Aspecte Metodice Privind Educatia Morala Prin Literatura la Prescolari

LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ

PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I

„ ASPECTE METODICE PRIVIND

EDUCAȚIA MORALĂ PRIN LITERATURĂ LA PREȘCOLARI ˮ

CUPRINS

SECȚIUNEA A: METODICĂ

A. Introducere. Importanța temei în actualitate

B. Fundamentarea teoretică a temei

Capitolul I . Conceptul de educație morală

Capitolul II . Formarea competențelor de vorbire la preșcolari

Capitolul III . Metode adecvate în comunicarea educatoare- preșcolar

Capitolul IV . Iconografie, scheme

SECȚIUNEA B: ȘTIINȚIFICĂ

Capitolul I . Etic și estetic

Capitolul II . Tematica morală

2.1. în literatura populară

2.1.1. genuri- poezia și proza

2.2. în literatura cultă

2.2.1. marii clasici

2.3. în literatura specializată pentru copii

2.3.1. literatura pentru preșcolari în opera unor scriitori moderni

Bibliografie

SECȚIUNEA A: METODICĂ

A. Introducere. Importanța temei în actualitate

Bunicii noștri își amintesc cu plăcere de codul bunelor maniere: salutul cu pălăria, cedarea locului unei persoane vârsnice sau unei femei în mijlocul de transport în comun . Ne întrebăm de ce în zilele noastre aceste lucruri se întâmplă foarte rar și ce mai putem face.

Observăm că generațiile actuale nu mai seamănă cu generațiile părinților noștri.

În societatea actuală, evoluția științei, folosirea televizorului, computerului, tabletei, telefonului mobil, a schimbat modul de comportare, de a simți și de a reacționa în diferite situații și ipostaze. Observăm în jurul nostru că sunt destul de mulți copii cu carențe în educație.

Tot ce se întâmplă în jurul nostru invită la o revalorizare a locului educației în contextul vieții contemporane. Pe de o parte, este din ce în ce mai acută nevoia de a oferi individului instrumente reale de a se înțelege pe sine și pe de altă parte, pentru o mai bună conviețuire într- o lume complexă.

Acasă, în primii ani de viață, copilul dobândește noțiuni despre sine, se poate repera cu identitatea, ca aparținând unui grup cultural și social, își poate cunoaște și recunoaște competențele și abilitățile, deprinde reguli și începe să își asume responsabilități, devine independent și activ în propria- i viață. Fiecare participant în viața copilului (părinți, frați, bunici) influențează modul său de dezvoltare, condiționând modelele relaționare pe care copilul le integrează și pe care le va reproduce în viața sa. Ei au nevoie de modele pozitive cu care să se identifice. Procesul constituirii personalității începe din primele zile ale copilăriei și continuă toată viața omului. Omul nu se naște cu personalitate, ci devine personalitate.

Învățământul modern trebuie să aibă ca scop nu doar copii bine informați, ci și formarea de persoane capabile să se adapteze la solicitările sociale și psihologice ale vieții. Este vital ca educația să răspundă eficient nevoilor psihologice și sociale ale copiilor, să asigure cadrul optim pentru starea sa de bine, să diminueze și să prevină tulburările de adaptare specifice vârstei, să formeze copilul pentru a fi integrat social. Primul educator al copilului este familia. În primii lor ani de viata, copiii imită comportamentele părinților. Pentru a pretinde mai târziu realizări din partea copiilor, părinții trebuie să fie ei înșiși un model de viață. Familia trebuie să fie preocupată de dezvoltarea laturilor sufletesti ale copiilor, să- i învețe comportamentele sociale, să- i îndrume, să- i orienteze, să le arate afecțiune.

Copiii lipsiți de părinți sau care provin din familii dezorganizate, cu greu pot fi educați în spiritul moral.

Unii copii au tot ce vor, au la dispoziție toată tehnica nouă, însă le lipsește afecțiunea, persoana cu care să comunice și să- i îndrume atunci când au nevoie, pentru că de cele mai multe ori, părinții sunt prinși în treburi cotidiene sau cred că banii pot

înlocui prezența lor.

De asemenea unii părinți exagerează cu o dragoste sufocantă, educând copii care nu vor putea lua mai târziu o decizie singuri, iar în societate se vor simți stingheriți.
Sunt și cazuri de copii răsfățați până la exces, care au totul fără nici cel mai mic efort, iar aceștia vor fi mai târziu exemple de nonșalanță, nonconformism și neintegrare în colectivitate și societate, avand impresia că știu totul, că li se cuvine totul.
Sub aspectul acestor câteva exemple , consider că educația trebuie făcută încă de la început și continuu de către familie, în vederea unor cât mai bune relații viitoare cu comunitatea din care vor face parte . Părinții trebuie să asculte sfaturile și îndemnurile dascălului, să accepte, chiar dacă nu le place și aspectele negative despre comportamentul copiilor lor și să încerce împreună să le înlăture.

În familie copiii își formează noțiuni și sentimente morale, corecte sau mai puțin corecte. Este menirea grădiniței de a le corecta, îmbogăți, nuanța.

Educația morala trebuie începută încă din primii ani de viață ai copilului și continuată, apoi, sistematic, în tot cursul vieții.

Ca dascăli, suntem chemați să pregătim o lume moral-civică, prin punerea în legătură cu valorile absolute, iar școala să deschidă noi modalități de a concepe lumea și condiția umană. Dar pentru o mai bună reușită în activitatea noastră, trebuie urmărite atât etapele de dezvoltare ale copiilor cât și factorii pozitivi și negativi care influențează educația și efectele asupra lor.

Formarea morală cuprinde mai multe componente. Prima se referă la domeniul cognitiv, respectiv la ansamblul de imagini mintale, de reprezentări și noțiuni, precum și judecăți morale, toate aceste procese de cunoaștere reflectând în mintea copilului principiile, normele și regulile social-morale. Aceste principii, norme nu îi apar copilului sub o formă rațională, ci în procesul interacțiunii cu cei din jur. Cea de-a doua componentă se referă la domeniul afectiv, incluzând întreaga gamă de trăiri emoționale. Și aceste procese afective se dezvoltă în cadrul relațiilor interpersonale dintre copil și adult. De la acesta, imitând modelele comportamentului afectiv, copilul învață să simtă milă, solicitudine, rușine când nu spune adevărul, bunăvoință etc. Socializarea afectivă a copilului se produce în strânsă unitate cu dezvoltarea lui cognitivă. Pentru a trai în mod real sentimentul de milă, sentimentul dragostei de adevăr etc. copilul trebuie condus spre înțelegerea conținutului valorilor morale respective. Cea de-a treia componentă a formării morale implică modelarea comportamentului social-moral al copilului. Nu e de ajuns ca preșcolarul să știe ce este bine și ce este rău, ce este permis și ce este interzis. Este necesar să știe să fie cinstit, onest, corect etc. În formarea morală a preșcolarului, exteriorizarea lui în fapte de conduită morală prezintă o importanță decisivă. Nici un copil nu se naște sincer, sociabil, conștiincios, harnic etc., ci toate acestea se dobândesc în cursul procesului educațional. Copilul nu este „tabula rasa" la naștere, ci el aduce cu sine o dispoziție generală de a-și forma cele mai diverse atitudini în funcție de experiențele pe care le va avea. Formarea trăsăturilor morale este în strânsă legătură cu experiența personală și socială pe care copilul a acumulat-o de la naștere și în cursul întregii sale vieți, în familie, în grădiniță, în școală etc. Cu cât se exercită o influență mai timpurie asupra copilului, cu atât se formează mai repede și se întipăresc mai adânc atitudini pozitive sau negative față de persoane, situații, evenimente.

Rolul grădiniței este de a nu lăsa copilul să se orienteze singur în multitudinea de fapte și atitudini ce se manifesta în jurul lui și de a organiza o ambianță potrivită, din care copilul să se alimenteze cu impresii pozitive. Vârsta preșcolară constituie etapa în care copilul începe să înțeleagă realitatea înconjurătoare, începe să-și însușească părerile celor din jurul său (cu atât mai mult ale celor care-i fac educația), criteriile de apreciere a faptelor. Preșcolarul are, prin urmare, toate posibilitățile de a-și însuși în mod intuitiv și practic câteva din cele mai importante norme morale. Necesitatea de a începe educația morală cât mai de timpuriu este justificată și de faptul că la vârsta preșcolară se formează cu cea mai mare ușurință automatismele ce stau la baza deprinderilor de comportare. Printr-o muncă continuă, aceste componente ale activității copilului se transformă treptat, în trăsături, relativ stabile, ale personalității sale. Odată cu formarea trăsăturilor morale pozitive, educatoarea trebuie să le combată pe cele negative. În această muncă accentul cade pe prevenirea lor, știut fiind faptul că munca de înlăturare a unor trăsături deja formate este mult mai complexă decât prevenirea lor. În grădiniță, cum spuneam, se formează primele reprezentări morale sau se îmbogățesc, se întăresc cele deja formate. În funcție de mediul familial din care provine, copilul, la intrarea în grădiniță, are sau nu are reprezentări simple referitoare la ce este bine să facă sau ce nu este permis să facă într-o împrejurare oarecare.

Rolul educatoarei este acela de a încerca, printr-o apreciere corectă și o tratare diferențiată, să-i aducă pe toți copiii grupei la același nivel în ceea ce privește posibilitatea fiecărui copil de a aprecia propriile sale acțiuni și pe ale celor din jur în raport cu anumite reguli, norme. Posibilități de a realiza acest lucru sunt nenumărate, practic nu există nici un moment al programului grădiniței care să nu permită realizarea acestui obiectiv. Pornind de la exemple din viața reală, generate de relația dintre copii sau dintre copii și educatoare, continuând cu exemple oferite cu generozitate de literatura pentru copii și cu cele pe care viața însăși le prilejuiește, educatoarea are posibilități neîngrădite de a îmbogăți și consolida reprezentările morale ale copilului, pentru a se orienta, apoi, spre formarea deprinderilor morale.

Componentă importantă a literaturii naționale, literatura pentru copii include totalitatea creațiilor care, prin profunzimea mesajului, gradul de accesibilitate și nivelul realizării artistice, se dovedesc capabile să intre într-o relație afectivă cu micii auditori. Creațiile literare adresate copiilor produc o impresie puternică asupra imaginației și sensibilității acestora, prin morala ușor de receptat. Toate aceste creații înfățișează în imagini sinteza realității pe care oamenii au trăit-o, rezultatele experienței lor de viață. Lumea poveștilor este construită pe o anume stereotipie a personajelor și temelor, față de care copilul își manifestă simpatia sau antipatia. Adeseori tema creațiilor literare pentru copii se sprijină pe conflictul dintre bine și rău, dintre hărnicie și lene, modestie și îngâmfare, curaj și lașitate, viclenie și cinste, adevăr și minciună. Și, tocmai pentru că aceste creații literare-în speță povestirile, creațiile epice în versurioglindesc, fie și numai în imagini simbolice, sentimente adevărate și calități reale, dăinuiesc fără a-și pierde forța dătătoare de viață. Dăinuiesc prin atmosfera de optimism degajată, prin varietatea subiectelor și multitudinea însușirilor pozitive pe care le pun în lumină și a însușirilor negative pe care le combat. Varietatea și intensitatea trăirilor copiilor sunt legate de bogăția de impresii pe care ei le primesc din povestiri, basme, poezii. Eroii poveștilor, povestirilor sunt personificări ale bunătății, dreptății, frumuseții, curajului, cinstei, după cum altele sunt simboluri ale fățărniciei, lașității, răutății. Reliefarea calităților acestor eroi contribuie la constituirea acestora în modele etice. Mesajul artistic al operei, înțeles în varietatea semnificațiilor sale de către micii auditori, contribuie la educarea acestora în spiritul unor virtuți morale alese. Literatura pentru copii investighează universul propriu de cunoaștere al copilului, năzuințele, aspirațiile lui cele mai înalte. Marea varietate a creațiilor literare aparținând unor genuri și specii literare diferite, care se integrează în sfera literaturii pentru copii, evidențiază receptivitatea copiilor față de fajului, cinstei, după cum altele sunt simboluri ale fățărniciei, lașității, răutății. Reliefarea calităților acestor eroi contribuie la constituirea acestora în modele etice. Mesajul artistic al operei, înțeles în varietatea semnificațiilor sale de către micii auditori, contribuie la educarea acestora în spiritul unor virtuți morale alese. Literatura pentru copii investighează universul propriu de cunoaștere al copilului, năzuințele, aspirațiile lui cele mai înalte. Marea varietate a creațiilor literare aparținând unor genuri și specii literare diferite, care se integrează în sfera literaturii pentru copii, evidențiază receptivitatea copiilor față de frumos, cu condiția ca acesta să fie accesibil.

B. Fundamentarea teoretică a temei

Capitolul I . Conceptul de educație morală

Autorul imperativului categoric, filozoful Immanuel Kant, afirmă că „îndărătul educației se ascunde marele mister al perfecționării naturii umane” și că omul poate deveni om numai prin educație. Iar latura educației care asigură formarea omului ca om este educația morală.

Esența educației morale constă în asigurarea unui cadru adecvat interiorizării comportamentelor moralei sociale în structura personalitații morale ale copilului, elaborarea și stabilirea pe această bază a profilului moral al acestuia în concordanță cu imperativele societății noastre.

Scopul educației morale consta in formarea profilului moral al individului, adică: subiect care gândește, simte și acționează în spiritul cerințelor și exigențelor moralei sociale, al idealului, valorilor, normelor și regulilor societății.

Specificul educației morale este determinat de particularitățile moralei ca fenomen social, care îi conferă conținutul și de condițiile socio-psihologice ce sunt implicate în realizarea ei.

Morala, ca fenomen social, reflectă relațiile ce se stabilesc între oameni, în ipostaza lor de subiecți reali ce se află în interațiuni, într-un context social delimitat în spațiu și timp.

Este un model de comportare, o regulă care determină conduita, un comandament care stabilește cum și ce trebuie să fie. De aceea, trebuie privită nu ca o realitate, ci ca ideal care trebuie înfăptuit, ca mijloc de reglementare a realității.

Educația morală trebuie să privească spiritul omului și va începe de la vârsta cea mai fragedă, căpătând prima formă concretă la vârsta adolescenței, când formele sufletești care compun caracterul încep să se manifeste din moment ce tânărul devine membru al societății. Adolescența este epoca când gusturile se fixează, caracterul ia formă concretă, iar libertatea de acțiune este mai mare. Tot cortegiul de pasiuni caută să-și stabilească obișnuințe care formează caracterul.

În spiritul omului se observă două părți deosebite: una nerațională, ce se lasă înrâurită de toate efectele vieții exterioare și alta rațională, ce il face pe om astfel ca nimic să nu-l poată clinti, înspăimânta sau birui. Binele nostru cel mai mare stă în acesta din urmă, în rezistența la tentații.

Rezistența la tentații se obține prin formularea de interdicții privind anumite aspecte sau observarea directă a conduitelor: durata de rezistență, consumarea interdicției, reacțiile ulterioare de negare sau camuflare a micului delict prin minciună justificatoare ca strategie de ieșire din impas sau minciuni convenționale.

În psihologia modernă se consideră că încă din copilăria timpurie se formează treptat seturi de evaluări (inclusiv morale) denumite „constructe personale” ce au funcție de acceptori morali și permit filtrarea morală (evaluativă) ierarhizată și raportarea la experiența deja trăită în viața personală, fapt ce conferă trăirilor concrete prezente un fel de raportare atribuțională.

Educația morală trebuie să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra caracterului care reprezintă în noi, pe de o parte obiceiurile erediatre, iar pe de altă parte acelea pe care le-am dobândit sub înrâurirea educației primite din mediul în care trăim și din exemple.

Pentru orice om care are ambiția de a da vieții copilului său un scop înalt, formarea caracterului se impune ca o necesitate încă din prima vârstă a tinereții.

Așadar, educația morală va urmări în esență formarea conștiinței și conduitei morale, integrându-se într-o structură dinamică cu celelalte laturi ale personalității.

Preșcolarul este copilul aflat pe treapta apariției și maturizării unor trăsături care vor permite inițierea procesului pregătirii sale pentru școală și, implicit, al procesului dezvoltării personalității sale. Realizarea acestor obiective presupune cunoașterea psihologiei vârstei în întreaga ei complexitate genetică, funcțională și structurală, astfel încât să-i putem, efectiv, valorifica potențialul și perspectivele. În ultimă instanță, tot ceea ce întreprindem, pe plan pedagogic, pentru instruirea și educarea copilului de 3-6 ani, vizează dezvoltarea personalității acestuia. Este important a folosi, ca pe un factor pozitiv, legătura vie, la această vârstă, dintre acțiune și cuvânt, atașamentul copiilor pentru concret, în vederea stimulării tuturor proceselor de interiorizare a acțiunilor prin limbaj. În acest stadiu, în care capacitatea de a conceptualiza este, încă, îndepărtată, iar gândirea concretă este dominantă, literatura, prin expresia ei plastică, sugestivă, exercită o uriașă înrâurire asupra copilului. Ea lărgește căile cunoașterii, îmbogățește și lărgește experiența cognitivă a copilului, integrându-l, treptat, în aria valorilor consacrate de lumea adultă.

Capitolul II . Formarea competențelor de vorbire la preșcolari

Odată cu înscrierea în grădiniță, copilul își îmbogățește considerabil sfera relațiilor, intrând în contact cu o lume necunoscută, oarecum străină și stranie pentru el.

Formarea unor deprinderi corecte de comunicare prin limbaj este o acțiune permanentă și continuă în grădiniță. Deducem că în grădiniță există multiple activități – pe domenii experiențiale si liber alese, în care formarea competențelor de vorbire la preșcolari este principalul obiectiv. Activitățile mai sus amintite se deosebesc prin modul de organizare și desfășurare, precum și prin obiectivele urmărite. Activitățile pe domenii experiențiale asigură conținutul cognitiv și lingvistic pentru activitățile liber alese, care oferă posibilitatea unui exercițiu în contacte noi.

Activitățile din grădiniță se pot desfășura fie sub forma activităților obișnuite, tradiționale, fie sub formă de activități integrate.

Activitățile de educarea limbajului îndeplinesc un rol hotărâtor în privința folosirii corecte, coerente și expresive a limbii materne literare. Metodele cele mai des întâlnite în formarea competențelor de vorbire la preșcolari sunt: povestirea, lectura după imagini, convorbirea, memorizarea și jocul didactic.

1. Povestirea

Importanța povestirii în activitățile instructiv- educative din grădiniță

În instituțiile de învățământ preșcolar povestirea este utilizată frecvent atât ca metodă de expunere și comunicare de cunoștințe, cât și ca formă de activitate destinată educării limbajului. Povestirea reprezintă un valoros mijloc de realizare a obiectivelor de educare a limbajului preșcolarilor. Ea este utilizată frecvent la vârstele mici datorită caracterului ei mai afectiv și accesibil. Atunci când educatoarea prezintă în mod corespunzător din punct de vedere gramatical și stilistic povestirea, aceasta devine un model de vorbire. Ascultând povești copiii sesizează mijloacele verbale folosite, ușurând intrarea în limba curentă a copiilor atât a limbii literare cât și a limbii populare, cu mijloace stilistice proprii.

Tipuri de povestiri

În grădiniță, activitatea de povestire îmbracă două forme: povestirea educatoarei și povestirea preșcolarilor.

Povestirea educatoarei este o activitate de expunere orală a unor basme, povești, povestiri din literatura română sau universală. Prin intermediul acestora copii primesc cunoștințe din cele mai diverse aspecte ale vieții, într- o exprimare îngrijită, pe care ei se vor strădui să o imite. Eficiența povestirilor în dezvoltarea limbajului nu depinde numai de conținutul celor povestite, ci și de felul în care se captează atenția copiilor, de vocea firească, blândă a educatoarei, de măsura în care e completată latura semantică a cuvintelor și îmbinările noi prin intonație, gesturi, de felul în care sunt puși copiii în situația de a folosi cuvintele și expresiile în enunțuri personale, reproducând episoade sau chiar toată povestea.

Metodele de prezentare a unei povestiri sunt variate. Una dintre cele mai cunoscute metode este aceea de a citi povestea. Înainte de a citi povestea celor mici, educatoarea se va pregăti citind de mai multe ori, pentru ca în timpul prezentării conținutului preșcolarilor, atenția acesteia sa fie îndreptată asupra copiilor și nu asupra succesiunii evenimentelor. Educatoarea va anunța titlul, apoi va citi povestirea, oferindu- le copiilor un model de mânuire a cărții.

Altă metodă des utilizată în grădiniță este aceea de a povesti utilizând diverse materiale și procedee, făcând apel la:

teatru de masă sau de umbre;

siluete cu magneți dispuse într- un decor adecvat pe tabla magnetică;

imagini cu principalele secvențe expuse pe un panou;

coală mare, pe care educatoarea desenează pe măsură ce se derulează povestirea.

Indiferent de procedeul ales, educatoarea va avea grijă să respecte câteva reguli în ceea ce privește expunerea poveștii:

limbajul utilizat să fie corect din punct de vedere gramatical;

educatoarea va menține permanent contactul vizual cu preșcolarii;

mimica și modelarea vocii educatoarei vor fi adecvate conținutului prezentat;

educatoarea va accentua un cuvânt sau o frază pentru a mări starea emoțională a copiilor;

alegerea materialului se va face cu respectarea cerințelor metodice cât și a celor estetice;

materialul va fi așezat astfel încât să poată fi văzut cu ușurință de toți preșcolarii;

introducerea materialului în povestire se va face cu mișcări lente și controlate, pentru a nu distrage atenția preșcolarilor de la firul povestirii.

Povestirile copiilor se proiectează din semestrul al II- lea al grupei mijlocii, cel mai des fiind întâlnite la grupele mari.

Povestirile solicită imaginația creatoare, gândurea și limbajul, se exersează capacitatea de a găsi o soluție originală unei situații posibile.

Povestirile copiilor îmbracă următoarele forme:

repovestiri;

povestiri cu început dat;

povestiri după un plan dat;

povestiri după o temă dată;

povestiri după modelul educatoarei.

