Aspecte Lingvistice ale Figurilor de Stil la Nivel Sintactic

TEZĂ DE MASTER

Aspecte lingvistice ale figurilor de stil la nivel sintactic

CUPRINS

ADNOTARE………………………………………………………………………………………………..3

ANNOTATION………………………………………………………………………………………..4

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………….5

Capitolul I. NOȚIUNI GENERALE ALE FIGURILOR DE STIL…………………8

1.1. Sursa stilistică a limbii la nivelul gramatical……………………………………………….8

1.2. Gramatica și figurile de stil…………………………………………………………………..14

1.3. Locul și importanța figurilor de stil în limba romană…………………………………..23

1.4. Clasificarea figurilor de stil…………………………………………………………………….28

Capitolul II. FIGURILE DE STIL LA NIVELURILE TEXTULUI………………39

2.1. Figuri de stil la nivel morfo – sintactic………………………………………………………39

2.2. Figuri de stil la nivel fonetic……………………………………………………………………..45

2.3. Figuri de stil la nivel stilistic……………………………………………………………………55

2.4. Figuri de stil la nivel lexical……………………………………………………………………….65

Capitolul III. PREDAREA NOȚIUNILOR FIGURILOR DE STIL LA GIMNAZIU ȘI LICEU……………………………………………………………………………….68

3.1. Concepții generale despre predarea figurilor de stil la gimnaziu si liceu…………68

3.2. Curicula școlară si predarea figurilor de stil……………………………………………..76

3.3. Predarea figurilor de stil în clasa 10, proiecte didactice………………………………….79

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………..90

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………..93

ANEXE…………………………………………………………………………………………………..98-109

ADNOTARE

Numele și prenumele autorului:

Titlul tezei: Aspecte lingvistice ale figurilor de stil la nivel sintactic

Structura tezei: introducere, trei capitole, concluzii , bibliografie din 72 de titluri, 90 pagini de text de bază, 3 tabele , 3 figuri.

Cuvinte cheie: stilistică, stil, figură des stil, metaforă, comparație, repetiție, epitete, alegorie, personificare, interogație retorică, onomatopee, curriculum, predarea figurilor de stil.

Obiectul studiului nostru este de a analiza specificitatea figurilor de stil la nivel sintactic.

Obiectivul lucrării este de a vedea caracteristicile figurilor de stil la toate nivelurile textului și a analiza specificul predării figurlor de stil în ciclul gimanzial și liceal.

Scopul lucrării constă în analiza abordărilor teoretice privind aspectele lingvistice ale figurilor de stil la nivel sintactic. Pentru a realiza acest scop sînt propuse următoarele obiective:

analiza sursei stilistice la nivel gramatical

studierea conceptului de figură des stil

determinarea importanței figurilor de stil în limba romană

determinarea criteriilor de clasificare a figurilor des stil în opinia mai multor autori

analiza figurilor de stil la nivelul morfo – sintactic, la nivelul fonetic, la nivelul stilistic și la nivelul lexical.

analiza concepțiilor generale privind predarea figurilor de stil în gimnaziu și liceu și elaborarea proiectelor didactice privind predarea figurilor de stil.

Valoarea aplicativă a acestei lucrări constă în faptul că abordările teoretice privind conceptul și rolul figurilor de stil precum și analiza figurilor de stil la nivelurile textului poate fi inclus în manualele și materialele instructive destinate lingviștilor și cadrelor didactice din instituțiile preuniversitare și poate constitui baza unui ghid metodologic pentru predarea figurilor de stil în gimnaziu și liecu.

ANNOTATION

Name of author:

Title: Aspects of linguistic tropes level syntactic

Thesis structure: introduction, three chapters, bibliography of 72 titles, 90 pages of main text, three tables, three figures.

Keywords: style, stylitics, style’s figure, metaphor, comparison, repetition, epithets, allegory, personification, rhetorical questioning, onomatopoeia, curriculum, teaching tropes.

Our study is to analyze the specific tropes syntactic level.

The objective of this study is to see the figures of speech characteristics at all levels and to analyze specifics teaching text tropes in Gymnasiums and secondary cycle.

        The purpose of this paper is to analyze the linguistic aspects of theoretical approaches tropes syntactic level. To achieve this goal the following objectives are proposed:

analysis at source stylistic grammar

study the concept of style’s figures

determining the scale of figures of speech in Romanian

determine the criteria for classification of style often figures in the opinion of many authors

analysis of figures of speech in the morpho – syntactic, phonetic level, at the level of stylistic and lexical level.

analysis of general concepts on teaching tropes in secondary school teachers on teaching and drafting tropes.

Practical value of this work is that the theoretical approaches on the concept and role of tropes and analysis tropes levels of text can be included in textbooks and training materials for linguists and teachers of pre-university institutions and can be the basis of a methodological guide for teaching tropes in gymnasiums and high school.

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Înaintea secolului 20 preocupările referitoare la stil sunt incluse în analizele retorice și gramaticale și în studiile generale de literatură și limbă literară. Figurile de stil sunt procedee prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau construcția gramaticală uzuală pentru a da mai multă forță unei imagini sau expuneri. În prezentarea celor mai importante figuri de stil se ține seamă de gradul lor de complexitate și de relațiile care se stabilesc între ele.

În termenii lui Roland Barthes, stilul individual se regăsește la cel de-al doilea nivel de semnificare a limbii: cel dintâi este nivelul denotației, iar cel de-al doilea aparține conotației mitului și metaforei. Este nivelul unde se concretizează lingvistic expresia personalității și orientarea spre celălalt, intenția de comuniune și nu doar de comunicare. De aceea, considerăm că din punct de vedere pragmatic, figurile stilistice sunt forme de potențare a cooperării, și forme de eficientizare a procesului de comunicare. A utiliza o metaforă sau un epitet, a recurge la ambiguități voluntare, eufemisme, formulări ironice, expresii eliptice, interogații sau exclamații retorice etc. Presupune, deopotrivă, un gest de exhibare a propriei subiectivități și o apreciere implicită la adresa receptorului, căruia ii transmiți astfel încrederea ta în capacitatea lui de a interpreta corect mesajul. Se poate conchide, așadar, că preocuparea pentru stil și adecvarea acestuia la condițiile concrete ale enunțării, potențează imaginea emițătorului și relația instituită cu receptorul, contribuind la optimizarea actului de comunicare.

Toate figurile de stil alcătuiesc un sistem propriu supraadăugat sistemului limbii care l-a generat, îl întreține și-l reactualizează continuu, după cum figurile, la rîndul lor, în urma unei frecvențe ajunse la apogeu, se pot vărsa în rezervorul lexical, fonetic și gramatical, îmbogățindu-1. Ca o consecință a structurii de sistem pe care o are ansamblul tuturor figurilor, se constată două fenomene specifice, analoage celor din limbă, și anume : fenomenul de interferență (împletire) între figuri și fenomenul de implicație (generativ), pe care-1 prezintă cele mai multe figuri, și anume: unele figuri mai simple generează altele mai complexe ori, prin dezvoltare compozițională, chiar unele specii ale unora din genurile literare.

Scopul lucrării constă în analiza abordărilor teoretice privind aspectele lingvistice ale figurilor de stil la nivel sintactic. Pentru a realiza acest scop sînt propuse următoarele obiective:

analiza sursei stilistice la nivel gramatical

studierea conceptului de figură des stil

determinarea importanței figurilor de stil în limba romană

determinarea criteriilor de clasificare a figurilor des stil în opinia mai multor autori

analiza figurilor de stil la nivelul morfo – sintactic, la nivelul fonetic, la nivelul stilistic și la nivelul lexical.

analiza concepțiilor generale privind predarea figurilor de stil în gimnaziu și liceu

elaborarea proiectelor didactice privind predarea figurilor de stil.

Suportul metodologic al lucrării date îl constituie, în primul rând, sugestiile cercetătorilor în domeniul limbii și literaturii române, stilisticii, lingvisticii și retoricii. În cadrul lucrării au fost folosite următoarele metode de lucru: analiza literaturii de specialitate și a currculei școlare, deducția, generalizarea.

Importanța teoretică a lucrării rezidă în aprofundarea cunoștințelor despre figurile de stil, importanța lor în limba și literatura română, clasificarea lor conform nivelurilor textului. Lucrarea vine să completeze informația cu privire la specificul figurilor de stil la nivel sintactic.

Suportul teoretico-științifical tezei. În ultimele decenii în domeniul lingvisticii și stilisticii au fost realizate cercetări privind figurile de stil de către: Arcand, R. Aristotel, Avădanei, Ștefan, Bacry, P., Beth, A., Marpeau E., Boucher F., David,S., Caminade , P., Caracostea, D., Câmpeanu, E., Charaudeau,P., Cornea, P., Corniță G., Cosaceanu A., Coteanu, Ion, Coșeriu, E., Cunita, A., Densusianu, O., Desbordes F., Dragomirescu, Gh. N., Dubois, J., Ducrot, O., Schaeffer, J.-M., Fontanier, P., Gardes-Tamine, J., Henry, A., Iordan, Iorgu, Jarrety, M., Kleiber, G., Mazaleyrat, Jean, Moline G,. Murăreț, I., Ricalens-Pourchot N., Ullmann, S., Wellek, R., Warren, A.,

Structura lucrării: lucrarea conține introducerea, trei capitole, concluziile și recomandările, bibliografia și anexele.

În Capitolul I. Noțiuni generale ale figurilor de stil sînt prezentate fundamentele teoretice privind locul și rolul figurilor de stil în limba și literatura română, este analizată relația dintre gramatică și figurile de stil, este prezentat coneptul de figuri de stil în opinia mai multor autori , sînt determinate mai multe criterii de clasificare a figurilor de stil.

Capitolul II. Figurile de stil la nivelurile textului cuprinde o analiză profundă a figurilor de stil la nivelul morfo – sintactic, la nivelul fonetic, la nivelul stilistic , la nivelul lexical.

Capitolul III. Predarea noțiunilor figurilor de stil la gimnaziu și liceu conține concepții generale despre predarea figurilor de stil la gimnaziu și liceu , sînt determinate mijloacele de predare a figurilor de stil la elevi, sînt prezentate modele de proiecte didactice.

