Aspecte Metodico Științifice în Predarea Categoriei Gramaticale a Timpului în Gimnaziu
Aspecte metodico-științifice în predarea categoriei gramaticale a timpului în gimnaziu
CUPRINS
Sigle și аbrevieri
Argument privind importаnțа teoretică și relevаnțа prаctic-аplicаtivă а temei trаtаte
PARTEA I. PREMISELE TEORETICE ALE STUDIULUI
1. Conceptul și termenul de categorie gramaticală
1.1. Definitrea categoriei gramaticale
1.2. Criterii pentru identificarea unei categorii gramaticale. Conținutul și
forma categorială
1.3. Categoriile gramaticale specifice verbului: diateza, modul și timpul
2. Categoria gramaticală a timpului în limba română – delimitări conceptuale și
terminologice
2.1. Definiție. Conținutul și forma gramaticală
2.2. Relația timpului cu alte categorii gramaticale ale verbului
3. Sistemul temporal al verbului românesc
3.1. Timpurile absolute
3.1.1. Prezentul
3.1.1.1. Prezentul indicativului: valori specifice/
nespecifice, mărci, realizări
3.1.1.2. Prezentul conjunctivului: valori specifice/
nespecifice, mărci, realizări
3.1.1.3. Prezentul condițional-optativului: valori
specifice/nespecifice, mărci, realizări
3.1.1.4. Prezentul prezumtivului: valori specifice/
nespecifice, mărci, realizări
3.1.1.5. Prezentul infinitivului: valori specifice/
nespecifice, mărci, realizări
3.1.2. Perfectul
3.1.2.1. Perfectul indicativului: valori, mărci, realizări;
perfectul simplu; perfectul compus
3.1.2.2. Perfectul conjunctivului: valori, mărci, realizări
3.1.2.3. Perfectul condițional-optativului: valori, mărci,
realizări
3.1.2.4. Perfectul prezumtivului: valori, mărci, realizări
3.1.2.5. Perfectul infinitivului: valori, mărci, realizări
3.1.3. Imperfectul indicativului: valori specifice/nespecifice,
mărci, realizări
3.1.4. Viitorul I: valori specifice/nespecifice, mărci, realizări
3.2. Timpurile relative
3.2.1. Mai-mult-ca-perfectul: valori specifice/nespecifice, mărci,
realizări
3.2.2. Viitorul anterior (viitorul II): valori specifice/nespecifice,
mărci, realizări
4. Valori stilistice ale timpurilor în limba română
Argument
În ultimele două decenii limba romậnă a înregistrat schimbări la nivelul morfologic și al lexicului, ca urmare a dezvoltării tehnologiilor de comunicare în masă, respectiv internetul, precum și în concordanță cu evoluția științei în toate domeniile. În acest context, multe cuvinte și expresii științifice sau care denumesc componente ale instalațiilor sau operații specifice au fost asimilate de limba română. Astfel, pe lângă limbajul economic impus de noile tehnologii apar schimbări și la nivelul comunicării colocviale. Așa după cum este binecunoscut, în plan economic domeniile de activitate se interferează, ceea ce determină propagarea termenilor între domenii diferite, fiind preluați de vocabularul uzual al limbii române. Analizarea dinamicii limbii române la nivel morfologic presupune evidențierea caracteristicilor specifice părților de vorbire flexibile, respectiv: substantivul, articolul, pronumele, numeralul, adjectivul și verbul, dar și a celor neflexibile: adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția. Diferențierea părților de vorbire la nivel morfologic se realizează după variațiile pe care le înregistrează cuvântul în flexiune. Așa după cum este știut, părțile de vorbire flexibile își schimbă forma în funcție de enunț, iar cele neflexibile au în comunicare o singură formă.
Activitatea cu elevii mi-a ridicat o serie de probleme privind multe aspecte ale limbii. În activitatea la clasă am observat că ceea ce elevii învățau la oră nu aplicau întotdeauna în practica exprimării. De aceea, pe parcursul anilor am încercat să-i determin pe elevii mei să înțeleagă că ceea ce învață la orele de limba română nu trebuie să rămână la nivelul unor noțiuni pur teoretice, ci să devină niște instrumente menite a-i ajuta să-și construiască și să-și exprime clar și nuanțat ideile, să-i facă să înțeleagă corect mesajele recepționate, indiferent dacă sunt orale sau scrise.
De asemenea, am căutat să găsesc modalitățile prin care să apropii limbajul lor cotidian, mai puțin supus anumitor rigori, de cel folosit în comunicarea didactică sau în alte împrejurări cu caracter formal, fără să alterez prea mult spontaneitatea și savoarea exprimării copiilor de 10 – 14 ani.
Motivele care m-au determinat să abordez problematica categoriei gramaticale a timpului într-o lucrare metodico-științifică țin de faptul că în actul vorbirii verbul are un rol esențial. Verbul reprezintă elementul de bază în orice enunț, arătậnd cum se desfășoară o acțiune. Sub aspect morfologic verbul se deosebește de toate părțile de vorbire prin realizarea, în flexiune, a unor categorii strict specifice: modul, timpul, diateza. Dinamica morfologică a verbelor aparținând limbii române cunoaște o modificare importantă la nivelul scrierii în anul 1993, când Academia Română modifică scrierea formelor de indicativ prezent ale verbului a fi la persoanele I singular și plural și a II-a plural, revenindu-se la scrierea lor anterioară, cu „u”, respectiv: sunt, suntem, sunteți. O altă hotărâre a forului decizional român în domeniul limbii este cea privind scrierea cu „â”, care duce la apariția unor forme diferite în scrierea verbelor. Se delimitează de noua normă verbele care au primul sau ultimul sunet „î”, precum și verbele formate cu prefix la un verb la care litera inițială este „î”. De exemplu, a coborî, a hotărî, a doborî, a omorî sau a reîmpărți, a reîmprospăta, a reînnoi, a reîncepe ș.a. Limba română a asimilat cuvinte provenite din alte limbi pe care le folosește ca și verbe, prin schimbarea valorii gramaticale. De exemplu, a forwarda, a marketiza, a targheta, a implementa, a up-data, dar și a bipui, a brandui, a chatui, a sponsoriza, , a scana, a lista sau preluarea unor verbe: To export – a exporta, To record – a înregistra, To present – a prezenta. Raportul UNESCO privind multilingvismul arată că: „… limbile reprezintă un mediu esențial pentru exercitarea drepturilor fundamentale precum exprimarea politică, educația și participarea în societate.” La nivel morfologic și lexical, limba română înregistrează o dinamică remarcabilă, impusă de evoluția societății, a mentalității și nu în ultimul rând, ca o consecință a dinamicii culturii europene și mondiale. Invazia de cuvinte străine corespunde nevoii sociale și culturale, progresului umanității. Un alt argument ar fi cel legat de caracterul creativ al ființei umane, iar limba nu poate stagna. Deci, îmbogățirea limbii române este un fapt real, care corespunde progresului din toate domeniile. În timpul orelor de limba romậnă, este important să se insiste asupra structurii verbelor la diferitelor timpuri, a acțiunilor pe care aceste verbe le exprimă, dar și asupra valorilor expresive, pentru ca exprimarea să fie corectă, clară și expresivă.
În analiza gramaticală a verbelor uneori elevii întậmpină probleme datorită faptului că nu recunosc anumite forme ale acestora, cum ar fi forma inversă a condiționalului-optativ prezent sau viitor (închinare-aș, închinar(e)-oi), forma de conjunctiv prezent, persoana a III-a, fără conjuncția morfem să (facă-se, ducă-se), confundă formele timpurilor perfect simplu și mai-mult-ca-perfectul, persoana a III-a singular cu formele de plural etc. Apar probleme în analiza morfematică a formelor temporale, respectiv în recunoașterea mărcilor unor timpuri. Categoria timpului fiind strâns legată de cea a modului, o serie de probleme privesc această legătură. De asemenea, apar confuzii de interpretare a formelor populare și regionale de viitor (cu auxiliarele a vrea și a avea: o face, (v)a face, (v)a să facă, are să facă). Pot fi date multe asemenea exemple, care să confirme ideea că însușirii corecte a formelor temporale din paradigma flexionară a verbului se impune acordarea unei atenții deosebite Preocupările privind predarea categoriei gramaticale a timpului au vizat, nu în ultimul rând, și valoarea stilistică a unor forme.
Prin această lucrare, propunem un set de măsuri complementare prin care să îmbunătățim capacitatea elevilor de a recunoaște timpurile și de a înțelege importanța acestei categorii gramaticale într-un enunț. Experiența didactică personală, dar și cea împărtășită de colegi ne-a confirmat ideea că e nevoie de o strategie complexă pentru ameliorarea acestor aspecte. Înțelegerea acestor noțiuni de limbă depinde, în mare măsură, de modul în care profesorul reușește să combine metodele de învățare, astfel încât orice conținut predat să fie trecut prin filtrul utilității și să fie integrat în setul de norme pe care trebuie să îl dețină elevii în vederea unei exprimări corecte.
Lucrarea este structurată în trei părți, astfel:
I. premisele teoretice ale studiului;
II. aspecte metodice;
III. cercetarea pedagogică.
În prima parte, cea destinată premiselor teoretice ale studiului, am cuprins argumentele de ordin teoretic, în următoarele capitole: Conceptul și termenul de categorie gramaticală, Categoria gramaticală a timpului în limba română – delimitări conceptuale și terminologice, Sistemul temporal al verbului românesc și Valori stilistice ale timpurilor în limba română. Partea a II a a lucrării prezintă aspectele metodologice ale acestei lucrări, respectiv modul cum sunt abordate noțiunile despre verb în activitatea la clasă. Capitolele părții de metodologie le-am definit astfel: Abordarea noțiunilor de gramatică (morfologie) în programa școlară și în manualele alternative de gimnaziu; Principii, metode și strategii didactice utilizate în însușirea, dezvoltarea și consolidarea noțiunilor de morfosintaxa verbului în ciclul gimnazial; Structura metodică și tipul de lecții folosite pentru consolidarea noțiunilor de gramatică (morfologie) în gimnaziu. Fiecare capitol cuprinde subcapitole distinct definite. Cea de-a treia parte a lucrării cuprinde cercetarea pedagogică pe care am întreprins-o, cu prelucrarea și prezentarea rezultatelor. Capitolele acestei cercetări sunt următoarele: Ipoteza și obiectivele cercetării, Metodologia cercetării, Etapele investigației, Valorificarea experienței personale în predarea noțiunilor de morfosintaxa verbului în ciclul gimnazial, Concluzii și propuneri. Ultima parte a lucrării este destinată bibliografiei pe care am folosit-o în documentarea acestei lucrări si anexelor la care lucrarea face trimitere în capitolele anterioare. Folosirea unui limbaj elevat se practică în cadrul școlii, în timpul orelor de curs și, între elevi, parțial în timpul pauzelor. Este recunoscut faptul că profesorii constituie atât modele în folosirea limbii române la nivel literar, cât și surse de activizare și îmbogățire a vocabularului tinerilor, cu termini științifici sau cu neologisme. Acest model al limbii literare trebuie transferat elevilor prin toate materiile care se studiază în școală, dar mai ales ca urmare a unor cercetări pedagogice cu impact la nivelul exprimării și al expresivității limbii romậne.
PARTEA I
PREMISELE TEORETICE ALE STUDIULUI
Limba română este o limbă plastică în care oricine își poate exprima și gândurile și dorul, dar și nemulțumirile și îngrijorările. Arhaisme și neologisme se împletesc cu cuvinte din vocabularul activ. Dacă există lingviști îngrijorați de afluența de cuvinte provenite din limba engleză și utilizarea din ce în ce mai largă a acestora, se afirmă și păreri care apreciază progresul termenilor neologici ca răspuns la evoluția din domeniul științei. La nivelul Uniunii Europene se pune în evidență o nouă tehnologie care să îmbunătățească traducerile automate, depășindu-se astfel barierele lingvistice. Pe de altă parte, putem vorbi și de multe avantaje. Nilor de gramatică (morfologie) în programa școlară și în manualele alternative de gimnaziu; Principii, metode și strategii didactice utilizate în însușirea, dezvoltarea și consolidarea noțiunilor de morfosintaxa verbului în ciclul gimnazial; Structura metodică și tipul de lecții folosite pentru consolidarea noțiunilor de gramatică (morfologie) în gimnaziu. Fiecare capitol cuprinde subcapitole distinct definite. Cea de-a treia parte a lucrării cuprinde cercetarea pedagogică pe care am întreprins-o, cu prelucrarea și prezentarea rezultatelor. Capitolele acestei cercetări sunt următoarele: Ipoteza și obiectivele cercetării, Metodologia cercetării, Etapele investigației, Valorificarea experienței personale în predarea noțiunilor de morfosintaxa verbului în ciclul gimnazial, Concluzii și propuneri. Ultima parte a lucrării este destinată bibliografiei pe care am folosit-o în documentarea acestei lucrări si anexelor la care lucrarea face trimitere în capitolele anterioare. Folosirea unui limbaj elevat se practică în cadrul școlii, în timpul orelor de curs și, între elevi, parțial în timpul pauzelor. Este recunoscut faptul că profesorii constituie atât modele în folosirea limbii române la nivel literar, cât și surse de activizare și îmbogățire a vocabularului tinerilor, cu termini științifici sau cu neologisme. Acest model al limbii literare trebuie transferat elevilor prin toate materiile care se studiază în școală, dar mai ales ca urmare a unor cercetări pedagogice cu impact la nivelul exprimării și al expresivității limbii romậne.
PARTEA I
PREMISELE TEORETICE ALE STUDIULUI
Limba română este o limbă plastică în care oricine își poate exprima și gândurile și dorul, dar și nemulțumirile și îngrijorările. Arhaisme și neologisme se împletesc cu cuvinte din vocabularul activ. Dacă există lingviști îngrijorați de afluența de cuvinte provenite din limba engleză și utilizarea din ce în ce mai largă a acestora, se afirmă și păreri care apreciază progresul termenilor neologici ca răspuns la evoluția din domeniul științei. La nivelul Uniunii Europene se pune în evidență o nouă tehnologie care să îmbunătățească traducerile automate, depășindu-se astfel barierele lingvistice. Pe de altă parte, putem vorbi și de multe avantaje. Neologismele nu au cum să afecteze limba română ci, dimpotrivă, au menirea de a contribui la permanenta ei înnoire și reconstrucție. De-a lungul timpului românii de la granițele țării și-au păstrat identitatea culturală și lingvistică trăind alături de bulgari, turci, tătari, nemți ori maghiari. În ultimele două decenii evoluția lexicală și morfologică este un fenomen normal, care reflectă evoluția în toate domeniile.
Înnoirea continuă a limbii prin împrumuturi din alte limbi sau prin schimbarea valorii gramaticale reprezintă un fenomen de creativitate lingvistică, aducând un plus de valoare în planul expresivității.
Exprimarea verbală, în cuvinte simple sau folosind un limbaj elaborat, pune în mișcare un număr de reguli ale limbii, care asigură înțelegerea mesajului transmis. Regulile acestea, pe care de multe ori nici nu le conștientizăm, formează în mintea noastră ceea ce se cheamă o gramatică, pe care o deprindem nu numai din școală, prin învățare explicită, din manuale sau cărți de specialitate, ci și de la părinți, prin imitație, odată cu primele cuvinte, cu jocurile, cu cele dintâi poezii ale copilăriei. Această gramatică, de care uzăm mereu, ori de câte ori vorbim sau scriem, ascultăm sau citim spusele altora, seamănă cu un mecanism de ceasornic, compus din numeroase angrenaje, arcuri, șuruburi, a căror punere în mișcare se face coordonat, precis., sistematic. Unele ceasuri arată, cum știm, orele și minutele, eventual și secundele, pe cậnd altele indică în plus numărul zilei din lună și chiar luna anului. Tot astfel, cine vorbește despre lucruri simple, se folosește de o gramatică asemănătoare cu mecanismul ceasornicelor care arată orele și minutele. Cine vorbește despre știință, artă, literatură sau tehnică are nevoie de o gramatică elaborată. De aceea, în funcție de scopurile comunicării, avem nevoie de instrumente de comunicare diversificate, mai bogate și mai nuanțate, pe care ni le însușim, ni le cultivăm prin studiu.