Repovestirile se realizează în forme diferite:

repovestiri după un șir de tablouri;

repovestiri după un plan verbal;

repovestiri libere.

Reușita repovestirilor este condiționată de modul în care preșcolarii și- au însușit povestirea spusă de educatoare, contribuția personală a acestora fiind restrânsă.

Repovestirea după un șir de tablouri se realizează după ce s- a anunțat tema și preșcolarii și- au amintit personajele. Se descoperă câte un tablou la care sunt solicitați 1- 2 copii să povestească secvența prezentată. Se insistă pe folosirea formulelor de început, pe o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, coerentă și expresivă. Se procedează la fel cu toate tablourile, iar la sfârșit 2- 3 copii vor reda toată povestirea.

Repovestirea după un plan verbal face trecere spre povestirile libere. Planul verbal reprezintă delimitarea episoadelor povestirii și va fi prezentat de educatoare. Acesta poate lua și formă interogativă. Fiecare episod este povestit de către un copil. La sfârșit 1- 2 copii vor povesti toată întâmplarea.

Repovestirea liberă va fi reprodusă de un copil, apoi se antrenează mai mulți copii în repovestire cu întrebări ajutătoare, fără a influența expunerea copiilor.

Povestirea cu început dat se desfășoară la grupele mari. În cadrul acestor povestiri, preșcolarii trec de la postura de ascultător la cea de povestitor, cu sarcina de a continua firul narațiunii începute de educatoare, început ce trebuie să trezească interesul copiilor, să le impulsioneze imaginația, să- i familiarizeze cu locul și cu personajele. Educatoarea îi va încuraja, îi va stimula în creația verbală, îi va corecta cu tact și înțelegere.

Povestirea după un plan dat se realizează cu ajutorul imaginilor, care trebuie să sugereze acțiunea, să prezinte eroii principali și să orienteze imaginația preșcolarilor spre crearea și descrierea unor întâmplări. Această povestire este cunoscută în grădiniță sub denumirea povestire după ilustrații.

Povestirea după o temă dată se bazează pe un tablou, o jucărie, un proverb etc. În genul acesta de povestire, copiii crează o povestire bazându- se pe propria experiență sau realizează asemănări cu fapte și întâmplări întâlnite în povești.

În cazul în care povestirile copiilor nu au cursivitate și consistență logică, educatoarea îi va ajuta, iar când va fi nevoie, le va prezenta un model.

2. Lectura după imagini

Lectura după imagini stimulează deopotrivă imaginația copiilor, precum și exprimarea cursivă.

Lectura după imagini mai poartă denumirea de convorbirea după ilustrații și este o formă de activitate instructiv- educativă ce solicită intens reprezentările copiilor, experiența lor de viață.

Lectura după imagini se bazează pe folosirea unor ilustrații sau tablouri.

Contribuția activităților de lectură după imagini la educarea limbajului copiilor preșcolari

Pentru preșcolari imaginea are valoarea pe care o are textul scris pentru adult. Copilul citește imaginea, adică primește un mesaj, se exprimă pe baza lui, relatează verbal ceea ce înfățișează imaginea, explică, dă o anumită interpretare. Educatoarea are astfel prilejul să corecteze pronunția copiilor, să le îmbunătățească exprimarea, să îi deprindă cu o vorbire corectă, coerentă și logică.

Prin lectura după imagini copiii depun eforturi de gândire, atenție, folosesc memoria și imaginația.

Particularitățile perceperii ilustrațiilor de către copiii preșcolari

Pentru preșcolari, imaginea are valoarea textului scris. Ei primesc un mesaj de la imagine, se exprimă pe baza lui, apoi îl comunică.

La preșcolarii mici, percepția imaginilor este nediferențiată și sumară, desprinde greu esențialul, atenția este atrasă de elemente neesențiale. Copiii trec ușor de la un element compozițional al ilustrației la altul, de la un amănunt la un lucru esențial. Toate acestea se datorează faptului că preșcolarii au o experiență limitată. Sub îndrumarea atentă a educatoarei, copilul va învăța să privească și să observe o ilustrație, să observe elementele esențiale cât și amănuntele pentru a înțelege conținutul și să verbalizeze.

Pregătirea lecturilor după imagini

Ca și celelalte activități, lectura după imagini își dovedește eficiența bazându- se pe o bună pregătire a activității de către educatoare:

proiectarea activităților de lectură după imagini în funcție de vârsta preșcolarilor;

selectarea imaginilor ce vor fi folosite în activitate;

asigurarea condițiilor de timp și spațiu.

Educatoarea va proiecta activitatea de lectură după imagini după activitățile în care copiii au dobândit informațiile la care fac apel respectivele lecturi. Proiectarea se va face diferențiat, în funcție de nivelul de vârstă al preșcolarilor. La nivelul I se vor aborda teme simple, iar la nivelul II teme care au un orizont de cunoaștere mai mare.

Selectarea imaginilor se va face având în vedere tema și obiectivele propuse, să respecte adevărul științific, să dețină suficiente detalii, să fie de calitate din punct de vedere estetic.

Imaginile selectate vor fi de dimensiuni mari, așezate pe un suport și plasate astfel încât să fie cu ușurință vizualizate de toți copiii.

Desfășurarea lecturilor după imagini

Lectura după imagini se face în trei etape:

etapa în care se anunță tema și are loc prezentarea ilustrațiilor;

analiza ilustrațiilor prin intermediul convorbirii dintre educatoare și copii;

sintetizarea rezultatelor din lectura după imagini, evaluarea activității.

Partea introductivă a lecturilor după imagini trebuie să creeze o atmosferă plăcută, să mențină interesul ridicat pe parcursul desfășurării activității, prin diferite procedee, în fucție de temă și de tactul pedagogic. Prezentarea ilustrațiilor se poate face sub formă de surpriză, pot fi precedate de o convorbire, de o poezie sau o ghicitoare, sau chiar o scurtă povestire.

Imediat după înfățișarea tabloului preșcolarilor se solicită enumerarea elementelor compoziționle. Aceștia o vor face în voie și în ordinea dorită de ei, după care educatoarea, prin intermediul întrebărilor, îi va ajuta să facă o analiză detaliată a imaginilor.

Următoarele tipuri de întrebări pot fi utilizate în analiza imaginilor:

întrebări care stimulează capacitatea de a stabili legături ăntre elementele tabloului și realitatea obiectivă. Exemplu: După ce se vede că este vorba de anotimpul primăvara?

întrebări care le cer copiilor să motiveze diferite acțiuni. Exemplu: De ce udă copiii plantele?

întrebări care cer prevederea consecințelor unor acțiuni. Exemplu: Pentru cine muncesc oamenii pe câmp?

întrebări care solicită sinteza. Exemplu: De ce în tablou predomină culoarea verde?

întrebări care solicită deducții. Exemplu: După ce se vede că în imagine vremea este foarte rea?

În încheierea activității, educatoarea poate cere preșcolarilor să găsească un titlu potrivit tablourilor.

În evaluare se folosesc diferite procedee pentru sistematizarea și valorificarea cunoștințelor.

Lectura după imagini asigură cadrul ideal pentru exersarea vorbirii copiilor, îi înzestrează cu priceperi și deprinderi de muncă intelectuală, îi pregătește pentru viitoarea activitate de citit- scris din școală.

3. Convorbirea

Importanța activității de convorbire în educarea limbajului la preșcolari

În grădiniță, activitatea de convorbire este cea mai complexă și completă activitate de educare a limbajului. Într- o convorbire, preșcolarul folosește întreaga sa zestre lingvistică, își arată nivelul limbajului, își pune în valoare personalitatea. În timpul convorbirii, preșcolarii încearcă să folosească corect cuvintele pentru a- și exprima gândurile.

Activitatea de convorbire este dificilă datorită faptului că se desfășoară exclusiv pe plan verbal, fiind absent orice material concret. Ele sunt precedate de alte activități ce asigură informațiile necesare în activitatea de convorbire.

Pregătirea activității de convorbire

Pregătirea unei activități de convorbire presupune două aspecte:

– pregătirea preșcolarior prin acumularea cunoștințelor necesare participării la o convorbire;

– pregătirea educatoarei pentru a pregăti activitatea de convorbire cu respectarea cerințelor psiho- pedagogice.

Pregătirea copiilor se realizează prin observări, lecturi după imagini, memorizări, povestiri, jocuri didactice, cântece, acestea constituind premisă a activității de convorbire.

Educatoarea trebuie să proiecteze corect, la locul și timpul potrivit, activitatea de convorbire; să asigure o continuitate între convorbire și activitățile care o precedă; să cunoască nivelul de cunoștințe al preșcolarilor; să elaboreze un plan de întrebări, o problematică a convorbirii.

Desfășurarea activităților de convorbire

Organizarea și desfășurarea activității de convorbire presupune:

– pregătirea temeinică a educatoarei;

– planificarea convorbirii la intervale optime de timp;

– elaborarea planului de discuție sub formă de întrebări și răspunsuri;

– alegerea procedeelor, care să asigure participarea activă a copiilor pe tot parcursul activității.

Momentele activității de convorbire sunt identice cu cele ale celorlalte forme de activitate, dar pot interveni și elemente specifice în funcție de tema abordată și în funcție de obiectivele propuse.

a. Organizarea activității – constă în asigurarea cadrului adecvat.

b. Desfășurarea activității – cu cele două momente distincte:

Introducere în activitate

care este orientată spre evocarea unor impresii, a unor trăiri afective puternice, care

creează motivația participării active a copiilor. Se recomandă utilizarea unor materiale

emoționale: ghicitori, proiecții, poezii, povestire scurtă, urmate de comentarii care fac

introducerea în tema abordată. Alte posibilități de atragere a copiilor la activitate pot fi:

proiecția unor diapozitive, audiții muzicale, jocul pe roluri, urmate de scurte discuții.

Convorbirea propriu-zisă

secvența principală a activității – se realizează pe baza întrebărilor succesive ale

educatoarei și a răspunsurilor copiilor. Această convorbire trebuie să se desfășoare pe

baza unui plan de idei având următoarele caracteristici:

– să conțină întrebări principale, cărora li se pot adăuga întrebări ajutătoare;

– întrebările trebuie să vizeze: scopul activității, conținutul convorbirii, complexitatea

tematicii, volumul de cunoștunțe actualizat.

Întrebările diferă în funcție de scopul activității. Astfel, în cazul convorbirii de verificare, care solicită în primul rând memoria, se poate cere copiilor să enumere diferite obiecte, fenomene, culori; să reproducă diferite evenimente și acțiuni din viața copiilor, etc. În cazul convorbirilor de sistematizare – care solicită în primul rând gândirea – întrebările trebuie să facă apel la cunoștințele acumulate anterior și la gândirea logică a copiilor. De exemplu: De ce îngheață apa iarna? De ce cad frunzele copacilor toamna? (analiză – sinteză) Cum sunt zilele și nopțile vara? Cum sunt iarna? (comparație) Cum putem numi cu un singur cuvânt ploaia, zăpada, vântul, bruma? Cum se numesc animalele care trăiesc la casa omului? (generalizare).

Întrebările trebuie să satisfacă următoarele cerințe:

– să fie accesibile copiilor;

– să vizeze experiența de viață a copiilor;

– să fie formulate simplu, concis și corect.

Pe parcursul convorbirii se pot face sublinieri și repetări ale aspectelor principale care stau la baza evidențierii concluziilor parțiale și finale. Concluziile se realizează de către educatoare, dar se acceptă și observațiile corecte ale copiilor.

c. Încheierea activității – este inclusă în concluzii. Pentru diversificarea activității și pentru antrenarea tuturor copiilor în activitate se pot utiliza elemente de joc, cântec, dramatizarea unor acțiuni discutate, audierea – vizionarea unor programe artistice, etc.

4. Memorizarea

Rolul și locul poeziei în educarea limbajului la vârstă preșcolară

Rolul memorizărilor în activitățile din grădiniță este binecunoscut. Ele dețin un loc important în activitatea instructiv-educativă și constituie un mijloc prețios de cunoaștere, de dezvoltare a vorbirii, de cultivare a sentimentelor estetice și a celor morale, de exersare a memoriei și de stimulare a imaginației creatoare.

Memorizările sunt organizate în grădinița de copii pentru însușirea conștientă a poeziilor de preșcolari, pentru repetarea sau verificarea lor. Ele au o deosebită valoare în educația intelectuală.

Memorizarea este mijlocul prin care se realizează obiectivele educaționale în mod sistematic, organizat în detaliu, la care participă toți copiii grupei. Ele se pot organiza pe grupuri mici sau frontal, pe baza unor teme de interes comun și se pot desfășura fie sub forma lor tradițională, pe un singur domeniu, fie sub formă de activități integrate, cu caracter interdiscilplinar.

Această activitate este un mijloc atât de transmitere de cunoștințe, de îmbogățire și de sistematizare a cunoștințelor însușite anterior cât și un mijloc de exersare a vorbirii corecte, de activizare a vocabularului.

Prin intermediul poeziilor ascultate și învățate, copiii își lărgesc treptat orizontul de cunoaștere, își precizează și își îmbogățesc reprezentările despre obiectele și fenomenele naturii, societății, înțeleg anumite reguli de comportare morală.

Strategiile didactice folosite de cele mai multe ori sunt : expunerea, observația, conversația, narațiunea, modelarea, întrebările constituind elementul de stimulare a percepției copiilor, a operațiilor gândirii și limbajului.

Astfel cunoștințele copiilor se îmbogățesc, educându-se și gustul estetic. Copiii descoperă frumosul din natură și artă, învață să-și exprime preferințe, să facă aprecieri de ordin estetic.

Cuvântul, sub formă de întrebare sau adresare directă îl face pe copil să gândească, să analizeze, să compare, să clasifice, să tragă concluzii, să generalizeze, astfel că pentru această perioadă a copilăriei, memorizarea este complementară și premergătoare învățării cititului și contribuie la însușirea mai rapidă a acestui proces în cursul alfabetizării.

Noua programă ne recomandă să realizăm selecția poeziilor destinate copiilor; să posede adevărate valențe formative; sa fie valoroase atât din punctul de vedere al formei artistice, cât și din punctul de vedere al conținutului instructiv-educativ, acestea contribuind la dezvoltarea memoriei, imaginației, gândirii

Astfel, multe dintre poezii înfățișează copiilor evenimente cu semnificație socială (de exemplu, În zi de Paști, de E. Farago, Uite vine Moș Crăciun de O. Cazimir etc.); de asemenea sunt poezii care dezvăluie copiilor unele aspecte caracteristice ale anotimpurilor, frumusețea lor (de pildă, Iarna pe uliță de G. Coșbuc, Primăvara de V. Alecsandri); sunt poezii care înfățișează aspecte de muncă la nivelul de înțelegere al copiilor (Gospodina, Micul constructor) sau surprind trăsăturile caracteristice ale unor animale îndrăgite de copii (Pisoiul, Puiul, Melcul, Căluțul etc.); alte poezii îi ajută pe copii să-și formeze deprinderi de comportare civilizată (Prietenii curățeniei, Lică, leu –paraleu Ionică mincinosul, , Spune adevărul, Cuvântul fermecat, etc.).

Sub influenta poeziilor încep să apară și să se dezvolte la copii o gamă bogată de sentimente moral-sociale; dragostea față de părinți (Tatăl meu de V. Porumbacu, Mama mea de V. Anitescu, Familia de E. Dorian etc.), față de educatoare și de adulții care-i îngrijesc.

Și contribuția poeziilor la educația estetică a copiilor este de necontestat. Cu ajutorul poeziei, copiii învață în bună măsură să simtă, să înțeleagă frumosul din artă, din natură, din viața omului, să sesizeze muzicalitatea și frumusețea limbii materne. Poezia îi emoționează, Ie dezvoltă percepția estetică, judecățile, sentimentele estetice și Ie stimulează creația.

Învățând și recitând versuri, copiii descoperă în cuvinte sensuri noi, neașteptate, își însușesc expresii literare, figuri poetice, care, odată intrate în vocabularul lor, îl colorează. îl nuanțează. În același timp, în măsura în care copiii au înțeles sensul versurilor, intenția, sentimentele poetului, învață să recite expresiv, să respecte pauzele gramaticale, logice și psihologice marcate de punctuație, de sensul propoziției sau al frazei rimate.

Importanța – instructiv-educativă a activităților de memorizare constă atât în educarea unor sentimente morale și estetice, cât și în exercitarea și dezvoltarea unor procese psihice ca: memoria, imaginația, gândirea. Activitatea de memorizare, prin structura ei, solicită copilul să memoreze în mod conștient o seamă de versuri și să Ie reproducă atunci când este solicitat.

Însușindu-și în mod sistematic poezii accesibile, copiii capătă deprinderea de a învăța conștient, se familiarizează cu procedeele de memorare logică. In acest sens, sunt exersate funcțiile memoriei și educate calitățile ei, copilul pregătindu-se pentru procesul de învățare din școală.

In același timp, sub influența imaginilor poetice, activitatea creatoare a copiilor își lărgește conținutul (este vorba de jocurile, desenele, povestirile lor).

Dată fiind influența poeziei asupra dezvoltării tuturor laturilor personalității preșcolarului, memorizarea ocupă un loc important în activitatea instructiv-educativă a grădiniței și constituie un mijloc prețios de cunoaștere, de dezvoltare a vorbirii, de cultivare a sentimentelor estetice și morale, de exersare a memoriei și de stimulare a imaginației creatoare. Trebuie să încredințăm în mâinile educatorului copii sensibili la frumos, la muzicalitatea limbii materne. Imagini artistice simple dintr-o poezie, cuvinte uzuale împletite într-o comparație, într-o personificare sau într-o hiperbolă deschid în mintea copilului perspectiva unor, sensuri noi, nebănuite.

Structura activităților de memorizare

Etapele activității de memorizare sunt:

a. Organizarea activității:

Se realizează prin asigurarea unui cadru adecvat, (curățenie, aerisire, așezarea

corespunzătoare a mobilierului, asigurarea materialului didactic).

b. Desfășurarea activității, care cuprinde două secvențe didactice:

Secvența I: se conștientizează în copii că vor învăța o poezie, li se spune titlul poeziei și autorul ei, li se spune scopul învățării pentru crearea motivației și pentru întreținerea atenției lor voluntare. Această secvență are următoarele momente organizatorice:

– Introducerea copiilor în tematica activității: prin reactualizarea și precizarea

reprezentărilor și a cunoștințelor implicate în textul poeziei; prin metode variate

(povestire, conversație, dialog, lectură după imagini, etc.) copiii trebuie să fie

familiarizați cu conținutul de idei al poeziei, cu sentimentele exprimate. Aceasta se face

în funcție de vârsta de grupă și de complexitatea poeziei. Se pot folosi jucării, obiecte,

accesorii care pot sugera tema poeziei, ilustrații, diapozitive, casete audio – video, etc.

– Familiarizarea copiilor cu textul literar: se face în funcție de accesibilitatea,

complexitatea textului. În cazul poeziilor simple sau a poeziilor descriptive, receptarea

se poate asigura printr-o convorbire scurtă pe bază de imagini, desene, tablouri

adecvate, utilizându-se cuvintele din text pentru a facilita înțelegerea textului. Pe lângă

materialele didactice folosite, un rol deosebit îi revine recitării-model a poeziei de

către educatoare. Prima recitare-model creează emoția necesară învățării, iar a doua

recitare-model favorizează înțelegerea textului poeziei, descoperirea trăirilor afective, a

sentimentelor exprimate și a muzicalității versurilor care-i îndeamnă la memorizare.

Recitarea-model trebuie să satisfacă următoarele cerințe:

– să fie clară,

– să fie expresivă,

– să fie însoțită de mimică și gesticulație corespunzătoare,

– să creeze emoție copiilor pentru a le motiva memorizarea.

Expresivitatea recitării-model se realizează prin:

– schimbarea tonului vocii,

– accente și pauze logice, psihologice și gramaticale,

– respectarea ritmului poeziei,

– utilizarea unei mimici și gesticulații adecvate.

Secvența a II-a: predarea – învățarea propriu-zisă a poeziei este veriga principală a activității, când se realizează audierea (ascultarea), fixarea și reproducerea poeziei. În funcție de conținutul și gradul de dificultate al poeziei, aceasta se face în întregime (învățare globală) sau pe unități logice. Cele simple se memorizează global, cele complexe pe unități logice. Atenție: nu întotdeauna o strofă conține o unitate logică! Învățarea pe unități logice se face în mod succesiv, numai după ce au fost recitate unitățile logice anterioare. Această repetare a unităților anterioare contribuie la fixarea corectă a lor și este premisa memorizării logice a poeziei, contribuind totodată la dezvoltarea memoriei logice a copiilor.

După recitarea-model a educatoarei, urmează recitarea copiilor. În activitățile cu preșcolarii această recitare se face numai individual, cu ajutorul educatoarei, pentru a urmări pronunția copiilor, fidelitatea reproducerii, gradul de expresivitate și gradul de înțelegere a poeziei. Recitarea colectivă nu permite acest control permanent și curent pentru fiecare copil în parte, greșelile de pronunție, fidelitatea reproducerii la fiecare copil nu pot fi urmărite și corectate. Recitarea colectivă se poate utiliza doar la încheierea activității, dacă poezia are versuri-refren sau versuri care sugerează ecouri, onomatopee, etc. În recitarea individuală copilul trebuie să spună titlul, autorul poeziei, să reproducă versuri cu ajutorul educatoarei pe baza materialului intuitiv. Cel care recită, trebuie stimulat prin aplauze, aprecieri pozitive individuale, prin înregistrarea vocii pe casetă pentru reascultare. Cei mai buni să fie selecționați pentru diferite concursuri de recitări, întreceri între grupuri de copii, etc.

În activitatea de consolidare a memorării se pot utiliza procedee ca:

– recitări pe roluri;

– îmbinarea recitării individuale cu recitarea colectivă în condițiile stabilite mai înainte;

– recitarea selectivă, ca posibilitate de verificare a înțelegerii textului și a concretizării memorării.

