Aspecte Medico Legale Si Juridice Privind Traumatismele Agresionale Mortale cu Arme Albe

Drept

Aspecte Medico Legale Si Juridice Privind Traumatismele Agresionale Mortale cu Arme Albe

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

Aspecte medico-legale și juridice privind traumatismele agresionale mortale cu arme albe

CUPRINS

INTRODUCERE

PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL 1. ARMELE ALBE – GENERALITĂȚI

1.1 Clasificare

1.2 Cadru legislativ

1.3 Scurtă prezentare a celor mai cunoscute arme albe

CAPITOLUL 2. LEZIUNILE TRAUMATICE PROVOCATE DE ARME ALBE

2.1 Principalele mecanisme de producere a leziunilor traumatice

2.2 Traumatismele produse cu obiecte ascuțite

2.3 Diferențierea între leziunile din omucidere și leziunile din suicid

CAPITOLUL 3. ELEMENTE DE TANATOLOGIE

3.1 Etapele morții

3.2 Tanatogeneza

3.3 Cauzele decesului

CAPITOLUL 4. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ NECROPTICĂ ÎN CAZUL

TRAUMATISMELOR CU ARME ALBE

4.1 Cercetarea la locul faptei

4.2 Sarcinile medicului legist

4.3 Autopsia medico-legală

4.4 Cercetarea cadavrului în moarte violentă

4.5 Determinarea caracterului vital al leziunii

4.6 Raportul medico-legal

CAPITOLUL 5. ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND INFRACȚIUNILE

PRODUSE CU AJUTORUL ARMELOR ALBE

CAPITOLUL 6. ASPECTE JURIDICE PRIVIND INFRACȚIUNILE

PRODUSE CU AJUTORUL ARMELOR ALBE

PARTEA SPECIALĂ

CAPITOLUL 1. MATERIALE ȘI METODE

CAPITOLUL 2. ANALIZĂ STATISTICĂ – REZULTATE

CAPITOLUL 3. CONCLUZII

ANEXA 1 – LISTA FIGURILOR

ANEXA 2 – LISTA GRAFICELOR

ANEXA 3 – ARTICOLE RELEVANTE DIN CODUL PENAL

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Medicina legală este o specialitate medicală de sine stătătoare care aplică principiile și metodologia științelor medicale la domeniul juridic. Aflându-se la granița dintre medicină și științele juridice, medicina legală urmărește să obiectiveze și să evalueze aspectele medicale conținute în spețele juridice cu privire la omul în viață sau cel decedat, oferind un suport probatoriu științific (probațiune biologică).

Armele albe au reprezentat un domeniu criminalistic extrem de amplu în istoria medicinii legale românești și universale, deoarece activitățile infracționale și războinice ale umanității au marcat o legătură indisolubilă între moartea violentă și obiectele folosite pentru inducerea decesului prin traumatisme extrem de variate.

Din această cauză, alegerea unei asemenea teme se axează pe doi factori. Primul este cel de determinare al cauzalității decesului, proces amplu și fascinant în care medicina legală românească se remarcă prin procedee de nivel internațional și care fac cinste predecesorilor români din acest domeniu. Al doilea se referă la importanța determinării cauzelor sociologice ale folosirii armelor albe în activitățile criminologice, cu implicații directe în utilizarea lor în producerea suicidului.

Lucrarea este structurată în două părți principale: o secțiune în care se analizează unele aspecte teoretice existente în literatura de specialitate și relevate de legislația românească – iar a doua secțiune constă în rezultatele activității de cercetare personală a unor cazuri medico-legale concrete.

În prima parte sunt prezentate armele albe folosite în istorie și în prezent precum și leziunile traumatice produse de acestea. Ele sunt detaliate pe categorii și descrise amănunțit pentru a se reliefa asemănările și deosebirile relevante din punct de vedere medico-legal, dându-se atenție accentuată diferenței dintre leziunile de omucidere și leziunile de suicid.

Elementele de tanatologie reprezintă un capitol important. Aici se prezintă etapele tanatogenezei și formele de manifestare clinice în diversele cazuri de moarte violentă. Sunt detaliate procesele specifice și diferențierea existentă în cazurile accidentelor, sinuciderilor și crimelor și se accentuează detaliat cauzele decesului.

Lucrarea include capitole ample legate de expertiza medico-legală, de cercetarea la locul faptei și de autopsia medico-legală, în care se abordează detaliat sarcinile medicului legist în aceste activități precum și în cercetarea cadavrului în moartea violentă și în elaborarea raportului medico-legal. Sunt punctate de asemenea aspectele criminologice privind infracțiunile produse cu ajutorul armelor albe și aspectele juridice ale acestor tip de infracțiuni, și care reglementează activitatea de medicină legală din țara noastră. Într-o anexă sunt menționate articolele relevante din Codul penal care se aplică în aceste situații.

Secțiunea a doua a lucrării se axează pe cercetarea personală, structurată pe subcapitole general acceptate – material și metode, rezultate, concluzii.

Cercetarea s-a efectuat pe 50 de cazuri de deces, persoanele decedate fiind autopsiate în cadrul Institutului Național de Medicină legală "Mina Minovici" în perioada 2007-2011. În baza studierii dosarelor de autopsie medico-legală detaliate s-a realizat a analiză complexă a datelor obținute. Astfel, se remarcă diferențieri în funcție de sex, vârstă, mediul de proveniență, spitalizare, tipul decesului, alcolemia, localizarea traumatismelor, numărul și tipul leziunilor tanatogeneratoare, etc.

Rezultatele obținute prin prelucrarea acestor date complexe sunt redate atât grafic cât și prin concluzii teoretice relevante statistic, cu impact medical, social și legal.

MEDICINA LEGALĂ ÎN ROMÂNIA – SCURT ISTORIC

Primele elemente de medicină legală în ţara noastră le găsim în legiuirile lui Matei Basarab și Vasile Lupu și anume în „Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărătești”, tipărită la Iași în 1646 și „Îndreptarea legii” tipărită la Târgoviște în 1652. În aceste legiuiri se fac referiri cu privire la expertiza în cazurile de otrăvire, rănire, deflorare, sodomie sau surdo-mutitate; de asemenea este indicat modul in care trebuiau executate astfel de expertize. Sunt enumerate o serie de infracţiuni cum ar fi pruncuciderea, incestul, sodomia, violul, sugrumarea, rănirile și otrăvirile, care fac parte din preocupările medicinei legale.

Prima autopsie cunoscută la noi a fost cea efectuată prinţului Duca Vodă la Lwov în 1685, care este descrisă cu amănunte de cronicarul Nicolae Costin.

În această perioadă apare Engrafonul care constituie primul și cel mai simplu act cu caracter medico-legal. El certifică boala și își are originea odată cu înfiinţarea unei societăţi numită „Cutia milosteniei” care din fondurile ei distribuia ajutoare celor nevoiași.

Prima autopsie cu caracter medico-legal pe care o întâlnim pe teritoriul românesc s-a făcut la 6 februarie 1832. În noaptea de 27 ianuarie a murit subit un anume Anastase Bekeri. Moartea lui fiind considerată suspectă, s-a ordonat efectuarea autopsiei – ce s-a efectuat la 6 februarie 1832.

În anul 1856, Carol Davila înfiinţează Școala de chirurgie care va lua ulterior numele de Școala Naţională de medicină și farmacie. Aici s-a predat și medicină legală.

În anul 1862 ele sunt publicate în Monitorul Medical, sub forma unor „Instrucţiuni pentru medicul legistu al capitalei București”. Această „lege” cuprindea 18 articole.

În anul 1879 a fost numit profesor de medicină legală (şi de psihiatrie) Alex. Şutzu (1837-1919), care a solicitat Ministerului Justiţiei să-l oblige pe medicul legist al capitalei să accepte ca studenţii în medicină să participe la autopsiile medico-legale.

Personalitatea marcantă care a reorganizat activitatea şi a modernizat instituţia medico-legală este prof. Mina Minovici (1858-1933), numit în postul de medic legist al capitalei în anul 1890 şi suplinitor al postului de profesor de medicină legală la Facultatea de Medicină din Bucureşti în anul 1897 (în anul 1899 este numit profesor titular). Acesta este autorul “Tratatului complet de medicină legală” premiat de Academia Română.

Mina Minovici este considerat fondatorul medicinei legale românești, în 1925 numele acestuia fiind adăugat titulaturii Institutului medico-legal, pe care l-a condus în perioada 1892-1932.

PARTEA GENERALĂ

CAPITOLUL 1 – ARMELE ALBE – GENERALITĂȚI

1.1 Clasificare

O clasificare generală a armelor albe după destinația lor se prezintă astfel:

1. arme albe de luptă – au destinație precisă de atac/apărare, derivată din construcția lor: sabia, pumnalul, spada, iataganul, sulița, șișul, boxul etc.

2. arme albe ocazionale – au destinație domestică (unelte), dar pot fi folosite datorită construcției lor ca arme – cuțitul, măciuca, furca, securea, toporul, sapa, dalta, foarfeca, andreaua etc.

3. arme albe de vânătoare – arcul cu săgeți, sulița, cuțitul de vânătoare, cosorul etc.

4. arme albe sportive – armele folosite în demonstrații și concursuri, cele de tăiere și înțepare fiind cu vârf rotunjit sau cu lama neascuțită;

5. arme albe de paradă – arme de luptă bogat decorate și inscripționate;

6. arme albe de panoplie – din colecțiile de armament;

7. arme albe de recuzită;

8. arme albe ascunse – deghizate în diferite obiecte : umbrelă, stilou, etc.

1.2 Cadru legislativ

Conform legii 295 din 2004 privind regimul armelor și munițiilor, Capitolul I, Art. 2, punctul 1, arma se definește ca "orice obiect sau dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăsește în una dintre categoriile prevăzute în anexă".

Arma albă reprezintă acel "obiect sau dispozitiv ce poate pune în pericol sănătatea ori integritatea corporală a persoanelor prin lovire, tăiere, împungere, cum ar fi: baionete, săbii, spade, florete, pumnale, cuțite, șișuri, boxuri, castete, arbalete, arcuri, bâte, măciuci și bastoane telescopice".

Arme albe cu lamă sunt armele care îndeplinesc următoarele criterii, conform aceleași legi:

a) lama este fie solidară cu mânerul, fie echipată cu un sistem ce îi permite să facă corp comun cu mânerul său;

b) are tăiș dublu pe toată lungimea sa;

c) lungimea este mai mare de 15 cm;

d) lățimea este mai mare sau egală cu 0,4 cm;

e) are un mâner prevăzut cu gardă.

1.3 Scurtă prezentare a celor mai cunoscute arme albe:

caracteristici și date istorice

Pumnalul

Pumnalul, un cuțit mare cu lama dreaptă, este cea mai veche dintre arme albe, din ea dezvoltându-se, în epoca de bronz, spada. În general, până la o lungime de 40 de cm se consideră a fi pumnal iar peste această lungime se consideră spadă.

Figura 1 – Pumnale, detaliu

Pumnalul este o armă de înțepare scurtă cu lamă îngustă sau lată, dreaptă sau curbă, cu 1, 2, 3 sau 4 tăișuri și cu mâner pentru o singură mână. Sunt arme ținute în pumn pentru a putea fi utilizate cu o mișcare rapidă de împingere a brațului de sus în jos împotriva adversarului.

Pumnalele, apărute în epoca de piatră, evoluează în epoca de bronz spre forme mult mai variate și cu decorațiuni diverse.

Cauza pentru reintroducerea pumnalului ca armă de război la sfârșitul sec. XIII rezidă probabil în folosirea crescândă a platoșelor, pumnalul fiind folosit, se pare, pentru lupta corp la corp, în înghesuială, pentru a înțepa în locurile mici neacoperite de platoșă. Pumnalul folosit pentru „lovitura de grație”, denumit „misericordia” avea de obicei o lamă îngustă, în secțiune prezentând mai multe muchii.

La războinicii înarmați complet, pumnalul este considerată a treia armă. Un cavaler folosea mai întâi lancea pentru împungere, apoi apela la spadă iar dacă aceasta era pierdută în luptă, folosea pumnalul. Și în cazul luptătorilor pedeștri, situația era asemănătoare. Mai întâi se loveau cu sulița lungă sau halebarda, iar când se crea aglomerare umană, se folosea spada scurtă și în caz de necesitate pumnalul. În viața civilă, pumnalul era util pentru că era purtat singur, pe o parte, nu îngreuna și nu încurca. De aceea era preferat de nobili, burghezi și țărani ca armă de autoapărare.

De-a lungul următoarelor secole, pumnalul evoluează ca formă a mânerului, plăselelor, modului de inserție a lameloptă sau curbă, cu 1, 2, 3 sau 4 tăișuri și cu mâner pentru o singură mână. Sunt arme ținute în pumn pentru a putea fi utilizate cu o mișcare rapidă de împingere a brațului de sus în jos împotriva adversarului.

Pumnalele, apărute în epoca de piatră, evoluează în epoca de bronz spre forme mult mai variate și cu decorațiuni diverse.

Cauza pentru reintroducerea pumnalului ca armă de război la sfârșitul sec. XIII rezidă probabil în folosirea crescândă a platoșelor, pumnalul fiind folosit, se pare, pentru lupta corp la corp, în înghesuială, pentru a înțepa în locurile mici neacoperite de platoșă. Pumnalul folosit pentru „lovitura de grație”, denumit „misericordia” avea de obicei o lamă îngustă, în secțiune prezentând mai multe muchii.

La războinicii înarmați complet, pumnalul este considerată a treia armă. Un cavaler folosea mai întâi lancea pentru împungere, apoi apela la spadă iar dacă aceasta era pierdută în luptă, folosea pumnalul. Și în cazul luptătorilor pedeștri, situația era asemănătoare. Mai întâi se loveau cu sulița lungă sau halebarda, iar când se crea aglomerare umană, se folosea spada scurtă și în caz de necesitate pumnalul. În viața civilă, pumnalul era util pentru că era purtat singur, pe o parte, nu îngreuna și nu încurca. De aceea era preferat de nobili, burghezi și țărani ca armă de autoapărare.

De-a lungul următoarelor secole, pumnalul evoluează ca formă a mânerului, plăselelor, modului de inserție a lamelor, precum și ca gardă, lame mobile, etc.

Figura 2 – Pumnale

De proveniență italiană este stiletul, un pumnal mic cu lamă îngustă având în secțiune 3 sau 4 muchii precum și gardă de parare scurtă și dreaptă. Stiletul se putea lesne ascunde sub îmbrăcăminte, datorită dimensiunii sale, și era preferat de cei ce comiteau asasinate.

În fapt, pumnalul era purtat îndeobște la brâu, pe partea stângă sau dreaptă, în față sau în spate. Pentru că acestei arme i se atribuia renumele de armă perfidă folosită pentru comiterea unor omoruri mișelești, pumnalul nu a fost niciodată considerat un simbol pentru putere și dreptate ca spada sau lancea.

Dintre tipurile de pumnale mai deosebite, notăm katar-ul și „coarnele fachirului”, ambele de proveniență indiană. Katar-ul, pumnalul hindus, este făcut în întregime din oțel și are un mâner în forma literei H, care se fixează în pumn. „Coarnele fachirului” constituie o armă formată din două pumnale arcuite, poziționate opus și confecționate din coarne de animal la al căror capăt subțire se fixa o țeapă de oțel. În spațiul dintre capetele groase ale pumnalelor, prinse în două nituri, se așeza mâna. Acest pumnal se folosea ca armă de apărare de către fachiri, hinduși sacri ce nu aveau voie să poarte arme obișnuite.

Spada

Spada este o „armă individuală de luptă corp la corp, pentru lovit și împuns, antică, medievală și modernă, cu lama dreaptă, prevăzută cu două tăișuri.” Un vârf ascuțit indică dubla destinație de folosire, de lovire și înțepare, iar o rotunjire în partea din față a lamei indică o simplă armă de lovire. Puternica subțiere a lamei înspre partea din față indică o armă de înțepare.

Figura 3 – Spade și săbii

Canalele prezente pe mijlocul lamei reduc greutatea armei, ceea ce o face extrem de elastică. În partea superioară lama era fixată într-un cârlig sau sudată de mâner. Mânerul cu buton la capăt împiedica alunecarea din mână a armei în timpul luptei și conferea ținută, creând totodată o contragreutate lamei. O lamă grea și cu lungime mare necesita un mâner lung și un pat greu. Din discul plat pentru delimitare, care conferea ținută mânerului în partea inferioară, la îmbinarea cu lama, s-a dezvoltat garda pentru parare. Aceasta proteja mâna de pe mânerul spadei față de armele inamice, care alunecau de-a lungul lamei. Dădea de asemenea o posibilitate mai bună decât până atunci de a para loviturile de spadă ale adversarului, degrevând prin aceasta scutul.