La modul general, gramatica înseamnă un set de reguli în baza cărora funcționează mecanismul limbii. De fapt, limba în ansamblul său nu este altceva decât un sistem de semne și de reguli de combinare a acestora în structuri organizate ierarhic, de la cele mai simple, la cele mai complexe. Dacă spunem, spre exemplu, se aude, atunci acest cuvânt poate fi combinat cu diferite alte cuvinte, cum sunt bine, aici, aproape, acum, dar niciodată nu va fi posibilă combinația cu termeni precum eu, noi, voi. Dacă vrem să spunem că o persoană tace, putem s-o facem indicând numele persoanei, adăugând un el sau o ea, după cum este vorba de un bărbat sau femeie, sau pur și simplu fără aceste specificări – doar tace. Tot astfel, dacă spunem cai și apoi vorbim de unul singur, acela nu poate fi decât (un) cal / cal(ul). De fiecare dată este vorba despre raporturile dintre unitățile limbii, atât pe axa paradigmatică, axa selecției, cât și pe axa sintagmatică, axa combinației, fie că e vorba de raporturile dintre cuvinte, respectiv, formele acestora, dintre grupările de cuvinte, sintagmele, dintre propoziții și fraze. Câte raporturi sunt posibile, atâtea reguli se pot formula, dar ele nu se multiplică la infinit, pentru că, de exemplu, ce se întâmplă cu cuvậntul tace, paradigmatic și sintagmatic, se poate întâmpla și cu aude, bate, cere, drege, expune, merge etc., delimitându-se, astfel, tipare morfologice, de flexiune și sintactice, de combinare.
Sistemul limbii, ca ansamblu organizat de unități și de relații, este un sistem de posibilități, ceea ce înseamnă că vorbitorul are la îndemână mai multe variante din care să aleagă pentru a-și construi un mesaj care să respecte regulile de bună formare într-o limbă oarecare, în cazul nostru, limba româna. De obicei, una dintre variante este cea uzuală, fiind mai frecvent folosită, deci consacrată de o comunitate de limbă istoric determinată. Când corespunde și cu imaginea pe care comunitatea și-a făcut-o despre cele mai reușite forme de exprimare, atunci acea soluție este declarată obligatorie și devine normă pentru aspectul cultivat al limbii. Soluția adoptată se poate să nu fie la un moment dat și cea mai răspândită, dar să corespundă din alte puncte de vedere cu ceea ce se consideră că este necesar pentru buna exprimare.
Soluțiile gramaticale ridicate la acest rang formează un corp de norme pentru limba cultă, numită și limba literară. Sistemul lor constituie gramatica normativă a limbii. Fiind rezultatul unei lungi selecții, ea servește ca model, întemeindu-se pe uzul cult al limbii și permite, totodată, dezvoltarea ordonată a acestuia. Ion Coteanu scria în lucrarea Gramatica de bază a limbii române că: „ … uzul limbii este reprezentat de aplicațiile concrete ale regulilor gramaticale. Uzul este strâns legat de funcțiile îndeplinite de cuvinte. Funcțiile, la rândul lor, sunt incluse într-un fel sau altul în cuvinte și în grupurile de cuvinte de diverse mărimi cu care trebuie să se potrivească perfect. Dat fiind că, din momentul când o gramatică este pusă în mișcare, toate părțile ei servesc la construirea de propoziții, fraze, grupări de fraze, ea funcționează ca un aparat mintal a cărui existență se justifică și se explică prin rezultatele exprimate”.
Studiul gramaticii în școală coincide cu cerințele unei gramatici întemeiate pe norma cultă, sarcina profesorului de limba română fiind de a-l face pe elev să dispună, în cunoștință de cauză, de un registru variat și nuanțat de reguli prin a căror aplicare să ajungă în timpul cel mai scurt, potrivit cu situațiile în care el se poate afla, la cea mai bună organizare a vorbirii și scrierii, iar prin aceasta să se exprime clar, corect și precis. Studiul gramaticii în școală nu trebuie împovărat cu toate subtilitățile oferite de un curent lingvistic sau altul, scopul învățării nefiind teoria gramaticală și nici terminologiile, adesea foarte complicate, ci limbă română ca obiect prin care gândirea se poate perfecționa și exprima în formele cele mai eficace.
Gramatica clasică românească grupează faptele cercetate în morfologice și sintactice. Menținând această împărțire, se subliniază faptul că morfologia reprezintă partea cea mai stabilă a unei limbi, în general, și a limbii române, în special: „Cu extrem de puține și neînsemnate excepții, se poate spune că morfologia românească este identică cu cea latinească”.
Morfologia poate fi definită ca o parte a gramaticii care studiază regulile privitoare la modificările formale ale cuvintelor. Este o definiție generală, ce are nevoie de unele precizări.
În primul rând, scindarea gramaticii în morfologie și sintaxă se explică doar prin necesitățile analizei științifice a fenomenului lingvistic. Ținând cont de acest lucru, prezentarea izolată a componentei morfologice a limbii române se face în așa fel încât să poate fi utilizată cu ușurință, alături de componenta sintactică, la analiza gramaticală pe care specialistul trebuie să o poată realiza în etapa următoare. Practic, aceasta se va concretiza în indicarea funcției sintactice la fiecare valoare morfologică.
În al doilea rând, prin sintagma modificările formale ale cuvintelor din definiția generală a morfologiei nu trebuie înțeleasă orice modificare a formei cuvintelor. De exemplu, un cuvânt ca literarul de apare uneori, în rostire, cu forma modificată la vorbitorii care îl pronunță dă, în graiurile de tip sudic, precum și la aceia care îl pronunță di, în graiurile de tip nordic-moldovenesc, dar această modificare de natură fonetică nu face obiectul de studiu al morfologiei. Nu prezintă interes pentru morfologie nici modificările formale de la cuvinte ca pădure – păduros, întrucât prin acest fel de modificări se obțin cuvinte noi, trecând astfel în domeniul lexicologiei. Nici chiar raportul dintre forme ca lucrează, ca formă literară sau lucră, formă regională, nu constituie obiectul de studiu al morfologiei limbii române literare moderne, ci al morfologiei dialectale sau al morfologiei istorice a limbii române. Cu alte cuvinte, morfologia limbii române literare actuale se preocupă numai de regulile care vizează modificările formale de natură flexionară ale cuvintelor, nu și de acelea fonetice și lexicale. Regulile sunt reprezentative numai pentru aspectul literar al limbii române moderne, nu și din graiuri sau din epocile anterioare limbii române literare moderne. În concluzie, prin această limitare, termenul de modificare formală a cuvintelor trebuie înțeles atât într-un sens pozitiv, cât și într-un sens negativ. Sensul pozitiv este determinat de faptul că se produce o modificare formală de natură morfologică, iar cel negativ, adică modificarea formală respectivă nu se produce. Morfologia limbii literare moderne studiază atât cuvintele flexibile, la care apar modificări de natură morfologică, cât și cuvintele neflexibile, caracterizate negativ din această privință.
În al treilea rând, termenul din definiția generală a morfologiei arată că această disciplină are același obiect de studiu ca sintaxa sau lexicologia, numai că în timp ce sintaxa cercetează cuvintele din punctul de vedere al posibilităților lor de îmbinare în propoziții, lexicologia le analizează din punctul de vedere al sensului lor, al originii, al diverselor modalități de formare. Morfologia abordează cuvântul din punctul de vedere al modificărilor formale de natură morfologică, modificări pentru care se folosește termenul de flexiune. Flexiunea, fie că se realizează pozitiv sau negativ, este în strânsă legătură cu sensul cuvântului și cu funcția sa sintactică. De exemplu, în afara contextului care precizează și sensul lexical și funcția sintactică, o formă flexionară scrisă de tipul zări nu poate fi pronunțată în conformitate cu intenția celui care a scris-o, pentru că ea poate aparține unor paradigme diferite.
Pentru a indica terminologic diferența dintre morfologie, care are ca obiect de studiu cuvântul, de alte discipline științifice, cum ar fi lexicologia, sau sintaxa, al căror obiect de studiu este de asemenea cuvântul, morfologia clasică a operat o grupare a cuvintelor în clase, pe care le-a numit părți de vorbire. Privind mai îndeaproape aceste cuvinte se observă că, deși sunt foarte diferite, ele au totuși și asemănări: unele sunt nume de ființe, de lucruri, de însușiri, altele exprimă acțiuni, unele sunt numai cuvinte de legătură, unele stau întotdeauna numai într-o poziție fixă față de celelalte, altele își schimbă locul, unele au mai multe forme, altele numai una. Câștigul realizat prin gruparea cuvintelor în părți de vorbire constă în faptul că ceea ce se întâmplă cu un membru al unei clase se întâmplă, în principiu, cu toți membri ei.
În mod tradițional, cuvintele limbii române se grupează în zece clase sau părți de vorbire: clasa substantivelor sau substantivul; clasa adjectivelor sau adjectivul; clasa numeralelor sau numeralul; clasa pronumelor sau pronumele; clasa articolelor sau articolul; clasa verbelor sau verbul; clasa adverbelor sau adverbul; clasa prepozițiilor sau prepoziția; clasa conjuncțiilor sau conjuncția; clasa interjecțiilor sau interjecția. Primele șase părți de vorbire au calitatea de a se modifica în timpul comunicării după anumite reguli. Sunt părțile de vorbire asupra cărora se aplică fenomenul flexiunii, ele fiind flexibile. Celelalte patru părți de vorbire nu au această calitate, ele fiind neflexibile. Primele cinci părți de vorbire au reguli de flexiune comune, deosebite de cele ale verbului. Din această cauză, ele mai sunt grupate de unele gramatici în clasa numelui. Se ajunge astfel la două mari clase care se deosebesc prin flexiunea lor: numele și verbul. După alte gramatici, pronumele ar trebui distins de restul părților de vorbire flexibile, care s-ar împărți în nume, pronume și verb.
1. Conceptul și termenul de categorie gramaticală
Alături de aspectul semantic și de cel sintactic, componenta gramaticală a unui cuvânt constituie modul intern de organizare a ansamblului de forme dintr-o limbă. Clasificarea cuvintelor în părți de vorbire flexibile și neflexibile se realizează prin intermediul unor particularități flexionare exprimate prin categoriile gramaticale. În cea mai recentă gramatică a limbii române, categoriile gramaticale sunt definite drept: „…semnificații sau valori gramaticale care își găsesc o marcare flexionară repetabilă pentru o clasă de cuvinte și în funcție de care clasele de lexeme își schimbă forma în cursul flexiunii. Din această definiție a categoriei gramaticale rezultă că aceasta are nu numai un conținut categorial, exprimat printr-un sens gramatical, ci și o formă categorială exprimată printr-o marcă a sensului respectiv. Aceste două laturi coexistă și se constituie într-o categorie gramaticală în condițiile în care se manifestă cel puțin o relație de opoziție în cadrul unuia și aceluiași cuvânt sau la cuvinte diferite, dar cu caracteristici sematice și gramaticale comune. Astfel, ca să se realizeze categoria gramaticală a numărului, sau a diatezei, trebuie să existe cel puțin doi termeni corelativi. De exemplu, cuvintele: pix / pixuri au categoria gramaticală a numărului, pentru că există această relație de opoziție între singular pix-ø și plural pixuri. Pentru verbul a merge, admitem categoria gramaticală a diatezei pentru că valoarea de activ a acestui cuvânt (ø merge ø) se opune valorii de pasiv a unui alt verb (este iubit de X) și valorii reflexive a verbului se roagă ø. Faptul că nu se realizează opoziție de persoană la substantiv, de exemplu proprietar, face să nu poată fi admisă această categorie la clasa lexico-gramaticală amintită.
Categoriile gramaticale existente în limba română sunt: genul, numărul, cazul, determinarea, persoana, modul, timpul, diateza, comparația. Dintre acestea, unele categorii sunt specifice unei singure clase lexico-gramaticale, iar altele se realizează pentru două sau mai multe clase lexico-gramaticale. În cazul verbului, categoriile gramaticale specifice sunt diateza, modul și timpul. Substantivul, pe lângă categoriile gramaticale comune pe care le are cu pronumele și adjectivul, adică: gen, număr, caz, mai a?are și categoria gramaticală specifică a determinării. Însă categoriile gramaticale comune mai multor clase își diferențiază conținutul sau chiar marca în funcție de acestea. În timp ce cazul exprimă relația sintactică dintre cuvinte la substantiv, la adjectiv cazul este preluat de la substantiv. Numărul are ca marcă desinențele nominale, la substantiv și la adjectiv, pe când la verb, numărul se exprimă solidar cu persoana și se concretizează în desinențe verbale.
1.1. Definirea categoriei gramaticale
Pentru o descriere exhaustivă a unui fenomen, inclusiv de limbă, pentru formalizarea acestei descrieri, ce ar face interpretarea fenomenului mai obiectivă, este necesar un inventar de noțiuni inițiale, care ar asigura o descriere adecvată și ar permite aprecierea identică a unor fapte similare din limbi diferite. Printre aceste noțiuni inițiale, indispensabile în prezentarea structurii gramaticale a limbii, este și cea de categorie gramaticală. Având în vedere că noțiunile generale ale sistemului gramatical sunt bazate pe opoziții, este potrivit a defini categoria gramaticală pornind de la existența obligatorie a opoziției dintre, cel puțin, două sensuri gramaticale aparținând aceluiași plan, care se exclud reciproc.
Astfel, Gramatica Academiei consideră modul „o categorie gramaticală a verbului” avand „implicații asupra intregului enunț.” „Formele verbale personale” pot „transmite informații” despre „subiectivitatea vorbitorului, de felul in care el consideră procesele comunicate.”
Gabriela Pană Dindelegan, în Dicționarul de științe ale limbajului, enumeră un șir de caracteristici definitorii ale unei categorii gramaticale, menționând că aceasta:
a) presupune un sistem de opoziții, corelând cel puțin doi termeni;
b) corelează una sau mai multe distincții din planul semnificației cu una sau mai multe distincții din planul expresiei;
c) același raport dintre o corelație din planul semnificației și una din planul expresiei este repetabil pentru o clasă numeroasă și omogenă de cuvinte;
d) unei distincții din planul semnificațiilor gramaticale îi corespunde o marcare gramaticală clară, prin afixe flexionare, fixe sau mobile. Autoarea, exemplificându-și tezele, contestă de câteva ori posibilitatea existenței aspectului verbal în calitate de categorie gramaticală în limba română.
Mioara Avram definește timpul ca fiind „momentul în care are loc acțiunea” care „poate fi exprimată fie in raport cu momentul vorbirii–deci in raport cu prezentul, fie in raport cu alt moment sau cu altă acțiune. Din acest punct de vedere timpurile sau numai valorile temporale se clasifică in absolute (cele care raportează acțiunea la momentul vorbirii) și relative (cele care raportează acțiunea la alt moment sau la altă acțiune).”
După Corneliu Dimitriu, „…categoria gramaticală a timpului este specifică verbului și se caracterizează printr-un conținut categorial și o formă categorială. Conținutul categoriei gramaticale a timpului trimite la un raport gramatical prin care – cu ajutorul a minimum doi termeni, unul considerat stabil, reper de bază pentru al doilea, care este mobil, cu precizarea că, la fel cu axioma raționamentului, reperul de bază nu se exprimă niciodată, in actul vorbirii apărand numai termenul mobil, se delimitează momentele procesului indicat de acțiunea exprimată de verb.”
„Forma categoriei gramaticale a timpului trimite in general la structura morfologică a verbului prin care se exprimă timpul, circumscris modului, cat și la mărcile pentru timpurile verbale.” Categoria gramaticală a numărului este solidară categoriei gramaticale a persoanei, atat in plan semantic, cat și in planul expresiei. Opoziția categorială de număr situează intre doi termeni: singular și plural opoziția de persoană: persoana I singular/persoana I plural: zbor/zburăm, persoana a-II-a singular/persoana a-II-a plural: zbori/zburați; persoana a-III-a singular/persoana a-III-a plural: zboară/zboară.”
În opinia altor autori „numărul și persoana in clasa verbului se referă la agentul (ori la pacientul) al cărui nume realizează poziția subiect și care poate fi la număr singular sau la număr plural și poate reprezenta persoana I, persoana a-II-a sau persoana a-III-a.”
Categoria gramaticală a diatezei verbale este definită de cercetătorii lingviști astfel:
După Dumitru Irimia „diateza este expresia lingvistică a raportului dintre interpretarea semantică a relației autor-acțiune-obiect și relația sintactică verb (predicat)-complement.”
„Variantele acestui raport sunt dezvoltate de subiectul vorbitor din perspectiva din care interpretează realitatea extralingvistică intr-o structură sintactică de tipul nume/pronume (subiect) – verb (predicat) – nume/pronume (complement) sau iși are originea in insăși structura sintactică, atunci cand realitatea extralingvistică anulează posibilitatea unor alternative de interpretare lingvistică. În comunicarea lingvistică, enunțul prin care se interpretează realitatea extralingvistică–obiect al comunicării poate dezvolta trei variante, două in care locutorul se află la originea generării conținutului semantic al diatezei și o a treia in care sensul de diateză este autonom sau relativ autonom de locutor”.
