție. Se cere ca făptuitorul să fi știut sau să fi putut prevede că victima este o femeie însărcinată. În caz contrar există eroare de fapt cu privire la o circumstanță agravantă.

Cerințe esențiale:

Pentru întregirea (elementului material) laturii obiective a ultrajului este necesar ca acțiunile și infracțiunile descrise mai sus:

Să fie săvârșite nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă.

Să fie săvârșite împotriva unui funcționar aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

Acțiunile incriminate se săvârșesc nemijlocit atunci când au loc în prezența funcționarului. Fapta constituie infracțiune și atunci când acțiunile sau inacțiunile nu le săvârșesc în prezența acestuia, ci prin mijloace de comunicare directă – prin telefon, radio, televiziune, scrisori, telegrame, discuri, benzi audio- video sau numai audio etc.

Referitor la cea de a doua condiție se apreciază că funcționarul se află în exercițiul funcțiunii în tot timpul destinat îndeplinirii atribuțiilor sale de serviciu, fie că le îndeplinește la sediul instituției unde funcționează, fie chiar în afara organului de serviciu când natura funcției respective o cere, ori funcționarul se găsea în îndeplinirea unor atribuții de serviciu sau în misiune.

Infracțiunea de ultraj există și atunci când activitățile incriminate, deși nu sunt săvârșite concomitent cu momentul când subiectul pasiv se află în exercițiul funcțiunii, ci ulterior, atitudinea făptuitorului este în legătură cu o faptă săvârșită în exercițiul atribuțiilor de serviciu, de către funcționar.

Urmarea imediată

Realizarea elementului material ce are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru autoritatea cu care este investit organul din care face parte funcționarul împotriva căruia s-a exercitat una din faptele incriminate de art.239 Cod penal, iar ca urmare imediată adiacentă, o atingere adusă demnității, libertății sau integrității corporale a persoanei funcționar al organului investit cu autoritate.

Legătura de cauzalitate

Între acțiunile sau inacțiunile incriminate și urmarea specifică fiecăruia dintre acestea trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Bunăoară, în cazul insultei și calomniei urmarea imediată constă în însăși săvârșirea faptei indiferent dacă victima a suferit sau nu vreo consecință în urma afirmației făptuitorului.

Legătura subiectivă

Infracțiunea de ultraj se realizează din punct de vedere al formei de vinovăție, numai cu intenție, care poate fi directă sau indirectă.

În determinarea laturii subiective a ultrajului este necesar a se stabili, pe baza probelor administrative, faptul că făptuitorul a cunoscut calitatea victimei, a prevăzut că prin fapta sa se va produce o atingere a persoanei care deține o funcție ce implică exercițiul autorității publice și a urmărit sau a acceptat aceste rezultate ale faptei sale.

Secțiunea a IV-a

Forme. Modalități. Sancțiuni

Forme

Ultrajul fiind o infracțiune comisivă este susceptibilă de acte pregătitoare, și de a fi săvârșită sub forma tentației. Deși aceste acte sunt posibile ele nu sunt incriminate.

Actele pregătitoare pot fi:

acte de pregătire morală, ce constau în strângerea unor informații și date cu privire la persoana vătămată;

acte de pregătire materială, concretizate în procurarea sau adoptarea mijloacelor necesare săvârșirii faptei.

Actele pregătitoare pot fi efectuate de autorul faptei, fie de o altă persoană în cazul complicelui.

Infracțiunea de ultraj se consumă în momentul când s-a săvârșit activitatea infracțională ce a avut ca rezultat producerea unei stări de pericol pentru autoritatea publică, pentru subiectul pasiv secundar.

Este posibil ca după săvârșirea faptei, infracțiunea să se comită în timp sub forma unei infracțiuni continue sau a unei infracțiuni continuate.

Prelungirea în timp a activității infracționale se poate datora:

mijloacelor folosite de făptuitor la săvârșirea infracțiunii: în acest caz avem o singură faptă ce îmbracă formele infracțiunii continue;

repetării actelor de realizare a elementului material al ultrajului posibil la ambele variante, este necesar ca repetarea să se facă în baza aceleași rezoluții.

Infracțiunea de ultraj se epuizează în momentul când a încetat ultimul act de executare a activității ilicite.

2. Modalități

Infracțiunea de ultraj, în funcție de urmările produse, cunoaște două forme:

Prima formă – forma simplă – se realizează sub mai multe modalități normative și anume modalitatea comiterii prin insultă, calomnie și prin amenințare.

A doua formă – agravată – se realizează de asemenea sub mai multe modalități normative și anume: prin lovire sau orice alte acte de violență, vătămare corporală precum și vătămare corporală gravă.

Fiecare din modalitățile normative enumerate mai sus poate să-i corespundă o varietate de modalități în funcție de împrejurările concrete ale comiterii faptei, mijloacele folosite: scris, acte, gesturi, fapte, de numărul de participanți.

Raportat la cel de față de care se săvârșește și la momentul când se săvârșește ultrajul poate fi săvârșit:

față de funcționarul aflat în exercițiul funcției;

față de funcționar în legătură cu acte realizate în exercițiul funcției;

față de soț, copii, rude apropiate, în scop de intimidare sau răzbunare pentru acte realizate în exercițiul funcțiunii.

În funcție de modul concret de săvârșire distingem:

ultraj săvârșit în mod direct, nemijlocit;

ultraj săvârșit în mod indirect, printr-o terță persoană sau prin alte mijloace.

Sancțiuni

În stabilirea sancțiunii, activităților incriminante în art.239, legiuitorul a făcut distincție între forma simplă și cea agravată.

Forma simplă a infracțiunii este sancționată cu închisoare de la 3 luni la 4 luni.

Prima modalitate a formei agravate a ultrajului săvârșirea faptelor prevăzute în alineatele 1 și 2 împotriva unui polițist, magistrat, jandarm ori alt militar, – atrage mărirea maximului special al pedepsei cu 3 ani.

Legiuitorul a stabilit și majorarea maximului pedepsei cu o treime dacă s-au săvârșit infracțiunile prevăzute în art.180-182, 189 și 193, împotriva soțului, copiilor sau părinților persoanelor menționate în art.238 și art.239 Cod penal, în scopul de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

Capitolul III

Probleme pe care trebuie să le lămurească ancheta

Secțiunea I

Activitatea ilicită desfășurată. Metodele și

mijloacele folosite

Pentru stabilirea activității ultrajului se impune determinarea existenței sau inexistenței acțiunilor ori inacțiunilor incriminate de: insultă, calomnie, amenințare, lovire ori alte violențe, vătămare corporală, vătămare corporală gravă. Cu această ocazie se vor lua în vedere și faptele incriminante de Decretul-Lege nr.41/1990 și anume acte de dezordine, manifestările violente săvârșite de persoanele aflate în stare legală de reținere sau deținere, împotriva cadrelor militare cu atribuții de comandă, incluse în cadrul activităților ilicite caracteristice ultrajului.

În acest scop, organele de anchetă trebuie să stabilească și să clarifice problemele impuse de tipul, de activitatea ilicită, element material al ultrajului, săvârșită.

Concluzionând aceste probleme, organul de urmărire penală va trebui să lămurească în cazul:

1. Insultei:

Activitatea ilicită:

acțiune ori inacțiune de atingere a onoarei sau reputației unei persoane;

acțiune de atribuire a unui defect, boală sau infirmitate;

locul săvârșirii;

corespondența între cele afirmate sau imputate și realitatea sau afirmarea, apărarea unui interes legitim.

Calomniei:

activitatea ilicită:

activitatea de afirmare sau imputare a unei fapte determinate privitoare la o persoană;

natura faptei afirmate sau imputate;

locul săvârșirii;

urmarea imediată.

Amenințării:

activitatea ilicită:

acțiunea de amenințare, de insuflare victimei a temerii că va fi supusă unui pericol, sau ca soțul ori o rudă apropiată va suferi un rău;

obiectul acțiunii de amenințare:

săvârșirea unei infracțiuni;

săvârșirea de fapte păgubitoare indiferent de gravitatea lor;

condițiile, împrejurările realizării amenințării;

urmarea imediată.

Loviri sau alte violențe, vătămări corporale sau vătămări corporale grave:

activitatea ilicită:

acțiune mecanică a unei energii cinetice exterioare de atingere, de compresiune sau de izbire bruscă și violentă a suprafeței de contact a corpului victimei cu sau de un corp contendent, prin proiectare, calcare, aruncare sau cădere;

data și locul săvârșirii;

dacă făptuitorului se află în legitimă apărare ori dacă a depășit limitele acesteia;

urmarea imediată. În funcție de urmăriri, organul de anchetă va putea face încadrarea juridică a faptei, fie ca infracțiune de lovire sau alte violențe, de vătămare corporală sau de vătămare corporală gravă.

Prin acte de dezordine înțelegem conduitele contrare normelor cuprinse în regulamentul de funcționare a locului de reținere sau deținere, comise în astfel de condiții încât afectează procesul de reeducare și perturba activitățile proprii regimul respectiv: refuzul colectiv de a executa dispozițiile cadrelor, blocarea ușilor de acces, sechestrarea unui cadru însărcinat cu supravegherea, toate aceste manifestări trebuie să fie însoțite de manifestări violente.

În cadrul elementului material al ultrajului este inclusă și lipsirea de libertate săvârșită în condițiile art.239 Cod penal, lămurirea existenței sau inexistenței acestei fapte impune stabilirea de către anchetator a:

activității ilicite: acțiune sau inacțiune, după caz, prin care victima este pusă în imposibilitatea de a se manifesta potrivit voinței sale și care se exercită suficient de mult astfel încât să rezulte că victima a fost efectiv împiedicată de a se manifesta, a se deplasa și a acționa în conformitate cu voința sa;

locul și timpul comiterii;

scopul urmărit;

urmărirea imediată.

Odată cu lămurirea problemelor mai sus enumerate se va stabili dacă suntem în prezența unor fapte care constituie contravenție sau ultraj, având în vedere gravitatea acestora.

Potrivit Legii nr.60/1991, art.26 constituie contravenție:

participarea la adunări publice nedeclarate sau intensive și urmate de refuzul de a părăsi locul de desfășurare a acestora, la avertizările și somațiile organelor de ordine, făcute potrivit legii;

opunerea cu violență a organizatorilor sau împuterniciților acestora ori împiedicarea lor de a-și exercita atribuțiile legale privind asigurarea ordinii în desfășurarea adunărilor publice;

refuzul de a părăsi imediat adunarea la solicitarea organelor de ordine potrivit legii.

De asemenea și Legea nr.61/1991 stabilește sancționarea cu amendă contravențională socială a ordinii și liniștii publice, fapte care în anumite împrejurări, condiții pot fi încadrate la art.239 Cod penal. Astfel de fapte sunt prevăzute în art.2 al Legii nr.61/1991 și anume:

lit.a) Săvârșirea în public de fapte, acte, gesturi obscene, proferarea unor injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze onoarea și demnitatea acestora sau a instituției publice;

lit.t) Nerespectarea măsurilor de odine luate de organele competente în caz de calamități naturale sau alte pericole publice;

lit.ț) Refuzul unei persoane de a da relații pentru stabilirea identității sale, de a se legitima cu actul de identitate sau de a se prezenta la sediul poliției la cererea ori invitația justificată a organului de urmărire penală sau de menținere a ordinii publice, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu;

lit.u) Împiedicarea sub orice formă a organului de urmărire penală sau a organului de urmărire penală sau de menținere a ordinii și liniștii publice de a-și îndeplini obligațiile de serviciu privind legitimarea sau conducerea unei persoane la sediul poliției ori a altui organ de stat, de a se lua măsurile necesare pentru menținerea ori stabilirea ordinii publice.

Metodele și mijloacele de comitere a ultrajului îmbracă o formă diversificată în funcție de specificul acțiunii sau inacțiunii incriminante în infracțiunea de ultraj. Astfel insulta, calomnia și amenințarea sunt susceptibile a se comite direct sau indirect, prin contactul nemijlocit între făptuitor a unor mijloace materiale cum ar fi: scrisorile, casetele audio sau audio-video, telefonul, telegrama, desenele, faxurile, internet-ul etc.

Lovirile și alte violențe, vătămările corporale grave se pot comite de asemenea în mod nemijlocit, respectiv prin crearea unor situații care dacă nu sunt cunoscute de victimă pot duce la vătămarea integrității corporale și a sănătății. Mijloacele folosite de făptuitor pot fi atât materiale cât și violențe morale – provocarea fugii victimei din cauza fricii, spaimei, amenințării, victima împiedicându-se și lovindu-se.