Capitolul I. NOȚIUNI GENERALE ALE FIGURILOR DE STIL

1.1. Sursa stilistică a limbii la nivelul gramatical

Stilistica, ca ramură a lingvisticii, datează de la începutul secolului al XX-lea, când Charles Bally, publică o serie de lucrări în care afirmă că stilistica se ocupă cu studiul mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunități lingvistice din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, adică exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbaj și acțiunea faptelor de limbă asupra sensibilității [15, p.66]. Această definiție pune în evidență faptul că domeniul stilisticii se situează cu preponderență în registrul vorbirii, al actualizării posibilităților comunicative ale limbii. Stilistica se oprește numai la mjloacele de expresie cu conținut afectiv, produs al stărilor sufletești afective; „un cuvânt, o particularitate sintactică etc. pot avea, în ce privește sensul, două elemente distincte: unul strict intelectual, care este noțiunea pură, reprezentarea obiectului în discuție, altul afectiv, care arată poziția subiectivă, reacția sentimentală a individului vorbitor față de noțiunea respectivă.”[44, p.90]. Nu toate cuvintele conțin ambele elemente semantice amintite, pentru că nu toate obiectele (în accepția largă a termenului) produc asupra vorbitorului o impresie de natură afectivă; totuși dacă în momentul vorbirii el este stăpânit de stări sufletești afective, va recurge la cuvinte și construcții sintactice- numite expresive – menite să satisfacă nevoia de a da curs liber emoției.

Pentru Ion Coteanu stilistica este studiul limbii în acțiune (în sens larg), aceasta înteleasã ca totalitate de deprinderi verbale ale unei comunitãti lingvistice constituite istoric, adãugând cã stilistica este deci functionalã, multimea de deprinderi lãrgindu-se și îngustându-se în funcție de vorbitori și de necesitãțile particulare de utilizare a ei[24, p.25]. Ca studiu al uzului lingvistic este o disciplinã descriptivã, nu dã norme și constituie baza activitãții de cultivare a limbii. Uzul limbii conduce la o continuã adaptare a structurilor acesteia la necesitãțile socio-culturale ale vorbitorilor. Rezultatele sunt limbajele și stilurile. Rolul stilisticii este de a le descoperi, a le explica și a le compara.

La începutul secolului XX, stilul reintrã exploziv în atenția lingvisticii, fiind din nou gândit ca un fenomen de limbaj. Obiect de studiu al unei discipline autonome, constituită ca ramură a lingvisticii, dar cu intrãri si dinspre esteticã sau filozofie, dinspre critica literarã sau sociologie etc, stilul, în complexitatea sa , va orienta întreaga “mișcare” stilistică a secolului. Pentru Bally, stilul reprezintă aspectul individual al artei literare, rezultat din intenția artistului de a crea efecte de ordin estetic, aparținând deci esteticii. Obiecția lui Bally în ceea ce privește includerea stilului în cercetarea faptelor expresive ale limbii este că limbajul poetic operează nu cu mijloacele expresiei spontane, ci cu un produs elaborat al acestora, așadar cu procedee străine comunicării naturale. Dar, asa cum va afirma Leo Spitzer, faptele stilistice din expresia comună stau și la temelia limbii scriitorului, iar cele de stil se pot regăsi și în limbajul vorbitorului obișnuit, stilistica și stilul nefiind noțiuni ce se exclud, ci variante ale unuia și aceluiași concept [29 ,p.109].

Stilistica, considerată în ceea ce are stabil, suficient de bine fundamentat științific, bază pentru explozia inovațiilor și în acelasi timp reper pentru acestea, se definește ca știință a limbii care studiază stilurile individuale și funcționale (limbajele), caracteristicile, structura și normele acestora. Ea se prezintă ca un ansamblu sistematic de cunoștințe referitoare la un obiect determinat, în cazul său stilul, în manifestare individuală sau colectivă, cu o concepție bine precizată privind metoda de cercetare și obiectivele sale [31, p.67].

Gramatica și stilistica sunt legate între ele prin numeroase aspecte de structura și prin valorile de conținut pe care le pot exprima, ideea de relație, rolul cuvîntului în context, însușirile combinatorii ale unităților gramaticale și stilistice, aspectul logic al construcțiilor variate, substantivul cu toate implicațiile lui sintactice și stilistice, indica o vastă arie de probleme care apropie cele două domenii între ele [14, p.85].

             Gramatica are ca și stilistica, cea a figurilor in special, o terminologie bogata. Terminologia gramaticală prezintă o greutate în plus căci obiectele gramaticii, care sunt cuvintele trebuie numite tot prin cuvinte. Ca orice disciplină științifică, gramatica cercetează unitățile de diferite feluri ale limbii prin două procedee, analiza și sinteza. Analiza este un demers complex ce presupune o succesiune de pași. Analiza este desfacerea acestor unități în părțile componente iar sinteza este refacerea acestor unități sau a altora ținîndu-se cont de ce a ce reieșit din analiză [25, p.90].

            Gramatica propiu-zisă se ocupă de ințelesul special pe care-l adaugă genul, numărul și cazul, modul, timpul etc ; de înțelesul rezultat din vecinatățile mai apropiate ori mai departate ale cuvantului, adică de context.

           Dupa cum am precizat, gramatica e formata din propozitii, fraze, compuneri și compoziții.  Orice compunere are nevoie de propoziții și fraze corecte, corectitudine ce ține cont de legile gramataticii. Intr-o compuere importante sunt narațiunea, descrierea, informarea, argumentarea, acestea combinîndu-se între ele cum convine subiectului tratat. Compunerea trebuie să fie însoțită de dorința de a atrage și de a convinge cititorii de sinceriatatea emoțiilor și sentimentelor, de importanța  punctului de vedere, a unei teorii, a unei ipoteze.

            Legatura compuneriilor cu gramatica o face stilistica. Ea explica nu numai figurile de stil ci și înlăntuirea lor într-un limbaj, de numărul și calitatea lor. Numarul lor într-o compoziție contează pentru a folosi la explicarea unui aspect greu de înțeles din ceea ce se comunica, sa dea imaginea unei trăsături de caracter, a unui gest, să întărească păreri.

          « Stilistica studiază faptele de expresie ale limbajului organizat, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, adică expresia faptelor de sensibilitate prin limbaj și acțiunea faptelor de limbaj asupra sensibilității » [65, p.36] . Interesul de a da culoare comunicării duce la folosirea unor procedee stilistice specifice limbajului expresiv, numite figuri de stil ; ele sunt contexte noi originale, prin asocieri neobișnuite de termeni comuni. Figurile de stil sunt  categorii ale inovației stilistice : epitetul– o determinare, un ornament ; comparația-  evocă perspective noi ale meditației ; metafora- axa inovației stilistice și dovada originalității de gîndire și de expresie ; antiteza și hiperbola- reflectă jocul imaginației și forța nesecată a asocierilor, inversiunea, personificarea, repetiția- dau un dinamism nou cuvintelor, lărgind cîmpul sensurilor figurate [56, p.75].

Stilistica nu trebuie însă înteleasă ca avînd drept tel inventarierea figurilor de stil, dimensiunea ei fiind mult mai amplă. Dar chiar și atunci cand are în vedere figurile și tropii, stilistica nu se limitează la identificarea lor. Ea le explică mecanismul cu ajutorul mijloacelor lingvistice moderne, îi studiază în raport cu contextele în care apar și se ocupă de efectele pe care aceștia le produc alaturîndu-se scopurilor pragmaticii. Astfel, stilistica are conexiuni multiple cu alte discipline precum retorica, literatura, teoria literarturii, lingvistica generală, pragmatica și poetica, lucru care se reflectă în termenii pe care îi utilizează. Stilistica este domeniul fenomenelor de expresivitate din limba, studiind mijloacele folosite de un vorbitor, de un autor, pentru a da relief nou comunicării sale. In toate sectoarele limbii există particularități, elemente constituite istoric, prin evoluția și continua perfecționare a limbajului, variante, peralelisme, sinonimii, resurse prin care exprimarea prinde nuanta, culoare, pentru a reda stări afective [6, p.123].

Utilizarea unei limbi naturale presupune o permanentă adaptare a structurii idiomului la necesitățile social-culturale ale vorbitorilor; rezultatele cele mai importante sunt limbajele și stilurile, adică o serie de subansambluri care se deosebesc mai mult ori mai puțin între ele prin marcarea stilistică.

Marca stilistică reprezintă trăsătura distinctivă a diferențierii stilistice. Ea este „imprimată” în zestrea semantică a unui element lingvistic (care poate fi cuvânt, formă sau construcție) – este o marcă directă (sau individuală) – sau rezultă din cumularea însemnelor pe care le poartă mai multe elemente lingvistice de același fel și este o marcă difuză (sau de convergență) [15, p.73]. Marca directă poate preexista sub forma unei valori stilistice cunoscute, preexistente (terminologiile, neologismele, cuvintele de argou etc.), sau poate fi „provocată” prin procedee speciale numite figuri de stil (figuri fonologice: aliterația, simbolismul fonetic etc; figuri morfosintactice: repetiția, enumerația, hiperbatul etc.: figuri semantice; metafora, mtonimia etc.); și într-o situație și în alta ea se manifestă într-un context stilistic.

Mărcile difuze sunt rezultatul reliefării la nivelul întregului text (contextul are aici dimensiunea maximă) a unor categorii de cuvinte forme construcții, fie prin prezență abundentă, fie prin prezență redusă sau prin absență totală (de exemlpu, lipsa imperativelor, a vocativelor și interjecțiilor arată obiectivitate stilistică, neparticipare afectivă; frecvența ridicată a substantivelor concrete dă textului aspect descriptiv; preferința pentru adjectivele apreciative duce la un stil emfatic sau participativ etc.) [16, p.118].

Individualitatea stilistică a unui text rezultă tocmai din acțiunea mărcilor stilistice, obținute prin selecția și combinarea semnelor lingvistice de diferite niveluri în funcție de atitudinea subiectivă a vorbitorului față de conținutul exprimat sau față de interlocutori. În realizarea specificului stilistic al unui text un rol îl au și elementele neutre stilistic ce reprezintă fondul uniform pe care se realizează prin contrast efectul unitățiilor și construcțiilor marcate stilistic. Sunt neutre stilistic cuvintele din lexicul fundamental, formele și construcțiile de uz general, fără de care este imposibilă realizarea unor comunicări clare; întrucât ele servesc la marcarea, prin opoziție, a altor elemente, sunt considerate marca stilistică zero, ce constituie reper de referință pentru celelalte mărci stilistice [1, p.98].