Pentru dezvoltarea dicției și pentru evidențierea frumuseții limbajului se pot intreprinde următoarele demersuri, procedee:

– analiza, împreună cu copii, a unor versuri;

– folosirea unor elemente de joc pentru a releva ritmul și rima poeziei;

– mimarea unor stări sufletești;

– reproducerea unor onomatopee sau sunete din natură, mișcări și sunete ale fenomenelor naturii, etc.

c. Încheierea activității: obiectivul prioritar este fixarea cunoștințelor predate prin diferite procedee care susțin interesul copiilor pentru poezie:

– intonarea unui cântec cu temă asemănătoare;

– redarea prin desen a unor momente din textul poeziei;

– folosirea unui disc, a unei casete audio- video;

– executarea unor mișcări imitative;

– apercieri individuale stimulative, etc.

5. Jocul didactic

Conceptul de joc didactic

În procesul instructiv- educativ, jocul reprezintă mijloc, procedeu și formă de educare a copiilor. Ceea ce caracterizează în esență jocul didactic este aceea că el îmbină într- un tot unitar și armonios atât sarcini specifice jocului, cât și sarcini și funcții specifice învățării.

Jocul didactic reprezintă cel mai bun mijloc de instruire și educare, fiind utilizat pentru formarea sau consolidsarea de cunoștințe, priceperi și deprinderi.

Jocul este activitatea fundamentală a copilului pe care se sprijină atât rutinele cât și tranzițiile și, evident, activitățile de învățare. Deci, mijlocul principal prin care se realizează procesul educativ în învățământul preșcolar este jocul.

În pregătirea jocului didactic trebuie să se țină cont de următoarele condiții:

educatoarea trebuie să creeze o atmosferă de lucru antrenantă;

jocul didactic să respecte particularitățile de vârstă ale preșcolarilor;

sarcini cu grad diferit de dificultate;

prezentarea sarcinilor în mod accesibil;

stabilirea regulilor de joc;

folosirea de material didactic adecvat;

stimularea copiilor.

Contribuția jocului didactic la educarea limbajului copiilor preșcolari

Prin joc, copilul iși exersează vorbirea, se îmbunătățește pronunția, se însușesc construcții gramaticale, se formează noțiuni, fără ca el să conștientizeze acest lucru.

Jocuri didactice precum Familia mea, La cine s- a oprit jucăria?, Unde a sosit scrisoarea?, contribuie la îmbogățirea vocabularului preșcolarilor cu substantive comune care denumesc obiecte, fenomene, părți ale corpului, obiecte de igienă, îmbrăcăminte, încălțăminte, alimente, substantive proprii care denumesc numele lor, ale fraților, al părinților, nume de localități, ale unor personalități etc.

Tot prin intermediul jocurilor didactice, cum ar fi Ce știm despre el?, Găsește obiectul potrivit!, Spune ce ai de gând!, preșcolarii pot cunoaște diferite adjective: însușiri privind culoarea, gustative, olfactive, termice sau anumite calități morale.

Se pot realiza jocuri didactice care să opereze cu antonime Răspunde repede și bine!, omonime La televizor, sinonime Cum este?.

Jocuri didactice eficiente sunt și acelea prin care se urmărește folosirea corectă a pronumelui Cine ți- a dat jucăria?, Cine este, cine sunt?, a numeralelor cardinale și ordinale Te rog să- mi dai!, A câta jucărie lipsește?.

Se desfășoară cu copiii și jocuri care urmăresc aspecte ale structurii gramaticale: reprezentarea propoziției, a cuvintelor, despărțirea acestora în silabe și recunoașterea sunetelor Ce știm despre?, Câte cuvinte am spus?, Jocul silabelor, Jocul sunetelor.

Conducerea jocului didactic

Reușita jocului didactic este condiționată de organizarea acestuia, de condițiile create pentru desfășurarea lui.

Introducerea în joc este primul moment în desfășurarea jocului didactic și constă într- o scurtă introducere: o scurtă povestire, ghicitori, versuri, convorbiri.

Prezentarea și intuirea materialului poate fi făcută în întregime sau parțial.

Anunțarea subiectului activității reprezintă anunțarea titlului jocului de către educatoare.

Explicarea și demonstrarea jocului trebuie făcută de educatoare astfel încât copiii să înțeleagă pe deplin acțiunea jocului, cât și regulile.

Executarea jocului se face sub atenta conducere a educatoarei, care urmărește îndeplinirea sarcinilor de joc, atragerea în joc a tuturor copiilor, sprijinirea celor care nu reușesc să realizeze sarcina didactică, îmbinarea elementelor de joc cu cele instructive, crearea unei atmosfere corespunzătoare, pregătirea copiilor pentru conducerea jocului, complicarea jocului.

Încheierea jocului se va realiza astfel încât să nu scadă brusc dispoziția copiilor. Unele procedee folosite pot fi:

joc liber cu materialul folosit;

folosirea unei ghicitori, a unei poezii, dacă nu au fost folosite în introducerea în joc;

reproducerea unor onomatopee etc.

Capitolul III . Metode adecvate în comunicarea educatoare- preșcolar

Experiența îndelungată a instituțiilor de învățământ preșcolar arată că peșcolarii învață și se formează așa cum sunt călăuziți de educatoare, deoarece în materie de educație contează foarte mult cine e cel care educă, mânuind ansamblul tehnicilor și mijloacelor de influențare.

Relația de învățare se formează din primele zile de frecventare a grădiniței, bazându- se pe relații între educatoare și copii, precum și între copiii grupei. Relațiile stabilite au o mare încărcătură psihologică, sociologică și pedagogică.

Personalitatea, atitudinea, modul de a gândi și de a acționa al educatoarei va influența în mod hotărâtor atmosfera și modul în care se va forma copilul.

Noul Curriculum accentuează rolul educatorului în raport cu libertatea în planificarea activității zilnice, iar aria comportamentelor fundamentale ale cadrului didactic în interacțiune cu copilul s- a extins.

Relațiile de comunicare stabilite de educatoare cu preșcolarii grupei pe care o conduce, pot fi de mai multe feluri:

de transmitere de informații, când educatoarea povestește întâmplări, exprimă păreri, explică cuvintele și expresiile necunoscute etc. ;

de structurare, când educatoarea orientează și concentrează atenția preșcolarilor asupra conținutului informațiilor, al procedeelor de lucru etc. ;

de solicitare, prin care educatoarea stimulează concentrarea preșcolarilor asupra unor probleme, relații verbale etc. ;

de răspuns al preșcolarilor la cerințele educatoarei;

de exprimare a unor stări afective;

de reacție.

Procesul instructiv- educativ este foarte divers și necesită metode diferite, fiecare necesară într- o anumită situație, folosită singură sau în asociație cu alte metode.

Metodele folosite cel mai des în grădiniță sunt:

observația;

demonstrația;

exercițiul;

conversația;

descrierea;

narațiunea;

activitatea cu cartea.

Observația constă în urmărirea independentă, premeditată, intenționată, cu scop, realizată planificat și sistematic uzând, dacă e nevoie, de instrumente tehnice.

Calitatea observației poate fi influențată de educatoare prin: abordarea de subiecte care pot capta atenția preșcolarului; întreținerea interesului de cunoaștere; asigurarea condițiilor necesare observației; utilizarea unor procedee eficiente; dirijarea activității prin cuvânt; utilizarea de modalități de fixare a rezultatelor; acordarea timpului necesar pentru observație; valorificarea cunoștințelor obținute prin observație în explicații, conversații.

În cadrul activităților de educare a limbajului din grădiniță, observația ca metodă este folosită în mod preponderent, în cadrul lecturilor după imagini, povestiri create, repovestiri, jocuri didactice și jocuri- exercițiu, cum ar fi: Ce știi despre mine? ( denumirea corectă a obiectelor sau ființelor, constituite de propoziții simple și dezvoltate); Cine face?, Ce face? ( folosirea corectă a acordului subiect- predicat); Eu spun una, tu spui multe. În cadrul desfășurării acestui joc didactic, poate fi utilizat cu mult succes panoul electric pentru punerea în corespondență a imaginilor.

Demonstrația este o metodă de bază folosită în activitatea din grădiniță. Este o metodă intuitivă și este utilizată în activitățile de dobândire de noi cunoștințe, dar și de formare de deprinderi, consolidare și sistematizare. Această metodă răspunde caracterului senzorial al percepției copilului.

Metoda demonstrației este însoțită de explicație, bazându- se pe nivelul de cunoștințe și de viață al preșcolarilor.

În grădiniță, în cadrul activităților de educare a limbajului, metoda demonstrației este des utilizată în cadrul memorizărilor, povestirilor, al corectării unor tulburări de limbaj.

Exercițiul este metoda prin care prin repetare conștientă a unei acțiuni pentru a o perfecționa.

Pentru o bună reușită a exercițiului, modelul oferit trebuie să fie clar, accesibil, motivant și să respecte ritmul individual de lucru al preșcolarilor.

În activitatea instructiv- educativă, exercițiul reprezintă o metodă ce presupune efectuarea conștientă și repetată a unor acțiuni mintale sau motrice.

Conversația este metoda verbală de învățare prin intermediul întrebărilor și al răspunsurilor. Este o metodă de cunoaștere imediată, bazându- se pe cunoștințele anterioare.

În grădinița de copii se întâlnesc două forme principale ale conversației: conversația euristică și conversația de verificare- examinatoare. La preșcolarul mic se întâlnește și conversația- joc.

Conversația euristică este conversația prin care preșcolarii dobândesc noi cunoștințe prin întrebări asupra cunoștințelor dobândite anterior.

Conversația de verificare- examinatoare este conversația prin care se evidențiază gradul de însușire a anumitor cunoștințe. Această formă de conversație solicită reproducerea de cunoștințe.

Conversația- joc se bazează pe nevoia copiilor de a pune întrebări. Conversația preșcolarului este în strânsă legătură cu cu particularitățile limbajului și gândirii sale: sărăcia vocabularului, insuficiența structurii gramaticale, egocentrismul.

Descrierea este folosită incomplet de către preșcolari. Informația pe care o prezintă drept descriere este săracă.

Educatoarea trebuie să orienteze pe preșcolar în a sesiza ce este comun, general, esențial, cât și spre ceea ce este deosebit, specific, individual.

Narațiunea este metoda prin care preșcolarul poate dobândi informații din întâmplări veridice sau verosimile prezentate în povestiri, povești, basme, balade.

Povestirea reprezintă o specie a narațiunii și care prezintă întâmplări simple.

Povestea sau basmul dispune de o acțiune epică mai amplă, cu mai multe episoade, în versuri sau în proză, cu personaje fantastice, care înving răul. Morala alb- nrgru corespunde înțelegerii preșcolarului.

În funcție de nivelul de vârstă, povestirile trebuie să fie simple la nivelul I și cu mai multe personaje și episoade la niveleul II de vârstă.

Activitatea cu cartea este metoda pe care preșcolarii o folosesc chiar dacă nu știu să citească. Ei răsfoiesc cărți de povești cunoscute, privesc imaginile, le comentează. Este foarte important pentru preșcolari să țină corect cartea, să răsfoiască filă cu filă de la început la final.

Vor recunoaște poziția corectă a rândului scris, litere, cuvinte, sintagme, cum ar fi titlurile poveștilor, denumiri scrise pe ambalaje, indicatoare.

Comunicarea din grădiniță se face permanent în dublu sens educatoare- copil, copil- educatoare, preșcolarii îmbogățindu-și vocabularul, devenind mai coerenți în exprimare și în comunicare și de aceea consider că educatoarea  trebuie să lucreaze interdisciplinar de fiecare dată pentru realizarea acestui  obiectiv – comunicarea.

 Importante în realizarea sarcinilor și a obiectivelor învățământului preșcolar sunt calitațile și competențele educatoarei. Prin tot ce înteprinde , prin personalitatea sa , educatoarea reprezintă un model pentru copil , un sprijin pentru familie , un factor de cultură îi comunitate. Pentru a- și îndeplini rolul cât mai potrivit partenerilor de dialog , educatoarea trebuie să comunice.

  O adevărată educatoare trebuie să aibă o vorbire expresivă, gestică potrivită situației respective, capacitatea de a demonstra logic și să folosească un vocabular accesibil copiilor, să aibă capacitatea de a antrena copiii într-un dialog ori de câte ori este nevoie.

Educatoarea trebuie să aibă o atitudine pozitivă față de întreaga grupă, să accepte greșelile, fără a- i ironiza pe copii, să fie creativă, să fie corectă, să-i felicite pe copii, să-i încurajeze și să-i recompenseze așa încât să realizeze o bună cooperare în comunicare.

În creșterea calitǎții actului educațional o mare importanțǎ revine modului în care dascǎlul reușește sǎ comunice cu copii, modului cum acesta faciliteazǎ comunicarea între copii.

Comunicarea didactică are rol hotărâtor în derularea și eficientizarea actului educațional. Constituie o premisă a reușitei actelor pedagogice, dar și o finalitate a acestora, deoarece, un obiectiv general al învățământului îl constituie formarea și dezvoltarea competenței comunicative a preșcolarilor.

Capitolul IV . Iconografie, scheme

MARICICA

( DRAMATIZARE)

Personaje:

Povestitorul

Maricica

Pieptenele

Apa

Săpunul

Periuța de dinți

Fundița

Cănăfiorii

Fetița

Băiețelul

Copii

Ursulețul

Păpușa

Povestitorul:

A fost odată o fetiță pe care o chema Maricica. În fiecare dimineață, Maricica se pragătea să plece la grădiniță, se scula, se îmbrăca … se uita în oglindp și cânta:

Maricica:

– Mă așteaptă grădinița,

Ce frumoasă e fetița!

Cănăfior alb în picioare

Fundă roșie pe cap!

La, la, la, la, la.

( Fetița dă să iasă pe ușă când, deodată, se aude strigată.)

Pieptenele:

– Maricica, Maricica, nu pleca, ești murdărică!

( Maricica se întoarce.)

Maricica:

– Cine mă strigă?

Pieptenele:

– Eu, pieptenele… Nu te- ai pieptănat!

Apa :

– Nici nu te- ai spălat, unde pleci așa Maricica ?

Săpunul:

– Nici cu săpun nu ai dat, Maricica!

Periuța de dinți:

– Nici pe dinți nu te- ai spălat.

( Spune periuța de dinți.)

Toți:

– Întoarce- te, întoarce- te, Maricica!… nu vezi că ești murdărică?

Maricica:

– Nu vreau să vorbesc cu voi. Sunt supărată. Tu, apă, ești rece și o dată când m- am spălat pe față mi- ai alunecat pe gât. Tu, săpunule, te bagi unde nu- ți fierbe oala. Când vreau să mă dau cu săpun numai pe frunte și obraz, tu mi te bagi și în ureche și în nas și în ochi… Pe pieptene sunt supărată că mă trage de păr și cu tine periuță de dinți nu vreau să vorbesc, că ai pasta amară… și mă ustură limba… Ia, să mă lăsați în pace!

Toți:

– Maricica, Maricica, nu vezi că ești murdărică? Nu te duce așa la grădiniță!

(Maricica se uită în oglindă și- și întrebă fundița și cănăfiorii:)

Maricica:

Sunt murdărică?

Fundița și cănăfiorii:

– Nuuu… Maricica, ești gătită și- ți stă bine, poți să pleci la grădiniță!

Maricica:

( supărată)

– Dar apa și săpunul spun că nu sunt spălată, pieptenele spune că nu sunt pieptănată…

Fundița și cănăfiorii:

– Vai, Maricica, ce, te iei după ei? Nu vezi că ești curată? Uite fața n- are nicio pată, doar nasul s- a mai murdărit, că- i răcit… Părul este sub căciulă, dinții sunt pitiți în gură, mâna vezi mănușă are… nu- i nevoie de spălare.

Maricica:

– Așa?

Fundița și cănăfiorii:

– Daaa!

Maricica:

– Atunci pot pleca.

( Pleacă spre grădiniță cântând.)

,, Mă așteaptă grădinița,

Ce frumoasă e fetița!

La, la,la,la,la, la. ,,

Povestitorul:

La grădiniță, grupa mică a întins o horă mare, Maricica voioasă, s- a prins și ea în horă… și cântă cu ceilalți copii:

,, Coroana e rotundă

Rotundă e și luna

Frumoasă e fetița…

Pe care o aleg… ,,

( Maricica cântă și se învârtește în horă, dar pe ea nu o alege nimeni să joace la mijloc.)

Maricica:

– Alege- mă și pe mine! Strigă Maricica unei fetițe.

Fetița:

– Nu te aleg, că nu ești pieptănată…

Maricica:

– Alege- mă tu! Strigă Maricica la un băiețel.

Băiețelul:

– Nu,…, nu te aleg Maricica, fiindcă ești o murdărică.

Maricica:

– Ei, și? ( ridică Maricica din umeri.)

– Nu mai pot! Iaca, eu mă joc cu ursulache…

Povestitorul:

Fetița pleacă din horă, își ia ursulețul din vitrină și se așează pe scăunel. Își privește pe furiși mâinile și- și întrabă în șoaptă fundița :

Maricica:

– Fundiță, eu sunt murdărică?

 Fundița :

– Nu… știu, eu văd că fața n- are nicio pată, doar nasul s- a cam murdărit, că- i răcit.

Ursulețul :

– Mor, mor, mor, taci, taci, taci ! Ești o fundiță mincinoasă! Azi nu s- a spălat deloc… Eu cu Maricica nu mă joc!

( Ursulețul sare din mâinile Maricicăi; fetiței îi vine să plângă.)

Copiii:

( se joacă:)

,, Coroana e rotundă

Rotundă e și luna

Frumoasă e fetița…

Pe care o aleg… ,,

( Maricica vrea să ia o păpușă în brațe.)

Păpușa:

– Lasă- mă în pace! Îmi murdărești rochița cu mâinile tale murdare!… Lasă- mă …

Povestitorul:

Maricica începe să plângă, plânge și plânge și lacrimile îi curg șiroaie pe obraz, iar pe unde trec ele, rămân dâre curate. Se freacă Maricica la ochi cu mâna, dar, mâna îi e murdară de marmeladă și de ou, și de plastilină… și- și mânjește toată fața…

Copiii:

( strigând râzând:)

– Maricica, Maricica, noi nu vrem în grupa mică să avem o murdărică! Pleacă acasă și spală- te!

( Maricica se duce repede acasă să se spele.)

Maricica:

– Lăsa- ți voi, că mă spăl, mă pieptăn și o să vedeți voi ce fetiță curată o să fiu.

Apa :

– Nu, nu, nu te apropia de mine, eu sunt rece… nu sunt bună…

( Vrea să ia săpunul.)

Săpunul:

– Nu te pot ajuta, am clăbuci și- ți intru în urechi… și- n nas… și- n ochi…

( Vrea să ia pieptenele.)

Pieptenele:

– Nu vreau să te ajut, ai zis că te trag de păr!

( Vrea să ia periuța de dinți.)

Periuța de dinți:

– Nu, am pastă amară… nu pot să- ți spăl dințișorii, și apoi, nu te- ai supărat pe noi?!?

Maricica:

( Plângând)

– Nu, nu mai sunt supărată pe voi, vreau să fiu curată… copiii din grupa mică m- au gonit că- s murdărită…

Pieptenele, Săpunul, Periuța de dinți, Apa :

– Ești murdărică ? Parcă spuneai că nu ai nicio pată… doar nasul s- a cam murdărit că- i răcit… părul este sub căciulă, dinții sunt pitiți în gură, mâna vezi mănușă are… nu- i nevoie de spălare.

Fundița :

– Nu, nu- i nevoie !

Povestitorul:

Dar, Maricica își scoase fundița… și apa fâș, fâș, spală fetița, săpunul face multă spumă

și- o spală pe ochișori, pe obrăjori, în urechi, pe mîini, pe gât; pieptenele o pieptenă, periuța de dinți o spală… Tare frumoasăe acum, Maricica! Se uită în oglindă și râde.

Maricica:

– Oare mai sunt murdărică?

Pieptenele, Săpunul, Periuța de dinți, Apa :

( Îi cântă:)

– Maricica, Maricica,

Nu mai ești o murdărică,

Ești o fată curățică

Cum sunt toți din grupa mică.

Povestitorul:

Astfel, după toate cele întâmplate, Maricica, dintr- o fată murdărică devine o fată curățică și cuminte. Vă întreb: Voi aveți în grupa mică o astfel de Maricică?

PROIECT DIDACTIC

PROGRAMUL ZILEI

I ADP

Activități de dezvoltare personală:

Întâlnirea de dimineață

Salutul : “ Bună dimineața zânelor și prinților “

Prezența: “ Foaia verde solz de pește să vedem ce prinț / zână lipsește ”

Calendarul naturii: Este primavară; este ziua de marți, luna aprilie, anul 2014;

Mesajul zilei: “ Prin joc și voie bună să fim eroi în lumea poveștilor împreună”

Tranziție: Exerciții de înviorare pe fond muzical “ În lumea basmelor “

II ALA

Centre de interes

ARTĂ: “ Personaje din povești ”- colorăm imagini cu personaje din povești

BIBLIOTECĂ: “ Coșulețul Scufiței Roșii”- decorare cu semne grafice

CONSTRUCȚII: “ Construim mese și scaune pentru pitici “- construcții cu cuburi din plastic

Tranziție: Dans “ Când primavara iarăși va veni “

III ADE

Activități pe domenii experențiale

1. Educarea limbajului: “Rățușca cea urâtă” de Hans Christian Andersen – povestirea educatoarei

2. Educație pentru societate: „Fapte bune, fapte rele” – joc didactic

Tranziție: Cantec : “ Să cânte lumea “

IV ALA : “Micii actori” – program artistic

SCENARIUL ZILEI

Activitatea zilei începe cu întâlnirea de dimineață. Copiii sunt așezați în semicerc pentru ca fiecare să poată stabili un contact vizual cu toți membrii grupei.

Noutatea zilei: educatoarea va îndrepta atenția spre musafirii din sala de grupă care au venit la ei să vadă cât de cuminți sunt și cât de multe lucruri au învățat.