1.2. Criterii pentru identificarea unei categorii gramaticale. Conținutul și forma categorială
În cercetările întreprinse de lingviști, categoriile gramaticale se împart în categorii morfologice și categorii sintactice. Cele morfologice, la rândul lor, sunt de două tipuri: flexionare și clasificatoare. Astfel, categoria cazului și a numărului la substantive, cea a persoanei și timpului la verbe sunt categorii gramaticale de tip flexionar, întrucât ele se realizează în cadrul unui lexem (casa, casei, casele, caselor; citesc, citeai, citise, vom citi), iar categoria genului la substantive este una clasificatoare, deoarece, în conformitate cu această categorie, substantivele se împart după genuri: masculine (băiat, scriitor, lup); feminine (femeie, casă, lupoaică) și neutre (scaun, tablou, deget). Caracteristic pentru categoriile gramaticale clasificatoare este faptul că prin mijlocirea acestora se opun între ele grupe de cuvinte și nu forme gramaticale ale aceluiași cuvânt. Categoriile flexionare își găsesc expresie în flexiuni (afixe gramaticale, desinențe), cele clasificatoare pot utiliza, în anumite cazuri, afixele derivative.
Aplicând acest concept al categoriei gramaticale la interpretarea aspectului verbal din diferite limbi, problema existenței sau non-existenței lui într-un idiom concret ar putea să-și găsească o soluție adecvată mult mai ușor și mai întemeiat. Trebuie să observăm, în acest context, că în abordarea contemporană, dominantă este interpretarea aspectului verbal, drept o categorie gramaticală flexionară, iar a sensului gramatical de aspect – drept o caracteristică a logoformei lexemului verbal.
O idee vehiculată este cea care stipulează că aspectul verbal, în calitatea sa de categorie gramaticală, trebuie să-și găsească expresie în plan formal, adică să se materializeze în anumite morfeme. Privit din această perspectivă, aspectul verbal în limba română folosește morfeme flexionare pentru a exprima sensurile aspectuale de perfectiv sau imperfectiv, atribuite aspectului verbului românesc, drept categorie gramaticală flexionară. Morfemele derivaționale au proprietăți funcționale diferite de cele ale morfemelor flexionare: ele pot modifica sensul cuvântului și chiar categoria lui gramaticală, pe când cele flexionare nu influențează nici sensul lexical al cuvântului de bază, nici categoria gramaticală, furnizând doar informații gramaticale.
Ar fi o aberație să considerăm aspectul verbal o categorie specială, de sine stătătoare, având mijloace de exprimare specifice doar ei, distincte de ale altor categorii gramaticale. În realitate, de cele mai multe ori o categorie gramaticală se manifestă în combinație cu altele, fie în planul expresiei, fie în cel al conținutului. De exemplu, în multe limbi, categoria cazului la nume este exprimată împreună cu cea a numărului, iar categoria persoanei este exprimată cu cea a numărului. În ceea ce privește categoria aspectului, aceasta aproape întotdeauna a fost foarte strâns legată de cea a timpului. „De aceea, putem să vorbim despre un sistem aspectual-temporal unic, delimitând totuși în interiorul lui aceste două categorii în planul conținutului și ținând cont de faptul că pentru determinarea unor particularități gramaticale, într-o limbă sau alta, drept aspectuale sau temporale sunt esențiale nu formele exterioare de exprimare a acestor particularități, […] ci, în primul rând, latura lor semantică”.
Numeroși lingviști pornesc de la principiul că unul și același conținut categorial, în cazul dat, aspectul verbal, poate accepta, în limbi diferite, modalități de expresie diferite. Abordarea problemei aspectului verbal în limba română este necesar a accepta principiul că unul și același conținut categorial, în cazul dat, aspectul verbal, poate admite, în limbi diferite, modalități de expresie diferite și că este posibilă existența aspectului verbal. Se are în vedere existența de morfeme gramaticale polivalente, ca, de exemplu, desinența -ră a formei lăudară, care amalgamează categoriile de mod (indicativ), timp (perfectul simplu), număr (plural), persoană (a III-a), diateză (activă) și aspect (perfectiv). În consecință, aceleași morfeme flexionare pot să exprime simultan, pe lângă alte categorii gramaticale, și pe cea de aspect. Conceptul dat se bazează pe ideea sincretismului categorial al unuia și aceluiași semn lingvistic – un singur morfem cumulează câteva sensuri gramaticale, când una și aceeași formă poate exprima mai multe categorii gramaticale: de exemplu, forma cântai sintetizează noțiunea de timp trecut cu cea de aspect perfectiv, iar cântam – noțiunea de timp trecut cu cea de aspect imperfectiv. Prin urmare, în cazul limbii române, am putea vorbi despre o valoare temporal-aspectuală a formei verbale, care întrunește două categorii gramaticale, cea de timp și cea de aspect.
1.3. Categoriile gramaticale specifice verbului: diateza, modul și timpul
Verbul a ocupat un loc aparte în sistemul părților de vorbire, alături de nume, fiind considerat de unele școli filozofice și filologice din antichitate, precum și de reprezentanții gramaticii Evului Mediu, indispensabil pentru formularea unei propoziții.
Noțiunea de verb a fost folosită pentru prima dată de către Democrit (460-370 î.e.n), dar fără o accepție gramaticală. Protagoras este cel care face din verb o clasă distinctă, iar mai târziu termenul este considerat de Platon, datorită înțelesului și funcției sale, un element de bază în exprimarea predicatului logic. Verbul este prezent apoi în toate clasificările tradiționale și recunoscut ca una dintre cele mai importante părți de vorbire, opusă atât clasei numelui (în care intră substantivul, adjectivul și numerarul), cât si clasei pronumelui. În limba română, termenul de verb e împrumutat din franceză (fr. verbe < lat. verbum).
Verbul se caracterizează printr-o mulțime de aspecte și însușiri de ordin semantic, funcțional-sintactic și morfologic, acestea conferindu-i un loc aparte în sistemul părților de vorbire.
Dat fiind caracterul complex al noțiunii de verb, au apărut mai multe definiții.
În Gramatica limbii romậne, editată de Academia Romậnă în anul 2005, verbul se definește astfel: „verbul este partea de vorbire flexibilă care se conjugă și exprimă acțiuni și stări”.
Pentru Sextil Pușcariu, „verbul este sâmburele unei fraze”, acestuia revenindu-i rolul hotărâtor în determinarea structurii unui enunț.
În opinia lui C. Dimitriu, verbul este reprezentat prin cuvintele care pot exprima starea, existența, voința privite ca procese, care au categoriile gramaticale de diateză, mod, timp, persoană și număr și care pot îndeplini funcția de predicat sau funcția de marcă a unor categorii gramaticale ori a unui raport sintactic.
Nota de proces este o caracteristică fundamentală a verbului, o constantă semantică care este prezentă în înțelesul fiecărui verb concret. Din punct de vedere semantic, verbul se caracterizează prin faptul că exprimă acțiuni, stări, privite ca procese. Pe lângă aceste două zone de exprimare ale verbului (ale acțiunii și stării) figurează de la începutul secolului al XX-lea și o a treia, aceea a devenirii.
Diateza, modul, timpul, persoana, numărul sunt categoriile gramaticale ale verbului. Flexiunea verbului conține trei categorii care îi sunt specifice (diateza, modul și timpul. Dacă diateza, modul și timpul sunt categorii gramaticale specifice doar verbului, persoana este o categorie gramaticală întâlnită și la pronume, iar numărul este o categorie gramaticală comună tuturor părților de vorbire flexibile. Timpul este fără îndoială, cel puțin în structura limbilor indo-europene, o categorie verbală prin excelență. Modul însuși – și el specific verbului – se dezvăluie adesea ca o altă perspectivă a categoriei gramaticale a timpului.
Categoriile gramaticale specifice verbului se întâlnesc la toate, sau la cele mai multe timpul forme verbale. Persoana apare doar la modurile numite personale. Printre categoriile gramaticale ale verbului întâlnim, potrivit Mioarei Avram, și genul și cazul: genul are prezență limitată la modul participiu și – prin el – la toate formele diatezei pasive de la tipul construit cu verbul a fi; tot la modul participiu, în anumite situații, este limitat și cazul. Referitor la categoria gramaticală a numărului, acesta se întâlnește la majoritatea formelor verbale, pentru modurile personale, numărul se asociază, ca și la pronume, cu persoana, iar pentru modul participiu și implicit diateza pasivă formată cu verbul auxiliar a fi, numărul este asociat cu genul, cum se întâmplă și la adjectiv.
În unele gramatici s-a încercat atribuirea categoriei gramaticale a aspectului pentru verb, preluând modelul altor limbi. Mioara Avram, în Gramatica pentru toți, la pagina 150, consideră că: aspectul nu are forme proprii de exprimare, dar există verbe cu sensuri lexicale aspectuale și forme temporale cu valori aspectuale. C. Dimitriu consideră că: verbului românesc nu-i este proprie categoria gramaticală a aspectului. Există în limba română verbe momentane și durative sau perfective și imperfective, dar: aspectul se exprimă în limba română fie prin mijloace lexicale (a merge față de a umbla), destul de rar prin formații cu prefixe (a adormi față de a dormi), fie prin b#%l!^+a?îmbinări de verbe care exprimă lexical ideea de începere, continuare sau terminare a acțiunii (începe a plânge), fie prin valori ale timpurilor (imperfectul față de perfectul simplu).
Diateza, categorie gramaticală care a constituit mult timp obiect de discuție pentru cercetători, privește felul în care verbul își orientează acțiunea în raport cu intențiile subiectului vorbitor și cu obiectul, mai exact raportul sintactic dintre subiectul gramatical, proces și obiectul acestuia.
Limba română cunoaște trei diateze: activă, pasivă și reflexivă, deosebite între ele semantic și formal. Definirea lor se face în raport cu conținutul și cu elementele formale care ajută la exprimarea lor.
Alexandru Graur, în lucrarea „Tendințe actuale ale limbii române", Editura Științifică, București, 1968, oferă următoarea definiție diatezei: – aceasta este dispoziția verbului, care marchează răsfrângerea acțiunii asupra obiectului, lipsa obiectului, lipsa subiectului, participarea specială a subiectului, identitatea subiectului cu obiectul. Această dispoziție se reprezintă prin diverse categorii – diatezele – activul, pasivul, impersonalul, obiectivul, reciprocul, eventivul. Împărțirea este hibridă, lipsește reflexivul, iar dinamicul devine o subdiviziune a activului.
Diateza activă este aceea la care subiectul (agentul) realizează sau enunță procesul suferit de obiect, de pacient (altul decât subiectul gramatical). Formal, nu prezintă niciun fel de morfem ca element distinctiv față de celelalte diateze: Voi ați plecat la munte. Îl ascult zilnic.
Sunt la diateza activă diferite feluri de verbe: tranzitive și intranzitive, personale și impersonale.
Diateza pasivă este aceea la care subiectul gramatical (pacientul) suferă procesul realizat de obiect, de agent (altul decât subiectul gramatical).
Formal, auxiliarul morfologic a fi funcționează ca morfem analitic neaglutinat pe lângă participiul verbului de conjugat. El este element distinct față de celelalte diateze: El este ajutat de prieteni. Noi suntem chemați de părinți.
Numai verbele tranzitive pot avea diateză pasivă: a vedea, a auzi, a simți, a face, a lua, a oferi, a da, a pune, a scoate, a cunoaște etc. Fac excepție din această categorie verbe ca a avea, a durea, a putea, a ustura ș.a., care nu au diateză pasivă. Din cauza conținutului lor lexical, unele verbe tranzitive trecute la diateza pasivă nu au decât forme de persoana a III-a și anumite subiecte: a ara, a secera, a treiera, a conspecta, a rezuma, a închiria, a fabrica, a electrifica, a amplasa etc.: Pământul este arat la timp. Marfa este depozitată în magazie.
Când auxiliarul morfologic a fi din structura diatezei pasive este la un mod personal, întreaga construcție are funcția sintactică de predicat verbal. Formal, între predicatul verbal al unui verb la diateza pasivă și predicatul nominal care are în componență ca nume predicativ un adjectiv participial nu există deosebire: Elevul este chemat de profesor. (predicat verbal, verb la diateza pasivă). Fereastra este deschisă. (predicat nominal)
În trecerea verbelor de la diateza activă la diateza pasivă, complementul direct al verbului tranzitiv se transformă în subiect gramatical, iar subiectul respectiv în complement de agent: Eu am văzut o mașină. O mașină a fost văzută de mine.
Diateza reflexivă (sau pronominală) se prezintă sub forma verbului însoțit de pronume reflexiv neaccentuat în dativ sau acuzativ. Cu sau fără funcție sintactică, pronumele formează o unitate cu verbul și determină diferitele sensuri sau valori ale structurii reflexive: reflexivul obiectiv: presupune identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical și obiectul procesului exterior, obiect reprezentat prin pronume reflexiv în dativ sau în acuzativ cu funcție de complement indirect sau de complement direct: Ea se îmbracă elegant. Ei se spală zilnic. (pronumele se este complement direct, iar își este complement indirect); reflexivul reciproc: presupune identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical, autor al unui proces exterior conceput ca o pluralitate și obiectul acestui proces, obiect reprezentat prin pronume reflexiv în dativ sau în acuzativ cu funcție de complement indirect: Când se întâlnesc, se privesc cu amabilitate. Își strâng mâna și își spun „la revedere”. (pronumele se este complement direct, iar își este complement indirect); reflexivul participativ: presupune identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical, autor interesat al unui proces exterior și obiectul acestui proces, obiect reprezentat prin pronume reflexiv în dativ cu funcție de complement indirect: Își construiește o casă. Și-a procurat câteva ustensile. (sunt folosite exclusiv ca reflexive participative câteva verbe: a-și aroga (dreptul), a-și asuma (răspunderea), a-și disputa (întâietatea), a-și însuși (bunurile) ș.a.); reflexivul posesiv: presupune non-identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical, autor al unui proces exterior și posesor al unui obiect și obiectul acestui proces, altul decât pronumele reflexiv. Pronumele reflexiv în dativ are funcție de atribut pronominal: Și-a uitat ochelarii pe birou. Își ajută zilnic colegii; reflexivul pasiv: presupune non-identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical conceput ca non-autor al unui proces și obiectul acestui proces exterior, conceput ca autor real al procesului, altul decât pronumele reflexiv. Pronumele reflexiv în acuzativ este morfem, fără funcție sintactică: Se construiesc tot mai puține blocuri. Tema se propune pentru dezbatere; reflexivul dinamic: presupune non-identitatea, în planul conținutului, dintre subiectul gramatical, conceput ca autor care participă intens la realizarea procesului interior sau exterior și obiectul acestui proces, altul decât pronumele reflexiv. În cazul dativ sau acuzativ, pronumele reflexiv este morfem, fără funcție sintactică: Își amintește de noi. El se gândește la tine. (idea de dinamic, de participare intensă apare și la unele verbe active: a gândi, a ruga, a reflecta, a medita; există o categorie de verbe, aproximativ 60, care nu se întrebuințează decât cu pronume reflexiv: a-și imagina, a-și închipui, a se abține, a se bizui, a se complăcea, a se căi, a se codi, a se delăsa, a se făli, a se ivi, a se încumeta, a se mândri, a se năpusti, a se pocăi, a se sfii, a se sinucide, a se strădui, a se teme, a se ofili, a se rușina, a se ramoli ș.a.; altă categorie de verbe reflexive se diferențiază ca sens de perechile nereflexive prin pronumele reflexiv: a se afla – a afla, a se duce – a duce, a se îndura – a îndura, a se uita – a uita, a se arăta – a arăta, a se lumina – a lumina, a se pricepe – a pricepe ș.a.; funcționează întotdeauna ca nereflexive verbe precum: a trebui, a fi, a exista, a ploua, a durea, a păsa); reflexivul eventiv: presupune un subiect gramatical lipsit de obiect, de obicei autor aparent al unui proces interior (fizic, psihic sau chimic) care se naște și se consumă în interiorul acestuia, modificându-i calitativ starea. Pronumele reflexiv în acuzativ este morfem, fără funcție sintactică: Când îi vede, se înveselește. Prins cu minciuna, s-a înroșit; reflexivul impersonal: presupune inexistența unui subiect gramatical și a unui obiect (pronumele reflexiv în acuzativ este morfem, fără funcție sintactică: Se întunecă mai devreme. În acest restaurant se mănâncă bine.; unele reflexive impersonale se referă la procese naturale, având și un sens eventiv: a se lumina, a se înnora, a se însera, a se desprimăvăra etc. Altele se referă la procese umane: a se zice, a se spune, a se călători, a se mânca, a se crede); reflexivul factitiv: presupune răsfrângerea acțiunii asupra subiectului gramatical, în calitate de pacient al acțiunii pe care a provocat-o: Mâine se internează în spital. El se numește Ion.