Lipsirea de libertate din punct de vedere al modului de comitere, se realizează în mod nemijlocit prin utilizarea unor mijloace și metode diverse, legea penală precizând că reprezintă forma agravată a infracțiunii sus-amintite următoarele moduri de comitere:

a) lipsirea de libertate prin simularea de calități oficiale. De simularea unei calități oficiale se poate vorbi atunci când făptuitorul, fără a avea o calitate oficială pretinde că ar avea o asemenea calitate, acest procedeu având efect intimidant asupra persoanei care nu opune rezistență făptuitorului. Pentru a produce acest efect, făptuitorul trebuie să simuleze una din aceste calități oficiale, care dacă ar fi reale, iar da dreptul de a lipsi persoana de libertate – calitate de procuror, ofițer de poliție, lucrător sanitar însărcinat cu depistarea bolilor contagioase;

b) lipsirea de libertate săvârșită prin răpire. Există această agravantă când victima a fost luată de obicei prin violență fizică ori, mai rar, prin înșelăciune din locul unde se afla, spre a fi dusă în altă parte, împotriva voinței sale;

c) lipsirea de libertate săvârșită de o persoană înarmată. Legea nu cere ca autorul să fi întrebuințat arma aflată asupra sa pentru a înlesni săvârșirea acțiunii, fiind suficient ca autorul să fi fost înarmat. Potrivit art.151 Cod penal prin persoană înarmată trebuie să înțelegem persoana care are asupra sa un instrument, piesă sau dispozitiv declarat armă prin lege, precum și persoana care are asupra sa orice obiect de natură a putea fi folosit ca urmă și pe care îl întrebuințează în mod efectiv pentru atac. În primul caz fiind vorba despre o armă propriu-zisă este suficient ca, în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul să aibă asupra sa o astfel de armă, care să fie vizibilă pentru victimă. În al doilea caz fiind vorba despre un obiect care devine o armă numai prin folosire, este necesar ca făptuitorul să folosească efectiv acel obiect împotriva victimei. Efectul intimidant pe care îl produce asupra victimei, arma propriu-zisă deținută de făptuitor, cât și folosirea de către acesta a obiectului susceptibil a servi ca armă fac ca fapta să fie săvârșită mai ușor.

d) Lipsire de libertate săvârșită de două sau mai multe persoane. Fapta dobândește un pericol sporit când este realizată în aceste circumstanțe, deoarece prezența mai multor persoane care acționează împreună este de natură a face mai dificilă rezistența victimei, pe lângă faptul că această cooperare mărește îndrăzneala făptuitorului. Nu interesează dacă printre cei care acționează se găsesc și persoane care nu răspund penal, deoarece legea are în vedere numai o cooperare materială.

Secțiunea a II-a

Calitatea de funcționar public a persoanei ultragiate

sau de membru al familiei funcționarului public

Ultrajul are ca subiect pasiv persoane care au calitatea de funcționar public. Dar așa cum am arătat în capitolul I secțiunea a II-a, punctul 22, nu orice persoană funcționar public poate fi subiect pasiv ci numai aceea care este investită cu autoritatea publică.

Funcționarul public trebuie să fie în exercițiul funcțiunii sau activitatea ilicită să fie în legătură cu acte săvârșite în timpul exercitării funcțiunii este o altă cerință necesară pentru existența ultrajului.

Calitatea de funcționar public investit cu autoritate publică este condiția de bază, este cerința legală obligatorie, fără această calitate a subiectului pasiv activitatea ilicită constituind elementul material al altor infracțiuni contra persoane.

Făcând distincție în diversele funcții publice investite cu autoritate publică, legea penală enumeră limitativ funcționarii publici investiți cu autoritate publică a căror calitate specială duce la agravarea răspunderii penale pentru săvârșirea acestei infracțiuni. Calitățile speciale, prevăzute în art.139, alin.3 sunt: magistrat, polițist, jandarm, alt militar.

Prin Legea nr.140/1996 calitatea de subiect al ultrajului a fost extinsă și asupra membrilor funcționarului public investit cu autoritate publică, dacă activitatea ilicită de art.180-182, 189 și 193 din Codul penal a fost săvârșită împotriva acestora, în scop de intimidare sau răzbunare pentru acte ori fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii de funcționari.

În literatura juridică, anterior modificării art.239 prin Legea nr.140/1996, s-au exprimat opinii diferite în legătură cu faptul dacă gardienii publici pot sau nu pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii speciale de ultraj înscrisă în art.1 al Decretului-Lege nr.141/1990.

Într-o primă opinie avându-se în vedere misiunile pe care le îndeplinesc gardienii publici s-a considerat că ei pot fi subiecți ai infracțiunii de ultraj.

Într-o altă opinie s-a considerat că în cazul infracțiunii de ultraj prevăzută în art.1, alin.1 și 2 din Decretul – Lege nr.41/1990, subiectul pasiv special și adiacent are o calitate anume, fiind precis determinat (ofițer, subofițer, maistru militar, militar în termen din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Poliție sau al altor unități ale Ministerului de Interne), gardienii publici nefiind individualizați în textul incriminator, astfel ei nu pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii de ultraj.

În ce ne privește problema aceasta rămâne de actualitate prin prisma dispozițiilor înscrise în art.239, alin.3 Cod penal, care a preluat abrogând implicit, prevederile din legea specială, în care între alte funcții care atrag această modalitate calificată, sunt și cele de polițist, jandarm sau alt militar fără a se mai circumscrie calitatea de „militar” doare la cei aparținând de Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne.

Dacă până la abrogarea, implicită, a art.1 alin.1-3 din Decretul – Lege nr.41/1990 prin Legea nr.140/1996 mai greu se putea admite ca gardienii publici să poată fi subiecți pasivi ai infracțiunii speciale de ultraj, deoarece se cere ca persoanele din categoria „alți militari” să aparțină Ministerului de Interne, prin introducerea alin.3 la art.239 Cod penal, prin Legea nr.140/1996 înlăturându-se această condiție, expresia „gardian public” se apropie și mai mult de condiția de „alt militar” pentru a putea fi subiect pasiv al infracțiunii înscrise în art.239 alin.3 Cod penal.

Considerăm că, la o proximă perfecționare a legislației penale, în ceea ce privește textul care încriminează ultrajul, ar trebui fie să se menționeze expres în art.239 Cod penal și calitatea de „gardian public” pentru a se putea pune capăt unor practici neunitare de organele judiciare.

Secțiunea a III-a

Urmările activității și scopul urmărit

Ceea ce este caracteristic infracțiunii de ultraj, din punct de vedere al activității ilicite este crearea unei stări de pericol pentru autoritatea cu care este investit organul din care face parte funcționarul ultragiat, în tulburarea bunei desfășurări a activității acestuia fie prin producerea de pagube ca urmare a distrugerii unor bunuri, fie prin împiedicarea funcționarului ultragiat de a executa atribuțiile de serviciu, de a realiza sarcinile cu care a fost însărcinat.

În secundar ca urmare adiacentă, activitatea ilicită are drept urmare:

încălcarea onoarei și demnității funcționarului ultragiat;

vătămarea integrității corporale și sănătății acestuia;

atingerea adusă libertății integrității corporale și sănătății vreunui membru al familiei funcționarului public investit cu autoritatea publică;

provocarea de pagube materiale celui ultragiat;

împiedicarea exercitării funcției cu care a fost investit, timorarea acestuia.

Față de toate aceste urmări, consecințe, făptuitorul trebuie să fi acționat cu intenție fie în forma directă fie în forma indirectă. Acest lucru impune anchetatorului să dovedească, pe baza materialului probator realizat în cauză, faptul că învinuitul – inculpatul, a cunoscut calitatea de funcționar public investit cu autoritate publică a celui ultragiat și că a conștientizat consecințele faptelor celor de față de cel ultragiat, consecințe pe care fie a urmărit să le realizeze, fie a acceptat producerea lor.

În situația în care făptuitorul, din punct de vedere al formei de vinovăție, acționează cu intenție directă, el urmărește fie să se răzbune pe funcționar pentru diferite acte realizate cu prilejul exercitării atribuțiilor specifice funcției cu care a fost investit, fie încearcă intimidarea celui ultragiat, ambele activități impunând, în general, anumite activități pregătitoare.

Cealaltă formă de vinovăție – intenția directă – este întâlnită în cazurile în care ultrajul se realizează față de un funcționar public, investit cu autoritate publică, aflat în exercițiul funcțiunii, în mod spontan fără ca făptuitorul să realizeze anumite activități pregătitoare.

Ultrajul realizat în scop de răzbunare se poate comite și în mod spontan, în practica judiciară asemenea cazuri fiind nu prea numeroase.

Infracțiunea de ultraj este, însă, de cele mai multe ori urmare a încercării învinuitului de a evita consecințele actelor și activităților impuse de funcționarul public investit cu autoritate publică, de a se sustrage de la aducerea la îndeplinire a acestora.

Secțiunea a IV-a

4.1. Făptuitorii, calitatea și contribuția acestora

Relațiile dintre aceștia și persoanele ultragiate

Autor al infracțiunii de ultraj poate fi orice persoană, legea necondiționând existența faptei de vreo calitate anume pe care să o aibă făptuitorul. Fapta poate fi comisă în oricare din formele de participație, în cadrul ultrajului, doar în cazul în care instigatorul, complicele, coautorul cunoșteau calitatea persoanei ultragiate, cea a funcționarului public investit cu autoritate publică.

Dacă calitatea sus-amintită a persoanei ultragiate nu era cunoscută de instigator, complice sau coautor, atunci în sarcina acestora se va reține instigare, complicitate sau coautor la una din infracțiunile ce constituie elementul material al ultrajului, respectiv: insultă, calomnie, amenințare și alte violențe, vătămare corporală și vătămare corporală gravă și nu în ultimul rând lipsire de libertate – în cazul membrilor de familie a funcționarului.

Așa cum rezultă din cele prezentate mai sus, stabilirea, în cazul participației în oricare din formele sale, a calității și contribuției fiecăruia, prezintă o importanță deosebită întrucât determină:

încadrarea juridică a activităților realizate de fiecare făptuitor în parte ;

individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpaților.

La individualizarea pedepsei se va mai avea în vedere și comportamentul general al făptuitorului anterior comiterii ultrajului și cel vis-à-vis de fapta săvârșită asupra funcționarului ultragiat.

Relațiile dintre făptuitor și persoana ultragiată, ocupă în cadrul anchetei, alături de lămurirea „activității ilicite” și a „calității de funcționar public”, un loc important, întrucât și de natura acestora depinde încadrarea juridică a acțiunilor și inacțiunilor făptuitorului.

Bunăoară, dacă între funcționar și făptuitor au existat relații de natură personală, iar fapta a fost săvârșită în legătură cu aceasta, făptuitorul neurmărind crearea unei stări de pericol pentru autoritatea publică cu care este investit funcționarul public, ci numai „soluționarea” divergențelor existente între aceștia, nu putem vorbi de săvârșirea infracțiunii de ultraj ci, după caz, săvârșirea infracțiunii de insultă, de calomnie, de amenințare, de lovire sau alte violențe, de vătămare corporală sau vătămare corporală gravă.

Aceeași situație din punct de vedere al încadrării juridice a activității ilicite a făptuitorului, o întâlnim și în cazul în care funcționarul public își depășește atribuțiile de serviciu, fie încălcându-le, fie executându-le în mod abuziv, provocându-l astfel pe învinuit. Actele îndeplinite în aceste condiții, nu mai pot fi considerate ca acte ale autorității, funcționarul public nemaibeneficiind de protecție specială acordată de legiuitor.

Exercitarea în mod abuziv a atribuțiunilor de serviciu, în unele cazuri, pe lângă faptul că duce la inexistența infracțiunii de ultraj, determină și înlăturarea caracterului penal al faptei învinuitului. Avem în vedere situațiile în care făptuitorul acționează în condițiile legitimei apărări față de activitățile desfășurate în mod abuziv de funcționarul public – realizarea unei percheziții domiciliare, în mod ilegal, încercarea de arestare a unei persoane fără a exista vreun mandat în acest sens etc.

Sub aspectul lămuririi existenței concursului de infracțiuni, organele de anchetă vor trebui, dacă acest lucru se impune, să extindă cercetările și cu privire la alte fapte penale, săvârșite de învinuit anterior, cu prilejul comiterii ultrajului sau ulterior acestuia.

În consecință pe lângă problemele specifice ultrajului, vor trebui stabilite și lămurite și cele caracteristice faptelor penale săvârșite în concurs real sau ideal cu ultraj.

În concurs cu ultraj cele mai frecvente infracțiuni întâlnite sunt:

ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice;

distingerea;

tentativa de omor;

violarea de domiciliu.

Infracțiunea de ultraj nu poate exista în concurs cu infracțiunea de omor. În aceste cazuri fiind prezentă infracțiunea de omor calificat respectiv omor deosebit de grav. Dacă activitatea ilicită a învinuitului a avut drept urmare moartea funcționarului public investit cu autoritatea publică, infracțiunea de ultraj este absorbită în conținutul infracțiunii de omor calificat. Vom fi în prezența omorului deosebit de grav dacă funcționarul public avea una din calitățile specifice prevăzute de lege și anume: polițist, magistrat, jandarm sau alt militar.

Ultrajul prin natura elementului său material este o infracțiune săvârșită împotriva persoanei. Ținând cont de acest lucru, în cazurile în care făptuitorul exercita activitatea ilicită, caracteristică ultrajului împotriva mai multor funcționari publici, investiți cu exercițiul autorității, vom avea atâtea infracțiuni de ultraj câte persoane vătămate există, în concurs.

4.2. Cauze, condiții, împrejurări care au determinat,

favorizat sau înlesnit comiterea faptelor

Lămurirea cauzelor, condițiilor, împrejurărilor care au determinat, favorizat sau înlesnit comiterea faptelor de ultraj, prezintă importanță din punct de vedere al datelor și informațiilor obținute, întrucât pe baza acestora se vor stabili măsurile preventive necesare evitării săvârșirii de alte asemenea fapte.

Astfel organele de anchetă vor stabili:

a) măsurile de prevenire luate de organul investit cu autoritate publică precum și pe cele luate de funcționarul acestuia;

b) contribuția victimei la săvârșirea faptei:

neîndeplinirea obligațiilor de serviciu și profesionale;

exercitarea în mod abuziv a atribuțiilor cu care a fost investit;

utilizarea de anumite expresii, gesturi ori comportamente necivilizate de natură a provoca săvârșirea ultrajului;

c) starea făptuitorului în momentul comiterii ultrajului;

locul și timpul săvârșirii acestuia;

măsurile luate de cei vinovați.