Salutul pornește de la educatoare și este continuat de toți copiii grupei. Le propun ca salutul nostru să fie legat de minunata lume a poveștilor: „Bună dimineața, Zâna zânelor! Eu sunt Zâna Ioana/ prințul Tudor și îmi place povestea … Capra cu trei iezi!”

“ Foaie verde solz de pește/ Să vedem ce zână/ prinț lipsește”, facem prezența pentru a vedea ce copil lipsește. Stabilim ziua săptămânii, data și anul și completăm calendarul naturii.

Îi invit pe copii într-o călătorie imaginară prin minunata lume a poveștilor, acolo unde, de multe ori am vrea să fim și noi eroi alături de personaje.

Impărtășirea cu ceilalți: se fac schimburi de păreri despre cum trebuie să se comporte o zână și un prinț.

Mesajul zilei: “ Prin joc și voie bună să fim eroi în lumea poveștilor împreună”

Pentru că voi zânele și prinții sunteți harnici, curajoși, haideți să ne închipuim că suntem pe Tărâmul Poveștilor unde facem treabă. De aceea vom începe lucrul la cele trei sectoare. Zânele și prinții care au primit medalioane roșii vor merge la sectorul ARTĂ unde vor colora personaje din povești, cei care au medalioane galbene vor merge la sectorul BIBLIOTECĂ și vor decora coșulețul Scufitei Roșii cu semne grafice, iar la sectorul CONSTRUCȚII cei care au primit culoarea albastră vor construi mese și scaune pentru pitici.

ALA

Scopul: Socializarea copiilor prin activitățile semidirijate care fixează cunoștințele și pregătesc activitățile următoare.

ARTĂ: “ Personaje din povești ”- colorăm imagini cu personaje din povești

Obiective operaționale:

-să recunoască personajele din povești de pe imaginile primite

-să specifice din ce poveste face parte personajul

-să coloreze respectând conturul și formele acestora

-să respecte poziția corectă a corpului față de suportul de lucru

BIBLIOTECĂ: “ Coșulețul Scufiței Roșii”- decorare cu semne grafice

Obiective operaționale:

-să decoreze coșulețul folosind semne grafice

-să respecte principiile decorative

-să specfice elementele decorative folosite

CONSTRUCȚII: “ Construim mese și scaune pentru pitici “- construcții cu cuburi din plastic

Obiective operaționale:

-să construiască scaune si mese

-să construiască prin alăturare, îmbinare , suprapunere

-să denumească povestea în care întâlnim șapte scăunele și șapte măsuțe

Strategii didactice:

Metode și procedee: conversația , explicația, demonstrația;

Mijloace de învățământ: creioane colorate, imagini de colorat cu personaje din povești, coșulețe din carton, coșuri cu cuburi din plastic;

Forma de organizare: individual, pe grupe;

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII – ALA

Proiect de activitate

GRUPA: mare

TEMA DE STUDIU : Când, cum și de ce se întâmplă?

SUBTEMA: „Călătorie în lumea poveștilor”

TIPUL DE ACTIVITATE: ADE: DLC – Educarea limbajului

TEMA ACTIVITĂȚII: „Rățușca cea urâtă” de Hans Christian Andersen

MIJLOC DE REALIZARE: Povestirea educatoarei

SCOPUL: Formarea priceperii și deprinderii de a asculta cu atenție conținutul poveștii, de a reda conținutul povestirii pe scurt, cu propriile cuvinte pe baza imaginilor,

și de a- și îmbogăți vocabularul cu ajutorul cuvintelor noi;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1: să asculte cu atenție conținutul poveștii, manifestând interes și participare activă;

O2: să redea conținutul povestirii pe scurt, cu propriile cuvinte pe baza imaginilor;

O3: să identifice personajele din poveste;

O4: să stabilească pe baza comportamentului personajelor trăsăturile dominante ale acestora;

O5: să mânuiască materialul pus la dispoziție.

STRATEGII DIDACTICE:

Metode și procedee: povestirea, conversația, expunerea, observația, explicația;

Material didactic: planșe cu imagini din poveste, siluete ale personajelor întâlnite în text, stimulente;

DURATA: 30 min

BIBLIOGRAFIE:

Culea, L., “ Aplicarea noului curriculum pentru educație timpurie- o provocare?”, editura Diana

Ezechel, L., Lazărescu, M.,“ Laborator preșcolar”, editura V & I Integral, București 2002,

Popa, C., „Elemente de pedagogie preșcolară aplicată” – Editura Universității din Oradea 2006

SCENARIUL DIDACTIC

Proiect didactic

GRUPA: mare

TEMA DE STUDIU : „Cu ce și cum exprimăm ceea ce simțim?”

SUBTEMA: „Călătorie în lumea povestilor”

TIPUL DE ACTIVITATE: ADE: DOS – Domeniul om și societate

TEMA ACTIVITĂȚII: „Fapte bune, fapte rele”

MIJLOC DE REALIZARE: Joc didactic

TIPUL ACTIVITĂȚII: Formare de priceperi si deprinderi

DURATA: 30 min

OBIECTIV CADRU: Educarea trăsăturilor pozitive de voință și caracter și formarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți;

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ: – Să aprecieze în situații concrete unele comportamente și atitudini în raport cu norme prestabilite și cunoscute; – Să trăiască în relațiile cu cei din jur stări afective pozitive, să manifeste prietenie, toleranță, armonie, concomitent cu învățarea autocontrolului.

SCOPUL: Formarea priceperii si deprinderii de a-si aprecia propriul comportament in raport cu personaje și situatii cunoscute;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

Cognitiv-informaționale:

O1: să recunoască personajele din povești;

O2: să denumească poveștile din care fac parte personajele;

O3: să specifice care sunt personajele pozitive si care sunt negative;

04: să specifice faptele bune sau faptele rele facute de personajele din povesti;

Psihomotorii:

O1: să mânuiască materialul pus la dispoziție.

Afectiv-atitudinale:

O1: să participe activ la activitațile de grup ; O2: să-și aprecieze propriul comportament în raport cu personajele din povești

SARCINA DIDACTICĂ:

Copilul care va fi atins cu bagheta, va alege o imagine cu un personaj dintr-o poveste, va recunoaște personajul, va denumi povestea din care face parte, și- l va așeza la panoul corespunzător ( panoul cu personaje pozitive / negative ) argumentând alegerea facută.

Regulile jocului:

Copiii sunt impartiti in doua echipe;

Cu ajutorul “Baghetei fermecate” vor fi aleși pe rând copii de la ambele echipe;

Pentru fiecare răspuns corect echipa primește o recompensă;

Dacă un copil nu poate da răspunsul corect, poate fi ajutat de un coechipier;

Elemente de joc:

Recompensa;

Manipularea imaginilor;

Surpriza.

STRATEGII DIDACTICE: Metode si procedee: conversația, expunerea, explicația, exercițiul, problematizarea, jocul, cubul.

Mijloace de învățământ: panouri, recompense, “cutia cu surprize”, “bagheta fermecată”, planșe cu personaje din povești, cubul.

Forma de organizare: individual, frontal, pe grupe;

BIBLIOGRAFIE:

Culea, L., “ Aplicarea noului curriculum pentru educație timpurie- o provocare?”, editura Diana

Ezechel,L., Lazărescu, M.,“ Laborator prescolar”, editura V & I Integral, Bucuresti 2002,

Popa, C., „Elemente de pedagogie prescolara aplicata” – Editura Universitatii din Oradea 2006

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

PROIECT DIDACTIC ALA

GRUPA: mare

TEMA ANUALĂ DE STUDIU: „Cu ce si cum exprimăm ceea ce simțim”

TEMA SĂPTAMÂNII: “Calatorie in lumea povestilor”

CATEGORIA DE ACTIVITATE: Jocuri și activități alese

SUBIECTUL ACTIVITĂȚII: “Micii actori”

MIJLOC DE REALIZARE: program artistic

TIPUL ACTIVITĂȚII: consolidare de priceperi și deprinderi

FORME DE ORGANIZARE: individual, frontal, pe grupe

SCOPUL ACTIVITĂȚII:

Stimularea calităților artistice prin îmbinarea textului cu melodia ;consolidarea coeziunii în cadrul grupului, crearea unei bune dispoziții.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1- să recite poezii cu respectarea intonației, ritmului, pauzei;

O2- să intoneze cântece, însoțite de mișcări sugerate de text;

O3- să- și coordoneze mișcările cu ritmul și textul cântecului;

O4- să participe activ și afectiv la programul propus, dând dovadă de: inițiativă,

cooperare și interes;

Material bibliografic:

– Curriculum pentru învățământul preșcolar(3-6/7 ani);

– Nicoleta Bucur – Culegere de programe artistice pentru preșcolari – Ed. Diamant

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII – ALA

SECȚIUNEA B: ȘTIINȚIFICĂ

Capitolul I . Etic și estetic

Charles Perault vorbind despre rolul educativ al poveștilor și basmelor create pentru cei mici arată cum normele morale simple de „bine” și de „rău” sunt însușite cu ușurință de copii prin exemplul oferit de basme și povești. „Oricât de simple și de ușoare ar părea aceste povestiri, ele nasc, fără îndoială, pentru copii dorința de a fi asemănători cu cei buni care ajung fericiți  și în același timp se naște în sufletul lor teama față de nenorocirile ce li s-ar putea întâmpla daca i-ar urma pe cei răi… Este de necrezut cu câtă sete privesc aceste inimi pure și încă necoapte morala ascunsă a basmului… îi vezi triști și disperați atâta vreme cât eroul sau eroina povestirii sunt în impas și îndură suferințe, apoi strigă de bucurie când vine întorsura fericită și personajele iubite sunt salvate .“

Multe discuții s-au purtat între scriitori și pedagogi la rolul literaturii în opera de educare a copiilor. Tendința multor pedagogi era de a măsura valoarea unei lucrări literare după numărul de cunoștințe cu care era îmbogățită mintea cititorului. Această îmbogățire nu provine numai din numărul de noțiuni noi pe care le cuprinde, ci mai ales de felul în care scriitorul reușește să le prezinte, prin puterea lui de a-l emoționa și de a-l convinge pe cititor. Prin studierea literaturii române și a literaturii universale se intenționează necesara lărgire a orizontului de cunoștințe și familiarizarea școlarului de orice vârstă cu operele de prim rang ale culturii umanității, dar și o evidențiere mai pregnantă a valorii în plan literar.

Manualele școlare conțin un număr important de cunoștințe, cu toate acestea ele sunt tratate și nu operele literare. Tratatele științifice se adresează în primul rând minții cititorului, ele urmăresc ca printr-un sistem logic de înlănțuire a ideilor, prin discuții, experiențe și demonstrații să explice adevărul asupra fenomenelor. Copilul se străduiește să înțeleagă această expunere, iar profesorul îl ajută prin explicații și exerciții. Însușirea adevărurilor științifice se face pe baza unui efort susținut al gândirii și al voinței. Știința lucrează cu judecăți generale, cu idei abstracte, ea folosește și exemplificarea prin cazuri individuale, fără aceste idei generale ea nu ar putea ajunge la descoperierea legilor obiective, la stabilirea unor reguli, a unor principii generale.

Opera literară dezvăluie și ea aspecte ale realității. Ca și știință, ea contribuie la cunoașterea adevărului. Dar metodele ei sunt altele. Ea pleacă de la cazuri singulare, de la personaje și acțiuni individuale, prezentându-le în ceea ce este mai tipic în caracterul lor. Prin arta evocării lor, prin complexitatea stărilor sufletești trăite de personajele povestirii, prin amploarea acțiunilor, prin puterea conflictului, prin bogăția de idei ce determină întreaga logică a întâmplării, scriitorul ne dezvăluie în mod veridic un crâmpei din realitate. El se adresează în primul rând emoției cititorului, îl câștigă prin frumusețea imaginilor, prin căldura sentimentelor, prin justețea ideilor pentru care luptă eroii povestirii.

Conținutul educativ al unei opere literare pentru copii constă și prin valoarea ei artistică, în puterea de evocare a realității, în procesul de continuă transformare și perfecționare a acesteia. O carte pentru copii, care conține nenumarate sfaturi de bună purtare și îndrumări exprimate sub forma de prescripții didactice, nu își îndeplinește rolul educativ, pentru că nu convinge și nu impresionează pe cititor. El rămâne indiferent la toate declarațiile autorului despre ce e bine și ce e rău. În schimb o carte care îl face pe cititor să vibreze de emoție și să se identifice cu eroul povestirii care luptă pentru adevăr și dreptate își atinge scopul educativ, chiar dacă în decursul povestirii autorul nu enunță vreo formulă didactică, vreun precept moral sub formă de regulă sau definiție.

Opera literară nu poate avea valoare artistică decât în măsura în care dezvăluie veridic realitatea, în măsura în care reușește să emoționeze și să convingă pe cititori de adevărul ideilor pe care le apără. În aceasta constă și rolul ei educativ. Opera literară, dezvăluindu-ne un crâmpei de viață și făcându-ne să-l retrăim, pune la contribuție cele mai înalte sentimente, lărgește orizontul nostru de viață. Ea dă cititorului putință să se înțeleagă pe sine și, mai ales, să-i înțeleagă pe ceilalți oameni. Ea îl învață că există bucurie, dar nu numai a lui, ci și a celorlalți, că există năzuințe care sunt nu numai a lui, ci ale tuturor.

Literatura pentru copii este, poate, încă o mare nebuloasă, în care gravitează stele strălucitoare, unele, este adevărat, căzătoare și numeroase astre moarte. Din fericire, forța cărții rămâne ca prin minune, considerabilă și durabilă în mintea și imaginația copiilor și, stimulați mai ales de adulți, părinți, educatori, ei continuă să se avânte, alături de Harap Alb, în lupta acestuia cu Spânu, parcurg oceanele, alături de căpitanul Nemo, intră în Oglinda strâmbă a vieții cu Alice sau privesc, melancolici, cum Fram se îndreaptă spre Polul Nord… Pentru că aceste povești și romane celebre formează sensibilitatea, le declanșează visele, contribuie la alcătuirea conștiinței și a mentalităților și le propun modele de urmat, pentru toată viața.

Descoperind singuri acest Univers sau redescoperindu- l prin ochii adulților, copiii, dacă au fost ajutați, au reușit să sară, cu abilitate, pârleazul copilăriei, pomenindu-se, plini de curaj, în adolescență.

Opera literara raspunde chemării imaginației celei mai bogate. Citind cartea, cititorul, parcurge cu mintea spații imense, el zboară spre vremurile întunecate ale trecutului sau spre imaginile promițătoare ale viitorului; pentru el cartea transformă ficțiunea în realitate, îi îndeplinește năzuințele, răspunde elanurilor, bucuriei și tristeții sale.

Literatura acționează în primul rând asupra inimii cititorului. Acesta, gândind asupra cărții sub înșiruirea puternicilor emoții trăite, ajunge la concluzii privind propria lui viață, propriile sale acțiuni. De la emoție la gândire, de la gândire la acțiuni voluntare, iată procesul sufletesc pe care-l determină o operă literară. Impresiile emotive puternice rămân adânc întipărite în memorie. Ele generalizează pentru multă vreme gânduri și fapte care contribuie la formarea caracterului cititorului. Opera literară conține un complex de elemente care nu pot fi luate separat. Ele nu pot fi înțelese numai în unitățile ei de creație.

Noi, cadrele didactice, trebuie să insistăm ca copii să înțeleagă întreaga valoare a unei opere literare. Trebuie să-i învățăm pe copii să urmărească cu atenție, să revină asupra pasajelor care le- au plăcut mai mult, să mediteze asupra gândurilor și faptelor eroilor, să caute să- și formeze din ele exemple pentru propriile lor gânduri și fapte după cum afirma și Coșbuc: „ Dacă nu știi să povestești copiilor naiv și simplu, atunci ești în rolul acelui care predică flămînzilor despre binefacerile postului. Ca să poți povesti copiilor trebuie să-i iubești, trebuie să cauți a le pricepe firea și lumea aparte în care trăiesc – să știi să cobori pînă la nivelul personalității lor, considerîndu-i ca și pe oamenii în vîrstă. Trebuie să iei parte împreună cu dînșii la toate manifestările lor sufletești, într-un cuvînt, rămînînd om mare, să fii cît se poate de copil”.

La atingerea acestor scopuri contribuie și opționalele specifice, în care și literatura pentru copii. Pentru marea majoritate a oamenilor, copilăria este perioada cea mai luminoasă a vieții, de aceea timpul petrecut citind o carte nu este deloc un timp pierdut.

Capitolul II . Tematica morală

Esența educației morale constă în asigurarea unui cadru adecvat interiorizării comportamentelor moralei sociale în structura personalitații morale ale copilului, elaborarea și stabilirea pe această bază a profilului moral al acestuia în concordanță cu imperativele societății noastre.

Scopul educației morale consta in formarea profilului moral al individului, adică: subiect care gândește, simte și acționează în spiritul cerințelor și exigențelor moralei sociale, al idealului, valorilor, normelor și regulilor societății.

Specificul educației morale este determinat de particularitățile moralei ca fenomen social, care îi conferă conținutul și de condițiile socio-psihologice ce sunt implicate în realizarea ei.

Morala, ca fenomen social, reflectă relațiile ce se stabilesc între oameni, în ipostaza lor de subiecți reali ce se află în interațiuni, într-un context social delimitat în spațiu și timp.

Este un model de comportare, o regulă care determină conduita, un comandament care stabilește cum și ce trebuie să fie. De aceea, trebuie privită nu ca o realitate, ci ca ideal care trebuie înfăptuit, ca mijloc de reglementare a realității.

Educația morală trebuie să privească spiritul omului și va începe de la vârsta cea mai fragedă.

2.1. în literatura populară

2.1.1. genuri- poezia și proza

Literatura populară s-a format de la începuturile limbii române și s-a dezvoltat cristalizându-se de-a lungul timpului și spațiului românesc în numeroase capodopere. Fiind o creație colectivă, orală, anonimă, tradițională și sincretică, aceasta ilustrează conținuturi și forme literare care sincretizează bogăția și forța spiritualității românești. De bună seamă, literatura pentru copii începe, asemenea literaturii frumoase în ansamblul ei, cu creațiile populare orale care, la rândul lor, au fost mai târziu, sursă de inspirație și pentru literatura cultă (de tip folcloric).

Cântecele (de dor și de leagăn); legendele (Meșterul Manole, Soarele și Luna); baladele păstorești (Miorița, Codreanu); fantastice (Iovan Iorgovan); vitejești (Gruia lui Novac); istorice (Constantin Brâncoveanu); haiducești (Toma Alimoș, Iancu Jianu, Pintea Viteazul); basmele; snoavele; ghicitorile și proverbele, toate la un loc reprezentând un fond esențial și inestimabil al culturii artistice naționale. Copii de ieri, mai ales, au crescut adaptându-se numai de la acest izvor de înțelepciune, în brațele duioaselor mame, strânși în jurul focului din vatră lângă o bunică sfătoasă sau un moș ghiduș. În fond, creațiile populare, pline de imagini și metafore, exprimate într-o limbă curată și plastică, i-au însoțit pe oamenii de pe aceste meleaguri de la naștere, până la moarte, punând în valoare obiceiuri și credințe străvechi, modelându-le sufletul, obligându-i chiar să facă distincția nu numai între bine și rău, ci și între frumos și urât în viață, dar și în artă. Însușindu-și prin cuvânt un adevărat cod de viață, copiii vremurilor trecute descopereau prin folclor nu numai valoarea unor fapte, ci și puterea sentimentelor cizelate de adevărata artă.

Producțiile populare în proză sau în versuri (basmele, poveștile, povestirile, snoavele, doinele, cântecele de leagăn, proverbele, zicătorile, ghicitorile) au format dintotdeauna fondul de aur al acestei literaturi. Datinile, obiceiurile, năzuințele, aspirațiile poporului, întreaga lui spiritualitate, optimismul, ura împotriva nedreptății au fost și vor fi cunoscute și prin intermediul lecturii.

Până a avea o literatură cultă, poporul român se înscrie în sfera și ritmurile literaturii lumii cu o bogată și extrem de valoroasă literatură orală. Pâna când monahii din modestele sihăstrii de prin munții noștri sau marii mitropoliți au început a traduce cu trudă în românește scriptura și psalmii, iar cronicarii să consemneze faptele domnitorilor, rapsozii populari au creat cântecele lirice, epica eroică, legendele, basmele, snoavele, strigăturile, ghicitorile și proverbele, bocetele și orațiile de nuntă, „comori neprețuite de simțiri duioase, de idei înalte, de notițe istorice, de crezări superstițioase, de datini strămoșești și mai cu seamă de frumuseți poetice, pline de originalitate și fără seamăn în literaturile străine …”.

În documentele scrise s-au făcut puține referiri la folclor pâna în secolul al XVI-lea , dar, apoi, acestea devin numeroase, începând cu Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie ( 1512-1521). Literatura populară a avut o influență puternică asupra creației culte. În special romanticii s-au simțit atrași spre a cultiva motivele literaturii populare, ca semn al unui atașament față de valorile tradiționale ale unei națiuni, dar și ca modalitate de împrospătare a viziunii clasice în poezie care avea ca principală sursă de inspirație miturile antichității. În perioada interbelică, poeții tradiționaliști au prelucrat adesea motive folclorice în creațiile lor, corelându-le cu tematica rurală pe care o opuneau citadinismului moderniștilor. Marii poeți aflați la granița dintre tradiționalism și modernism precum Blaga sau Arghezi nu au ignorat nici ei acest filon de inspirație, reușind să pună într-o nouă ecuație viziunea poporului asupra existenței și asupra actului de creație. Creația populară a constituit o permanentă sursă de inspirație pentru literatura cultă, prin profunzimea și diversitatea ideilor, ca și prin frumusețea și expresivitatea limbajului. Din izvoarele ei s-au inspirat unii din cei mai reprezentativi scriitori ai noștri: Ion Neculce (O samă de cuvinte), Anton Pann (Povestea vorbei, Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea), Dimitrie Bolintineanu (Muma lui Ștefan cel Mare și solii), Vasile Alecsandri (Sînziana și Pepelea, Legende), Petre Ispirescu (Legende sau basmele românilor), Ion Creangă (Povești, Amintiri, Povestiri), Mihai Eminescu (Făt-Frumos din Lacrimă, Călin Nebunul), Ioan Slavici (Florița din codru, Ioan al Mamei, Păcală în satul lui) etc.