Modul verbului este categoria gramaticală prin care se indică felul cum consideră vorbitorul acțiunea, starea sau existența: reală, posibilă, probabilă, dorită, poruncită, presupusă etc.
În funcție de particularitățile flexionare, mai exact după număr și persoană modurile sunt personale și nepersonale. Modurile personale au marcate persoana și numărul. Ele sunt: indicativul, conjunctivul, condițional-optativul, imperativul și prezumtivul. Modurile nepersonale nu au categorii de persoană și de număr. Ele sunt infinitivul, gerunziul, participiul și supinul.
În funcție de capacitatea de a îndeplini funcția de predicat, modurile sunt predicative și nepredicative. Modurile predicative apar independent în comunicare, formează singure predicatul. Ele sunt: indicativul, conjunctivul, condițional-optativul, imperativul și prezumtivul. Cele nepredicative nu pot apărea independent în comunicare formând singure predicatul. Prezența lor este condiționată de prezența modurilor predicative. Sunt nepredicative: infinitivul, gerunziul, participiul și supinul.
În general, cele două clasificări se suprapun, în sensul că modurile personale sunt și predicative, iar cele nepersonale sunt și nepredicative. Mioara Avram subliniază că noțiunile de mod predicativ și nepredicativ nu trebuie confundate cu acelea de verb predicativ și nepredicativ, justificând că un verb predicativ poate fi predicat numai când este la un mod predicativ, iar modurile predicative au funcție de predicat numai dacă sunt ale unui verb predicativ, în timp ce modurile predicative ale verbelor nepredicative intră în componența predicatului nominal (cu un nume predicativ se pot construi și modurile nepredicative ale acestor verbe).
Indicativul exprimă o acțiune reală sub forma mai multor timpuri: prezent, trecut (cu patru aspecte: imperfect, perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul), viitorul (viitorul propriu-zis și viitorul anterior). Este un mod independent, apare frecvent în propoziții independente sau principale regente, fiind specific propozițiilor enunțiative:
Zilnic ea merge la gimnastică. (verb la indicativ – prezent).
Am învățat câte ceva de la ei. (verb la indicativ – perfectul compus).
Nu știa nimic despre voi. (verb la indicativ – imperfect).
O cunoscusem acum doi ani. (verb la indicativ – mai mult ca perfect).
Maria sosi acum două ore. (verb la indicativ – perfectul simplu).
Vei fi aflat adevărul când vei veni la noi. (verbe la indicativ – viitor anterior – viitor).
Conjunctivul exprimă o posibilitate realizabilă la timpul prezent și o posibilitate reală la timpul perfect. Se caracterizează prin morfemul segmental să, conjuncție care este și marcă modală și element subordonator: Știu să patinez. (verb la conjunctiv – prezent). Era bine să fi muncit mai mult. (verb la conjunctiv – perfect).
Conjunctivul poate avea mai multe nuanțe semantice; el poate exprima condiția: Să fi știut, îmi luam măsuri; îndemnul: Să te duci acolo!; prezumția: Să tot fie doi ani de atunci.; îndoiala: Așa să fi fost? etc. Uneori morfemul să nu mai apare exprimat, verbul având un sens de imperativ, de optativ: Facă ce-o vrea!, Trăiască România!
Condițional-optativul exprimă o posibilitatea reală și realizabilă. Are două forme temporale: prezent și perfect. Ca morfeme specifice – formele aș, ai, ar, am, ați, ar de la auxiliarele morfologice a avea și a vrea: Aș face o plimbare. (Condițional-optativ – prezent). Aș fi dorit o cafea. (Condițional-optativ – perfect)
Condițional-optativul poate exprima o dorință: De-ar ajunge la timp!; o posibilitate: Cine ar fi crezut una ca asta!; o condiție: De-aș fi mai tânăr, aș munci cât zece! etc.
Imperativul exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte, apare numai în propoziții principale în adresarea directă care implică dialogul între o persoană (care ordonă, îndeamnă) și alta (altele care execută). Are o formă unică, numai la persoana a II-a singular și plural: Vino mai repede! Alergați mai mult!
Acțiunea verbului este ca și reală. De aceea, popular și familiar, imperativul poate alterna cu alte moduri: A început s-o bată și dă-i și dă-i!
Cu valoare de imperativ pot apărea și alte forme verbale: conjunctivul: „Să pleci imediat!”; indicativul: „Pleci imediat!”; infinitivul: „A nu se fuma!”; supinul: „De învățat poezia!” Nu toate verbele au imperativ. De exemplu: a trebui, a vrea, a ști, a putea, a ploua, a ninge, a se întâmpla, a se cuveni ș.a.
Prezumtivul exprimă o acțiune posibilă, prezentată de vorbitor ca presupusă, bănuită. Are două timpuri: prezent, construit cu gerunziul, și perfect, construit cu participiul. Aceste moduri primesc morfeme de viitor, de conjunctiv și de condițional- b#%l!^+a?optativ ale auxiliarului morfologic a fi:
(V)oi fi știind probabil ce este dreptatea. (prezumtiv – prezent).
Să fi știind de atunci! (prezumtiv – prezent).
Ar fi putând scrie. (prezumtiv – prezent).
Voi fi fost chemat probabil. (prezumtiv – perfect).
Poate să fi fost întrebat și el. (prezumtiv – perfect).
Infinitivul exprimă procesul în mod general, abstract, fiind socotit o formă nominală a verbului. Cunoaște două forme: infinitivul lung, care este de fapt un substantiv (se comportă semantic și gramatical ca un substantiv) și infinitivul scurt, care este folosit în două situații: când intră ca element de bază fără morfemul a (specific lui) în structura unor timpuri și moduri compuse; când este independent de conjugare, păstrează capacitatea de a guverna un substantiv cu diferite funcții sintactice sau o subordonată. Are două timpuri: prezent și perfect: Închinare-aș și n-am cui! (infinitiv lung). Voi învăța mai mult de acum înainte. (dependent de conjugare, intră în structura viitorului). E bine a face antrenament zilnic (independent, formă de prezent). Cinstea de a fi primit medalia îl obliga să muncească mai mult. (independent, formă de perfect)
Infinitivul se poate construi și cu alte prepoziții: de, fără, în, pentru, prin, spre, până sau cu locuțiunile prepoziționale înainte de, în loc de.
Infinitivul intră în structura construcțiilor infinitivale relative când e lipsit de morfemul a și este legat de verbul regent prin pronume sau adverb relativ: N-are ce face.; Are unde dormi. Sintactic, aceste construcții pot fi subiecte, complemente directe, în funcție de sensul verbului a avea: N-are cine veni la voi. (construcție infinitivală relativă, subiect). Are ce mânca. (construcție infinitivală relativă, complement direct).
De asemenea, infinitivul poate primi diferite determinări. De exemplu, când primește un nume predicativ formează cu acesta o construcție infinitivală nominală: A fi om e lucru mare. (construcție infinitivală nominală, subiect)
Verbele la infinitiv pot îndeplini diferite funcții sintactice; pot fi urmate de părți de vorbire care au o anumită funcție sintactică.
Gerunziul exprimă procesul în desfășurare sau încheiat sub forma unei caracteristici circumstanțiale. Se construiește cu ajutorul morfemelor -ând, -ind (sufixe gerunziale).
Funcționează ca element formativ în structura prezumtivului prezent și a formelor perifrastice de imperfect și de mai mult ca perfect: voi fi mergând, să fi mergând, ar fi mergând; independent de conjugare, când își păstrează capacitatea de a guverna un substantiv în diferite cazuri. Se poate raporta la o persoană, la un subiect cu ajutorul unui pronume reflexiv: știindu-ne, aflându-se; poate intra în relație cu un subiect: Auzind el aceasta, a plecat.
Îndeplinește diferite funcții sintactice. Poate avea numeroase determinări. Împreună cu un nume predicativ, poate forma o construcție gerunzială nominală: Fiind bătrân, a murit. (construcție gerunzială nominală, complement circumstanțial de cauză)
Participiul exprimă procesul suferit de un obiect, proces conceput ca o însușire statică a obiectului. Are caracteristice morfemele -t, -s. Morfemul -t poate fi precedat de -u.
Prin natura sa, participiul se apropie de verb și de adjectiv.
În ceea ce privește particularitățile comune cu verbul, participiul are același radical cu verbul, prezintă sufixe modale, poate face referire la timp: Omul cade rănit., „Omul a căzut rănit.; poate avea sensuri active: înfrunzit, răcit, turbat sau sensuri pasive: cerut, făcut.
Particularitățile comune ale participiului cu adjectivul se manifestă în primul rând la nivel semantic. Participiul are un sens apropiat de cel al adjectivului; mai mult, poate deveni adjectiv: avut, devotat, indignat, mâhnit, necăjit, pasionat, priceput. Și la nivel flexionar, participiul posedă patru forme flexionare, deosebite după gen, număr și caz, ca adjectivul. De exemplu, plecat – plecată, plecați – plecate sau chiar cu grad de comparație: mai apreciat – mai apreciată, foarte apreciați – foarte apreciate. Sintactic, ca determinant al substantivului (cu care se acordă în gen, număr și caz), poate îndeplini aceleași funcții sintactice ca adjectivul.
Participiul este folosit atât independent de conjugare, ca o unitate sintactică de sine stătătoare, cât și dependent de conjugare, ca element formativ în structura timpurilor compuse de la diatezele activă și reflexivă sau în structura diatezei pasive.
Nu toate verbele au participiu. Sunt defective de acest mod: a concede, a desfide, a divide, a rage ș.a.
Supinul exprimă, ca și infinitivul, un proces abstract. Ca expresie, apare sub forma participiului invariabil însoțit de prepozițiile de, la sau pentru: de citit, la spălat, pentru cusut, de scris etc. Supinul nu admite flexiune după gen, număr și caz, se folosește exclusiv independent de conjugare, mai ales după a fi, a avea, a termina: Am de scris. A terminat de corectat.
Verbele la supin pot îndeplini diferite funcții sintactice și pot avea numeroase determinări.
În concluzie, modurile personale exprimă explicit categoriile de persoană și număr; sunt folosite atât dependent, cât și independent de conjugare. Modurile nepersonale nu exprimă categoriile gramaticale de persoană și de număr; sunt folosite numai dependent, ca moduri subordonate modurilor personale etc.
Timpul verbului este categoria gramaticală care exprimă relația dintre realizarea acțiunii și momentul vorbirii prin forme care intră în opoziții: prezent / trecut; prezent / viitor; trecut / viitor.
În gramatica tradițională, prezentul, trecutul și viitorul sunt socotite timpuri de bază. Raportat la momentul vorbirii, prezentul exprimă concomitența dintre momentul desfășurării acțiunii și momentul vorbirii, trecutul exprimă a acțiune anterioară momentului vorbirii, iar viitorul o acțiune posterioară față de momentul vorbirii.
Din punct de vedere formal, se deosebesc timpuri simple și compuse. Cele simple sunt formate cu ajutorul sufixelor flexionare și al desinențelor: prezentul, imperfectul, perfectul simplu, mai mult ca perfectul indicativului; prezentul conjunctivului și al infinitivului. Cele compuse se realizează cu ajutorul formelor specializate ale auxiliarelor morfologice: perfectul compus, viitorul și viitorul anterior al indicativului; perfectul conjunctivului și al infinitivului; prezentul și perfectul condițional-optativului; prezentul și perfectul prezumtivului. La diateza pasivă toate timpurile sunt compuse.
Prezentul se întâlnește la majoritatea modurilor personale: indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și prezumtiv. Dintre modurile nepersonale, numai infinitivul prezintă opoziția temporală trecut / prezent: Citesc o carte. (indicativ, prezent). Aș dori să citesc un roman. (condițional – optativ, prezent; conjunctiv, prezent). Aș fi citind probabil cartea. (prezumtiv, prezent). E bine a citi. (infinitiv, prezent)
Viitorul include două valori: viitorul I sau viitorul propriu-zis și viitorul al II-lea sau viitorul anterior. Diferența dintre cele două valori constă în faptul că viitorul I este indiferent față de aspectul acțiunii, pe când viitorul al II-lea exprimă un proces momentan (desăvârșit), raportat la un alt proces viitor. În structura viitorului intră auxiliarul morfologic a vrea sub formele voi, vei, va, vom, veți, vor și verbul respectiv la forma de infinitiv, iar în structura viitorului anterior, pe lângă auxiliarul morfologic a vrea, și auxiliarul fi urmat de participiul verbului de conjugat: Când vei veni la mine, eu voi fi plecat. (indicativ viitor – viitor anterior)
Trecutul include patru valori: imperfectul, perfectul compus, perfectul simplu și mai mult ca perfectul. Pentru primele trei valori, raportarea la momentul vorbirii se face direct, iar pentru cea de-a patra se face prin referire la momentul altui proces trecut. Dacă imperfectul exprimă un proces durativ, neîncheiat, celelalte forme exprimă procese încheiate.
Imperfectul exprimă un proces trecut și neterminat. De regulă, apare în corelație cu perfectul compus și poate avea mai multe valori: iterativă: Zilnic mă sculam la ora șapte.; narativă: Acolo munceam din greu.; de prezent: Eu eram mama.; de perfect compus: Era odată un moș… ș.a.
Perfectul simplu exprimă un proces trecut și încheiat; ca timp al relatării dinamizează acțiunea, apropiind-o de momentul vorbirii.
Aria sa de folosire este: Oltenia, Banatul, Crișana, o parte a Munteniei, zone în care dobândește o valoare proprie, fiind specializat pentru o acțiune săvârșită în ziua în care se vorbește.
Verbele momentane pot fi folosite la perfectul simplu fără determinări, iar cele durative, numai cu determinări: Se întinse pe pat și adormi. El dormi patru ore.
În comunicare, perfectul simplu poate apărea cu nuanțe speciale, expresive și poate exprima: ironia: Bine ziseși!, disprețul: Făcuși mare ispravă! etc.
Perfectul compus exprimă un proces trecut și încheiat, însă neprecizat în timp. Dintre toate formele trecutului, are cea mai mare frecvență în limba română. Se formează din auxiliarul morfologic a avea (am, ai, a, am, ați, au) și participiul verbului respectiv.
În enunț, perfectul compus poate fi folosit cu valoare de prezent: Vino! – Am venit!; cu valoare de viitor: Dacă nu lucrezi, să știi că te-am dat afară! etc.
Mai mult ca perfectul exprimă un proces trecut, terminat înaintea altui proces trecut și încheiat (de obicei, redat prin perfectul simplu sau prin perfectul compus). Este un timp al narațiunii: Mă dusesem la ei și le spusesem ce au de făcut.
Perfectul conjunctivului și perfectul condițional-optativului exprimă un proces trecut și prezentat ca nerealizat. Primul se formează cu ajutorul auxiliarului morfologic a fi (fi) și participiul verbului de conjugat, forme precedate de morfemul să; al doilea, cu ajutorul auxiliarelor morfologice a avea (aș, ai, ar, am, ați, ar) și a fi (fi) urmate de participiul verbului respectiv: Să fi avut mai multe cărți!; Dacă știau, nu i-ar mai fi primit.
Perfectul prezumtivului exprimă un proces probabil în trecut, iar perfectul infinitivului exprimă un proces abstract, denumindu-l în trecut. Primul se exprimă cu ajutorul auxiliarului morfologic a fi (fi), aceleași morfeme cu care se formează și prezentul și participiul verbului respectiv: Să fi venit probabil cincizeci de oameni. Al doilea se exprimă, de asemenea, cu ajutorul auxiliarului morfologic a fi (fi) și cu participiul verbului în discuție: Înainte de a-i fi scris numele, l-am întrebat cum îl cheamă.
Aspectul este categoria care interacționează cu timpul. Acțiunea este descrisă ca perfectivă (terminată, globală, unitară) sau ca imperfectivă (în desfășurare).
Numărul este conceput drept expresie lingvistică a raportului dintre numărul autorilor și proces. Este o categorie gramaticală exprimată simultan cu persoana, incluzând sistemul de opoziție singular / plural. Formele de persoana I și a II-a ale verbelor reprezintă niște plurale inclusive, în opoziție cu cele de persoana a III-a plural: Vom vizita Muzeul Peleș. (plural); A parcurs toată distanța pe jos. (singular).
