Aspecte Medico Legale Psihiatrice In Dizarmoniile Personalitatii

Cap. I: Motivația lucrării

Lucrarea prezentă are ca scop evidențierea unor date semnificative în ceea ce privește implicațiile medico-legale psihiatrice ale psihopatiilor, abordarea acestei teme fiind sugerată de problemele de ordin psihiatric, sociologic și medico-legal ridicate de aceste stări patologice.

Din punct de vedere psihiatric, psihopatiile, în special psihopatiile de nucleu, situate la limita dintre normalitate și boală, precum și la limita dintre decompensare nevrotică și psihotică, constituie și astăzi un domeniu controversat al psihiatriei, prin manifestările clinice complexe și problema dificilă a tratamentului.

În privința implicațiilor sociologice, psihopații sunt persoane inadaptate social, reprezentând uneori un real pericol. De asemeni, în prevenția și, ulterior, în reinserția socială a acestor subiecți, un rol important îi revine societății.

Din punct de vedere medico-legal, conduita socială, precum și comportamentul deviant, antisocial ridică probleme dificile în ceea ce privește cercetarea penală conform Codului de Procedură Penală. Psihopatiile au pus și continuă să pună probleme în privința stabilirii discernământului precum și a măsurilor de siguranță medicală ce se impun atât în timpul unei eventuale detenții cât și, ulterior, prin luarea în evidență specială și tratament în centrele de profil.

Cap. II. Personalitatea:

definire, structură, organizare, teorii

Teorii asupra personalității:

Complexitatea noțiunii de personalitate, precum și multiplele laturi din care această prob lemă poate fi abordată, face ca încercările de a defini acest concept să se afle abia în faza de “defrișare preliminară” (I.Nuttin).

Există, astfel, un mare număr de divergențe în această privință, dar și o serie de idei comun acceptate.

Sheldon apreciază personalitatea ca o organizare dinamică a aspectului cognitiv, afectiv, plus organizarea psiho-filozofică și morfologică a individului.

Sivadon consideră personalitatea ca o structură unitară care se dezvoltă apărându-și identitatea, creându-și autonomia în raport cu mediul social și material în care este integrată.

Moran afirmă că personalitatea este o organizare dinamică a aspectelor intelectuale, afective, pulsionale, voluntare ale individului.

G.W.Allport introduce ideea că personalitatea este o organizare dinamică a sistemelor psihice și individuale, ce permit și determină adaptarea la condițiile sociale în care trăiește individul.

Se poate afirma, deci, că personalitatea este un ansamblu dinamic, unitar și integrat de însușiri, procese și structuri psuhofilozofice și psiho-sociale ce diferențiază conduita unui om în raport cu altul, asigurându-i o adaptare originală la mediu.

Personalitatea are o dezvoltare ontogenetică; astfel: nou născutul este un individ, dar nu o personalitate.

Golu arată că personalitatea nu se încheagă in primii 2 – 5 ani de viață (după cum afirmă S.Freud) ci este vorba despre o evoluție de lungă durată, cu caracter stadial.

Structura personalității.

Sivadon, ca și alți numeroși autori, consideră personalitatea ca pe o totalitate organizată, dar altceva decât suma părților.

Teoretic, personalitatea ar putea fi structurată pe trei axe:

Principale – ce permit descrierea, interpretarea și explicarea persoanei (25-30% din domeniul personalității) Ar fi cam la axe principale;

Secundare – câteva zeci;

Incidentale – sub 5% – câteva zeci de mii.

Freud structurează personalitatea pe trei zone.

Sinele: – cuprinde impulsiuni biologice, primitive – partea înnăscută a personalității (nevoi și trebuințe). Reprezintă psihicul de la naștere, ce stă la baza diferențierilor ulterioare.

Eul: – reprezintă partea personalității care stabilește legătura cu lumea în care trăiește individul. Este determinat de experiența individuală și dictează activități ce pot fi conștiente, preconștiente, inconștiente.

Supraeul: – ia naștere în perioada educației, mai ales în perioada identificării cu părintele de același sex. Este puternic influențat de părinți și de societate.

În concepția lui Brown, personalitatea cuprinde 3 planuri:

Panul inferior (soma).

Planul intermediar – psihism orb – constând din instincte, aparențe, afecte.

Planul superior – psihism conștient.

O părere mult mai acceptată este aceia că personalitatea este formată din:

Temperament;

Caracter;

Aptitudini.

Temperamentul constă din particularitățile înnăscute ale personalității, un ansamblu de caracteristici privind intensitatea, echilibrul și mobilitatea proceselor de inhibiție și excitație la nivelul comportamentului și al activității.

Caracterul cuprinde trăsăturile distincte ale unei persoane ce exprimă atitudinea față de sine, modul său de existență și sistemul de valori.

Aptitudinile – după Fliérin – sunt condiția congenitală a unei modalități de eficiență. Ele nu sunt înnăscute sau ereditare; pentru a provoca o aptitudine trebuie declanșate anumite activități.

Se caracterizează prin:

dau o performanță superioară;

dau precocitate superiorității;

dau continuitate progresului.

Organizarea personalității

Eul cunoaște un proces de elaborare – până la 8 luni apare simțul identității altuia, iar ulterior apare simțul identității propriului eu.

Eul corporal – este primul aspect al identității proprii și se păstrează toată viața. Se dezvoltă din senzații organice recurente și din frustrații care apar “acolo afară”.

Identitatea de sine – cel mai important aspect al acesteia este propriul nume. Este produsul și condiția conștiinței de sine și se dezvoltă în unitate cu conștiința de lume.

Respectul de sine – presupune adoptarea unui sistem de valori în relația persoanei cu sine și cu ceilalți. Educația stă la baza dezvoltării sale.

Inconștientul – stratul cel mai profund al personalității, este o regiune a minții în care se acumulează evenimente uitate și reprimate, impulsiunile instinctive (sexuale, agresive).

Mecanismul de apărare a eului – reprezintă modalități prin care se înlătură inconștient anxietatea și disconfortul. Ele sunt responsabile de apariția tulburărilor psihice deoarece au ca rol protecția eului în fața emoțiilor reprimate. Există mai multe mecanisme de apărare a eului: reprimarea, negarea, raționalizarea, proiecția, fixarea, deplasarea, regresia, formațiunea reacțională.

Rolul culturii în organizarea personalității.

Personalitatea se dezvoltă în cadrul unei matrice socio-culturale; n ici un sistem dat al personalității nu poate dura mult timp fără sisteme colective înconjurătoare.

Tipologia personalității

Tipologiile caracteriale se descriu în funcție de o serie de parametri, făcând abstracție de conținutul psihismului, de concretul relaționării sale și încercând să elaboreze predictiv structuri coerente ale personalității individuale.

Psihotipul, ca ansamblu de însușiri psiho-comportamentale care definesc un individ, a suscitat interes încă din antichitate.

Hipocrat a descris structura apopleptică și cea ftizică.

Galen descrie 4 tipuri de temperament: sanguin, flegmatic, coleric și melancolic.

Sheldon, după un studiu temperament – caracter, descrie următoarele psihotipuri:

Endomorf – visceroton

Mezomorf – somatoton

Ectomorf –cerebroton.

Pavlov corelează tipurile temperamentale cu tipurile de activitate nervoasă superioară și stabilește 4 tipuri:

Tipul tare, echilibrat, mobil – temperament sanguin.

Tipul tare, neechilibrat – temperament coleric – combativ, impulsiv, agresiv.

Tipul echilibrat, inert, liniștit, egal, perseverent, dârz – temperament flegmatic.

Tipul slab, timid, nehotărât, trist, pesimist – temperament melancolic.

Kretschmer, corelează datele psihiatrice cu cele referitoare la constituția somatică și diferențiază 4 tipuri temperamentale:

tipul picnic sau ciclotim

tipul leptosom sau schizotim

tipul atletic

tipul displastic sau epileptic

Aspecte clinico-medicale ale teoriilor asupra personalității

Personalitatea cuprinde 3 însușiri definitorii:

totalitatea – nici un fapt psihic nu poate fi descris ca străin personalității;

transformarea – personalitatea este într-o continuă și necesară transformare;

reglajul – personalitatea este supusă unei permanente determinări exterioare.

Personalitatea implică o anumită stabilitate a conduitelor, cu o tendință de repetare în situații similare și o constanță a atitudinilor într-o situație dată.

În determinarea unei individualități, aspectul afectiv joacă un rol important, iar dezvoltarea istorică și materializarea personalității se face în contextul interacțiunii sale active cu lumea obiectivă, în primul rând cu mediul său social.

Din punct de vedere structural, dinamic și genetic, au fost emise o serie de teorii asupra personalității:

Teorii obiectiviste – analizează personalitatea pe baza relației stimul – răspuns ți a obișnuințelor dobândite prin învățare.

Teorii psiho-dinamice (psihanalitice) – privesc personalitatea ca o devenire a impulsiunilor primare și o diferențiază în 3 instanțe psihice: Id-ul, Ego-ul, Super-ego.

Teorii sociale asupra personalității – pun la baza dezvoltării personalității factorii socio-culturali; influențele economice, axiologice, etico-morale, microsociologice (personalitatea de bază a lui Kardiner, fundamentul cultural al personalității al lui Ralph Linton).

Tulburări de personalitate

O personalitate se poate dezvolta armonios în condițiile unei bune eredități precum și a unei influențe educaționale și culturale corespunzătoare.

În momentul ruperii echilibrului între acești factori, cu accentuarea unuia sau mai multora dintre ei, apare disfuncționalitatea întregului ansamblu.

Dizarmonia definește o neadaptare socială, fără ca individul să aibă conștiința dezordinii sale structurale.

K.Leonhard a pus în evidență o trecere gradată de la o personalitate normală la cea psihopatică prin descrierea unui nou tip de personalitate: personalitatea accentuată.

Acest tip de personalitate are doar o tendință spre patologic: este vorba despre o manifestare ieșită din comun, constantă, indiferent de situație.

Personalitatea accentuată se poate transforma în personalitate dizarmonică în cazul ]n care dezechilibrul cu sine și cu lumea devine constant, indiferent de împrejurări.

Practic, este dificil de delimitat normalul mediu, accentuatul și dizarmonicul; se iau în considerație intensitatea și constanța manifestării ce exprimă o anumită trăsătură independent de împrejurările exterioare.

K.Leonhard delimitează principalele tipuri de personalități accentuate:

demonstrativă

hiperexactă

hiperperseverentă

nestăpânită

hipertimică

labilă

exaltată

anxioasă

emotivă

extravertită

introvertită.

Cap. III. Evoluția conceptelor privind structurile de personalitate dizarmonice

Inițial, s-a intenționat ca termenul de psihopatie să definească tulburările în modul de structurare a personalității (tulburări calitative sau cantitative), în ceea ce privește sfera afectivoluțională și instinctivă; tulburări care se caracterizează în adolescență și persistă toată viața dând manifestări pe plan comportamental, fără a fi cunoscute ca stare de subiect și producându-i acestuia incapacitatea de integrare armonioasă în mediul social, cu răsunet existențial variabil.

Această continuare a termenului de psihopatie nu a fost unanim acceptată, subiectul fiind deschis numeroaselor controverse și puncte de vedere care se derulează pe parcursul unui întreg veac.

În anul 1931, E.Kahn afirmă că este imposibil de a da o definiție exactă a personalității psihopatice și arată că prin personalitate psihopatică se înțelege – în genere – o personalitate discordandă, caracterizată prin particularități canditative ale instinctului, pemperamentului și caracterului, ducând la anomalii în aprecierea propriei persoane și a semenilor, la înlocuirea valorilor reale cu false valori, a scopurilor autentice cu pseudoscopuri.

K.Schneider (1934) – arată că personalitatea psihopatică este personalitatea anormală care suferă datorită anormalității sale sau face societatea să sufere.

În anul 1935, P.White afirmă că: “între aprecieristanța manifestării ce exprimă o anumită trăsătură independent de împrejurările exterioare.

K.Leonhard delimitează principalele tipuri de personalități accentuate:

demonstrativă

hiperexactă

hiperperseverentă

nestăpânită

hipertimică

labilă

exaltată

anxioasă

emotivă

extravertită

introvertită.

Cap. III. Evoluția conceptelor privind structurile de personalitate dizarmonice

Inițial, s-a intenționat ca termenul de psihopatie să definească tulburările în modul de structurare a personalității (tulburări calitative sau cantitative), în ceea ce privește sfera afectivoluțională și instinctivă; tulburări care se caracterizează în adolescență și persistă toată viața dând manifestări pe plan comportamental, fără a fi cunoscute ca stare de subiect și producându-i acestuia incapacitatea de integrare armonioasă în mediul social, cu răsunet existențial variabil.

Această continuare a termenului de psihopatie nu a fost unanim acceptată, subiectul fiind deschis numeroaselor controverse și puncte de vedere care se derulează pe parcursul unui întreg veac.

În anul 1931, E.Kahn afirmă că este imposibil de a da o definiție exactă a personalității psihopatice și arată că prin personalitate psihopatică se înțelege – în genere – o personalitate discordandă, caracterizată prin particularități canditative ale instinctului, pemperamentului și caracterului, ducând la anomalii în aprecierea propriei persoane și a semenilor, la înlocuirea valorilor reale cu false valori, a scopurilor autentice cu pseudoscopuri.

K.Schneider (1934) – arată că personalitatea psihopatică este personalitatea anormală care suferă datorită anormalității sale sau face societatea să sufere.

În anul 1935, P.White afirmă că: “între aprecierile relative și șovăitoare ale societății în ceea ce privește așa zisul nebun și așa zisul criminal, psihopații se situează într-o zonă de tranziție, integrându-se într-una din cele două categorii menționate, mai mult sau mai puțin accidental”.