4.3. Probleme specifice în cazul ultrajului săvârșit

asupra lucrătorilor Ministerului de Interne

Persoana, lucrător al Ministerului de Interne, indiferent de armă: polițist, polițist de frontieră, jandarm, are ca atribuție generală de serviciu asigurarea respectării legalității în toate domeniile vieții sociale, Legea nr.26/1994, Legea nr.116/1998, Legea nr.56/1992 – conferindu-i în acest sens drepturi și obligații specifice, de a căror mod de realizare depinde existența sau inexistența ultrajului săvârșit împotriva lor.

De aceea, în astfel de cauze este necesar a lămuri pe lângă problemele generale enumerate mai sus, o serie de alte probleme impuse exclusiv de calitatea specială de polițist sau jandarm , și anume:

condițiile concrete în care s-a săvârșit fapta;

misiunea în care se afla lucrătorul Ministerului de Interne;

necesitatea, oportunitatea, respectarea legalității în activitățile desfășurate, în exercițiul funcțiunii, dar mai ales în afara timpului afectat exercițiului funcțiunii și a misiunilor;

ținuta, comportamentul lucrătorului anterior și ulterior comiterii faptei asupra sa;

delimitarea infracțiunii de ultraj de contravențiile prevăzute de Legea nr.160/1991 și în Legea nr.61/1991.

Nu orice discuție neprincipială cu organele Ministerului de Interne poate constitui ultraj.

De prevăzut că, potrivit dispozițiilor legale menționate, lucrătorul Ministerului de Interne se află la ordin 24 h din 24, deci trebuie să se prezume și faptul că activitatea sa este respectarea legii, el fiind obligat potrivit calității sale să intervină ori de câte ori se comite o faptă antisocială. În consecință, lucrătorul de Ministerul de Interne este apărat conform dispozițiilor legale, iar practic ancheta trebuie să demonstreze că acțiunea sa nu a fost abuzivă, netemeinică, provocatoare.

Capitolul IV

Activități de întreprins pentru administrarea probelor

Secțiunea I

Aspecte generale

Rezolvarea cauzelor penale presupune stabilirea cu exactitate a situației de fapt și a împrejurărilor referitoare la persoana făptuitorului. Descoperirea adevărului înseamnă realizarea unei concordanțe între faptele comise, așa cum s-au petrecut ele în materialitatea lor și concluziile la care ajunge organul judiciar cu privire la aceste fapte.

Conform art.209 Cod penal, procurorul este organul judiciar ce urmează a desfășura activitățile necesare pentru administrarea probelor, în cazul infracțiunii de ultraj.

În urma verificării sesizării și determinării caracterului penal al faptei, delimitând ultrajul de eventualele contravenții, prevăzute de Legea 60/1991 și Legea 61/1991 și nu în ultimul rând după stabilirea competenței, se va proceda la desfășurarea următoarelor activități:

ascultarea funcționarului ultragiat;

constatarea infracțiunii flagrante;

cercetarea la fața locului;

efectuarea de percheziții, de ridicări de obiecte și înscrisuri;

dispunerea și efectuarea de:

constatări tehnico-științifice;

expertize criminalistice și medico-legale.

identificarea și ascultarea martorilor;

ascultarea învinuiților – inculpaților;

efectuarea de confruntări ori reconstituiri.

Organele de urmărire penală pentru pregătirea și efectuarea activităților mai sus prezentate, trebuie să respecte mai multe principii ce decurg din dispozițiile legii persoanelor penale și din normele deontologice ale anchetei fără de care realizarea scopului pe care îl urmăresc nu este posibil. Aceste principii sunt:

1. Principiul legalității: – presupune cunoașterea aprofundată și aplicarea întocmai a dispozițiilor legale în toate activitățile ce se întreprind.

2. Principiul respectării demnității umane: presupune respectarea cu strictețe a demnității umane, întrucât supunerea persoanelor aflate în curs de urmărirea penală la tratamente cu cruzime inumane ori degradante se pedepsește prin lege.

3. Principiul garantării dreptului la apărare: potrivit acestui principiul, dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți implicate în procesul penal, iar organele de urmărire penală sunt obligate să asigure deplina exercitare a acestui drept.

4. Principiul prezumției de vinovăție: prevede că, până la stabilirea vinovăției, persoana este considerată nevinovată, organele de urmărire penală având în acest sens, datoria să dovedească atât vinovăția cât și gravitatea faptelor.

5. Principiul fermității: potrivit căruia organele de urmărire penală trebuie să acționeze cu hotărâre pentru asigurarea tragerii la răspundere a celor ce au săvârșit infracțiuni sau alte acte antisociale așa încât nici o persoană vinovată să nu se poată sustrage răspunderii pentru faptele săvârșite.

6. Principiul obiectivității: impune organelor de urmărire penală să respecte cu strictețe dispozițiile legale și regulile stabilite de experiența pozitivă generalizată privind prevenirea, descoperirea și cercetarea diferitelor genuri de infracțiuni, să folosească multiplele posibilități pe care știința și tehnica le oferă pentru aflarea adevărului.

7. Principiul necesității și oportunității: presupune analizarea atentă și critică a activităților și măsurilor ce se impun a fi întreprinse pe parcursul desfășurării urmăririi penale.

8. Principiul operativității: potrivit căreia trebuie să se asigure luarea tuturor măsurilor, desfășurarea activităților ce se impun în așa fel încât să se realizeze o apropiere maximă a momentului tragerii la răspundere penală de cel al săvârșirii infracțiunii, cu efecte deosebite pentru activitatea de prevenire.

9. Principiul conspirativității: presupune asigurarea secretului activităților ce urmează a fi efectuate, pentru ca persoanele ce interesate sa nu cunoască despre pregătirile ce se fac cu privire la ele, să nu aibă posibilitatea să ia măsuri pentru a îngreuna desfășurarea cercetării și aflarea adevărului în cauză.

10. Principiul planificării: – potrivit căruia în toate cazurile activitățile de urmărire penală ce urmează a fi întreprinse trebuie să fie precedate de o judiciară planificare și o pregătire în mod temeinic.

Principiile menționate se condiționează reciproc, fiind într-o strânsă interdependență. Respectarea acestora, corelată cu aplicarea regulilor metodologice specifice ultrajului, constituie garanția desfășurării unei activități de cercetare penală de calitate, în slujba adevărului.

Secțiunea a II-a

Ascultarea funcționarului ultragiat

În scopul obținerii rezultatului scontat prin ascultarea funcționarului ultragiat, organul de urmărire penală trebuie să parcurgă patru etape pregătitoare și anume:

studierea materialelor cauzei;

cunoașterii părții ce urmează a fi ascultată;

întocmirea planului de ascultare;

alte activități pregătitoare.

Din studiul materialelor existente la dosarul cauzei, administrative până în momentul când se procedează la ascultare, anchetatorul stabilește persoana care trebuie ascultată în calitate de funcționar ultragiat, faptă care formează obiectul cauzei, problemele care vor fi lămurite prin ascultare, datele ce vor fi folosite în ascultare, precum și ordinea folosirii lor. Cunoașterea temeinică a întregului material din dosar și a actelor normative în vigoare, oferă garanția elucidării tuturor problemelor cauzei.

De asemenea, organul de anchetă trebuie să cunoască victima. Avem în vedere personalitatea și trăsăturile psihice specifice acesteia. Analizând împrejurările cauzei, organul de urmărire penală trebuie să rețină factorii de natură endrogenă, cum ar fi: posibilitatea reală a funcționarului ultragiat de a înțelege și a aprecia în mod corect mecanismul activităților pe care le-a perceput, capacitatea de recepționare a informațiilor, starea atenției în momentul săvârșirii faptei, justețea ori injustețea poziției critice și autocritice față de evenimentul produs, puterea de analiză și a modului în care a reacționat pe moment, relațiile cu persoanele implicate, într-un mod sau altul, în procesul penal.

Cunoașterea trăsăturilor pozitive sau negative de caracter al celui ce urmează a fi ascultat ca parte vătămată, funcționarul ultragiat, permit anchetatorului să-și formeze o imagine despre personalitatea acestuia și în consecință să aleagă procedeul de ascultare cel mai indicat pentru obținerea unor declarații sincere și complete.

Întocmirea planului de ascultare reprezintă cea mai importantă activitate din cadrul activităților pregătitoare ținându-se seama de:

-problemele care urmează a fi lămurite prin ascultarea funcționarului ultragiat;

-materialul probator – forța probatorie a acestuia, ordinea de folosire a acestuia, dacă e cazul.

Întrebările trebuie să fie clare, precise, la obiect, ordonate în mod logic, fie pe mai multe variante, în raport cu ceea ce cunoaște persoana respectivă și modul cum a perceput cele pe marginea cărora s-au făcut declarații.

Întrebările vor viza, în principiu, următoarele aspecte:

calitatea la momentul activității ilicite, modul în care a fost investit, atribuțiile de serviciu, modul în care își exercită funcția publică, activitatea pe care o îndeplinea în momentul ultragierii sau activitățile îndeplinite anterior, ce au constituit mobilul infracțiunii;

modul în care a intrat în conflict cu făptuitorul;

metode și mijloace folosite de făptuitor – acțiunile agresive fizic și verbal îndreptate împotriva sa;

urmările faptei;

modul cum a evoluat conflictul, cum s-a aplanat și când anume;

dacă s-a opus, modul în care făcut-o;

vătămările provocate agresorului în cadrul legitimei apărări și urmele ce pot fi descoperite pe corpul și îmbrăcămintea acestuia;

în ce a constat împiedicarea exercitării atribuțiilor de serviciu și consecințele acestora;

identitatea făptuitorului ori semnalmentele acestuia, relațiile anterioare cu autorul faptei;

persoanele care cunosc despre activitatea ilicită a cărui victimă a fost;

înscrisurile, casetele audio sau audio-video, faxurile sau alte suporturi materiale pe care le posedă și prin intermediul cărora s-a săvârșit ultrajul;

pretenții civile pe care le formulează.

În categoria alte activități pregătitoare se numără:

stabilirea locului unde urmează a se efectua ascultarea;

citarea;

asigurarea condițiilor materiale necesare ascultării.

Declarația funcționarului ultragiat se consemnează în scris, potrivit regulilor statuate de legea procesual penală, aprecierea valorii acesteia făcându-se prin coroborarea cu întregul material existent la dosarul cauzei. Încălcarea dispozițiilor referitoare la ascultarea funcționarului ultragiat are drept consecință aplicarea prevederilor legale privitoare la modalitățile procesuale.

Secțiunea a III-a

Constatarea infracțiunii flagrante

Constituie o activitate cu pondere însemnată pe linia prevenirii, care prezintă importanță din două puncte de vedere: pe de o parte împiedică consumarea activității ilicite, iar pe de altă parte prin descoperirea operativă a infracțiunilor comise, se realizează tragerea la răspunderea penală a făptuitorilor la un moment dat cât mai apropiat de momentul dat, de momentul comiterii faptei.

Conform legii, este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii ori imediat după săvârșire, ceea ce înseamnă prinderea făptuitorului în timpul și la locul comiterii faptei, sau cât mai aproape de momentul săvârșirii. Flagrantă se consideră și infracțiunea al cărui autor este urmărit imediat după săvârșirea faptei, de persoana vătămată, martori, ori strigătul public.

Constatarea flagrantului în scopul infracțiunii de ultraj se face de procuror și numai în situațiile în care se impun constatări care nu suferă amânare sunt competente organele de poliție, cu obligația acestora de a preda în cel mai scurt timp actele întocmite cu această ocazie, procurorului.

În cazul în care infracțiunea de ultraj se realizează în mod spontan, constatarea acesteia în flagrant este obligatorie. În situația în care ultrajul se realizează în forma continuă sau continuată, adică sunt întrunite condițiile necesare, se va trece la realizarea flagrantului doar după desfășurarea unor activități pregătitoare, lucru care nu e posibil atunci când infracțiunea se realizează în formă spontană.

Activitățile pregătitoare presupun:

– aprecierea oportunității și necesității constatării flagrante a ultrajului;

– cunoașterea unor date despre făptuitor și activitatea pe care acesta o desfășoară;

– stabilirea mijloacelor tehnice;

– stabilirea efectivelor care vor acționa, a atribuțiilor fiecăruia;

– stabilirea modului de acțiune.

Înainte de toate vor fi luate toate măsurile de precauție pentru a preîntâmpina stoparea sau tulburarea activității organului investit cu autoritate publică în care se realizează flagrantul, precum și alte aspecte negative ce pot apărea pe parcursul desfășurării acestei activități.

Pe parcursul desfășurării activităților ce le impun constatarea flagrantului, trebuie avute în vedere următoarele:

stabilirea martorilor asistenți, obligatorie când constatarea se face de organele de urmărire penală; ei trebuie aleși înainte de a se trece la surprinderea făptuitorului;

identificarea martorilor oculari, asigurarea concursului persoanelor de bună-credință prezente la fața locului;

stabilirea activității ilicite desfășurată în momentul constatării;

prezentarea calității și luarea măsurilor pentru întreruperea activității ilicite;

acordarea primului ajutor persoanelor vătămate;

identificarea făptuitorului;

efectuarea percheziției corporale;

luarea măsurilor cu privire la infractor și la obiectele și înscrisurile descoperite;

cercetarea la fața locului;

ascultarea martorilor oculari, a persoanei ultragiate și a făptuitorului.

Toate constatările și activitățile desfășurate se materializează într-un proces verbal, la care se anexează fotografiile judiciare ce se efectuează cu acest prilej și care ilustrează și faptele și constatările făcute.

Secțiunea a IV-a

Cercetarea la fața locului

Ca activitate ce se întreprinde pentru administrarea probelor, cercetarea la fața locului se impune a se efectua în primul rând în cazul realizării flagrantului și în alte situații, ori de câte ori la locul faptei pot fi găsite urme și mijloace materiale de probă, respectându-se regulile tactice, criminalistice cunoscute. Cercetarea la fața locului se realizează în situația săvârșirii elementului material specific formei agravate a infracțiunii de ultraj.