Figura 4 – Spadă

Cu timpul, lama spadelor a cunoscut diverse lungimi și forme (drepte, zimțate, ondulate), acestea trebuind să fie adaptate la posibilitățile tehnice ale epocii și la modul de utilizare în luptă a armei în raport cu alte categorii de armament, de strategia și tehnica militară și de echipamentul defensiv specific epocii.

Spadele din feudalismul timpuriu erau fabricate în centre de producție și ajungeau prin activități de comerț în cele mai îndepărtate regiuni ale Europei. Ulterior, spadele de ceremonie deveneau, datorită meșterilor, adevărate opere de artă, piese de valoare cu încrustații deosebite, din metale prețioase, cu mâner și gardă din materiale din cele mai speciale, ca fildeșul.

Dintre toate armele lumii occidentale, spada a susținut de-a lungul timpului cea mai bogată simbolistică, ceremonială, religioasă și judiciară, de exemplu Excalibur a regelui Arthur, Durndart a lui Roland sau Ridil a lui Mimir, sabia lui Damocles ca semn al puterii asupra celor slabi; în tradiția antică, Justiția are în mâna dreaptă spada; arhanghelul Mihail este reprezentat cu spadă și balanță în mâini; Isus în iconografie apare cu două spade ce îi ies din gură – Biserica Sf. Margareta din Mediaș, secolul XV; în Apocalipsa, cel de-al doilea călăreț poartă o spadă mare; spada a reprezentat un obiect de execuție nobilă în judecata capitală, ștreangul fiind considerat nedemn; o spadă se înfigea în pământ la întemeierea unui oraș (de exemplu Sibiu); dansul spadelor era un ritual întâlnit la fierari și făuritori de cuțite, precum și la călușari.

Floreta

Denumirea provine din termenul francez „fleuret”, care înseamnă „împuns”.

Floreta este o armă cu mâner având o lamă lungă, îngustă, cu tăiș simplu sau dublu, cu trei sau patru muchii, eficientă în cazul înțepării dar și pentru aplicarea unor lovituri ușoare, nepenetrante. Ca funcție, floreta se aseamănă cu pumnalul lung. Denumirea franceză este de „dague”, iar cea italiană și spaniolă „daga”. În majoritatea limbilor europene nu există denumiri care să diferențieze floreta de spadă, cu care se aseamănă aproape perfect din punct de vedere al lamei și mânerului.

Floreta provine din Italia secolului XV, țară în care arta scrimei (duelului) se bucură de apreciere deosebită. Ca și numeroase modele de spadă, floreta posedă un pat elaborat, pentru protejarea mâinii. Inițial modelul cel mai răspândit de pat este cel de cruce. Diferențe apar din punct de vedere al formei conferite de gardele de parare, drepte sau în formă de S, care se răsucesc și pot forma un fel de toarte. Unele modele prezintă un coș tip grilaj ca apărătoare. Toate formele de mâner sunt menite să apere eficient împotriva armelor de înțepare și lovire ale adversarului când acestea sunt parate cu lama. Astfel, lama adversarului alunecă pe propria lamă și este oprită de garda de protecție a mâinii. Aceste garde de parare apără mâna și împotriva loviturilor directe asupra mâinii, însă nu sunt eficiente față de atacuri tip „înțepare” efectuate cu altă floretă. Împotriva acestui tip de atac apare ca o îmbunătățire a dispozitivului de protejare a mâinii garda tip „farfurie” la floretele secolului al XVII-lea.

Figura 5 – Floretă

Floretele deosebit de lungi nu erau potrivite ca arme militare pentru călăreți sau luptători pedeștri. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea apar forme de florete cu lama mai scurtă și mai lată, renunțându-se la gardele lungi sau toartele de parare, în favoarea celor rotunde care apăreau mărite, dublate la unele modele.

Ca însemn simbolic al statutului straturilor sociale privilegiate, floreta a luat definitiv locul spadei.

Sabia

Sabia apare ca o „armă individuală pentru lupta corp la corp, medievală și modernă, pentru lovit și împuns, cu lamă curbată și prevăzută cu un singur tăiș pe partea exterioară a curburii și în general (cu excepția Extremului Orient) cu mânerul curbat sau înclinat în sens invers curburii lamei.”

Figura 6 – Sabie

Sabia era preferată de trupele rapide ale cavaleriei. Fiind ușoare, săbiile erau potrivite pentru înțepare și lovire rapidă în toate direcțiile, iar principalul avantaj față de alte arme era lama încovoiată. La lovire, luptătorul trăgea arma înspre sine, producând în același timp și un efect de tăiere. Curbura diferă de la o sabie la alta. S-a dovedit că lamele mai puțin curbate sunt mai eficiente decât cele mult încovoiate. O platoșă puternică nu era străpunsă de sabie.

Sabia era cunoscută din mileniul 2 î.e.n. de către persani. Sabia persană (shamshir – coadă de leu sau scimitar) are o lamă puternic curbată, subțire, îngustată puternic spre vârf. Partea se sus a mânerului este aplecată spre partea tăișului și este prevăzută cu un capac. Gardele de parare sunt drepte și se lățesc puternic formând un scut de mijloc. Locul de proveniență iar apoi de răspândire a săbiilor a fost orientul și estul Europei – Ungaria secolelor IX –X. În Europa centrală sabia nu a avut succes până în secolul al XVII lea din cauza folosirii platoșelor împotriva cărora erau mai eficiente spada grea de lovire și spada puternică pentru împungere.

La sfârșitul secolului al XV-lea apare ca armă folosită în cadrul școlilor de scrimă (duel) din Germania așa-numitul „Dusack”, o armă cu o lamă foarte lată, încovoiată, ascuțită spre vârf și cu tăiș tocit. Nu avea mâner; în partea superioară a lamei se afla o spărtură în care puteau fi introduse doar patru degete. Această armă apare în manualele de scrimă până în secolul al XVIII-lea.

De la mijlocul secolului al XVII-lea se răspândește în Polonia modelul turcesc „karabela” (care se caracteriza prin capul stilizat de vultur, aplecat pe o parte, de la capătul mânerului). Tipul acesta de mâner îl găsim mai târziu și la paloșe sau alte tipuri de arme de înțepare și lovire.

Gardele drepte de parare se termină în mici butoni, puternic aplecați în jos, în formă de flori sau dragoni. Karabela era purtată în Polonia ca floreta în alte țări, inclusiv la costumația civilă. Din săbiile poloneze, s-au păstrat și unele pe a căror lamă este încrustat cu aur numele și portretul principelui Stephan Batory din Transilvania (1533-1586), care din 1576 a devenit regele Poloniei.

Săbiile au făcut parte până la sfârșitul secolului XX din armamentul de război în majoritatea țărilor europene. De exemplu, în războiul de independență din 1877-1878, lista armamentului trupelor românești cuprindea în primul rând săbiile de diferite tipuri : „tesac de infanterie, trupă; sabie de dorobanți călări, trupă; sabie-baionetă, trupă; sabie de marină, ofițer; sabie de infanterie, ofițer; sabie de cavalerie, ofițer; sabie de călărași/artilerie, trupă”, pe lângă alte arme albe ca spada, „pumnalul de incendiu” și lancea de cavalerie și trupă. Toate săbiile respective erau produse în manufacturi din străinătate, dintre care amintim celebrele ateliere Solingen din Germania, vestite pentru calitatea prelucrării oțelului. Printre armureriile prestigioase din Europa se numărau, încă din secolele medievale, cele de la Cluet – Franța, Trivelli – Italia, Toledo – Spania.

Nu se poate discuta despre sabie fără a fi amintită cea a samurailor, japonezii stăpânind încă din secolul XVII „nu numai tehnologia obținerii unor aliaje fier-oțel bine omogenizate, ci și metode de tratare termică parțială, șlefuire și lustruire ce ducea la rezultate situate la limita superioară a posibilului tehnic”. Sabia samurailor rămâne modelul ideal al armei ce cucerește prin forță, flexibilitate și rezistență.

Baioneta

Cuvântul „bajonett” provine, probabil, de la orașul francez Bayonne, unde au fost confecționate primele arme de acest gen, însă e posibilă și proveniența cuvântului din spaniolă, „bayneta” însemnând cuțit mare. Nu s-a stabilit dacă primele baionete erau folosite în scopuri militare sau de vânătoare, acestea prezentând o lamă cu tăiș simplu sau dublu, tăiș posterior scurt, mâner de parare și vran care se înșuruba pe țeava puștii.

Armele de infanterie cu cremene și baionetă atașabilă, armă de înțepare scurtă, au înlăturat până la sfârșitul secolului al XVII-lea sulița lungă „pike”.

Figura 7 – Baionetă

Folosirea armelor de foc cu cremene făcea imposibilă însă execuția focului în momentul atașării baionetei la armă. De aceea, manevra se executa abia după ce a fost tras ultimul foc, baioneta fiind purtată într-o poșetă. Adesea se întâmpla ca soldatul să piardă în luptă baioneta, aceasta fiind lesne retezată de pe arma de foc în urma unei lovituri aplicate de inamic. S-au încercat și alte modalități de prindere a baionetei pe armă: modelul următor de baionetă a fost cea cu țevișoară sau manșon, cu ajutorul căruia baioneta era prinsă pe țeava puștii – manșonul avea o despicătură, care făcea posibilă aplicarea baionetei pe țevi de diferite grosimi.

La ora actuală, baioneta este singura armă albă care intră în dotarea standard a trupelor de infanterie.

Toporul, barda și securea de luptă

Toporul de luptă apare în vechime, la toate populațiile războinice, ca armă de lovire. De exemplu, vikingii roteau topoarele deasupra capului înainte de a da lovitura finală, ținându-le cu ambele mâini de cozile lungi.

În Evul Mediu occidental, în luptă, topoarele erau armele folosite de regulă de pedestrime (țărani), fie pentru lupta corp la corp, fie prin aruncarea în inamicul plasat la distanță. Ținta putea însă fi și calul acestuia.

Figura 8 – Topor de luptă

Figura 9 – Secure de luptă

Cu toporul și securea (un topor cu lama având muchie mai mare) se tăiau și arbori pentru întărituri, foc etc.

Barda (hache d’armes) prezenta o lamă cu tăiș lat, subțire și curbat, pentru mărirea suprafeței de lovire.

În cazul cavaleriei, ele se mânuiau „de-a călare cu una sau cu ambele mâini”.

Un tip de topor de luptă îl reprezintă tomahowk-ul, armă a indienilor americani, având lamă mai mică, alungită, atașată unei cozi din lemn lungi, ușoare.

Sulița

Este o armă albă utilizată încă la vânătoare sau chiar în războaie civile. Construcția ei este simplă: o prăjină, la al cărei capăt se fixează cu ajutorul unor cuie, benzi (din piele sau material textil) sau bolțuri o țevișoară cu o lamă.

Figura 10 – Suliță

Sulițele cunosc două forme: sulița de înțepare și cea de aruncare, aceasta din urmă fiind mai subțire și având o greutate mai mică, la capătul prăjinii existând o parte metalică ce funcționează ca o contragreutate.

Lancea

Cu o formă asemănătoare suliței, lancea era folosită de către călăreții războinici. După introducerea în luptă a armurilor îmbunătățite, lancea a trebuit să fie tot mai mare și mai grea, pentru ca forța cu care lovea călărețul să fie crescută. Acesta ținea arma sub braț, iar pentru protejarea mâinii, pe prăjină se fixa un mic scut.

Lancea a fost și arma turnirurilor.

Figura 11 – Lance

Halebarda

Numele armei provine de la cuvintele Helm sau Halm = prăjină și Barte = bardă. Spre deosebire de securea de luptă, halebarda are în partea superioară un vârf de împungere, iar în partea inferioară – o lamă lată pentru lovire.

Figura 12 – Halebarde

În secolulele XV-XVII se utiliza în luptă un model de halebardă ușoară, numită pertuizană.

Cercul de război

Folosit mai ales de triburile Sikh din nord-vestul Indiei, chakram-ul este un cerc de oțel plat, cu marginea exterioară zimțată, fiind purtat în vârful unui turban înalt, conic. Cercul se rotea puternic pe degetul arătător înainte de a fi aruncat sau ținut strâns între degetul arătător și police și se proiecta cu o mișcare bruscă pornind din dreptul pieptului.

Figura 13 – Cercul de război

Bumerangul

Armă tradițională a aborigenilor australieni, bumerangul este confecționat dintr-o bucată de lemn curbat, care, fiind aruncată la distanță, revine la locul inițial, dacă nu a lovit ținta.

Figura 14 – Bumerang

Boxul

Armă de lovire, boxul constă fie dintr-o bucată de metal cu găuri pentru degete, cu care se atacă ținând pumnul strâns, fie dintr-o bucată din corn de animal sau din metal în formă de semilună închisă, prevăzută pe curbură cu țepi sau chiar cârlige.

Figura 15 – Box

Nunchak-ul

Format din două bucăți de lemn sau alt material prinse una de alta cu un laț de piele sau din zale, această armă orientală este mânuită prin răsuciri stânga-dreapta, care îi imprimă viteză, ajutând la lovirea puternică a țintei.

Figura 16 – Nunchak-ul

CAPITOLUL 2. LEZIUNILE TRAUMATICE PROVOCATE DE ARME ALBE

Armele albe, cu câteva excepții, sunt obiecte ascuțite care crează leziuni specifice. În prezenta lucrare se va pune accent pe acest gen de leziuni.

2.1 Principalele mecanisme de producere a leziunilor traumatice:

1. Lovirea activă se produce când agentul traumatic, aflat în mişcare, loveşte un corp care se află în poziţie fixă sau relativ fixă (mecanism de acceleraţie). Ea se întâlnește în special în circumstanţele unei agresiuni și generează leziuni traumatice existente doar în zona de impact;

2. Lovirea pasivă se evidențiază când un corp aflat în mişcare se loveşte de un agent traumatic aflat în poziţie fixă sau relativ fixă (mecanism de deceleraţie);

3. Compresiunea apare atunci când două corpuri dure comprimă corpul şi tind să se apropie (ex. călcarea cu roata, comprimare între părţile joase ale autovehiculului şi sol);

4. Asocierea mecanismelor de mai sus.

2.2 Traumatismele produse cu obiecte ascuțite

Armele și instrumentele cu vârfuri și margini ascuțite constituie o categorie aparte. Aceste obiecte ascuțite se împart în următoarele categorii:

1. Cu acțiune simplă:

a) tăietoare (cuțit, brici)

b) înțepătoare (cuie)

c) despicatoare (sabie, topor, satâr)

2. Cu acțiune combinată:

a) înțepător-tăietoare

b) înțepător-despicătoare

c) tăietor-despicătoare

d) ferestruitoare.

Leziunile produse de obiecte ascuțite sunt leziuni cu soluție de continuitate. Ele sunt următoarele:

a) Excoriația poate fi considerată o soluţie de continuitate specifică ce interesează numai epidermul şi dermul. Excoriațiile pot fi unice sau multiple şi de diverse forme: liniare, semicirculare, sau pe o zonă tegumentară mai mare, în ultima variantă numindu-se placard excoriat. Excoriația se produce ca mecanism prin lovirea activă sau lovirea pasivă. În primul caz, anumite corpuri ascuţite, rugoase sau cu muchii lovesc tangențial. În cel de-al doilea (lovirea pasivă), se produce frecarea de un corp dur cu suprafaţă rugoasă, de ex. prin cădere. Astfel, intervine abraziunea ţesuturilor (realizată mai frecvent cu corpuri rugoase) sau plesnirea (în urma loviturilor active).

În producerea excoriațiilor, linia de aplicare a forței are un rol determinant. Ea trebuie să fie înclinată, formând un unghi ascuțit cu corpul.

Figura 17 – Excoriație

Excoriaţia poate apărea atât pe piele cât și pe mucoase. Atunci când este superficială, respectiv când se localizează doar la nivelul epidermului, se produce limforagia. În următoarea fază ea se usucă și se formează o crustă seroasă gălbuie. Dacă excoriația este mai profundă, când interesează şi papilele dermice, ea cauzează o hemoragie care ulterior evoluează într-o crustă brun-roşietică (crustă hematică).

b) Plaga este o soluţie de continuitate care interesează toate straturile pielii, chiar şi ţesuturile profunde.