Literatura populară (folclorul literar, literatura folclorică) ocupă un loc aparte prin trăsăturile ei specifice:

– Caracterul oral reprezintă trăsătura specifică fundamentală a literaturii populare și constă în faptul că aceasta este creată, păstrată prin viu grai, de la o generație la alta, de către rapsozi.

– Caracterul tradițional are în vedere existența, în cadrul literaturii folclorice, a unui sistem prestabilit de mijloace de expresie artistică, într-o diversitate nesfârșită de variante , tipuri de variante sau de opere folclorice noi.

– Caracterul colectiv reprezintă particularitatea operei literare folclorice de a fi produsul artistic al unei conștiințe colective. Numai colectivitatea asigură drept de circulație în mai multe arii geografice unui produs folcloric creat de un individ anonim.

– Caracterul anonim este direct determinat de oralitatea folclorului. Opera literară folclorică nu este marcată de identitatea vreunui autor individual, însă poartă pecetea talentelor umane care au participat la desăvârșirea ei.

– Caracterul sincretic reprezintă contribuția mai multor modalități artistice (sau a mai multor arte) la realizarea unor opere folclorice: de pildă, poezia (doina, balada) se cântă sau se scandează în ritmul jocului (ca strigăturile); colindele se cântă dar se și reprezintă într-un spectacol în care îmbrăcămintea, obiectele și instrumentele tradiționale au semnificații precise; formulele de inovație sau tămăduitoare (descântece curative, vrăji, blesteme) presupun nu numai un text, ci și un ritual, o gestică cu valoare magică.

Oglindind o diversitate de aspecte, exprimând o gamă variată de stări sufletești și de concepții, având o multitudine de finalități, creația populară se caracterizează și printr-o mare varietate care la rândul lor se manifestă printr-o diversitate tematică.

Teme și motive:

– comunitatea om-natură cu motivele : transhumanța, testamentul, alegoria viață-moarte (balada Miorița);

– jertfa pentru creație cu motivul zidului părăsit ,al surpării zidurilor, al visului, al soției zidite, motivul lui Icar (balada Mănăstirea Argeșului);

– tema iubirii cu motivul adorației, jăluirii, mândriei, blestemului (doinele); – binele și răul, cu învingerea binelui asupra răului, în basmele și poveștile populare;

– dorul, o simțire românească unică, un sentiment complex care exprimă iubire, durere, jale, speranță;

– jalea este exprimată mai ales în cântecele populare și este un cuvânt (ca și dor) intraductibil;

– înstrăinarea ,cu motivul dezrădăcinării, cuvântul „acasă” este specific românilor, nu înseamnă casa personală, ci o stare de spiritualitate, de asemenea unică;

– revolta este o atitudine spirituală regăsită mai ales în doine, cu motive diverse ca: haiducie, nenoroc, cătănie;

– ireversibilitatea timpului este o temă filozofică a mitologiei românești ilustrată în doine, balade populare și care a fost preluată de cei mai mari poeți români în poezia cultă.

Creația literară populară cuprinde:

– poezia obiceiurilor: obiceiuri de Crăciun și de Anul Nou (Colinde, Plugușorul, Capra, Ursul), obiceiuri de primăvară (Vergelul, Junii, Sâmbra oilor), rituri de invocare a ploii (Paparudele, Caloianul), obiceiuri de seceriș (Cununa, Drăgaica);

– poezia ceremonialurilor de trecere: obiceiuri legate de momente importante din viața omului: nașterea, nunta, moartea (orațiile de nuntă, cântecul miresei, cântecul bradului, Zorile, cântecul mare de petrecut, bocetele);

– poezia descântecelor: de deochi, de dragoste, de boală;

– creația lirică în versuri: doina (de dor, de jale, de haiducie,de cătănie,de înstrăinare), cântecul propriu-zis (cântece despre cântec, despre relațiile de familie, de iubire, de dor, cu temă socială, de înstrăinare, de muncă) și strigătura (urătura, strigătura la jocul popular);

– creația epică în versuri: balada populară (fantastică, vitejească, pastorală, familială);

– creația epică în proză: basmul, legenda, snoava;

– creația aforistică și enigmatică: proverbe, zicători, ghicitori.

Toate aceste specii folclorice pun în lumină bogăția sufletească a omului din popor, a autorului anonim, puterea sa creatoare, gustul pentru frumos, frumusețea sa morală și alte însușiri alese, printre care talentul ocupă un rol important.

Deși circulă pe cale orală, literatura populară a fost culeasă și inclusă în culegeri de folclor, putând fi astfel fi mai ușor cunoscută de publicul larg și studiată de specialiști. Ea a stârnit totodată un mare interes și pentru scriitori care au descoperit în ea frumuseți nebănuite și au folosit-o ca un izvor pururea reîntineritor pentru creația lor. Așa se explică faptul că, pe lângă folcloriști ca Simion Florea Marian, G. Dem. Teodorescu, Petre Ispirescu ș.a., au cules literatură populară și scriitorii V. Alecsandri, M. Eminescu, L. Blaga etc., care și-au exprimat sincer și entuziast admirația față de aceste adevărate comori artistice.

Cezar Bolliac, adresându-se contemporanilor săi, în prefața volumului său de poezii, spunea aceste frumoase cuvinte: „În popor, fraților! Acolo este mântuirea, puterea, onoarea și gloria noastră!”. Tot la popor, căruia îi erau închinate scrierile sale, se gândea, cu durere și I.L. Caragiale când spunea: ”Geaba sunt un scriitor mare, cînd 80% dintre ăi pentru care scriu nu știu să citească.” Literatura populară și operele scriitorilor noștri clasici și contemporani sunt mijloace prețioase în educarea tinerilor după cum afirma și Al. Vlahuță : „ fă-l să iubească și să prețuiască poveștirile, doinele, urările și toate cîntecile și zicatorile pline de tîlc ale istețului nostru popor … Acolo și numai acolo va lega prieteșug cu acea limbă frumoasă și negrăit de dulce fără de care poezia în veci nu va trăi”.

Barbu Delavrancea, într-un studiu despre creația populară, combătându-i pe cărturarii cosmopoliți care arătau dispreț față de popor, spunea: „ Adevărata artă … nu poate fi smulsă decît din inima poporului, căci ea pătrunzînd prin toate straturile sociale și-adîncește firele subțiri și pline de viață în marea mulțime pe care noi, cărturarii fără cultură și fără gust, o disprețuim. În artă, poporul nu are nimic de învățat de la noi, ci pe toate noi trebuie să le învățăm de la el … Discute mulți bine cine o pofti, și cu oricît talent i-ar pofti inima, arta va rămîne veșnic străină de străinii poporului…”.

În toate timpurile, marii scriitori au prețuit poporul, văzând în el pe cel mai mare creator de artă, pe păstrătorul tuturor comorilor artistice. Ei au năzuit ca operele lor să se adreseze poporului, nu numai unui grup restrâns de cititori din rândurile claselor privilegiate.

2.2. în literatura cultă

În funcție de raportul dintre creator și realitatea transformată artistic, literatura în general (și literatura pentru copii, în particular) este împărțită în mod tradițional în trei genuri distincte: liric, epic și dramatic. Interferența dintre epic, liric și dramatic potențează receptivitatea cititorului. Dacă într-un prim stadiu al contactului cu literatura, acesta este atras în primul rând de desfășurarea epică (expoziție, intrigă, dezvoltarea acțiunii, punct culminant și deznodământ), treptat el devine sensibil la expresivitatea limbajului poetic, identifică imaginile frumoase (epitetul, comparația, metafora, hiperbola, personificarea) dintr-o creație lirică, află importanța acestora în evidențierea ideilor poetice sau a sentimentelor exprimate nemijlocit.

Se afirmă că epicul este genul preferat de copii. Afirmația este bazată pe rezultatul unor observații, experimente, anchete, deci este demnă de a fi luată în seamă. Creația epică poate fi structurată atât din punct de vedere al formei de exprimare – în versuri (fabula, legenda, balada) sau în proză (basmul, povestirea, legenda, romanul), cât și conform unui criteriu tematic.

Copilul, ca și maturul necultivat, este câștigat la început de epic: pasiunea lui pentru lectură este întreținută de curiozitatea aflării faptelor pure. Dar copilul nu rămâne multă vreme la acest stadiu frustrant. Sensibilitatea lui artistică se formează treptat și devine accesibilă pentru noi modalități artistice. Copilul răspunde la frumos prin emoție, numai că pentru el frumosul trebuie să apară cu nuanțe semnificative. Aspectele naturii, prezentate prin imagini vii, colorate, cu sublinierea mărețului, impresionantului ca forță și mișcare, sunt mai ușor accesibile cititorului și îl emoționează profund. Copilul, în general, nu este refractar descriptivului, ci numai tabloului nenuanțat, cu simboluri nesugestive, prezentat cu prețiozitate și lungimi excesive, care-l întunecă în loc sa-l lumineze. Pentru a fi emoționat copilul trebuie să sesizeze cu ușurință lumina și umbra, zgomotul și armonia, întreaga frumusețe a naturii în mișcare; intuitiv prin excelență, își dezvoltă sensibilitatea artistică pe această cale directă de impresionare.

Nu numai copilul, ci orice începător este atras mai mult de faptele pe care i le narează o operă literară. Îi place să afle ce s-a întâmplat, cum s-a terminat și nu-și dă seama că l-au atras faptele, mai ales felul în care i-au fost relatate. Șirul neîntrerupt al întâmplărilor poate ține încordată atenția cititorului, copil sau matur începător, vreme îndelungată; orice oprire a secvenței de dragul unei descrieri mai ample, al unei analize psihologice mai profunde, al unei discuții filosofice îi supără și îi plictisește. Cei mai puțini conștiincioși sar peste aceste pasaje fără să le citească. Succesul enorm al romanelor populare din secolul trecut se datorează tocmai densității epice. Le-a dispărut gloria numai odată cu apariția cinematografului; omul simplu nu mai avea nevoie acum de lectură, mai atractiv și mai usor, putea urmări pe ecrane desfășurarea faptelor.

Nu poate fi pus la îndoială faptul că viața omului a stat mereu sub semnul epicului, al evocării. Din totdeauna, ființa umană și-a construit propria reprezentare asupra celor văzute sau auzite, a comunicat cu semenii și a povestit întâmplări, a țesut – prin cuvinte – narațiuni despre evenimente. El a imaginat, cu alte cuvinte, povești despre lume și viață, spunând. Și, astfel, el a construit o altă lume, paralelă, propria lume compatibilă cu cea reală, dar totuși o alta. „Spunerea constituie, prin ea însăși, cea dintâi și cea mai categorică desprindere de realitate”, observa Adrian Marino în Dicționar de idei literare.

În privința înțelegerii poeziei de către copii, scepticismul este și mai răspândit. Poate și de aceea puțini dintre marii poeți au scris versuri pentru copii. Aceea care au scris, totuși, au înțeles că pe copii trebuie să-i sensibilizeze, să le creeze fondul de percepere a poeziei. Versurile pe care le-au scris conțin, în primul rând muzică și culoare, iar modalitățile prozodice sunt cele clasice ca ritm, măsură și rimă. Nu au șansă de reușită la elevi nici versurile albe și nici inovațiile moderniste.

2.2.1. marii clasici

Copiii sunt atrași de poezie tot așa cum sunt atrași de muzică, le place melodia versurilor. Dar poezia nu este numai armonie; ea înseamnă observație, meditare, interpretare, într-un anumit fel artistic a fenomenelor și transcrierea unei emoții din această interpretare. Descoperirea semnificației unei poezii cere pregătire și experiență, dar la bază se află totuși, o anumită dispoziție nativă, o sensibilitate care se dezvoltă treptat.

Copiii au această dispoziție poetică: jocul fanteziei lor o dovedește. Pentru declanșarea emoției poetice trebuie găsite acele elemente specifice care o pot provoca. S-au scris multe versuri pentru copii, cu imagini simple cu versificație corectă, dar nu toate le-au fost pe plac. În schimb și-au ales singuri din poezia populară sau cultă acele creații care au găsit răsunet în sufletul lor.

Marii scriitori clasici n-au ocolit realitatea de suflet a copilului, a copilăriei, a adolescenței fără de care reflectarea existenței umane în artă ar fi fost văduvită de nuanțele cele mai expresive. Am cuprins aici, în acest capitol al lucrării, pe cei mai reprezentativi autori clasici. Toți acești scriitori menționați, contribuie la închegarea imaginii a ceea ce numim literatura universului infantil în epocă. Și se conturează, fiecare în parte, ca personalități literare, cu un accent în plus, ca să spun așa, mai puțin reținut până acum de critica și istoria literară, ce au privit și continuă să privească scrisul pentru și despre cei mici drept un fenomen marginal. Așadar, încep prin ai menționa:

Anton Pann (1794 – 1854) este primul autor care le-a oferit copiilor o lectură placută și instructivă cu Povestea vorbei, Fabule și istorioare, O șezătoare la țară, și Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea. Plăcera cu care copiii le citesc și astăzi se datorește în primul rând iscusinței cu care autorul a montat, într-o prezentare unitară, proverbe și zicători, povestiri și snoave.

Grigore Alexandrescu (1806 – 1885) este printre fabuliști, cel mai agreat de copii, deși nu a scris fabule pentru ei. Morala fabulei rămâne pentru copii pe planul al doilea; pe ei îi atrage fabula, cum îi atrag și poveștirile cu animale. Poate, de aceea, fabulele după ce își îndeplinesc funcția satirică pentru care au fost scrise, rămân pentru totdeauna în fondul de preț al literaturii pentru copii: Boul și vițelul, Toporul și pădurea, Vulpea liberală, Lupul moralist, Câinele și cățelul.

Grigore Pleșoianu (1808 – 1857) și I. M. Rîureanu (1833 – 1904) au scris opere ce purtau titluri ca: Cele dintîi cunoștințe pentru copiii care încep a citi, Privighetoarea urmată de Theodora sau copilul pierdut, conținând atât istorioare și povestiri, de obicei accentuat moralizatoare, cât și diferite cunoștințe din domeniile științelor naturii, istoriei, eticii și moralei.

În mărturiile lui Costache Negruzzi (1808 – 1868) – „Cum am învățat românește”, aflăm de cartea populară Floarea darurilor (povestire moralizatoare din viața oamenilor și animalelor) și de basmul Istoria lui Arghir și a prea frumoasei Elena, pe care scriitorul le-a gasit în biblioteca tatălui său.

Dimitrie Bolintineanu (1825 – 1872) la un început de secol atât de frământat de lupte sociale, a evocat în legendele sale momente de vitejie din trecut pentru a îndemna la unitate și demnitate naționala. Astfel, Mama lui Ștefan cel mare, Daniil Sihastru, Legende noi, Mircea cel Mare și solii au făcut de atunci educație patriotică, dar au stimulat și dragostea pentru poezie.

Din opera lui Vasile Alecsandri (1821 – 1890) pe micii cititori i-a impresionat evocarea prieteniei cu Vasile Porojan, feeria Sânziana și Pepelea, Hora Unirii care a intrat în repertoriul permanent al spectacolelor pentru copii, Pastelurile, care, prin felul cum sunt îndragite de copii, infirmă încă o data acuzația de lipsă de sensibilitate la descrierea naturii ce li se aduce, Legendele și Ostașii noștri. Este atât de bogată opera lui Alecsandri în pagini accesibile celor mici și atât de valoroase, încât se poate spune că autorul a adus una din cele mai importante contribuții la îmbogațirea fondului literaturii românești pentru copii.

Petre Ispirescu (1830 – 1887) printre toți ceilalți culegători de basme, este preferat datorită talentului cu care le-a repovestit, a clarității și coloritului deosebit al stilului. A ajuns foarte popular prin culegerea Legende sau basmele românilor, în care sunt incluse texte folclorice clasice, ca de exemplu: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Greuceanu, Prâslea cel voinic și merele de aur, Aleodor Împărat. Aceste basme au cunoscut o mare răspândire în lumea întreagă, fiind traduse în toate limbile de mare circulație europeană.

Alexandru Odobescu (1834 – 1895) a fost legat de școală, deci și de copii. Pentru ei a scris manuale, a prelucrat basme ca Jupân Rânică Vulpoiul, 10 basme mitologice, Tigrul păcălit. Este unul dintre scriitorii care s-au preocupat și de problemele teoretice ale literaturii pentru copii.

Ion Creangă (1837 – 1889) este autorul primului roman al copilăriei în literatura noastră și cu Amintiri din copilărie literatura română s-a îmbogățit cu un personaj copil nemuritor: Nică al lui Ștefan a Petrei. În poveștile ca: Harap Alb, Soacra cu trei nurori (1875), Capra cu trei iezi și Punguța cu doi bani(1876), Dănilă Prepeleac și Povestea porcului (1877), Fata babei și fata moșului (1878), Povestea unui om leneș (1881) ș.a., pornind de la motive populare bine cunoscuter, creează ca un autentic artist conștient de opera de înfrumusețare a limbii vorbite. Prin Povești Creangă a devenit un clasic al literaturii universale, ca Perrault și Andersen. Influența lui Creangă asupra scriitorilor care i-au urmat a fost covârșitoare, deși până astăzi nimeni nu l-a egalat.

Mihai Eminescu (1850 – 1889), cel mai mare poet al literaturii române, n-a scris pentru copii, dar copiii sunt fermecați de opera lui, ca: Somnoroase păsărele, Ce te legeni codrule!, Revedere. Cât despre basmele lui Eminescu Făt-Frumos din lacrimă și Călin Nebunul, ele sunt urmărite cu pasiune și încântare.

Ion Luca Caragiale (1852 – 1912), dramaturg, nuvelist, pamfletar și, mai presus de toate, mare umorist satiric, a intrat relativ mai greu în atenția celor ce tipăreau cărți pentru copii; totuși, schițele Dl. Goe, Vizită, Bubico, Bacalaureat sau Lanțul slăbiciunilor stârnesc hazul micilor cititori înainte de a-și da seama de săgeata satirei. Simpatia pentru copiii sărmani reiese din alte scrieri ale autorului, dar puține dintre ele sunt accesibile micilor cititori. Perioadei de după 1900 îi aparțin: Calul dracului, Kir Ianulea, Abu Hassan – povești prin inserția fabulosului (de sursă folclorică), dar nuvele prin realismul cu care sunt fixate detaliile unor situații.

Ioan Slavici (1848 – 1925), poveștile și basmele auzite în copilărie, călătoriile prin diferite zone ale țării, precum și activitatea didactică desfășurată după ce scriitorul se făcuse cunoscut, l-au determinat pe Ioan Slavici să se apropie de aceste creații populare pe care le-a luat ca model pentru propriile creații literare. Activitatea lui în acest domeniu o putem împărți în două mari etape: I. 1872 – 1881 (Zâna Florilor, Florița din codru, Ileana cea șireată, Doi feți cu stea în frunte); II. după 1881 (Păcală în satul lui, Ioan al Mamei, Petre Prostul și Stan Bolovan), povești ce au fost, imediat după apariție, revendicate de către copii.

Eroul din „Păcală în satul lui” nu se diferențiază în esență de cel din snoava populară. Structura compozițională a poveștii cuprinde succesiv cinci episoade în care eroul își dovedește calitățile cunoscute. Discursul narativ accentuează prin alternanța comicului cu tragicul. Astfel, hotărându-se să devină și el un gospodar care să aibă casa lui, masa lui, carul lui cu boi, curtea largă, Păcală vrea să pună temeiul viitoarei gospodării pe o vițelușă. Aceasta va crește și urmașele ei îi vor aduce bogății fabuloase. Însă vițelușa seamănă leit la „năzdrăvenii” cu stăpânul ei. Atunci sătenii, din invidie și prostie, îi tăiară junica iar pielea o aruncară peste gard în curtea lui Păcală, declanșând conflictul snoavei. Întrucât Păcală este eroul comic al snoavei românești, se pune întrebarea: în ce măsură este un „model” de conduită pentru cititorul tânăr? Sigur, acesta îl simpatizează pentru istețime, inteligența și inventivitatea puse în serviciul restabilirii dreptății și adevărului. Apoi, elevul se distrează copios de pe urma farselor înscenate de erou potrivnicilor săi. Însă, atunci când Păcală devine crud, răzbunător, chiar sadic, el se transformă în „antimodel” pentru tinerii aflați în plin proces formativ.

În întregul ei, proza lui Slavici provoacă bună dispoziție copiilor și contribuie la educația lor morală prin faptul că le cultivă unele trăsături pozitive de caracter: cinstea, spiritul de dreptate, optimismul. Soluțiile alese de erou le stimulează spiritul de observație, gândirea și imaginația.

Petre Dulfu (1856 – 1953) este recunoscut prin Isprăvile lui Păcală (1894). Dincolo de jovialitatea personajului, predispus la glume și farse, Petre Dulfu descoperă latura de gravitate a eroului din snoavele populare. În manifestările ludice ale lui Păcală, autorul vede modalități de răzbunare a suferințelor celor apăsați și chinuiți. Autorul e conștient că lumea aventurilor lui Păcală este una imaginată, apoi, pentru a suplini formula introductivă din basme, scriitorul în postura de povestitor, prefațează snoavele cu un „cuvânt înainte”, prin care urmărește atât conturarea cadrului necesar povestirii episoadelor, cât și stimularea cititorului.

Isprăvile sunt grupate în XXIV de episoade care surprind patru mari aspecte din viața satului: moartea tatălui și consecințele moștenirii pentru erou și frații lui; peripețiile eroului la un popă hapsân; ipostaza argatului Păcală la curtea lui Stancu, cu scopul de a „scoate dracii” din Stănculeasa cea infidelă; întoarcerea în sat, unde necazurile gospodarului Păcală se înmulțesc datorită consătenilor proști, invidioși și răi.