Henderson – 1939 – încadrează în categoria personalităților psihopatice “indivizi cu un anumit nivel intelectual – niciodată la limita inferioară a normalului – care dea lungul întregii lor vieți sau de la o vârstă tânără au tulburări manifeste de comportament de tip antisocial sau asocial, cu caracter recurent sau episodic, puțin influențați de metode sociale, penale și medicale de recuperare și pentru care nu se posedă mijloace de natură preventivă sau curativă”.

S.Levine – 1972 – arată că psihopații tind să-și exteriorizeze social conflictele, în loc să-și dezvolte simptomele conflictelor interioare.

O altă definiție, cea a profesorului V.Predscu (1976) afirmă că psihopatiile reprezintă un grup polimorf de dezvoltări patologice ale personalității, caracterizate prin insuficienta capacitate, episodică sau permanentă de integrare armonică și suplă în condițiile obișnuite ale mediului familial, profesional sau, în general, social.

În DSM III, 1980, psihopatiile (tulburări de personalitate în accepțiunea autorilor americani) sunt modele rigide, necorespunzătoare, în legătură cu percepția și aprecierea lumii exterioare și a Sinelui, suficient de grave pentru a determina tulburări severe fie pe planul adaptabilității socio-profesionale, fie pe cel al suferinței individuale, subiective.

În prezent se preferă termenul de personalitate dizarmonică atât pentru că acest termen reprezintă o realitate, cât și pentru a se elimina confuziile apărute ca urmare a numărului mare de încercări de a defini termenul de psihopatie.

Preocupări asupra definirii și integrării termenului de psihopatie a existat încă din secolul al XVIII-lea când, sub influența raționalismului cartezian, locul central în psihopatie îl ocupă delirul ca tulburare a gândirii și logicii.

Cercetările ulterioare au arătat că si emoțiile pot fi la baza declanșării unor tulburări mintale, acestea luând denumirea de manie fără delir.

Pritchard introduce termenul de “moral insanity” realizând astfel o nouă evaluare a bolii mintale, implicând abordarea globală a psihicului.

Kach este acela care, în 1891, a pus bazele conceptului de psihopatie, opus celui de degenerescență susținut de Morel. Koch afirmă că este o limită între normal și patologic, limită în care se încadrează indivizi cu un sistem nervos fragil; totuși, psihopatia nu este variantă a normalului.

Birnbaum, Jaspers și Kraepelin au evidențiat limitele care despart psihopatiile de psihozele endogene; psihopatiile fiind definite ca o variantă extremă a dezvoltării personalității normale.

Primul care a elaborat o tipologie nesistematizată, aproape de realitatea clinică, a fost K.Schneider care considera că orice persoană care se definește printr-o trăsătură cu caracter aparte trebuie considerată ca anormală: în funcție de gradul anormalității și de situația în care se află psihopatul se ajunge, aproape întotdeauna, la conflict.

Petrilowitsch va adăuga la definiția psihopatiei multidimensionalitatea – el consideră că psihopatul se caracterizează prin lipsa de suplețe și de abilitate a inteligenței de a-și modela în mod armonios personalitatea.

Gannușkin atribuie personalităților dizarmonice 4 caracteristici:

Totalitatea – particularitățile se restrâng asupra întregii vieți psihice.

Constanța – tulburările patologice persistă toată viața.

Intensitatea – tulburările situează psihopatul la limita normal – boală.

Dinamica – de-a lungul vieții psihopatul poate prezenta decompensări în funcție de anumiți factori de mediu.

Porot apreciază că în sfera psihopaților trebuie incluși subiecții cu un nivel intelectual normal dar cu tulburări caracteriale și perversiuni ce par constituționale.

Psihopatul nu se poate adapta societății în care trăiește, și ca urmare, își va explica eșecurile prin prisma celorlalți nu prin propriile defecte pe care nu le recunoaște, nu le acceptă.

Tölle apreciază că personalitățile dizarmonice trec prin crize de-a lungul existenței lor, mai ales în deceniul III al vieții – perioada cea mai activă pe plan profesional și social. Acum apar, cel mai frecvent, modificări ale stării afective și conversiile de tip isteric, depresiv, astenic – în special la femei.

Toate încercările de definire și de limitare a conceptului de psihopatie conduc spre ideea că individul, în determinismul său multifactorial, poate avea momente în viață – în anumite situații – în care acționează sau reacționează într-un mod particular și propriu structurii sale, dincolo de limitele normalului.

Cap. IV. Psihopatii

– aspecte generale

Definire, frecvență.

Psihopatia reprezintă o entitate nozografică limitrofă normalului în care trăsătura cea mai caracteristică o constituie tulburările de adaptare la ambianța familială și socioprofesională, pe fondul unui intelect, în general, normal.

Reprezintă o dizarmonie de personalitate care antrenează o dizarmonie individ – mediu, caracterizată prin păstrarea funcțiilor de cunoaștere în contrast cu agnezia sentimentelor etico-sociale, ceea ce îi conferă denumirea de sociopatie sau personalitate anomică (antisocială sau delicventă).

În cazurile discomportamentale incoercibile, se ajunge până la starea de “infractor din obicei”.

În 1835, Pritchard introduce pentru psihopatii termenul de “moral insanity” (nebunie morală).

Ca sinonime pentru termenul de psihopatie se mai folosesc: anetopatie, caracteropatie, dezechilibru mintal, milioză, oligotimie, personalitate aberantă, personalitate anormală, sociopatie.

Psihopatiile se acracterizează prin cei “5 IN” într-un sens mai restrâns:

inemotivitate

insensibilitate

inafectivitate

impulsivitate

inintimidabilitate.

Abordând problema trăsăturilor psihopatiilor într-un sen mai larg, se pot enumera următoarele caracteristici utile pentru diagnosticul clinic:

Impulsivitate și prevalență instinctivă în motivarea actelor.

Absența sentimentului de culpă, în locul căreia apare – paradoxal – regretul de a nu fi făcut mai rău.

Absența empatiei (nu simt ceea ce simt alții) ca urmare a insensibilității și indiferenței afective.

Egofilia dublată de efortul de a obține pe orice cale, plăcere proprie. Acest egocentrism, a apărut din copilărie și s-a accentuat treptat în cursul evoluției, a făcut ca psihopatia să fie numită “maladie a narcisismului”.

Lipsa remușcărilor pentru propriile fapte negative, cu incapacitatea de a învăța din propria experiență de viață.

Scotomizarea autoresponsabilității (lipsa simțului de responsabilitate) ceea ce poate duce la caracterul incoercibil al faptelor antisociale comise de aceștea.

Lipsa toleranței la frustrații, ceea ce îl îndeamnă la impulsivitate și agresivitate.

Pregătirea minuțioasă a faptelor lor antisociale bazată pe faptul că funcțiile de cunoaștere sunt normale – psihopatul acționează după alternativa ori – ori.

Lipsa de loialitate și a sentimentului de neliniște în fața interrelațiilor contractate.

Pshoplasticitatea – constă din exteriorizarea stridentă a trăsăturilor proprii prin tatuaj și autovătămări.

Scăderea autocontrolului, consecința căutării și acceptării unei plăceri (hedonism) pe termen scurt.

Lipsa anguaselor în fața tulburărilor sale comportamentale.

Înclinarea spre perversiuni și sexopatie datorită nepăsării morale.

Recidivă discomportamentală frecventă. Psihopatul este o personalitate egocentrică și labilă care nu rezistă tentațiilor, este insensibil afectiv, amoral, își construiește personalitatea după modele antisociale.

Frecvența psihopatiilor este greu de stabilit datorită neconcordanței dintre criteriile de definire și luării în evidență medicală.

Cu aproximație, psihopatiile au o incidență de 5-7% din populație afectând cu preponderență sexul masculin, în intervalul de vârstă 20-30 ani.

Clasificări ale psihopatiilor

Kahn clasifică psihopatiile din punct de vedere evolutiv în:

Psihopatie permanentă

Psihopatie episodică – prezintă oscilații mari mai ales la pubertate și la climax. Au fost denumite de Schneider reacții intermitente.

Psihopatii periodice – de facturi distinctă.

Borel introduce clasificarea după intensitatea simptomelor:

Psihopatii ușoare

Psihopatii medii

Psihopatii grave

La conferința națională de psihiatrie București, în 1969, psihopatiile au fost clasificate după simptomul dominant în:

Psihopatie astenică (pseudonevrotică) cu două variante

autistă – schizoidă

calculată (rece).

Psihopatie excitabilă – explozivă, cu două variante:

instabilă

epileptoidă

Psihopatie isterică

Psihopatie impulsivă

Psihopatie paranoidă cu două variante:

hipostenică:

bigoți – su

mistici

sectanți

hiperstenică

revendiactiv

fanatic

Psihopatie perversă – caracterizată prin conduite sexuale aberante

Psihopatia psihastenică sau tipopatia cu două variante:

hipertimică – hipomaniacali, depresivi,

hipotimică – hipocondriacă.

Din punct de vedere eiopatogenetic, psihopatiile se împart în:

psihopatii vera (nucleare) – apărută ca urmare a unei structuri constituționale predispozante, heredogenetică;

psihopatii marginale apărute în urma unor condiții defavorabile de existență.

Psihopatiile nucleare se caracterizează prin precocitatea manifestărilor, care apar încă din copilărie, cu defecte de integrare, conflicte intra- și interpersonale pe tot parcursul vieții, anormalitatea fiind efectul constituției născute.

Starea psihopatoidă (pseudopsihopatie) este o psihopatie organică, simptomatică. În etiopatogenia sa există factori cauzali decelabili, care modifică structura normală a persoanei.

În aceste stări sunt incluse:

stări psihopatoide postlezionale (de dezvoltare) – produse de factori toxici, infecții traumatici care acționează în prima copilărie.

stări psihopatoide de regresie – factorii etiopatogenetici acționează după maturitate: alcool, droguri, TCC.

stări psihopatoide la debutul unei schizofrenii sau a unei psihoze periodice.

Psihopatizarea este un termen folosit spre a descrie tulburările de comportament care apar și se dezvoltă în cursul unei nevroze cu evoluție prelungită.

Etiopatogenie

Etiopatogenia in cazul psihopatiilor nu este pe deplin elucidată; se știe însă că este vorba despre interacțiunea factorilor endogeni și cei exogeni; a factorilor ereditari și cei de mediu.

Trillat afirmă că la baza psihopatiilor stau cauze endogene și exogene multiple și diverse.

Tramer compară legătura factorilor de mediu cu factori ereditari cu cele două fețe ale unei linii concave.

3.1. Evoluția concepțiilor etiopatogenetice

În 1809, Pinel descrie “mania fără delir” deschizând, astfel, istoricul psihopatiilor. Urmează Esyuirol care vorbește despre “maladia instinctivă” sau “impulsivă” și apoi Morel despre “nebunia degeneraților”.

În 1935, Prichard include în denumirea de “imbecilitate morală” sau “demență morală” o categorie de subiecți care sufereau de o tulburare mintală cu pervertirea gravă a principiilor morale.

În 1888, Koch introduce termenul de inferioritate psihopatică, iar în 1900 Kraepelin pe cel de personalitate psihopatică.

În primele decenii ale secolului XX, în Franța, se pun bazele conceptului de “constituție psihopatică”. În Germania, Rusia, SUA din aceiași perioadă se propune înlocuirea termenului de psihopatie cu cel de sociopatie, ținând cont de influența negativă a mediului social în realizarea dezordinii psihopatice.

K.Schneider, in 1935, în lucrarea “Personalități psihopatice” diferențiază personalitățile normale de cele anormale și personalitățile psihopatice. Împreună cu P.B.Ganușkin, Schneider elaborează criteriile de delimitare a psihopatiilor de nevroză, psihoze și variante extreme ale normalului.

K.Schneider, inițial adept al concepției ereditar constituționaliste a psihopatiilor, va susține ulterior teoria conform căreia predispoziția și factorii exogeni se intrică în geneza acestei manifestări. El afirmă că: “fiecare subiect are ceva moștenit sub forma unei predispoziții, particularități care deși nu pot fi condiționate de mediul extern, pot fi modelate de acesta”.

Personalitatea psihopatică recunoaște o dinamică determinată de interacțiunea permanentă dintre predispoziția ereditară și condițiile de mediu.

3.2. Factorii ereditari

Suhareva decelează 3 categorii de factori ereditari implicați în etiopatogenia psihopatiilor:

categoria A – cuprinde întârzieri în ritmul general de dezvoltare a SNC, ducând la infantilism psihic.

categoria B – constă dintr-o dezvoltare inegală a diferitelor părți ale SNC.

categoria C – cuprinde tulburări lezionale grave, encefalopatii.

Belikievici incriminează anoxia pre- și post natală.

Openhaimer și Thompson decelează tulburări și deficiențe în circuitele talamo-prefrontale.

În ceea ce privește substratul genetic al comportamentului patologic, sau elaborat două teorii sugestive:

teoria predispoziției constiționale;

teoria degenerescenței.

Cercetările în domeniul geneticii au arătat că, din totalul noilor născuți un procent de 1% prezintă anomalii cromozomiale, iar din aceștea un procent variabil reprezintă anomalii mintale. Sandberg a sesizat alterații frecvente ale cariotipului la bolnavii psihici, în specie la psihopați.

Un studiu efectuat de Duditscher în 1936, pe un lot de 450 de cazuri, relevă că ereditatea are un mare rol în realizarea tulburărilor psihopatice. Din analiza familială a psihopatiilor se distinge o adevărată “amprentă a anormalității” în sensul că mai mulți membri ai familiei au tulburări psihice.

Din punct de vedere endogenetic, dezordinea psihopatică poate fi consecința unei perturbări în metabolismul cromozomial, pentru că atât cromozomii cât și celulele în general pot suferi influențe negative ale unor noxe endo-exogene.

Grozdea și Colombiers sesizează existența unor modificări enzimatice, modificări ale fosfatazelor alcaline și ale mieloperoxidazelor.