Plăgile pot fi de mai multe tipuri: superficiale sau profunde, penetrante (în cavităţi) sau nepenetrante, perforante (în viscere) sau neperforante, transfixiante (străbat un segment anatomic în întregime) existând un orificiu de intrare şi unul de ieşire.

În funcție de tipul de agent vulnerant se descriu: plăgi contuze, tăiate, înţepate, înţepat-tăiate, despicate, împuşcate, muşcate;

Din punct de vedere al evoluţiei, plăgile sunt simple (neinfectate, cu vindecarea per primam intentionem) sau complicate (infectate, cu vindecarea per secundam).

Plăgile pot evolua în funcție de anumiți factori, respectiv factori locali (vascularizaţia regiunii), factori generali (boli diverse) şi factorul terapeutic (care este hotărâtor). Plăgile pot determina complicații locale (infecţia, apariţia de cicatrici vicioase) şi generale (hemoragia cu anemia acută, infecţiile – tetanos, rabie etc.).

După tipul de agent vulnerant se descriu: plăgi contuze, tăiate, înţepate, înţepat-tăiate și despicate.

1. Plaga contuză apare prin acţiunea traumatică a unui corp contondent ce înfrânge rezistenţa şi elasticitatea tegumentului.

Mecanismul de producere poate fi activ (lovirea cu un corp contondent) sau pasiv (lovirea de un corp contondent).

În regiunile unde tegumentul este întins pe un plan osos (craniu, creastă tibială), aspectul plăgii se aseamănă uneori cu acela al unei plăgi tăiate. În această situație se poate crea confuzie cu plăgile tăiate sau tăiate-despicate, de aceea se impune examinarea leziunii cu lupa pentru punerea în evidenţă a marginilor neregulate şi a punţilor fine caracteristice plăgilor contuze.

Plaga plesnită apare în zonele în care sub piele nu mai există straturi subiacente sau acolo unde acestea sunt foarte subţiri.

Plaga contuză se caracterizează prin următoarele aspecte: profunzime mică, dehiscenţă, margini neregulate cu existenţa unor punţi tisulare între ele, fundul anfractuos acoperit cu cheag de sânge şi fibrină, unghiurile mai obtuze. În jurul plăgii există uneori escoriaţii și/sau echimoze. Plăgile anfractuase prezintă un pericol mare de suprainfectare.

În sens clasic, se consideră că plaga contuză este alcătuită din 3 zone: zona centrală – plaga propriu-zisă (cu ţesutul distrus), zona intermediară – cu zone excoriate şi/sau echimoze (alterată morfologic) şi zona periferică – cu tegument de aspect normal (dar cu alterare funcţională).

În funcţie de mecanismul de producere se pot deosebi mai multe tipuri de plăgi contuze:

a) Plaga plesnită se descrie atunci când corpul contondent acţionează într-o zonă unde tegumentul se află imediat deasupra unui plan osos (cap, genunchi, coate etc.). Marginile sale sunt relativ drepte, cu mici neregularităţi (franjurate). Are o formă stelată (când agentul traumatic este plat), sau – uneori – liniară (când agentul traumatic este lung şi subţire), cu mici traiecte secundare. La plaga plesnită dehiscenţa este redusă datorită punţilor tisulare.

b) Plaga strivită se descrie atunci când agentul traumatic are o greutate semnificativă. Forma plăgii este neregulată, marginile sunt accidentate (zimţate) iar pe tegumentul din jurul plăgii apar multiple zone excoriate şi/sau echimoze.

c) Plaga muşcată este cauzată de om sau de animal. Acest tip de plagă contuză reproduce forma arcadelor dentare.

d) Plaga smulsă are ca mecanism o tracţiune forţată ce depăşeşte capacitatea de rezistenţă (elasticitate) a ţesutului. Ea poate apărea sub forma plăgii scalpate – când o porţiune de tegument se detaşează de pe planul subiacent (de regulă osos) sau a plăgii sfâşiate (care, de cele mai multe ori, este o plagă muşcată-smulsă).

2. Plaga tăiată este produsă cu obiecte tăioase (sticlă, brici). Ea poate avea diferite forme: liniară (rectilinie, circulară), în lambou (prin secţionare oblică, cu detaşarea unui fragment tisular – lamboul) şi mutilantă (plagă profundă, cu secţionarea unui fragment anatomic, de ex. nas, ureche).

Plăgii tăiate i se descriu: capul plăgii (punctul de atac), coada (punctul terminal), marginile, lungimea şi profunzimea ei. La nivelul punctului de atac unghiul este mai deschis, plaga este mai profundă, punctul terminal are unghi mai închis, mai superficial şi uneori se prelungeşte cu o escoriaţie fină (coada de şoricel).

Plăgile tăiate pot fi:

• liniare, când obiectul tăietor acţionează perpendicular pe piele;

• cu lambou (limb) cutanat, când instrumentul ascuţit acţionează oblic faţă de planul tegumentului, detaşând parţial pielea de statul subiacent;

• cu amputare (mutilante): a unui fragment de membru (spre exemplu a unui deget), a urechii, etc.

Plaga tăiată se caracterizează prin margini netede, drepte, regulate, lipsa punţilor tisulare, fund neted concav, dehiscenţa mare, unghiuri ascuţite. Lungimea plăgii tăiate depinde de lungimea muchiei instrumentului tăietor şi de mişcarea acestuia; profunzimea depinde de gradul de ascuţire, forţa mişcării de apăsare, rezistenţa ţesuturilor (la nivelul gâtului, coapselor, feselor şi abdomenului rezistenţa fiind mai scăzută).

Figura 18 – Plagă tăiată

Plăgile profunde pot interesa vase sanguine mari şi nervi, uneori ele pătrunzând până la oase sau cartilaje. După acţiunea tăietoare, pe oase se pot observa crestături superficiale. Prin secţionarea cartilajului, pe suprafaţa de secţiune se formează urme (microrelief) utile pentru examenul traseologic, prin care se poate identifica obiectul vulnerant.

Figura 19 – Diferențe între plaga tăiată și plaga înțepată, secțiune

Prin caracterele ei, plaga tăiată poate oferi date despre direcţia loviturii şi poziţia victimă-agresor.

Plăgile autoprovocate se pot diferenția de cele heteroprovocate pe baza coroborării datelor privind localizarea pe corpul victimei, direcţia, numărul, profunzimea, precum şi inclinaţia pereţilor plăgilor tăiate.

3. Plaga înţepată apare prin compresia şi îndepărtarea laterală a ţesuturilor şi se produce prin instrumente cu vârf ascuţit. Obiectele înţepătoare se caracterizează printr-o formă alungită şi un vârf ascuţit. Această categorie este reprezentată în mod tipic de obiecte ca acul, andreaua, cuiul.

Forma secţiunii transversale a obiectelor înţepătoare este foarte variată, ea putând fi pătrată, romboidă, rotundă, ovalară sau neregulată. Plăgile înțepate pot avea marginile uşor neregulate iar în jurul marginilor se observă uneori o zonă excoriată. Atunci când obiectul înțepător are o margine tăioasă, bine ascuțită, nu se observă lipsa de substanţă, apropierea marginilor plăgii fiind perfectă.

Diametrul orificiului este mai mic decât diametrul instrumentului vulnerant datorită retracţiei ţesuturilor, ceea ce constituie o caracteristică vitală.

Plăgile înţepate pot fi superficiale şi profunde, penetrante sau nepenetrante. În cazul unui instrument de calibru mare se produce o dilacerare a ţesuturilor, plaga având o formă alungită (butonieră sau fantă) şi capetele în unghi ascuţit. În această situație se impune diagnosticul diferenţial cu plaga înţepată-tăiată.

Figura 20 – Plagă înțepată

Plăgii înțepate i se descriu: o plagă cutanată la locul de pătrundere, un canal şi o plagă la locul de ieşire (dacă este transfixiantă). Canalul poate fi unic sau multiplu, adâncimea, traiectul şi dimensiunile sale fiind dependente de obiect şi modul de acţiune. Plaga la ieşire poate fi de dimensiune mai mică. Deşi superficial la nivelul pielii plaga este de dimensiuni relativ mici, profunzimea (respectiv lungimea canalului) acesteia poate fi semnificativă, ea străbătând uneori chiar toate straturile unui segment anatomic (plaga transfixiantă). În asemenea cazuri se poate vorbi despre plaga de intrare şi plaga de ieşire.

Figura 21 – Diverse forme de plagă înțepată

Interesarea vaselor sanguine mari sau a organelor interne determină producerea hemoragiei interne masive. Plăgile înțepate nu se caracterizează prin hemoragii externe masive.

Instrumentele înţepătoare pot produce fracturi orificiale, asemănătoare cu leziunile prin arme de foc, atunci când acționează asupra oaselor plate (craniu, omoplat, stern).

4. Plaga înţepată-tăiată este cauzată de acţiunea unor instrumente având lama relativ îngustă şi alungită, cu vârful şi una sau mai multe margini longitudinale ascuţite (de ex. cuţit, briceag, şiş). Acestea, având aceste particularităţi, acţionează prin înţeparea şi secţionarea tegumentelor cu partea ascuțită a tăișului.

Obiectele care au lame înţepătoare-tăietoare sunt confecţionate pentru utilizarea industrială, casnică dar și în scopul producerii leziunilor (de vânătoare şi militare, ş.a.).

Figura 22 – Părțile componente ale unui obiect tăietor-înțepător

În funcţie de caracteristicile lamei, instrumentele înţepătoare-tăietoare se împart în două mari categorii: cele care au o margine ascuţită (cuţite) şi cele cu ambele margini ascuţite (pumnale). Cele din prima categorie prezintă o secțiune transversală cuneiformă (în formă de triunghi foarte turtit), iar cele din cea de-a doua au secțiunea în formă de romb sau elipsă îngustă alungită şi foarte turtită. Există de asemenea lame cu secţiunea transversală triunghiulară (pile cu trei margini ascuţite) sau pătrată (baionete cu patru margini ascuţite), marginile ascuţite ale acestor lame secţionând cu uşurinţă tegumentele, motiv pentru care pot fi clasificate drept înţepătoare-tăietoare.

Ambele categorii de instrumente înțepătoare-tăietoare au două părţi componente principale: mânerul şi lama.

În general lama este confecţionată din oţel rezistent. Marginea ei ascuţită se numeşte tăiş. Zona dinspre vârf a tăişului este de regulă convexă, dar la instrumentele cu două tăişuri aceste porțiuni pot fi rectilinii, chiar concave. Unele modele ale instrumentelor înţepătoare-tăietoare au tăişul până la mâner; la altele, tăişul se prelungeşte în apropierea mânerului cu o porţiune netăioasă, care se numeşte baza lamei. Această porţiune neascuţită a lamei domină în special la briceag, ea fiind numită bărbie.

La instrumentele înţepătoare-tăietoare cu un singur tăiş, marginea opusă tăișului se numeşte muchie sau dors. Unele cuţite au muchia rectilinie iar altele au muchia curbată (concavă sau convexă) în apropierea extremităţii opuse mânerului, care se numeşte vârf.

Unele instrumente înţepătoare-tăietoare au un limitator între lamă şi mâner. Acesta împiedică alunecarea mâinii pe lamă în momentul când se aplică lovitura.

Când instrumentul are un singur tăiş, plaga are un aspect de săgeată cu unghi ascuţit (partea cu tăiş) şi un unghi rotunjit sau patrulater (partea fără tăiş). Obiectul tăietor-înţepător cu două tăişuri produce o plagă cu aspect de fantă sau butonieră având două unghiuri ascuţite, iar cel cu mai multe muchii tăietoare o plagă cu aspect stelat.

Figura 23 – Plagă înțepat-tăiată

Leziunea înțepată-tăiată are o formă rectilinie. Există și cazuri în care la un capăt apare o codiţă (în “S”, atunci când, după străpungerea ţesuturilor, se imprimă o altă direcţie instrumentului sau când se scoate cuţitul, imprimându-se o mişcare oblică). Se descriu o plagă cutanată şi un canal (prin acţiunea de penetrare) care reproduce direcţia agentului vulnerant şi care de obicei este unic și orb (fără orificiu de ieşire).

În general, lungimea plăgii este egală cu lăţimea lamei instrumentului când lovitura este perpendiculară şi este mai mare când lovitura este oblică.

Figura 24 – Plăgi înțepat-tăiate

Adâncimea canalului depinde de profunzimea introducerii obiectului. Canalul reproduce direcția loviturii. Uneori lungimea lamei poate fi mai mică decât adâncimea canalului (lovituri puternice care deprimă pielea) dar în aceste situaţii, în jurul plăgii apare o zonă ovalară echimozată (imprimarea mânerului pe piele).

5. Plaga despicată este produsă cel mai frecvent prin acțiunea unor instrumente grele cu lamă tăioasă (topor, secure, bardă). Datorită existenței unui mecanism mixt de producere (secţionare şi contuzionare), în fundul plăgii apar uneori trame conjuctive în cazul în care instrumentul nu este bine ascuțit. Leziunile traumatice sunt consecința forței de lovire. Plaga despicată are și aspecte de plagă tăiată datorită lamei tăioase (ce predomină când lama este ascuțită) dar şi de plagă contuza datorită puterii cu care se aplică lovitura.

Lungimea plăgii depinde de lungimea marginii tăioase a instrumentului, iar profunzimea canalului poate fi mai mare decât lungimea lamei instrumentului, în funcție de forța loviturii.

Acest tip de plagă este însoțit frecvent de leziuni traumatice grave ale țesuturilor subiacente: rupturi sau zdrobiri de organe, fracturi etc. Există asemănări cu plaga contuză sau tăiată, în funcție de ascuţişul muchiei. Asemenea plăgi prezintă un risc accentuat de infecţie şi pot fi asociate cu zdrobirea organelor.

Figura 25 – Plagă despicată

Marginile plăgii cutanate sunt îndepărtate una faţă de cealaltă (plagă dehiscentă). Ele pot fi regulate, netede (atunci când lama este ascuţită), sau neregulate cu anfractuozităţi (dacă lama este tocită sau foarte groasă). De cele mai multe ori, marginile prezintă zone excoriate produse prin frecarea lamei de tegument – care iniţial este comprimat (datorită fibrelor elastice, pielea „se mulează” pe lamă, cu atât mai bine cu cât aceasta este mai groasă) şi ulterior este tăiat-rupt. De asemenea, apar echimoze de diferite dimensiuni adiacent marginilor plăgii datorită forţei cu care se acţionează.

2.3 Diferențierea între leziunile din omucidere și leziunile din suicid

Cel mai important aspect în evaluarea deceselor cauzate prin folosirea obiectelor ascuțite constă în diferențierea dintre sinucideri și omucideri. În literatura de specialitate, semnele care indică suicidul sunt următoarele:

1. Localizarea plăgilor în zone accesibile victimei (precordială, cervical anterioară, antebraț, abdomen).

2. Gruparea leziunilor având o direcție similară.

3. Tăieturi concomitente, unele superficiale, cu caracter incipient (de tatonare).

4. Combinarea leziunilor grave, tanatogeneratoare cu leziuni superficiale (leziuni de încercare)

5. Absența rănilor de autoapărare.

6. Expunerea/dezgolirea zonei tăiate.

7. Tăieturi adesea descendente.

8. Omiterea zonelor corpului care au sensibilitate mare la durere.

În urma unui proces complex de analizare multivariată a deceselor cauzate prin lovituri cu obiecte tăioase s-a evidențiat faptul că prezența simultană a mai multora din aceste caracteristici constituie un indiciu de probabilitate mare al suicidului. Trebuie subliniat că acumularea acestor trăsături caracteristice nu constituie o dovadă definitivă, ci doar un indiciu al suicidului. În schimb, absența acestor factori nu indică omuciderea (concluzia inversă se exclude). Dimpotrivă, au existat multe cazuri de suicid în care aspectele de mai sus au lipsit parțial sau total.

Figura 26 – Plăgi tăiate în suicid

Un factor destul de rar menționat dar semnificativ este cantitatea de sânge de pe mâinile victimei. În cazurile de sinucidere, victimele adesea prezintă cantități mari de sânge pe mâini. La victimele omuciderilor, acest lucru apare doar în prezența leziunilor de autoaparăre, care indică existența altui autor.