Tematica snoavelor e pe cât de variată, pe atât de pitorească, evidențiind relațiile familiare și sociale, tipuri specifice mediului rural: boierul lipsit de omenie, femeia adulterină, preotul hapsân, soțul încornorat, prostul și leneșul. Fiecărui partener Păcală îi dă câte o lecție morală, uneori mai aspră, alteori mai blândă, însă nu-i iartă pe niciunul dintre semenii săi care s-au abătut de la etica rurală. Mai degrabă îi ironizează, râde de defectele lor, le înscenează farse care se sfârșesc tragic uneori. Însă eroul rămâne același: jovial, poznaș, generos, curajos, justițiar și deosebit de inventiv. Toate acestea devedesc istețime, spirit inventiv și justițiar, plăcerea disimulării spre satisfacția cititorului.

Barbu Delavrancea (1858 – 1918) prozatorul insistă cu minuție asupra psihologiilor copilărești, descoperind aici un univers bogat în trăiri de o copleșitoare sinceritate precum și o ilustrare, ca într-o oglindă răsturnată, însă fidelă nevinovăției, a viciilor dominante ale universului mare uman. Ori de câte ori apare în paginile lui Delavrancea un copil, scrisul său vibrează cald cu simpatie. Este autorul celor două medalioane de subtilă finețe artistică, Bunicul și Bunica, evocatoare ale unei copilării fericite, dar și autorul dureroaselor amintiri din Domnul Vucea. Această nuvelă este una dintre cele mai valoroase din creația lui Barbu Delavrancea, construită pe contrastul dintre vis și viață, copilul, personajul central trăind prima decepție la contactul cu școala. Imaginea ideală, făurită în mintea și sufletul lui, despre școală, pune în evidență un prozator atent la nuanțele psihologiei sufletului infantil, un complex de trăiri sufletești, ale copilului: "Mă apropiam cu gândul, sfios, tremurând de-acea vestită școală, ca de un urs împăiat, gata să fugă. Mi-era frică și mi-era drag. Și mi-era dragă fără să bănuiesc nici cum e, nici unde e." Cunoașterea dascălului Vucea va constitui pentru copilul sensibil o realitate dezolantă, acesta dovedindu-se o întruchipare a răutății, așa cum Hagi-Tudose e încarnarea zgârceniei. Personajul evocat este deci tipul dascălului rău, dar și incompetent, sistemul lui pedagogic reducându-se la bătaie .

Ca povestitor de basme, Delavrancea introduce uneori o notă romantică ca un fluid mistic cu care copiii sunt mai puțini deprinși. În schimb, dramele istorice Apus de soare, Viforul, Luceafărul sunt opere apropiate gustului și înțelegerii copiilor; ei le urmăresc pe scenă cu emoție.

Alexandru Vlahuță (1858 – 1919) despre care Ibrăileanu nota că „ a adus în literatura română limba veche și-nțeleaptă și a dat romantismului vremii o formă clasică prin claritatea și perfecțiunea ei, a evocat viața tristă a copiilor sărmani , cu multă simpatie și cu un discret protest ( Mogâldea, În ajunul de Crăciun, De-a baba oarba, Note) cu simpatie, iar descrierile din România pitorească servesc, fără îndoială, la cultivarea dragostei față de frumusețile țării”.

George Coșbuc (1866 – 1918) nu considera creația pentru copii drept o operă facilă. Lui i se datorează aforismul: „ A scrie pentru copii e foarte greu, tocmai fiindca e ușor ". Totuși, versurile sale din Jucăriile celui cuminte, Povestea gâștelor și din Cartea celor doi zbârliți și a mai multor alți pârliți dovedesc că poetul a găsit acele note de armonie, simplitate și voioșie care sunt atât de apreciate de cei mici. Din restul operei lui Coșbuc, copii și-au ales în primul rând pastelurile Vestitorii primăverii, Iarna pe ulițe, Nunta în codru și Concertul primăverii, apoi au revendicat poeme ca Nunta Zamfirei, a creat o poezie general valabilă, mult tipărită în manualele școlare și a valorificat, de asemenea, calitățile specifice ale talentului său (muzicalitatea, voioșia, simplitatea). Poetul ardelean personifică Doina (1895) sub chipul unei copile care exprimă sentimentele, bucuriile și durerile unui neam întreg. Pentru el, doina este cântec de dragoste, de jale, de cătănie, de haiducie, de amar și revoltă, de alinare a durerii și suferințelor celor morți.

Peisajul este văzut de poet ca mediul unei sărbători în care este exprimată bucuria de a trăi. Omul își face simțită prezența în natură prin muncă, prin iubire, prin jovialitate robustă, cum se vede și în versurile din poezia Vara: „ Privirile de farmec bete/ Mi le-am întors către pământ/ Iar spicele jucau în vânt,/ Ca-n horă dup-un vesel cânt/ Copilele cu blonde plete,/ Când saltă largul lor veșmânt.” Așadar, soarele înseamnă aici viață, vitalitate. Vara este un imn închinat naturii, frumuseții, bogăției și trăiniciei ei, o descriere (tablou) în versuri, cu elemente de pastel și de filosofie populară (moartea și viața sunt înțelese ca două etape ale integrării în natură), Coșbuc alege, din diversitatea aspectelor naturii, descrierea unui moment al verii, anotimp care declanșează în sufletul său sentimentul sublimului, al echilibrului, al eternității în spațiu și în timp.

Copiii îndrăgesc poezii precum Vestitorii primăverii, Iarna pe uliță, Noapte de vară pentru luminozitatea lor, pentru bucuria generată de sosirea unui anotimp. În Iarna pe uliță soarele lipsește, atmosfera este animată de zarva, veselia și joaca fără griji a copiilor, ceea ce sugerează vitalitate și prospețime, seninătatea provocată de specificul anotimpului. În schimb, pastelul Noapte de vară sugerează un sentiment de calm și de fericire deplină ce cântă înserarea și cufundarea satului, împreună cu întreaga natură, în întuneric și somn. E conceput la modul clasic prin descrierea gradată a înserării din partea întâi, cu o mișcare lentă către sat.

Copiii de vârstă mică și mijlocie percep întâi senzorial frumusețea anotimpurilor parcurgând stări euforice la apariția primei zăpezi, observând primăvara ca un fenomen al înmuguririi și al înfloririi pomilor, iar toamna mirosind parfumul atâtor fructe. De aceea pastelurile, ca poezii lirice, vin să completeze și să susțină frumusețea naturii în rotația anotimpurilor și să explice, prin cuvânt, ecoul acestora pe plan sufletesc. Nu întâmplător copiii citesc și memorează cu ușurință poezii în care sunt descrise anotimpurile, însoțite de haina nouă a naturii care le colorează diferit înfățișarea. Poeziile lui desfată până la sațietate copilăria câtorva generații prin mijlocirea manualelor didactice.

Dimitrie Anghel (1872 – 1914) este scriitorul floral. Volumul de debut al poetului În grădină (1905), adaugă florilor de luncă și de vale din poezia lui V. Alecsandri, pe cele din grădină și din preajma locuinței poetului simbolist. Cele douăzeci și două de pasteluri din volumul amintit sunt adevărate imnuri închinate florilor: trandafirul, garoafa, iasomia, crinul, cicoarea, stânjenelul, crizantemele, brândușele, busuiocul, leandrul, viorelele, lăcrămioarele, romanițele ș.a. Ele formează un spațiu închis, un fel de sihăstrie care înlesnește amintirile din copilărie. Evocarea florilor se bazează pe senzații olfactive și pe caracterizări ce sugerează calități morale și atitudini omenești: iasomia e „sfioasă”, garoafa i-a rămas pe suflet poetului „ca un strop de sânge”, măgheranii i se par „tăcuți și triști”, pentru că nu-i bagă nimeni în seamă, trandafirii „s-aprind prin crengi”, nalba și micșunelele „ par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusută”.

Florile din grădina poetului sunt descrise în rotația anotimpurilor, cu alterarea de întuneric și lumină, de răsărit și apus, în culori aprinse din perioada înfloririi dar și cu cele stinse din perioada căderii petalelor, când sufletul eroului liric este marcat de tristețe și melancolie, meditând adeseori asupra duratei limitate a anotimpului și a existenței omenești.

Un alt poet ardelean contaminat de poezia populară, Ștefan O. Iosif (1875 – 1913) este autorul câtorva creații accesibile copiilor. Sentimentul dominant pe care-l copleșește pe „romanticul minor” este duioșia cu care evocă figuri și peisaje rurale, precum neuitatul portret al Bunicii: „Cu părul nins, ca ochii mici/ Și calzi de duioșie,/ Aieve parc-o văd aici/ Icoana firavei bunici/ Din frageda-mi pruncie.// Torcea, torcea fus după fus,/ Din zori și până-n seară;/ Cu furca-n brâu, cu gândul dus,/ Era frumoasă de nespus/ În portu-i de la țară…”

În volumul Patriarhale (1901) sunt evocate figuri de luptători semilegendari precum Novac, Gruia, Corbea și Pintea. S-a spus despre autorul volumului Patriarhale că avea suflet de copil. E adevărat pentru că aici poetul cultivă unele specii ale literaturii pentru copii, precum și cântecul de leagăn, doina și pastelul. Apoi, el era convins, că naivitatea – o trăsătură proprie copilăriei – poate fi o calitate a creatorilor de versuri pentru cei mici. De aceea el evocă sincer lumea acestora și-și exprimă dorința de a se afla printre ei și de a se comporta asemănător lor, cum citim și în poezia De ziua mea: „Aș vrea să fiu un biet bunic,/ Adus din spate și pitic…/ În jurul meu să am nepoți,/ Și pe genunchi să-i joc pe toți/ Și să le-nșir alene/ Povești cu zmei și Barbă Colți/ Și mândre Cosânzene.”

Baladele lui Iosif, prelucrate după motive folclorice, au pentru copii farmecul basmelor, mărit de frumusețea versurilor. Ștefan O. Iosif, părinte tandru, a scris pentru fetița sa, Corina Cântec de primăvară, pe care copiii îl cântă efectiv de cum se ivesc ghioceii, cu Bunica, Artiștii și Doi prieteni, recitate frecvent la serbările școlare.

Emil Gârleanu (1878 – 1914) poet al lumii necuvântătoare, s-a înscris de la început în rândul autorilor îndrăgiți de copii. Se cunoaște atracția ce a simțit-o pentru povestirile cu animale. La scriitor nu e numai o fină descriere, ci și o descoperire de temperamente, caractere, sentimente; meditație asupra vieții, încântare pentru lumină și culoare, milă pentru cel slab, haz față de trufia deșartă.

În Gândăcelul sunt povestite cu umor și duioșie eforturile unui biet gândac de a se urca pe lujerul unui crin, fiind atras de lumina strălucitoare a soarelui. Urcușul trudnic, cu căderi și peripeții neprevăzute, simbolizează tocmai nevoia de lumină și împlinire a tuturor viețuitoarelor. O altă frântură a copilăriei noastre, culeasă de pe fundul cufărului cu amintiri. Câți dintre noi nu s-au simțit mișcați de soarta micului gândăcel în fața cruzimii inocente a copilului ce nu realizează că în fiecare vietate, oricât de mică se află un suflet? Sau câți nu au simțit nevoia de a fi mai buni acționând sub încărcătura moralistă a acestei poezii citite de glasul lin al mamei în serile cu lună înainte de a închide ochii și a se lăsa pradă somnului dulce al copilăriei? Poate că această poezie va trezi în unii amintirea unui glas cald și drăgăstos și le va deschide sufletul către acele vremuri acum pierdute în fundul unui prăfuit album de fotografii sau al unei lăzi cu jucării de mult uitată.

În Căprioara, scriitorul se oprește la un moment-cheie din viața acestei vietăți a pădurii – momentul despărțirii de puiul ei ajuns la vârsta înțărcării, când trebuie lăsat să crească singur, în acord cu legile necesare dar eterne ale naturii. Căprioara este umanizată, devenind un simbol al dragostei materne, caracterizată prin teamă, milă, durere, completate de curajul despărțirii dramatice pentru binele puiului. În sufletul căprioarei se dă o luptă puternică între dragostea pentru iedul ei și necesitatea de a se despărți de el. Punctul culminant al narațiunii îl constituie întâlnirea cu lupul și hotărârea mamei de a se sacrifica pentru a-i abate atenția de la ied. Presimțând apropierea fiarei, căprioara se manifestă printr-un zbieret adânc și sfâșietor, prăbușindu-se sub colții lupului, dar vede fugar cum iedul înspăimântat „ se topește în adâncul pădurii”. Așadar, grija pentru soarta iedului depășește durerea fizică a mamei, al cărei sfârșit este redat metaforic: „ochii i se tulburară de apa morții”.

Elena Frago (1878 – 1954), această poetă de o simplitate uneori remarcabilă, a scris versuri discret învăluitoare, cantabile, încărcate de nostalgii. Elena Farago și-a dedicat talentul si energia creațiilor celor mici, numele acesteia fiind asociat exclusiv cu literatura pentru copii, una dintre cele mai dificile de scris. Scria dintr-o impresionantă nevoie de a se dărui, expresie a feminității ei calde, grațios și perpetuu ocrotitoare. Chiar dacă discursul său era ocolit de reflecție și de metafora ornantă, ca și de îndrăzneala imaginii insolite în genere.

Versurile ei pentru copii sunt alerte ca ritm, luminoase și formative, cultivându-le celor mici, rareori artificial ori stinghenitor, deprinderi și sentimente frumoase, ca în Bondarul leneș de exemplu, unde insecta se înfruptă din bunătățile cărate de neobosita furnică, pe care însă n-ar catadicsi s-o ajute și el să-și ducă prețioasa povară. Alt text, Motanul pedepsit, ne duce cu gândul la Zdreanță al lui Arghezi, dar fără fiorul, farmecul inefabil de acolo. Nici în Tanu (un motan cuminte) poeta nu face doar literatură pentru copii, pentru amuzamentul lor, ci și spre a le insufla bune deprinderi, fiindcă și aici surprinde plăcut dialogul copilului cu un interlocutor din lumea animală, care în imaginația sa vorbește ca oamenii, ceea ce înseamnă, din nou, acomodarea autoarei cu universul infantil, al candorii.

Mihail Sadoveanu (1880 – 1961) a descris în multe din operele sale frumusețile naturii patriei. Geografia poetică a scriitorului cuprinde toate regiunile țării: pădurile și apele Moldovei, munții, lunca, bălțile și Delta Dunării. Această natură este bogată în vietăți domestice și sălbatice, pe care povestitorul le descrie cu înfățișarea și comportamentul lor specific.

Mihail Sadoveanu a dedicat multe din scrierile sale copilăriei. Într-o grupă trebuie să cuprindem amintirile din casa părinților și a bunicilor, din primii ani de școală; într-o altă grupă, pe acelea care cuprind momente din viața altor copii, mai mici sau mai mari, mai bucuroși sau mai necăjiți, conținute în culegerile Neagra Șarului, Cântecul amintirii, Bolnava lui Valinaș. Cu Dumbrava minuntată și apoi cu Nada Florilor, Sadoveanu se impune ca un subtil cunoscător al psihologiei copilului și cu un dar deosebit de a o evoca. Într-o altă grupare ar intra basmele și povestirile în fruntea cărora se situează Măria Sa, Puiul Pădurii.

Ascultând unele din povestirile și descrierile lui Mihail Sadoveanu, copiii își lărgesc orizontul de cunoștințe, percep ce înseamnă a vâna, a pescui, a străbate hățișurile pădurii, a te strecura cu lotca printre stufărișurile bălților etc. Munții, pădurile, luncile și bălțile sadoveniene sunt populate cu o sumedenie de vietăți pe care copiii le pot cunoaște chiar mai bine decât dintr-un manual de zoologie: căprioare, lupi, veverițe, sitari, sticleți, privighetori, crapi.

Sadoveanu a mai evocat cu duioșie și copilăria chinuită a unor ființe prematurizate ca Niculăieș din povestirea „Un om necăjit” și „Tovarășul Moise”. În schimb, Dumbrava minunată este o capodoperă a prezentării personajului-copil, cu înclinația lui spre vis, împletind în imaginația sa realul cu fantasticul. În dumbrava din pădure, Lizuca adoarme și se visează în lumea basmelor. Însă, în această lume, fetița transferă necazurile ei din viața reală. Spovedania Lizucăi către Patrocle, către Sora-Soarelui, îmbinarea impresiilor produse de aspectele naturii asupra copilului, cu impresiile rămase în mintea lui din lumea basmelor, îl farmecă pe micul cititor, îi dezvoltă imaginația și gustul estetic.

Domnu Trandafir simbolizează copilăria scriitorului, primii ani de școală și mai cu seamă dascălul de neuitat pentru blajina lui bunătate, pentru priceperea și devoțiunea lui față de cei mici.

Cărțile lui Mihail Sadoveanu despre anii lui dintâi (și ai noștri, ai tuturor) ne poartă cu gândul către povestirile și romanele lui Charles Dickens. Același șuvoi de suferințe, dureri, nedreptăți, răutate; și aceeași necuprinsă generozitate, căldură pentru cei mici și necăjiți, obidiți de soartă, de nenoroc.

George Topârceanu (1886 – 1937) n-a scris pentru copii; a prelucrat doar unele din poeziile sale, pentru a le include în manualele școlare, la care colabora cu Mihail Sadoveanu. Dar puține sunt poeziile sale care nu i-ar atrage pe copii, chiar daca multe neologisme folosite de poet le sunt înca necunoscute. Autorul Rapsodiilor și Baladelor se mișcă într-o lume a florilor și a gâzelor pe care o iubește, cum o iubesc copii, și, ca și aceștia, îi acordă acesteia virtuți umane. De aici și hazul. Creația lui Topârceanu este o etapă importantă în dezvoltarea gustului și atracției pentru poezie.

Tudor Arghezi (1880 – 1967) este unic în literatura noastră prin maniera în care abordează universul micilor viețuitoare. Poetul ne învață să ne aplecăm cu sensibilitate privirile asupra albinelor, greierilor, lăcustelor, cărăbușilor, buburuzelor, furnicilor etc…, care își împart existența cu omul văzut în diferite ipostaze: copil, tânăr și matur. Din țara piticilor, Cartea mea frumoasă, Prisaca, Stihuri pestrițe sunt numai câteva din culegerile de poezie pentru copii.

Întreaga Carte cu jucării (1931) este o capodoperă a prozei universului infantil, o asumare a purității desăvârșite, creionare admirabilă a universului existențial infantil. Astfel, Arghezi, care știe însuși a se copilări, radiografiază în Între Mițu și Baruțu psihologia copilului, ca și pe a sa, arătându-și disponibilitatea de a „reveni oricând în ambianța purității desăvârșite a vârstei dintâi”. Proprii săi copii i-au fost scriitorului, de-a lungul anilor, subiecți de studiu comportamental, ca și sursă de inspirație pentru creație, atât în proză cât și în versuri. Cartea cu jucarii este un volum de proze scurte care aduce icoane fermecatoare din lumea copilăriei pe care însuși autorul le considera jucării pentru cei mici și pentru cei mari. În dorința de a se reface, ca un fel de autoregenerare, Tudor Arghezi simte nevoia refugiului în lumea viețuitoarelor și a jucăriilor, unde se copilărește conștient că gestul îi e benefic: „Fă-te suflete copil / Și strecoară-te tiptil / Prin porumb cu moț și ciucuri, / Ca să poți să te mai bucuri” (Creion – Fă-te, suflete, copil).

În Jucăriile, ca de altfel și în celelalte texte, scriitorul încearcă să se apropie foarte mult de copil în general, adică de tânărul sau vârstnicul cititor. Universul infantil este plin de mister. Arghezi subliniaza ideea că viața e o jucarie, un joc tragic, iar prin acest fatidic examen trebuie să treacă și copiii: ˝ Dragii mei, o să mă joc odată/ Cu voi, de-a ceva ciudat…/ Jocul începe încet, ca un vânt,/ Eu o să râd și o să tac,/ O să mă culc la pământ./ O să stau fără cuvânt,/ De pildă lângă copac…/ (…) / Așa este jocul./ Îl joci în doi, în trei,/ Îl joci în câți vrei,/ Arde-l-ar focul!”(De-a v-ați ascuns).

Victor Eftimiu (1889 – 1972), poemele dramatice Înșir-te mărgărite, Cocoșul negru, basmele Cerbul fermecat, Vulpea păcălită și Tinerețe fără bătrânețe, este de părere Hristu Cândroveanu în Literatura română pentru copii, se înscriu perfect în universul infantil-juvenil, prin fantezia lui debordantă, prin tinerețea majorității covârșitoare a personajelor… Criticul se referă, bineînțeles, mai ales la Înșir-te mărgărite (1911) care este cea mai cunoscută și reprezintă cel mai bine genul dramatic pentru copii. Piesa se bazează pe tradiția românească a două basme cunoscute: basmul cu Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana, apoi cel cu fata de împărat „nonconformistă”, care își respectă sentimentele pentru Făt-Frumos, alesul inimii ei. Tema este aceeași – lupta dintre bine și rău, ca în toate basmele. Personajele reprezentative sunt Făt-Frumos și Zmeul-Zmeilor. Până la un punct filonul epic se derulează după schema clasică a basmelor populare românești. Alb-Împărat hotărăște să-și mărite cele trei fete și primește pețitori. Ele se numesc Maranda, Milena și Sorina. Primele două acceptă să se mărite, potrivit indicațiilor părintești, cu voievozii Voie-Bună și Țară-Bună. Mezina Sorina refuză cu încăpățânare oferta. Atunci, candidații refuzați, în frunte cu Buzdugan, pornesc război împotriva pașnicului Alb-Împărat. La insistențele părinților și surorilor, Sorina acceptă pentru moment căsătoria cu Buzdugan. Dar, în noaptea nunții, eroina îl părăsește pe mire, plecând în căutarea lui Făt-Frumos, după care tânjește. Toate peripețiile se încheie cu nunta tradițională a celor două perechi fericite, alături de care cititorul (spectator) asistă. Așadar, Înșir-te, mărgărite adună ca într-un buchet multicolor „mărgăritarele” basmului românesc, topite într-o creație care este deopotrivă feerie, poem dramatic, basm verificat care se adresează atât copiilor, cât și maturilor.