Ereditatea normală este influențată atât de factor endogeni cât și de factori exogeni nocivi care acționează asupra embrionului și fătului și determină anomalii psihice.

Vidal arată că, pe lângă factorii ereditari, apar și factori organici din prima copilărie: encefalopatii, TCC, infecții, intoxicații precum și factori socio-familiali.

Bremer este de părere că numai o singură genă intervine în psihism.

În cadrul studiilor de citogenetică, efectuate la persoane cu anomalii caracteriale, s-a constatat că apar atât anomalii ale cromozomilor sexulai cât și ale cromozomilor autosomi.

Anomaliile cromozomiale au fost decelate la un procent de 1-2% din delicvenți.

S-a observat alterarea funcțiilor psihice în cazul sindromului XYY – indivizi de talie înaltă, foarte agresivi.

Lisse Moore arată că agresivitatea delicventă sau comportamentul antisocial este frecvent la subiecții XY, iar la cei cu XYY, XXYY, a remarcat tulburări de caracter de tipul agresivității în procent de 45%.

3.3. Elemente psihologice și sociologice în etiologia psihopatiilor

3.3.a. Orientarea psihologică

Are la bază abordarea individuală a comportamentului și am particularităților psihice ale viitorului psihopat.

Orientarea psihologică cuprinde mai multe direcții de abordare, dintre care cele mai importante sunt:

viziunea psihanalitică – atribuie tânărului o structură “nevrotică” manifestată prin conflicte intra și interpersonale, generate de nerezolvarea conflictului oedipian.

Viziunea psihopedagogică – incriminează în geneza psihopatiilor erorile educaționale și ale socializării morale. În acest sens, carența afectivă din familiile dezorganizate se răsfrânge asupra sentimentelor de încredere și securitate ale adolescentului, mergând până la o marcată instabilitate afectivă și comportamentală și tulburări în dezvoltarea personalității acestuia.

3.3.b. Orientarea sociologică

Se axează pe influențele negative ale mediului socio-cultural, dizarmonia personalității constând într-un conflict al subiectului cu valorile societății în ansamblul ei.

Astfel, s-a dezvoltat teoria “dezorganizării sociale” care pune în relații directe dezvoltarea dizarmonică patologică cu mutații și conflicte sociale ce atrag după ele modificări în conduita umană.

3.4. Factori ambientali

Un mare număr de autori au pus în evidență rolul patoplastic al mediului în structurarea personalității psihopaților. Sugestivă, în acest sens, apare denumirea de sociopatie sau de “milieuses” dată psihopatiei.

O.Kerbikov și Chindikin au efectuat studii ample în ceea ce privește rolul factorilor de mediu în formarea personalității psihopatice.

Ei explică rolul mediului pe baza concepției pavloviste conform căreia mediul poate avea o influență nocivă asupra ANS, determinând manifestarea tipului slab de inhibiție internă, labilitate sau inerția stereotipurilor dinamice.

În condiții de mediu nefavorabile (psihotraume, educație greșită) se ajunge la un tablou psihic ce se confundă cu psihopatia constituțională deși este vorba despre o psihopatie marginală (mult mai frecventă în practică decât psihopatia vera).

Diferențele dintre cele două tipuri de psihopatii constau nu în tabloul clinic ci în modul de formare.

Cei doi autori mai sesizează că una și aceeași persoană se poate comporta complet diferit în condiții diferite de mediu ca urmare a faptului că evidențierea trăsăturilor psihopatice ale individului este posibilă numai într-o ambianță mai tolerantă.

Durkheim, în 1897, afirmă că “industrializarea și urbanizarea cresc individualismul și descresc sensul afilierii la comunitate”.

3.5. Rolul familiei

Rolul microclimatului familial în formarea personalității psihopatice a fost studiată pe larg de Kerbikov în lucrarea “Patologia dobândită a caracterului”.

Părinții au un rol esențial în modelarea personalității copilului, de aici consecința nefastă a lipsei lor de interes, a comportamentului lor eronat în fața copiilor, asupra viitorilor adulți.

Un sistem de creștere și educare deficitar va determina apariția și amplificarea insuficienței de adaptare a copilului.

2/3 din copii cu tulburări de comportament provin din familii dezorganizate: concubinaj, divorț, abandon.

De asemenea, educația intrafamilială greșită în familii organizate își va pune amprenta asupra personalității copilului. Se pot întâlni mai multe situații:

Lipsa unei concepții unitare privind educația copilului: mama hiperprotectoare, îngăduitoare; tatăl sever, rigid, în concepții și decizii.

Copilul va deveni oscilant, îndărătnic, se va atașa de părintele care îi convine mai mult, care-l va apăra în orice situație. Se va ajunge la șantaj din partea copilului, acesta va avea insuccese repetate școlare. Părinții își fac reproșuri permanente, ceea ce va accentua starea conflictuală intrafamilială.

Familii foarte ocupate care vor acorda o educație superficială, la întâmplare copiilor.

Acești copii vor crește pe stradă, își vor crea un sistem propriu de norme, care – de cele mai multe ori – contravin concepțiilor societății.

Cuplul egoist – părinții care se detașează de copii în favoarea unei vieți în doi.

Copiii cresc nesupravegheați, la bunici, rude, nu se pot integra în propria lor familie. Vor comite acte antisociale pe care, de cele mai multe ori, le motivează “am făcut-o din răzbunare”.

Familia organizată în care tatăl își dorește și are un băiat sau mama își dorește și are o fată.

Acești copii mult doriți și, în final, obținuți vor fi crescuți cu tot ceea ce își doresc chiar dacă aceasta înseamnă mai mult decât condiția materială ale părinților.

Copiii devin indiferenți afectiv, egoiști, izolați de colegi, ceea ce le dă impresia că sunt nedreptățiți, urmează o revoltă pe plan social pentru că ei nu pot suporta înfrângerea sau eșecul.

Familia în care se acordă un regim preferențial unui copil handicapat psihic, motor sau senzorial, neglijând copiii sănătoși.

Aceștea vor evolua sub impulsul unui complex de gelozie față de copilul bolnav, cu dezinteres complet față de acesta. În acest caz, pe lângă copilul handicapat psihic va apare – ca urmare a nesăbuinței părinților, transformarea copilului sănătos inițial într-un copil discomportamental.

Părinții care țin cu orice preț să realizeze prin copii ceea ce ei însuși nu au reușit, chiar dacă scopul întrece posibilitățile fizice și psihice ale copilului.

Apare eșecul pus pe seama unor diverși factori obiectivi și nu pe capacitatea limitată a copilului.

Copilul începe să aibă sentimentul de culpă, stări depresive după eșec, izolare de prieteni, sfârșind cu tulburări psihice grave.

Familia cu tatăl etilic, agresiv, terorizând pe ceilalți membri al familiei.

Copilul va trăi într-o permanentă stare de teamă, de alarmă, ser jenează față de colegi. Mama disperată își va părăsi familia, și astfel, copiii ajung la vagabondaj, spargeri, furturi, tâlhării în bande, prostituție (fetele).

Unul din membrii familiei suferind de o boală incurabilă și în final decedează.

Acest fapt se soldează cu tristețea și izolarea copiilor la care se adaugă sentimentul de neacceptare a părintelui vitreg.

În cadrul rolului familiilor în geneza psihopatiilor trebuie menționate cuplurile cu ambii parteneri psihopați. În aceste cupluri gradul de instabilitate și manifestările conflictuale sunt foarte pregnante, deși există cupluri de psihopați sudate (în special cele fără copii) pe o perioadă mare de timp, cu posibilități de intercompensare psihopatologică, deci un cuplu relativ echilibrat, dar relațiile lor cu mediul ambiant sunt deficitare.

În cazul familiilor mixte (părinți, socri, copii) apar conflicte grave între generații.

Astfel de conflicte apar și în cuplurile nevropat – psihopat cu disfuncții de profunzime în nucleul psihosocial familial.

“Nebunia în doi” apare în cuplurile în care unul dintre parteneri este suferind de o boală psihică iar celălalt, inițial sănătos, ajunge să împrumute și să accepte din devierile comportamentale și psihice ale celui bolnav ajungându-se astfel la un relativ echilibru.

3.6. Dezvoltarea particularităților patologice ale

personalităților dizarmonice

Kretschmer arată că la începutul ontogenezei influențele formatoare ale colectivității în care trăiește individul nu se însumează efectiv predispoziției ereditare. Ar fi vorba, de fapt de o consolidare a predispozițiilor prin unificarea moștenitului cu dobânditul. (Petrilowitsch)

În 1959, Suhareva consideră că baza patogenetică a psihopatiei o constituie anumite tipuri de dezvoltare ale SNC. Astfel, ea distinge dezvoltarea denaturată (inegală) și dezvoltarea lezată urmare a unor agresiuni ce au acționat asupra SN în etapele cele mai timpurii ale ontogenezei. În acest fel, anumite etape ontogenetice în dezvoltarea personalității pot genera psihopatia.

Petrilowitsch arată că ontogeneza normală cunoaște anumite etape critice care duc la formarea unor centre de greutate ce pot da naștere unei dezvoltări cu caracter dizarmonic a personalității.

Personalitatea dizarmonică este o personalitate patologică datorită caracterului de predispoziție a unor procese instinctivo-emoționale care în ontogeneza personalității structurează ca defect dominant aprecierea deformată a propriei persoane în sistemul ei de relații (egofilie) și realitate.

Predispoziția (trăsăturile înnăscute) acționează prin imaturizări sau dezvoltări inegale ale unor funcții psihice care în condiții specifice de mediu, se exprimă prin modalități variate de devianță comportamentală.

Cap. V. Aspecte psihopatologice

1. Puncte “cheie” în dezvoltarea personalităților dizarmonice

1.a. Particularități clinice în perioada infanto-juvenilă

(devianța infantojuvenilă)

Devianța infanto-juvenilă este o problemă acută a țărilor industrializate în care creșterea populației se face cu 10%, iar delicvența infanto-juvenilă cunoaște o creștere spectaculoasă de 300% pe an.

Cauzele psihopatiei fiind, după S.Berman și A.P.Weil rezultatul “foamei de afect”, a frustrării, a tratării sadice în primii ani ai copilăriei, se aduce în discuție fie vina mamei, fie vina tatălui.

Carența de afectivitate maternă va duce, cu timpul, la un sentiment de insecuritate afectivă cu lipsa sentimentului de culpă al copilului. Va urma, implicit, lipsa sentimentului de responsabilitate cu tulburări de comportament ce se vor continua cu psihopatia adultului.

Lee Robinson, studiind evoluția pe 30 de ani a 300 de copii separați de mame, concluzionează că un copil care nu este iubit va fi incapabil să iubească, nu va stabili relații cu semenii săi, ajungând la indiferență afectivă și egocentrism.

Bowley arată că factorul etiologic principal al delicvenței este separarea precoce de mamă.

Sindromul de carență afectivă cunoaște mai multe forme clinice:

Debilitate mintală de natură afectivă.

Spitz descrie cele 3 faze psihice prin care trece un copil separat de mamă:

șoc de separare;

apatie psihică;

inaniție mintală (inteligența are și o componentă afectivă).

Sindrom Auby – sindrom de pasivitate psihică ulterioară.

Sindrom Godfard – sindrom de indiferență afectivă, mitomanie, contacte interumane superficiale.

Sindrom Guex – sindrom al nevrozei de abandon, cu frustrare anguasă, agresivitate de opoziție și de răzbunare pe cei fericiți.

Lipsa de afectivitate duce la compensarea afectivă prin organizare de bande și sexualitate precoce (fără a putea distinge, mai târziu, valoarea umană a comportamentului sexual normal).

Abuzul de autoritate paternă va duce la apariția sentimentului de frustrare cu crearea unor modele comportamentale aberante.

De la opoziția față de astfel de părinți patogeni, copilul va trece o adevărată antisocialitate ca ultimă resursă de conservare a self-ului.

Din aceste motive se consideră că responsabilitatea copilului față de actele sale de comportament este, de fapt, responsabilitatea mediului în care trăiește, a părinților.

Unii autori consideră incorectă folosirea termenului de psihopatie la copii, în timp ce alții conchid că dacă psihopatia este o tulburare constituțională având o predispoziție înnăscută, atunci ea trebuie să existe din copilărie.

Mulți autori consideră ca necesară și posibilă recunoașterea diagnosticului de psihopatie încă din copilărie.

Școala de psihiatrie București apreciază denumirea acestor tulburări “dezvoltări dizarmonice ale personalității de tip psihopatic”.

Dezechilibrul psihopatic în perioada timpurie a vieții se manifestă prin aderența comportamentului psihopatic față de evenimente decât față de valori, iar capacitatea intelectuală începe să contrasteze cu sărăcia și dificultățile de adaptare socială.

Încă din copilărie, reacțiile antisociale comportamentale, devin însăși starea patologică a dezechilibrului personalității în care se interferă două tipuri de factori:

factori biogeni (constituționali) reprezentați de encefalopatii infantile și tulburări psihice;

factori sociogeni (situaționali) dintre care, pe prim plan, este carența afectivă apărută ca urmare a supraocupării mamei sau situații de copil nedorit.

În perioada preșcolară, copilul cunoaște consecințele unor acte elementare, dar nu are capacitatea volitivă de a și li dirija. Apare minciuna ca un act agresiv sau de apărare consumat pe plan verbal.

La început, frica de acțiune reprimă instinctiv un comportament aberant, dar – cu vârsta – alege în mod rațional modul de acțiune și apare “conștiința morală” ce motivează comportamentul și stabilește bazele psihologice ale responsabilităților.

1.b. Pubertatea

Pubertatea este o perioadă foarte importantă pentru că acum se pune în evidență psihopatia congenitală fără de psihopatia dobândită.

În perioada de pubertate încep să se manifeste trăsăturile psihopatice care nu se manifestau înainte și care pot să se stabilizeze.