CAPITOLUL 3. ELEMENTE DE TANATOLOGIE

3.1 Etapele morții

Instalarea morţii este un proces progresiv, parcurgând trei etape succesive: agonia, moartea clinică și moartea biologică.

Agonia (gr. agon = lupta, întrecere) este o etapă de tranziție între viaţă și moarte în care se duce o luptă între procesele biologice şi cele tanatologice. Durata ei este variabilă, depinzând de cauza decesului, de la câteva minute (scurtă) până la ore, chiar și zile (lungă). În anumite cazuri, ea poate lipsi (moarte subită, zdrobirea capului).

În timpul agoniei, pielea muribundului devine palidă, temperatura corpului scade, apar transpiraţii reci. Contactul cu realitatea imediată se pierde, activitatea cardiacă şi respiratorie sunt perturbate, apoi dispar simţurile – întâi văzul, în final auzul.

Agonia are diverse forme clinice:

a) Agonia lucidă – cu conştiinţa nealterată;

b) Agonia cu delir – cu stare de agitaţie, mişcări bruşte; în cadrul acesteia există posibilitatea să apară leziuni autoprovocate (prin cădere din pat, zgâriere cu unghiile);

c) Agonia alternantă.

Moartea clinică se caracterizează prin dispariţia funcţiilor respiratorii şi cardiace, păstrându-se însă activitatea biologică a ţesuturilor. Durata acestei etape este de aproximativ 5 minute. În această perioadă, încă mai este posibilă reanimarea tuturor funcţiilor vitale.

Moartea biologică este o etapă caraterizată prin încetarea proceselor metabolice de la nivelul celulelor, ceea ce duce la lipsa eficienței manevrelor de resuscitare.

Țesuturile organismului mai rezistă o scurtă durată după instalarea morții biologice, dar ulterior, din cauza lipsei oxigenului, procesele își diminuează treptat activitatea până la încetarea totală. Țesutul nervos fiind cel mai sensibil la scăderea nivelului de oxigen, primele modificări survin la nivelul cortexului.

3.2 Tanatogeneza

Tanatogeneza reprezintă mecanismul de producere a morții. Moartea poate fi de două tipuri, violentă sau neviolentă. Moartea provocată prin traumatismele cu arme albe se încadrează în prima categorie.

Moartea violentă poate fi definită ca având drept agent cauzator acțiunea unor factori traumatici externi asupra organismului, ce pot fi de natură mecanică, fizică, chimică, biologică, psihică sau determinată de declanșarea unui reflex inhibitor (acțiunea unei zone reflexogene). Când un caz de deces este etichetat ca fiind violent din punct de vedere medico-legal se vor porni automat procedurile judiciare specifice pentru a se stabili condițiile în care a avut loc moartea, forma de vinovăție cu care a fost produsă și eventuala impunere a unei sancțiuni.

Indiferent de intervalul de timp care a trecut de la momentul/ evenimentul traumatic şi decesul persoanei, medicul legist are ca sarcină stabilirea legăturii de cauzalitate între traumatismul incriminat şi moartea individului; acest lucru nu este întotdeauna simplu de realizat datorită caracterului specific individual de evoluţie posttraumatică al fiecărei fiinţe umane.

Moartea violentă poate surveni în diverse împrejurări.

a) Accidentele constituie situații în care forma de vinovăţie este culpa persoanei însăşi sau a autorului, deci moartea se produce întâmplător, fără să se fi urmărit ori acceptat decesul (accidente de muncă, casnice, rutiere, feroviare etc.).

În aceeași categorie se include și decesul cauzat de unele deficienţe sau greşeli în activitatea de asistenţă sanitară, respectiv o conduită terapeutică inadecvată – tratament incorect efectuat sau aplicat cu întârziere, nesupravegherea competentă a pacientului etc. În aceste cazuri, din punct de vedere medico-legal şi juridic, moartea este considerată violentă deoarece medicul, prin pregătirea sa profesională, este obligat să intervină în mod competent (conform calificării) pentru a „rupe lanţul tanatogenerator”. Medicul este considerat responsabil de a nu fi acordat ajutor pacientului, fapt care conduce la moartea acestuia.

b) Sinuciderile sunt acte autolitice produse cu intenţie (directă) de cele mai multe ori, dar şi accidental, din culpă, în unele cazuri.

În funcție de reglementările sociale și/sau religioase, suicidul reușit („vero”) a fost acceptat sau respins ca fenomen de voliție și decizie asupra propriei vieți. El este caracterizat de parcurgerea unor etape pe care prof. V. T. Dragomirescu le definește ca sinucidaţie → sinucidacţie → traumatizaţie, respectiv ideea de sinucidere se inoculează treptat, ajungând la obsesie și determinând individul să transforme ideea în realitate.

c) Crimele se definesc ca omucideri heteroagresive care pot fi produse cu intenţie (directă/ indirectă) ori cu praeterintenţie. În categoria omuciderilor se include şi omorul săvârşit la rugămintea sau cu acceptul victimei (în limbaj juridic, infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii).

d) Execuţia capitală (pedeapsa cu moartea) este o împrejurare particulară de deces a unei persoane care a fost condamnată printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă a unei instanţe de judecată legal investită; în această situaţie se poate vorbi de existenţa unei duble intenţii directe – atât a instanţei de judecată, cât şi a făptuitorului care, în această situaţie, prin excepţie, este exonerat de răspundere.

Problema este controversată în lumea contemporană, existând curente ce susțin menținerea execuției capitale (de exemplu anumite state din S.U.A., China, India, Indonezia) și țări care au renunțat la acest tip de pedeapsă în ultimele decenii (Uniunea Europeană). În România, ea s-a abolit în 1989, imediat după prăbușirea regimului comunist.

Modalitățile cele mai uzuale de realizare a execuției includ decapitarea, spânzurarea, împușcarea, electrocuția pe „scaunul electric”, injecția letală, etc.

3.3 Cauzele decesului

În omuciderile produse prin lovituri cu obiecte tăioase, victima decedeaza cel mai frecvent prin exsanguinare din cauza leziunilor vaselor de sânge majore. Durata până la instalarea decesului depinde de numărul de vase lovite, de tipul de vase afectate (artere, vene) și de dimensiunea acestora (diametru). În acest context, factorul decisiv constă nu numai în cantitatea de sânge pierdută, ci și în viteza pierderii de sânge. Hemoragiile arteriale la nivelul vaselor majore pot cauza moartea relativ repede. O pierdere mai mare de 1 litru de sânge la nivelul unui vas major poate fi fatală. Pe de altă parte, la nivelul vaselor venoase mici se pot pierde câțiva litri de sânge până se produce decesul. Așadar există o legătură strânsă între chestiunea cauzei decesului și posibilitatea de intervenție.

Un semn extern al anemiei acute este lividatea postmortem redusă. În afară de acumulările de sânge din țesutul din apropierea vaselor afectate sau din cavitățile corpului, organele palide reprezintă o constatare caracteristică la autopsie. În leziunile prin înjunghiere la nivelul trunchiului, se poate ca sângerarea externă să fie doar minoră iar sângele să se acumuleze în cavitatea toracică sau cea abdominală. Printr-o deplasare a straturilor de țesuturi moi, zonele rănii se pot închide – doar parțial, în majoritatea cazurilor. În aceste circumstanțe, pe haine și la locul faptei se pot găsi doar urme minore de sânge, în ciuda leziunilor masive.

Când rănile înjunghiate sau tăiate sunt localizate la nivelul gâtului, trebuie luate în considerație două potențiale cauze ale decesului: aspirația sângelui și embolia. Pentru aspirarea sangvină, expunerea tractului respirator este o precondiție. O leziune a vaselor cervicale mari nu este obligatorie. Pierderea de sânge la nivelul vaselor mici (de ex. glanda tiroidă) poate fi relativ suficientă pentru a cauza o aspirație de sânge fatală. În rănile deschise la nivelul venelor jugulare, aerul poate fi aspirat în interior atunci cînd corpul este în poziție verticală. Dacă prin fluxul sangvin se transferă o cantitate suficientă de aer în ventriculul drept, se poate produce embolia.

Aceasta poate duce la deces singură sau în combinație cu pierderea de sânge, sau ocazional cu aspirația de sânge.

Printre cauzele mai puțin frecvente ale decesului produs prin lovire cu obiecte ascuțite se numără tamponada cardiacă și afectarea proceselor regulatoare centrale. Tamponada cardiacă produsă prin înjunghiere apare dacă sângele circulând din inimă sau prin vasele mari nu poate trece prin deschiderea pericardului. Acest lucru este posibil daca orificiul din pericard este comparativ mic, de exemplu atunci când s-a utilizat un obiect subțire și ascuțit. În acest context, Karger et al. au raportat o sinucidere în care ventricolul stâng a fost străpuns de o canulă.

CAPITOLUL 4. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ NECROPTICĂ

ÎN CAZUL TRAUMATISMELOR CU ARME ALBE

4.1 Cercetarea la locul faptei

Una dintre cele mai importante acțiuni de anchetă prevăzute de lege este cercetarea locului faptei. Aceasta este efectuată în cel mai scurt timp posibil de către o echipă condusă de ofițerul de urmărire penală sau procuror și care include adesea și un specialist din domeniul medicinii. În mod frecvent, medicul legist este solicitat să examineze cadavrul la fața locului dar poate participa și la prelevarea mostrelor pentru cercetarea comparativă a acestor probe, precum și la interogatoriu, percheziție sau cazurile de reconstituire a faptei. Ofițerul de urmărire penală sau procurorul poate solicita prezența la cercetarea locului faptei, în afara specialiștilor, și a părții vătămate, a învinuitului sau a martorilor.

Locul faptei se definește ca o porțiune de teren sau o încăpere în care s-a produs o infracțiune sau un alt eveniment cu caracter penal. De asemenea, se consideră locul faptei și zona unde a fost descoperit cadavrul unei persoane. Cercetarea acestuia presupune obținerea unor informații corecte printr-o examinare minuțioasă, efectuată cu promptitudine.

În cazul unui deces, examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit se poate efectua de către orice medic în calitate de specialist, dar mai ales de către medicul legist – care în asemenea cazuri nu are drepturile și obligațiile expertului judiciar. Opiniile sale au un caracter consultativ și sunt comunicate verbal. Ulterior, medicul legist prezent participant la examinarea exterioară a cadavrului la locul faptei poate participa la procesul respectiv în calitate de expert, efectuând necropsia și prezentându-și concluziile în scris.

În procesul de examinare a locului faptei, ofițerul de urmărire penală sau procurorul întocmește un proces-verbal în care se descriu toate acțiunile întreprinse de organele de anchetă, de medicul legist, precum și toate constatările efectuate pe parcursul cercetarii, în ordinea efectuării acestora. De regulă, cadavrul se examinează la locul unde a fost descoperit iar medicul legist dicteaza ofițerului de urmărire penală informațiile referitoare la cadavru și corpurile delicte pentru a fi înscrise în procesul verbal.

De regulă, cercetarea locului faptei se realizează în două etape consecutive, etapa statică și etapa dinamică.

Pe parcursul etapei statice, locul faptei este examinat fără a fi schimbată starea inițială a obiectelor, corpurilor delicte și a cadavrului. Este fixată în mod detaliat localizarea tuturor obiectelor și raportul lor reciproc, precum și urmele descoperite, etc.

În continuare se efectuează etapa dinamică, pe parcursul căreia obiectele se cercetează minuțios și pot fi mișcate, luate în mână – astfel devenind posibilă examinarea multilaterală și punerea în evidență a particularităților acestor obiecte sau a unor urme specifice.

Anumite cazuri necesită cercetări suplimentare sau recurente. Examinare suplimentară se efectuează atunci când obiectele de la fața locului au fost examinate incomplet sau nu au fost deloc examinate în timpul cercetării primare. Locul faptei este cercetat din nou atunci când examinarea primară nu a fost de calitate corespunzătoare sau s-a efectuat pe timp nefavorabil.

Obiectivele principale ale examenului la fața locului sunt:

1. descoperirea, cercetarea, descrierea, păstrarea și prelevarea urmelor prezente pe victime și pe diferite obiecte din apropiere;

2. stabilirea împrejurărilor în care s-a desfășurat infracțiunea, a deplasărilor agresorului și victimei;

3. cercetarea minuțioasă a fiecărui element în parte, capabil să contribuie la identificarea agresorului și a obiectului vulnerant.

4.2 Sarcinile medicului legist

Examinarea exterioară a cadavrului la fața locului se efectuează într-o anumită ordine și sunt descrise:

1. localizarea, poziția și atitudinea cadavrului;

2. obiectele de pe cadavru și din apropierea lui imediată;

3. hainele și încălțămintea de pe cadavru;

4. datele generale despre cadavru și fenomenele cadaverice;

5. principalele leziuni corporale exterioare.

Sarcinile propriu-zise ale medicului legist la examinarea exterioară a cadavrului la fața locului sunt:

– să constate moartea reală a persoanei;

– să stabilească timpul scurs de la deces;

– să îl ajute consultativ pe ofițerul de urmărire penală sau pe procuror la examinarea cadavrului;

– să contribuie la depistarea, descrierea, fixarea, ridicarea și ambalarea probelor delicte de origine biologică sau obiectelor cu urmele acestora, care trebuie expediate la laborator pentru investigații suplimentare;

– să-și expună opinia preliminară asupra caracterului, mecanismului și vechimii producerii leziunilor corporale, asupra obiectului cu care putea fi produsă trauma;

– să dea unele consultații reprezentantului organului de drept la întocmirea ordonanței de dispunere a expertizei medico-legale a cadavrului și a corpurilor delicte, la formularea întrebărilor înaintate spre rezolvare.

Medicul legist trebuie să se prezinte la fața locului cu o trusă cu instrumente pentru cercetarea modificărilor cadaverice și a unor reacții supravitale, precum și cu alte instrumente strict necesare.

La fața locului, prima sarcină a medicului legist este diagnosticul pozitiv al morții. De obicei, decesul omului se constată până la sosirea grupei operative. La cea mai mică îndoială privind instalarea morții reale, victimei i se acordă ajutorul medical adecvat.

Până a se începe examinarea, cadavrul trebuie să rămână în poziția în care a fost găsit. El este fotografiat în ansamblu și în detaliu, apoi se fotografiază urmele suspecte din jurul cadavrului. La fotografiere se recomandă fixarea în imagine a unei rigle gradate.

După constatarea morții reale se începe examinarea exterioară a cadavrului. În procesul verbal sunt fixate toate datele referitoare la circumstanțele faptei, iar datele examenului extern se notează într-o anumită ordine.

1. Localizarea, poziția și atitudinea cadavrului. Este notată denumirea locului unde a fost descoperit cadavrul – pădure, câmp, locuință etc. Este descrisă adresa exactă unde este gasit cadavrul. Se consemnează cu precizie poziția cadavrului în raport cu obiectele imobile din încăpere sau din zona exterioară unde a fost găsit. Trebuie notată poziția cadavrului față de urmele și obiectele din jur, indicându-se distanța dintre acestea. Se descrie atitudinea cadavrului, adică raportul dintre părțile anatomice ale corpului.

2. Obiectele de pe cadavru și din apropierea lui. În primul rând sunt examinate și descrise acele obiecte cu care au putut fi produse leziunile corporale. Obiectele și instrumentele vulnerante se examinează pentru a constata dacă cu ele s-au putut produce leziuni de tipul celor prezente pe cadavru. Unele obiecte vulnerante se pot afla chiar în corpul defunctului (ex. un cuțit în canalul unei plăgi înțepat-tăiate). Extragerea lor din corpul victimei la fața locului este strict interzisă. În mod asemănător, nu trebuie scoase nici lațurile de pe gâtul persoanei spânzurate.

În mâinile cadavrului pot fi descoperite unele obiecte. După o examinare minuțioasă, acestea sunt descrise și ridicate pentru o investigație specială ulterioară. Se examinează și se descriu urmele de sânge, urină, mase vomitive etc. de lângă cadavru, indicându-se localizarea acestora în raport cu părțile anatomice ale corpului, culoarea, forma, dimensiunile și alte particularități.

Medicul legist va determina mecanismul producerii urmelor de sânge, dacă acestea au fost provocate prin prelingere sau stropire și care este orientarea lor. Delimitarea urmelor de sânge de pe suporturile solide nu prezintă dificultăți, dar pe cele poroase, cum ar fi solul, este dificilă, deoarece conturul lor este vag.