Prin poezia lirică eul creator își exprimă în mod direct gândurile și sentimentele sale, reacția față de fenomenele lumii exterioare și față de propriile metamorfoze interioare. Este genul de poezie cel mai subiectiv, care face cunoscut trăirile intime prin procedee de simbolizare și metaforizare. Explorarea și zugrăvirea universului de viață și de simțire al vârstelor tinere nefiind o vocație exclusivă a unei anume categorii de scriitori, ele au fost întreprinse de toți sau aproape de toți creatorii de frumos.

2.3. în literatura specializată pentru copii

Literatura, în general, și literatura pentru copii, în special, este o formă de cunoaștere prin intermediul imaginii artistice, respingând schematismul de orice fel. Ca artă, literatura are trăsături distincte, specifice. Ea reflectă realitatea prin intermediul imaginilor concret-senzoriale, relevabile în conștiința noastră cu ajutorul forței expresive a cuvintelor .

Aceasta presupune respectarea următoarelor cerințe:

– asigurarea concordanței dintre conținutul programelor și gradul de accesibilitate al operelor recomandate pentru studiere;

– cunoașterea temeinică de către elevi a conținutului textelor literare, a valorii lor cognitive, etice și estetice;

– însușirea intuitiv-practică a noțiunilor de teorie a literaturii;

– concordanța dintre obiective, conținuturi, strategii didactice și posibilitățile de învățare, proprii copiilor, în etapele menționate.

Specificitatea literaturii pentru copii constă în:

destinația precisă, cărțile au fost scrise avându-se în vedere o categorie specifică de cititori (până la 18 ani);

personajele principale sunt copii sau adolescenții;

evitarea de regulă a unor teme specifice adulților și orientarea pe cele de interes vârstei copiilor;

ilustrații ce colaborează cu textul și cu limbajul, la înțelegerea mesajului și la dezvoltarea imaginației cititorilor de vârstă mică;

folosirea unui limbaj specific, adecvat, mult mai direct;

insistența pe conflict în cadrul operelor de factură epică și acordarea unei ponderi mai neînsemnate descrierii și dialogului;

existența unui marcat scop educațional, cu referire explicită la normele de viață, de conduită morală;

happy-end-ul.

Caracterul accesibil și atractiv al literaturii face ca studierea operelor literare să fie iubite de elevi; acest lucru înlesnește munca profesorului, dar în același timp îi impune obligații foarte mari pentru a putea fi la înălțimea cerințelor obiectului și ale copiilor. Operele literare studiate de copii în grădiniâă și în școală îmbrățișează o tematică a cărei varietate reflectă multilateralitatea vieții, a realității. În această bogăție de cunoștințe, de sentimente pot interveni greutăți de neînvins, pe care profesorul trebuie să le rezolve folosind asocierea, comparația cu reprezentările lor obținute prin experiență sau învățătură. Copiii consideră că întâmplările, personajele, locurile zugrăvite în opera literă sunt o transpunere aidoma, sunt o fotografiere a situației, a faptelor unor oameni cu o stare civila reală, care există sau au existat ca atare în timp și în spațiu.

Dintre obiectivele predării literaturii pentru copii, se au în vedere:

– trăirea emoțional- reflexivă a conținutului operei prin intuirea și conștientizarea mesajului etic și estetic al acesteia;

– capacitatea elevului de a recrea universul sensibil al textului prin identificarea, pe cale intuitiv- practică, a cuvintelor și expresiilor care să faciliteze înțelegea mesajului artistic al operei;

– aprecierea frumosului artistic prin continua solicitare a sensibilității, gândirii, memoriei afective, atenției voluntare, și, mai ales, a imaginației creatoare;

– contactul cu opere accesibile vârstei date, care trebuie să conducă la realizarea educației intelectuale, morale și estetice;

– lectura explicativă și demersul metodologic valorificat la orele de citire, dezvoltarea vorbirii sau compunere, pentru cultivarea gustului estetic, discernământului critic, în virtutea căruia să emită judecăți de valoare;

– perceperea conținutului de idei și de sentimente prin îmbinarea laturii estetico-emoționale cu cea relațională, prin interferența dintre limbajul reflexiv și cel tranzitiv;

– precizarea, activizarea, îmbogățirea și nuanțarea vocabularului, însușirea unor cuvinte și expresii cu sens propriu și figurat, care să contribuie la realizarea unei exprimări corecte, coerente și expresive, elevii având ca model permanent operele literare îndrăgite, din repertoriul național și universal;

– interpretarea diferențiată, în funcție de specificul operei, de genul și specia textului comentat.

În fine, în cadrul studiului literaturii trebuie să se țină seama de faptul că accesibilitatea obiectului de studiu poate determina la elevi tendința de a se achita în mod superficial de sarcinile școlare. Adesea copiii nu ascultă textul literar, nu rețin firul acțiunii, nu dau atenție realizării artistice, nu fac vreun efort pentru a pătrunde mai adânc sensurile lui.

Un fapt ar trebui subliniat cu claritate de la bun început: literatura pentru copii nu se află la periferia literaturii, nu este un gen minor demn de a fi privit cu superioritate sau cu răutate. Nu există genuri minore sau majore, există numai literatură bună sau proastă, criteriul de apreciere fiind numai și numai cel estetic și nicidecum destinatarul operei literare. De exemplu, nu ne putem pune intrebarile următoare nici în ruptul capului: Este pediatria un gen minor al medicinei?….sau….Este școala generală un gen minor universitar? etc. O dovedește aceasta și faptul că printre autorii a căror valoare a fost recunoscută cu prestigiosul premiu Nobel se numără și cei ale căror cărți pentru copii contribuie din plin la îmbogățirea patrimoniului universal.

Există, în afară de orice discuție, o condiție cetățenească a literaturii pentru copii. Se spune că societatea „urmărește întâmplător sau programatic ca, în spațiul de vârstă al copilăriei, să se asigure de calitatea succesorilor săi, să le implanteze marile idealuri și, fără să confundăm nicidecum literatura cu orele de dirigenție, lasând la o parte orice spirit festivist și destule prejudecăți, rămâne unanim adjutecată premisa majoră a literaturii pentru copii, instrumentalitatea ei, capacitatea de a declanșa energii, de a-i transforma pe cititori în cel mai pur și proaspăt combustibil. Acest enunț axiomatic nu este – așa cum s-ar părea la prima vedere. Există în această privință poziții nihilistice. Ele pornesc și se reduc în esență la următoarele două afirmații:

1) Literatura pentru copii n-ar fi încă literatură, așa cum copilul nu este încă om.

2) Condiția emancipării literaturii pentru copii ar fi ruptura totală cu tendințele moraliste.

Pornind de la natura mitică a eului infantil, se pledează – uneori insiduos, alteori cu înverșunare – pentru o literatură care să se intereseze doar de ființa copilului, nu de menirea acestuia. Se conchide că singura bază psihologică a acestei literaturi ar fi hedonistică, fără nici un mesaj prestabilit și că, în consecință, trăsăturile artei pentru copii nu pot fi decât grațiosul, ludicul, absurdul, fantasticul, gratuitatea.”

În ce ne privește, știind cu precizie că aspirațiile omului sunt mai profunde decât ale cetățeanului, știm în același timp că ele sunt de nedespărțit. Tocmai de aceea vocația amplă, generoasă a literaturii pentru copii ni se pare în afară de discuție. Fără această vocație, perfect ancorată în destinele omului, orice pagină scrisă pentru copii devine ea însăși o bânguială infantilă. Literatura purtătoare de mesaje cu scopuri formative își va pune definitiv amprenta asupra copilului, de aceea e foarte important ca acest gen să fie scris cu artă, căci îi va modela inevitabil existența.

Ce este așadar cartea pentru copii? Scriitorii răspund la această întrebare prin cărți. O bibliotecă de sute și mii de cărți, zestre milenară în sporire, alcătuiește acest răspuns despre care am putea chiar spune că s-a constituit înainte și independent de orice întrebare de teorie literară. Cărțile copilăriei se nasc din dragoste. Cântecul, versul, basmul au încălzit, leagănul omenirii și glăsuirea lor a luminat inima fragedă a copilului, la fel cum scutecele i-au încălzit mădularele.

De aceea, socotesc că este greșit să se dea note estetice globale unei specii literare care are un trecut atât de strălucit și care a fost adus la zi, inevitabil, o dată cu ivirea pe lume a fiecărui nou copil. Cel puțin atâta timp cât copilul consumator de literatură nu devine el însuși cititor autonom, adică în primii lui 5-6 ani de viață. Aici, lângă acest leagăn al biografiei sale ard mocnit focurile tutelare ale lui „a fost odată” – de la Homer la Andersen și Creangă – aproape indiferent de truda scriitorului de astăzi. Se afirmă aceasta nu pentru desprăfuirea blazonului de breslă, ci pentru că, în mod curios, discutând despre această literatură se pierde cel mai adesea sub o banderolă generalizatoare, destinatarul ei concret, nivelul lui concret de vârstă, harta reală a lumii descoperite, sau a petalelor ei albe. Despre care copil e vorba, de exemplu, în tot felul de micro anchete-dezbateri, mai mult sau mai puțin ocazionale, puse sub genericul literatura pentru copii? De aici și necesitatea unei ieșiri din devălmășie pentru orice abordare cât de cât serioasă a problemei. Aceasta este problema care frământă pe scriitorul de literatură pentru copii de ieri, dar și de astăzi.

Aceasta fiind situația, nu o dată, când auzim crâncene întrebări teoretice de felul: Există oare o literatură pentru copii? – putem fi siguri că la mijloc nu e altceva decât teribilism după cum afirma și Iuliu Rațiu: „Pentru noi este la fel de limpede că există o asemenea literatură, cum este sigur că prima hrană este laptele și nu conținutul cutiilor de conserve”. Se spune însă adesea: „bun-rău, copii mănâncă” și, pornind de la adevărul acestei ziceri, trebuie să recunoaștem că nu e de prisos să se discute calitatea cărții pentru copii și să reflectăm cu toată răspunderea la ce este, la ce trebuie să fie cartea aceasta, tocmai pentru a ieși din ambigiutatea acelui trist „bun-rău”. De aceea se poate afirma: da, devizul civic, „caietul de sarcini” educative ale literaturii pentru copii sunt clarificate, acceptate unanim. Dar devizul ei estetic? Pot fi ele însă despărțite, judecate în paralel, opuse? Răspunsul nu e lipsit de alternativă, așa cum s-ar părea, din moment ce a fost și este posibil ca nu numai realitatea acestei literaturi să fie negată, dar să fie pus sub semnul întrebării însuși conceptul de literatură pentru copii. Răspunsul nu poate fi o rețetă de felul punem atât la sută fantastic, adăugăm atâta la sută aventură și umor, coacem la focul moale al sentimentalismului etc. și aceasta chiar dacă în toate cărțile destinate copilăriei există, într-adevăr, aceste elemente. Dar ele nu sunt decât albia, făgașul. Apa vine de la izvor, și tocmai aceasta îi hotărăște minunata putere de a astâmpara setea, de a rodi. Izvoarele cărții pentru copii sunt multe și felurite, dar absolut toate, fără excepție – fie că poartă numele de Homer, Creangă, Mark Twain, Andersen etc. – au în comun ceva: generozitatea părintească, frățeasca lumină, căldura omenească. Vraja acestor voci-izvoare de aici provine, de aici statornicia influenței lor. Aceasta explică succesul lor. Și la urma urmei, despre ce succes este vorba, dacă nu tocmai despre faptul că micul cititor câștigă în paginile cărților sale o lume de frați, de prieteni. Copilul pornește în viață alături de Hercule, Gavroche, de Huck, Gulliver și de Micul Prinț, de Nică a lui Ștefan al Petrei și, atâția alții, traversând meridianele copilăriei spre polii râvniți – dar nu numai însoriți – ai planetei numită VIAȚĂ. Căci, pe Marea Copilărie, au fost și vor fi totdeauna și drame – dramele emancipării, ale cristalizării și recunoașterii identității.

Încă o chestiune: Există autori de literatură exclusiv pentru copii, deci profesioniști ai geniului? Evident. Poți scrie poezie, proză, teatru, critică literară destinată adulților, ca și literatură pentru copii, reflectând prin urmare lumea acestor vârste cu precădere. Literatură, cu această din urmă destinație, scriu toți autorii, între care și mari scriitori ce deopotrivă trebuie cuprinși în cărți de critică, în eseuri, în istoriile literare ale geniului. Putând și ei să alunece în convențional, pericol de care nu e ocolit nimeni, cum arată experiența. Așadar, un Mihail Sadoveanu, un Tudor Arghezi, ba chiar Eminescu se impun a fi prezenți în lucrări de asemenea natură, fară ca aceasta să le diminueze cumva prestigiul lor de scriitori geniali, cum îi cunoaștem în ansamblul creației lor. Cu atât mai mult – o vom repeta mereu – cărțile pentru cei mici pot foarte bine să fie mari, tărâmul de suflet cuprins în ele nu numai nestânjenind, dar chiar stimulând talentele autentice.

După unii critici literari, scriitorii de literatură pentru copii nu trebuie să fie încorsetați de nivelul de accesibilitate redus al micilor cititori. Iar opera nu trebuie condiționată de accesibilitatea acestora. Literatura urmează să fie compusă la nivelui ei ca artă și nu la cel al puținilor ani pe care îi au cititorii. De exemplu, într-o carte intitulată: Literatura pentru copii în Franța (1977), francezul Françoise Caradec recomandă scriitorilor de literatură pentru copii să facă apel la propria sensibilitate infantilă pentru a putea reda sufletul copilului așa cum este el.

Prin urmare, dacă ni s-ar cere să demonstrăm că această literatură există, atunci ar fi suficient să reamintim câteva nume românești, sau titluri de opere de autori români: Ion Creangă, I.L. Caragiale, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, B. Delavrancea, Alexandru Vlahuță. Ca și, din generațiile afirmate după razboi, alte nume ce ilustrează, de asemenea veritabila literatură pentru copii, sau mai exact – inspirată din lumea celor mici: un Mircea Sântimbreanu, a cărui proză reînvie anii de școală. Și alte nume exprimă și cinstesc literatura universului infantil, în deceniile din urmă, mă gândesc la un Radu Tudoran și Ștefan Augustin Doinaș, la Tiberiu Utan și Marin Sorescu, la Constantin Buzea, Gheorghe Tomozei, Ludovic Roman, Viniciu Gafița. Îi uitam pe Alexandru Mitru, Dumitru Almaș, Vladimir Colin, Iuliu Rațiu, Călin Gruia etc. După cum se vede – o întreagă literatură.

Se discută adesea și asupra sferei de cercetare în domeniul literaturii pentru copii: Să se includă orice operă literară accesibilă copilului, sau numai pe acelea scrise pentru el?

Pentru a detalia componentele literaturii pentru copii e necesar sa ne intrebăm care sunt primele creații cu care copiii intră în contact? Ca și în cazul adulților, copiii aud întâi și apoi citesc basme și povești. Desigur, pe ei nu-i interesează elementele magico-fantastice și nici nu prea le înțeleg. Un interes aparte arată copiii pentru basmele sau poveștile cu animale. Citirea operelor de acest fel de către copii este motivată de caracterul lor accesibil, de faptul că stările sufletești și calitățile personajelor sunt într-o antiteză ireconciliabilă. De-o parte se află bunătatea, omenia, pe altă parte, răutatea, prostia, bădărănia etc. Lectura scrierilor în care aventura fie ea de ordin geografic, istoric, științifico-fantastic, captează și potolește patima cititului, pe lângă faptul că instruiește și contribuie la întregirea a ceea ce numim cultura generală a fiecăruia. Tot în această sferă a literaturii pentru copii intră poezia și dramaturgia.

Trebuie făcută o deosebire între buna intenție și reușita artistică. Într-o lungă perioadă, care a durat de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până la mijlocul veacului trecut, s-au scris pentru copii o mulțime de povestiri moralizatoare care au rămas fără ecou după cum spunea Anatol France: ”Este remarcabil ca micii cititori manifestă, de cele mai multe ori, o vădită lipsă de atracție pentru cărțile scrise anume pentru ei. Și au dreptate! Ei simt, de la primele pagini, că autorul s-a străduit să pătrundă în sfera copilăriei lor, să-i poarte pe cititori în lumea lui; că nu vor putea descoperi, sub îndrumarea lui, acea noutate, acel necunoscut de care inima omenească este atât de însetată, indiferent de vârstă…Copii sunt stapâniți de acea curiozitate care dă naștere savanților și poeților. Ei vor să li se dezvolte universul, misteriosul univers! Autorul care-i obligă să rămână în lumea strâmtă, să contemple propria lor copilărie, îi plictisește cumplit.”

Însă Jules Verne, Mihai Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Coșbuc, Delavrancea, ca să nu amintim decât nume celebre, au arătat că ei pot scrie anume pentru copii opere de o valoare deosebită. Numai faptul că se adresează direct copiilor nu poate condamna dinainte o creație literară. Ea este condamnabilă numai daca autorul n-a găsit acele căi ale frumosului la care au acces și micii cititori.

Într-adevăr, copiii citesc cu pasiune nu numai creațiile literare dedicate lor, ci și altele care, prin valoarea lor artistică și frumusețea limbii interesează deopotrivă și pe adulți. În acest sens, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift, Somnoroase păsărele, Revedere, Ce te legeni de Mihai Eminescu sunt doar câteva exemple semnificative. Marea varietate a creațiilor artistice aparținând unor genuri și specii literare diferite, care se integrează în sfera literaturii pentru copii, evidențiază receptivitatea copiilor față de frumos, cu condiția ca aceasta să fie accesibilă.

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului nostru coencide cu perioada afirmării unor scriitori, care, grupați în jurul revistelor pentru copii, și-au dedicat o parte sau întreaga lor activitate literaturii pentru cei mici. Primele reviste românești pentru copii apar în a doua jumătate a secolului trecut, la început ca timide și izolate inițiative.

Prima revistă Mama și copilul, publicată de Maria C. A. Rosetii, apare la 4 aprilie 1865 și după câteva numere își încetează apariția. După douăzeci de ani, în 1885, Elena Măcescu, profesoară pensionară, scotea la Slatina revista Amicul copiilor, în care se adresa mai mult mamelor decât copiilor. După primele două numere și această publicație își încetează apariția.

Începutul unei preocupări mai constante în acest domeniu îl constituie de-abia revista editată de Zamfir C. Arbore și Ștefan Basarabeanu (pe numele adevărat, Victor Crăiescu). Revista intitulată Amicul copiilor a apărut fără întrerupere din 1891 până în 1895. Fondarea ei se datora prieteniei ce se legase pe atunci între B. P. Hașdeu și Zamfir Arbore.

Programul revistei Amicul copiilor este formulat într-un editorial, din care extragem: " Prin articole de istorie, literatura pentru copii dezvoltă în inima lor : iubire pentru patrie, iubire pentru neamul său, iubire pentru omenirea întreagă …Pentru acest scop articolele istorice scrise pentru copii trebuie să aibă în vedere principii și idei generale privitoare la știința socială. Biografia monarhiilor, răpiri de putere, intrigi de curte etc., nu explică copiilor cauzele progresului omenirii … În scrierile privitoare la istoria României am căutat și vom căuta a sădi în inima micului nostru cititor adevărata dragoste de țară, stima și recunoștința pentru țăranul român, acest uriaș martir pe umerii căruia se reazămă trecutul, prezentul și viitorul țării românești".

Cele două publicații Revista copiilor – 1896 și Revista elevilor – 1897, care încearcă să continue preocupările Amicului copiilor, nu se ridică la valoarea artistică și științifică a acestei publicații.

În 1905, un grup de scriitori în frunte cu Sofia Nădejde scot revista Comoara tinerimii, care a apărut la București, timp de un an. Printre colaboratori semnalăm prezența lui Ion Nădejde, Z. Arbore, Jean Bart, Spiridon Popescu și alții. În ciuda marei popularități câștigate printre cititori, revista n-a putut rezista greutăților materiale.

După alți patru ani își face apariția revista Fluierașul (1910-1913), fondată de învățătorii Theodor Castrișanu și Florian Cristescu. Ion Jalea asigură ilustrația. Fluierașul a publicat fragmente din schițele și povestirile lui Delavrancea, din poeziile lui Șt. O. Iosif și G. Coșbuc, basme și povestiri de Creangă.

Revista copiilor și tinerimii apărută în 1913 a cunoscut o largă popularitate datorită orientării pe care i-a dat-o creatorul ei, publicistul C. Costa-Foru. Interesantă este acțiunea neîntrerupă de atragere în jurul revistei a celor mai buni scriitori pentru copii, acțiune inițiată și permanent continuată de directorul revistei. Victor Eftimiu, student la Paris, trimite revistei câteva poezii, din care lasă să se întrevadă dorul de patrie. Mircea Dem. Rădulescu evocă trecutul de luptă al poporului în poeme, uneori lungi și obositoare. Ludovic Dauș apare de câteva ori cu legende istorice, Emil Gârleanu, Brătescu-Voinești și Ioan Slavici cu schițe și nuvele, unele inedite.

La 17 februarie 1924 apare revista Dimineața copiilor, care avea să aibă o lungă existență fiind condusă de Nicolae Batzaria. Acesta dă revistei o notă de originalitate prin crearea personajelor hazlii: Haplea, Frosa, Urechilă.

La 3 iunie 1929 apare primul număr al revistei Universul copiilor, care s-a bucurat de la primul număr de colaborarea scriitorilor Victor Eftimiu, Elena Farago, Ion Pas, Petre Dulfu, Horia Furtună, Florian Cristescu etc. Revista a publicat ani de-a rândul numeroase materiale valoroase, în special traduse din literatura universală sau selecționate din operele clasicilor literaturii române.