Totuși, diagnosticul de psihopatie, trebuie pus cu prudență înainte de finalul perioadei pubertale.

Pubertatea este considerată de unii autori drept un stadiu prepsihopatic în care fenomenele patologice sunt în mare măsură, reversibile și în care există posibilitatea de a preveni formarea unei psihopatii pronunțate, precum și un răspuns favorabil la tratament.

Tulburările de comportament de la pubertate se pot transforma după 18 ani în tulburări de personalitate.

1.c. Menopauza

Este un moment exestențial crucial care zdruncină întreaga structură somato-psihică și anunță începutul senescenței fără a se confunda cu ea.

1.d. Senescența

În procesul fiziologic, natural de îmbătrânire, sistemul nervos este capabil să realizeze încetinirea și limitarea armonioasă a funcțiilor organismului (prin procese homeostatice), asigurând capacitatea de adaptare la noua situație.

În îmbătrânirea patologică apar tulburări ale funcțiilor compensatorii și de apărare a organismului ceea ce duce la modificări în tabloul clinic al psihopatiilor.

Inițial, se produce o îngroșare a trăsăturilor psihopatiei, iar apoi ca urmare a modificărilor senile, trăsăturile se atenuează și dispar din tabloul clinic.

Apar tulburări psihice involutive manifestate prin: solitudine, susceptibilitate, conservatorism, rigiditate, pierdere a elanului vital.

Se conturează, astfel, o personalitate conservatoare avară, neâncrezătoare, anxioasă, cu rigiditate mintală, ură, adversiune.

Comportamentul patologic la bătrânețe se datorează de regulă:

confuziilor mintale cu false recunoașteri;

eliberărilor instinctuale;

rigidității;

conservatorismului;

accentuării unor instincte de posesiune.

Când individul comite primul delict la bătrânețe va fi suspectat de delicvență patologică.

2. Aspecte clinice în psihopatii

Simptomatologia psihopatiilor se desfășoară pe parcursul întregii vieți.

În prima copilărie (0-3 ani) – apar prodroame sub forma unor crize paroxistice nemotivate cu plâns și strigăte la care se adaugă dificultate în însușirea corectă a unei conduite igienice și alimentare.

În perioada preșcolară (3-6ani) – apar simptome care, prin repetarea lor, pot deveni semnificative: tulburări în jocul în grup, mutism, conduită de protest, claustomanie.

În perioada școlară se conturează primele elemente indicatoare pentru o viitoare psihopatie. Avem de a face cu un “copil problemă” gălăgios, neatent, inegal, preocupat de distracții, pasionat al cinematografului, TV.

Vârsta școlară medie (10-14 ani) se caracterizează prin elemente care prefigurează diagnosticul de psihopatie: neascultarea, neglijența, fuga, vagabondaj, furt, bătăi, etc.

În adolescență trăsăturile psihopatiei sunt mai greu de evidențiat. În această perioadă se remarcă lipsa unei preocupări pentru un ideal, o profesie; atracția spre formele de amuzament în care își risipește timpul și energia; începe să consume alcool, tutun, tranchilizante, sau stimulente, începe să joace cărți.

Este perioada în care se organizează bande pentru huliganism, vagabondaj, furt.

La maturitate se caracterizează adevărata personalitate a psihopatului:

funcțiile cognitive sunt bine dezvoltate, dar cu o insuficientă direcționare a achizițiilor de valoare.

învață repede dar anarhic și inegal, nu are răbdare să progreseze metodic fiind în căutare de satisfacții imediate, ca unic scop ceea ce va duce la un eșec profesional cu atât mai mul cu cât suferă de o adevărată “maladie socială” datorită căreia repetă aceleași greșeli fără a se folosi de experiența sa sau a altora.

pedepsele pe care le primește sunt lipsite de ecou.

este un individ lipsit de prudență și prevedere.

leagă prietenii rare și sporadice, frânturi de amiciție bazate pe aventuri.

Sub aspectul relațiilor interumane, psihopații se pot distinge în două grupe:

unii sunt abili, reușesc să înșele anturajul;

alții nu reușesc să-și creeze o ambianță și sunt în permanent conflict.

Cekley arată că psihopatul nu poate diferenția binele de rău, adevărul de minciună. El posedă o pulsiune elementară de a face numai ceea ce îi place.

Thompson afirmă că psihopatul este un “handicapat social” care generează conflicte multiple, inevitabile, încheiate frecvent în defavoarea sa.

Întregul comportament al psihopatului este polarizat spre egoism (egolatrie după P.Brânzei), el simte nevoia să-și dovedească drepturile cu orice preț.

Noyes și Kolb arată că “psihopatul cere mult și dă puțin pentru că este prea satisfăcut de sine însuși pentru a-l mai interesa și alții”.

3. Forme clinice

Sub aspect clinic, psihopatiile se pot clasifica în următoarele forme clinice:

psihopatia excitabilă (explozivă)

psihopatia instabilă

psihopatia astenică

psihopatia psihastenică

psihopatia isterică

timopatia: – timopatia euforică

– timopatia depresivă

psihopatia paranoică

psihopatia impulsivă

psihopatia pervers socială (sexopatia)

personalitatea borderline.

3.1. Psihopatia excitabilă (explozivă) și dezvoltările dizarmonice de tip exploziv se manifestă de timpuriu, la copii prin crize de mânie și stări reactive, explozive cu agitație psihomotorie.

La maturitate se observă o înclinație spre reacții primitive, brutale (o adevărată descărcare de afectivitate denumită de Kretschmer “reacție de scurt circuit”) pe un fond dispozițional, disforic. Reacțiile apar disproporționate în raport cu intensitatea factorului care le-a declanșat.

Comportamentul este inegal ca urmare a regretelor ce-l cuprind după aceste ieșiri violente și dorința ulterioară de reluare a conflictului familial sau social.

Unii autori au denumit acest tip de psihopatie epileptoidă datorită modului de apariție și de desfășurare a acestor reactivități anormale.

3.2. Psihopatia instabilă și dezvoltarea dizarmonică de tip instabil.

Este expresia imaturității psihice la nivelul treptelor superioare ale activității volitive și se caracterizează prin superficialitate, labilitate emoțională, inconstanță, dorința satisfacțiilor rapide și facile, ușurința cu care abandonează în fața insucceselor. Tot acest comportament se derulează pe fondul unei dispoziții euforice care poate fi rapid înlocuită, ca urmare a eșecurilor, cu depresii și acte comportamentale compensatorii: intoxicații etilice, vagabondaj, fumat, abandon, fugă patologică, dezertare, autoagresiune.

3.3. Psihopatia astenică și dezvoltarea psihopatică de tip astenic.

Se caracterizează printr-o capacitate de efort limitată și rapid epuizabilă precum și o fatigabilitate constituțională (nu apare ca urmare a suprasolicitărilor).

În perioada copilăriei se remarcă o impresionabilitate și sensibilitate crescută, rapidă epuizare la efort, precum și o timiditate excesivă în relațiile interumane.

La maturitate se menține acest fond de astenie permanentă cu susceptibilitate crescută, neasigurată, deficit al comportamentului sexual, introspecție patologică, cu o stare de indispoziție și tendințe hipocondriace. Obține un randament nesatisfăcător în ciuda eforturilor depuse, iar aceste eșecuri repetate îi accentuează nesiguranța dându-i un sentiment penibil de neputință.

În cadrul psihopatiei astenice s-a delimitat forma schizoidă sau autistă care cuprinde, pe lângă astenie o capacitate pulsională scăzută, cu răcire afectivă, izolare față de semeni, scăderea plăcerii față de contactele interumane și scăderea inițiativei.

3.4. Psihopatia psihastenică și dezvoltarea psihopatică psihastenică.

Acești psihopați pierd simțul realității datorită unei incapacități de sinteză a percepțiilor, atitudinilor și sentimentelor față de lume, atitudine de îndoială față de propria lor persoană (de realizare – depersonalizare), față de propria lor afectivitate.

În copilărie se relevă stări fobice care apar într-un context dizarmonic.

La maturitate persistă starea obsesivo-fobică lipsită de conținut, pe fon permanent de disconfort și nesiguranță.

3.5. Psihopatia isterică și dezvoltarea psihopatică de tip isteric.

Este expresia unei imaturități comportamentale și afective.

Manifestările apar încă din copilărie și se accentuează în perioadele critice ale vieții: pubertate și menopauză.

Se caracterizează prin teatralism, susceptibilitate crescută, labilitate emoțională, egocentrism, incapacitatea de a înțelege trăirile și dorințele celuilalt, erotizarea raporturilor sociale.

Sunt persoane nestatornice, mitomanice, care vor să pară mereu mai mult decât ceea ce sunt.

La adulți, acest tip de psihopatie se poate manifesta prin construcții imaginare total neconforme cu realitatea (pseudologie fantastică) sau prin tulburări în comportamentul sexual ce merg de la frigiditate și incapacitatea realizării satisfacției sexuale până la perversiuni sexuale.

Prin atitudinea lor, generează frecvent conflicte și prezintă riscul unor tentative repetate de suicid.

3.6. Timopatia (psihopați hipertimici) și dezvoltarea dizarmonică a personalității de tip timopat.

Se caracterizează prin anomalii permanente ale dispoziției.

Se disting două grupe:

timopatie euforică;

timopatie depresivă.

3.6.a. Timopatia euforică

Pe un fond dispozițional euforic, se grefează superficialitatea, instabilitatea, optimismul, credibilitatea, familiaritatea în relațiile cu semenii și dorința de a-și satisface capriciile cu orice preț.

În acest caz, se remarcă diferite grade de incapacitate integrativă ca urmare a prezenței și a altor trăsături dizarmonice.

3.6.b. Timopatia depresivă

Se caracterizează printr-un fond dispozițional depresiv la care se adaugă izolarea socială, nemulțumirea, pesimismul, exagerarea simțului critic.

Aceste trăsături pot fi mascate uneori de voiciune dar sunt dezvăluite de reactivitatea lor crescută la solicitările ambianței.

3.7. Psihopatia paranoică

Se caracterizează printr-un orgoliu excesiv apărut ca urmare a hipervalorizării propriei persoane și subestimării semenilor pe care-i consideră, fără excepție răi și perverși.

La aceasta se adaugă psihorigiditatea care constă în elaborarea de teorii false, susținute cu convingere și perseverență. Această psihorigiditate face ca, deși unii sunt persoane active, dinamice, să fie – de fapt – statici, incapabili de a se implica real în realitățile interumane.

Pot deveni fie pasional-fanatici, prin activitatea lor vie, fie revendicativi, perseverenți în ideile lor.

În ambele cazuri sunt o sursă permanentă de conflict, angajându-se uneori în acțiuni periculoase.

Psihopatul paranoid păstrează contactul cu realitatea, elaborând idei care se situează în limita verosimilului.

3.8. Psihopatia impulsivă

Se caracterizează prin necesitatea obsesivă de satisfacere a unor dorințe patologice pentru a înlătura tensiunea ce o provoacă această necesitate persoanei în cauză.

Dintre manifestările clinice ale impulsiunilor psihopatice se remarcă:

piromania – impulsiunea de a incendia;

cleptomania – impulsiunea de a-și însuși obiecte aparținând altor persoane, obiecte fără utilitate proprie;

mitomania – nevoia imperioasă de a denatura lucrurile;

dromomania (vagabondaj) – impulsiunea psihopatică periodică de a-și schimba locul.

3.9. Sexopatia (psihopatia pervers sexuală)

Se caracterizează prin tulburări sau devieri ale sexualității repetabile sau ușor de condiționat.

H.Ey împarte perversiunile sexuale în două grupe:

Tulburări în alegerea partenerului:

pedofilia – atracția față de copii;

gerontofilia – atracția față de persoane în vârstă;

homosexualitatea – întreținerea de raporturi sexuale cu persoane de același sex;

transsexualismul – când subiectul nu acceptă sexul său biologic dorind să aparțină sexului opus;

zoofolia – practicarea de relații sexuale cu animale;

necrofilia – relații sexuale cu cadavrele;

fetișismul – excitarea sexuală până la orgasm în prezența unor obiecte prezentând un simbol sexual;

pigmaliolosmul – satisfacția sexuală în fața unei statui reprezentând un bărbat sau o femeie.

Tulburări ale actului sexual:

sadismul – realizarea orgasmului prin supunerea partenerului la chinuri;

masochismul – realizarea orgasmului numai când este supus la umilințe, suferințe;

sadomasochism – când ambele tendințe se manifestă la același individ;

scoptofilia – plăcerea de a contempla actul sexual;

exhibiționalism – plăcerea unor bărbați (de obicei impotenți sau cu tulburări de dinamică sexuală) de a-și expune organele genitale unor persoane de sex opus în special tinere.

3.10. Personalitatea borderline

Acest tip de tulburare cuprinde tablouri clinice nespecifice ce nu pot fi încadrate în tipurile nozologice clasice și se caracterizează prin:

fond dispozițional instabil;

tulburarea identității de sine cu depersonalizare și derealizare;

instabilitatea relațiilor interumane;

comportament impulsiv, imprevizibil, posibil autoagresiv.

Diagnosticul pozitiv în psihopatii

Diagnosticul clinic în cadrul personalităților dizarmonice se pune pe trăsăturile definitorii ale psihopatiei și anume:

Incapacitatea de integrare armonică în mediul ambiant;

Nerecunoașterea de către psihopat a defectivității sale structurale;

Controlul insuficient asupra sferelor afectiv-volitive și instinctuale;

Diminuarea sau absența sentimentului moral social în condițiile păstrării discernământului asupra conținutului și urmărilor acțiunilor întreprinse;

Dezvoltarea intelectuală, în general, normală.

La aceasta se adaugă cele 4 principii elaborate de Ganușkin:

Principiul totalității – conform căruia dezordinea psihică cuprinde întregul sistem psihic al personalității.

Principiul constanței – tulburarea este prezentă de-a lungul întregii vieți.