Pluralul poate fi folosit în locul singularului prin diferite valori: pluralul politeții: Sunteți așteptat de director.; pluralul autorului: Vom analiza, în cele ce urmează, acest concept.; pluralul autorității: Noi, primarul municipiului … decidem … etc.
Persoana exprimă raportul dintre locutor, interlocutor, non-locutor (non-interlocutor) și proces. Ea se manifestă simultan cu categoria numărului, numai la modurile personale și include un sistem de opoziții cu trei termeni: persoanele I, a II-a și a III-a. Datorită conținutului său specific, imperativul este singurul dintre modurile personale care nu are forme decât pentru persoana a II-a singular și plural.
De categoria gramaticală a persoanei sunt legate și denumirile personal, impersonal, unipersonal, pluripersonal. Primele două sunt atribuite verbelor care fac sau nu referire la persoane, cea de-a treia denumire este atribuită verbelor care au forme pentru toate persoanele, iar ultima, verbelor care au forme numai pentru persoana a III-a.
Verbele personale, cele care au capacitatea de a realiza relația verb – subiect, admit un subiect personal, cunosc trei forme flexionare în raport cu persoana. Fac parte din această categorie cele mai multe verbe din limba română: a lucra, a merge, a face, a lua, a vedea, a uita, a hotărî, a citi, a privi etc.: Citește lecția. (persoana a III-a , numărul singular). Lucrăm la un proiect. (persoana I, numărul plural).
Verbele personale acceptă impersonalizarea și pasivizarea; sunt singurele care participă la opoziții de diateză: Se pleacă devreme de la serviciu. (verb impersonal). Sunt chemat la serviciu. (verb la diateza pasivă). Face treabă. – Lucrul este făcut bine. (diateză activă – diateză pasivă). Se face profesor. (diateza reflexivă) b#%l!^+a?
Verbele impersonale, cele care nu au capacitatea de a realiza relația verb – subiect, nu admit un subiect personal și cunosc o singură formă flexionară în raport cu persoana. Numărul lor este redus în comparație cu cel al verbelor personale.
Sunt impersonale proprii (sau propriu-zise) verbele active și reflexive impersonale care se referă la procese naturale și care apar numai la persoana a III-a, singular: a ploua, a fulgera, a ninge, a amurgi, a tuna, a fulgera, a trăsni, a fulgui, bura (active); a se însera, a se înnopta, a se desprimăvăra, a se lumina, a se înnora (reflexive). Ele sunt intranzitive, unipersonale, defective de număr și de persoană, unele defective și de timp sau de mod.
Unele dintre verbele impersonale proprii se personalizează când sunt folosite cu sens figurat; în acest caz, primesc un subiect gramatical (extern sau intern): Afară fulgeră întruna. (impersonal). Mă fulgeră când mă vede. (personal)
Sunt impersonale improprii verbele care, în anumite condiții, și-au pierdut caracterul personal. Pot să apară cu un subiect postverbal exprimat printr-un substantiv inanimat sau printr-o propoziție subiectivă: S-a întâmplat un accident. S-a întâmplat să mă întâlnesc cu tine.
Verbele impersonale improprii apar fără pronume: a căuta, a reieși, a rezulta, a decurge, a urma, a trebui, a merita; însoțite sau nu de pronume personale forme neaccentuate de dativ: a-i veni, a-i conveni, a-i păsa, a-i ajunge, a-i rămâne, a-i plăcea, a-i arde; însoțite sau nu de pronume personale forme neaccentuate de acuzativ: a-l interesa, a-l pasiona, a-l durea, a-l enerva, a-l roade, a-l necăji, a-l supăra. Toate sunt la diateza activă. Sunt însoțite de pronumele reflexiv morfem se, deci sunt la diateza reflexivă, verbe ca: a se cuveni, a se auzi, a se întâmpla, a se cădea, a se spune, a se vedea, a se bănui, a se discuta, a se părea, a se putea, a se zice, a se zvoni etc. Morfemul se din componența lor nu se poate înlocui cu formele corespunzătoare ale pronumelor personale neaccentuate de acuzativ.
S-au fixat exclusiv ca verbe impersonale a-i păsa (că), a se cuveni (să), a se întâmpla (să): Se cuvine să aflăm adevărul. Nu-mi pasă că se poartă astfel cu mine.
Unele verbe reflexive impersonale provenite de la cele personale pot avea în anumite contexte un sens pasiv. În acest caz, se pot folosi și la persoana a III-a plural și pot intra în relație cu un subiect gramatical exprimat prin substantiv: Greșeala se vede imediat. (persoana a III-a, singular). Greșelile se văd imediat. (persoana a III-a, plural)
Verbele unipersonale, cele care se conjugă și fac referire numai la persoana a III-a, nu au ca autor o persoană și, în general, exprimă procese atribuite naturii, plantelor și animalelor: apune, răsare; behăie, cotcodăcește, grohăie, latră, miaună, măcăie, nechează, ouă, rage; germinează, încolțește, înfrunzește, înflorește; acțiuni atribuite obiectelor: se alterează, (se) coclește, derapează, (se) mucezește, (se) râncezește, (se) ruginește; acțiuni atribuite oamenilor: clămpăne, clefăie, duhnește, fonfăie, miroase.
Ca unipersonale sunt folosite și unele verbe cu conținut abstract: constă, rezidă, rezultă, converg; verbe impersonale cu formă de singular: fulgeră, trebuie, (îmi) vine, (îmi) place, (îmi) pasă, se cuvine, se întâmplă, se crede.
Cele mai multe verbe românești sunt pluripersonale: a avea, a tăcea, a vorbi, a merge, a trece, a privi, a coborî, a sta.
În structura morfematică a verbelor intră două elemente: radicalul și flectivul.
Radicalul se poate identifica cu rădăcina, când este un morfem independent: cit- (de la a citi), plec- (de la a pleca) sau cu tema, când reunește morfemul independent cu morfeme lexicale dependente: înrădăcin- (de la a înrădăcina), despătur- (de la a despături).
Flectivul se identifică la verbe cu sufixele modale sau temporale, precum și cu desinențele de număr și de persoană.
Sufixele modale sau temporale atașate rădăcinii sau temei lexicale dau naștere temei gramaticale. În flexiunea verbelor există două teme de la care se pot forma diferite moduri și timpuri: tema prezentului, care se găsește la infinitiv prezent, indicativ prezent, conjunctiv, imperativ, și tema perfectului care se găsește la perfectul simplu și mai mult ca perfectul indicativului, la participiu și la toate timpurile compuse cu participiul. Cele două teme se recunosc practic la infinitiv prezent, la indicativ prezent, la indicativ perfectul simplu și la participiu. Infinitivul prezent se regăsește la imperfect și la viitor, în prezentul condițional-optativului. Indicativul prezent se regăsește în conjunctivul prezent, în imperativ. Perfectul simplu, în mai mult ca perfect. Participiul, în supin, în perfectul compus, în viitorul anterior, în perfectul conjunctivului, al condițional-optativului și al infinitivului.
Modurile nepersonale au cea mai simplă structură: radical și sufix (sau sufixe).
Flexiunea verbelor dovedește prezența omonimiilor comune, generale, și a celor specifice. De exemplu: sufixul de la indicativ prezent se identifică cu cel de la conjunctiv prezent; desinențele de la persoanele I, a II-a, a III-a indicativ prezent sunt identice cu cele de la conjunctiv prezent, la fel cea de la persoana a II-a plural; la conjunctiv, desinența de la persoana a III-a singular coincide cu cea de la persoana a III-a plural. Acestea sunt omonimii generale. Omonimiile specifice se regăsesc la mai puține verbe și pot fi sufixale și desinențiale. De exemplu: sufixul imperfectului coincide cu sufixul infinitivului la verbele de conjugarea a II-a tradițională, respectiv a VII-a structurală; desinența de la persoana I singular este identică cu cea de la persoana a II-a singular la verbele de la conjugarea I structurală precum a (se) apropia, a (se) speria, a (se) mânia; la fel, desinențele de la persoana I și a II-a singular ale verbelor de la conjugarea a IV- a structurală: a sui, a birui etc.
2. Categoria gramaticală a timpului în limba română – delimitări conceptuale și terminologice
Timpul este categoria gramaticală care indică fixarea desfășurării unui proces (acțiune, eveniment sau stare) în raport cu actul enunțării și se manifestă prin existența unor ansambluri (seturi) de forme verbale.
Lingviștii definesc categoria verbală a timpului prin formulări diferite, dar în aceeași idee. Astfel, Mioara Avram definește timpul ca fiind „momentul în care are loc acțiunea” care „poate fi exprimată fie in raport cu momentul vorbirii–deci in raport cu prezentul-, fie in raport cu alt moment sau cu altă acțiune. Din acest punct de vedere timpurile sau numai valorile temporale se clasifică in absolute (cele care raportează acțiunea la momentul vorbirii) și relative (cele care raportează acțiunea la alt moment sau la altă acțiune).” Mulți cercetători în domeniul limbii sunt de părere că pentru verb, categoria timpului este esențială, deoarece are legătură cu semnificația fundamentală a oricărui verb. Astfel, din punct de vedere semantic orice verb semnifică un proces desfășurat pe o axă temporală care poate fi văzută sistematic, dacă luăm ca bază situațională momentul vorbirii sau alt mobil stabil raportat la momentul vorbirii; din această organizare a axei temporale decurg opozițiile temporale absolute și de relație pe care le găsim numai la verb.
În viziunea lui Dumitru Irimia, timpul este o categorie gramaticală universală, care caracterizează verbul în toate limbile care cunosc această clasă lexico -gramaticală. Raportul dintre momentul comunicării, care este întotdeauna prezentul locutorului/și momentul acțiunii verbale generează timpul noțional care cunoaște trei termeni corelativi, corespunzind celor trei termeni fundamentali din reprezentarea adverbială a temporalității din perspectiva timpului locutorului și actului lingvistic, indicậnd:
azi (acum)-simultaneitatea timpul acțiunii-timpul comunicării: prezent
ieri (anterioritatea timpului acțiunii <timpul comunicării: trecut sau perfect
maine-posterioritatea timpul acțiunii >timpul comunicării: viitor.
În limba romană, categoria gramaticală a timpului Înglobează in desfășurarea opozițiilor sale interne și categoriile gramaticale aspect și mod, într-un proces de solidarizare, asemănător cu cel propriu complementarității categoriilor de persoană și număr.”
2.1. Definiție. Conținutul și forma categorială
Conform GALR, o acțiune poate fi prezentată ca fiind săvârșită în:
prezent, adică concomitent cu actul enunțării: ascult;
trecut, adică înainte de momentul enunțării: ascultam, ascultai, am ascultat, ascultasem;
viitor, adică după momentul enunțării: voi asculta, am să ascult, oi asculta, o să ascult; voi (oi) fi ascultat.
Se mai precizează că „timpul este categoria gramaticală care indică fixarea desfășurării unui proces (acțiune, eveniment sau stare) în raport cu actul enunțării și se manifestă prin existența unor ansambluri (seturi) de forme verbale. Timpul gramatical dă seamă la corelațiile sistematice între formele verbale prin care se redau procesele comunicate și situația de comunicare. Timpul este o categorie gramaticală specifică verbului .Informația legată de situarea unei acțiuni, a unui eveniment sau a unei stări față de actul comunicării distinge verbul de celelalte părți de vorbire.”
O altă opinie în privința categoriei gramaticale a timpului este aceea a lui Ion Coteanu care precizează că „prin formele lui, verbul arată nu numai cum se desfășoară o acțiune și nici numai ce persoană (verbală) o indeplinește, ci și perioada sau momentul cand se petrece acțiunea. Cand ea se desfășoară in actualitate, avem timpul prezent; cand se desfășoară după perioada actuală, avem timpul viitor, iar cand se desfășoară inainte de perioada actuală, avem timpul trecut sau perfect.”
În privința categoriei gramaticale, în limba romană, aceasta cuprinde în desfășurarea opozițiilor sale interne și categoriile gramaticale aspect și mod, într-un proces de solidarizare în parte asemănător cu cel propriu complementarității categoriilor de persoană și număr. Categoria gramaticală a timpului este obiectivă, avậnd originea nucleului planului său semantic în timpul noțional, dar, de natură deictică, fiind supus unui proces de modalizare, prin: categoria aspect și categoria mod.
Conform părerii lui Corneliu Dimitriu, „categoria gramaticală a timpului este specifică verbului și se caracterizează printr-un conținut categorial și o formă categorială. Conținutul categoriei gramaticale a timpului trimite la un raport gramatical prin care–cu ajutorul a minimum doi termeni, unul considerat stabil, reper de bază pentru al doilea, care este mobil, cu precizarea că, la fel cu axioma raționamentului, reperul de bază nu se exprimă niciodată, în actul vorbirii apărand numai termenul mobil,-se delimitează momentele procesului indicat de acțiunea exprimată de verb. Forma categoriei gramaticale a timpului trimite, în general la structura morfologică a verbului prin care se exprimă timpul, circumscris modului, cat și la mărcile pentru timpurile verbale.”
2.2. Relația timpului cu alte categorii gramaticale ale verbului
Conform lingvisticii clasice, conținutul modal, considerat subiectiv și arătând felul în care vorbitorul percepe acțiunea cu scopul îndeplinirii ei în realitate, este văzut din două perspective: una în care vorbitorul consideră acțiunea verbului ca fiind reală (indicativ), posibilă (conjunctiv), dorită sau condiționată (condițional-optativ), nesigură (prezumtiv) și poruncită (imperativ). Luând în considerație acțiunea ireală și sinonimia modală, cea de-a doua perspectivă prezintă opoziția între acțiunea reală (indicativ și gerunziu), posibilă (conjunctiv prezent, condițional-optativ prezent și infinitiv prezent) și ireală (conjunctiv perfect, condițional optativ perfect și infinitiv perfect). Forma modală se exprimă printr-o serie de mărci recunoscute prin opoziție (sufixe gramaticale: -t, -ind. -a etc., cuvinte-flectiv: să, a, de etc., ø).
O altă direcție, lingvistica psihomecanică/psihosistematică, a apărut în ultima perioadă la câțiva specialiști, care consideră că aspectul, modul și timpul reprezintă unul și același lucru considerat în momente diferite și nu manifestări de naturi diferite, așa cum aprecia lingvistica clasică. Lingvistul Gustave Guillaume consideră că important nu este timpul deja construit în gândire, ci timpul în curs de construire în gândire, felul în care se formează imaginea-timp în gândire. Potrivit acestei concepții, pe o axă a timpului se pot identifica trei puncte ale timpului: timpul in posse (în germene) – trimite la modul infinitiv și participiu (cunosc doar forme de aspect); timpul in fieri (în devenire) – trimite la modul conjunctiv (înglobează forme de aspect și de timp); timpul in esse (în realitate) – trimite la modul indicativ (cu forme de aspect și de timp).
Teza prezentată anterior a fost aplicată la limba română modernă de Constantin Frâncu, care îmbrățișează ideea lui Guillaume că modul este înglobat în timp. De asemenea, lingvistul admite și ideea susținută de Guillaume că imperativul este un mod al vorbirii și nu al limbii, însă se diferențiază de acesta prin admiterea modului condițional-optativ drept un mod de sine stătător, pentru că se deosebește prin faptul că acesta exprimă eventualitatea și e identificabil prin e probabil, față de indicativ, care exprimă realitatea și se identifică prin e sigur, și față de conjunctiv, care exprimă posibilitatea și se identifică prin e posibil. Astfel, luând în considerare și timpurile terminative și timpurile non-terminative, imaginea-timp din română se realizează în patru stări: timpurile infinitivului, timpurile conjunctivului, timpurile condițional-optativului și timpurile indicativului.