La 12 aprilie 1947 apare Licurici, care îmbină caracterul de revistă cu acela de ziar informativ. Dintre scriitorii și publiciștii care au scris aici amintim pe Al. C. Constantinescu și Al. Șaghian, Mihail Sadoveanu, Otilia Cazimir, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Eusebiu Camilar, Mihai Gafița ș.a.

În anul 1949 își începe apariția revista Pogonici. Apariția ei era legitimată de nevoia unei separări a materialului destinat preadolescenților și adolescenților de acela destinat micilor cititori. Aici au fost lansate personajele îndrăgite ca: Pogonici-arici, I epurașul-Țup, cățelul Bîrlig, Moș Glumici, Neghiniță, Țândărel și Țepuluș, care erau mereu eroii unor noi întâmplări pline de haz.

Bogată în evenimente obișnuite și neobișnuite, lumea copiilor are nenumărate coordonate, determinate de preocupările deosebit de variate ale eroilor acesteia care, imitând frumos pe cei mari, se vor și chiar adesea sunt laureați ai unor concursuri de poezie și inventică, în fruntea listei celor mai buni sportivi din lume, campioni olimpici. Să nu ne mire, așadar, că pe sub arcul de triumf al sprâncenelor copiilor trec toți marii eroi ai lumii și că ei îi privesc cu dezinvoltură în străfundul ochilor. E firesc să se întâmple așa, pentru că se aseamănă! Copiii știu să viseze și visează! Dar în spatele viselor stă dorința lor de a fi utili, pasiunea pentru sensuri adânci, în care cutezanța capătă virtuțile unui personaj omniprezent. Dincolo de jocul lor cotidian, petrecut – așa cum știu ei – cu pasiune și fantezie, se ascunde o lume complexă, cu trăiri adevărate: este lumea lor de temerari în pantaloni scurți pe care, ca să-i poți înțelege, trebuie să te joci cu ei. Este "jocul" serios pe care fiecare scriitor îl practică pe foaia albă de hârtie, făcându-l să strălucească într-o poezie, o povestire sau roman …

Este bine știut că dezvoltarea psihică intelectuală a copiilor se realizează îndeobște, datorită acțiunilor educative consecvente, organizate prin intermediul școlii, al familiei și, bineînțeles, un fapt cam neglijat, al literaturii. De aici, și importanța ce se acordă cunoașterii particularităților psihice de vârstă, obligația pe care o au educatorii, dar și scriitorii, de a aprofunda, diversificând, conținutul tematic, astfel încât, printr-o mare varietate de mijloace literare adecvate, să contribuie, în mod eficient, la dezvoltarea ritmică și mereu ascendentă a copiilor.

Întocmai ca aerul sau ca apa, copilăria este pretutindeni, este fluviul cu cei mai mulți afluenți, minunea nicicând secătuită. Ea întreține în lume basmul, gingășia, zâmbetul, este puntea cu care tentăm posteritatea și prin care, totodată, prezentul ne ispitește în chipul cel mai stăruitor. Trăim – orice am face și la orice vârstă – între copii, într-o continuă fraternitate cu lumea lor: îi cunoaștem pe toți pentru că fiecare ne definește pe noi și pentru că în fiecare copil descifrăm acea materie vrăjită din care umanitatea nu numai că se plămădește și se desprinde spre vis, dar prin care se manifestă și dăinuiește în tot ce are mai curat. Fiecare copil este un manifest al bucuriei de a trăi, un moment pe cât de puternic, pe atât de subtil, adresat forței și înțelepciunii maturilor. Auzim foșnetul mlădițelor și ne înțelegem mai bine datoria, rostul nostru cel mai uman, acela de a fi părtași dacă nu chiar constructori ai fericirii lor. ˝ Puero maxima reverentia debetur", spunea Terentius. Și este adevărat: datorăm copiilor cel mai mare respect. De aici reiese și misiunea scriitorilor de a se apropia cu interes și generozitate de copii, pentru afirmarea deplină a drepturilor celor mici la o literatură mare.

În concluzie, sfera literaturii pentru copii cuprinde toate genurile și speciile literare potrivite lor, indiferent dacă au fost, sau nu, scrise pentru ei. Așadar, educatori, părinți, faceți tot ce se poate pentru a vă îndrepta copiii spre lectură!

2.3.1. literatura pentru preșcolari în opera unor scriitori moderni

Cezar Petrescu (1892 – 1961) prin romanul său pentru copii Fram, ursul polar este celebru în țară și în străinătate. A mai scris și Pif-paf-puf, Ilinuță copilul, Omul de zăpadă, Neghiniță sau Fiul câmpurilor în care sobrietatea expunerii întâmplărilor și analiza stărilor sufletești ale personajelor predispun copiii spre beneficul efort al unei gândiri mature.

Despre poezia Otiliei Cazimir (1894 – 1967) găsim, într-un portret făcut de Hristu Cândroveanu, o caracterizare perfectă: „ Imaginea universului copilăriei în scrisul delicatei poete ieșene… este cea a unui Gulliver în Țara piticilor din propria sa perspectivă de om matur, sau a aceluiași erou al lui Jonathan Swift în Țara uriașilor – din unghiul copilului de odinioară care a fost scriitoarea…” A debutat cu volumul Lumini și umbre, după care urmează Fluturi de noapte și Licurici.

Ionel Teodoreanu (1897 – 1954) este prozatorul-poet al copilăriei și adolescenței care a scris: Ulița copilăriei, Prăvale-Baba, Masa umbrelor, Întoarcere în timp și mai ales La Medeleni.

Nicolae Batzaria (1874 – 1952) părintele binecunoscutului personaj Haplea, frate bun, dar mai prostănac, al lui Păcală. Batzaria a publicat aproape 100 de volume, romane, basme, povestiri, versuri, scenete și a condus reviste care au încântat copilăria bunicilor și părinților noștri, „Dimineața copiilor” și „Universul copiilor”.

Dumitru Almaș ( 1908- 1995) își începe prodigioasa carieră de autor de literatură pentru copii cu Cetatea de pe stânca verde, o atrăgătoare expediție în mitologie. A scris apoi numeroase povestiri istorice: Vânătoarea lui Dragoș, Fata de la Cozia, Arcașul Măriei-Sale, Un om în furtună și multe altele.

Cu Toate pânzele sus, Radu Tudoran (1910 – 1992) se instalează, pe bună dreptate, în fruntea autorilor cu cele mai populare și îndrăgite romane pentru adolescenți, adevărat poem al prieteniei și al iubirii, în care eroii de neuitat iau parte la aventuri extraordinare. Alte cărți ale lui Tudoran se adresează înțelegerii copiilor mai mici: Purcelul care a ajuns boier, Ultima poveste și Al treilea pol al pământului.

Constantin Chiriță (1925 – 1991) a scris un ciclu de cinci romane, cunoscute sub titlul generic: Cireșarii – prin care propune cititorilor săi maturi o călătorie înapoi, în copilărie, iar copiilor și adolescenților o aventură nemaipomenită.

„Copilul teribil” al literaturii pentru copii din anii '50 – '60 (așa cum îl numește Viniciu Gafița) este Octav Pancu-Iași (1929 – 1975). Începe prin a scrie un roman, Marea bătălie de la Iazul Mic, dar marele lui talent își găsește realizarea în numeroasele volume de schițe pe care le-a publicat: Are tata doi băieți, Mai e un loc pe genunchi, Schițe în pantaloni scurți, Ariciul în călimară, Nu fugi ziua mea frumoasă… Scriitorul a rămas în literatura noastră pentru copii ca un campion al adevărului, curajului, inventivității, pe de o parte iar pe de alta, al purității și candorii.

Ca de altfel și Mircea Sântimbreanu (1926 – 1999), ale cărui subiecte domnul profesor le-a luat mai ales din viața școlară. Iată titlurile câtorva cărți: Cu și fără ghiozdan, 32 de premianți, Extemporal și alte lucrări scrise, Recreația mare, Eu eram zâna; autorul pare a privi mai ales la jocurile fetiței sale, ale copiilor din jurul ei, care îl amuză, dar îi trezesc și anumite temeri pedagogice, cărora încearcă să le găsească răspuns cu ajutorul unor mici povestiri, adesea moralizatoare.

Călin Gruia (1915 – 1989) se face cunoscut concomitent prin activitatea în cadrul emisiunilor literare pentru copii ale radioului, în publicații și în volume ca: Ciuboțelele ogarului, Nuielușa de alun, Drumul spre povești, Jucaușul, Domnița de rouă etc.

Iuliu Rațiu (1930 ) s-a apropiat de literatura pentru copii dintr-o nevoie interioară de a dialoga cu sinceritatea, cu naivitatea și avântul tinereții de care însuși se simțea stăpânit. Volumul Împărăția de zahăr și mai ales ultima lucrare a sa – Cu capul în nori – consemnează efortul scriitorului de a se depăși, de a-și înnoi mijloacele literare.

Vladimir Colin (1921 – 1991) a practicat basmul (Basmele omului), povestirea umoristică (Poveștile celor trei mincinoși, Zece povești pitice, Povești de buzunar), interpretarea mitologică (Legendele țării lui Vam), ca și proza de popularizare a științei (Povestea scrisului), dovedind aceeași pricepere și îndemânare în toate genurile abordate.

A scrie literatură pentru copii nu este un lucru tocmai ușor datorită faptului căci copilul este considerat criticul cel mai sever cu putință. Toate acestea ne conduc la concluzia că nu este necesară în literatura pentru copii o limitare a tematicii, ci un fel anumit de a prezenta, astfel încât umanul să domine.

Culoarea, simplitatea, grația cu care copilul crează o lume de poveste fac din el un aspru judecător al celor mari, atunci când aceștia scriu pentru copii. Lumea fabuloasă din astfel de cărți trebuie să fie dragă sufletului celor mici, căci ei înțeleg că seriozitatea jocului trebuie să se îmbine armonios cu duioșia, grația, gluma universului uman, transpuse într-un limbaj simplu, ușor de înțeles, dar plin de vervă atât de caracteristică vârstei copilăriei. În caz contrar copilul va răspunde: îmi place, nu-mi place sau mă plictisește. Iată simplitatea unor răspunsuri ce se nasc din sensibilitatea sufletului său pur, care în acest fel cere o abordare artistică ce se constituie într-un dificil examen pentru cel care dorește să scrie literatură pentru cei mici. Cu alte cuvinte nu e necesar doar talentul, paleta largă a aptitudinilor unui astfel de scriitor trebuie, cu siguranță, să atingă și psihologia infantilă.

De cei mari depinde ca mirifica lume a copilăriei să-și poată croi mai departe drumul drept spre maturitate. Iată, încă un motiv în plus ca literatura pentru copii să înceteze a mai fi o Cenușăreasă prăfuită și uitată într-un raft de bibliotecă. Ea are drepturi depline și trebuie să-i înlesnim o manifestare la modul complex artistic, chiar dreptul la premii literare, doar în acest mod se poate încuraja și stimula talentul în această lume de adevărată frumusețe literară.

Literatura pentru copii este de acum un concept împământenit (există manuale, antologii, bibliografii, lucrări de sinteză, cursuri universitare) care au clarificat că nu orice text în care personajele sunt copiii este și literatură pentru copii, că nu orice basm este adecvat oricărei vârste, că nu orice poezie în care imaginile pot fi percepute prin simțuri poate fi citită cu folos de către copii. Copilăria nu a fost recunoscută ca atare întotdeauna. Chiar dacă timpurile s-au schimbat, deabia acum recunoaștem copilăria fără s-o sacralizăm. Mai ales că literatura pentru copii a devenit un gen autonom, chiar dacă hotarele acesteia au rămas flotante. Literatura pentru copii are acum istoria sa, capodoperele sale, temele sale, dar și subprodusele sale.

BIBLIOGRAFIE:

METODICĂ

Narly, C., Pedagogia lui I. Kant, Editura Cartea Românească, S.A., București, 1936

Vărzaru E., Taiban M., Manasia V., Gheorghian E., Cunoașterea mediului înconjurător și dezvoltarea vorbirii, Editura Didactică și Pedagogică, Bucrești, 1970

Teodorescu, S., Curs de psihologia copilului, Iași, Tipografia Universității, 1979

Șchiopu U., Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică , București, 1981

Puiuleț, E., Povesirile și basmele – rolul lor educativ, Revista Învățământului Preșcolar, Nr.1-2/1992

Cerghit, I., Didactica, Manual pentru clasa a X- a, școli normale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

Dima, S., Copilăria – fundament al personalității, Imprimeria Coresi, București, 1997

Popescu, E., Pedagogie preșcolară. Didactică, Manual pentru clasa a XI- a, școli normale, specialitatea educatoare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

Documentar metodic pentru activitățile de educarea limbajului la preșcolari, Editura V. Integral, București, 2001

Preda, V., Progres și calitate în învățământul preșcolar românesc, Laborator metodic, 2005

Vladu, V., Lastoviețchi, I., Culegere de dramatizări pentru copii – Și noi vom fi actori, Editura Măiastra, Tg- Jiu, 2006

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Programa activităților instructiv – educative în grădinița de copii ( 3 – 6/7 ani ), Ediție revizuită, 2008

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Curriculum pentru învățământul preșcolar( 3 – 6/7 ani ), 2008

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Proiectul pentru Reforma Educației Timpurii, Noi repere ale educației timpurii în grădiniță, Modul pentru educatori, București, 2008

ȘTIINȚIFICĂ

LUCRĂRI CRITICE

Stancu, I., Literatura pentru copii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968

Marino, A., Dicționar de idei literare,vol. I, Editura Albatros, București, 1973

Parfene, C., Literatura în școală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

Gafița, V., Bibliografie de literatură română pentru copii, Editura Ion Creangă, București, 1978

Vlahuță, A., Folclorul romînesc în revista „Armonia”, anul III, nr. 113 din octombrie 1883

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Albatros, București, 1986

Cândroveanu, H., Literatura română pentru copii, Editura Albatros, București, 1988;

Bolliac, C., Prefață la Istorioare pentru copii, ediția a IV-a, Tipografia Modernă, București , 1893

Ministerul Învățământului, Literatura pentru copii, Manual pentru clasa a XII –a – școli normale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994

Cujbă, S., prefață la vol. Povestiri din copilărie de George Coșbuc, Ed. Dacia, București, 1896

Micu, D., O scurtă istorie a literaturii, Ed. Iriana, București, 1994

Cornea, P., Introducere în teoria lecturii,ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 1998

Buzași, I., Literatura pentru copii, note de curs, Editura Fundației România de mâine, București, 1999

Secheșan G., O istorie a literaturii pentru copii, Ed. Augusta, București, 2000

Iorgulescu, M., Marea trăncăneală: Eseu despre lumea lui Caragiale, Ed. Compania, București, 2002

Goia, V., Literatura pentru copii și tineret, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003

Ibrăileanu, G., Opera literară a Domnului Vlahuță. Scriitori și curente. Rezonanțe contemporane, Editura Junimea, Iași, 2005

Rațiu I., O istorie a literaturii pentru copii și adolescenți, Ed. Prut Internațional, București, 2006

OPERE LITERARE

Caragiale, I. L., Momente, Editura Minerva, București, 1986

Creangă, I., Povești. Amintiri, Editura Minerva, București, 1986

Ispirescu, P., Basmele românilor, Editura Minerva, București, 1986

Alecsandri, V., Poezii, Editura Albatros, București, 1990

Agârbiceanu, I., Fefeleaga, Editura Porus, București, 1992

Macedonski, A., Versuri și proză, Editura Albatros, București, 1996

Puia, M., Limba noastră fermecată. Culegere de exerciții pentru educația limbajului, proverbe, ghicitori și poezii pentru preșcolari și școlarii mici, Editura Scorpion 7, București, 1996

Caragiale, I. L., Pagini alese, Editura Regis, București, 2000

Cărțile copilăriei, Clasa a III- a, Editura Bogdana, București, 2003

Cărțile copilăriei, Clasa a IV- a, Editura Bogdana, București, 2003

Delavrancea, B. Ș., Basme și povestiri, Editura Tedit- FZH, București, 2003

Sadoveanu, M., Dumbrava minunată. Zâna lacului și alte povestiri, Editura Agora, București, 2005

Topârceanu, G., Balade vesele și triste, Editura Exigent, București, 2007

Educarea limbajului la preșcolari. Texte și materiale ajutătoare, Editura Aramis, București, 2007

Lastoviețchi, I., Antologie de materiale educative, Editura Fundației Paul Polidor, București, 2008

Andersen, H. C., Crăiasa zăpezilor, Editura Tedit- FZH, București, 2010

De Amicis, E., Cuore, Editura Eduard, București, 2010

Baum, F., Vrăjitorul din Oz, Editura Steaua Nordului, București, 2010

Collodi, C., Pinocchio, Editura Tedit- FZH, București, 2011

Gârleanu, E., Din lumea celor care nu cuvântă, Editura Tedit- FZH, București, 2011

Slavici, I., Basme, Editura Tedit- FZH, București, 2011

BIBLIOGRAFIE:

METODICĂ

Narly, C., Pedagogia lui I. Kant, Editura Cartea Românească, S.A., București, 1936

Vărzaru E., Taiban M., Manasia V., Gheorghian E., Cunoașterea mediului înconjurător și dezvoltarea vorbirii, Editura Didactică și Pedagogică, Bucrești, 1970

Teodorescu, S., Curs de psihologia copilului, Iași, Tipografia Universității, 1979

Șchiopu U., Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică , București, 1981

Puiuleț, E., Povesirile și basmele – rolul lor educativ, Revista Învățământului Preșcolar, Nr.1-2/1992

Cerghit, I., Didactica, Manual pentru clasa a X- a, școli normale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

Dima, S., Copilăria – fundament al personalității, Imprimeria Coresi, București, 1997

Popescu, E., Pedagogie preșcolară. Didactică, Manual pentru clasa a XI- a, școli normale, specialitatea educatoare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

Documentar metodic pentru activitățile de educarea limbajului la preșcolari, Editura V. Integral, București, 2001

Preda, V., Progres și calitate în învățământul preșcolar românesc, Laborator metodic, 2005

Vladu, V., Lastoviețchi, I., Culegere de dramatizări pentru copii – Și noi vom fi actori, Editura Măiastra, Tg- Jiu, 2006

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Programa activităților instructiv – educative în grădinița de copii ( 3 – 6/7 ani ), Ediție revizuită, 2008

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Curriculum pentru învățământul preșcolar( 3 – 6/7 ani ), 2008

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Proiectul pentru Reforma Educației Timpurii, Noi repere ale educației timpurii în grădiniță, Modul pentru educatori, București, 2008

ȘTIINȚIFICĂ

LUCRĂRI CRITICE

Stancu, I., Literatura pentru copii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968

Marino, A., Dicționar de idei literare,vol. I, Editura Albatros, București, 1973

Parfene, C., Literatura în școală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977

Gafița, V., Bibliografie de literatură română pentru copii, Editura Ion Creangă, București, 1978

Vlahuță, A., Folclorul romînesc în revista „Armonia”, anul III, nr. 113 din octombrie 1883

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Albatros, București, 1986

Cândroveanu, H., Literatura română pentru copii, Editura Albatros, București, 1988;

Bolliac, C., Prefață la Istorioare pentru copii, ediția a IV-a, Tipografia Modernă, București , 1893

Ministerul Învățământului, Literatura pentru copii, Manual pentru clasa a XII –a – școli normale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994

Cujbă, S., prefață la vol. Povestiri din copilărie de George Coșbuc, Ed. Dacia, București, 1896

Micu, D., O scurtă istorie a literaturii, Ed. Iriana, București, 1994

Cornea, P., Introducere în teoria lecturii,ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 1998

Buzași, I., Literatura pentru copii, note de curs, Editura Fundației România de mâine, București, 1999

Secheșan G., O istorie a literaturii pentru copii, Ed. Augusta, București, 2000

Iorgulescu, M., Marea trăncăneală: Eseu despre lumea lui Caragiale, Ed. Compania, București, 2002

Goia, V., Literatura pentru copii și tineret, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003

Ibrăileanu, G., Opera literară a Domnului Vlahuță. Scriitori și curente. Rezonanțe contemporane, Editura Junimea, Iași, 2005

Rațiu I., O istorie a literaturii pentru copii și adolescenți, Ed. Prut Internațional, București, 2006

OPERE LITERARE

Caragiale, I. L., Momente, Editura Minerva, București, 1986

Creangă, I., Povești. Amintiri, Editura Minerva, București, 1986

Ispirescu, P., Basmele românilor, Editura Minerva, București, 1986

Alecsandri, V., Poezii, Editura Albatros, București, 1990

Agârbiceanu, I., Fefeleaga, Editura Porus, București, 1992

Macedonski, A., Versuri și proză, Editura Albatros, București, 1996

Puia, M., Limba noastră fermecată. Culegere de exerciții pentru educația limbajului, proverbe, ghicitori și poezii pentru preșcolari și școlarii mici, Editura Scorpion 7, București, 1996

Caragiale, I. L., Pagini alese, Editura Regis, București, 2000

Cărțile copilăriei, Clasa a III- a, Editura Bogdana, București, 2003

Cărțile copilăriei, Clasa a IV- a, Editura Bogdana, București, 2003

Delavrancea, B. Ș., Basme și povestiri, Editura Tedit- FZH, București, 2003

Sadoveanu, M., Dumbrava minunată. Zâna lacului și alte povestiri, Editura Agora, București, 2005

Topârceanu, G., Balade vesele și triste, Editura Exigent, București, 2007

Educarea limbajului la preșcolari. Texte și materiale ajutătoare, Editura Aramis, București, 2007

Lastoviețchi, I., Antologie de materiale educative, Editura Fundației Paul Polidor, București, 2008

Andersen, H. C., Crăiasa zăpezilor, Editura Tedit- FZH, București, 2010

De Amicis, E., Cuore, Editura Eduard, București, 2010

Baum, F., Vrăjitorul din Oz, Editura Steaua Nordului, București, 2010

Collodi, C., Pinocchio, Editura Tedit- FZH, București, 2011

Gârleanu, E., Din lumea celor care nu cuvântă, Editura Tedit- FZH, București, 2011

Slavici, I., Basme, Editura Tedit- FZH, București, 2011