Principiul intensității – intensitatea tulburărilor situează subiectul la limita între normal și patologic.

Principiul dinamicii – dezordinea psihopatică poate suferi agravări sau estompări în funcție de diferiți factori interni sau externi.

Probleme de diagnostic diferențial

În primul rând se face diagnosticul diferențial al dezordinii pshopatice cu normalitatea.

Cu tulburări pasagere de comportament – gândindu-ne după cele 4 principii ale lui Ganușkin.

Stările psihopatoide – în care se poate evidenția un debut postlezional, postinfecțios, posttraumatic.

Diferențierea este dificilă în cazul în care personalitatea premorbidă este dizarmonică.

Cu nevrozele – în care suferința este trăită la un mod catastrofal. Problema acestui diagnostic diferențial se pune în special în cazurile decompensărilor de intensitatea nevrotică.

Cu epilepsia – în care apar crizele tipice convulsive și modificări ale EEG.

Cu psihozele schizofrenice – debutul acestora este precedat de o perioadă de încadrare familială, socială și profesională normală.

În perioada de stare a schizofreniei se evidențiază sindromul disociativ, autismul, precum și o curbă existențială diferită față de cea a dezvoltării.

Uneori, psihopatia se complică cu psihoze schizofrenice sau paranoice care vor apărea clinic atipice datorită simptomelor proprii psihopatiei.

Cu P.M.D. – în cazul psihopatiei timopate.

Problema diagnosticului diferențial se pune și în cazul stabilirii formei clinice. Astfel:

Psihopatia instabilă trebuie diferențiată de ciclotimie care are o evoluție endogenă spre deosebire de psihopatia instabilă care este în relații directe cu situațiile exogene.

Psihopatia astenică trebuie diferențiată clinic de neurastenie și schizofrenie.

Psihopatia psihastenică se distinge față de nevroza obsesivo-fobică și față de evoluția schizofreniei printr-o analiză clinică și longitudinală a personalității.

În cazul psihopatiei isterice diagnosticul diferențial se face cu epilepsia, nevrozele, episoadele acute apărute de-a lungul evoluției unor psihoze sau suferințe cerebrale de diferite etiologii.

Psihopatia timopată se diferențiază de ciclotimie, sindromul maniaco-depresiv, cu particularitățile temperamentale ale unor personalități.

Psihopatia paranoică se diferențiază de cei cu convingeri logice, de paranoici (au o gândire absurdă).

Psihopatia impulsivă trebuie diferențiată de aceleași forme de manifestare (piromanie, cleptomanie, dromomanie) care apar în epilepsie, psihoze reactive.

Metode de investigare în psihopatie

6.1. Examenul somatic

Este obligatori în cazul psihopatiei pentru că nu se pot trata separat psihicul și organele (se ține cont de unitatea psycho-soma).

Este necesar un examen somatic atent, pe organe și sisteme pentru a exclude o afecțiune organică.

6.2. Examen neurologic

Trebuie realizat în paralel cu examenul psihic. Este necesar un examen neurologic complet și competent pentru a stabili dacă este vorba de un bolnav neurologic cu tulburări psihice sau despre un bolnav psihic cu tulburări neurologice.

6.3. Examen psihiatric

Se efectuează în scopul recunoașterii unor tulburări psihice, încadrărilor într-o anumită entitate nozologică precum și stabilirea etiologiei acestei tulburări.

Este necesară corelarea personalității cu vârsta bolnavului și evidențierea faptului că istoria suferinței psihice interferă cu istoria existențială a individului.

Trebuie ca între examinat și examinator să se stabilească o relație bazată pe încredere din partea bolnavului pentru ca acesta să-i poată încredința medicului problematica sa în amănunțime.

6.4. Examen radiologic

pentru explorarea radiologică a SNC se pot utiliza două tipuri de mijloace: clasice și actuale.

In modelele clasice se încadrează explorările cu sau fără substanța de contrast: PEG, ventriculografia, arteriografia, iodoventriculografia.

Metodele moderne cuprind: scintigrafia, tomografia computerizată, RMN.

6.5. Explorări electrodiagnostice

Sunt reprezentate de electroencefalogramă, foarte utile în explorarea bolnavului cu psihopatie.

Hill, în 1952, a efectuat studiu comparativ electroencefalografic între bolnavii cu psihopatie și subiecți normali.

Astfel, a constatat că cea mai frecventă tulburare a electroencefalogramei la psihopați constă în lipsa de maturare a electrogenezei exprimată prin incidența crescută a activității lente pe traseul EEG.

6.6. Examenul psihologic

Se face în scopul sprijinirii diagnosticului psihiatric, prin evidențierea personalității premorbide precum și a modificărilor personalității în cursul procesului morbid.

Examenul psihologic stă la baza decelării originii disfuncțiilor psihice din sfera motivației. El stabilește gradul de participare a mecanismelor psihologice în geneza modificărilor de comportament. De asemeni, este important pentru utilizarea testelor de eficiență, a testelor de evaluare globală a inteligenței și a testelor de personalitate.

Cuprinde 3 mari grupe de teste:

teste subiective

teste analitice (Chestionarul MMPI)

teste proiective (Rorschach, TAT, Rozenezveig și testul Szondi)

6.7. Examenul genetic

Conferă certitudinea în diagnosticul etiologic al întârzierilor mintale.

Aberațiile cromozomiale permit evidențierea etiologiei cazurilor de intersexualitate și diferențierea lor în cadrul patologiei comportamentului instinctual.

6.8. Examen biologic

Cuprinde hemoleucograma, VSH, Glicemia, ureea, creatinina, acidul uric, sangvin, colesterolemia, probe hepatice, RBW, sumar de urină.

Se mai poate face examenul LCR cu indicații largi în afecțiuni neurologice și folosit pe o scară mai restrânsă în cadrul psihopatiilor.

Cap. Vi. Principii de tratament și profilaxie în psihopatii

Ajuriaguerram arată că o imaturitate prelungită este o dismaturitate. Din acest motiv, se impune un tratament precoce al psihopatiilor și mai ales un tratament de factură psihologică.

Pacienții trebuie conștientizați asupra dificultăților lor adaptive, câștigându-le încrederea și implicându-i în realizarea măsurilor terapeutice.

În vederea obținerii unor rezultate bune este necesar, în primul rând, un diagnostic pozitiv corect, iar apoi stabilirea factorilor de risc din mediul ambiant, factori generatori ai decompensării psihopatice.

Tratamentul intraspitalicesc este doar o etapă în lunga evoluție a tulburărilor psihice.

Sunt foarte rare situațiile în care psihopații se adresează medicilor pentru tratament, ei neavând conștiința tulburărilor lor caracteriale și nici capacitatea de a învăța din experiență.

De cele mai multe ori, ei ajung la spital ca urmare a unei decompensări nevrotice sau psihotice sau după ingestie de alcool, în aceste cazuri acționându-se asupra simptomelor și sindroamelor apărute: anxietate, depresie, astenie, agresivitate.

Indivizii cu personalități dizarmonice pot deveni “urgențe psihiatrice” care, nerezolvate la timp, pot avea implicații medico-legale grave.

Riscul comportamental patologic reprezintă o urgență psihiatrică ce implică periculozitate atât pentru sănătatea și viața propriei persoane prin autoagresivitate sau suicid, dar și pentru alte persoane prin heteroagresivitate.

Acordarea unei asistențe terapeutice utile și corecte se face prin înțelegerea persoanei ca entitate bio-psiho-socială, iar tratamentul vizează ansamblul personalității fiind de tip chimio-psiho-pedagogic.

1. Asistența intraspitalicească

Medicamentul de elecție în cazul psihopatiilor este neuleptilul (propericiazina).

El este numit și considerat ca medicament al sociabilității datorită faptului că reduce agresivitatea, impulsivitatea, reacțiile antisociale. Sedează tonusul emoțional și astfel acționează ca un reglator al comunicabilității cu ambianța, în special la copii și la adolescenți.

Neuleptilul realizează o armonizare a comunicării cu anturajul, dând posibilitatea desfășurării acțiunilor instructiv-educative și readaptării complete la grupul socio-familial.

Efectul său sedativ se obține cu condiția unei utilizări normale a facultăților afective și emoționale.

Neuleptilul se prezintă sub formă de soluție 10% și comprimate de 10 mg.

Se administrează în cure lungi de 3-6 luni în doze de 2-3 comprimate pe zi.

Unii autori recomandă asocierea Neuleptil – Tioridazină în special în tulburările de relație, facilitând reluarea contactului și o mai bună relație cu anturajul.

Alții susțin asocierea Neoleptilului cu anxiolitice pentru a obține “reglarea caracterului și a comportamentului la copii”.

Psihopatiile excitabile manifestă o sensibilitate crescută la medicamente din grupa fenotiazinelor (Clorpromazină, Triofluoperazină).

În cazul psihopatiilor inhibate se obțin rezultate bune cu Meprobamat în doză mare.

Tulburările psihopatice se pot ameliora și cu Librium administrat sistematic, având efecte bune în decompensări ale tensiunii afective, disforii.

Pentru combaterea anxietății, depresiei, disforiei este necesar un tratament de lungă durată și, dată fiind nuclearitatea toxicologică a psihopatului se poate ajunge la abuz și chiar la tentative de suicid.

Pentru diminuarea anxietății se mai poate folosi Dixyrazină, derivat fenotiazinic cu performanțe situate între neuroleptice și tranchilizante.

Neurolepticele permit decondiționarea unor conduite negative cum ar fi impulsiunile, ticurile, fobiile, fugile. Ele măresc susceptibilitatea printr-o scădere a pragului permeabilității afective permițând realizarea unor relații interpersonale. Copiii prezintă o rezistență mai mare la neuroleptice față de adulți și bătrâni.

Tulburările neurovegetative ca labilitatea reacțiilor vasculare, hiperhidroza, tahicardia, provocate de emoții pot fi reduse cu tranchilizante din grupa benzodiazepinelor.

Pe lângă chimioterapie, în spital se aplică și psihoterapia de grup sau individuală care permit un exercițiu al relației sociale și o mai bună stăpânire de sine a imaginarului. Relația se stabilește relativ ușor, sugestibilitatea permite supunerea și acceptarea judecății terapeutului și mai ales în cazul decompensărilor nevrotice.

Psihanaliza nu este indicată datorită instabilității emoțiilor, a reacțiilor, a riscului de eșec și al pericolului toxicomaniei în cazul folosirii unor droguri care să faciliteze confesiunile.

În cazurile grave se indică aplicarea psihoterapiei familiale în scopul combaterii factorilor care pot genera decompensări de diferite tipuri sau agravări situaționale.

2. Asistența extraspitalicească

Este realizată de către Laboratorul de Sănătate Mintală care se află în contact permanent și reciproc cu spitalul de psihiatrie.

Acestea au drept scop prevenirea situațiilor cu risc patologic comportamental.

Laboratorul de Sănătate Mintală preia și continuă sarcinile de dispensarizare și asistență recuperatorie medicală, profesională, socială și de asistență profilactică primară, secundară sau terțiară.

3. Profilaxia în psihopatii

Cuprinde trei trepte de profilaxie:

primară

secundară

terțiară

3.1. Profilaxia primară

Constă dintr-un ansamblu de măsuri care au drept scop înlăturarea sau diminuarea factorilor de risc în dezvoltarea dizarmonică patologică a personalității.

În primul rând este vizat ecosistemul familial deoarece pentru o dezvoltare armonioasă a personalității este necesară prezența ambilor părinți. Absența unuia din părinți prin deces, abandon, divorț creează o familie perturbată cu potențial nesanogen asupra dezvoltării personalității copiilor.

Se impun, de asemenea, măsuri pentru evitarea atitudinilor extreme, crearea unor condiții optime de dezvoltare intelectuală și de maturizare afectivă, eventual educarea și pregătirea părinților.

În instituțiile de învățământ sunt necesare măsuri pentru evitarea suprasolicitărilor fizice și psihice, respectarea timpului liber, a vacanțelor, măsuri de educație sexuală, o cât mai inspirată orientare profesională.

Se impun, de asemenea, măsuri de ordin general cum ar fi: evitarea exceselor alimentare, a abuzului de alcool, tutun, cafea, evitarea oboselii excesive, utilizarea rațională a timpului liber în scopul unei relaxări psihice și a unei dezvoltări armonioase a personalității.

Este necesară o optimizare a relațiilor interpersonale spre a asigura diminuarea situațiilor conflictuale.

3.2. Profilaxia secundară

Cuprinde măsuri care sunt luate și constituie, de fapt, profilaxia decompensărilor prin remiterea manifestărilor din cadrul decompensării. Se urmărește obținerea unei remisiuni de bună calitate.

3.3. Profilaxia terțiară

Constă dintr-un ansamblu de măsuri ce au drept scop reducerea numărului și gravității sechelelor produse prin decompensări psihopatice.

Presupune un tratament biologic, psihoterapeutic, sociologic de calitate.

Importanța in cadrul acestui tip de profilaxie este combaterea atitudinilor de respingere, marginalizare a bolnavilor psihici. Psihopatia trebuie privită ca recuperabilă, iar psihopatul ca un om cu potențial de a reveni la o activitate socială normală în condițiile respectării indicațiilor terapeutice.

Cap. VII. Principii de expertiză medico-legală psihiatrică în psihopatii

Expertiza medico-legală psihiatrică:

scopuri și dificultăți.

Expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie pentru organele de justiție atunci când:

există îndoieli asupra stării psihice a autorului unei infracțiuni ca urmare a modului său de comportare în cursul cercetării penale sau ca urmare a antecedentelor sale personale (art. 117 C.P.).

este necesară dovedirea situațiilor ce impun suspendarea urmăririi penale sau a judecății (art. 239, 303 C.P.).

trebuie amânată sau întreruptă executarea pedepsei datorită unor boli grave, contagioase, somatice sau psihice temporare sau de durată, curabile sau incurabile (art. 453, 455 C.P.).