Avem în vedere lovirile și alte violențe, vătămarea corporală și vătămarea corporală gravă.

Situația realizării formei agravate a ultrajului, în accepțiunea de loc al realizării acesteia, intră următoarele:

locul unde făptuitorul a efectuat acțiunile ori inacțiunile ce au avut ca rezultat vătămarea integrității corporale sau a sănătății victimei;

traseul pe care s-a deplasat victima după ce asupra sa au fost exercitate violențe și până la locul unde a fost găsită;

itinerariul parcurs de făptuitor pentru a părăsi locul unde s-a derulat activitatea infracțională. Această activitate are drept scop descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea următoarelor categorii de urme:

instrumentele sau obiectele utilizate de făptuitor;

instanțele folosite de acesta;

urmele lăsate de făptuitor la locul faptei, cum ar fi cele de natură biologică – sânge, fire de păr, resturi de țesut organic – urme de încălțăminte, urme de picior, urme papilare, ori lăsate de alte părți ale corpului uman;

urmele instrumentelor și substanțelor folosite, rămase pe diverse suporturi;

urme ale mijloacelor de transport etc.

Este necesar, de asemenea, evidențierea leziunilor existente pe corpul victimei, sub aspectul naturii, formei, culorii și zonei anatomice unde sunt amplasate, care, coroborate cu urmele descoperite în câmpul infracțiunii, pot demonstra mecanismul producerii vătămărilor, acțiunile și inacțiunile făptuitorului și ale victimei. Nici examinarea făptuitorului și evidențierea urmelor faptei pe corpul acestuia, pe ținuta și încălțămintea lui nu trebuie omise, întrucât coroborarea rezultatelor obținute cu celelalte date duce la aprecierea corectă a împrejurărilor în care s-a săvârșit fapta, inclusiv a existenței provocării, a legitimei apărări ori a depășirii acesteia.

Nici forma simplă a ultrajului nu exclude cercetarea la fața locului. Această situație este întâlnită în cazul săvârșirii insultei, calomniei și amenințării în mod indirect prin realizarea unor desene pe diferite suporturi materiale, prin inscripționarea de afirmații ce aduc atingere onoarei sau reputației unei persoane sau prin lipirea de afișe cu conținut asemănător. În asemenea situații, se va urmări descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea de urme de încălțăminte, de picior, urme papilare, urmele instrumentelor și substanțelor folosite.

Rezultatele cercetării la fața locului vor fi materializate într-un proces verbal, la care se anexează fotografiile judiciare și schițele locului faptei realizate cu această ocazie.

Secțiunea a V-a

Efectuarea de percheziții

Ridicarea de obiecte și înscrisuri

Potrivit legii, percheziția este activitatea de urmărire penală care constă în căutarea obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existență sau deținere este tăgăduită, în urma descoperirii și a administrării probelor necesare justei soluționări a cauzelor penale. Constituie un procedeu auxiliar de descoperire și strângere a probelor.

În funcție de împrejurările în care s-a comis infracțiunea, a metodelor și mijloacelor folosite, în situațiile în care se va efectua percheziția, indiferent de felul acesteia, vor fi căutate și identificate:

obiecte sau înscrisuri ce conțin sau poartă urmele infracțiunii;

obiecte sau înscrisuri destinate să servească la săvârșirea ultrajului ori cele care au fost folosite în acest scop.

Din categoria obiectelor sau înscrisurilor destinate sau folosite în comiterea faptei menționăm:

instrumente folosite la producerea vătămării corporale sau a integrității – arme, cuțite, ciomege etc.;

scrisorile de amenințare, telegramele;

materiale din presă, publicații;

casete audio sau audio-video.

Toate acestea se ridică în vederea cercetării, cu respectarea regulilor procedurale specifice.

De asemenea, prin efectuarea percheziției se va urmări nu doar realizarea scopului mai sus menționat, ci și descoperirea învinuiților sau inculpaților care se sustrag de la urmărirea penală, respectiv judecată.

Vor fi avute în vedere, solicitate și ridicate și actele și documentele din care reies următoarele:

calitatea de funcționar public;

funcția deținută, modul de investire;

atribuțiile de serviciu;

aspecte legate de modul de îndeplinire a sarcinilor de serviciu.

Asemenea acte și documente sunt necesare pentru a stabili legalitatea, oportunitatea și necesitatea activităților funcționarului public, vis-à-vis de agresiunile fizice sau verbale îndreptate împotriva sa sau a altor persoane.

O atenție deosebită se va acorda manipulării actelor și documentelor, în dosarul de urmărire penală, nepunându-se materiale cu caracter secret ci numai cele ce pot fi făcute publice. Dacă sunt absolut necesare date privind misiunea sau activitatea desfășurată și acestea sunt secrete, se vor anexa la dosar doar date extrase din documentele respective, cu protejarea secretului, așa încât să nu fie făcute publice chestiuni ce nu trebuie date publicității.

Secțiunea a VI-a

Dispunerea și efectuarea de constatări tehnico-științifice

și medicale și a expertizelor criminalistice

Organul de urmărire penală, pentru identificarea și probarea activității ilicite a făptuitorului, va ține cont de modul concret de realizare în câmpul infracțional, va dispune pe lângă activitățile menționate și efectuarea, după caz, de:

constatări și expertize medico-legale;

constatări tehnico-științifice sau expertize criminalistice ca: grafoscopice, traseologice, fizico-chimice, balistice;

Dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau expertizelor criminalistice se face după regulile cunoscute , actul de dispunere a acestora fiind rezoluția motivată. Este necesară respectarea cu strictețe a regulilor procesuale penale și a celor de tactică criminalistică, atât în pregătirea și dispunerea efectuării acestor activități cât și în aprecierea concluziilor specialiștilor și coroborarea lor cu celelalte probe și mijloace de probă administrate în cauză.

Constatarea medico-legală se dispune în situația ultrajului în formă agravată, ca o activitate de primă urgență, în raport de concluziile specialiștilor determinându-se existența infracțiunii de lovire sau acte violente, vătămare corporală, vătămare corporală gravă și implicit existența ultrajului. Constatarea medico-legală are sarcina de a lămuri următoarele probleme:

existența sau inexistența leziunilor pe corpul victimei și al făptuitorului;

natura vătămărilor corporale constatate;

mecanismul de producere a leziunilor, obiectele ori acțiunile care au generat vătămarea, numărul loviturilor aplicate, inclusiv direcția aplicării acestora;

vechimea leziunilor constatate;

consecința loviturilor aplicate victimei, în sensul stabilirii numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare;

dacă în raport cu vătămările pricinuite, s-a produs vreuna din urmările expres prevăzute de lege și datele care confirmă acest lucru;

alte date necesare stabilirii împrejurărilor săvârșirii faptei, cum ar fi existența unor leziuni specifice reacțiilor de autoapărare, de automutilare etc.

Constatarea tehnico-științifică sau expertiza grafoscopică precum și cea a vocii și vorbirii este dispusă în cazul în care agresiunile fizice au fost precedate de agresiuni verbale, săvârșite în mod indirect, prin intermediul unor înscrisuri sau suporturi electromagnetice sau în cazul realizării în mod indirect a formei simple a ultrajului – insulta, calomnia, amenințarea.

A. Constatarea tehnico-științifică sau expertiza vocii și vorbirii

În prezent, printre metodele tehnico-științifice moderne, pe care criminalistica le pune în slujba stabilirii adevărului, a descoperirii autorului infracțiunii se înscrie și identificarea persoanei după voce. Referitor la această metodă, se impune precizarea că ea nu se restrânge numai la cazurile penale, ea putând fi folosită cu succes și în cauzele civile.

Identificarea vorbitorului după voce și vorbire se bazează pe diferențele existente de la o persoană la alta în contribuția aparatului fonorespirator, precum și pe prezența unor particularități de ordin fiziologic sau apărute ca urmare a unor stări fiziopatologice.

Elementele anatomo-fiziologice și fiziopatologice care fac posibilă identificarea persoanei după voce și vorbire sunt:

a) stabilitatea pe care o prezintă vocea și vorbirea în toată perioada vieții adulte până la bătrânețe;

b) diferența existentă, de la o persoană la alta, în construcția aparatului fonorespirator;

c) particularitățile prezentate de funcția fonotorie;

d) particularitățile determinate de unele melodii ale aparatului fonorespirator.

Pentru ca rezultatele identificării vorbitorului să fie cât mai exacte, modelele de voce și vorbire pentru comparații trebuie imprimate în aceleași condiții ca și fonograma în litigiu. Avem în vedere următoarele condiții:

– aceleași împrejurări și mijloace tehnice de înregistrare;

– același mod de pronunțare;

– aceleași cuvinte propoziții și fraze;

Întrebări ce se pot pune expertului

a) Când se prezintă doar fonograma în litigiu:

dacă vocea și vorbirea în litigiu aparțin în totalitate uneia și aceleași persoane;

dacă la discuții au luat parte mai multe persoane și care este numărul lor;

dacă vocea în litigiu este de bărbat sau de femeie;

care este lexicul folosit;

ce dialect sau grai se utilizează;

care este vârsta aproximativă a vorbitorului;

dacă banda magnetică în litigiu constituie sau nu un montaj de înregistrări de pe alte benzi;

ce simplificări, repetări și corecturi face vorbitorul în vorbire;

dacă vorbitorul a vorbit liber, a declamat sau a citit de pe un text dinainte alcătuit;

dacă vorbitorul are defecțiuni în vorbire și în ce constau acestea;

dacă vocea și vorbirea au fost deghizate și ce procedeu s-a folosit în acest scop;

dacă vorbitorul are un mod propriu de a pronunța cuvintele de proveniență străină;

ziua și ora la care a avut loc discuția.

b) Când se prezintă urmele de voce și vorbire, precum și modelele pentru comparație:

dacă vocea și vorbirea în litigiu provin de la aceeași persoană de la care s-a obținut modelul de voce și vorbire prezentat pentru comparație;

dacă vocea și vorbirea în litigiu au fost falsificate prin imitare și care subiect a făcut imitarea;

dacă vocea și vorbirea în litigiu au fost deghizate, prin ce procedeu și cui aparțin.

B. Constatarea tehnico-științifică sau expertiza grafologică

Scrisul de mână, de tipar și cel dactilografiat sunt urme ale infracțiunii, atunci când au fost executate în procesul săvârșirii acesteia sau în legătură cu ea

Caracterul de deprindere al scrisului de mână, precum și caracteristicile diferite ale mașinilor de scris, individualizează fiecare scriere indiferent că e vorba de scris de mână, de tipar sau de scris dactilografiat. Caracterul individual al scrisului stă la baza identificării autorului sau/și implicit al infractorului.

Dacă se impune efectuarea unor expertize grafologice, pentru probarea activității infractorului sau pentru identificarea acestuia, expertul va trebui să răspundă la următoarele întrebări:

a) în cazul scrisului de mână:

1. când se prezintă numai scrisul în litigiu:

-numărul de persoane care au scris;

-dacă scrisul în litigiu este autentic sau nu;

-stabilirea cu aproximație a sexului, vârstei și profesiei;

-dialectul sau graiul folosit în scris;

-dacă a fost executat cu mâna stângă sau nu;

-dacă scrisul în litigiu a fost executat prin imitare, copiere

și metoda folosită;

-dacă scrisul în litigiu este deghizat și în ce constă acesta.

2. când se prezintă scrisul în litigiu și metodele de comparat:

-dacă scrisul în litigiu a fost executat de persoana de la care

s-au prelevat modele de comparație;

b) în cazul scrisului de tipar sau dactilografiat:

1. când se prezintă doar textul tipărit sau dactilografiat:

-care este caracterul literelor sau al cifrelor folosite la

executarea textului tipărit;

-prin ce procedeu a fost cules textul;

-dacă textul reprezintă un original sau este o copie și în ce

mod a fost realizat acesta;

-dacă textul provine dintr-o lucrare tipărită sau reprezintă

un șpalț;

-dacă documentul este scris la una sau mai multe mașini;

-tipul, modelul și marca mașinii de scris;

-dacă clișeele zincografice descoperite sunt autotipi sau

liniare;

-ce uzură specifică prezintă mașina de scris cu care a fost

executat textul;

-dacă textul a fost executat prin imprimarea cu panglica

mașinii de scris sau prin plombagină;

-dacă textul prezintă ștersături sau adăugiri;

-gradul de pregătire profesională a dactilografului, nivelul

de cultură al acestuia;

-stabilirea vechimii textului.

2. când se prezintă textul incriminat și modelele pentru comparație prelevate de la literele de tipar sau mașina de scris:

-dacă textul descoperit la fața locului a fost executat cu

literele matriță sau cu mașina de scris de la care s-au

prelevat modelele pentru comparație.

Expertiza dactiloscopică are ca obiect examinarea urmelor digitale, palmare sau plantare, pentru identificarea degetului, palmei sau piciorului care le-a creat și implicit a făptuitorului.

Expertiza traseologică se efectuează în cazul descoperirii la locul faptei a unor urme lăsate de mijloacele de transport.

Expertiza biocriminalistică se va efectua pentru a stabili natura și persoanele de la care au provenit urmele de natură biologică descoperite pe parcursul instrumentării cauzei.

Expertiza fizico-chimică se va efectua pentru stabilirea compoziției chimice, provenienței substanțelor utilizate pentru vătămarea integrității corporale sau sănătății

Expertiza balistică se va efectua doar în cazul în care vătămările au fost produse cu arme de foc, urmărindu-se identificarea armei cu care s-a tras și a făptuitorului.