Stilul este noțiunea fundamentală a stilisticii; el poate fi definit ca ansamblul de particularități de exprimare, orală și scrisă, a unui vorbitor sau a unei categorii de vorbitori, ori, altfel spus, ca maniera specifică în care sunt selectate și folosite în exprimarea orală și scrisă, posibilitățile comunicative ale limbii.

Dacă specificul rămâne la nivelul unui singur individ, rezultă un stil individual; dacă, prin convergența unor trăsături comune, ajunge să caracterizeze categorii socioprofesionale sau socioculturale de indivizi, atunci rezultă stiluri colective, supraindividuale; comunicările realizate în legătură cu aspecte culturale sau profesionale nu se formulează „în general”, ci se construiesc într-un anumit stil care poate fi diferențiat de exprimarea literară nespecializată.

Stilurile supraindividuale pot avea diferite clasificări, în funcție de grupul de vorbitori la care se raportează, în funcție de mediul căruia îi este destinată comunicarea, de obiectul și scopul acesteia, de efectul obținut la receptare. În lingvistica românească cele mai studiate stiluri supraindividuale sunt stilurile funcționale, numite și limbaje sectoriale sau de specialitate. Stilurile funcționale au caracter istoric și își datorează apariția unor factori extralingvistici: evoluția culturală a societății, dezvoltarea diferitelor domenii de activitate care au impus fixarea unor limbaje specializate.

Identificarea unui anumit număr de stiluri funcționale este, în consecință o problemă de adecvare a formei lingvistice la conținutul comunicării (scopul acesteia, obiectul, situația de comunicare etc.). Pentru limba română literară se acceptă existența unui stil artistic care se opune stilurilor non-artistice [19, p.231].

Modalitățile de concepere a stilului:

a) Stilul poate fi definit ca alegere într-o paradigmă. Această perspectivă paradigmatică pornește de la ideea că există, în același timp, în limbă variante stilistice și neutre pentru a reda același concept; de aici rezultă posibilitatea alegerii în exprimare. Fiind vorba de adecvarea limbajului la conținutul comunicării, contează intenția celui care formulează un enunț și traducerea ei într-o formă adecvată: „cine spune stil spune alegere”[67, p.86]. Definiția se aplică stilului atât ca variantă individuală, cât și ca limbaj funcțional.

De exemplu, sinonimia unor fraze exprimate în variante funcționale diverse: Hoțul a intrat în apartament și a furat mulți bani.(standard); Delincventul a comis o spargere și a delapidat o sumă importantă.(juridic); Șuțul a dat o gaură și a șterpelit lovelele.(argou)[28, p.90]. Din mai multe paradigme virtuale, asupra cărora se operează o alegere, rezultă mai multe fraze, diferit marcate din punctul de vedere al registrului stilistic și al gradului de expresivitate, dar care comunică același conținut. În cazul variantelor funcționale, elementele paradigmei nu se pot combina altfel fără intenție parodică, deoarece termenii fiecărei paradigme comportă o oarecare specializare stilistică. Acesta este, de fapt, principiul lui Roman Jakobson, care adaugă alegerii și factorul combinării; selecția și combinarea sunt condiții esențiale ale limbajului; alegerea stilistică înseamnă, însă, opțiune orientată de funcția stilistică a limbii pentru o singură variantă care exprimă concomitent informații despre realitatea extralingvistică și date despre individualitatea vorbitorului.

b) Stilul ca abatere (deviere) de la norma curentă, înseamnă ieșirea textului lingvistic, prin unele caracteristici ale structurii sale, din marginile unui model descris de întrebuințare a limbii în vorbire. De exemplu, orice figură semantică / sintactică este interpretabilă ca deviere, în măsura în care realizează o distanțare contextual determinabilă față de sensul denotativ ori topica neutră [29, p.115].

1.2. Gramatica și figurile de stil

Potrivită în evoluția istorică a studiului limbii, problematica gramaticii s-a situat printre preocupările cele mai timpurii ale acestuia. Încă vechile retorici, îndeosebi studiul tropilor, cu scop de introducere la Retorică și la Logică, însera în gramatică sintaxa, care „tratează despre natura cuvintelor și despre proprietățile lor gramaticale, adică despre numere, genuri, persoane, terminații”, „expresii figurate” [40, p.128], care „ajută mai întâi la cunoașterea a ceea ce gândim”, și au, ca orice figură (forma exterioară a ceva), proprietatea generală întâlnită în orice frază și în orice asociere de cuvinte, aceea de a semnifica ceva. Inițial (chiar având originea în procesul grammatikē), «gramatică» desemnează știința despre limbă și îndemânarea de a vorbi [43, p.67]. Chiar la cei vechi (la sofiști, de pildă) însemna examinarea relațiilor dintre cuvinte și lucrurile desemnate de acestea. A avut loc treptat trecerea la analiza propoziției; pe baza distincției dintre „nume” și „verb” s-a ajuns apoi (logic, la Aristotel) la distincția dintre subiect și predicat [2, p.35].

Până la teoriile moderne se cunosc studiile asupra unor domenii particulare (părțile de cuvânt, sintaxa, discursul) și „gramatica speculativă”. Epoca modernă cunoaște gramatica limbilor naționale, dar și „grammatica rationalis” (Leibniz), gramatica structuralistă (Saussure), logică (Husserl), apoi gramaticile transformațional-generative. Se poate observa ușor că până la moderni, gramatica avea sensul larg de studiu al limbii, corespunzând oarecum și grecescului „grammatikē”, care s-ar putea traduce prin „arta de a scrie”. În sensul restrâns termenul tinde să se limiteze la acea parte din analiza limbii care, tradițional, era tratată în capitolele de flexiune și sintaxă” [49, p.62].

Un rol de seamă l-au îndeplinit „gramaticile raționale”, îndeosebi prin studiul naturii logice a limbajului și stabilirea unor principii ce guvernează vorbirea corectă în baza „paralelismului logico-gramatical” (un fel de logicism în lingvistică, însoțit de ideea universalității categoriilor gramaticale și a corespondenței lor cu categoriile logice). Este ideea posibilității unei „gramatici universale”, care ar corespunde logicii și s-ar afla la baza tuturor limbilor, idee prezentă la Descartes, Leibniz și în Gramatica de la Port-Royal. Aceasta din urmă căuta în principal „fundamentele logice a ceea ce este comun tuturor limbilor” și de ea se leagă și eforturile lui Chomsky „de a pune în evidență universalii lingvistice care sunt comune tuturor limbilor naturale”[45, p.209].

Preocuparea pentru „gramatica logică” a fost, în mare măsură, impulsionată de construcția „limbajelor artificiale”, prin care se urmărea evitarea neajunsurilor limbilor naturale. În acest sens s-a precizat: „Sintaxa acestor limbi artificiale urmează reguli simple și exacte și este construită după ideea unei characteristica universalis a lui Leibniz într-o așa de strânsă corespondență cu semantica, încât forma sintactică a expresiilor reflectă structura semnificațiilor acestora”[44, p.114].

Gramatica, în toate sensurile ei, „este știința tuturor aspectelor unei limbi, adică înglobează deopotrivă fonetica, semantica și celelalte componente ale fiecărei limbi particulare”[39, p.73]; în general însă, aplicat la o singură limbă studiul gramatical privește morfologia și sintaxa. Pe linia logicii toate acestea justifică ideea că „o gramatică prezintă trei componente: una sintactică, adică un sistem de reguli după care, din cuvintele specificate în lexic ale unei limbi S se constituie mulțimea propozițiilor gramatical corecte ale lui S; una semantică, adică un sistem de reguli cu ajutorul cărora din semnificațiile date în lexic ale cuvintelor se determină semnificațiile propoziției; una fonologică, adică un sistem de reguli prin care fiecărei propoziții a lui S i se poate coordona o interpretare fonetică”[12, p.90].

Coșeriu consideră că componența fonologică nu este „filosofic deloc relevantă”, și subliniază unitatea dintre sintaxă și semantică. În „limbile logice” se observă că „fiecărei reguli sintactice de constituire îi corespunde o regulă semantică de interpretare, care, din semnificațiile expresiilor unite laolaltă, determină semnificația expresiei alcătuite. Un asemenea strâns paralelism al sintaxei și semanticii nu există în limbile naturale” [20, p.98].

Gramatica este „un aspect al limbii. Există trăsături gramaticale în fiecare limbă, există asemenea trăsături și în fiecare vorbire, în fiecare efectuare a limbii… Gramatica străbate toate cuvintele unei limbi sau ale unui discurs… Toate cuvintele, chiar și simplele nume, prezintă coloratură gramaticală” [44, p.65].

Chomsky însuși, cel mai de seamă novator în domeniul gramaticii, spunea: „Dacă vrem să ne desprindem într-un mod mai hotărât de gramatica tradițională, este esențial să dăm o formulare precisă noțiunii de descriere structurală a unei fraze și să indicăm cu precizie maniera în care descrierile structurale sunt fixate în fraze prin reguli gramaticale. Regulile gramaticii tradiționale sunt de specii foarte diferite, și nu există nici o indicație clară în legătură cu ceea ce este natura exactă a unei descrieri structurale. Lingvistica modernă a acordat o mare atenție clarificării acestei probleme, dar nu s-a ocupat în mod serios de noțiunea de regulă de gramatică”[16, p.154]. De aceea, „se pare că o formulare cu adevărat exactă a teoriei lingvisticii va trebui să înceapă prin a determina categoriile de reguli gramaticale permise, și prin a înfățișa exact forma lor și maniera în care ele impun descripții structurale unui element oarecare al unui ansamblu finit de fraze gramaticale” [16, p.160].

Așa cum se știe, o gramatică presupune un lexic (un dicționar, în care sunt date cuvintele într-o anumită clasificare) și reguli gramaticale. Ambele pot fi privite „din două puncte de vedere definite, după cum lingvistul este preocupat de analiza unui corp de enunțuri sau sinteza propozițiilor gramaticale; este de reținut însă că în sine „ele sunt neutre față de această distincție” și, ca atare, „nu există opoziție între gramaticile generative și cele «descriptive».