3. Hainele și încălțămintea de pe cadavru. Aceastea trebuie examinate atent în ceea ce privește tipul de material din care sunt confecționate, dacă măsura hainei și a corpului coincid, gradul de uzură, corespunderea anotimpului, lipsa unor porțiuni, etc. Se verifică conținutul buzunarelor, prezența în ele a unor obiecte, medicamente, rețete medicale etc. Sunt examinate și descrise detaliat toate urmele specifice de pe haine, care pot dispărea la deplasarea și transportarea cadavrului la morgă. Nu este recomandată dezbrăcarea cadavrului. Încălțămintea trebuie cercetată cu atenție pentru a fi depistate impurități (cum ar fi cele de vopsea, var, lut) ce lipsesc la fața locului, fapt care uneori indică soluția ca moartea victimei să fi survenit în alt loc.

4. Datele generale despre cadavru. Se indică particularitățile anatomo-constituționale: sexul, vârsta (la exterior), talia, constituția, nutriția, culoarea tegumentelor și alte semne. Cadavrele persoanelor neidentificate trebuie descrise mai amănunțit.

5. Fenomenele cadaverice. În primul rând se cercetează fenomenele cadaverice precoce. Gradul de răcire al cadavrului se poate determina la palpare, dar este indicat să se măsoare temperatura rectală cu ajutorul unui termometru special. La palpare se constată răcirea părților descoperite ale corpului și cele acoperite de haine. Se cer evidențiate fenomenele de deshidratare ale tegumentelor (pete Liarche, pete pergamentoase). Este important să se descrie localizarea și intensitatea lividităților cadaverice, culoarea acestora înainte și după digitopresiune sau comprimare cu dinamometrul. Se vor nota caracterul schimbării culorii lividităților și timpul necesar pentru restabilirea culorii după încetarea comprimării. La cercetarea fenomenelor cadaverice precoce trebuie să se indice timpul examinării. Acest procedeu poate facilita determinarea timpului scurs de la instalarea morții. Este necesar să se fixeze modificările cadaverice tardive și conservatoare. Insectele de pe cadavru, nimfele și larvele acestora se recoltează în eprubete pentru o eventuală examinare entomologică.

6. Reacțiile supravitale. Aceste fenomene, ca și modificările cadaverice, servesc drept sursă de informație pentru estimarea vechimii morții. Ele pot fi evidențiate în primele18-24 ore după moarte. Se recomandă cercetarea reacției musculare la excitările mecanice și electrice precum și a reacției pupilare la acțiunea agenților chimici (ex. atropina)

7. Particularitățile anatomice și lezionale ale cadavrului. Toate particularitățile anatomo-lezionale trebuie examinate și descrise în ordine cranio-caudală, cu evidențierea datelor anatomo-constituționale ale capului, gâtului, trunchiului și membrelor, precum și unele semne specifice ale regiunii date etc. Leziunile corporale se descriu după o anume schemă (caracterul, localizarea, forma, dimensiunile, aspectul exterior etc.).

Descrierea urmele de violență de pe corpul victimei necesită o atenție sporită, la locul faptei cercetându-se doar pe cât este posibil zonele acoperite de îmbrăcăminte. Leziunile corporale vor fi examinate mai detaliat la morgă. La fața locului nu este recomandată înlăturarea firelor de păr sau a altor urme din zona plăgii care trebuie cercetate minuțios. De asemenea nu se recomandă spălarea sângelui de pe leziuni. Modificarea aspectului inițial al leziunilor, efectuarea sondării lor, extragerea unor obiecte penetrante din leziune, etc. se interzic categoric. Este admisă doar recoltarea obiectelor aflate separat de cadavru, pentru a nu fi pierdute pe parcursul transportului la morgă.

8. Loja cadavrului (amprenta). Aceasta reprezintă zona aflată sub cadavru și care, după ridicarea acestuia, trebuie descrisă detaliat. Se menționează tipul acesteia (pământ, pat, zăpadă), prezența urmelor de sânge, a unor impurități specifice etc. care pot elucida anumite circumstanțe în care s-a putut produce moartea, poziția și atitudinea victimei până la deces. În cazul când cadavrul este descoperit în aer liber, într-o regiune cu iarbă sau plante, se poate estima durata șederii lui în acel loc cercetându-se anumite caracteristici ale zonei subiacente ca de ex. modificări ale culorii plantelor, prezența insectelor, a larvelor, etc.

În unele cazuri, pot apărea urme de târâre a corpului care duc spre loja cadavrului. Ele pot prezenta diferite forme și dimensiuni (lățime, adâncime). Este important să se evidențieze existența în aceste urme a eventualelor obiecte aparținând victimei sau agresorului, fragmente de haine, etc. Uneori lângă aceste urme pot fi găsite amprentele încălțămintei agresorului.

9. Circumstanțele negative. Circumstanțele sau fenomenele negative se referă la inexistența unor urme, semne, obiecte care ar trebui să fie prezente la fața locului în mod obligatoriu în condițiile concrete ale evenimentului, sau la prezența unor semne inadecvate contextului dat. De exemplu, atunci când lângă un cadavru cu multiple plăgi lipsesc urme de sânge, sau când cadavrul prezintă leziuni corporale sub haine dar îmbrăcămintea este intactă.

4.3 Autopsia medico-legală

Necropsia (necro = mort, cadavru + opsis = vedere) este sinonimul autopsiei medico-legale. Ea este o activitate specifică instituţiei medico-legale care constă în examinarea completă, externă şi internă, macroscopică şi de laborator (microscopică, toxico-logică, serologică etc.) a cadavrului uman, în scopul descoperirii cauzei decesului (iniţială – intermediară – imediată şi eventual favorizantă) în vederea stabilirii felului şi a împrejurărilor în care s-a produs moartea.

Obiectivele autopsiei medico-legale

Obiectivele la care medicul legist trebuie să răspundă în urma efectuării autopsiei judiciare, relevate în concluziile raportului de constatare medico-legală necroptică pe care-l întocmeşte, sunt următoarele:

1. felul morţii (violentă sau neviolentă);

2. cauza medicală a morţii;

3. legătura de cauzalitate;

4. raportul de cauzalitate;

5. data morţii;

6. rezultatele examinărilor de laborator: grupa de sânge, alcolemie etc.

4.4 Cercetarea cadavrului în moarte violentă

Cel mai voluminos compartiment al medicinii legale îl reprezintă cercetarea cadavrelor persoanelor decedate în urma traumatismelor. Cauzele traumatismelor pot fi factorii mecanici, fizici, chimici, etc, dar cel mai frecvent moartea violentă este cauzată de agenții mecanici. În această categorie intră corpurile contondente, obiectele ascuțite, armele de foc și obiectele explozibile. Fiecare dintre acești agenți mecanici provoacă leziuni diferite din punct de vedere morfologic.

În cadrul autopsiei medico-legale, cercetarea cadavrului presupune examinarea minuțioasă a tuturor regiunilor corpului, a țesuturilor moi, oaselor și organelor interne. Cercetarea leziunilor mecanice trebuie să acorde o atenție sporită așa-numitelor zone ascunse: partea piloasă a capului, cavitatea nazală și cavitatea orală, canalele auditive, pliurile gâtului și cele inghinale, fosele axilare, glandele mamare și regiunea perineului.

La examenul extern trebuie descrise obligatoriu particularitățile morfologice ale tuturor leziunilor mecanice:

Localizarea leziunii (se fixează regiunea anatomică și suprafata ei, distanța în centimetri de la punctele de reper);

Înălțimea de la plante (până la porțiunea inferioară a leziunii);

Tipul leziunii (echimoză, excoriație, plagă, fractură, etc);

Forma leziunii (se compară cu figurile geometrice; dacă forma nu poate fi comparată se indică de forma neregulată);

Orientarea leziunii (față de linia mediană a corpului, organului, osului);

Dimensiunile leziunii (lungimea, lățimea, profunzimea, înălțimea) în centimetri;

Culoarea leziunii și a regiunilor adiacente;

Caracterul suprafeței leziunii (relieful, culoarea);

Caracterul marginilor, pereților, capetelor, fundului leziunilor);

Prezența depunerilor sau impurităților eterogene (în cadrul leziunii sau în jurul ei);

Starea țesuturilor adiacente;

Prezența sau absența hemoragiei în țesuturile lezate și alte semne ce reflectă vitalitatea producerii leziunii;

Prezența sau absența semnelor de regenerare a leziunii.

4.5 Determinarea caracterului vital al leziunii

În medicina legală, prin reacţie vitală se înţelege totalitatea modificărilor locale (ale ţesuturilor, organelor) şi/sau generale (ale întregului corp) ce apar în organismul viu, ca răspuns la acţiunea unui agent traumatic – mecanic, fizic, chimic, biologic.

Reacţia vitală reprezintă un criteriu de diferenţiere a leziunilor traumatice din timpul vieţii de cele produse după moarte; în raport cu momentul morţii organismului, leziunile traumatice pot fi produse înaintea acestui moment – când caracterul vital este manifest, bine reprezentat, în timpul morții (în agonie sau în moarte clinică) – când caracterul vital este minim, estompat – sau după instalarea morţii – când caracterul vital este absent.

1. Reacțiile vitale propriu-zise locale

a) Hemoragia tisulară este o leziune infiltrativ-hemoragică, numită frecvent în activitatea practică „infiltrat sanguin”, „infiltrat hemoragic” sau „infiltrat de sânge”.

Ea poate fi evidențiată la nivelul ţesutului moale (muşchi, ţesut subcutanat, organe) sau al ţesutului dur (oase, dinţi) și reprezintă consecinţa fisurării vaselor de sânge (indiferent de calibru), cu extravazarea consecutivă a sângelui care se fixează în ţesuturile din jur.

Acest tip de hemoragie apare ca o zonă roşietică-negricioasă ce contrastează cu ţesutul din jur şi care nu poate fi îndepărtată de jetul de apă („prin spălare”), fiind aderentă.

Corespondentul tegumentar al hemoragiei tisulare este echimoza.

b) Coagularea este o proprietate a sângelui care se pierde după moarte). Cheagurile de sânge care se formează în timpul vieţii (coaguli intravitali) sunt aderente de ţesut (spre exemplu de marginile plăgii sau de peretele vascular), au suprafaţa rugoasă, sunt friabile şi au un aspect mat-uscat. Pe de altă parte, cheagurile de sânge care se produc postmortem (coaguli cruorici) nu sunt aderente de ţesut/perete vascular şi au suprafaţa netedă, lucioasă, umedă.

Printr-o serie de determinări de laborator cantitatea de fibrină din cheagul de sânge poate fi cuantificată. Astfel, cu cât coagularea s-a declanşat mai tardiv faţă de momentul morţii, cu atât şi cantitatea de fibrină este mai redusă.

c) Crusta reprezintă o etapă în evoluţia spre vindecare a plăgilor sau excoriaţiilor şi care necesită un interval mai mare de supravieţuire pentru a se putea forma. În aceeaşi categorie poate fi inclusă şi cicatricea.

d) Retracţia ţesuturilor secţionate constă în îndepărtarea (dehiscenţa) marginilor plăgii, ce dă impresia de lipsă de ţesut. Având în vedere că pielea şi muşchii au cea mai mare capacitate de a se retracta, în cazul în care traiectul de secţiune este perpendicular pe fibrele elastice din tegument sau pe cele musculare, distanţa dintre marginile plăgii este maximă. În plăgile produse postmortem marginile acestora nu sunt îndepărtate (nu există dehiscenţă), ele fiind mai moi şi netumefiate.

e) Inflamaţia este reacţia de răspuns (de protecţie) a organismului viu la acţiunea unor factori sau agenţi ai mediului. Ea are drept scop anularea sau diminuarea consecinţelor posttraumatice (repararea ţesutului lezat).

La cadavru, inflamaţia se poate recunoaşte macroscopic prin tumefiere (tumor) și roşeaţă (rubor) în primele ore de la deces. Celelalte semne macroscopice ale inflamaţiei la persoanele vii sunt căldura locală (calor), durerea (dolor) şi alterarea funcţională.

Microscopic, inflamația se evidențiază prin reacţia leucocitară (leucocitoză → marginaţie → diapedeză → aglomerare perivasculară locală), al cărei debut a fost semnalat la 15 minute posttraumatic.

f) Transformările hemoglobinei din infiltratele sanguine posttraumatice sunt rezultatul unui proces de degradare. În funcţie de etapele de degradare a hemoglobinei, apar o serie de variaţii de culoare, respectiv iniţial coloraţia este roşiatică (posttraumatică); începând cu zilele 2-3, infiltratul de sânge capătă o coloraţie ruginie sau galben-ocru, datorită formării hemosiderinei; ulterior, începând cu ziua a 11-a de la constituirea infiltratului sanguin, apare o nuanță gălbui-brună cu tentă roşiatică, prin formarea bilirubinei (hematoidină).

Aceste modificări ale culorii infiltratului de sânge evoluează de la periferie către centru (centripet) și mai repede sau mai lent în timp, în funcţie de cantitatea de sânge din infiltratul respectiv.

g) Reacţiile enzimatice (peroxidaze, pseudoperoxidaze) sunt importante deoarece prin acestea se pot diferenţia infiltratele sanguine de lividităţile cadaverice.

2. Reacțiile vitale propriu-zise generale

a) Aspiratul pulmonar reprezintă pătrunderea unor substanțe în căile aeriene inferioare. Punerea în evidenţă la nivelul alveolelor (deci nu în conductele respiratorii – trahee, bronhii, bronhiole, unde pot ajunge şi după moarte) a diferitelor elemente: sânge, conţinut gastric, funingine, apă, pământ etc., face dovada existenţei respiraţiei în momentul contactului cu materialul aspirat.

b) Conţinutul gastric. Prezenţa în stomac şi/sau duoden (care se contractă postmortem în cadrul procesului general al rigidităţii cadaverice şi nu mai permite trecerea conţinutului gastric în intestin) de sânge, funingine, apă, pământ etc. poate fi interpretată ca reacţie vitală, cu anumite rezerve.

c) Embolia. În medicina legală, prin embolie se înţelege prezenţa în vasele sanguine a unui element/material care, în mod normal, nu face parte din (nu se găseşte) în sânge, denumit embol.

Din punct de vedere al compoziţiei, embolul poate fi lichid (grăsimi, lichid amniotic etc.), solid (fragmente de ţesut, corpi străini – plancton) sau gazos (aer, azot).

d) Anemia (an = fără + emia = sânge) este o consecinţă a unor pierderi mari de sânge (hemoragie extenrnă sau internă), cu expresie necroptică macroscopică şi microscopică.

e) Septicemia reprezintă infecţia generalizată a organismului, caracterizată prin triada: focar septic (primar), unde debutează infecţia şi se multiplică germenii, prezenţa microbilor în sânge (septicopioemie) și însămânţări septice la distanţă (secundare) în diverse organe.

f) Șocul este o reacţie complexă neuro-endocrino-umorală de răspuns al organismului la acţiunea unui stimul agresogen (traumatism, stare conflictuală etc.)

g) Depistarea substanţelor toxice în sânge şi/sau în diferite organe. Un exemplu este prezenţa carboxihemoglobinei (compus rezultat din combinaţia hemoglobinei cu oxidul de carbon) în sânge în cazul persoanelor decedate în incendii sau în ţesutul adiacent orificiului de intrare în cazul împuşcării în limita de acţiune a factorilor secundari.

În leziunile cu obiecte ascuțite trebuie să se determine[3]:

– prezența leziunilor produse prin obiecte ascuțite, localizarea, orientarea lor, înălțimea de la plante;

– dimensiunile fiecărei plăgi, caracterul marginilor și al capetelor ei;

– existența și direcția canalului de rănire;

– prezența în regiunea plăgii a particulelor eterogene, a urmelor de rugină etc;

– caracterul morfologic al firelor de păr depistate în regiunea plăgii și pe instrumentul suspectat de producerea traumei;

– grupa de sânge a victimei și a urmelor de pe obiectul suspectat etc.

4.6 Raportul medico-legal

Raportul de constatare medico-legală (R.C.M.L.) reprezintă un document întocmit de medicul legist la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi care cuprinde date privind constatarea efectuată.

Solicitarea raportului de constatare medico-legală se va face cu respectarea principiului competenţei teritoriale, deci la instituţia medico-legală aflată în raza de jurisdicţie a organelor de urmărire penală/instanţe de judecată sau în funcţie de domiciliul persoanei respective.