Expertiza medico-legală psihiatrică se solicită printr-un act procedural oficial, se pun la dispoziția comisiei toate documentele necesare, iar în caz de existență a unei neclarități se poate cere un supliment de expertiză (art. 124, 125 C.P.).

În cazul în care comisia de expertiză a apreciat comportamentul celui examinat ca fiind patologică fapta sa nu va fi considerată infracțiune ci faptă antisocială.

Există numeroase boli psihice care debutează prin fapte antisociale, iar comportamentul antisocial patologic este specific sau relativ specific fiecărui tip de boală psihică.

Comisia de expertiză medico-legală psihiatrică trebuie să răspundă la trei probleme:

diagnosticul de prezență a tulburărilor psihice în momentul examinării;

Acest diagnostic se stabilește prin internarea bolnavului, întocmirea foii de observație ca document juridic, examene clinice și paraclinice.

prezența, absența sau diminuarea discernământului faptei comise în raport cu boala de care suferă;

măsurile cu caracter medico-social și medico-pedagogic care trebuiesc luate spre redresarea comportamentală a persoanei în cauză.

2. Discernământul: definire, criterii de stabilire

Iresponsabilitatea se definește ca stare de incapacitate psihică a unui subiect care, din cauza alienării mintale sau din alte cauze (somn patologic, hipnoză, stări toxice etc.) nu-și poate da seama de acțiunile sau inacțiunile sale precum și de urmările acestora sau nu poate fi stăpân pe faptele sale ca urmare a lipsei voinței, în condițiile comiterii unor fapte prevăzute de legea penală (art. 48 C.P.).

Alienarea mintală este considerată ca înstrăinarea față de comunicarea și relațiile interumane printr-un comportament ce nu poate fi autocontrolat și autoreflectat, înturnând accepțiunea comună de bolnav psihic.

Discernământul, ca exprimare dinamică a fenomenului de conștiință, definește facultatea de deosebire a faptelor dublată de înțelegerea lor.

Astfel, discernământul este caracterul capacității psihice, exprimând adaptarea dinamică și adecvată la condițiile mediului social și, deci, criteriul de apreciere al conduitei în expertiza medico-legală.

Criteriul discernământului reprezintă îndeosebi elementul intelectiv dar și aspectul afectiv-volițional datorită unității sistemului psihic în ceea ce privește posibilitatea de trecere la un act sau nonact în raport cu o situație dată.

Criterii de apreciere a discernământului

Capacitatea de înțelegere, însușire și acceptare a normativității.

Capacitatea de autoanalizare și recunoaștere, de identificare a propriilor limite.

Capacitatea de realizare a conștiinței de sine și a raporturilor cu alții.

Aptitudinea de percepție și reprezentare corectă a realității (criteriul reflexiv).

Aptitudinea de prevenire a consecințelor faptelor proprii (criteriul volitiv).

Aptitudinea de a opta liber pentru valori (criteriul etic).

Discernopatia reprezintă o stare de anulare a capacității psihice de a alege între mai multe alternative comportamentale (de a discerne) și se instalează atunci când:

bolnavul percepe incorect realitatea;

bolnavul pierde capacitatea de a reflecta corect și de a judeca logic o situație;

bolnavul pierde capacitatea de a prevedea consecințele propriilor fapte.

Dificultatea expertizei medico-legale psihiatrice constă în faptul că ea trebuie să stabilească un diagnostic post faptic.

3. Disociabilitatea și comunicațiile delicvențelor

Procesul de socializare începe încă din copilărie având o triplă semnificație:

Psihologică – maturizarea copilului prin interiorizarea cerințelor și motivațiilor sociale.

Culturală – interiorizarea normelor și valorilor unei culturi.

Sociologică – deprinderea de noi forme sociale.

Este un proces care se realizează sub influența unor multipli factori exogeni: familia, școala, grupul de prieteni, sistemul de mass-media etc.

Procesul de școlarizare se poate derula în două direcții opuse:

Școlarizare pozitivă – conform cu cerințele, valorile și normele admise de societate.

Școlarizare negativă – marginală, în raport cu societatea dar conformă cu unele grupuri sau subculturi.

Un individ este considerat disocial, sau antisocial atunci când nu acceptă sau se abate de la norme și valori unanim recunoscute de către societate.

Comportamentul deviant cuprinde formele de conduită aflate în discordanță cu normele sociale și valorile existente într-o cultură dată.

Delicvența, ca o componentă a comportamentului deviant, reprezintă o tulburare a structurii raporturilor sociale ale individului.

Disociabilitatea delicvenților a fost explicată în 1965 de către Muchielli prin:

neacceptarea colectivității, a societății;

falsă percepție socială a celor din jur;

lipsa aprofundării și evaluării adecvate a consecințelor actelor comise;

respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni delicvent și pe care îl pretinde grupul social.

Privită din punct de vedere juridic, delicvența cuprinde o serie de fapte și acțiuni care, violând regula de drept, sunt pasibile de sancțiuni. Ele includ infracțiuni contra persoanei și proprietății, infracțiuni în regimul statului, contra anumitor activități economice, abateri de la normele de conviețuire socială.

4. Psihopatiile și delicvența

În ciuda tuturor controverselor ce există în privința definirii și încadrării nozologice a psihopaților, ele se caracterizează – pe scurt – prin:

păstrarea funcțiilor intelectuale;

tulburări caracteriale;

tulburări de comportament.

Personalitatea psihopatică generează un comportament antisocial ca o consecință a incapacității de stăpânire a reacțiilor instinctiv – emoționale în condițiile păstrării funcțiilor de cunoaștere.

Psihopatiile dețin 17-27% din infracțiuni în general.

Individul cu personalitate dizarmonică nu are capacitatea de a învăța din propria experiență de viață sau din experiența grupului în care trăiește, nu are sentimentul de culpă, de remușcare pentru faptele comise, de aceea el repetă faptele antisociale, mergând până la statutul de “infractor din obicei”.

Denumirea de sociopatie sugerează elocvent faptul că psihopatia are ca trăsătură dominantă incapacitatea adaptării la mediu, de a stabili relații cu semenii săi.

Polimorfismul simptomatologiei explică gama largă de infracțiuni săvârșite de psihopați: furt, înșelăciune, delapidare, vătămare corporală, dezertare, etc.

În baza tuturor acestor infracțiuni stau trăsăturile de caracter ale psihopaților: lipsa sentimentului moral ca element de coordonare a conduitei, acceptarea unui stil de viață aberant, intoleranță la frustrații, lipsă de altruism și generozitate, egofilie, pulsiunea satisfacției imediate, contrastul marcat între cunoaștere și afectivitate.

În psihopatii, atitudinea față de alții se exprimă sugestiv prin tatuaje sau autovătămare în public, reprezentând modalități stridente de exteriorizare a unor trăiri.

Ca expresie a impulsivității, a unei tensiuni agresive, a dezinhibării instinctelor, a dezechilibrului holotimic, poate apărea autovătămarea, deseori în scop utilitar, în situații deosebit de frustrante.

Delictele psihopaților se vor structura în funcție de caracteristicile personalității. De exemplu, psihopatul isteric este implicat rar în delicte grave, dar el apare deseori în cazuri de mărturie falsă, fugă, vagabondaj, prostituție, șantaj, abuz de încredere, injurii publice, violențe ușoare.

Psihopații sunt frecvent implicați în perversiuni sexuale privind obiectul raportului sexual sau mijloacele de realizare a acestuia, putând ajunge până a pune în pericol viața altei persoane spre a obține propria satisfacție.

Psihopatul este, prin excelență, un homosexual activ și pasiv. Dintre cele două forme de homosexualitate: nevrotică și perversă, psihopații aparțin celei din urmă.

Din rândul psihopaților se formează marii sadici, obsedați, impulsivi.

Sunt deseori implicați în violențe sexuale, relații incestuoase, contacte impudice, corupere de minori, violuri asupra unor persoane capabile sau nu de a se consimți.

Comportamentul heteroagresiv delictual este frecvent la persoane cu psihopatie de nucleu și se caracterizează printr-un gen aparte de agresivitate (latentă, de diferite intensități).

Psihopatul se adaptează imperfect în activitatea criminală organizată și este de subliniat tendința marcată la recidivă a faptelor datorită lipsei simțului moral și a imposibilității stăpânirii în fața satisfacerii unei plăceri imediate.

Psihopatul este un criminal de anvergură – acesta din urmă are simț organizatoric și rareori se lasă prins.

Sunt numeroase situațiile în care psihopații sunt implicați în delicte ca: piromanie, cleptomanie, excrocherie, joc, tâlhărie, etc.

Psihopații paranoizi trăiesc, pe prim plan, un sentiment de superioritate, de supraestimare a eu-ului și pentru a-și impune revendicările și părerile recurg deseori la delicvență.

Psihopatul epileptoid are o constituție bipolară: la un pol stare de vâscozitate psihică, aderență excesivă la lucruri, iar la celălalt pol o agresivitate și furie ce se exteriorizează brusc, în pusee, dominat de idei de răzbunare.

Psihopații psihastenici sunt mai rar delicvenți, ei sunt dominați de obsesii, fobii care duc la deficit de inițiativă, scrupule, mergând până la abulie.

Psihopatul pervers este frecvent implicat în delicte sexuale de toate tipurile, dominantă fiind lipsa sentimentelor morale de afectivitate, de altruism, tulburări caracteriale.

De o mare importanță medico-legală și clinică este asocierea alcoolism – personalitate dizarmonică, cauză frecventă a agravării tulburărilor caracteriale cu antrenarea degradării într-o măsură și mai mare a simțului moral al individului. Majoritatea psihopaților sunt mari consumatori de alcool, sub influența căruia comit delicte frecvente; o serie de delicte sunt comise de psihopați al căror intoxicație etilică realizează un veritabil delir, frecvent halucinator.

Pe fondul unei psihopatii, alcoolul influențează comportamentul individului prin scăderea inhibiției și a autocontrolului, facilitând trecerea la actul infracțional, activând agresivitatea latentă caracteristică psihopatului.

Această pulsiune pentru consumul de alcool al psihopatului este determinată de “complexul personalitate – situație” pe care se grefează influiența ingestiei drogului în scopul justificării unui conflict psihic de satisfacție și dorințe cu exteriorizarea afectivității.

Consumul cronic de alcool, va duce în timp la incapacitatea reținerii de la consumul acestuia, scăderea afectivității, pierderea progresivă a simțului critic și astfel se accentuează dependența de alcool.

La personalitățile dizarmonice predomină formele de alcoolism paroxistice sau intermitente, deci consum mare de alcool cu dezinhibarea impulsivității și apariția unor episoade de intoxicație etilică acută, deseori cu caracter patologic.

Excesul de alcool la psihopați va crește pulsiunile auto- și heteroagresive precum și creșterea frecvenței tentativelor autolitice.

În analiza expertală medico-legală trebuie avute în vedere structura personalității subiectului analizat, factura faptei comise precum și contextul în care s-a produs infracțiunea.

Reacțiile medico-legale definesc delicvența ca simptom, mai exact relevă caracterul patologic al unor acte de comportament comune diferitelor suferințe psihice (omor patologic, piromanie, fugă patologică, furt patologic, sexopatie, etc.). se mai numesc sindroame de comportament aberant.

Incendiul patologic poate apărea în unele psihopatii ca o ocazie pentru un act de curaj, în scopul de a salva – după ce incendiază – pe cei aflați în pericol.

Furtul patologic apare la psihopați sub formă de cleptomanie; își însușesc obiecte total inutile, dar poate apare și furtul organizat, în bande ca expresie a unor carențe educaționale și de adaptare la mediu.

Sexopatia sau delicvcența sexuală are, de cele mai multe ori, originea în inafectivitate, lipsa sentimentelor morale, frustrații, traume psihice, însoțindu-se – de multe ori – în cazul psihopatiilor de violență sexuală până la omor.

Studiul reacțiilor medico-legale ne permite a analiza starea de periculozitate pre- și postdelictuală în funcție de constatarea recidivei, motivația faptei, modul de săvârșire a faptei, calitatea personalității autorului, gradul de facilitate a trecerii la acel act.

După Garofalo, drept criterii pentru aprecierea unei stări de periculozitate se pot folosi: adaptabilitatea și temibilitatea (capacitatea criminală). Astfel, se descriu:

Infractorul din obicei – temibilitate și adaptabilitate scăzute.

Infractorul profesionist – temibilitate crescută și adaptabilitate scăzută.

Infractorul pasional – temibilitate scăzută și adaptabilitate crescută.

Infractorul ocazional – temibilitate și adaptabilitate crescute.

5. Stabilirea discernământului asupra infracțiunii comise în cazul personalităților dizarmonice

Pentru a putea stabili discernământul în cazul psihopatiilor este necesară o anamneză atentă, examen clinic și paraclinic minuțios precum și o analiză foarte corectă a faptelor.

Psihopații paranoici necesită o spitalizare pe o perioadă de timp suficient de mare pentru a putea duce la o eventuală paranoia sau o schizofrenie paranoidă. În general, psihopații paranoici au discernământul diminuat în diferite grade.

Psihopatiile distincte reprezintă o scădere a discernământului.

Psihopatia hetero-impulsivă – prezintă un fond funcțional neorganic, fără o limitare a intelectului dar cu o oarecare limitare a discernământului critic în anumite condiții de mediu favorizante.

Psihopatia asociată cu etilism cronic și fără tulburări neurovegetative au discernământul păstrat.

Psihopatia fără semne obiective neuropsihice clinice și paraclinice prezintă un discernământ păstrat.

În stările psihopatoide, cu handicapare intelectuală, cu semne de suferință neuropsihică, discernământul este diminuat în diferite grade.

În cazul psihopatiilor expertiza medico-legală psihiatrică este anevoioasă nu atât datorită aspectului clinic destul de polimorf și variabil de la caz la caz, cât – mai ales – elementului de simulare (simulează boli la îndemnul altor persoane, cu atât mai mult cu cât au intelect în general normal).