Secțiunea a VII-a

Identificarea și ascultarea martorilor

Este o activitate complexă, care se desfășoară în conformitate cu prevederile legii, cu respectarea regulilor de tactică criminalistică și necesită din partea organului atenție deosebită, obiectivitate maximă în aprecierea declarațiilor obținute.

Identificarea martorilor poate fi făcută din rândul următoarelor categorii de persoane:

persoanele care au fost de față în momentul în care făptuitorul săvârșea activitatea ilicită;

persoanele care au participat la salvarea victimei;

persoanele care au perceput rezultatul acțiunilor ori inacțiunilor făptuitorului;

persoanele care au luat cunoștință despre faptă și împrejurările comiterii ei din surse mediate;

persoanele care cunosc relațiile anterioare dintre făptuitor și victimă etc.

Anchetatorul, pentru buna desfășurare a ascultării și realizării scopului propus, trebuie să desfășoare anumite activități pregătitoare și de asemenea să asigure condițiile în care se va desfășura ascultarea.

În timpul ascultării martorilor, trebuie lămurite următoarele aspecte:

data și locul săvârșirii faptei;

împrejurările care au precedat, însoțit și succedat acțiunile făptuitorului;

modul în care făptuitorul a acționat și mijloacele utilizate;

identitatea făptuitorului, semnalmentele acestuia;

dacă a existat provocare din partea funcționarului ultragiat și în ce constă aceasta;

modul prin care făptuitorul a reacționat la provocarea victimei;

dacă victima s-a apărat de agresiunile făptuitorului, în ce mod a făcut acest lucru;

relațiile anterioare dintre făptuitor și victimă, dacă existau stări conflictuale, a proferării unor amenințări între aceștia;

ce alte persoane mai cunosc despre faptă și împrejurările comiterii ei și modul în care au luat cunoștință despre aceasta;

comportamentul făptuitorului în societate;

starea funcționarului ultragiat după exercitarea asupra sa a unor acte de violență, cine i-a acordat și în ce s-a materializat aceasta.

Secțiunea a VIII-a

Ascultarea învinuitului sau a inculpatului

De modul în care anchetatorul realizează pregătirea pentru efectuarea ascultării depinde obținerea unor declarații complete și sincere de la învinuit sau inculpat. Lipsa de pregătire ori pregătirea insuficientă a ascultării pot avea consecințe nefavorabile, concretizate în declarații incomplete, repetarea ascultării, nelămurirea problemelor cauzei sub toate aspectele. De rezultatele activităților de pregătire, anchetatorul trebuie să țină seama în stabilirea procedeelor tactice pe care le va folosi pe parcursul realizării activității de ascultare.

Anchetatorul poate folosi:

întrebările detaliu;

ascultarea sistematică;

ascultarea repetată;

ascultarea încrucișată;

tactica complexului de vinovăție

folosirea probelor de vinovăție;

ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea ultrajului;

solicitarea justificării modului în care învinuitul a folosit timpul într-o anumită perioadă de timp.

Astfel, se realizează pe lângă obținerea de declarații sincere și veridice, descoperirea indicilor care să dovedească mistificările ori cauzele datorită învinuitului sau inculpatului ascunde adevărul ori încearcă și asigurarea și garantarea dreptului la apărare pe toată durata procesului penal.

Această activitate de ascultare a învinuitului sau inculpatului pentru a fi realizată în mod valabil, va trebui efectuată în condițiile legii, pe baza regulilor generale și speciale de tactică criminalistică ce trebuie avute în vedere și respectate cu acest prilej.

Din declarațiile învinuitului sau inculpatului trebuie să rezulte următoarele:

natura relațiilor dintre el și victimă;

dacă a cunoscut calitatea de funcționar public a persoanei ultragiate;

dacă a existat provocare din partea funcționarului public și în ce a constat aceasta;

acțiunile sau inacțiunile pe care le-a săvârșit în vederea comiterii ultrajului, metodele și mijloacele utilizate în acest sens;

felul în care a intrat în conflict cu funcționarul, modul cum a evoluat acesta, cum s-a aplanat și când anume;

să precizeze zonele corpului unde a fost lovit, numărul și intensitatea loviturilor aplicate, leziunile provocate funcționarului;

persoanele care l-au ajutat în săvârșirea ultrajului și în ce a constat ajutorul dat;

persoanele care cunosc despre activitatea ilicită săvârșită;

starea în care s-a aflat victima după agresiune.

Secțiunea a IX-1

Efectuarea de prezentări pentru recunoaștere,

confruntări și reconstituiri

Organul de anchetă, în scopul identificării făptuitorului, va recurge la prezentarea pentru recunoaștere în următoarele condiții:

să existe un proces-verbal aflat în curs de desfășurare în fața organelor de cercetare penală ori a altor organe judiciare;

să existe o persoană care face dovada prin declarațiile sale că a perceput semnalmentele făptuitorului, caracteristicile acestuia;

persoana ce urmează să fie prezentată pentru recunoaștere să fi fost ascultată anterior de organele de anchetă.

Dacă condițiile enumerate mai sus sunt îndeplinite se poate recurge la prezentarea pentru recunoașterea:

din grup;

după fotografie;

după voce și vorbire;

după mers.

Această activitate este precedată de activități pregătitoare de a căror mod de realizare depinde realizarea eficientă a recunoașterii, pe parcursul căreia trebuie respectate regulile generale și speciale de tactică criminalistică.

Rezultatele prezentării pentru recunoaștere sunt cuprinse într-un proces-verbal, a cărui valoare probatorie e determinată de coroborarea sa cu celelalte mijloace de probă existente la dosar.

În cazul în care pe parcursul desfășurării activităților de probare a existenței infracțiunii de ultraj și a vinovăției făptuitorului, apar contraziceri esențiale, între declarațiile martorului și învinuitului sau funcționarului ultragiat, anchetatorul, potrivit legii de tactică criminalistică, va dispune confruntarea.

Printre scopurile confruntării, avem:

eliminarea contrazicerilor esențiale existente între declarațiile persoanelor ascultate, cu privire la una și aceeași problemă;

obținerea de probe noi în cauză;

întărirea declarațiilor anterioare, în special în cazul persoanelor care au o conduită oscilantă pe parcursul cercetărilor, ori atunci vor înceta să retracteze declarațiile făcute în fața organelor de cercetare penală.

Este bine ca, confruntarea să fie efectuată și atunci când nu există contraziceri, doar se urmărește verificarea, prezicerea recunoașterilor învinuiților și inculpaților. În aceste cazuri confruntarea este importantă întrucât oferă un plus de certitudine declarațiilor făcute de către învinuiți ori inculpați. Confruntarea este un proces tactic, folosit în activitatea organelor de urmărire penală care și-a dovedit din plin utilitatea.

Confruntarea cunoaște două momente:

partea pregătitoare, anterioară activității în sine;

confruntarea, activitatea în sine, care se desfășoară pe baza regulilor generate și speciale de tactică criminalistică.

Pregătirea activității de confruntare se cere cu atât mai mult, întrucât fiind vorba de o faptă săvârșită împotriva autorității statului, cei implicați în această activitate sunt supuși unei presiuni psihice care ar putea duce la obținerea unor rezultate neconcludente pentru anchetă sau chiar la imposibilitatea desfășurării confruntării.

Reconstituirea, ca și cercetare la fața locului, constituie o activitate procesual penală auxiliară, fiind ultima dintre activitățile de administrare a probelor în cazurile de ultraj. Importanța acestei activități este dată de faptul că ea permite:

verificarea și ilustrarea probelor administrate în cauză;

obținerea de noi probe pentru dovedirea participării penale și a vinovăției;

verificarea versiunilor elaborate pe parcursul investigării criminalistice.

Reconstituirea, în funcție de ceea ce urmărește în mod concret, în diversele cazuri de ultraj poate fi efectuată pentru:

verificarea posibilității de observare, percepere, memorare și reproducere a unui fapt, împrejurare sau fenomene;

pentru stabilirea posibilităților de săvârșire a ultrajului într-un anumit mod;

pentru a stabili dacă învinuitul sau inculpatul posedă deprinderile necesare pentru săvârșirea unei anumite activități determinate;

pentru a stabili traseul parcurs de făptuitor până la locul faptei, căile de acces folosite pentru a pătrunde și a părăsi câmpul infracțional.

Reconstituirea ca și confruntarea cunoaște două momente:

etapa pregătirii activității;

etapa desfășurării activității în sine.

Reconstituirea se va face respectând regulile generale și specifice de tactică criminalistică.

Rezultatele, atât ale confruntării cât și ale reconstituirii vor fi materializate în procese verbale a căror valoare probatorie se apreciază în coroborare cu celelalte mijloace de probă.

Capitolul V

Aspecte specifice privind cercetarea ultrajului comis

împotriva polițiștilor

Dintre organele statului cu atribuții de apărare și realizare a autorității publice un rol important revine organelor de poliție, chemate în lupta pentru prevenirea și combaterea infracționalității, apărarea drepturilor și libertăților cetățenești, asigurarea ordinii de drept în țară. Incriminarea severă a ultrajului și agravarea răspunderii penale atunci când fapta a fost comisă asupra unor categorii speciale de funcționari publici, precum polițiști, decurge din însăși protecția juridică ce trebuie acordată obligatoriu persoanelor purtătoare ale autorității.

Atunci când fapta îndreptată împotriva unui polițist, având în vedere problematica specifică pe care trebuie să o soluționeze cercetarea ultrajului în general precizăm că este necesar să avem în vedere o serie de particularități ce țin exclusiv de calitatea persoanei ultragiate. Astfel, polițistul, funcționar public investit cu exercițiul autorității publice, așa cum reiese din art.1 din Legea de organizare și funcționare a Poliției nr.26/1994, are ca atribuție generală de serviciu asigurarea respectării legalității în toate domeniile vieții sociale.

Problemele generale pe care trebuie să le lămurească cercetarea ultrajului: persoana ultragiată și calitatea acesteia, activitatea ilicită desfășurată și consecințele fiecăruia la comiterea infracțiunii, relațiile anterioare dintre făptuitor și persoana ultragiată, existența consumului de infracțiuni și posibilitățile de extindere a cercetărilor, cauzale, condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea faptelor, sunt valabile și în situația când cel ultragiat este un polițist, însă, organul de anchetă va trebui să clarifice și următoarele probleme specifice:

misiunea în care se află lucrătorul de poliție;

condițiile concrete în care s-a săvârșit fapta;

necesitatea, legalitatea, oportunitatea activității desfășurate;

ținuta, comportamentul anterior și ulterior săvârșirii faptei;

modul de investire;

atribuțiile de serviciu.

Trebuie să acordăm o atenție deosebită delimitării infracțiunii de ultraj de contravenție delimitării infracțiunii de ultraj de convenție. Legea nr.60/1991, Legea nr.161/1991. Nu orice discuție neprincipială cu organele ministerului de interne constituie ultraj, însă nici nu trebuie tolerată o astfel de faptă.

Având în vedere prevederile legale, ce reglementează activitatea poliției și raportat la activitatea ilicită îndreptată împotriva polițistului – insulta, calomnia, lovirea, amenințarea, vătămarea corporală și vătămarea corporală gravă, cercetarea în cauză se află în exercitarea atribuțiunilor legale ținând de apărarea drepturilor și libertăților personale, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice, sarcini ce implică nemijlocit exercițiul autorității publice. Dacă ancheta nu stabilește prin prove indubitabile ca insulta, calomnia sau violențele au fost exercitate împotriva polițistului ca purtător al autoritate publică și deci au adus atingere acestuia, în cauză nu se poate reține ultraj ci doar o infracțiune contra persoanei. Din această cauză este necesar a se stabili cu exactitate și fără nici o reținere ca în momentul premergător agresiunii sale – fizice sau verbale – polițistul se află în misiunea ordonată ori desfășura o activitate legală, necesară și oportună în virtutea sarcinilor și obligațiilor sale profesionale, iar fapta ilicită a fost legată de acțiunea funcționarului, în speță polițistul și nu de persoana sa.

O altă persoană ce trebuie lămurită în cursul cercetărilor este cea referitoare la intenția făptuitorului de a lovi în autoritatea publică, sens în care trebuie dovedit că autorul cunoștea calitatea de polițist a celui ultragiat, sau chiar a urmărit direct sau indirect producerea consecințelor. Aceasta trebuie avută în vedere și în prezentarea prevederilor art.16, alin. Ultim din Legea Poliției potrivit căruia „în exercitarea atribuțiunilor, polițistul este obligat să-și facă în prealabil cunoscută calitatea și să prezinte legitimația de serviciu”. De aici reiese că legitimația, declinarea calității și identității nu sunt cerințe formale, de circumstanță, ci necesități practice, obiective, mai ales pentru cei care își desfășoară activitatea în ținută civilă, să nu lase apoi loc de interpretări sau confuzii.

Consecințele – o altă particularitate în cercetarea ultrajului săvârșit asupra polițistului – pe lângă cele de ordin material și moral, constau în perturbarea realizării sarcinilor de serviciu, în intimidarea și împiedicarea acestuia, lucruri pe care ancheta trebuie să le clarifice în detaliu, întrucât numai așa se va putea cunoaște întreg prejudiciul cauzat și în mod implicit se va rezolva latura civilă a cauzei.

În art.38 alin.2 din Legea Poliției preluat și în art.239 din Codul penal, modificat prin Legea nr.140/1996 se prevede faptul că activitatea ilicită asupra soției ori copiilor polițistului în scop de intimidare sau răzbunare pentru măsurile legale luate de acesta în exercitarea atribuțiilor de serviciu, se pedepsesc cu pedepse a căror limită maximă se majorează cu doi ani. În concluzie și familia polițistului este prin lege împotriva unor acte de natură să prejudicieze iar ca problemă specifică de anchetă, trebuie stabilită prin probe legătura de cauzalitate dintre calitatea și activitatea polițistului și acțiunea ilicită îndreptată împotriva familiei sale.