„Regulile” împart vocabularul în clase și subclase ordonate ierarhic, înțelegerea „regulii” depinde însă de înțelegerea raportului dintre gramatică și logică, ceea ce și desprinde, de fapt, „gramatica tradițională” de cea logică și apoi de cea generativă. Trebuie reținut însă faptul că noile teorii sunt dominate de tendința de a elibera „regula gramaticală” de orice încărcătură normativă și de a o lega de aspectul formal. Aceasta acționează inevitabil asupra conceperii structurii gramaticale, (care are, în esență, un caracter abstract) și, respectiv, a categoriilor gramaticale și a modului de exprimare a acestora (forma gramaticală) și se concretizează în regândirea statutului sintaxei [51, p.90].

Figurile stilului constituie obiectul de prim rang al stilisticii, al stilisticii pe care o putem numi, în lipsă de alt termen, stilistică „retorică". Ele sînt valorile expresive stereotipe ale jlimbii, care funcționează, păstrîndu-și un loc privilegiat, alături de valorile expresive libere ale limbii, obiect al „gramaticii expresive" [61, p.90].

Concept central al retoricii, păstrat și extins în lunga sa istorie, figura desemnează un ansamblu de fenomene variate: sintactice, semantice (= tropi), pragmatice, stilistice. În ciuda extensiei, termenul și-a conservat capacitatea unificatoare și caracterul constant, în primul rând datorit ideii de formă, atribuită de Quintilian: “figura este orice form dat expresiei unui gând, aa cum corpurile au un mod de a fi”[60, p.166]. În gramatica filozofică a secolului al XVIII-lea și în definițiile lingvistice contemporane, figura este formă lingvistică investită cu un rol, deci orice discurs conține o figură. Acestei concepții generice trebuie să i-o adăugăm pe aceea care definește figura drept abatere intențională: “o schimbare fcut intenionat în sens i în cuvinte prin care ne abatem de la calea obinuit i simpl”[52, p.63].

Primele studii retorice datează din cele mai vechi timpuri. Încă anticii Cicero și Quintilian explicau proveniența figurilor din indigența limbii. În opinia lui Cicero, limba este prea săracă și insuficientă și nu poate oferi termeni îndeajuns pentru toate obiectele și fenomenele lumii: „Sensul figurat al vorbelor, foarte întins, s-a născut din nevoie, din cauza sărăciei de vorbe, iar mai tîrziu a devenit o plăcere artistică, pentru că după cum haina a fost inventată la început pentru nevoia de a înlătura frigul, iar în urmă a devenit un ornament demn al trupului, tot așa sensul figurat a pornit de la lipsa de vorbe, mai pe urmă fu o distracție” [60, p.80].

Baza clasificării tropilor o datorăm lui Aristotel. În Poetica, el definește valorile stilistice ale limbii ca „abateri” de la vorbirea comună, subliniind că „faptul de a fi altfel decît în vorbirea comună [cuvintele] depărtate de înfățișarea lor normală au într-adevăr darul să înlăture banalitatea; în același timp, în măsura în care mai păstrează cîte ceva din formele obișnuite de exprimare, nu lipsește nici claritatea” [2, p.134]. În continuare, referindu-se la analiza graiului (limbajului) tragediei, Aristotel prezintă o primă definiție a metaforei, care, în esență, rămîne una valabilă pînă în prezent: „Metafora e trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speță, fie de la speță, fie după analogie” [2, p.47].

Ulterior, discipolul lui Aristotel, Teofrast realizează prima încercare de definire și clasificare a figurilor în [2, p.114]:

figurae sententiarum (figuri ale gîndirii);

figurae verborum (figuri de cuvînt).

Reprezentantul retoricii clasice franceze Du Marsais (Despre tropi, 1730) nu mai consideră figurile „fiice ale sărăciei și ale necesității”, el intuiește deja, în secolul al XVIII-lea, polisemia ca sursă a sensurilor figurate ce se atribuie cuvintelor, acestea venind din „legătura dintre ideile accesorii, adică dintre ideile care au legătură unele cu altele”.

Du Marsais distinge, în acest context, patru categorii de figuri de cuvinte [70 ,p.83]:

1. Figurile de distincție (sincopa, aliterațiile etc.).

2. Figurile de construcție (elipsa, pleonasmul, silepsa, hiperbatul, paranteza, anacolutul).

3. O categorie de cuvinte care își păstrează semnificația (repetiția, sinonimia, onomatopeea, paronomasia etc.).

4. Tropii (de la gr. tropí – „conversie, întoarcere, schimbare”) – cuvinte care obțin semnificații diferite de propria lor semnificație (metafora, alegoria, aluzia, ironia, hiperbola, sinecdoca, metonimia etc.).

O contribuție remarcabilă la dezvoltarea studiilor retorice a adus, prin lucrarea Manual clasic despre studiul tropilor (1822), Pierre Fontanier, considerat întemeietorul retoricii moderne. El clasifică figurile în două grupuri mari de tropi [38, p.87]:

Tropii într-un singur cuvînt (propriu-ziși) sau figuri de semnificație.

Tropii din mai multe cuvinte (non-tropii) sau figuri de expresie.

În opinia lui P. Fontanier, la tropi se apelează din necesitate sau în urma unei alegeri. Tropii apar în cazul cînd se instituie o relație între sensul propriu al cuvîntului și un sens suplimentar care se adaugă la acesta. Astfel, între idei se pot stabili trei tipuri de relații: de corelație (metonimie), de conexiune (sinecdocă), de asemănare (metaforă) [38, p.65].

La începutul secolului al XIX-lea, retorica este atacată de unii filozofi și de poeți romantici ca Novalis, Victor Hugo, imputîndu-i-se formalism, artificialitate, inutilitate în planul creației artistice. Abia după 1930, se produce o reevaluare a retoricii de către Noua critică franceză, care, profitînd de teoriile elaborate de Paul Valéry, Roman Jakobson, Ferdinand de Saussure, au regîndit, din perspectiva lingvisticii structurale și a semioticii, problemele de construcție a textului literar.

Elaborînd modelul stratificat de existență a operei literare, formaliștii ruși propun cercetarea structurală a stilului axată pe aspectele fonetic, lexical, sintactic, etimologic, semantic ale textului literar. Esența literaturii, consideră formaliștii, trebuie căutată în natura sa lingvistică. Meritul lor, și a lui Croce, și a lui Vossler, este de a fi conferit, prin tezele lor științifice, autonomie stilisticii. Sarcina disciplinei respective este de a cerceta toate procedeele care au un scop expresiv anume, și nu putem vorbi în prezent doar de cîteva stiluri [13, p.113].

Teoreticienii americani R. Wellek și A. Warren, în studiul Teoria literaturii, descriu o multitudine de stiluri: „În funcție de relațiile dintre cuvinte și obiecte, stilurile pot fi împărțite în conceptuale și senzitive, succinte și prolixe, sau în minimalizatoare și amplificatoare, categorice și vagi, liniștite și agitate, vulgare și elevate, simple și înflorate; în funcție de relațiile dintre cuvinte, ele pot fi clasificate în: tensionate și destinse, plastice și muzicale, netede și aspre, incolore și colorate; în funcție de relațiile dintre cuvinte și întregul sistem al limbii, pot fi deosebite: stiluri orale și stiluri scrise, stiluri șablon și stiluri individuale; în funcție de relațiile dintre cuvinte și autor, stilurile pot fi împărțite în obiective și subiective”[65, p.115].

Începînd din deceniul al VI-lea al secolului al XX-lea, apar numeroase studii, semnate de Roland Barthes, Tzvetan Todorov, Gérard Genette etc., în care se optează pentru revalorificarea retoricii. În anul 1970, din convingerea că „retorica apare astăzi nu numai ca o știință de viitor, ci, mai mult, ca o știință la modă, la granițele structuralismului, noii critici și semiologiei” și că „retorica este cunoașterea procedeelor de limbaj caracteristice literaturii”, un grup de profesori belgieni (J. Dubois, F. Edeline, J. M. Klinkenberg, P. Minguet, F. Pire, H. Trinon), așa-numitul Grup μ, elaborează o ilustră lucrare consacrată figurilor – Retorica generală.

Studiul dat se constituie din două părți: retorica fundamentală și retorica generală. Prima parte constituie o teorie generală a figurilor limbajului, unde se conține și o împărțire a lor în următoarele categorii [21, p.80]:

metaplasme – figuri ale substanței expresiei;

metasememe – figuri ale substanței conținutului;

metataxe – figuri ale formei expresiei;

metalogism – figuri ale formei conținutului.

Clasificarea dată este realizată prin prisma teoriei semnului lingvistic elaborată de teoreticianul elvețian Louis Hjelmslev, care constată existența în limbă a două planuri corelative: planul conținutului și planul expresiei, fiecare din ele avînd o substanță și o formă [32, p.55].

Teoreticienii R. Wellek și A. Warren atenționează în capitolul „Imaginea. Metafora. Simbolul. Mitul” din studiul Teoria literaturii asupra pericolului de a ne limita în discuțiile referitoare la figurile retorice doar la structura lor externă, superficială, ceea ce poate conduce la privarea limbajului literar de una din cele mai importante funcții ale sale – funcția expresivă, afirmînd în acest context: „Lăsînd la o parte ornamentele, putem împărți tropii, în mod adecvat, în figuri de stil bazate pe contiguitate (metonimia și sinecdoca) și figuri de stil bazate pe similitudine (metafora)”[42, p.75].

Opinia dată consună cu cea a formalistului rus Roman Jakobson, care distinge între figurile de tip metonimic și cele de tip metaforic, acestea reproducînd deosebirea dintre sintagmatic și paradigmatic. Discutînd cele șase funcții ale limbajului, el „postulează existența unei „funcții poetice” a limbajului, care mută principiul echivalenței de pe axa paradigmatică a limbajului (unde se operează selecția) pe axa sintagmatică (unde are loc combinarea)” [40, p.98].

Reiterînd în acest sumar expozeu mai multe opinii referitoare la limbajul literar, considerăm necesar a propune, în scopuri didactice, termenii adecvați și clasificarea oportună, pentru a fi în măsură să definim și să decupăm corect figurile într-un text literar.