Psihopații fac cu ușurință cele mai infidele mărturii, au un comportament lipsit de onestitate, au o mare capacitate de a ajusta rapid faptele cu conținut neverosimil.

Din acest motiv se impun examinări repetate de către comisie, observare clinică pe perioadă lungă de timp și explorări neuropsihice amănunțite.

Foarte importantă apare, astfel, psihopatia de simulare ca o stare reactivă după săvârșirea unei infracțiuni.

În afară de cele expuse anterior, în stabilirea păstrării, diminuării sau abolirii discernământului, trebuie ținut cont și de factorii care au favorizat trecerea la actul comis:

intoleranța la frustrații;

incapacitatea de contenție afectivă;

impulsivitate scăpată de sub control;

personalitate fragilă și instabilă;

toxicomanie;

provocare, etc.

Verdictul expertizei medico-legale psihiatrice este de o mare importanță în activitatea organelor judiciare, dar prezintă și o importantă latură etică în sensul că un diagnostic al unei boli psihice trebuie să fie solid susținut de argumente clinice și paraclinice deoarece el poate marca și, uneori, schimba radical viața, perspectivele și evoluția ulterioară a subiectului în cauză.

Cap. VIII. Contribuții personale

Am studiat un lot de 115 pacienți, examinați de către Comisia de Expertiză Medico-Legală Psihiatrică în perioada 1997-1998, persoane implicate în diverse infracțiuni și diagnosticate cu tulburări discomportamentale de tipul personalității dizarmonice.

În urma acestui studiu am observat următoarele aspecte:

Tabelul 1. Repartiția pe sexe a tulburărilor de tip personalitate dizarmonică

Fig. 1. Repartiția pe sexe a tulburărilor de tip personalitate dizarmonică

Acest tabel și reprezentarea grafică arată preponderența indivizilor de sex masculin diagnosticați cu psihopatii.

Tabel 2. Incidența pe grupe de vârstă a tulburărilor de tip

personalitate dizarmonică.

Fig. 2. Incidența pe grupe de vârstă a tulburărilor de tip

personalitate dizarmonică.

Se constată că frecvența cea mai mare a manifestărilor psihopatice se situează în intervalul de vârstă 21-25 ani, cu scăderi relativ mici în intervalele 15-20 ani, 26-30 ani, 31-35 ani, după care se constată o scădere bruscă a frecvenței acestor tulburări.

Fig. 3. Statutul familial al indivizilor examinați

Se poate observa numărul mare al psihopatiilor ce provin din familii dezorganizate, factori cu implicații profunde în dezvoltarea nefavorabilă a personalităților acestor indivizi. Se probează astfel rolul nesanogen al unor familii dezorganizate sau organizate, dar cu carențe în ceea ce privește modul de educare al copiilor, asupra structurii psihice a viitorilor adulți.

Fig. 4. Mediul social din care provin subiecții

Cea mai mare parte dintre psihopații incluși în studiu provin din mediul rural (fig. 4), fiind de semnalat deficiențele de adaptare la mediul urban, industrializat, cu ritm de existență mai alert, cu frustrații mai frecvente, cu reguli mai stricte de conviețuire.

Fig. 5. Gradul de școlarizare al subiecților

Se poate observa ponderea mare a celor care au urmat o școală ajutătoare sau o școală normală cu rezultate mediocre sau slabe, cu repetenții. Un număr relativ mic au absolvit școala profesională, iar un număr destul de mare sunt neșcolarizați.

La această situație a adus faptul că tulburările caracteriale ale acestor indivizi, cu vizarea rezultatelor de moment, ce se obțin facil, cu lipsa de conturare a unui scop precis care să ghideze activitatea educațională, de învățământ, predomină asupra funcției cognitive normale de dezvoltare.

Tabel 3. Situația militară a indivizilor studiați

Fig. 6. Situația militară a indivizilor studiați

Se observă un număr mare de indivizi care nu au efectuat stagiul militar, iar dintre cei care au fost considerați apți pentru a-l efectua, cazuri de dezertare motivate – de cele mai multe ori – printr-o incapacitate de a se adapta regulamentelor, dorul de acasă, sau – efectiv – nemotivate.

Tabel 4. Statutul social al subiecților

Fig. 7 Statutul social al subiecților

Se poate observa o pondere mare a celor necăsătoriți și celor ce trăiesc în concubinaj; fapt ce rezidă din instabilitatea lor afectivă și dificultățile de adaptare ce le grefează întreaga existență.

Tabel 5. Antecedente personale semnificative la subiecții studiați

Fig. 8. Antecedente personale semnificative la subiecții studiați

Se observă că un număr mare de psihopați au în antecedentele personale etilismul cronic și TCC, urmând apoi cu pondere mai mică meningitele, encefalitele, meningoencefalitele, afecțiunile neurologice, crizele comițiale, afecțiunile neonatale, psihozele, nevrozele și encefalopatiile.

Este important de subliniat asocierea – de cele mai multe ori nefastă – a psihopatiei cu etilismul cronic.

Mulți dintre psihopați comit fapte grave fiind sub influența alcoolului sau ca urmare a accentuării deficiențelor caractereale de către etilismul cronic. Alcoolul produce o accentuare a insensibilității afective a psihopatului, o abrutizare a acestuia, creșterea impulsiunii de către fapte antisociale sau infracțiuni.

O frecvență mare a etilismului cronic se constată la personalitățile dizarmonice de tip impulsiv.

Tabel 6. Antecedente penale ale subiecților

Fig. 9. Antecedente penale ale subiecților

Se constată faptul că mare parte dintre subiecți au antecedente penale. Acest lucru se datorează incapacității psihopatului de a învăța din experiența proprie sau a grupului din care fac parte, lipsei sentimentului de culpă, satisfacerii imperioase a plăcerilor sale, precum și a faptului că, de cele mai multe ori, pedepsele aplicate nu au ecou asupra acestor indivizi.

Tabel 7. Frecvența diferitelor tipuri de infracțiuni pentru care a

fost examinat subiectul

Fig. 10. Frecvența diferitelor tipuri de infracțiuni

Se observă că, în marea majoritate a cazurilor, aceștea sunt implicați în furturi – deseori repetate. Apoi urmează, în proporție egală, vătămarea corporală, omorul și tentativa de omor, tâlhăria, violurile.

În general, infracțiunile sunt executate în bande, în asociere cu alți indivizi cu comportament deviant, antisocial, datorită faptului că psihopații au o tendință marcată de a urma exemplele negative și a-și forma un cod de reguli ce contravin rigorilor sociale.

Tabel 8. Stabilirea discernământului asupra faptei comise

Fig. 11. Stabilirea discernământului asupra faptei comise

Din această figură se observă că o mare parte dintre subiecți păstrează discernământul asupra faptei comise.

Cei care au discernământul diminuat sau abolit se aflau sub influența unei ingestii masive de alcool, fie erau etilici cronici cu modificări neuropsihice aferente, fie sufereau de boli psihice asociate (psihoze).

Se știe că psihopatiile fără modificări neuropsihice obiective păstrează discernământul asupra faptei comise.

Tabel 9. Frecvența formelor clinice de psihopatie

Fig. 12. Frecvența formelor clinice de psihopatie

Se constată frecvența mare a psihopatiilor de tip impulsiv, deseori asociată cu etilismul cronic și implicată în infracțiuni de diferite tipuri. Un număr relativ mare este constituit de psihopatiile explozive și sexopatii.

Tabel 10. Existența unor modificări ale eeg la subiecții cu

personalitate dizarmonică

Fig 13. Existența unor modificări ale eeg la subiecții cu

personalitate dizarmonică

Examenul EEG, obligatoriu în examinarea indivizilor cu personalitate dizarmonică, indică într-un număr mic de cazuri modificări de tip iritativ.

Tabel 11. Repartiția pe grupe de vârstă a infracțiunilor săvârșite

Din tabelul de mai sus se poate observa frecvența mare a faptelor antisociale în intervalul de vârstă 21-25 ani, cu frecvență mare a furturilor.

Distribuția pe grupe de vârstă a infracțiunilor este:

Datele obținute în urma studierii celor 115 cazuri au relevat aspecte ce întăresc problematica complexă a definirii, etiologiei mixte a personalității dizarmonice – cu multipli factori de ordin endogen (un teren predispozant, întărit de antecedente heredocolaterale semnificative) și exogen (factori nesanogeni de ordin familial, social) precum și gradul de periculozitate socială ce-l pot indica acești indivizi la un moment dat. Foarte importante în aprecierea discernământului apar astfel condițiile săvârșirii unei anumite infracțiuni, constelația psihică și impulsurile morbide sub care acționează acești subiecți.

Cap. IX. Concluzii

Din studiul celor 115 cazuri examinate de comisia de expertiză medico-legală psihiatrică în perioada 1997-1998, am reținut următoarele aspecte importante pentru caracterizarea personalităților dizarmonice precum și a consecințelor ce pot rezulta din impactul lor brutal cu societatea și cu atitudinile frustrante:

În ceea ce privește componența pe sexe am remarcat o preponderență a sexului masculin (73,4%).

Vârsta la care s-au depistat cei mai mulți bolnavi implicați în diverse infracțiuni este cuprinsă în intervalul 21-25 ani (32,1%).

Cea mai mare parte dintre acești bolnavi provin din familii dezorganizate (60,08%).

Un mare număr de subiecți au o încărcătură heredocolaterală semnificativă; se observă o aglomerare familială a tulburărilor psihice (în special părinți și frați bolnavi psihic).

Majoritatea subiecților examinați n-au absolvit decât 8 clase primare, o mică parte au terminat 12 clase sau o școală profesională. Au obținut rezultate mediocre și slabe în cursul școlarizării, o parte au avut repetenții, iar unii au fost elevi ai școlilor ajutătoare.

Un număr semnificativ de subiecți nu au efectuat stagiul militar (33%).

Se constată, de asemenea, cazuri de dezertare explicate prin incapacitatea psihopaților de a se adapta la vița de colectivitate, în rigorile impuse de un anumit regulament, prin faptul că reacționează brutal la frustrații și conflicte, minore și fără urmări importante la persoanele normale, se amplifică și – de multe ori – se termină nefericit pentru indivizii cu personalitate dizarmonică.

Ca profil profesional se constată numărul mare al psihopaților fără loc de muncă. De asemeni este de luat faptul că unii dintre cei studiați au schimbat mai multe locuri de muncă, ilustrând astfel dificultățile lor de a se adapăta la exigențele sociale și profesionale, comiterea de frecvente abateri disciplinare.

Statutul social al acestor indivizi este dominat de multe cazuri de concubinaj, divorț sau subiecți necăsătoriți, deoarece psihopații manifestă o accentuată instabilitate pe plan afectiv.

Studiind antecedentele personale ale subiecților este de remarcat incidența mare a TCC (28,69%) și a asocierii foarte frecventă etilism – psihopatie. Este vorba, în general, de un etilism cronic dezvoltat pe o psihopatie preexistentă, asociat în general cu psihopatia impulsivă.

Mulți dintre indivizii incluși în studiu prezentau antecedente penale (48,8%).

În privința formei clinice a psihopatiei se constată frecvența mare a tipurilor impulsive, explozive și sexopatiilor.

Studiind tipurile de infracțiuni comise se observă o pondere mare a furturilor (64,3%), urmând – apoi – la o distanță considerabilă: vătămările corporale (5,2%), violuri (6,08%), dezertări (3,47%), distrugeri de bunuri (3,47%, înșelăciuni (1,73%), ultraj (1,73%), lovire (0,86%), deținere ilegală de armament (0,86%), violare de domiciliu (0,86%).

În marea majoritate a cazurilor expertiza medico-legală psihiatrică a decis că indivizii au discernământul asupra faptei comise păstrat (44,34%).

Examenul paraclinic a relevat un traseu EEG cu anomalii de tip iritativ la un număr mic de subiecți (5,8%).

Cam jumătate dintre subiecții incluși în studiu au indicații pentru măsuri de siguranță cui caracter medical.

Psihopatiile de nucleu pun probleme importante în ceea ce privește parametrii de stabilire a discernământului asupra faptelor comise și a măsurilor de siguranță medicală ce se impun atât în timpul detenției cât și ulterior prin luarea în evidență specială și tratament în cadrul laboratoarelor de sănătate mintală.

* * *

Personalitățile dizarmonice continuă să fie un teren deschis discuțiilor în ceea ce privește definirea, etiologia, clasificarea, simptomatologia, formele clinice și implicațiile sociale ale acestora.

Actual, personalitățile dizarmonice sunt înțelese ca persoane cu deficiențe de adaptare socială (sociopatii), cu carențe în ceea ce privește latura afectivă, cu un egocentrism extrem, toate dezvoltate pe un fond intelectual normal.

Dar, această dezvoltare intelectuală normală nu este folosită în scop util, ci ea este consumată în căutarea și obținerea de plăceri de moment, în atingerea unor scopuri fără efort deosebit, pentru că psihopații nu au răbdarea necesară pentru a construi pas cu pas ceva durabil.

Conduita morală adultă normală implică atitudini raționale, o reușită afectivă în sensul toleranței la frustrări inevitabile, a acceptării limitelor în căutarea plăcerii, rigori ce nu pot fi respectate de către psihopați.

Ca atare, ei apar – sub aspect sociologic – ca persoane amorale, sociopate.

Personalitățile dizarmonice au primit și denumurea de caracteriopatii ca expresie a tulburărilor caracteriale ce grefează întreaga existență a psihopatului:

egofilie;

insensibilitate la necazurile altora;

obținerea plăcerilor proprii cu orice preț;

intoleranță la frustrații și reacție, de cele mai multe ori agresivă, în fața acestora;

inemotivitate;

impulsivitate;

inintimidabilitate;

absența sentimentului de culpă.