Pentru lămurirea problemelor sus menționate, ancheta reclamă efectuarea unui complex de activități de urmărire penală și tactică criminalistică în finalul cărora să se concluzioneze asupra încadrării juridice în conformitate cu împrejurările faptelor petrecute.

Ca urmare, trebuie să delimităm, în raport de pericol social al faptei, de urmările acesteia, de intențiile și atitudinea subiectivă a făptuitorului, ultrajul în modalitățile prevăzute de art.239 Cod penal de contravențiile prevăzute de art.2 din Legea 61/1991 privind sancționarea faptelor de încălcare a normelor de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice. Nu orice refuz de legitimare, de a se supune solicitării întemeiate a lucrătorului de poliție de a se prezenta la organ în vederea unor verificări ori vociferarea la măsurile luate constituie infracțiune de ultraj, de aceea legiuitorul a prevăzut că asemenea fapte se sancționează contravențional.

Potrivit art.209 Cod procedură penală, competent a desfășura ancheta este procurorul, inclusiv când cel ultragiat este un polițist, ceea ce dă un plus de garanție cu privire la legalitatea și obiectivitatea anchetei. În cazul sesizării unei asemenea fapte, trebuie înștiințat imediat procurorul pentru preluarea anchetei, înaintându-se întregul material probator în care intră actele ce nu suferă amânare, întocmite potrivit legii și de către poliție. Actul de constatare nu poate fi întocmit de polițistul ultragiat ci de un altul, abilitat, firesc, căci nu este normal ca aceeași persoană să aibă concomitent și calitatea de parte vătămată și de organ constatator.

Principala problemă ce trebuie clarificată de procuror este cea privitoare la calitatea de polițist, legalitatea, necesitatea și oportunitatea acțiunilor sale raportate la atribuțiunile de serviciu și activitatea ilicită îndreptată împotriva sa. În acest scop se vor solicita relații scrise de la unitatea sau organul ierarhic superior polițistul ultragiat care, va comunica oficial datele cerute, privitoare la acțiunea sau misiunea sa. În acest sens, la dosarul cauzei se vor anexa după caz, în original sau copie dispoziția de misiune, ordin de serviciu, instructaj, consemnul portului și orice alte asemenea documente – în întregime sau extras din care să reiasă atribuțiunile de serviciu ale polițistului, sarcinile încredințate și oportunitatea acțiunilor întreprinse.

O activitate de maximă importanță este de ascultarea urgentă și în detaliu a polițistului ultragiat întrucât cu această ocazie se pot stabili împrejurările celor petrecute, respectiv cum s-a derulat conflictul, agresiunea făptuitorului sau făptuitorilor, ce a întreprins pentru a evita conflictul sau pentru a se apăra, vătămările și pagubele suferite, toate acestea putând lămuri problemele anchetei. Ascultarea polițistului se face în conformitate cu regulile tactice criminalistice cunoscute, iar declarațiile sale trebuie verificate și coroborate cu celelalte probe spre o justă soluționare a cazului. Ascultarea este efectuată de procuror, iar rezultatul acesteia se materializează într-o declarație, care se consemnează într-un raport ce-l redactează cel în cauză, raport ce va fi anexat actului de constatare ce se înaintează de îndată procurorului competent a efectua cercetarea.

Identificarea și ascultarea amănunțită a tuturor martorilor care cunosc împrejurările comiterii ultrajului este o altă activitate importantă și adesea delicată și anevoioasă, știută fiind abținerea multora de a se implica în asemenea situații. Selectarea martorilor și apoi ascultarea acestora este adesea extrem de delicată, având în vedere multiplele posibilități de influențare a lor, ținând seama și de mentalitățile și prejudecățile, ce pot apărea fie și pentru simplul fapt că sunt ascultați despre activitatea polițistului. De aceea, este necesar să se acorde maximă atenție relațiilor acestora cu părțile implicate, interesul pe care eventual îl au în cauză, factorii obiectivi și subiectivi ce le-ar putea influența.

Ascultarea învinuitului – inculpatului, activitate importantă pentru anchetă, prin aceasta se dă acestuia posibilitatea să-și formuleze apărarea, să-și prezinte poziția față de fapta săvârșită înlăturându-se în acest mod suspiciunea de subiectivism, având în vedere că în cauză e implicat un lucrător de poliție. Ascultarea în detaliu a învinuiților va trebui să lămurească o serie de aspecte referitoare la cele întâmplate, cum ar fi:

cauzele acțiunilor agresive;

modul de declanșare și evoluția conflictului;

comportamentul acestuia anterior ostilităților;

relațiile anterioare cu polițistul ultragiat;

persoanele care au fost de față;

probele pe care le propune în apărarea sa.

Din practica organelor judiciare este cunoscut că învinuiții, inculpații, atunci când sunt ascultați cu privire la împrejurările infracțiunilor ce li se rețin în sarcină, în dorința de a-și diminua răspunderea sau chiar să înlăture, invocă faptul că polițistul s-a purtat abuziv, provocator, neprincipial și că el nu a atentat la autoritatea lui ci cel mai mult la persoana sa, el nefăcându-se vinovat de ultraj, ci de fapt mai puțin grave. Din această cauză este absolut necesar ca întreg ansamblul cercetărilor anchetei să stabilească în mod precis activitatea infracțională desfășurată, resorturile intime și precis activitatea infracțională desfășurată, resorturile intime și faptice care au generat-o și însoțit-o, toate elementele circumstanțiale și conjuncturale ce o caracterizează pentru o soluționare justă a cauzei, fără a lăsa loc de interpretări sau contestații.

Ținând cont de împrejurările și circumstanțele care caracterizează fiecare cauză în parte se pot efectua și alte activități de urmărire penală cum ar fi:

dispunerea și efectuarea de constatări tehnico-științifice și expertize criminalistice și medico-legale;

confruntări;

percheziții;

prezentări pentru recunoașterea de persoane și bunuri;

ridicări de obiecte și înscrisuri;

reconstituiri.

Toate aceste activități se vor efectua în conformitate cu dispozițiile legale și cu regulile de tactică criminalistică, spre a nu se lăsa nici un loc de îndoială sau suspiciune de părtinire a celor implicați. De aceea este indicată folosirea martorilor orientați ori de câte ori se prevede acest lucru, participarea directă a procurorului la anchetă, invitarea și asigurarea prezenței apărătorului învinuitului întotdeauna când este îndreptățit.

În vederea recuperării pagubelor pricinuite ca urmare a ultragierii polițistului, Ministerul de Interne – autoritate publică lezată prin infracțiune – se constituie parte civilă împotriva făptuitorului, urmând ca în conformitate cu prevederile art.38, 39 și 43 din Legea nr.26/1994 să recupereze de la cei vinovați cheltuielile avansate polițistului și familiei acestuia pentru îngrijiri medicale, tratamente și altele, generate de vătămarea sa. Polițistul ca persoană fizică vătămată în subsidiaș prin faptele săvârșite de învinuit se poate și el constitui ca parte civilă în limita pagubelor personale suferite, principala lezată rămânând însă instituția.

Pentru a evita, pe cât posibil, situațiile în care lucrătorul Ministerului de Interne ar putea deveni subiect pasiv al ultrajului, acesta putea deveni subiect pasiv al ultrajului, acesta cu prilejul exercitării atribuțiunilor de serviciu, a misiunilor și sarcinilor încredințate trebuie să aibă în vedere o serie de măsuri de apărare ca:

îndeplinirea exemplară a sarcinilor de serviciu, a misiunilor ordonate, cu respectarea strictă a dispozițiilor legale în vigoare;

intervenția fermă, hotărâtă, fără ezitări, cu responsabilitate;

comportarea demnă și civilizată, cu mult calm și tact în toate împrejurările și mai ales în situațiile delicate;

obiectivitate, corectitudine, nepărtinire în toate ocaziile, echidistantă;

evitarea conflictelor, tulburărilor, dezordinii, preîntâmpinarea prin măsuri adecvate a tuturor evenimentelor și aspectelor negative;

uzul de armă numai cu respectarea strictă a legalității;

evitarea amestecului diverselor medii și a publicității excesive, mai ales în faza incipientă a anchetării cazurilor;

neangajarea politică, evitarea încercărilor de atragere în acțiuni cu caracter politic.

Capitolul VI

Aspecte practice

În acest capitol, voi încerca să prezint, prin intermediul exemplelor, unele din aspectele cele mai des întâlnite de organele de anchetă pe parcursul investigării infracțiunilor de ultraj, aspecte care se referă la stabilirea calității de subiect pasiv al ultrajului, la determinarea activității ilicite făptuitorului, a naturii relației dintre cel ultragiat și făptuitor, precum și a scopului urmărit de acesta din urmă. Neelucidarea unuia din aspectele sus enumerate, determină realizarea de încadrări juridice greșite, lucru care are drept consecință, de cele mai multe ori, prelungirea procesului penal doar pentru a îndrepta ceea ce au făcut alții în mod greșit, cu știință sau cu neștiință.

Determinarea calității de funcționar public investit cu autoritate publică, cu excepția situațiilor când sunt enumerate prin lege, în mod expres, categoriile de persoane ce au această calitate, ridică dificultăți în sensul că plecând de la o interpretare greșită a legilor, în domeniu, unor funcționari publici ce nu sunt investiți cu autoritate publică li se atribuie calitatea de subiect pasiv al ultrajului și invers.

Astfel, prin Sentința penală nr.1508 din 28 februarie 1999 a Judecătoriei Sibiu, s-a dispus scoaterea de pe rol a cauzei și trimiterea la procuror în vederea efectuării urmăririi penale sub aspectul infracțiunii de ultraj, prevăzută în art.239 Cod penal. În fapt, s-a reținut că la data de 21 iulie 1999, partea vătămată angajată la S.C. CRD SRL Sibiu ca paznic, a constatat că două persoane erau conectate ilegal la rețeaua de cablu; în urma decuplării acestora, a fost agresată fizic și verbal de către inculpat.

Conform certificatului medico-legal, partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 2-3 zile de îngrijiri medicale.

Ultrajul este o infracțiune complexă, absorbind în conținutul său, insulta, calomnia, amenințarea, lovirea sau orice acte de violență, vătămarea corporală gravă. Prin incriminarea ultrajului, legiuitorul a înțeles să acorde protecție persoanelor care îndeplinesc anumite condiții expres prevăzute de lege: să fie funcționar public ce îndeplinește funcție, ce implică exercițiul autorității de stat.

Investirea unui funcționar cu exercițiul autorității de stat trebuie să se facă de către un organ împuternicit al statului, deoarece numai acesta este în măsură să stabilească dacă cel în cauză este apt de a îndeplini și exercita o asemenea calitate.

În speță, instanța a dispus în mod greșit scoaterea de pe rol a cauzei și trimiterea la procuror în vederea efectuării penale sub aspectul infracțiunii de ultraj, prevăzută în art.239 Cod penal, fără să ia în considerare faptul că partea vătămată – în calitate de angajat al S.C.CRD SRL Sibiu – nu îndeplinește o funcție în care să implice exercițiul autorității de stat.

Partea vătămată, aflându-se în exercițiul funcțiunii, nu a acționat în numele statului, ci în vederea apărării intereselor unei societăți comerciale, cu capital privat, neputând fi, prin urmare, subiect pasiv al infracțiunii de ultraj, prevăzută în art.239 Cod penal.

Pentru lămurirea acestei probleme se impune efectuarea, ca activitatea de administrare a probelor, a ridicării de înscrisuri referitoare la societatea comercială – mod de constatare, obiect de activitate – și la persoana vătămată – mod de investire, atribuții, mod de executare.

În urma desfășurării activităților pentru administrarea probelor – ascultarea persoanei vătămate, dispunerea constatării medico-legale, ridicarea de înscrisuri, ascultarea inculpatului – în cauza, s-a stabilit săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută în art.180 alin.2 Cod penal, în concurs cu infracțiunea de insultă, prevăzută în art.205 Cod penal.

În scopul protecției persoanelor care îndeplinesc funcții ce implică exercițiul autorității publice, s-a prevăzut expres, în anumite legi sau hotărâri ale Guvernului, categoriile de funcționari care sunt investiți cu exercițiul autorității publice sau care sunt asimilate cu acestea, organele de anchetă trebuind să plece în stabilirea calității de subiect, organele ultrajului, de la aceste dispoziții. Spre exemplu, potrivit art.23 alin.3 din Legea nr.68/1991, „În rezolvarea atribuțiilor ce revin birourilor electorale, toți membrii din compunerea acestora exercită o funcție ce implică autoritatea de stat. De asemenea, conform art.12 din H.G.nr.1079/1990, în îndeplinirea sarcinilor ce le-au revenit pe timpul efectuării recensământului, recenzorii, precum și persoanele ce au avut sarcini de îndrumare, coordonare și control, s-au bucurat de protecția legii ce se acordă celor care îndeplinesc funcții ce implică exercițiul autorității de stat.

În activitatea practică a organelor de urmărire penală s-a pus problema referitoare la faptul dacă membrii comisiilor de lichidare a cooperativelor agricole de producție sau a celor de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și punerea în posesie a proprietarilor, constituie conform Legii nr.18/1991, pot fi subiecți pasivi ai ultrajului.