În discuțiile referitoare la stil, de regulă operăm cu termenii de trop și figuri. Unii autori (de ex. Paul Magheru) consideră figura (de la gr. schema „statură, figură, ținere”) orice „schimbare” (modificare) a limbii neconformă cu natura. Tropul (de la gr. tropos – „conversiune, răsucire, întoarcere”) este un caz particular de figură care constă în întrebuințarea „răsturnată” a sensurilor proprii. Figura este deci o noțiune cu o sferă mai largă, care o include și pe cea de trop. Potrivit altora, termenii figură de stil și trop sînt sinonimi [16, p.188].

Michel Brèal, creatorul semanticii ca stiință a semnificațiilor lingvistice, arată că limba exprimă destul de incomplet ideile și că doar inteligența poate sã remedieze acest neajuns “prin ajutorul luminilor pe care le scoate din propriul său fond.

Tudor Vianu consideră figurile drept “categorii constituite în practica milenară a artei literare”, regăsite de cercetător atunci când studiază faptele de stil în legătură cu lexicul sau cu construcțiile. După Lucian Blaga, geneza expresiei figurate este în legătură cu “un moment nonistoric, propriu genezei spirituale ca atare”. Metafora, de exemplu, “ține definitiv de ordinea structurală a spiritului uman, iar descrierea, analiza și explicarea ei fac împreună un capitol de antropologie…Modul metaforic s-a iscat o datã cu omul, n-a apărut în cursul evoluției sau al istoriei umane.”[71, p.233]

Ibrăileanu observă că în opera lui Creangă metafora este slab reprezentată. Explicația ar putea fi dată de complexitatea procesului mental ce dă naștere acestei figuri de stil, proces ce nu este specific gândirii lineare și realiste a vorbitorilor. Ibrăileanu afirmă chiar: “Primul stadiu al inteligenței figurative este comparația. Metafora vine după aceea”[43, p.102]. Giambattista Vico susține, dimpotrivă, că metafora este expresia unei mentalități prelogice, micșorându-și frecvența și importanța o dată cu trecerea la faza logică sau filozofică. Se observă diversitatea de păreri în ceea ce privește geneza, asa cum se observă și în ceea ce privește definirea sau clasificarea figurilor de stil.

1.3. Locul și importanța figurilor de stil în limba romană

Gerard Genette susține că figura este o abatere în raport cu uzajul, care abatere este totuși consacrată de uzaj: iată paradoxul retoricii. Dumarsais, care a simțit mai mult decât oricare altul această dificultate, nu se încăpățânează în această direcție, ci mai curând cedează, terminând printr-o definiție care e o mărturisire de înfrângere. Figurile au mai întâi acea proprietate generală care se potrivește tuturor frazelor și tuturor combinațiilor de cuvinte, și care constă în a semnifica ceva în virtutea construcției gramaticale; dar expresiile figurate cunosc și o modificare particulară care le este proprie, și tocmai în virtutea acestei modificări particulare facem din fiecare fel de figură o specie aparte. Sau: „Figurile sunt moduri de a vorbi ce se disting de celelalte printr-o modificare particulară care face ca fiecare să fie redusă la o specie aparte și care le face sau mai vii, sau mai mobile, sau mai plăcute decât modurile de a vorbi ce exprimă același fond de gândire fără să prezinte o modificare particulară” [24, p.75]. Altfel spus: efectul figurilor este ușor de calificat, dar ființa lor nu poate fi desemnată decât prin aceea că fiecare figură este o figură aparte, și că figurile în general se deosebesc de expresiile non- figurate prin faptul că prezintă o modificare particulară, numită figură. Definiție aproape tautologică, dar nu chiar în întregime, din moment ce explică ființa figurii prin faptul de a avea o figură, adică o formă. Expresia simplă și comună nu are formă, în timp ce figura are: iată-ne revenind la definiția figurii ca distanță dintre semn și sens, ca spațiu intern al limbajului.

Fără metaforă, spune Proust, nu există adevărate amintiri; fără metonimie nu există înlănțuire de amintiri, povestire, roman. Căci metafora este cea care regăsește timpul pierdut, dar metonimia este cea care îl însuflețește, și îl pune din nou în mișcare: redându-l lui însuși și adevăratei lui „esențe, care este propria-i fugă și propria-i căutare [13, p.90].

Fontanier [38] subliniază că în limba uzuală se găsesc nenumărate cuvinte și construcții figurate care nu mai pot fi recunoscute, din cauză că și-au pierdut caracterul particular, prin generalizare. „S-ar putea dovedi cu mii de exemple, zice el, că figurile cele mai îndrăznețe în principiu încetează de a mai fi privite ca figuri în momentul cînd ele au devenit cu totul comune și uzuale". Fontanier ilustrează aceasta cu exemplul unor verbe care s-au întrebuințat, la început, în mod figurat, ca personificări, dar astăzi s-au generalizat, ca: „a voi", „a asculta", „a mînca", „a muri". Ex. : „acest lemn nu vrea să ardă" ; „oțelul ascultă (obéit) mai mult decît fierul" ; „rugina mănîncă fierul" ; „frigul face să moară plantele" ; „pasiunile nu durează deloc, ele mor numaidecît" [38, p.45].

Laharpe , la rîndul său, menționează elipsa „ca una din cele mai comune figuri ale limbajului obișnuit" în adevăr, elipsa este o figură care a generat și generează încă în limba română anumite construcții ce fac obiectul gramaticii, indiferent de sursa lor stilistică! Așa, de exemplu, după modelul foarte vechi de elipsă „văr" < lat. consobrinus. verus, au intrat în lexicul nostru ca substantive: unele adjective- atribut, substantivate prin elipsa regentului: roșii, vinete (pătlăgele roșii, — vinete) ; sau cu aceeași valoare generată de elipsă, în construcții constituite, frecvente, adjectivele curat, liber, negru, finală, magistrală: „scrieți pe curat" (caietul curat), „se cumpără la liber (negru)" (preț liber, negru), „în finală", „pe magistrală" etc [37, p.14].

De asemenea, locuțiunea adverbială atît de sugestivă: „de cînd lumea" sau „de cînd lumea și pămîntul", generată prin elipsa verbului predicativ „este" (sînt). Nu numai elipsa, ci și alte figuri au contribuit la formarea și îmbogățirea lexicului și a unor construcții gramaticalizate prin generalizare. Astfel, sînt cuvintele catahreză, ca: „poalele codrului", „broasca ușii", „capra trăsurii" sau „de tăiat lemne" etc., studiate ca omonime, dar care sînt niște metafore „tocite" ; în „soarele răsare" avem de-a face cu o Mpalagă, în „bun rău" sau „curat murdar" (Caragiale), „tare moale" cu un oximoron, gramaticalizat prin adverbializarea adjectivului, transformat în morfem al superlativului ; în „nați-o frîntă că ți-am dres-o", cu un paradox ironic foarte comun.

Apoi în sintaxă, în afară de ceea ce am arătat mai sus, construcțiile, în propoziție și frază, în care dezacordul cauzat de predominanța nominativului dă naștere la anacolut și antipâlagă sînt, de asemenea, apanajul practic al limbii comune, dar teoretic trebuie să fie apanajul calificat al stilisticii. Nu mai vorbim de epitet și apozitie, care sînt două categorii ale atributului, de care se ocupă gramatica; atributul predicativ („elementul predicativ suplimentar") nu-i decît un epitet sui-generis generalizat, de care ar trebui să se ocupe stilistica, în primul rînd. Asindetul sau disjuncția și polisindetul nu sînt decît aspecte ale coordonării în frază, iar enalaga nu-i decît „prezentul istoric", studiat de orice gramatică; în sfîrșit, emfaza este, îndeosebi, substituirea persoanei întîi a verbului cu persoana a IlI-a, atelajul nu poate fi definit și analizat decît ca fenomen pur gramatical, fiind vorba de o locuțiune verbală întreruptă prin interpunerea unuia sau mai multor cuvinte determinante. Concluzia care se desprinde este următoarea: se pare că chiar atunci cînd se poate vorbi și scrie fără figuri, acestea se găsesc totuși implicate genetic în limbajul cel mai simplu, astfel încît stilistica, dacă n-are nevoie să descopere figurile intenționate, este totuși datoare să ajute gramatica să le determine pe cele care nu se mai recunosc ca atare.

Cu privire la funcțiile figurilor exist mai multe concepii [16, p.160]:

1. Figura ca expresie a mentalității prelogice – cu referință la metaforă, considerată figură a figurilor și “poezia însi”. M. T. Cicero arătase că metafora s-a născut dintr-o indigență a limbii, adică din slăbiciunea funciară a limbii care nu posedă suficienți termeni pentru a numi toate obiectele și fenomenele lumii înconjurătoare. Pentru că lipseau termenii proprii pentru noțiunile noi cu care oamenii veneau în contact, s-a recurs la expresii vechi: piciorul muntelui, cotul râului etc. Pentru evoluția ulterioară a acestor metafore (azi catachreze), Cicero recurge la o comparație: așa cum veșmintele, apărute din nevoia de a ocroti corpul, s-au transformat în podoabe, tot astfel metafora, impusă la început de lipsurile limbii, a devenit un obiect al desfătării retorice.

Explicația lui Cicero, preluată de retoricile antichității până târziu, în secolul al XVIII-lea a fost rectificată radical de G. Vico (Scienza nuova, l725); pentru Vico, metafora nu este, ca pentru Cicero, produsul unei operații logice, simplu transfer de noțiuni, ci produsul unei mentalități prelogice, caracterizând prima fază a civilizației omenești – faza ei poetic, anterioară celei filozofice. G. Vico, precizează T. Vianu, este “primul teoretician al animismului primitiv” și, potrivit lui, oamenii sunt înclinați să denumească aspectele universului prin cuvinte întrebuințate la origine pentru realitățile corpului: gura unui râu, o limb de mare, vân de ap, măruntaiele pământului etc. Orice metaforă, înainte de a se fi gramaticalizat, conținea o personificare și chiar un mit. O dată cu trecerea la faza logică sau filozofică, metafora își micșorează frecvența.

Pe linia lui G. Vico, Ch. Bally explică limbajul figurat prin imperfecțiunea spiritului uman de a abstractiza în afara contactului cu realitatea concretă. La noi, G. Ibrăileanu avansează o teză contrară: faptul că în opera lui Homer ori a lui Creangă metafora este slab reprezentată îl conduce la ipoteza că operațiile complexe pe care le presupune metafora sunt străine gândirii lineare și realiste a oralitii. Pentru criticul român, primul stadiu al inteligenței figurative este comparația; metafora vine dup aceea.