De asemenea, se susține ideea că principial o formă modală exprimă un conținut modal, fără a se avea în vedere însă că formele modale nu sunt omogene în raport cu conținutul lor modal. Astfel, în lingvistica clasică este prezentă opinia conform căreia indicativul, pe de o parte, indicativul și gerunziul, pe de altă parte, exprimă acțiunea ca reală, conjunctivul, pe de o parte, conjunctivul prezent și infinitivul prezent, pe de altă parte, prezintă acțiunea ca fiind posibilă. În unele gramatici se vorbește de valori modale la moduri, indicându-se că unele forme ale indicativului pot avea valoare de imperativ, altele de prezumtiv, formele conjunctivului pot avea valoare de imperativ sau de condițional-optativ. Această idee prezentată mai sus apare și în cazul adepților lingvisticii psihomecanice/psihosistematice, aplicată de Constantin Frâncu la limba română, conform căreia conjunctivul exprimă acțiunea ca posibilitate, opunându-se prin aceasta indicativului, care exprimă realitatea. La verbul românesc modul și timpul se deosebesc categoric prin conținutul fundamental pe care îl exprimă fiecare. În timp ce conținutul fundamental al modului este acțiunea reală (timpurile indicativului), acțiunea ireală (perfectul conjunctivului), conținutul timpului constă în concomitența momentului acțiunii cu momentul vorbirii (dansez), anterioritatea momentului acțiunii față de momentul vorbirii (am dansat) sau posterioritatea momentului acțiunii față de momentul vorbirii (voi dansa). Prin urmare, modul trimite la altă realitate decât timpul, iar prin mărcile specifice diferite de cele ale timpului, modul este inconfundabil în raport cu timpul. Timpul se subordonează modului și nu invers, deoarece un conținut modal (acțiunea reală), marcat printr-o formă (zero discontinuu), se materializează în toate timpurile în română: prezentul (dansez), imperfectul (dansam), perfectul simplu (dansai), viitorul (voi dansa).
3. Sistemul temporal al verbului românesc
Timpul este considerat o categorie gramaticala universală, care indică fixarea desfășurării unui proces (actiune, stare, eveniment), în raport cu actul enunțării și se manifestă prin existența unor ansambluri de forme verbale. Timpul gramatical ne arată corețiile sistematice între formele verbale prin care se redau procesele comunicate și situația de comunicare. Timpul gramatical este expresia lingvistică a timpului noțional. Planul său semantic este diferit de la o limbă la alta, în funcție de caracterul specific al desfășurării raportului timp noțional-timp gramatical. Continutul categorial al timpului are natura deictică și sintactică; își are originea în raportul dintre temporalitatea procesului de comunicare lingvistică și temporalitatea acțiunii verbului-obiect al comunicării.
Raportul dintre momentul comunicării (care este întotdeauna prezentul locutorului), și momentul acțiunii verbale, generează timpul noțional. Acest timp noțional, în reprezentarea timpului locutorului cunoaste trei termeni:
prezent = azi, care arată simultaneitatea timpului acțiunii-timpul comunicării;
trecut (perfect) = ieri, arată anterioritatea timpului acțiunii față de timpul comunicarii;
viitor = mậine, caracterizat prin posterioritatea timpului actiunii față de timpul comunicării;
O altă clasificare a timpurilor, după criteriul raportării acțiunii la momentul vorbirii, este de tipul:
valori temporale absolute (cele care raporteaza actiunea la momentul vorbiri);
valori temporale relative (cele care raporteaza actiunea la alt moment sau la alta actiune).
De exemplu, prezentul indicativ este un timp predominant absolut, în timp ce viitorul anterior este un timp exclusiv de relație.
3.1. Timpurile absolute
Timpurile absolute sunt reprezentate de: prezent, perfect, imperfect și viitor.
3.1.1. Prezentul
Este un mod cu paradigmă temporală completă, cu forme analitice și sintetice la timpul prezent, trecut, viitor. Formele sintetice sunt continuate din latină (prezent, imperf., perfect simplu., mai mult ca perfectul), iar cele analitice sunt dezvoltate din latina târzie, fiind prezente și în limbile romanice (perfectul compus, viitor, viitor anterior).
Pentru prezent este specifică exprimarea unei acțiuni simultane cu momentul vorbirii.
3.1.1.1. Prezentul indicativului: valori specifice/nespecifice, mărci realizări
Prezentul indicativ are în propoziții principale numai valori indicative. Pentru prezent este specifică exprimarea unei acțiuni simultane cu momentul vorbirii (Studiem elemente de geometrie). Prezentul este un timp simplu, cu o temă variabilă în menținerea sufixului conjugării, care apare numai la persoana a doua plural. Indicativul prezent se formeaza diferit față de celelalte timpuri simple. Diferența este dată de faptul că la conjugarea I-a avem două tipuri principale (unul cu -ez și o formă fara -ez), iar la cea de a IV-a conjugare întậlnim patru tipuri (cậte două în cadrul fiecăruia dintre tipurile delimitate după infinitivul în -i sau -î, cu sau fără -esc, respectiv -asc). Prezentul este un timp absolut care situează acțiunea verbală în relație de simultaneitate cu momentul vorbirii. Structura morfematică a prezentului este R (radical) + F (flectiv), flectivul fiind alcătuit la rândul său din sufix gramatical de prezent + desinențe de persoană și număr.
MODEL DE CONJUGARE
Conform GLR, în propoziții principale, prezentul redă: o acțiune în curs de executare, simultană cu momentul vorbirii, sau o acțiune permanentă (Stau la birou și citesc./ Mâncăm ca să trăim.); o acțiune săvârșită în trecut.
Pentru redarea mai vie și mai convingătoare a unor fapte într-o narațiune, se b#%l!^+a?folosește adesea prezentul cu valoare de perfect; acest prezent se numește prezent istoric sau narativ: Ștefan se îndreaptă spre Cetatea Albă. Privește câmpul de luptă și dă ordine.
Prezentul redă, de asemenea, o acțiune viitoare; în această situație, verbul este adesea însoțit de un determinant temporal care exprimă posterioritatea (Mâine plec la mare.); acțiuni nesituate precis în timp față de momentul când sunt exprimate:
Prezentul iterativ exprimă o acțiune care se petrece în mod obișnuit la anumite intervale: Microbuzul pleacă zilnic la ora opt spre Fălticeni.
Prezentul gnomic sau etern: Dacă fugi după doi iepuri, nu prinzi niciunul.
Uneori, prezentul indicativului are valoarea imperativului: Anunți elevii să vină la repetiție.
3.1.1.2. Prezentul conjunctivului: valori specifice/nespecifice, mărci realizări
Modul conjunctiv exprimă o acțiune realizabilă, posibilă și are forme pentru timpul prezent și perfect: E posibil să plec, e posibil să rămân. Mi-aș dori să fi plecat.
În limba română, conjunctivul se întrebuințează adesea în locul infinitivului: Până a ajunge acolo, am ocolit. Până să ajungem acolo, am ocolit.
Uneori, adverbul înainte este urmat de infinitiv, în loc de conjunctiv: Înainte de a hotărî, ei plecaseră. Înainte să hotărâm, ei plecaseră.
În propoziții principale, conjunctivul poate exprima: deliberarea (Să plec ori să rămân?); protestul, indignarea (Eu, să cumpăr?).
Conjunctivul mai este întrebuințat cu valoarea următoarelor moduri: valoare de condițional, în propoziții subordonate condiționale sau concesive (Să-ți fi dat eu, nu primeai.); valoare de prezumtiv, în propoziții principale și secundare (Nu știu să fi trecut pe la școală semestrul acesta.); valoare de optativ, în propoziții principale (Să ajungeți cu bine!); valoare de potențial, numai în propoziții principale interogative care răspund la o întrebare prin reluarea ei (Ce cari acolo? Ce să car?)
Conjunctivul este un timp al subordonării, deoarece exisă verbe, locuțiuni, expresii verbale care pot fi urmate de verbe la conjunctiv. Verbele a trebui, a putea, a vrea, a începe, a apuca cer modul conjunctiv.
Modul conjunctiv are două timpuri: prezent (să cântăm) și perfect (să fi cântat), prezentul fiind mult mai folosit. Din punct de vedere formal, modul conjunctiv este marcat de conjuncția morfem să, care poate lipsi, în anumite condiții, numai la persoana a III-a singular și plural a timpului prezent: Cinstească-l toți!
Prezentul conjunctiv exprimă o acțiune viitoare sau o acțiune nesituată precis în timp: Eu să muncesc și el să ia banii?
MODEL DE CONJUGARE
3.1.1.3. Prezentul condițional-optativului: valori specifice/nespecifice, mărci realizări
Modul condițional exprimă o acțiune a cărei realizare depinde, în general, de îndeplinirea unei condiții: Aș merge în excursie, dacă aș avea bani.
Atât propoziția care formulează condiția, cât și propoziția regentă se construiesc, de obicei, cu modul condițional: Dacă aș fi avut timp, aș fi trecut și pe la el.
La acest mod se disting următoarele valori: de condițional, când exprimă o condiție sau o acțiune condiționată (Dacă țipă el, țip și eu.); o concesie (Chiar de m-ar ajuta, nu mi-ar fi de folos.) sau o comparație ireală (Îi vorbește ca și cum nu l-ar certa.); de optativ, când acțiunea este dorită (Aș mânca o ciocolată) sau când se evită, din politețe, exprimarea categorică a unei intenții, dorințe sau opinii (Aș vrea puțină apă.); de potențial, când se exprimă numai faptul că acțiunea este posibilă, virtuală (Ai crede că ea scrie poezii?).
În propoziții subordonate, modul condițional intră și în structura prezumtivului, exprimând de obicei distanțarea vorbitorului de o comunicare reprodusă: Se spune că ar fi plecând și el.
Prezentul condițional exprimă o acțiune realizabilă în prezent sau în viitor: Aș dansa./ Aș veni și eu.
Din punct de vedere formal, este un timp compus, construit din auxiliarul aș, ai, ar, am, ați, ar și infinitivul prezent al verbului de conjugat. Tema infinitivului este invariabilă. Se schimbă numai verbul auxiliar, în funcție de număr și persoană: aș suna, ai suna, ar suna, am suna, ați suna, ar suna etc.
În limbajul poetic, dar și în limba vorbită, auxiliarul poate sta deopotrivă în urma sau în fața temei cu infinitiv: Jelui-m-aș și n-am cui… Aș pleca acum dacă aș avea cu ce.
3.1.1.4. Prezentul prezumtivului: valori specifice/nespecifice, mărci
Prezentul prezumtiv poate exprima o acțiune din momentul vorbirii (Va fi rậzậnd el de cineva) și o acțiune viitoare (O fi plecậnd el cậndva).
Din punct de vedere formal este un timp compus din formele de viitor indicativ, ale verbului auxiliar a fi si gerunziu verbului de conjugat (voi/oi fi culegậnd,).
3.1.1.5. Prezentul infinitivului: valori specifice/nespecifice, mărci
Paradigma prezentului infinitivului se alcătuiește din prepoziția-morfem a + tema liberă a infinitivului ai cărei elemenți constitutivi sunt: radicalul verbului și sufixul gramatical de infinitiv, eterogen în funcție de conjugare: -a (a mânca), -ea (a putea), -e (a scrie), -i (a citi), -î (a urî).
Modul infinitiv ocupă o poziție intermediară între natura nominală și cea verbală, aceasta din urmă fiind predominantă. Infinitivul are următoarele caracteristici de natură verbală:
Infinitivul cunoaște determinările specifice verbului:
poate avea subiect propriu (Înainte de a pleca ea, a venit el) sau comun (Înainte de a pleca la bunici, ea a trecut pe la mine să mă vadă);
poate intra ca formant într-o construcție nominală sau verbală infinitivală (Dorința de a fi primul în competiție i s-a împlinit. N-are cine mă spăla);
poate fi regent pentru un complement direct (A găsi ce cauți e un lucru bun.), complement indirect (Până a se vedea cu ea, mi-a mărturisit mie tot).
În structura unor forme verbale, infinitivul intră ca element formant fără prepoziția morfem a: viitorul indicativului (voi sta, vei sta), prezentul condiționalului-optativ (aș sta, ai sta), imperativul negativ la singular (nu sta!, nu merge!).
Infinitivul poate fi tranzitiv (a căuta, a citi) sau intranzitiv (a ploua, a merge); personal (a mânca, a scrie) sau impersonal (a ploua).
Infinitivul realizează opoziții de timp: prezent și perfect (a scrie – a fi scris).
De asemenea, cunoaște opoziții de diateză: activă (a ruga), pasivă (a fi rugat), reflexivă (a se ruga). La diateza reflexivă se exprimă și persoana prin pronumele reflexiv: N-am a mă speria / N-ai a te speria.
Infinitivul poate îndeplini funcția de predicat verbal, specifică verbului, în propoziții care echivalează cu un imperativ și exprimă un îndemn, o recomandare: A nu scoate capul pe geam!
Infinitivul nu poate avea categoriile gramaticale specifice substantivului: gen, număr, caz, determinare.
În construcții relative, infinitivul se caracterizează prin câteva trăsături de construcție și de distribuție specifice: are ca regenți verbali verbele auxiliare a avea, întrebuințat personal și impersonal (N-am ce vorbi., Am de ce mă folosi.) și a fi, întrebuințat doar impersonal (Nu-i ce bea.). Structura acestor construcții este formată dintr-un pronume, adjectiv sau adverb relativ + infinitivul fără prepoziția-morfem a: Nu-i ce face. Aceste construcții pot fi precedate sau nu de prepoziție la oricare dintre cazuri (N-are cu cine se certa., N-are cui mărturisi fapta făcută.) sau pot fi separate de forme pronominale și adverbiale clitice (N-are cine mă mai certa., N-am cu cine-l asocia.). Totodată, astfel de construcții nu pot fi separate prin elemente nonclitice, însă dacă există în structură sunt, în mod obligatoriu, postpuse infinitivului (N-are cu cine *Andrei mânca. = N-are cu cine mânca Andrei.)
Infinitivul predicativ se găsește în propozițiile principale imperative, constituindu-se totodată în nucleu al propoziției și, prin urmare, îndeplinind funcția sintactică de predicat: A nu se atinge picturile!, A nu se călca pe iarbă!, A nu se mânca în sală!. În aceste structuri, infinitivul predicativ exprimă o recomandare, însă această recomandare nu este adresată unui destinatar anume, ci este valabilă pentru orice destinatar și pentru orice moment al enunțării. Prin urmare, infinitivul predicativ prezintă un grad mare de generalitate, față de imperativ, al cărui destinatar este specific.
Infinitivul intră în relații variate și complexe cu conjunctivul, supinul, indicativul și imperativul. Fiind sinonimice, modul infinitiv și modul conjunctiv pot fi folosite în același context fără a se produce nicio schimbare de sens: Apucă a scrie / să scrie., E gata de a câștiga / să câștige., până a merge la școală / până să meargă la școală., A nu se mânca în sală! / Să nu se mânânce în sală!. Preferința pentru infinitiv se manifestă în stilul științific și în limbajele politic, medical, jurnalistic și în cel juridic, iar preferința pentru conjunctiv se remarcă în exprimarea orală. În limba actuală conjunctivul este mult mai extins decât infinitivul, acesta din urmă fiind folosit doar după verbul a putea.
Modul infinitiv și modul supin pot fi substituibile în unele contexte datorită relației de sinonimie dintre ele. Astfel, admit această substituție regenții: verbali (termină a scrie / termină de scris), adjectivali (apt a munci / apt de muncit, gata de a primi / gata de primit), structuri impersonale (Este greu a spune. / Este greu de spus.). În poziția de atribut și în poziții prepozițional-circumstanțiale, substituția e posibilă: posibilitatea de a vorbi / posibilitatea de vorbit, în afară de a scrie scrisori / în afară de scris scrisori.
În construcțiile livrești se remarcă tendința de extindere a infinitivului în locul indicativului: Pretinde a cunoaște.
3.1.2. Perfectul
Perfectul comportă următoarele forme: perfectul indicativului, perfectul conjunctivului, perfectul condițional-optativului, perfectul prezumtivului, perfectul infinitivului.
3.1.2.1. Perfectul indicativului: valori, mărci, realizări; perfectul simplu; perfectul compus
Perfectul compus este un timp absolut ce exprimă o acțiune care s-a încheiat în mod cert într-un moment anterior momentului vorbirii și nu se raportează la alte repere temporale în afara timpului prezent: Am citit anul trecut romanul Frații Jderi, de M. Sadoveanu.
Perfectul compus este caracterizat prin următoarea structură morfematică: formele de auxiliar ale indicativului prezent de la verbul a avea (am, ai, a, am, ați, au) + participiul invariabil al verbului de conjugat.
MODEL DE CONJUGARE
În limba vorbită, perfectul compus poate indica, în combinație cu alte mărci lexicale cu valoare temporală, o acțiune desfășurată înaintea altei acțiuni trecute: A adus ieri mașina. A cumpărat-o din Italia acum o săptămână.
În subordonare (mai ales față de verbe de declarație), perfectul compus este adesea folosit ca timp relativ, indicând un interval de timp trecut, anterior momentului trecut, evocat de verbul de declarație: Ți-a zis că a scris tema.
Uneori, perfectul compus poate avea valoare de anticipare: Gata, am fugit.