În plan teoretic, pentru lămurirea acestei probleme vom avea în vedere atât Legea fondului funciar cât și H.G.nr.131/1991, în care s-au făcut distincții clare între comisiile pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și punerea în posesie a proprietarilor, pe de o parte și comisiile de lichidare a patrimoniului cooperativelor ori a asociațiilor intercooperatiste, pe de altă parte.

Potrivit art.11 din Legea nr.18/1991, „în scopul stabilirii dreptului de proprietate, prin reconstituirea sau constituirea acestuia, atribuții efective a terenurilor celor îndreptați și eliberării titlurilor de proprietate, în fiecare comună, oraș sau municipiu se constituie, prin decizia prefecturii, o comisie condusă de primar.

Comisiile comunale, orășenești sau municipale vor funcționa sub îndrumarea unei comisii județene, numită prin decizia prefecturii și condusă de prefect,”

Alineatul trei al aceluiași articol împuternicește Guvernul să stabilească procedura de constatare și modul de funcționare a comisiilor, precum și modul de atribuire a noilor titluri de proprietate. Atribuțiile comisiilor sunt prevăzute în art.4 și 5 din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuirea a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G. nr. 131/1991.

Printre alte atribuții se află și cea privind punerea în posesie a persoanelor îndreptățite a primi terenuri.

Comisiile de lichidare a patrimoniului cooperativelor ori a asociațiilor intercooperatiste sau de stat și cooperatiste au fost reglementate distinct în art.26 și 27 din Legea fondului funciar și Capitolul VII din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 131/1991. Aceste comisii sunt constituite prin decizia prefecturii, la propunerea primăriei, având atribuții precise pentru lichidarea patrimoniului unităților respective.

Potrivit art.7 din H.G. nr. 131/1991, „membrii comisiilor constituie conform art.1 vor fi asimilați cu funcționarii aflați în exercițiul autorității de stat”. Este evident că art. 1 din H.G. nr. 131/1991, la care face trimitere art. 7 din aceeași hotărâre, se referă numai la comisiile comunale, orășenești, municipale și județene, prevăzute în art. 11 din legea nr. 18/1991, întrucât numai cu privire la aceasta legiuitorul a împuternicit Guvernul să stabilească procedura de constituire și modul de funcționare – alin. 2.

În concluzie, numai membrii acestor comisii au fost asimilați cu funcționarii aflați în exercițiul autorității de stat.

Stabilirea în mod cert a calității de subiect pasiv al ultrajului impune organelor judiciare în primul rând să determine și să interpreteze legile, care reglementează această calitate, în funcție de situațiile concrete, întâlnite de la caz la caz, și apoi, cu „ajutorul” activităților de probare a infracțiunii – solicitarea sau ridicarea de înscrisuri, de la sediul organului al cărui funcționar este cel ultragiat, din care să rezulte funcția în care a fost investit cu exercițiul autorității publice.

Relevante, sub aspectul determinării activității ilicite făptuitorului, a naturii relației dintre acesta și persoana vătămată și a scopului urmărit, sunt cazurile de ultraj comise asupra lucrătorilor Ministerului de Interne, datorită numărului și diversității acestora.

Prin rechizitoriul din 9 februarie 1999 din Dosarul nr. 25/P/1999, soluționat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș Baia Mare s-a dispus trimiterea în judecată a lui F.V., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 239, alin. 1, 2 și 3 din Codul penal. Inculpatul, în noaptea de 1 martie 1998, în jurul orei 2.00 a încercat să-și pornească mașina aflată în parcare.

Partea vătămată, A.V., subofițer în Ministerul de Interne, se afla împreună cu jandarmul B.A. în misiune de asigurare a pazei, liniștii și ordinii publice, în zona Complexului Săsar din Baia Mare. Aceștia, sesizându-se despre faptul că un cetățean, aflat sub influența băuturilor alcoolice, s-a urcat într-un autovehicul parcat și încearcă să-l pornească, s-au apropiat de autovehicul, s-au prezentat și au solicitat cetățeanului să se legitimeze. Inculpatul F.V. s-a dat jos din mașină și a spus subofițerului că nu-i dă nici un act de identitate, iar la insistențele subofițerului, inculpatul a început să-l amenințe că are relații „sus puse”, că poate să-i facă rău și că lui nu i se poate întâmpla nimic. Fiind sub influența băuturilor alcoolice, inculpatul a început să-l înjure pe subofițer, după care l-a lovit cu palma peste față, subofițerului căzându-i cascheta de pe cap și stația de emisie-recepție din mână.

Văzând acest lucru, atât partea vătămată A.V. cât și jandarmul B.A., au intervenit în forță pentru a-l imobiliza pe inculpat, sens în care, între părți s-au exercitat violente reciproce.

Ulterior, inculpatul a fost condus la Spitalul județean, unde în urma recoltării probelor biologice s-a stabilit că avea alcoolemie de 0,90g0/00.

În drept, fapta inculpatului F.V. care, aflat sub influența băuturilor alcoolice și fiind solicitat de partea vătămată să se legitimeze, a adresat acestuia amenințări, injurii și l-a lovit cu palma peste față, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, prevăzute de art. 239 alin.1, 2 și 3 Cod penal.

Fapta și vinovăția inculpatului se probează cu:

actul de sesizare

declarațiile martorilor

Inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, afirmând că el este cel care a fost agresat de către polițist.

Plecând de la acest caz, în vederea soluționării lui, trebuiau clarificate anumite probleme ce decurgeau din calitatea specială a funcționarului ultragiat, aceea de lucrător al Ministerului de Interne.

Pe lângă probleme ca: activitatea ilicită a lui F.V., activitatea dintre A.V. și F.V., existența concursului de infracțiuni, cauze, condiții, împrejurări ce au favorizat comiterea ultrajului, mai trebuie lămurite următoarele probleme:

misiunea pe care o aveau de executat cei doi lucrători ai Ministerului de Interne;

necesitatea și legalitatea intervenției lucrătorilor Ministerului de Interne;

măsurile luate de cei doi lucrători ai Ministerului de Interne pentru prevenirea conflictului.

Având în vedere modul de realizare a activității ilicite și condițiile de loc și timp, singurele activități de administrare a probelor sunt:

ascultarea subofițerului A.V.;

ascultarea martorilor:

-jandarmul B.A.

-a persoanelor care au perceput cele petrecute în parcare

-a personalului Spitalului județean legat de starea lui F.V.

-ascultarea învinuitului F.V.

Constatarea medico-legală nu se impunea, întrucât forța loviturii lui F.V. nu a fost de natură a produce leziuni astfel ca gestul său neputându-se proba decât cu declarații ale martorilor.

Așa cum era de așteptat, inculpatul nu și-a recunoscut vina, acuzându-i pe polițiști și pe jandarmi de purtarea abuzivă, motiv pentru care cei doi au fost cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă. Plecând de la prevederile Legii nr. 26/1998 art. 16 lit.a, care prevede că: „polițistul are dreptul de a legitima și stabili identitatea persoanelor suspecte și de a lua măsurile necesare ce se impun”, activitatea subofițerului A.V. a fost realizată în condițiile legii, iar din punctul de vedere al oportunității, aceasta se impunea, având în vedere locul și timpul în care F.V. se găsea în parcare, precum și refuzul său de a-și declina identitatea.

Alte activități necesare în scopul administrării probelor ar consta în:

confruntări – dacă există declarații opuse cu privire la aspectele esențiale în lămurirea problemelor și soluționarea cauzei;

ridicări de înscrisuri:

-înscrisuri privind atribuțiile de serviciu ale subofițerului

-misiunea sa în zona Complexului Săsar

Dacă în ceea ce privește confruntarea, aceasta nu a fost necesară, în ceea ce privește activitatea de ridicare de înscrisuri, consider că este necesară în orice situație, implicit în această speță, întrucât documente ca: dispoziția de misiune, ordinul de serviciu, instructajul, consemnul postului, stabilesc atribuțiile de serviciu, sarcinile încredințate, legalitatea și oportunitatea acțiunilor întreprinse, modul de realizare a sarcinilor încredințate.

Un caz relevant în ceea ce privește cauzele, condițiile, împrejurările ce au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea ultrajului împotriva lucrătorilor de poliție, este cel soluționat în dosarul nr. 271/P/1996 de parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș Baia Mare:

Prin rechizitoriul din 15.01.1997, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.D., pentru infracțiunile prevăzute de art. 239 alin. 1,2 și 3 Cod penal, cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal.

În fapt, inculpatul, în seara zilei de 21 decembrie 1996, împreună cu soția sa, au plecat la Barul „Miorița”, unde împreună cu martorii P.C., S.I. și R.V. au consumat bere. De aici, au plecat împreună la discoteca din localitate.

Inculpatul s-a dus la barul discotecii, solicitând barmanei P.M. să fie servit cu bere. Rugămintea barmanei de a aștepta, l-a determinat pe inculpat să-i arunce acesteia, în față, o cutie de suc goală. Acest lucru a determinat-o pe P.M. să-l lovească cu o tavă de plastic peste cap, pe inculpat, care a ripostat, lovind-o cu palma. Pentru a aplana scandalul dintre cei doi, a intervenit martorul S.I. fiind sesizate telefonic și organele de poliție.

La locul incidentului s-au deplasat subofițerii S.G. și A.S., însoțiți de gardienii publici V.N. și P.V. Odată ajunși la fața locului, subofițerii s-au edificat cu privire la cele întâmplate și l-au condus pe inculpat în biroul șefului de unitate, unde a fost chemată și barmana, pentru a fi lămurită situația. Inculpatul a încercat s-o lovească din nou pe barmană, iar când a intervenit sg.maj. S.G., inculpatul l-a lovit cu mâna peste față. În acel moment, în încăpere au pătruns și alte persoane, creându-se un vacarm, lucru care i-a determinat pe lucrătorii de poliție să-l ducă pe inculpat la sediul poliției.

Inculpatul a refuzat să urce în mașină reușind să scape. Prin stație s-au cerut întăriri. În acest timp, gardienii care-i însoțeau pe cei doi subofițeri au plecat în urmărirea inculpatului. Când s-a încercat încătușarea lui, acesta l-a lovit din nou pe sg.maj. S.G., de data aceasta cu piciorul. A fost dus apoi din nou în fața discotecii unde se afla mașina poliției și aici când sa-a încercat din nou încătușarea inculpatului, acesta l-a lovit cu piciorul în bărbie pe sg.maj. A.S.

La locul incidentului a ajuns, ca urmare a ajutorului cerut prin stație, plt.maj.T.N., împreună cu gardianul public care-l însoțea, acesta solicitându-i inculpatului care era agitat să se liniștească. Acesta din urmă a început să-i înjure și să-i amenințe pe toți lucrătorii de poliție prezenți, că-i va împușca. În acel moment, inculpatul cu cătușele puse, reușește să scape și să intre în discotecă, fiind urmat de cei trei lucrători de poliție și de gardienii care-i însoțeau. În discotecă, inculpatul continuă cu amenințările și injuriile la adresa polițiștilor, iar la un moment dat a luat un pahar de sticlă și l-a aruncat cu ambele mâini spre grupul de polițiști aflați la o distanță de 3-4 m de acesta. Paharul l-a lovit în partea dreaptă a feței pe plt.maj. T.N. , creându-i plăgi tăiate la nivelul pleoapei, nasului și feței, declanșându-i-se o hemoragie masivă. În urma acestei fapte, s-a acționat mai hotărât asupra inculpatului, care, în cele din urmă, a fost transportat și reținut la sediul organului de poliție.

Din certificatul medico-legal rezultă că, partea vătămată T.N. a suferit leziuni corporale pentru care s-au acordat 7-8 zile de îngrijire medicală pentru vindecare.

În fapt, fapta inculpatului M.D. de a insulta, amenința și lovi pe cei doi subofițeri care se aflau în exercițiul funcțiunii constituie infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. 1, 2 și 3 Cod penal.

Vinovăția inculpaților se stabilește și este probată cu următoarele mijloace de probă:

– procesul verbal de constatare

– declarațiile martorilor

– declarațiile părților vătămate

– certificatul medico-legal

– declarația inculpatului

– recunoașterea de interogator

– recunoașterea la prezentarea materialului

În cauză nu există constituire de parte civilă, dar partea vătămată T.N. își rezervă dreptul de a formula pretenții materiale, în cazul rămânerii lui cu infirmitate (sluțire).

Pe parcursul anchetei inculpatul a recunoscut faptele comise, mai puțin pe cea de lovire a plt.maj. T.N., susținând că el a aruncat paharul asupra barmanei P.M. Declarațiile martorilor și ale părții vătămate infirmă această afirmație a inculpatului, însă pentru a putea dovedi în mod indubitabil, absolut rănirea plt.maj. T.N.. în seara incidentului lucrătorii de poliție trebuiau să ridice de la locul incidentului bucățile de sticlă din paharul care s-a spart în urma contactului dintre acesta și fața plt.maj. T.N., pentru că pe acestea se găseau amprentele impactului, urme de sânge. De asemenea, se puteau identifica bucățile de sticlă care au provocat efectiv leziunile de pe fața plutonierului.

Lămurirea cauzei sub aspectul cauzelor, condițiilor și împrejurărilor care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea faptei scoate în evidență modul precar în care au acționat cei doi sergenți majori. Practic, datorită lipsei de fermitate în acțiune, neluării măsurilor care se impuneau raportat la locul incidentului, inculpatul a „reușit să-i ultragieze” pe toți lucrătorii de poliție prezenți. În primul rând în încăperea în care se găsea biroul șefului unității, cei doi subofițeri și gardienii nu trebuiau să permită accesul și altor persoane, decât al celor implicați efectiv în scandalul de la bar. În al doilea rând, în momentul în care s-a încercat transportarea inculpatului la sediul poliției, în momentul urcării acestuia în mașină acesta a scăpat, deși era însoțit de cei doi sergenți majori împreună cu gardienii ce-i însoțeau pe aceștia. În momentul în care a fost prins și s-a încercat încătușarea lui, acesta l-a lovit pe celălalt sergent major și s-a renunțat la încătușare. Această activitate a fost realizată abia când la locul faptei a ajuns și plt.maj. T.N.