Acest raport este elaborat, de regulă, de către un singur medic legist. Efectuarea acestuia se poate dispune (conf. art. 112 şi 114 C. pr. Pen.) în mai multe situații:

– numai în faza de urmărire penală; în activitatea practică, constatarea medico-legală se solicită, de regulă, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale (ce se realizează in personam) deci imediat după începerea urmăririi penale (ce se realizează in rem);

– când există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă (leziuni traumatice recente) sau a schimbării unor situaţii de fapt (intoxicaţia etilică acută, starea determinată de consumul de droguri, viol etc.), ori când este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei (moarte violentă).

Raportul de constatare medico-legală are deci caracter de urgenţă şi se rezumă la consemnarea situaţiilor care fac obiectul constatării. El trebuie remis numai organului de urmărire penală/ instanţei de judecată care l-a solicitat.

Când se apreciază că R.C.M.L. nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise se poate dispune refacerea sau completarea raportului de constatare ori efectuarea unui raport de expertiză medico-legală (art. 115 alin. 2 C. pr. pen.).

Raportul de expertiză medico-legală (R.E.M.L.) este întocmit la solicitarea organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecată. La rândul său, solicitarea raportului de expertiză medico-legală se va face cu respectarea principiului teritorialităţii, deci la instituţia medico-legală aflată în raza de competenţă a organelor de urmărire penală/instanţe de judecată sau în funcţie de domiciliul persoanei respective.

Acest raport este elaborat, de regulă de către un singur medic legist care poate consemna şi diferite alte consulturi medicale de specialitate necesare pentru precizarea diagnosticului (precizăm că un prim raport de expertiză poate fi întocmit şi de o comisie specială, cum este cazul expertizelor medico-legale psihiatrice ori pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei sau suspendarea urmăririi penale/judecăţii pe motiv de boală).

Întocmirea raportului de expertiză medico-legală se poate dispune (conf. art. 116-125 C. pr. pen. şi 201 şi următoarele C. pr. civ.) în oricare din fazele procesului penal sau civil când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei (în vederea aflării adevărului), sunt necesare cunoştinţele unor experţi.

De asemenea, dispunerea lui poate avea loc indiferent de perioada de timp care a trecut de la producerea leziunilor traumatice, deci R.E.M.L. nu are caracter de urgenţă. Este realizat printr-o investigaţie amănunţită axată pe toate aspectele cu caracter medical ridicate în cauză, acest raport fiind, aşadar, exhaustiv.

Raportul de expertiză medico-legală se trimite numai organului de urmărire penală/ instanţei de judecată care l-a solicitat. Atunci când se apreciază că expertiza nu este completă se poate dispune efectuarea unui supliment de expertiză (art. 124 alin.1 – C. pr. pen.).

CAPITOLUL 5. ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND INFRACȚIUNILE PRODUSE CU AJUTORUL ARMELOR ALBE

În cele mai multe publicații care se ocupă cu omucideri în care obiectul delict este o armă albă este pus accentul pe faptul că, de obicei, autorul și victima se cunoșteau înainte de atac, și că, în multe cazuri, a existat o relație mai strânsă (de parteneriat). Omuciderile fără o relație personală anterioară între autor și victimă reprezintă între 11% și 23% din cazuri. Prin urmare, motivele dominante sunt conflicte interpersonale. Rogde et al. au considerat conflictele personale la victimele de sex feminin și argumentele în victimele de sex masculin ca fiind cele mai frecvente cauze care duc la atac. Hunt și Cowling, precum și Ormstad et al., au exprimat aceeași opinie. Doar 5-8% din cazuri sunt motivate sexual, cu toate că utilizarea armelor albe în omucideri sexual motivate nu este atât de neobișnuită.

Un procent ridicat dintre inculpați sunt intoxicați cu alcool sau droguri în momentul comiterii infracțiunii. În studiul de Karlsson, doar 9% din inculpați nu au fost găsiți în stare de ebrietate. În 20% din cazuri, infractorii au luat droguri de abuz, în plus față de alcool, dar, de asemenea, victimele erau, de obicei, sub influența alcoolului și, în cele mai multe cazuri, concentrația de alcool din sânge lor a fost mai mult de 150 mg / dL. Mai mult decât atât, componentele de droguri au fost găsite în sânge la 22% dintre victime.

În România, omuciderea constituie un factor infracțional izolat, întâmplător, comis de cele mai multe ori în situații conflictuale, ocazionale, sau favorizat de anumiți factori, cel mai frecvent fiind consumul de alcool. Alteori omorul apare ca o manifestare patologică la indivizi cu afecțiuni psihice grave. În alte cazuri, omorul poate apărea ca o consecință a altor infracțiuni, sau poate avea caracter premeditat.

CAPITOLUL 6. ASPECTE JURIDICE PRIVIND INFRACȚIUNILE PRODUSE CU AJUTORUL ARMELOR ALBE

Codul penal art. 174 definește omorul ca uciderea unei persoane, faptă care se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani.

Articolele 175 respectiv 176 ale codului penal reprezintă elementele circumstanțiale agravante ale infracțiunii de omor:

– în art. 175 este prevăzut omorul calificat, care este săvârșit în una din următoarele împrejurări:

a) cu premeditare;

b) din interes material;

c) asupra soţului sau unei rude apropiate;

d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra;

e) prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane;

f) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei;

g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse;

h) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;

i) în public.

– art. 176 definește omorul deosebit de grav ca fiind săvârșit în una din următoarele împrejurări:

a) prin cruzimi;

b) asupra a două sau mai multor persoane;

c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor;

d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii;

e) asupra unei femei gravide;

f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora;

g) de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

CADRUL LEGISLATIV AL ACTIVITĂŢII ŞI STRUCTURA

REŢELEI DE MEDICINĂ LEGALĂ DIN ROMÂNIA

Reglementarea activităţii de medicină legală

Activitatea de medicină legală din România se desfăşoară în conformitate cu prevederile stipulate în următoarele acte normative:

– Legea nr. 459/2001 (publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 418/27.07.2001), prin care a fost aprobată O.G. nr. 1/2000 (publicată în M.O. al României Partea I, nr. 22/21.01.2000) privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală.

− Legea nr. 271/2003 (publicată în M.O. al României, Partea I nr. 616/07.07.2004) prin care a fost aprobată O.G. nr. 57/2001 (publicată în M.O. al României, Partea I nr. 531/31.08.2001) pentru modoficarea şi completarea O.G. nr. 1/2000;

− Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală (publicat în M.O. al României, Partea I nr. 459/19.09.2000) aprobat prin H.G. nr. 774/2000 şi modificat prin H.G. nr. 1204/2002.

− Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale (publicate în M.O. al României, Partea I, nr. 459/19.09.2000) aprobate prin ordinul comun al Ministerului Justiţiei (nr. 1 134/C/25.05.2000) şi al Ministerului Sănătăţii (nr. 2554/ 04.04.2000).

Prin aceste acte normative au fost înlocuite vechile reglementări referitoare la organizarea şi funcţionarea reţelei de specialitate, cuprinse în Decretul nr. 446/1996 (publicat în M.O. al României nr. 27/07.05.1996) şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1085/1996 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Decretului nr. 446/1996.

PARTEA SPECIALĂ

CAPITOLUL 1. MATERIALE ȘI METODE

Am studiat leziunile traumatice puse în evidență la 50 de cazuri de decese cauzate de leziuni traumatice, la inducerea cărora au fost utilizate diferite tipuri de arme albe sau alte obiecte al căror efect este echivalent. Respectivele cazuri au fost colectate din actele medico-legale aferente perioadei 2007-2011, existente în arhiva Institutului Național de Medicină Legală "Mina Minovici".

Pentru studiul cazurilor am întocmit o fișă fiecărui caz individual pentru a preciza caracteristicile cazurilor și pentru a sistematiza datele acumulate, atât date personale, cât și medicale și medico-legale.

Fișa a inclus informații complexe: inițialele persoanei decedate, sexul și vârsta acesteia, mediul de proveniență – respectiv urban sau rural, spitalizarea, perioada de internare, data producerii leziunilor traumatice, data decesului, tipul decesului – modalitatea de producere (omucidere, sinucidere, accident), alcoolemia, localizarea traumatismelor, numărul și tipul leziunilor tanatogeneratoare, obiectul care a provocat leziunile, leziuni interne, dacă au existat leziuni asociate și tipul acestora.

Analiza și prelucrarea statistică a datelor obținute au fost realizate cu ajutorul programelor Microsoft Excel și Microsoft Word.

Rezultatele obținute în urma prelucrării datelor sunt prezentate sub formă de tabele și grafice.

CAPITOLUL 2. ANALIZĂ STATISTICĂ – REZULTATE

Grafic 1: Modalități de producere a decesului

Graficul de mai sus arată modalitățile producerii decesului în cele 50 de cazuri studiate.

În urma analizei celor 50 de cazuri care constituie baza studiului, am constatat că agresiunea (omuciderea) este cea mai des întâlnită cauză de deces, având un procentaj de 62% și reprezentând 31 din cazurile studiate. Agresiunile cauzatoare de moarte menționate în prezenta analiză constituie în fapt omucideri.

Cea mai rară cauză a decesului este reprezentată de accidente, ele având o proporție de 8%, adică 4 cazuri din cele 50 pe care le-am studiat.

Tot din studiul cazurilor a reieșit că rata sinuciderilor reprezintă un pic mai puțin de jumătate din cea a agresiunilor. Ea reprezintă cauza decesului în 30% din cazuri – respectiv 15 din cazurile studiate.

Grafic 2: Incidența agresiunilor, sinuciderilor și accidentelor în funcție de ani

Schema de mai sus indică numărul agresiunilor (omuciderilor), sinuciderilor și accidentelor în intervalul 2007-2011 pe baza cazurilor studiate.

La prima vedere se observă faptul că numărul deceselor a fost relativ constant în cei 5 ani consecutivi, cu excepția anului 2009 când s-au înregistrat numai 6. De asemenea, am observat că în toți acești ani cauza dominantă a decesului au fost agresiunile (omuciderile), iarași cu excepția unui singur an, acesta fiind 2008 – când s-au înregistrat mai multe sinucideri decât omucideri sau accidente.

Am observat că per totalul anilor și cazurilor studiate cauza de deces cu cele mai puține victime sunt accidentele. Acestea sunt doar 4 în perioada 2007-2010, iar în anii 2007 și 2008 nu s-a înregistrat niciun caz de deces cauzat de un accident.

Anul 2010 este anul cu cele mai multe cazuri. De asemnea 2010 are și cel mai mare număr de agresiuni (omucideri) din toți anii, cu un total de 8 agresiuni din 12 cazuri studiate, celelalte fiind 3 sinucideri și un accident.

În mare, graficul evidențiază că agresiunile (omuciderile) au fost principala modalitate de producere a decesului, iar accidentele au făcut cele mai puține victime.

Astel se poate observa următoarea repartiție anuală a omuciderilor care totalizează 31 cazuri de omucideri în perioada studiată. În anul 2007 s-au produs 7 agresiuni (reprezentând un segment de 22,58%). În 2008 s-au produs 5 agresiuni (16,13%). În 2009 s-au produs 4 agresiuni (12,90%), urmate de 8 cazuri (25,81%) în 2010 și 7 cazuri (22,58%) în 2011. În urma acestei analize am observat o scădere a numărului agresiunilor în anii 2008 și 2009, urmând ca în anii 2010 și 2011 numărul acestora să crească din nou până la nivelul anului 2007 (7 cazuri). Numărul maxim de cazuri se agresiuni (omucideri) s-a evidențiat în anul 2010.

În cazul sinuciderilor, din cele 15 cazuri prezente, este de remarcat că incidența cea mai mare, de 40% (6 cazuri) a fost în anul 2008, urmat de 2007 și 2010, când s-a înregistrat un număr egal de cazuri (3, reprezentand 20%), apoi 2011 cu 2 cazuri (13,33%) și 2009 cu un singur caz (6,67%).

Am analizat de asemenea categoriile de vârstă și sexul persoanelor decedate din certificatele medico-legale, pe care le-am raportat la modul în care s-a produs decesul.

Grafic 3: Modul producerii decesului pe segmente de vârstă

Graficul de mai sus arată cauza morții pentru totalitatea cazurilor analizate, detaliate dinamic pe segmente de vârstă.

Am constatat că agresiunile (omuciderile) constituie principala modalitate de producere a decesului pentru toate segmentele de vârstă, cu excepția segmentului ce reprezintă persoanele cu vârste de peste 60 de ani, unde sinuciderile constituie cauza principală.

Se observă imediat că agresiunile au cele mai multe victime în rândul persoanelor cu vârste cuprinse între 20 și 40 de ani, fiind cauza dominantă pentru decesele acestora – 86,6% din decesele cuprinse în acest segment de vârstă sunt cauzate de omucideri, restul de 13,4% fiind repartizat egal între sinucideri și accidente.

Segmentul cu numărul cel mai mare de cazuri per total este cel care cuprinde vârstele între 40 și 60 de ani, acaparând astfel 40% din totalul deceselor – din care jumătate sunt agresiuni, 35% sinucideri și doar 15% accidente.

În sectorul de vârstă de sub 20 de ani și cel de peste 60 nu s-a înregistrat niciun caz de accident. Este de remarcat că segmentului sub 20 de ani îi lipsesc de asemenea sinuciderile – singura cauza de deces fiind agresiunea (omuciderea).

In cazul segmentului de peste 60 de ani agresiunile sunt prezente din nou în procent mai mare, și anume de 58,33%, sinuciderile reprezentând restul de 41,67%.

De asemenea, raportând la numărul total de cazuri (50), am observat că cele mai multe agresiuni au victime cu vârste cuprinse între 20 și 40 de ani (13 cazuri, reprezentând 41,94%), iar cele mai puține victime ale agresiunilor se regăsesc în segmentul de sub 20 de ani (3 cazuri, reprezentând 9,68%). În categoria de vârstă între 40-60 de ani s-au înregistrat 10 asemenea cazuri (32,26%), iar în categoria de peste 60 de ani victimele agresiunilor scad la 5 cazuri (16,12%). În cazul agresiunilor, vârsta minimă a victimei a fost de 18 ani, iar cea maximă de 80 de ani.

În cazul sinuciderilor putem observa că vârsta de 40-60 de ani și respectiv cea de peste 60 de ani sunt cele două segmente preponderente, având fiecare un procent de 46,67% (câte 7 cazuri). Pe de altă parte, la persoanele de până în 20 de ani nu s-a înregistrat niciun caz de sinucidere, iar în categoria 20-40 de ani s-a înregistrat un singur caz, reprezentând 6,66 %. Vârsta minimă a fost de 31 de ani, iar cea maximă de 88 de ani.

Grafic 4: Incidența sinuciderilor în funcție de sex

În urma raportării sexului persoanelor decedate la numărul de sinucideri înregistrate, am remarcat că, dintre cele 15 cazuri de sinucidere, 13 cazuri au fost bărbați (86,67%) și numai 2 cazuri (13,33%) au fost femei, deci în prezentul studiu ponderea bărbaților care sunt victime ale suicidului este de peste 6 ori mai mare.

Aceste rezultate coincid în mare parte cu datele din literatura de specialitate. Astfel, conform unor studii, în Occident, rata sinuciderilor la bărbați este de 3-4 ori mai mare decât la femei, deși tentativele de suicid în rândul femeilor sunt de patru ori mai numeroase. Acest lucru se datorează faptului că bărbații recurg la mijloace mai letale pentru a-și pune capăt vieții. Diferența este și mai pronunțată la persoanele trecute de 65 de ani, la care rata sinuciderilor este de zece ori mai mare în cazul bărbaților decât în cazul femeilor. China înregistrează una dintre cele mai ridicate rate de suicid în rândul femeilor la nivel mondial, fiind singura țară în care această rată este mai mare decât în cazul bărbaților (raport de 0,9). În zona Mediteranei de Est se înregistrează o rată a sinuciderilor aproape egală la bărbați și la femei. În cazul femeilor, cea mai ridicată rată a sinuciderilor este semnalată în Coreea de Sud, cu 22 de cazuri la 100.000 de locuitori, rate ridicate fiind raportate și în Asia de Sud-Est și Pacificul de Vest, în general.

Grafic 5: Incidența agresiunilor în funcție de sex

În cazul victimelor decedate în urma unor agresiuni, raportul dintre cele de sex feminin și sex masculin a fost mai strâns, de aproximativ 3:2. Astfel, s-au înregistrat 18 bărbați (58,06%) și 13 femei (41,94%).