Perfectul simplu exprimă o acțiune terminată de curând, de regulă, chiar în ziua în care se vorbește. Este un timp absolut, care nu se raportează la alte repere temporale decât la cel al unui prezent neprecizat. Momentul acțiunii verbului este relativ mai apropiat de prezentul procesului comunicării: Fusei azi la târg și cumpărai o căruță.
Ca distribuție diatopică, se folosește cu precădere în partea de sud-vest a țării, în special în Oltenia și Banat, având o valoare de trecut recent. În schimb, în graiurile din Moldova, perfectul simplu este un timp ieșit aproape cu totul din uz. În literatură, perfectul simplu se întrebuințează numai în narațiuni, la persoana a III-a, fiind numit timp narativ ficțional, al narațiunii fără narator: Iar marți, des-dimineață puse tarnițele și desagii pe cai. (I. Creangă)
În dialog, perfectul simplu poate apărea cu nuanțe speciale de ordin expresiv, exprimând fie ironia (Bine ziseși!), fie reproșul (Veniși la spartul târgului!).
Perfectul simplu se formează de la radicalul verbului, cu sufixe specifice (-a-, -u-, -se-, -i-, -î-) și desinențele (-i, -și, -ø , -răm, -răți, -ră-). Desinențele de plural sunt alcătuite dintr-o particulă ce transmite semnificația de număr (-ră) și una care indică numărul și persoana (-m, -ți, -ø).
Verbele terminate la infinitiv în -e pot primi la perfectul simplu sufixul -u începui, începuși, începu etc., sau pot primi sufixul –se, care nu trebuie confundat cu sufixul a?pentru timpul mai-mult-ca-perfect (verbele a scrie, a frige din tabelul de mai sus).
MODEL DE CONJUGARE
3.1.2.2. Perfectul conjunctivului: valori, mărci, realizări
Perfectul conjunctiv exprimă o acțiune trecută împreună cu nuanta modală a posibilității efectuării acelei acțiuni. față de momentul vorbirii, o acțiune trecută anterioară, simultană sau posterioară.
Perfectul conjunctivului exprimă, ca timp absolut, o acțiune anterioarǎ momentului vorbirii (Sǎ fi citit mǎcar odatǎ înainte de examen), iar ca timp relativ, o acțiune fie simultanǎ (Sǎ fi fost acasǎ aș fi avut multǎ liniște), fie anterioarǎ (Nu îmi amintesc sǎ-l fi vǎzut), fie posterioarǎ (M-aș fi dus sǎ-l fi adus).
Din punct de vedere formal, este un timp compus, cu o structură invariabilă după persoane, alcătuită din conjuncția să + infinitivul verbului a fi + participiul invariabil al verbului de conjugat: să fi sunat, să fi sunat, să fi sunat etc.
Conjunctivul perfect este o formă destul de rar folosită în vorbirea curentă, este mai frecvent în limba literară scrisă.
3.1.2.3. Perfectul condițional-optativului: valori, mărci, realizări
Perfectul condiționalului-optativ exprimǎ, ca verb absolut:
acțiune trecutǎ (Ar fi mers și el) sau,
simultanǎ momentului vorbirii (Aș fi dorit sǎ precizez).
Ca verb relativ, perfectul condiționalului-optativ exprimǎ;
acțiune trecutǎ și anterioarǎ (Am înțeles cǎ ar fi divorțat) sau,
simultanǎ (Dacǎ aș fi mers, aș fi câștigat).
Din punct de vedere formal, este un timp compus din prezentul condițional al verbului auxiliar a fi și participiul invariabil al verbului de conjugat: aș (ai, ar, am, ați, ar) fi sunat.
3.1.2.4. Perfectul prezumtivului: valori, mărci, realizări
În lucrarea Gramatica pentru toți, la capitolul moduri, Mioara Avram include și prezumtivul în rândul modurilor personale și predicative, alături de indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și imperativ. Aceeași autoare, despre formele specifice ale prezumtivului afirmă că sunt doar cele construite cu ajutorul viitorului indicativ al auxiliarului a fi. Indiferent dacă sunt incluse în cadrul celor patru moduri personale și predicative sau sunt considerate conjugare prezumtivă ori un mod personal și predicativ de sine stătător, aceste construcții sunt o realitate a limbii, de care trebuie să se țină seama. În manualele școlare nu se amintește despre aceste forme verbale, fapt ce creează dificultăți în înțelegerea textului, sau în analizele gramaticale ale elevilor.
Construcții ale perfectului prezumtiv se întậlnesc, de obicei în scrierile mai vechi, dar și în cele recent apărute. De exemplu, autorii Virgiliu Dron și S.Gh. Constantinescu, în Culegere de texte literare pentru analize gramaticale propun fraze ce conțin predicate verbale exprimate prin verbe la modul prezumtiv. Exemple de texte care se cer analizate de către elevi:
„Găina se va fi crezând mai mult decât vulturul, fiindcă are și aripi și e și cuminte”.
„…așa va fi zicând și cioara flămândă și înghețată, care se gândește la cușca și la semințele canarului”.
Un alt exemplu de text în care elevii întậlnesc multe exemple ale prezumtivului este singurul roman care se studiază în clasele gimnaziale (indiferent de manual), respectiv Baltagul, de Mihail Sadoveanu. Astfel, în roman sunt foarte multe forme care conțin forme ale prezumtivului. De exemplu: – Ce să i se întâmple? răspunse aprig nevasta (M. Sadoveanu, Baltagul).
MODUL DE CONJUGARE
3.1.2.5. Perfectul infinitivului: valori, mărci, realizări
Paradigma infinitivului perfect este alcătuită din infinitivul prezent al verbului auxilar a fi și participiul neacordat al verbului de conjugat: a fi citit, a fi mâncat, a fi învățat.
Perfectul infinitivului numește:
acțiune trecutǎ, de regulǎ anterioarǎ celei exprimate de verbul cu valoare de predicat (Greșeala de a fi fost neatent l-a costat);
o acțiune posterioarǎ (Pânǎ a fi plecat eu, termina de mâncat).
Este un timp folosit rar în limba contemporană, fiind înlocuit de cele mai multe ori cu timpuri trecute ale altor moduri (conjunctiv sau indicativ), iar uneori cu prezentul (infinitiv sau conjunctiv).
3.1.3. Imperfectul indicativului: valori specifice/nespecifice, mărci, realizări
Acțiunea redată de imperfect se situează în trecut, față de momentul vorbirii, e durativă, neterminată în momentul la care se referă vorbirea: Priveam cârdurile de cocoare.
Din punct de vedere formal, imperfectul are o structură morfematică simplă, alcătuită din radical R + sufix (S) + desinență (D). Sufixul specific imperfectului este -a- pentru verbele terminate în -a și -î (suna, ura) și -ea- pentru verbele terminate în -e, – ea, – i (punea, vedea, iubea).
Ca regulă generală, acțiunea exprimată de un verb la imperfect se situează în trecut și este durativă, neîncheiată. Exemplu:
Săptămâna trecută eram la mare.
Dormeam în fiecare zi până la ora 8.
Există și situații în care acțiunea este simultană cu o altă acțiune trecută. Exemplu,
În timp ce vorbea, mă privea fix.
Imperfectul = perfectul compus Imperfectul este uneori utilizat în locul perfectului compus, însoțit de un complement de timp. Aceste construcții sunt specifice narațiunii. Exemplu,
În 1475, Ștefan cel mare câștiga lupta de la Vaslui. (= a cậștigat).
Întậlnirea s-a petrecut dimineața și peste câteva ore sosea vacanța (= a sosit).
Imperfectul = condiționalul trecut
Se folosește imperfectul într-o propoziție subordonată care exprimă condiția, introdusă prin cuvintele dacă sau să, când verbul din propoziția principală este la condițional:
Veneam și eu, dacă m-ai fi invitat (= aș fi venit și eu dacă m-ai fi invitat).
Să fi știut că plecați la munte, mergeam și noi (= dacă am fi știut că plecați la munte, am fi mers și noi).
Dacă verbul din propoziția principală este la imperfect, atunci are valoarea condiționalului. De exemplu,
Dacă știam că nu poți scrie, îți scriam eu (= dacă aș fi știut că ai nu poți scrie, ți-aș fi scris eu).
Imperfectul cu valoare iterativă Exprimă o acțiune repetată în trecut. Exemplu,
Venea mereu fără teme.
În vacanță mergeam în vacanță la bunici.
Imperfectul de atenuare
Verbele: a vrea, a ruga, a avea de gând, a intenționa, folosite la imperfect urmate de un alt verb, sunt folosite în exprimări cu nuanță de atenuare a unei cereri:
Voiam să vă cer o părere (= vreau să vă cer o părere).
Vă rugam să-mi faceți un serviciu (= vă rog să-mi faceți un serviciu).
În aceste construcții, imperfectul este echivalent cu prezentul indicativului, dar el ajută la formularea unei cereri, atenuând-o.
MODEL DE CONJUGARE
3.1.4. Viitorul I: valori specifice/nespecifice, mărci, realizări
Conform GLR (p. 240), viitorul I exprimă o acțiune care se va petrece după momentul vorbirii: Cine va munci, va avea tot ceea ce-și dorește.
Principalul tip de viitor I, exclusiv literar și având un anumit caracter livresc, este constituit din formele de auxiliar ale indicativului prezent de la verbul a vrea (voi, vei, va, vom, veți, vor) și infinitivul prezent al verbului de conjugat.
În literatură viitorul poate deveni un timp al reprezentarii unei lumi posibile de tipul visului sau al viziunii, care reduce diferența dintre categoriile real si ireal. Viitorul cu funcție narativă este o deviere expresivă convenționalizată, avand ca punct de referință prezentul enunțării pe care îl prelungeste într-o durata imaginară, progresia în ireal nu are o limită, poate conduce spre infinit Rolul stilistic principal al viitorului este cel de creare a unei perspective vizionare. Cu ajutorul lui se reprezintă un plan interior al dorintei, al anticiparii profetice ori al presimtirilor nelinistite. Formele inversate, cu auxiliarul postpus au rol de a accentua stilistic planul semantic al verbului prin topica marcată afectiv. Ex: Cu voia mariei-tale, zice Stroici, vedem că moșia noastra o sa cadă de isnoavă în călcarea păcânilor. Când astă negură de turci va prăda și va pustii țara, pe ce vei domni măria-ta? (C. Negruzzi) Viitorul colocvial (popular), este diferentiat la nivelul limbii uzuale din diferite zone ale țării, Muntenia, Oltenia, Dobrogea: o să plec. Formele obținute de la constructia standard a viitorului prin afereza primei consoane a auxiliarului: oi pleca, îi pleca, are o mare frecventa la nivelul limbii vorbite. Valoarea expresivă constă în încărcătura afectivă, dar și în conotațiile dubitative și în aspectul modal care il apropie de conjunctiv. Exemplu: Eu am sa scriu „Primăvara în grădină”. Dar am s-o scriu ca o poveste a viitorului autorului.
Viitorul anterior se construiește dintr-o succesiune de secvente anticipative situând starea sau evenimentul exprimat înaintea altei acțiuni/ stări proiectate în viitor. Viitorul anterior conferă discursului un caracter de vechime. Un caz particular al construcției diferențiate este cel prin utilizarea gerunziului (vei fi fost/ vei fi fiind – considerată o formă a modului prezumtiv) Valoarea stilistica este de exprimare a incertitudinii locutorului sau a unei posibilități dezirabile, nesigure ori irealizabile. Exemplu:
Pe unde, Marius, vei mai fi fiind?
Ce viscol te-a înzapezit pe drum?
Cine te-a regăsit în neliniște?
Formele sunt incluse în tabelul de mai jos.
MODEL DE CONJUGARE
Limba română prezintă și o construcție perifrastică alcătuită din verbul a avea (cu paradigmă completă de imperfect) și conjunctivul prezent al verbului care redă procesul comunicat: aveam să sun, aveai să suni, avea să sune, aveam să sunăm, aveați să sunați, aveau să sune. Această construcție exprimă posterioritatea, ca și viitorul, având însă o distribuție limitată, fiind un timp al narațiunii. De aceea este denumită și viitorul în trecut.
În limba română se utilizează și o altă formație perifrastică alcătuită cu ajutorul verbului impersonal a urma (la prezent sau la imperfect) de tipul urmează / urma să: La vară urmează să mă relaxez.Vara urma să mă relaxez.
3.2. Timpurile relative
Timpurile relative sunt: mai-mult-ca-perfectul și viitorul anterior.
3.2.1. Mai-mult-ca-perfectul: valori specifice/nespecifice, mărci, realizări
Mai-mult-ca-perfectul exprimă o acțiune încheiată înaintea altei acțiuni săvârșite în trecut. Este, prin definiție, un timp relativ, relația putând fi stabilită cu alt verb la un timp trecut sau cu un circumstanțial de timp: Când ai venit tu, eu terminasem lecțiile. Spre seară terminasem lecțiile.
Forma de mai-mult-ca-perfect este sintetică, cu o structură alcătuită din radical R + element sufixal (S) + element desinențial (D), componentul sufixal, dar și cel desinențial fiind alcătuit din câte două unități. Din punct de vedere formal, mai-mult-ca-perfectul este un timp fără neregularități, care diferă de perfectul simplu doar prin inserarea sufixului -se- și prin desinența de la pers I plural, -m.
Este un timp folosit destul de rar în vorbire, fiind înlocuit de multe ori cu perfectul compus, ceea ce reprezintă o pierdere pentru claritatea și variația exprimării: Înainte de a pleca, le explicase de ce a venit. Înainte de a pleca, le-a explicat de ce a venit.
Folosit în cadrul unei narațiuni, mai-mult-ca-perfectul presupune o întrerupere a linearității, presupune o întoarcere în trecut.
MODEL DE CONJUGARE
3.2.2. Viitorul anterior (viitorul II): valori specifice/nespecifice, mărci, realizări
Conform GLR, viitorul anterior exprimă o acțiune care se va petrece în viitor față de momentul vorbirii, dar va fi încheiată înaintea altei acțiuni viitoare: Alina va fi terminat de strâns merele când vei veni tu.
Din punct de vedere formal, viitorul anterior este un timp compus din formele de viitor propriu-zis +infinitivul verbului auxiliar a fi + participiul invariabil al verbului de conjugat.
Conținutul formelor de viitor anterior, este prezentat după cum urmează:
voi (oi) fi sunat vom (om) fi sunat
vei (ăi, ei, -i, îi) fi sunat veți (ăți, eți, îți, oți) fi sunat
va (o, a) fi sunat vor (or) fi sunat
4. Valori stilistice ale timpurilor în limba română
Verbul este, alături de substantiv, partea de vorbire cu cele mai variate valențe expresive. În primul rând, prin categoria diatezei, în speță prin reflexiv (reflexivul pasiv, reflexivul reciproc, reflexivul eventiv sau cel obiectiv), apoi prin categoria modului, îndeosebi prin imperativul exprimat prin conjunctiv sau indicativ, prin prezumtiv, prin predicativizarea modurilor nepersonale. Raportul acțiune reală/acțiune posibilă, prin utilizarea modurilor cu valoare stilistică, poate crea situații de permanentizare sau de restrângere narativă.
Exprimând atitudinea emițătorului față de acțiunea, procesul sau starea enunțate, modurile verbale angajează eul rostitor în discursul epic, liric sau dramatic. Resursele de expresivitate artistică ale acestei categorii gramaticale specifice verbului sunt actualizate prin marcarea felului în care emițătorul (naratorul, eul liric, personajul epic sau dramatic) se raportează la obiectul enunțării, felul în care le percepe și ipostaza lui – implicată, subiectivă sau nonparticipativă, obiectivă – față de evenimentele, situațiile, ori stările comunicate prin discurs.
Modul indicativ imprimă un caracter obiectiv acțiunilor, proceselor, stărilor pe care le exprimă.
Ca mod al enunțării unor fapte considerate reale și a unor stări apreciate ca sigure, indicativul apare în limbajul comun ca un mod neutru din punct de vedere stilistic.
Datorită timpurilor – mai multe decât la celelalte moduri – permite instituirea unor raporturi diverse între evenimentele istorisite (cronologie – anterioritate, simultaneitate, ulterioritate – sau acronie), între timpul narat și timpul narării, între momente evocate și prezentul liric.
Valorile expresive ale indicativului sunt diferențiate în funcție de forma temporală a verbului, fiecare dintre cele șapte timpuri ale indicativului având propriile valențe stilistice (prezentul, imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus și mai-mult-ca-perfectul, viitorul simplu și viitorul anterior).