În mod inexplicabil, inculpatul așa încătușat cum era, a scăpat din nou, intră în discotecă și acolo reușește să-l lovească cu paharul peste față pe plt.maj. T.N.

Iată cele trei momente care practic au înlesnit comiterea celor trei infracțiuni de ultraje.

Pe fondul lipsei de hotărâre a lucrătorilor de poliție în acțiunea de soluționare a conflictului generat de inculpat, agresiunea acestuia și-a spus cuvântul – trei ultraje.

Această situație pune în evidență și importanța măsurilor de autoapărare, pe care lucrătorii Ministerului de Interne trebuie să le ia cu ocazia realizării tuturor sarcinilor de serviciu.

Prin rechizitoriul din 8 martie 1999, din Dosarul nr. 334/P/1997 soluționat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților L.L. și C.R. pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 239, alin. 1 și 3 Cod penal și art. 321, alin. 1 Cod penal cu aplicarea dispozițiilor art, 33 lit. „a” Cod penal.

În fapt, la data de 23.05.1997, învinuiții, aflați sub influența băuturilor alcoolice, au proferat în discoteca Clubului PHEONIX cuvinte și expresii triviale aducând atingere bunelor moravuri și insultând totodată pe plt.maj.Gh.S. din Poliția Municipiului Baia Mare și pe subofițerul C.D. din U.M: 0716 Baia Mare.

Faptele au avut loc în următoarele împrejurări:

În seara zilei de 23.05.1997, cei doi învinuiți însoțiți de martorii S.R. și K.M. s-au deplasat în jurul orelor 19 la discoteca Clubului PHEONIX, unde după ce au consumat băuturi alcoolice au deranjat persoanele din preajmă, altele decât cercul lor de prieteni. Comportamentul lui L.L. l-a determinat pe martorul L.F. – persoană cu responsabilități pe linia menținerii ordinii în discotecă să-l atenționeze pentru a-și revizui conduita, martorul amintit și alte persoane l-au condus afară pe învinuitul L.L., care în urma discuțiilor purtate cu patronul discotecii a primit acceptul acestuia de a reveni în localul său cu condiția de a nu deranja pe ceilalți clienți ai discotecii. Revenind în discotecă, învinuitul L.L. și-a reluat atitudinea irevențioasă, adresând persoanelor din jurul său expresii triviale, situație în care martorul L.F. a intervenit din nou. Învinuitul l-a înjurat, motiv pentru care martorul amintit i-a dat o palmă învinuitului, după care împreună cu martorul Z.A. l-a scos în mod forțat afară.

Pe treptele de acces în discotecă, învinuitul L.L. a început să se certe cu ambii martori amintiți mai sus, context în care i-a reproșat martorului L.F. faptul de a-l fi molestat spre a-l capacita în acest mod să plece din local.

Este dovedit că polemica dintre învinuit și martorul L.F. nu a degenerat în bătaie datorită prietenilor celor doi învinuiți, respectiv martorii K.M. și S.R., însă scandalul produs în fața discotecii a determinat intervenția părților vătămate, plt.maj. Gh.S. și M.a.c. C.D., ambii subofițeri aflați în timpul serviciului de menținere a ordinii și liniștii publice.

Angajat fiind în cearta cu martorul L.F., învinuitul L.L. nu a realizat că este întrebat de partea vătămată plt.maj. Gh.S., de ce nu încetează cu scandalul, astfel că întors cu spatele l-a înjurat pe subofițer, dându-și seama abia ulterior de această împrejurare. Văzând starea în care se află învinuitul L.L., plt.maj. Gh.S. i-a cerut acestuia să părăsească zona, context în care învinuitul convins și de prietenii săi a acceptat inițial să pornească spre casă în compania acestora. După ce a parcurs câțiva metri, s-a oprit și a proferat injurii și cuvinte obscene. Această atitudine a învinuitului l-a determinat pe plt.maj. Gh.S. să-l someze pentru a rămâne pe loc în vederea identificării și conducerii lui la sediul Poliției Municipiului Baia Mare. Învinuitul L.L. nu s-a supus somației și a încercat să scape prin fugă, însă după câțiva zeci de metri a fost imobilizat C.R. Aici, ambii învinuiți au început să profereze injurii, trivialități și amenințări atât la adresa celor două părți vătămate, Gh.S. și C.D., precum și a altor colegi ai acestora, cadre existente în sala de așteptare situate vis-a-vis de camera ofițerului de serviciu, care încercau să-i convingă să înceteze cu scandalul.

Faptele învinuiților L.L. și C.R., care la data de 23/24.05.1997, în locul public au proferat injurii, cuvinte triviale și amenințări lezând astfel moravuri și insultându-i pe plt.maj.Gh.S. și C.D. – ambii subofițeri M.I. aflați în exercițiul funcțiunii, realizează elementele infracțiunii incriminate de prevederile art. 239, alin.1 și 3 Coid penal și respectiv art. 321 Cod penal.

Vinovăția învinuiților L.L. și C.R. este dovedită cu:

-proces verbal întocmit de organele de poliție

-raportul plt.maj. Gh.S. – parte vătămată, declarația de martor a acestuia

-raportul părții vătămate C.D. și declarația sa

-raportul plt. C.V. și declarația de martor a acestuia

-declarațiile martorilor Z.A., K.M., S.R., A.G., B.D., P.C.

La interogatoriu și prezentarea materialului de urmărire penală învinuiții au adoptat o poziție de recunoaștere parțială a faptelor pentru care sunt cercetați, încercând să acrediteze ideea că atitudinea lor s-a datorat manierei în care organele de ordine au intervenit. Este stabilit că organele de ordine au recurs la forță în raport cu conduita de împotrivire adoptată de ambii învinuiți.

În speța sus prezentată ancheta a avut de lămurit două mari categorii de probleme, și anume, cele specifice ultrajului contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice și cele caracteristice ultrajului.

Dacă în ceea ce privește lămurirea problemelor și probarea săvârșirii ultrajului contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii publice, ancheta nu a întâmpinat dificultăți, alta a fost situația în ceea ce privește ultrajul comis de cei doi învinuiți împotriva plt.maj. Gh.S. și M.a.c. C.D.

Dintre toate problemele ce trebuiau lămurite în ce privește comiterea ultrajului de către cei doi învinuiți, determinarea activității ilicite a acestora săvârșită asupra celor doi lucrători de poliție era hotărâtoare în ce privește existența sau inexistența ultrajului.

În declarațiile date, cei doi învinuiți susțineau că faptele săvârșite împotriva lucrătorilor de poliție s-au datorat modului în care organele de ordine au intervenit în forță. În susținerea acestei informații, aceștia au depus la dosar două certificate medico-legale, unul care atestă existența pe corpul numitului L.L. de leziuni pentru a căror vindecare sunt necesare un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale.

În aceste condiții s-a pus problema dacă nu cumva cei doi lucrători de poliție și-au exercitat în mod abuziv atribuțiile de serviciu, provocându-i în acest fel pe cei doi învinuiți. De aceea, împotriva plt.maj.Gh.S. și M.a.c. C.D. s-a început urmărirea penală sub aspectul săvârșirii de către aceștia a infracțiunii de purtare abuzivă. Singurele activități de probare a existenței sau inexistenței acestei fapte erau: ascultarea persoanelor vătămate, ascultarea martorilor și ascultarea învinuiților. Între declarațiile martorilor și a celor învinuiți de purtare abuzivă, pe de o parte și declarațiile persoanelor vătămate, au existat neconcordanțe în ce privește: agresarea fizică, de către plt.maj.Gh.S. și M.a.c. C.D., a numitului L.L., agresarea fizică a numitului C.R. de către plt.maj.Gh.S., împiedicarea plt.maj.Gh.S. de către C.R. în momentul în care primul încerca să-l prindă din urmă pe L.L., imobilizarea plt.maj.Gh.S. de către C.R. în încercarea acestuia de –l elibera pe L.L.

Lămurirea acestor aspecte a impus efectuarea de confruntări în urma cărora s-a stabilit:

În noaptea de 23.05.1999, în momentul în care plt.maj.Gh.S. încerca să-l prindă pe numitul L.L. care încerca să se sustragă somației de a se opri în scopul legitimării și conducerii sale la Poliția Municipiului Baia Mare a fost împiedicat de numitul C.R. În timp ce L.L. încerca să scape prin fugă, acesta, fiind în stare de ebrietate s-a împiedicat și a căzut cu fața la trotuar, izbindu-se în mod violent. Acest lucru a făcut prinderea să fie mai ușoară, primul care a ajuns la el fiind M.a.c. C.D., care l-a imobilizat. Ulterior a sosit și plt.maj. Gh.S. care a ajutat la ridicarea lui L.L. și conducerea acestuia la sediul poliției. În timp ce se deplasau, C.R. a încercat să-l elibereze pe L.L., prinzându-l de haine și de gât pe plt.maj. Gh.S., moment în care a intervenit în forță un alt lucrător de poliție pentru a-l imobiliza pe numitul C.R.

În aceste împrejurări, coroborând toate probele existente la dosar, în ce privește ultrajul, rezultă că intervenția lucrătorilor de poliție a fost necesară, legală și oportună, fapta numitului C.R. de a adresa injurii și de a-i amenința constituie elementul material al infracțiunii de ultraj, art.239, alin. 1, 2 și 3 Cod penal. Activitatea ilicită a numitului L.L. dată de cei doi lucrători de poliție – adresarea de injurii, expresii obscene, amenințări – constituie elementul material al infracțiunii de ultraj, art. 239, alin. 1 și 3 Cod penal.

Dacă în urma anchetei s-ar fi stabilit exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu de către plt.maj.Gh.S. și M.a.c. C.D. existența provocării din partea acestora, actele realizate de aceștia nu ar mai fi fost considerate ca acte ale autorității și în consecință nu ar mai fi fost protejați de lege, în sarcina învinuiților reținându-se doar insulta și amenințarea ce-l privește pe L.L. și lipsa caracterului penal al faptei în ce-l privește pe C.R. – legitimă apărare.

Un exemplu în acest sens îl constituie cazul „IONIȚĂ” care urmează să fie soluționat de Secția Penală a Curții Supreme de Justiție, după ce instanțele anterioare l-au condamnat pentru excesul de zel al unui polițist. Eludând legea, polițistul a comis un abuz.

Agent de circulație pe raza comunei Berceni, plt.M.N. l-a oprit pe consăteanul său I.I., în ziua de 18 august 2000, pentru că I.I. nu a prezentat actele și a repornit mașina, plutonierul i s-a agățat de volan punând în pericol siguranța traficului. Uitând de căile oferite de lege pentru a-l determina totuși pe I.I. să oprească, plt.M.N. a optat pentru abuz. Știindu-se protejat de ultraj – acuzație instrumentată de altfel, ulterior pentru condamnarea lui I.I., plt.M.N. a optat pentru o aventură absurdă, în deserviciul decenței la care-l obliga legea.

Cercetarea numitului I.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ultraj asupra plt.M.N. a impus lămurirea printre altele în urma audierii ca martori a unor consăteni de-ai lor care cunoșteau relațiile existente între cei doi. Astfel s-au constatat următoarele:

I.I. este de profesie mecanic auto, fiind proprietarul unui atelier de reparații auto. „Sătul” să-i tot repare pe gratis mașina lui M.N., în orice moment i-o cerea acesta, a riscat să-l refuze pe „domn’ plutonier”. Acest lucru l-a determinat pe plt.M.N. să se răzbune pe I.I. pentru „îndrăzneala” sa. Intrând brusc în exercițiul funcțiunilor sale, plt.M.N. l-a pândit pe I.I. pe când venea de la crâșmă. Redobândindu-și statutul oficial, plt.M.N. și-a reglat conturile. Știindu-l sub influența băuturilor alcoolice, plt.M.N. a căutat să-i retragă permisul auto lui I.I.

I.I. avea mama internată în spital, bolnavă de cancer, vizitând-o după orele de serviciu, ducându-i medicamente și cele necesare acesteia. Plt.M.N. cunoștea acest lucru. Suspendarea permisului lui I.I. i-ar fi îngreunat simțitor îndeplinirea îndatoririlor de a-și ajuta mama suferindă, acesta nemaiputându-și folosi mașina în acest scop. Din declarațiile martorilor reieșea dorința plt.M.N. „de a-i face viața grea lui I.I.”.

Stabilirea naturii situației existente între I.I. și plt.M.N. a fost hotărâtoare în ceea ce privește reținerea sau nu a permisului de conducere și a condamnării sub acuzația infracțiunii de ultraj. I.I. cunoscând despre intențiile plt.M.N. a căutat prin ceea ce a făcut, nu să încalce legea ci să evite răzbunarea plt.M.N. a cărui activitate realizată cu acest prilej, nu poate fi considerată ca fiind în numele autorității statului. Plt.M.N. a încercat să profite de calitatea pe care o avea și de protecția pe care i-o conferea legea în această calitate pentru realizarea unui interes meschin – răzbunarea. El a încălcat obligația de a acționa cu imparțialitate și demnitate.

În aceste condiții, I.I. putea fi sancționat contravențional și nu pentru ultraj, lucru care reiese din probatoriul existent în cauză.

Sunt convins că practica organelor de urmărire penală prezentă, dar mai ales viitoare, permite idei și concluzii care să poată îmbogăți tezele teoretice privind acest subiect.