Așadar incidența morții violente prin traumatisme letale produse de arme albe este aproape aleatorie în studiul nostru, neputându-se trage concluzii relevante în ceea ce privește victimologia cu implicații legate de sexul persoanei decedate.

Grafic 6: Frecvența sinuciderilor și a agresiunilor în funcție de

mediul de proveniență al victimei

Mediul de proveniență joacă un rol important în relațiile sociale dintre oameni. Raportând incidența cazurilor de agresiuni și sinucideri la mediul de proveniență, am constatat că atât agresiunile cât și sinuciderile au o pondere considerabil mai mare în mediul urban decât în cel rural. Astfel, dintre victimele agresiunilor, 25 (80,65%) provin din mediul urban și 6 (19,35%) din mediul rural, rezultând un raport de aproximativ 4:1.

Raportul urban:rural al sinuciderilor a fost mult mai mare, evidențiindu-se 14 cazuri (93,33%) în mediul urban și un singur caz (6,67%) în mediul rural.

Grafic 7: Tipurile de leziuni tanatogeneratoare

Schema de mai sus prezintă raportul dintre leziunile traumatice care au cauzat decesul. Acestea au fost leziuni cu soluție de continuitate a părților moi, care se pot clasifica în trei categorii: plăgi tăiate, plăgi înțepat-tăiate și plăgi despicate.

Leziunea de tip înțepat-tăiat are o formă rectilinie. I se descriu o plagă cutanată şi un canal (prin acţiunea de penetrare) care reproduce direcţia agentului vulnerant şi care de obicei este unic și orb (fără orificiu de ieşire).

În general, lungimea plăgii este egală cu lăţimea lamei instrumentului atunci când lovitura este perpendiculară şi este mai mare când lovitura este oblică. Adâncimea canalului depinde de profunzimea introducerii obiectului. Canalul reproduce direcția loviturii. Uneori lungimea lamei poate fi mai mică decât adâncimea canalului.

Plăgile taiate sunt produse prin acțiunea unor obiecte tăioase. Ele pot fi de diferite forme: liniară, in lambou și mutilantă. Plăgii tăiate i se descriu: capul plăgii (punctul de atac), coada (punctul terminal), marginile, lungimea şi profunzimea ei. La nivelul punctului de atac unghiul este mai deschis, plaga este mai profundă, punctul terminal are unghi mai închis, mai superficial şi uneori se prelungeşte cu o escoriaţie fină (coada de şoricel).

Plaga despicată este produsă prin acțiunea unor instrumente grele cu lama tăioasa. Leziunile sunt consecința forței de lovire, automat și a inerției cauzate de greutatea obiectului, mai puțin ascuțișul muchiei. În funcție de acest ultim factor, aspectul plăgii va tinde fie spre plaga taiată, fie spre cea contuză. Plaga despicată este o plagă dehiscentă – marginile plăgii cutanate sunt îndepărtate una faţă de cealaltă.

Am observat că majoritatea leziunilor studiate au fost plăgi înțepat-tăiate, ele reprezentând aproape 3 pătrimi din numărul total de leziuni traumatice tanatogeneratoare, în număr de 62 (72,09%), urmate apoi de plăgile tăiate cu 23 de leziuni (26,75%).

Tipul de leziune cu cea mai scăzută frecvență este plaga despicată, aceasta acaparând un singur caz, respectiv reprezentând 1,16% din totalul leziunilor.

Grafic 8: Distribuția leziunilor tanatogeneratoare pe zone anatomice

Figura de mai sus prezintă distribuția anatomică a leziunilor tanatogeneratoare, deci frecvența cu care apar leziunile cauzatoare de moarte pe diferite părți ale corpului.

Am observat că zona anatomică cu cel mai mare număr de leziuni tanatogeneratoare este toracele, acesta reprezentând mai mult de o treime din numărul total de leziuni (38,18%). De asemenea, zona gâtului depășește un sfert din cazuri, având 29,09% din numărul total (16 leziuni).

Zonele mai puțin frecvente sunt membrul inferior și capul, care reprezintă în primul caz abia 1,81%, respectiv 3,63% din numărul total al leziunilor.

Membrul superior a avut un număr de 6 leziuni (10,90%).

Abdomenul se prezintă cu 9 leziuni tanatogeneratoare, constituind puțin peste un sfert din numărul total – 16,36%.

Grafic 9: Prezența leziunilor tanatogeneratoare pe partea dreaptă sau stângă a corpului

Așa cum arată și schema de mai sus, comparând numărul leziunilor tanatogeneratoare dintr-o parte și cealaltă a corpului reiese că cele mai multe dintre acestea au fost localizate pe partea stângă a corpului, ele reprezentand 68,85% din total, restul de 31,15% fiind evident pe dreapta.

Din graficul de mai sus se poate concluziona că mai mult de două treimi din leziuni au fost produse de persoane dreptace deoarece, fie că este vorba de heteroagresiuni sau leziuni autoproduse, partea stângă a corpului este mai accesibilă mâinii drepte. Acest lucru nu poate fi stabilit cu certitudine, prezența leziunilor pe partea dreaptă neindicând neaparat folosirea mâinii stângi. Statistic vorbind, aproximativ 90% din populație este reprezentată de dreptaci.

Grafic 10: Localizarea leziunilor tanatogeneratoare în cazul sinuciderilor

Graficul de mai sus indică distribuția leziunilor tanatogeneratoare pe zone anatomice în cazul sinuciderilor.

Se observă imediat că aproape jumătate din numărul leziunilor s-au înregistrat în zona gâtului, acestea fiind în număr de 8, ceea ce reprezintă 47,05% din numărul total. De asemenea se observă că abdomenul are cel mai redus procentaj – 5,88% – acesta având aferent un singur caz de leziune cauzatoare de moarte.

Iarași remarcăm că membrul superior are un număr mare de leziuni, acesta sărind peste un sfert din numărul total înregistrat și evidențiind 5 leziuni (29,41%), fiind urmat de torace cu 3, adică 17,64% din răni.

Atât regiunea cervicală, cat si membrul superior și toracele sunt zone de elecție în cazurile de sinucidere in primul rând din cauza accesibilitățtii lor, cât și din pricina vaselor sangvine importante care se gasesc in aceste regiuni.

Grafic 11: Localizarea leziunilor tanatogeneratoare în cazul agresiunilor

Imaginea arată raportul cantitativ dintre leziunile tanatogeneratoare în cazul agresiunilor pe mai multe zone ale corpului, acestea fiind: capul, gâtul, toracele, zona abdomino-pelvină și membrul inferior.

În acest grafic este ușor de observat că leziunile în zona toracelui sunt cele mai numeroase. Totalizând leziunile prezente pe celelalte părți ale corpului uman, am constatat că numarul leziunilor în aceasta zonă – toracică – depășește o jumătate din numărul total, ele fiind responsabile pentru 52,94% din decese. Toracele reprezintă o zonă de elecție pentru lovituri în cazul omuciderilor în cazul în care acestea sunt efectuate cu intenție directă, deoarece moartea survine în mod cert și rapid, aici găsindu-se atât organe vitale – inima si plămânii, cât si vasele mari ale cordului.

În schimb leziunule din zona membrului inferior au făcut cele mai puține victime, fiind cauza a numai 2,94% din decese, urmat ca procentaj de cele in zona capului cu 5,88%.

Leziunile din zona abdomino-pelvină, în număr de 7, au fost cauza decesului în mai puțin de un sfert din cazuri (20,58%), urmate îndeaproape de cele din zona gâtului cu 17,64% (6 leziuni). Din nou, alegerea acestor zone arată clar intenția agresorului de a-și ucide victima, in cavitatea abdomino-pelvină regăsindu-se cele mai importante și numeroase viscere. Regiunea gâtului, deși conține artere și vene mari, este o zonă lipsită de apărare – spre deosebire de torace, unde coastele oferă un grad de protecție – care conține vase importante, retezarea cărora reprezentând o hemoragie externă majoră, rezultând aproape cert decesul.

Din aceste informații am dedus că leziunile în zona toracelui sunt cele mai frecvente tanatogeneratoare în cazul agresiunilor.

Grafic 12: Incidența leziunilor asociate înregistrate în omucideri, raportată la zona anatomică

Graficul de mai sus reprezintă raportarea leziunilor asociate din omucideri descoperite la zona anatomică în care s-au găsit acestea. Am analizat un număr total de 357 de asemenea leziuni. Aici se încadrează lovituri multiple ale celui care a comis infracțiunea, dar și leziuni de autoapărare ale victimei.

Primul lucru care se remarcă pregnant din graficul de mai sus este faptul că, în cazul persoanelor ucise cu arme albe, cele mai multe plăgi se regăsesc la nivelul membrelor, fiind vizat mai ales membrul superior, ca urmare a încercării de a se apăra împotriva agresorului. Cele mai multe astfel de leziuni au fost excoriațiile, în număr de 71 (19,89%), urmate apoi de echimoze, în număr de 65 (18,2%) și plăgi tăiate, în număr de 50 (14%). Plăgile înțepat-tăiate au fost considerabil mai puține la acest nivel, fiind doar 19, ceea ce reprezintă 5,32% din totalul leziunilor studiate. În aceste zone nu au fost prezente plăgi înțepate, despicate sau hematoame.

Regiunea care a prezentat cele mai puține leziuni asociate a fost cea abdomino-pelvină, aici găsindu-se un număr relativ mic de excoriații (2,80%) comparativ cu celelalte zone analizate, echimoze (1,40%) și plăgi înțepat-tăiate (1,12%). Cea mai rar întâlnită leziune în această zonă a fost plaga tăiată, fiind prezent un singur caz care reprezintă 0,28%.

Se observă de asemenea că agresorii țintesc zona capului sau cea a gâtului în momentul atacului cu scop de a da lovituri mortale folosind arma aleasă, ceea ce rezultă în plăgi tăiate și înțepat-tăiate, care prezintă o pondere de aproximativ doi la unu, respectiv 6,44% și 3,92% (plăgile tăiate fiind totuși prezente în număr mai mare), excoriații, care au fost cele mai numeroase, cu un procent de 9,80%, plăgi contuze – 5,04%, plăgi înțepate – 1,96%, și în final plăgi despicate, acestea fiind cele mai puține, în număr de 3, reprezentând 0,84% din totalul leziunilor analizate.

Zona capului este de asemenea vizată de agresori în scopul de a da lovituri neletale, dar care au ca efect dezechilibrarea și aducerea victimei într-o stare de incapacitate, astfel victima nefiind capabilă de a se apăra. La această stare contribuie atât forța loviturii cât și localizarea acesteia, durerea provocată fiind factorul cheie. Principala leziune realizată prin astfel de lovituri este echimoza, care poate fi produsă cu mânerul armei, pumnul agresorului sau alte obiecte contondente. Echimozele din extremitatea cefalică, în număr de 21, au reprezentat un procentaj de 5,88% din totalul leziunilor studiate. Hematoamele au fost prezente în număr considerabil mai mic, și anume 5, reprezentând 1,40% din totalul leziunilor.

Regiunea toracică a fost de asemenea vizată, aici găsindu-se în principal plăgi înțepat-tăiate (7,56%). În această zonă se găsesc în special înjunghieri având drept caracteristică specifică faptul că sunt deseori mai superficiale decât leziunile tanatogeneratoare și fiind produse de obicei înaintea decesului, unele chiar și după moartea victimei. În zona toracică au mai fost prezente și echimoze (4,20%), comune în această zonă pentru heteroagresiuni, excoriații (1,40%) și plăgi tăiate (0,56%).

Figura 27– Plagă tăiată cauzată de lovitură de sabie, a

Figura 28 – Plagă tăiată cauzată de lovitură de sabie, b

Figura 29 – Plagă tăiată cauzată de lovitură de sabie, c

Figura 30 – Plagă tăiată cauzată de lovitură de sabie, d

Grafic 13: Tipul obiectului folosit în raport cu mecanismele de producere

ale leziunilor tanatogeneratoare

Conform datelor prelevate s-a constatat că majoritatea covârșitoare a deceselor, peste trei sferturi din cazuri, s-au produs în urma unor lovituri active cu corp tăietor-înțepător, acestea fiind prezente în 40 de cazuri (80%). Acest fapt este in conformitate cu numărul mare de plăgi înțepat-tăiate evidențiat, ele fiind realizate prin acțiunea acestui tip de instrument. Principalii reprezentanți ai acestei categorii sunt în primul rând cuțitul, forma și mărimea acestuia variind în funcție de caz, urmat apoi de briceag și sabie.

În 10% din cazuri mecanismul de producere al leziunilor este lovirea activă prin acțiunea unui corp tăietor. Corpurile tăietoare folosite în cazurile de deces survenite în urma loviturilor active sunt lama de ras, cutterul, briciul.

Lovirea activă cu corp despicător a avut cea mai mică pondere, și anume de 2%, fiind înregistrat un singur caz. Corpul delict în acel caz a fost țapina.

Din cazurile analizate am constatat că 4 dintre ele (8%) au avut loviturile pasive drept cauză a decesului. Dintre acestea se poate observa că trei sferturi dintre decese au survenit în urma acțiunii unor corpuri tăietoare, și anume cioburi de sticlă, existând un singur caz de lovire pasivă cu un corp tăietor-înțepator.Grafic 14: Prezența alcoolului în sânge

Graficul de mai sus indică prezența alcoolului în sânge în cazurile studiate.

Primul lucru care se observă este faptul că în 50% din cazuri nu s-a evidențiat alcool în sângele prelevat de la cadavru.

Prezența alcoolului, în urma examenului toxicologic, a fost regasită în 32% din cazurile cercetate.

Este important de subliniat că s-au recoltat probe biologice doar la persoanele care nu au fost spitalizate sau atunci când decesul s-a produs în decurs de maxim 24 de ore. Astfel, în 18% din cazuri nu s-a efectuat examenul toxicologic.

Grafic 15: Incidența consumului de alcool în cazul sinuciderilor

Urmărind prezența alcoolului în sistemul persoanelor care au recurs la sinucidere, ca factor de risc, se constată că doar 2 (13,33%) dintre cei 15 subiecți au prezentat urme de alcool în sânge.

În cazul a două dintre persoanele decedate (13.33%) nu se cunoaște alcoolemia deoarece nu s-a efectuat examenul toxicologic, acestea fiind internate pe o perioadă mai lungă pentru a li se acorda îngrijiri medicale. Majoritatea persoanelor care s-au sinucis, – respectiv 11 cazuri (73,34%) – nu prezintă urme de alcool în sânge.

Abuzul de substanțe este al doilea factor de risc pentru suicid, după depresia majoră și tulburarea bipolară. Atât abuzul cronic de substanțe, cât și intoxicația acută sunt asociate. Atunci când se combină cu o durere personală, cum ar fi doliul, riscul crește. În plus, abuzul de substanțe este asociat cu tulburările mentale.

Majoritatea persoanelor se află sub influența substanțelor sedativ-hipnotice (cum ar fi alcoolul sau benzodiazepinele) atunci când se sinucid, alcoolismul fiind prezent între 15% și 61% din cazuri. Țările care au mai multe cazuri de alcoolism și o densitate mai mare a barurilor au în general și o rată mai mare a sinuciderilor, acest lucru fiind în primul rând legat de consumul de băuturi spirtoase mai degrabă decât de consumul total de alcool. În jur de 2,2–3,4% din persoanele care au fost tratate pentru alcoolism se sinucid la un moment dat. Alcoolicii care încearcă să se sinucidă sunt de obicei bărbați, mai în vârstă, care au avut astfel de tentative și în trecut.

Grafic 16: Raportul persoanelor care au avut parte de îngrijiri medicale

Figura de mai sus arată diferența de raport dintre numărul oamenilor care au fost spitalizați înainte să decedeze și cel al persoanelor care nu au fost spitalizate.

Din studiu reiese că în majoritatea cazurilor persoanele decedate nu au avut parte de îngrijiri medicale, 64% (32 cazuri) din ele fiind fără spitalizare, iar restul de 36% (18 cazuri) fiind spitalizate.

Grafic 17: Modul producerii decesului la persoanele spitalizate

Graficul prezentat de mai sus evidențiază cauzele morții în rândul persoanelor care au avut parte de îngrijiri medicale cât și raporturile dintre ele.