Modul conjunctiv exprimă potențialitatea unei acțiuni realizabile, posibile, probabile sau atitudinea emițătorului față de acțiunea enunțată: incertitudinea, ezitarea, aproximația, deliberarea, dorința, protestul, indignarea etc.
În discursul naratorului, al personajelor (discurs direct, indirect/ indirect liber), ori al eului liric, conjunctivul poate avea rolul de a institui un nivel al acțiunilor, al trăirilor interioare, al stărilor ipotetice, alternative ori anticipative (indicativ viitor).
Modul condițional-optativ dezvoltă, prin aceeași paradigmă verbală, două valori modale: exprimarea unei acțiuni dependente de o condiție (explicită sau implicită) și exprimarea unei acțiuni realizabile/irealizabile, prezentate ca opțiune asumată; la timpul perfect acțiunea este ireală. Acesta exprimă eventualitatea, posibilitatea, unor ipoteze/scenarii posibile sau imposibile, a unor acțiuni presupuse, realizabile sau nerealizate.
N-ai lăuda de n-ai ști să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină (Radu Gyr).
Acest mod exprimă eventualitatea, posibilitatea, unor ipoteze/scenarii posibile sau imposibile, a unor acțiuni presupuse, realizabile sau nerealizate. El preia funcția indicativului ca optativ al modestiei, al politeții, când nu exprimă nici condiția, nici dorința, ci arată că acțiunea verbului este posibilă, realizabilă.
Din contra, doamnă, aș dori, te-aș ruga să fii bună a-mi acorda o prelungire de termen. (I. L. Caragiale).
Condițional-optativul are valoare de substituire a modului conjunctiv în enunțuri interogative sau exclamative, de accentuare a unei tonalități subiective – uimirea, indignarea sau amenințarea vehementă specifică blestemului/imprecației. În asemenea enunțuri, apare frecvent forma inversată.
Usca-s-ar izvoarele toate și marea,
Și stinge-s-ar soarele ca lumânarea. (T. Arghezi)
Modul infinitiv este o formă verbală cu trăsături duble, de tip verbal și nominal, verbele la infinitiv numesc în chip general, abstract acțiunea, procesul sau starea.
Categoria gramaticală a timpului plasează temporal acțiunea, stabilește cronologia evenimentelor și durata acestora, dă coerență unui text, jucând un rol decisiv în organizarea acestuia. Categoria timpului joacă un rol determinant în rețeaua de relații interfrastice și frastice care asigură organizarea și coerența unui text. În interiorul aceleiași fraze/aceluiași text putem detecta schimbarea axei temporale de la prezent la trecut, sau schimbarea timpului verbal în interiorul aceleiași axe temporale: trecerea de la perfect simplu la imperfect.
O altă coordonată care influențează locutorul în alegerea timpului este perspectiva sau varianta orală/scrisă. În limbajul scris alegerea este dictată de tipul de stil funcțional în care se face comunicarea, iar în limbajul oral în funcție de efectele pe care dorește să le obțină locutorul. Dacă în stilul narativ și, în special, în povestiri, putem să renunțăm la utilizarea anumitor părți de vorbire, în ce privește verbul, acesta poate genera o serie de efecte și valori stilistice în funcție de poziționarea finală sau inițială în text, în funcție de alegerea timpului verbal, aspectului, alternarea formelor verbale la diferite timpuri și moduri. Adverbele joacă un rol important în alegerea timpului verbal, de multe ori acestea ne dictează ce timp verbal să folosim într-un anumit context. Timpul gramatical reprezintă un element de care se servește locutorul în organizarea discursului său, iar în ordonarea timpurilor verbale se utilizează anumite timpuri specifice fundalului: mai mult ca perfectul, imperfectul și timpuri specifice prim-planului: prezent, perfect simplu, perfect compus.
Un alt criteriu care influențează alegerea timpului verbal este perspectiva pe care autorul o alege în nararea unui text: persoana întâi, persoana a treia, sau alternarea +a?celor două puncte de vedere, atrage după sine utilizarea și după caz alternarea timpurilor verbale.
Dintre categoriile gramaticale ale verbului, aceea a timpului oferă cea mai mare nuanțare stilistico-semantică și marchează cel mai intens textul din punct de vedere stilistic la toate nivelele: fonetic, semantic, lexical și sintactic. Preferința autorilor pentru anumite timpuri verbale este dictată de context și de spațiul istoric în care scrie autorul respectiv.
Timpurile verbale joacă un rol foarte important într-o narațiune, pot impregna acțiunii un caracter dinamic sau, în cazul romanelor polițiste, pot crea o stare de suspans și tensiune. aceste efecte se obțin fie prin împletirea a două sau mai multe timpuri verbale ale căror funcții se completează și pot obține o astfel de stare, fie prin uniformitate: apelarea la un anumit timp verbal.
Timpurile verbale generează valori stilistice prin sensul pe care acestea îl imprimă comunicării; frecvența și cronologia evenimentelor reprezintă criterii care ne pot ajuta să identificăm particularitățile expresive ale timpurilor verbale. Fiecare timp verbal prezintă la rândul lui o serie de particularități: prezentul poate substitui atât trecutul (dobândind astfel ipostaza de prezent istoric) cît și viitorul, iar la rândul său prezentul poate fi înlocuit de alte timpuri verbale, imperfectul exprimă continuitatea. Fiecare tip de enunț și discurs preferă o ipostază diferită a timpului verbal: textul istoric apelează la prezentul istoric, proza artistică la prezentul narativ, limbajul științific la prezentul atemporal, poezia la ipostaza lirică a prezentului.
În lucrarea Metode și procedee utilizate în predarea la gimnaziu a trăsăturilor formale, a valorilor semantice și stilistice ale verbului, Cristina Bindiu vorbește despre următoarele valori stilistice ale prezentului:
Prezentul de actualitate (instantaneu) – specific comentariului realizat cu ajutorul expresiilor referențiale deictice: acum, în clipa asta, în momentul acesta, în prezent.
Prezentul extins – redă un proces pentru care momentul enunțării poate fi deschis către viitor, realizat cu expresii ca: (de) mult timp, de (ceva) timp, de acum înainte, până la anul (Rămân la voi până mâine).
Prezentul permanent (generic, etern) – procesul se desfășoară într-un interval foarte lung de timp care include și trecutul și viitorul. Este utilizat mai ales în stilul științific și în cel juridico-administrativ sau în proverbe (prezentul gnomic).
Prezentul atemporal – consemnează un fapt a cărui reprezentare temporală rămâne independentă.
Prezentul tabular – este o formă a prezentului atemporal întâlnită în inscripții și în notițele intime.
Prezentul iterativ – utilizat în enunțuri care exprimă evenimente și acțiuni ce se repetă cu o anumită periodicitate. Apare însoțit de adverbe de repetiție sau de frecvență (Zi de zi face aceleași lucruri.).
Prezentul retrospectiv – utilizat cu referire la zona semantică a trecutului. Îl întâlnim în stilul colocvial dar și în aspectul scris al limbii române actuale, în trimiterile de la o parte a unei lucrări la alta sau de la o lucrare la alta: Această problemă este discutată în capitolul următor al lucrării.
Prezentul istoric (dramatic) – utilizat în operele literare (în care relatarea se relizează cu verbe la trecut): Cum vă spuneam, domnilor mei, eu stam aici în acest loc, gata de ducă, cu picioru-n scară. Și iaca, numai ce aud pocnind harapnic și duruind trăsură pe arcuri; și, cănd îmi înalț și-mi feresc capul, văd venind pe șleah o droscă cu patru cai bulziș. Vine și se oprește la han, după randuială (Mihail Sadoveanu – Hanu Ancuței, Iapa lui Vodă). Iorgu Iordan înclină spre denumirea de prezent dramatic, deoarece prezentul face ca acțiunea deși executată în trecut, să se realizeze sub ochii ascultătorului, punându-l pe acesta să asiste la înfăptuirea ei, așa cum ar asista la reprezentarea unei piese de teatru.
Prezentul oniric – utilizat în textele beletristice (în care relatarea se face la timpul trecut) pentru a reda visele sau viziunile personajelor sau ale naratorului.
Prezentul prospectiv – se folosește cu expresii deictice de tipul: mâine, deseară, la vară, la noapte, la vară – La vară mergem la mare.
Prezentul descriptiv – este utilizat în realizarea descrierilor, atât literare cât și științifice (cadru natular, personajele, obiectele din universul ficțional).
Prezentul liric – este prezent în limbajul poetic.
Tudor Vianu constată calitatea imperfectului de evocator al mișcării, dar remarcă și valori stilistice de imperfect al evocării și imperfect al amintirii.
Iorgu Iordan subliniază faptul că imperfectul poate înlocui alte timpuri verbale cum ar fi: prezentul, perfectul simplu sau compus dar poate avea și valoare stilistică de optativ. O construcție de tipul: Dacă veneai mai repede, găseai ce căutai este sinonimă cu Dacă ai fi venit mai mai repede ai fi găsit ce căutai.
Cristina Bindiu vorbește despre: imperfectul de deschidere, de proximitate; iterativ, imperfectul de perspectivă, imperfectul descriptiv, pictural, imperfectul ca prezent al trecutului, imperfectul evocării, al amintirii și imperfectul modestiei.
Imperfectul este timpul melancoliei, fiindcă este timpul nedesăvârșirii, al lucrurilor care, deși trecute sunt încă legate în sufletul nostru prin imperfecțiunea lor, al trecutuluicreat continuu în suflet, al vieții în eternă devenire. Prin mijlocirea imperfectului, Creangă își deapănă amintirile cu o rară măiestrie folosind un imperfect al melancoliei și al clipelor nostalgice: Dar vremea trecea cu amăgele, și eu creșteam pe nesimțite, și tot alte gânduri îmi zburau prin cap, și alte plăceri mi se deșteptau în suflet, și, în loc de înțelepciune, mă făceam tot mai neastâmpărat, și dorul meu era acum nemărginit.
În limba română actuală, perfectul simplu este utilizat cu precădere în stilul beletristic, unde este specializat ca timp al narativității (Când ajunseră sus, cătră asfințitul soarelui, se opriră și se adunară barbă lângă barbă, ca să răsufle o clipă. – Mihail Sadoveanu, Creanga de Aur).
Acumularea verbelor la perfectul simplu are drept rezultat expresiv precipitarea acțiunilor, succesiunea rapidă a acestora. Situarea lui în finalul textului în care predomină alt timp verbal (imperfect sau prezent) produce o schimbare de ritm narativ având rolul de accelerare bruscă a relatării.
În limba vorbită, perfectul simplu apare pe o arie mai mare de răspândire în Oltenia dar și în graiuri din banat sau Crișana.
Perfectul compus înscrie evenimentele narate în trecut, având rol de evocare, marcată de subiectivitate. Funcția stilistică evocatoare se evidențiază în texte beletristice care aduc în prim plan întâmplări dintr-un trecut îndepărtat. (Ți-aduci aminte, Teofile, de ziua aceea din copilăria noastră, de care ți-am vorbit eu odată? Au trecut de-atunci ani și ani… – Mihail Sadoveanu)
Verbul la perfectul compus poate fi însoțit de adverbe sau locuțiuni adverbiale de timp (de curând, tocmai, recent, de abia) și atunci dezvoltă o formă de perfect recent care exprimă o acțiune plasată în trecut dar care s-a petrecut foarte aproape de momentul enunțării (De-abia a venit).
Perfectul compus conferă textului un ton familiar, simplitate și spontaneitate. Se mai folosește în stilul indirect liber și în monologul interior: Apoi nu știi? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului și ne-a lăsat singuri. Acu n-are cine mă spăla, n-are cine mă îngriji…n-are cine-mi spune o vorbă bună… Într-o zi i-a fost rău, s-a pus în pat ș-a murit într-o duminică. Și-nainte de asta, m-a mângâiat așa pe frunte și mi-a spus că-mi lasă mie mioara asta (Mihail Sadoveanu, Un om năcăjit).
Prin înlănțuirea verbelor la perfectul compus se creează iluzia unei derulări cinematografice, rapide, dinamice, fără oprire, evidențiind alternarea planurilor real cu cel al dorinței.
Verbul la perfectul compus se folosește în stilul științific sau în cel administrativ. În exercițiile de recunoaștere ale diferitelor stiluri ale limbii române, elevii vor observa diferența stilistică între cele două forme verbale (perfectul simplu și perfectul compus).
Viitorul este timpul perspectivei. Proiectarea acțiunii în viitor presupune anticiparea ei, astfel viitorul poate fi considerat un timp al devenirii și al aspirației: Vom visa un vis ferice (Mihai Eminescu – Dorința)
Când acțiunea din viitor este prezentată ca o ipoteză, viitorul primește o valoare ipotetică (…Ș-or dormi poate în liniște încă multă vreme. – Mihail Sadoveanu, Cântecul amintirii). Foarte des întâlnită este și valoarea de imperativ și uneori are și rolul de a atenua un imperativ: Ai să faci ce-ți spun.
Viitorul cunoaște o mare varietate în opera lui Creangă. Iată câteva exempe:
Cât despre apa bună, nu vă îngrijiți; acuș avem să dăm peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața. Acolo vom poposi și oi clătări plosca bine ș-oi umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu prea sunt fântâni, și din partea apei, i-om duce dorul.
Când vei ajunge tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți.
Iar de-i ave noroc și-a veni calul tău mai întâi și mi-a aduce cele poruncite, să știi că merg cu tine, oriunde mi-i duce…
Ai să lași cu nouă lei, moș Nichifor, și te-a mai cinsti și fecioru-meu la Piatră.
În textele de mai sus întâlnim toate formele de viitor: literare (vom poposi, vei ajunge), populare (oi clătări, om duce), familiare, regionale, perifrastice (avem să dăm).
Folosind o mare varietate de forme ale viitorului, naratorul evită repetiția supărătoare. Formele populare, familiare și regionale sunt elemente care aparțin de oralitatea stilului formele de viitor oi clătări și oi umple au și o valoare stilistică, pentru că, pe lângă această formă conține și o nuanță afectivă, aceea de îndoială în realizarea acțiunii.
BIBLIOGRAFIE
*** Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira, București, 2001 (DȘL).
*** Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005 (DOOM 2).
*** Enciclopedia limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001 (ELR).
*** Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010 (GBLR).
*** Gramatica limbii române, vol. I Cuvântul, vol. II Enunțul, Editura Academiei, București, 2005 (GALR).
Apostolatu, Ionel, Necula, Gina, Limba română contemporană. Morfologia, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Europlus, Galați, 2009.
Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 2001.
Benveniste, Émile, Probleme de lingvistică generală, volumul 1-2, traducere de Lucia Magdalena Dumitru, Editura Teora, București, 2000.
Berceanu, B.B., Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare), Editura Științifică, București, 1971.
Brậncuș, Grigore, Limba română contemporană. Morfologia verbului, TUB, București, 1976.
Constantinescu-Dobridor, Gh., Morfologia limbii române, Editura Vox, București, 1996.
Constantinescu-Dobridor, Gh., Gramatica limbii române, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001.
Coșeriu, Eugeniu, Timp și limbaj, în vol. Eugeniu Coșeriu, Omul și limbajul său, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009.
Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Editura Garamond, București, 1993.
Coteanu, Ion (coord.), Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia, ediția revizuită și adăugită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatica limbii române. Morfologia, Editura Institutul European, Iași, 2000.
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatica limbii române. Sintaxa, Editura Institutul European, Iași, 2002.
Dimitriu, Corneliu, Compendiu de gramatică românească modernă clasică, Iași, Casa Editorială „Demiurg”, 2004.
Drașoveanu, D. D., Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997.
Graur, Al., Introducere în lingvistică, ediția a treia revizuită și adăugită, Editura Științifică, București, 1972 (p. 190-192).
Iordan, Iorgu; Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Polirom, Iași, 1997, ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2004 (Ed. a 3-a revăzută, Polirom, Iași, 2008.
Neamțu, G.G., Teoria și practica analizei gramaticale, ediția a II-a revăzută, adăugită și îmbunătățită, Editura Paralela 45, București, 2007.
Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse, noi interpretări, Humanitas, București, 2003.
Toma, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura Niculescu, București, 2001.
Toma, Ion, Silvestru, Elena, Sinteze de limba română. Actualizări teoretice și aplicații, Editura Niculescu, București, 2007.
Uricariu, Lucia, Temporalitate și limbaj, Editura Alfa, București, 2003.
Zafiu, Rodica, Narațiune și poezie, Editura ALL, București, 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Metodico Științifice în Predarea Categoriei Gramaticale a Timpului în Gimnaziu (ID: 158714)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.