Dea lungul timpului psihopații au fost considerați persoane cu nivel cognitiv normal, dar cu deficiențe în ceea ce privește latura efectivă și adaptivă a personalității.

Situate la limita dintre normal și patologic, aceste tulburări au fost încadrate și denumite recent cu termenul de personalitate dizarmonică, care reflectă mai fidel realitatea clinică și înlătură confuziile generate de numărul mare de definiri date psihopaților.

Importante în definirea și încadrarea nozologică a personalităților dizarmonice sunt cele 4 trăsături caracteristice acestei tulburări enunțate de Ganușkin: totalitatea, constanța, intensitatea, dinamica, la care Petrilowitschi adaugă multidimensionalitatea.

Toate încercările de definire și caracterizarea personalităților dizarmonice conduc spre ideea că orice individ poate avea momente în viață, în anumite circumstanțe, când acționează într-un mod particular, dincolo de limita normalului.

Personalitățile dizarmonice se pot defini doar pornind de la conceptul de personalitate normală.

Personalitatea se definește ca “un ansamblu dinamic, unitar și integrat de însușiri, procese și structuri psihofiziologice și psihosociale ce diferențiază conduita unui om în raport cu altul, asigurându-i o adaptare originală la mediu” și cunoaște o dezvoltare ontogenetică, cu o evoluție stadială, de lungă durată.

Trecerea de la personalitatea normală la cea psihopatică se face gradat. Se descrie, astfel, un nou tip de personalitate: personalitatea accentuată ce are doar o tendință spre patologic, o manifestare ieșită din comun, constantă, indiferent de situație.

Dizarmonia se definește ca o neadaptare socială, fără ca individul să aibă conștiința dezordinii sale structurale.

În consecință, personalitatea dizarmonică reprezintă o entitate nozologică limitrofă normalului în care trăsătura cea mai caracteristică o constituie tulburările de adaptare la ambianța familială și socio-profesională, pe fondul unui intelect normal.

Există numeroase criterii de clasificare a psihopatiilor, în funcție de multiplele aspecte sub care această problemă poate fi abordată. Importante practic, sunt toate, dar mai cu seamă clasificarea etiopatogenetică în psihopatii vera (nucleare) – apărute pe un teren predispozant și psihopatii marginale – consecința unor condiții defavorabile de existență și clasificarea după trăsăturile clinice dominante.

Starea psihopatologică este o psihopatie organică, simptomatică, cu etiologie diversă: traumatisme, debutul unei psihoze periodice sau a unei schizofrenii, acțiunea nocivă a alcoolului, drogurilor, TCC.

Psihopatizarea definește tulburările comportamentale ce apar în cursul unei nevroze cu evoluție prelungită.

În etiopatogenia personalității dizarmonice sunt incriminați:

factori endogeni – ereditari – predispoziția constituțională ce acționează prin imaturizări sau dezvoltări inegale ale unor funcții psihice.

factori exogeni – de ordin psihologic

de ordin sociologic

familiali

ambientali.

Dezvoltarea personalității dizarmonice cunoaște câteva momente “cheie” dea lungul vieții:

perioada infanto-juvenilă – marcată de lipsa de afecțiune maternă și de neglijarea copilului de către părinți. În această perioadă, toate devierile comportamentale se reunesc sub denumirea de “dezvoltări dizarmonice ale personalității de tip psihopatic”.

pubertatea – este, de fapt, un stadiu prepsihopatic în care trăsăturile psihopatice se pot stabiliza. Tulburările de comportament se pot transforma, după vârsta de 18 ani, în tulburări de personalitate.

menopauza

senescența – apar modificări în tabloul clinic al psihopatiei datorită tulburărilor psihice involutive. Individul devine solitar, susceptibil, conservator, rigid în gândire, își pierde elanul vital, se accentuează instinctul de posesiune.

Simptomatologia personalității dizarmonice se derulează pe parcursul întregii vieți, cu accentuarea treptată a trăsăturilor de caracter negative.

Primele semne apar încă de la vârsta de 0-3 ani sub formă de prodroame: plâns nemotivat, strigăte, dificultate în însușirea unor conduite igienice și alimentare.

În perioada școlară avem de a face cu un “copil problemă”: neatent, gălăgios, lipsit de perseverență, preocupat de obținerea unor plăceri imediate.

Urmează adolescența, perioadă marcată de consumul de tutun, droguri, alcool, organizare în bande pentru huliganism, vagabondaj, furt, lipsa unui ideal.

Adevărata personalitate a psihopatului se conturează la maturitate:

funții cognitive normal dezvoltate, dar utilizate doar pentru obținerea unor rezultate de moment ceea ce duce la eșec profesional;

lipsa de prevedere;

incapacitatea de a învăța din experiența proprie sau a celor din jur;

pedepsele aplicate nu au ecou;

leagă prietenii sporadice, bazate pe interese sau pe realizarea unor aventuri;

are o pulsiune elementară de a face numai ceea ce-i place.

Se descriu mai multe forme clinice de personalități dizarmonice în funcție de trăsăturile de caracter dominante:

P. excitabilă;

P. instabilă;

P. astenică;

P. psihastenică;

P. isterică;

Timopatia – euforică

depresivă

P. paranoică;

P. Impulsivă;

Sexopatia;

Personalitatea borberline.

Diagnosticul pozitiv în cazul psihopatiilor se pune pe baza trăsăturilor caracteriale definitorii și pe cele 4 principii ale lui Ganușkin.

Diagnosticul diferențial este o problemă importantă mai ales în cazul unei expertize medico-legală psihiatrice pentru stabilirea discernământului asupra faptei comise, dar și pentru a alege o conduită terapeutică adecvată care să poată rezolva deficiențele ce marchează existența acestor indivizi. În acest sens se iau în discuție:

personalități normale

tulburări pasagere de comportament

stări psihopatoide

nevrozele

epilepsia

schizofrenia

ciclotimia

paranoia.

În cazul examinării unui psihopat, sunt obligatorii și investigații paraclinice care pot aduce dovezi în sensul existenței uni suport organic al tulburărilor psihice. Se folosesc:

examenul neurologic – pentru a diferenția un bolnav neurologic cu tulburări psihice de un bolnav psihic cu tulburări neurologice;

examen psihiatric;

examen psihologic;

examen radiologic;

EEG – cea mai frecventă tulburare ce apare pe traseul EEG este imaturitatea electrogenezei, exprimată prin incidența mare a activității lente;

examen genetic – pentru a depista un eventual defect ereditar;

examen biologic.

Tratamentul psihopatiilor are două aspecte distincte:

Asistența intraspitalicească – se acordă doar în cazul unor decompensări, în cadrul spitalului de psihiatrie și are ca scop rezolvarea rapidă a problemei existente și prevenirea sau spațierea temporală a unei eventuale recidive. Ea are un caracter episodic și se efectuează cu scop curativ. Se urmărește sedarea bolnavului, scăderea susceptibilității, combaterea anxietății, depresiei, disforiei.

Medicamentul de elecție pentru psihopatii este Neuleptilul – considerat “medicament al sociabilității” datorită acțiunii sale de scădere a agresivității, a impulsivității și de reglator al comunicativității cu ambianța.

Asistența extraspitalicească – are un caracter permanent, este realizată de către laboratoarele de sănătate mintală și are ca scop prevenirea decompensării psihopatice. Se folosesc metode cu caracter socio-uman, în sensul împiedicării eventualelor conflicte individ – societate, înlăturarea factorilor nesanogeni din mediul ambiant.

Profilaxia în psihopatii cunoaște 3 trepte:

Profilaxia primară – ansamblul de măsuri ce au drept scop înlăturarea sau diminuarea factorilor de risc în dezvoltarea dizarmonică a personalității.

Profilaxia secundară – profilaxia decompensărilor și obținerea unor remisiuni de bună calitate.

Profilaxia terțiară – are ca scop scăderea numărului și a gravității sechelelor produse prin decompensări psihopatice.

Este esențial ca psihopatul să fie privit ca o persoană ce poate reveni la o activitate socială normală în cazul respectării indicațiilor terapeutice.

Ca urmare a structurii sale antisociale, amorale, psihopatul comite deseori infracțiuni sau fapte antisociale (când discernământul este abolit).

Comisia de expertiză medico-legală psihiatrică trebuie să stabilească:

diagnosticul de prezență sau absență a tulburărilor psihice;

prezența, absența sau diminuarea discernământului asupra faptei comise;

măsurile cu caracter medico-social, medico-pedagogic ce trebuie luate.

Expertiza întâmpină numeroase dificultăți în precizarea celor trei probleme de mai sus, în primul rând că ea trebuie să pună un diagnostic postfaptic.

Din totalul infracțiunilor 17 până la 27% sunt comise de către psihopați.

Trecerea de la psihopatie la infracțiune se face relativ ușor ca urmare a personalității acestuia, în special:

incapacitatea de stăpânire a reacțiilor instinctivo-emoționale;

păstrarea funcțiilor de cunoaștere;

incapacitatea de a învăța din experiența proprie sau a celorlalți;

lipsa sentimentului de culpă, de remușcare, ceea ce poate duce la starea “infractor din obicei” prin repetarea acelorași fapte;

lipsa de ecou a pedepselor aplicate.

Polimorfismul simptomatologiei explică gama largă de infracțiuni ce pot fi comise de către psihopați: furt, vătămare corporală, tâlhărie, omor, înșelăciune, perversiuni sexuale, violuri, pruncucidere, ultraj, distrugere de bunuri, etc.

La acestea se adaugă autovătămarea, deseori apărută în situații deosebit de frustrante.

Se poate observa o oarecare caracteristică a delictelor comise în funcție de forma clinică de psihopatie, utilă în sprijinul diagnosticului clinic al bolii.

În cazul expertizei medico-legale psihiatrice este de o mare importanță asocierea frecventă alcoolism personalitate dizarmonică, cauză a agravării tulburărilor comportamentale, cu degradarea mai accentuată a simțului moral al individului, cu scăderea autocontrolului, agravarea agresivității latente caracteristice psihopatului.

La personalitățile dizarmonice apar, deseori, conduite deviante de simulare, mai ales la psihopații cu intelectul aproximativ normal. Această simulare poate apare în special după comiterea unor delicte.

În stabilirea discernământului asupra faptei comise, trebuie să se țină cont pe lângă faptele în sine de personalitatea subiectului precum și de circumstanțele care au generat această situație conflictuală. Pentru a putea analiza toate aceste aspecte și pentru a putea exclude orice simulare, este necesară o observare de o durată ceva mai lungă de timp, cu examen obiectiv și paraclinic minuțios și complet.

Stabilirea discernământului asupra faptei comise este o decizie de mare responsabilitate față de justiție, societate și față de individul însuși pentru că aceasta poate marca existența ulterioară a persoanei examinate.

Bibliografie

Angheluță V., – Psihiatrie preventivă, Ed. Medicală, București, 1985

Brânzei P.,- Itinerar psihiatric, Ed. Junimea, 1973

Brânzei P., – Adolescență și adaptare, Iași, 1974

Brânzei P., – Particularitățile clinice în cadrul nozologic al psihopatiei, A II-a Conferință Națională de Psihiatrie, București, 1969

Ciornea T., – Medicină legală. Definiție și interpretări, Ed. Junimea, Iași, 1986

Cucu C.Ioan., – Psihologie medicală, Ed. Litera, București, 1986

Dragomirescu V., – Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Dragomirescu V., Prepeliceanu O., Hanganu O.,- Expertiza medico-legală psihiatrică, Ed. Medicală, București, 1990

Enăchescu C-tin., – Elemente de psihologie proiectivă, Ed. Științifică, București, 1973

Ey H., – Manuel de psychiatrie, Ed. Masson, Paris, 1974

Gorgos C., – Vademecum în psihiatrie, Ed. Medicală, București, 1985

Gorgos C. – Dicționar enciclopedic în psihiatrie, Ed. Medicală, București, Vol I (1987), Vol II (1988), Vol III (1989)

Golu Mihai, Dicu Aurel, – Introducerea în psihologie, Ed. Științifică, București, 1972

Lăzărescu M. – Îndreptar Psihiatric, Ed.Timișoara 1996

Leonard K., – Personalități accentuate în viață și literatură, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979

Meyer – Gross W., Slater E. – Clinical Psychiatry, Cassell, London

Păunescu C-tin., – Recuperarea medico-pedagogică a copilului handicapat mintal, Ed. Medicală, București, 1990

Păunescu C-tin., – Deficiența mintală și organizarea personalității, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977

Pichot P. – Un siecle de psychiatry, Paris 1983

Pirozynski T., – Psihiatria azi – activități în asistența bolilor psihice, Rev. Med. Chir., supl., Iași, 1986

Pirozynski T., – Interferențe psihiatrice, Rev. Med. Chir., supl., Iași, 1986

Pirozynski T., – Ecosistemul relației familiale și asistență psihiatrică, IMF, Iași, 1986

Pirozynski T., – Asistența psihiatrică a cazurilor cu risc comportamental patologic, IMF, Iași, 1987

Pirozynski T., – Patologia agresivității intrafamiliale, IMF, Iași, 1991

Pirozynski T., – Manual de psihiatrie, IMF, Iași, 1991

Preda V., – Profilaxia delicvenței și reintegrarea socială, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Predescu V. – Psihiatrie, Ed. Medicală, București 1998

Predescu V. – Urgențe în psihiatrie, Ed. Medicală, București 1983

Popa C. – Neurologie, Ed. Național 1997

Rădulescu Sorin M., – Introducere în sociologia delicvenței juvenile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1988

Romilă A – Psihiatrie, Ed. Medicală, bucurești 1990

Sârbu A. – Psihiatrie clinică, ghid alfabetic, Ed. Dacia, Cluj – napoca 1979

Șelaru M. – Resocializarea, readaptarea, reumanizarea bolnavilor cu afecțiuni psihice, 1977