2.Figura ca deviere. Începând cu Cicero, figurile erau definite în raport cu o normă sau o regulă a literalității, cu o altă expresie care s-ar putea găsi în locul lor. Figura era novata forma – abatere / greeal în raport cu codul, o deviere față de modurile uzuale de folosire a limbii. Scopul “abaterii” se realizează cu respectarea integrării figurilor în unitatea comunicării. Regula de integrare a figurii în unitatea comunicării era numită în tratatele latine aptum, accomodatum (Quintilian) i prpon în cele grecești: “Prpon este virtutea părții de a se subordona armonic întregului” [35, p.87].

Studiul figurilor se constituie ca un domeniu limitrof între gramatic (care preia figurile într-un cuvânt și tropii) și retorică (care prefer figurile de gândire). Ambele discipline consideră figurile drept vicii, improprietăți scuzabile doar ca devieri ornamentale.

Întrebându-se ce sunt figurile, Dumarsais a văzut în ele devieri, termenul tehnic însuși fiind o metaforă: “Acest cuvânt are el însuși un sens figurat. Este o metaforă (…); expresiile figurate au și o modificare particulară și în virtutea acestei modificări particulare recunoaștem o specie aparte a fiecărei figuri”[36, p.115]. Prin preocuparea pentru semnificația cuvintelor în discurs, Dumarsais deschide gramatica spre semantică și chiar spre dimensiunea pragmatică a noțiunii de figură.

3.Figura ca substituție este o concepție mai evoluată, conform căreia figura este definită ca deviere și calificată ca artă ce ține de o alegere și de o elaborare estetică, ornamentală.

Pierre Fontanier consideră substituția bazată pe polisemie drept bază a figurativității limbajului: ”Figurile discursului sunt aspectele, formele, întorsturile mai mult sau mai puțin deosebite (…) prin care discursul (…) ne îndepărtează mai mult sau mai puțin de ceea ce ar fi fost exprimarea simplă și banală”[39, p.76]. Dacă figura și tropul substituie formularea neutră, opunându-i-se prin expresivitate, atunci catachreza se exclude din domeniul figurilor (pentru c nu intr în concuren cu vreun termen propriu – nu există un termen propriu pentru urechile acului, de pildă).

Pentru G. Genette, Fontanier este “ultimul mare retorician francez (…), un Saussure al retoricii”, datorită efortului său de a structura repertoriul haotic al figurilor limbajului. Stilistica va prelua devierea ca esență a stilului [49, p.45].

4. Figura ca complex etiologic și funcțional. Abordrile actuale: neoretorice, semantice, filozofice, pragmatice, poetice, semiotice au lărgit noțiunea figură; ea nu mai desemneaz un anumit număr de operații, ci poate desemna orice manifestare lingvistică. Aceste revizuiri fac ca utilizarea rigidă a opozițiilor propriu / figurat, denotaie / conotaie, discurs figurat / discurs fr figur s devin problematică [58, p.45].

Retorica și filozofia au rezervat domeniul figural în exclusivitate discursului literar; or, această restrângere este contestată de poetică, cu argumentul prezenței figurii și în alte genuri – filozofic, științific. Filozofia limbajului manifestă interes pentru limbajul figurat, îndeosebi pentru metaforă, percepută nu ca figură ornamentală, ci ca figură centrală în raport cu adevărul, investită, deci, cu o funcție cognitivă. Teoria actelor de limbaj, teoriile interacțiunii descriu figurile în termeni de context lingvistic și pragmatic.

În poetica structurală, figuralitatea relevă caracterul diferențial și autoreflexiv al faptului literar. Figurile caracterizează funcția poetică a limbajului (Jakobson), asigur vizibilitate discursului (Todorov), semnaleaz literatura ca atare (Genette). A defini figura prin conotație, la nivelul vorbirii, înseamnă a o percepe ca distanță în raport cu o exprimare neutră, pe baza noțiunii de grad zero introdusă de R. Barthes.

1.4. Clasificarea figurilor de stil

Cronologic, se pare cã cea mai veche încercare de clasificare a figurilor de stil îi aparține lui Teofrast (amintitã de Cicero prin distinctia: figuri de cuvânt și figuri de gândire). Clasificarea modernã își are însă originea în opera lui Aristotel (Retorica și Poetica). Definiția metaforei, de exemplu, dată de Aristotel, este valabilă și astăzi: “trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la specie, fie de la specie la specie, fie prin analogie.”[2, p.56]

Mai târziu, Du Marchais vorbește doar de figurile de cuvânt, figurile gândirii fiind lăsate în seama retoricii. Folosind criterii lingvistice pentru primele, Du Marchais găsește patru subcategorii [60, p.89]:

figuri de dicțiune (aliterația, sincopa);

figuri de construcție (elipsa, pleonasmul, silepsa, hiperbatul, anastrofa, paranteza, anacolutul);

figuri de semnificație proprie (repetiția, sinonimia, onomatopeea, paranomasia);

tropii, prin care cuvintele capătă semnificații deosebite, în raport cu semnificația lor proprie (metafora, alegoria, aluzia, ironia, sarcasmul, catacreza, hiperbola, sinecdoca, metonimia, eufemismul).

Wellek și Warren clasifică figurile de stil în figuri bazate pe analogie (paradigmatice) și pe contiguitate (sintagmatice). Distinctia dintre cele douã este distincția dintre metonimie și metaforã. Pentru practica analizei stilistice este important de reținut că figura de stil reprezintă orice schimbare a limbii neconformă cu natura, iar tropul este un caz particular de figură, care constă în întrebuințarea răsturnată a sensurilor proprii [56, p.12].

Din aceleași considerente practice, poate fi utilizată următoarea clasificare propusă de Grupul µ178: figuri fonologice sau metaplasme, figuri morfosintactice sau metataxe, figuri semantice / figuri de cuvânt, sau metasememe, figuri de gândire sau metalogisme (anexa 1.).

Metaplasmele [ etimologie: din fr. metaplasme < gr. meta (indică schimbarea) și plasma `modulare a vocii`] sunt figuri care acționează asupra aspectului sonor sau grafic al cuvintelor, abateri de la compoziția sonoră corectă a cuvântului, ce pot fi tolerate; putem prupune următoarele exemple sugestive pentru analiza discursului [16, p.163]:

afereza este suprimarea unuia sau mai multor sunete de la începutul cuvântului (’neața pentru dimineața) Când suprimara sunetelor se produce la sfârșitul cuvântului, figura se numește apocopă ( prof pentru profesor, bac pentru bacalaureat etc.);

sincopa este suprimarea unuia sau mai multor sunete în interiorul cuvântului (dom’le pentru domnule, nic pentru nimic, iepur’le pentru iepurele etc.;

adjoncția este definită ca adăugare, de sunete la începutul, la sfârșitul sau în interiorul cuvântului proteză, epenteză; adjoncția creează ceea ce se numește cuvânt-valiză, rezultatul întrepătrunderii și fuzionării a două cuvinte care au un anumit număr de caracteristici formale comune (frecvent, acest tip de figură este folosit de grupul „Divertis” și de „Cârcotași”: Coșmarcă = coșmar + Coșarcă );

Metataxele, denumire sub care sunt reunite figurile sintactice (de construcție). Conform principiului de clasificare al retoricienilor de la Liège, metataxele se grupează în funcție de cele patru operații care dau naștere tuturor figurilor retorice, indiferent de nivelul la care se realizează [71, p.67].

Figurile prin suprimare: elipsa – contragere a enunțului prin suprimarea unuia sau mai multor cuvinte, din rațiuni de economie, emfază sau stil, fără ca sensul general al frazei să fie modificat. În cazul elipsei informația se păstrează, în ciuda formei incomplete, pentru că paralelismul construcției face posibilă completarea aserțiunii; de exemplu, „PRO TV te ascultă ce vezi” „PRO TV te ascultă, comentând ce vezi la televizor”[16, p.167].

Zeugma, figură sintactică, formă de elipsă care constă în utilizarea unică a unui cuvânt comun mai multor membrii ai frazei: El e bătrân și slab în loc de El e bătrân și e slab; Dovedește-mi faptele și că n-ai mințit pentru (…) și dovedește-mi că n-ai mințit.

Figurile prin adjoncție: digresiunea, întrerupere a liniei centrale a frazei (textului) prin intercalarea de elemente suplimentare între părțile acesteia; expletiția, dezvoltarea cu cuvinte expletive „de umplutură” a unei sintagme pentru a fi mai bine pusă în evidență: Nu l-am văzut decât pe Ion (adverb de negație în construcție cu sens afirmativ), Iar de tine nici că-mi pasă (conjuncția că extinsă analogic după verbe care nu suportă determinanți prepoziționali) [55, p.90].

Figuri prin suprimare-adjoncție: silepsa, desemnează orice încălcare retorică a regulilor acordului gramatical în gen, număr, persoană; silepsa întâlnită adesea este cea bazată pe substituirea persoanelor („eu” vorbind despre sine, spune „el”), ca în cazul politicienilor care afirmă: „Am spus mereu că Iliescu nu poate interveni în problemele de justiție”, unde cel ce vorbește este tocmai președintele Iliescu: norma discursului se restabilște prin recunoașterea persoanei, prin cunoașterea autorului afirmației care ar fi trebuit să fie: Am spus mereu că eu (Iliescu) nu pot intrveni în probleme de justiție. Uneori silepsa este produsul unei rupturi în construcție – anacolut: Suntem sănătoși, dar avem destule pe cap, ceea ce vă dorim și vouă (construcție netolerabilă în limba literară) [66, p.80].

Metataxele prin permutare sunt produse de modificări în ordinea sintagmelor în frază și a morfemelor în sintagmă: hiperbatul, figură prin care sunt separate cuvinte folosite de regulă împreună, pentru a-l pune în evidență pe primul, sau pentru a crea o anumită imagine: „a scrie multă vreme la cumpănă au stătut cugetul mieu” (Miron Costin). Inversiunea este răsturnarea completă a ordinii într-un segment de frază sau în fraza întreagă ; schimbarea topicii obiective atrage accentul de intensitate asupra componentului inversat: „nebuna de mătușa Mărioara”, „un drăguț de biciușor” (Ion Creangă).