În urma analizei datelor rezultă că, în peste 3 sferturi din cazuri (83,33%), in număr de 15, persoanele care au decedat în ciuda îngrijirii medicale au avut drept cauză a morții agresiunea, urmată apoi de sinucideri cu 11,11%. Astfel, este mult mai plauzibil ca victimele unor agresiuni să ajungă la spital, fie datorită martorilor, a propriilor puteri sau chiar a agresorului. Pe de altă parte, în cazul unui suicid, victima este găsită de regulă singură în propria locuință. Singurătatea victimei în aceasta situație poate fi un factor favorizant al decesului, atunci când leziunile nu sunt foarte grave, chiar dacă persoana s-a răzgândit, dar este in incapacitate de chema ajutor.

Cauza cu cel mai scăzut procentaj o reprezintă accidentele 5,55%, respectiv un singur caz.

Grafic 18: Perioada de supraviețuire ulterioară spitalizării

Graficul de mai sus indică timpul scurs de la spitalizare până la decesul persoanei pe perioade segmentare, cuprise între mai puțin de 24 de ore și mai mult de 20 de zile. Perioada minimă înregistrată la un caz a fost de aproximativ 45 de minute, iar cea maximă de 41 de zile.

Am observat că majoritatea au supraviețuit mai puțin de 24 de ore de la momentul internării – această situație apărând în 44,44% din cazurile studiate. Același procent se împarte între cei care au supraviețuit între 1 și 7 zile și cei cu peste 20 de zile, fiecare având câte 4 cazuri, deci 22,22% din total.

Cele mai puține cazuri au fost cele în care persoanele au supraviețuit între 7 și 20 de zile de la spitalizare, fiind în număr de 2, reprezentând 11,11% din întreg.

CAPITOLUL 3. CONCLUZII

1. Din cele 50 de cazuri studiate, 31 de cazuri – reprezentând 62% – au fost decese cauzate de agresiune, 15 cazuri – reprezentând 30% – au fost decese în urma sinuciderilor și 4 cazuri – având o proporție de 8% – l-au reprezentat decesele în urma accidentelor.

2. În perioada analizată, 2007 – 2011, numărul deceselor a fost relativ constant. S-a observat că ponderea cea mai mare au avut-o decesele în urma agresiunilor, urmate de sinucideri și accidente. Anul 2008 a fost singurul an în care numărul persoanelor decedate în urma sinuciderilor este mai mare decât cel în urma agresiunilor.

3. Din graficul nr. 3 se observă că numărul cel mai mare de decese produse în urma agresiunilor s-a regăsit în segmentul de vârstă 20-40 de ani și cel mai mic număr de agresiuni în segmentul sub 20 de ani. De asemenea numărul sinuciderilor crește foarte mult odată cu depășirea vârstei de 40 de ani.

4. S-a evidențiat in graficul 4 faptul că rata deceselor produse prin sinucidere la bărbați este mult mai mare decât în rândul femeilor, fapt susținut și de studiile de specialitate. O explicație a acestui fapt este că bărbații recurg la mijloace mai letale pentru a-și pune capăt vieții, cu toate că tentativele de sinucidere în rândul femeilor sunt de până la patru ori mai numeroase.

5. Am observat din graficul 5 că, în cazul agresiunilor, raportul bărbați/femei în cadrul victimelor este de aproximativ 3:2 – și anume: 58,06% bărbați și 41,94% femei.

6. S-a observat, conform graficului 6, că atât agresiunile cât și sinuciderile au o pondere mult mai ridicată în mediul urban față de cel rural. Numărul agresiunilor în mediul urban este de aproximativ patru ori mai mare decât în mediul rural. De asemenea, sinuciderile au un raport de 14:1 în mediul urban față de rural.

7. Cele mai des întâlnite plăgi tanatogeneratoare au fost plăgile înțepat-tăiate cu o pondere de 72,09% urmate de plăgile tăiate cu 26,75% și plăgile despicate cu numai 1,16%.

8. Din graficul 8 s-a observat că zonele anatomice cele mai vizate, atât în cazul agresiunilor cât și al sinuciderilor, sunt toracele urmat îndeaproape de gât.

9. În cazurile de sinucidere studiate s-a observat că leziunile cele mai numeroase se regăsesc la nivelul gâtului, 47,05% din cazuri, urmate de cele pe membrul superior, 29,41%. Cele mai puține leziuni se regăsesc la nivelul abdomenului, și anume 5,88%.

10. Graficul nr. 11 pune în evidență că, în cazul agresiunilor, zona anatomică cel mai des vizată în momentul atacului a fost toracele, cu un procent de 52,94% din totalul cazurilor. Zona cel mai rar întâlnita este membrul inferior – 2,94%.

11. Graficul 12 relevă faptul că in cazul leziunilor mai puțin grave zona de elecție a fost reprezentată de membre, în speță membrul superior. In cazul sinuciderilor acestea reprezintă leziuni de tatonare, iar in cazul agresiunilor, majoritatea au fost leziuni de autoapărare.

12. În urma analizei graficului 13 s-a remarcat o preferință pentru folosirea corpurilor înțepător-tăietoare – cu un procent de 80% – atât în cazul agresiunilor cât și al sinuciderilor, mecanismul principal de producere a leziunilor fiind prin lovire activă.

13. Din totalul de 50 de cazuri studiate s-a constatat că în 50% din ele nu s-a evidențiat alcool în sângele prelevat de la cadavru. În 32% din cazuri alcoolul a fost depistat în urma examenului toxicologic, iar în 18% din ele examenul toxicologic nu a fost efectuat.

14. În cazul sinuciderilor prezența alcoolului în sânge a fost depistată doar la 13,33% din persoanele decedate, iar pentru 13,33% examenul toxicologic nu a fost efectuat. Majoritatea de 73.34% nu au prezentat urme de alcool în sistem.

15. Din studiu reiese că în majoritatea cazurilor, 64%, persoanele nu au avut parte de îngrijiri medicale, restul de 36% decedând după ce au fost spitalizate.

16. Analizând graficul 17, reiese faptul că din procentul de 83,33% din persoanele care au decedat în ciuda îngrijirilor medicale, cauzele morții au constat din agresiuni, urmate apoi de sinucidere cu 11,11% și de accidente cu 5,55%.

17. Am observat că majoritatea persoanelor au supraviețuit mai puțin de 24 de ore de la momentul internării, această situație reprezentând 44,44% din cazurile studiate; tot atât se împarte între cei care au supraviețuit între 1 și 7 zile și cei cu peste 20 de zile, fiecare având câte 4 cazuri, deci 22,22% din total. Cele mai puține cazuri au fost cele în care persoanele au supraviețuit între 7 și 20 de zile de la spitalizare, fiind în număr de 2, ceea ce reprezintă 11,11% din total.

ANEXA 1

Lista imaginilor

Figura 1 – Pumnale, detaliu

Figura 2 – Pumnale

Figura 3 – Spade și săbii

Figura 4 – Spadă

Figura 5 – Floretă

Figura 6 – Sabie

Figura 7 – Baionetă

Figura 8 – Topor de luptă

Figura 9 – Secure de luptă

Figura 10 – Suliță

Figura 11 – Lance

Figura 12 – Halebarde

Figura 13 – Cercul de război

Figura 14 – Bumerang

Figura 15 – Box

Figura 16 – Nunchak

Figura 17 – Excoriație

Figura 18 – Plagă tăiată

Figura 19 – Diferențe între plaga tăiată și plaga înțepată, secțiune

Figura 20 – Plagă înțepată

Figura 21 – Diverse forme de plagă înțepată

Figura 22 – Părțile componente ale unui obiect tăietor-înțepător

Figura 23 – Plagă înțepat-tăiată

Figura 24 – Plăgi înțepat-tăiate

Figura 25 – Plagă despicată

Figura 26 – Plăgi tăiate în suicid

Figura 27 – Plagă tăiată cauzată de lovitură de sabie, a

Figura 28 – Plagă tăiată cauzată de lovitură de sabie, b

Figura 29 – Plagă tăiată cauzată de lovitură de sabie, c

Figura 30 – Plagă tăiată cauzată de lovitură de sabie, d

ANEXA 2

Lista graficelor

Grafic 1: Modalități de producere a decesului

Grafic 2: Incidența agresiunilor, sinuciderilor și accidentelor în funcție de ani

Grafic 3: Modul producerii decesului pe segmente de vârstă

Grafic 4: Incidența sinuciderilor în funcție de sex

Grafic 5: Incidența agresiunilor în funcție de sex

Grafic 6: Frecvența sinuciderilor și a agresiunilor în funcție de

mediul de proveniență al victimei

Grafic 7: Tipurile de leziuni tanatogeneratoare

Grafic 8: Distribuția leziunilor tanatogeneratoare pe zone anatomice

Grafic 9: Prezența leziunilor tanatogeneratoare pe partea dreaptă

sau stângă a corpului

Grafic 10: Localizarea leziunilor tanatogeneratoare în cazul sinuciderilor

Grafic 11: Localizarea leziunilor tanatogeneratoare în cazul agresiunilor

Grafic 12: Incidența leziunilor asociate înregistrate în omucideri, raportată la zona anatomică

Grafic 13: Tipul obiectului folosit în raport cu mecanismele de producere

ale leziunilor tanatogeneratoare

Grafic 14: Prezența alcoolului în sânge

Grafic 15: Incidența consumului de alcool în cazul sinuciderilor

Grafic 16: Raportul persoanelor care au avut parte de îngrijiri medicale

Grafic 17: Modul producerii decesului la persoanele spitalizate

Grafic 18: Perioada de supraviețuire ulterioară spitalizării

ANEXA 3

Articole relevante din Codul Penal actualizat

Art. 19

Vinovăția

Vinovăție există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă.

1. Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

2. Fapta este săvârșita din culpă când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Fapta constând într-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.

Fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afară de cazul când legea sancționează numai săvârșirea ei cu intenție.

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Art. 44

Legitima apărare

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare.

Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.

Se prezumă că este în legitimă apărare, și acela care săvârșește fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență, viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurarile în care s-a produs atacul.

Art. 45

Starea de necesitate

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de necesitate.

Este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obștesc.

Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Art. 46

Constrângerea fizică și constrângerea morală

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

De asemenea, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.

Art. 47

Cazul fortuit

Nu constituie infracțiune fapta prevazută de legea penală, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Art. 48

Iresponsabilitatea

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.

Art. 49

Beția

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voința sa, în stare de beție completă produsă de alcool sau de alte substanțe.

Starea de beție voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanțe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanță atenuantă sau agravantă.

Art. 50

Minoritatea făptuitorului

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.

Art. 51

Eroarea de fapt

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârșirii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Nu constituie o circumstanță agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii.

Dispozițiile alin. 1 și 2 se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.

Necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.

Art. 73

Circumstanțe atenuante

Următoarele împrejurări constituie circumstanțe atenuante:

a) depășirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate;

b) săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Art. 75

Circumstanțe agravante

Următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante:

a) săvârșirea faptei de trei sau de mai multe persoane împreună;

b) săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime, prin violențe asupra membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public;

c) săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor;

c1) săvârșirea infracțiunii pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA;

d) săvârșirea infracțiunii din motive josnice;

e) săvârșirea infracțiunii în stare de beție anume provocată în vederea comiterii faptei;

f) săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate.

Instanța poate reține ca circumstanțe agravante și alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav.

INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII, INTEGRITĂȚII CORPORALE ȘI SĂNĂTAȚII

Omuciderea

Art. 174

Omorul

Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Tentativa se pedepsește.

Art. 175

Omorul calificat

Omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări:

a) cu premeditare;

b) din interes material;

c) asupra soțului sau unei rude apropiate;

d) profitând de starea de neputință a victimei de a se apăra;

e) prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane;

f) în legatură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei;

g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse;

h) pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;

i) în public,

se pedepseste cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Tentativa se pedepsește.

Art. 176

Omorul deosebit de grav

Omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări:

a) prin cruzimi;

b) asupra a două sau mai multor persoane;

c) de către o persoană care a mai săvârșit un omor;

d) pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii;

e) asupra unei femei gravide;

f) asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora,

g) de către un judecător sau procuror, polițist, jandarm sau militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Tentativa se pedepsește.

Art. 177

Pruncuciderea

Uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Art. 178

Uciderea din culpă

Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârșită de un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică, având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală sau care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta săvârșită din culpă, de orice altă persoană în exercițiul profesiei sau meseriei și care se află în stare de ebrietate.

Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, la maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se poate adauga un spor până la 3 ani.

Art. 179

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

Fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Când fapta prevăzută în alineatul precedent s-a săvârșit față de un minor sau față de o persoană care nu era în stare să-și dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stăpână pe actele sale, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

Lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății

Art. 180

Lovirea sau alte violențe

Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Faptele prevăzute la alin. 1 săvârșite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.

Lovirea sau actele de violență care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Faptele prevăzute la alin. 2 săvârșite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevazute la alin. 1.1 și 2.1 acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală, producându-și efectele și în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu.

– modificat de –

Legea nr. 197/2000 – pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal din 13 noiembrie 2000, M. Of. 568/2000;

Art. 181

Vătămarea corporală

Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Fapta prevăzută la alin. 1 săvârșită asupra membrilor familiei se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alin. 1.1 acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală, producându-și efectele și în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu.

– modificat de –

Legea nr. 197/2000 – pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal din 13 noiembrie 2000, M. Of. 568/2000;

Art. 182

Vătămarea corporală gravă

Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Dacă fapta a produs vreuna din următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții persoanei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 10 ani.

Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor prevăzute la alin. 1 și 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.

Tentativa faptei prevăzute în alin. 3 se pedepsește.

– modificat de –

Legea nr. 169/2002 – privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale din 10 aprilie 2002, M. Of. 261/2002.

Art. 183

Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte

Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180–182 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.

Art. 184

Vătămarea corporală din culpă

Fapta prevăzută la art. 180 alin. 2 și 2.1, care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum și cea prevăzută la art. 181, săvârșite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. 1 sau 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Când săvârșirea faptei prevăzute în alin. 1 este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activități, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Fapta prevăzută în alin. 2 dacă este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Dacă faptele prevazute la alin. 3 și 4 sunt săvârșite de către o persoană care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la unu la 3 ani, în cazul alin. 3, și închisoarea de la unu la 5 ani, în cazul alin. 4.

Pentru faptele prevăzute în alin. 1 și 3, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Pentru faptele prevăzute la alin. 2 si 4, împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Bibliografie

Baciu, Gheorghe – “Expertiza medico-legală a cadavrului și persoanei (ghid practic)”, Chișinău, 2008

Baciu, Gheorghe, Andrei Pădure, Vasile Șarpe, “Traumatismele mecanice în aspect medico-legal”, 2006

Balica, Ecaterina – “Victimele infracțiunilor de omor”, 2006

Beliș, Vladimir – “Tratat de medicină legală”, Editura medicală, 1995

Beliș, Vladimir și Constanța Naneș, “Traumatologia mecanică în practica medico-legală și judiciară”, Ed. Academiei R.S.R. 1985

Dermengiu, Dan și Gheorghe Alexandrescu – “Medicina legală prosecturală”, Editura Viața Medicală Românească, 1995

Dolinak, David, Evan Matshes, Emma Lew – “Forensic Pathology Principles and Practice”, 2005

Fulga, Iuliu – “Cura de medicină legală”, Universitatea “Dunărea de Jos” Galați, 2007

Gheorghiu, Valentin – “Medicina legală: note de curs”, Constanța, 2007

Iftenie, Valentin – “Medicina legală din perspectiva juridică”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006

Iftenie, Valentin și Dan Dermengiu, – “Medicina Legală”, Editura C.H. Beck, 2009

Minovici, Mina – “Tratat complet de medicină-legală”, Editura Grafica Socec, București 1928-1930

Moșoarcă, Claudia – “Problematica armelor albe”, 2010

Panaitescu, Viorel – “Metode de investigație în practica medico-legală”, Editura Litera, 1994

Payne-James, Jason, Richard Jones, Steven B. Karch, John Manlove – “Simpson’s Forensic Medicine”, 13th Edition, 2011

Popa, Marius – “Medicina legală”, note de curs, 2007

Scripcaru, Gheorghe – “Medicina legală”, Editura Didactică și Pedagogică București, 1993

Scripcaru, Gheorghe, M. Terbancea – “Medicina legală”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

Stan, Cristian – “Traumatismele cranio-cerebrale: implicații medico-legale, legislative și etice”, Editura Conphys, 2006

Tsokos, Michael – “Forensic Pathology Reviews”, Volume 4, 2006

Codul Penal actualizat