Metasememele, constituie clasa de metabole interesând operațiile efectuate asupra conținutului (sensului) cuvântului; înlocuind un semem printr-altul, în concepția Grupului μ. Această categorie de figuri se suprapune cu domeniul tropilor din retorica tradițională. Termenul metasemem subliniază faptul că figura semantică este concepută ca un ansamblu de seme (semem) susceptibil de modificări contextuale (sem = trăsătură distinctivă, componentă a sensului). Principiul de clasificare, identic cu cel al figurilor realizate la celelalte niveluri ale limbii, duce la idntificarea doar a trei tipuri esențiale, deoarece nu există metasemem realizabil prin permutare [16, p.87]:

metasememe realizate prin suprimare: sinecdoca și antonomasia generalizante, comparația și metafora in praesentia ;

metasememe realizate prin adăugare: sinecdoca și antonomaza particularizante ;

metasememe realizate prin suprimare-adăugare: metafora in absentia, metonimia, oximoronul.

Metalogismele constituie clasa de metabole logice care modifica relatiasemnului cu referentul. Deosebit de metasememe, tropi ce se plasează în spațiul interior al limbajului, metalogismul se definește prin referirea la un dat extralingvistic, la un spațiu exterior aflat intre semn si referent – “pentru a identifica eventualul metalogism, trebuie invocată realitatea, confruntate semnele și referentul lor. Pentru a constata metalogismul trebuie, în plus, să te asiguri ca semnele nu dau o descriere fidelă a referentului” [23, p.148]

In parte, metalogismele sunt vechile “figuri de gândire” care modifică valoarea logica a frazei. Ele transgresează relația normală între concept și lucrul semnificat, fără a altera codul. Concret, metalogismele au forme specifice operațiilor retorico–semantice fundamentale: suprimare, adjoncție și permutare.

Pierre Fontanier, în Figurile limbajului, a alcătuit, într-o perioadă când retorica era aproape uitată, un tratat exhaustiv al figurilor „ca domeniu autonom căruia îi dă o organizare după principii și criterii personale, o teorie și în același timp o practică normativă”.Sistemul lui Fontanier are la bază o împărțire a figurilor în două clase: tropii și non-tropii [28, p.90].

Tropii (figuri de un singur cuvânt) generează fie un sens figurat (figuri de semnificație- este vorba de o nouă semnificație), fie un sens extensiv (catahreza- ține de extensia, considerată un fel de abuz, a semnificației); în ambele situații se produce o modificare de sens, determinată de relația dintre prima idee care însoțește cuvântul și ideea adăugată . Fontanier reduce la trei numărul relațiilor posibile între idei, cărora le corespund trei tipuri de tropi: prin corespondență – metonimia; prin conexiune – sinecdoca; prin asemănare – metafora; există și categoria tropilor micști (același cuvânt este înțeles simultan în două sensuri diferite: unul propriu și celălalt figurat, sau considerat ca atare), – silepsa ( de exemplu, Roma nu mai este Roma, unde cuvântul Roma are, pe de o parte sens figurat, metonimie a conținutului: `romanii, locuitorii Romei`, pe de alta are sensul propriu de `oraș`).Catahreza, falsă figură sau trop prin abuz, este rezultatul unei extinderi la o nouă idee, care nu nu are un semn propriu în limbă, a unui semn ce ține de o altă idee; catahreza include orice trop care a devenit o uzanță impusă și necesară [29, p.46] .

Clasa non-tropilor cuprinde atât a) figurile de cuvinte propriu-zise (nota comună a acestor figuri este conservarea sensului propriu al cuvintelor, modificările care generează figurile situându-se fie la nivelul materialui primitiv al cuvântului –sunetele- (figurile de dicțiune: metaplasma), fie la cel al topicii, al dispunerii în frază (figurile de construcție: pleonasmul, elipsa; figurile de elocuție: repetiția, sinonimia, adjoncția, conjuncția, epitetul, derivația), fie cu privire la alegerea cuvintelor sau la nivelul stilului ( figurile de stil: interogația, apostrofa, perifraza, comparația, antiteza), cât și b) figurile de gândire (peozopopeea, personificarea, anteocupația).

O utilă și funcțională clasificare a figurilor de stil conține lucrarea Analiza textului literar de Gabriela Duda[16, p.175]:

figurile de contiguitate (metonimia, sinecdoca);

figurile de analogie (metafora, personificarea, comparația, alegoria);

figurile de insistență și figurile de atenuare (perifraza, climaxul, hiperbola, litota, eufemismul, ironia);

figurile de repetiție (aliterația, asonanța, chiasmul, anafora, epifora, rima);

figurile de opoziție (antiteza, oximoronul);

figurile de adresare (apostrofa, invocația, retorica, interogația retorică);

alte figuri (epitetul, simbolul).

In Dicționarul figurilor de stil, precedat de Mică enciclopedie a figurilor de stil, Gh. N. Dragomirescu clasifică figurile în patru mari grupe lărgind sfera acestora prin referire la nivelurile lingvistice la care se realizează fiecare figură [34, p.89]:

figurile repetiției

figurile insistenței

figurile ambiguității

Figurile repetiției ilustrează, prin construcția lor, în chip cu totul deosebit, caracterul stereotip al tuturor figurilor, și al doilea, pentru că întrunesc în același timp (în proporții diferite) toate atributele specifice ale materiei lingvistice, grație cărora scriitorul reușește, el însuși, să intuiască verbal, în mod artistic, fenomenele vieții (existenței) și totodată să declanșeze în cititor emoția estetică. În adevăr, unele „efecte semantice" ale unora din figurile repetiției anticipează ori chiar generează o parte din figurile capitolelor următoare [34, p.123].

Repetiția generează o figură de stil prin crearea unor combinații fonologice, lexicale și gramaticale cu caracter stereotip, cu o structură în care efectul insistenței este amplificat de cel al simetriei ori chiar de anumite efecte semantice.

Între cele 182 de specii ale figurilor de stil, cîțe am identificat și ilustrat, în marea lor majoritate și în limba română putem determina, defini și clasifica un număr considerabil de specii ale figurilor care au la bază tehnica repetiției. Este vorba de 23 de structuri ale repetiției, în propoziție și frază, pe care, le putem găsi la cele trei nivele ale enunțului: fonologie, lexical și gramatical, le-am clasificat, la fiecare nivel, după criteriul legat de diferența specifică a fiecărei figuri sau grup de figuri, și anume: procedeul diversificării, în genere, al stereotipiei în distribuția termenilor repetați sau a înțelesului, atunci cînd topica repetiției este liberă, indiferentă.

Se grupează la repetiția fonologică: aliterația (cu diversele ei aspecte, numite: labdacism, iotacism, mitacism, polisigmâ, tautofonie) și nanța; la repetiția lexicală, 20 de figuri, la cea gramaticală, una singură: chiasmul [33, p.74].

În grupa figurilor repetiției lexicale se află 9 specii în care repetiția se diversifică exclusiv prin topică; este vorba de: epizeuxis, epanalepsă, epanaforă (anaforă), metafrază, epiforă, disjuncție sau sinonimie epiforică, simplocă, conversie și epanodă, figuri în care cuvîntul repetat își păstrează același înțeles, aceeași formă flexionară și, deci, aceeași funcție gramaticală. Se grupează apoi 6 figuri în care topica specifică fiecăreia se poate împleti cu variația formei flexionare și a funcției gramaticale, și anume : anadiploză, climax (anaforic), concatenație, epanadiploză, antimetateză și tautologie. Orînduirea figurilor în sistem se poate face ținîndu-se seamă de principiul trecerii de la simplu la complex, precum și de capacitatea estetică a fiecăreia, legată de diferența ei specifică [34, p.57].

Valoarea estetică a repetiției rezultă nu numai din faptul că servește pentru a sublinia ceea ce trebuie bine întipărit, așadar de a intensifica, prin insistență, receptarea ideii, ci și pentru că, în general, determină o întîrziere și, prin aceasta, o reculegere a atenției furată de mișcarea agitată a succesiunii imaginilor, ideilor; dar totodată repetiția figurată încîntă și prin simetrie și, în același timp are darul de a mobiliza atenția prin ambiguitate.

Figurile de repetiție au, ca element structural estetic, cu precădere, simetria. Concepem simetria ca unul din elementele de bază ale frumosului și anume ca expresie a unor relații constante între elementele care compun obiectul frumos, între elementele externe ori formale, legate între ele prin similitudine, precum și prin disimilitudine repetată față de cel puțin un element constant de conținut la care se raportă în mod necesar, organic.

Figurile insistenței se utilizează pentru intensificarea expresivității unei comunicări verbale se realizează nu numai prin insistența iterativă — ca în cazul figurilor repetiției — ci și pe alte căi, cum ar fi insistența realizată prin enunț augmentativ, reflexiv sau prin exagerare. Insistența augmentativă o exprimă formele care se caracterizează prin elemente de analiză și adaus, împinse uneori pînă la exces, cum ar fi figurile belșugului de expresie și figurile exagerării, iar insistența reflexivă o exprimă formele care permit scriitorului să se oprească asupra ideii tematice, fie reluînd-o în alți termeni, fie formuiînd exclamativ altă idee, menită s-o sublinieze pe cea tematică, cum sînt figurile reflecției. Avem un gen de insistență structural deosebită de cea iterativă, care conține, totuși, unele specii anticipative, față de figurile insistenței. Este vorba de metafrază, adică anaforă sinonimică, ori disjuncție sau epiforă sinonimică, pe care le putem considera un „germen" al figurilor „belșugului de expresie"; după cum, de asemenea, parigmenonul folosit de Eminescu ca să evoce momentul premergător al genezei lumilor („La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă…"), ori climax anaforic (subspecie a anadiplozei), precum și antimetateza, în care efectul specific al repetiției, insistența, este dominat de caracterul reflexiv al ideilor, toate, putem spune, anticipează figurile reflecției[34, p.255].

Grupate tematic, figurile insistenței, în număr de 34 de specii, sînt următoarele :

Figurile belșugului de expresie (13 figuri) [34, p.258]:

Figuri fonologice: 1. prosteză sau proteză, 2. paragogă sau epiteză, 3. epen- teză, 4. diplaziasm;

Figuri lexico-gramaticale : 1. pleonasm (batologie), 2. perifrază , 3. hendiadă, 4. enumerație, 5.amplificare și acumulare, 6. conglobație, 7. sinafie, 8. epimonă, 9. polisindet.

Figurile reflecției (18 figuri): 1. exclamație, 2. epi fonem, 3. maximă sau sentință, 4. entimemă, 5. epanortoză sau corecție, 6. antorism, 7. expolițiune, 8. climax sau gradație, 9. anticlimax, 10. ipoteză, 11. optație, 12. deprecație sau obsecrație, 13. imprecație 14. autoimprecație, 15. jurămînt, 16. epifrază, 17. conjuncție sau sinichioză, 18. proverb.

Figuri ale exagerării (3 figuri): 1.emfază, 2. hiperbolă, 3.superlativ stilistic.

Figurile ambiguității intensifică expresivitatea unei comunicări verbale și se realizează, se intensifică prin fenomenul general al sugestiei, prin ecoul semnului lingvistic implicit care se manifestă în momentul receptării semnului lingvistic explicit.

Figurile ambiguității intensifică expresivitatea prin [33, p.106]:

prin economie de expresie, care generează sugestia prin ceea ce lipsește în construcția sonoră a comunicării, dar se face simțit intuitiv în receptarea enunțului;

prin similitudine și analogie între ceea ce se percepe și ceea ce trebuie receptat efectiv;

prin substituție între termenul care trebuie receptat și termenul care se percepe, în virtutea unei relații de sinonimie stilistică, și a unei intenționalități exprimată prin context sau situație și intuită ca atare de interlocutor: substituție propriu-zisă, simulare, atenuare, ironie, opoziție și contradicție ;

prin „abatere" logică sau gramaticală care e menită nu să anuleze comunicarea, ci, întîrziind o clipă perceperea semnului lingvistic, să-l facă mai sugestiv.

Grupate tematic, figurile ambiguității, în număr de 86, sînt următoarele:

1. Figuri ale economiei de expresie : (11 figuri)

figuri fonologic: apocopă, 2. crasă, 3. sinalefă, 4. sincopă, 5. sinereză;

figuri lexico-gramaticale: 1.aposiopeză, 2. suspensie, 3. reticență, 4. elipsă, 5.brahilogie, 6. asindet (parataxă asindetică sau disjuncție),

2. Figuri ale similitudinii și analogiei : (22 figuri)

figuri fonologice: 1. paronomază și paronomasie 2. parecheză, 3. homeoptoton și homeoteleuton, 4.rimă, 5. apofonie, 6. paragramă;

figuri lexico-gramaticale: 1. omeoză sau similitudine, 2. comparație sau paradigmă, 3. metaforă, 4. maligmată, 5. catachreză, 6. metonimie, 7. metonomază, 8. sinecdocă, 9. personificare, 10. alegorie, 11. simbol, 12. aluzie, 13. cimilitură, 14. calambur sau parachreză, 15. ambiguitate [37, p.42].

3. Figuri ale substituției: (20 figuri)

figuri ale substituției propriu-zise: 1. antiptoză, 2. enaiagă sau viziune, 3. antonomază, 4. metalepsâ, 5. hipalagă, 6. subiect psihologic (gramatică expresivă), 7. predicat psihologic (gramatică expresivă), 8. element predicativ suplimentar (gramatică expresivă), 9. heteroză, 10. atribut predicativ-epitet ;

figuri ale atenuării: 1. eufemism, 2. litotă (atenuație, extenuație) ;

figuri ale ironiei: 1. antifrază, 2. ironie, 3. charientism, 4. asteism sau laudă in reproș, 5. sarcasm sau micterism, 6. diasirm, 7. cleuasm, 8. mimeză [29, p.112].

4. Figuri ale simulării: (7 figuri): 1. epitropă sau concesie, 2. par omologie, 3. pretenție (pretermisie ), 4. duditație (addubitafie, diaporiză sau aporie), 5. dafta (gramatică expresivă), 6. nominativ etic (gramatică expresivă), 7. adjectiv posesiv etic (gramatică expresivă) [31, p.235].

5. Figuri ale opoziției și contradicției: (6 figuri) oximoron, 2. paradox și antilogie, 3. antiteză,ț 4. sincriză, 5. paradiastolă, 6. parypunoian.

6. Figuri ale abaterii logice și gramaticalei (20 figuri): 1. metateză, 2. anagramă, 3. tmeză, 4. atelaj, 5. atracțiune, 6. etatism psihologic (gramatică expresivă), 7. apokinu, 8. silepsă, 9. zeugmă, 10. prochatalepsă, 11. metabolă, 12. antmerie, 13. anacolut, 14. antipalagă, 15. anantapodoton, 16. aprosdocketon, 17. anastrofă, 18. inversiune, 19. hiperbat, 20. histeron proteron [16, p.76].

La finalul acestui capitol, putem concluziona că fiecare limbă și are propriile sale figuri de stil. Figurile de stil constituie este un vast complex de diverse procese. Experții au identificat, încă din antichitatea greco-romană (Cicero, Quintilian), sute de figuri de stil și le-au atibuit denumiri, iar apoi a încercat să le clasifice (Fontanier Dumarsais). Lingvistica modernă a reînnoit studiul acestor procese prin introducerea unor noi criterii de identificare și clasificare, bazîndu-se pe stilistică, psiholingvistică și pragmatică.

Capitolul II. FIGURILE DE STIL LA NIVELURILE TEXTULUI

2.1. Figuri de stil la nivel morfo – sintactic

Figurile morfo-sintactice au în vedere valoarea stilistică a părților de vorbire și o configurare a construcțiilor sintactice în scopuri expresive. Figurile morfo-sintactice sau de construcție se grupează în cinci grupe principale [16, p.156].

Figura 2.1.Clasificarea figurilor de stil la nivel morfo-sintactic [16, p.165]

Repetiția (fr. répétition, lat. repetitio) este o figură de stil (procedeul artistic) care constă în folosirea de mai multe ori a aceluiași cuvânt sau a mai multor cuvinte, spre a întări o idee sau o impresie [34, p.35].

Repetiția, ca reluare, asigură densitate semantică, fiind, după formă, repetiții imediate și la distanță, iar după poziție, la început de propoziție (anaforă), la sfârșit (epiforă), și ca reluare a ultimei părți din vers sau propoziție în prima parte a următoarelor (anadiplozã). După conținut, repetiția se diversifică în: repetiție simplă, în anastrofă (inversare a ordinii statornicite a cuvintelor în frază, cu scopul de a atrage atenția asupra lor), antanaclază (joc al polisemiei si omonimiei), chiasm (antimetabolă, antimetateză – antiteză formală, în care cuvintele primei părți sunt reluate simetric în ordine inversă, în cea de-a doua parte), în refren (repetare a unui vers sau a mai multor versuri).

Merge încet, încet spre școală

Vijelia vine, vine, vine… tot mai tare și mai tare

"O,ramai, ramai la mine…" (Mihai Eminescu, O,ramai…)

Doină, doină, cântec dulce!

Când te-aud nu m-aș mai duce.

Doină, doină, vers cu foc!

Când răsuni eu stau pe loc. (Mihai Eminescu, Doină)

Repetiția poate avea mai multe forme [20, p.87]:

a) Repetiția fonetică:

1. Aliterația constă în repetarea unei consoane.

      ,, Și-n creasta coifului înalt

         Prin vulturi vântul viu vuia,

         Vreun prinț mai tânăr când trecea… “    ( George Coșbuc – Nunta Zamfirei )

     ,, Lacul codrilor albastru

       Nuferi galbeni îl încarcă… “                     ( Mihai Eminescu – Lacul )

 2. Asonanța constă în repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte.

     ,, Apele plâng clar izvorând în fântâne… “ ( Mihai Eminescu – Sara pe deal )

     ,, Las să vie cât de mulți,

        Să ai cu cin să te lupți. “                          ( Pintea Viteazul )

 b) Repetiția lexicală:

          ,, O furnică mică, mică,

             Dar înfiptă, vasăzică… “                          ( Tudor Arghezi – O furnică

         ,,   Stăpâne, stăpâne,

             Îți cheamă ș-un câne… “                          ( Miorița )

Repetiția este un procedeu frecvent folosit de către simboliști, la toate nivelurile (fonetic, lexical, sintactic) și, la nivelul sunetelor, declanșează fluxul sonor. Simfonismul cu vocale sau consoane care se repetă creează efecte de sens vagi, evocative. Forța sugestivă a sunetelor omofone, care își succed unul altuia, la început de cuvânt, uneori și la mijloc, sau la sfârșitul acestuia a fost asumată și urmărită conștient de către simboliști. Repetiția la nivel fonetic a unui sunet sau a unor grupuri de sunete ce pot sugera o anumită tonalitate, împreună cu muzicalitatea ritmului, intonația și accentul, ca mijloace prozodice de alcătuire a textului poetic, creează sugestia vagului, una dintre temele simboliste cele mai îndrăgite, întărind impresia de muzicalitate.

Procedeul are efecte sonore și se exprimă prin aliterații [45, p.64]:

Macedonski: „Muzicele vesel vibrează” (Corabia), „Și le cântă mângâieri” (Rondelul înecaților);

M. Demetriade: „De inima ce moare în pieptu-mi palpitând” (Din pragul unui vis), „Și rând pe rând în vânt s-au dus” (Valțul rozelor);

Tr. Demetrescu: „Poporul blând de rândunele” (Melancolie);

H. Furtună: „Murmurul megalitic al mării monotone”, „Căci valul, vântul, vremea au sfărâmat terasa” (Menhirii);

G. Bacovia: „E pace de plumb, e vânt, și pe vânt” (Note de toamnă), „Veșnicie, / Enervare… / Din fanfare funerare / Toamna sună, agonie…” (Oh, amurguri);

Al. Obedenaru: „Vaporul sumbru și fatal, / Fu azvârlit din val în val” (Iahtul negru), unde structura în sine și sunetele construcției locuționare adverbiale din val în val sugerează mișcarea ritmică și unduirea valurilor mării;

D. Anghel: „Parc-au trecut un pas, o șoaptă, ușor ca zgomotul pe ape” (Farmec de noapte), „Mă dojenește dulce, și lung mi-aține drumul” (Moartea narcisului) unde observăm o tehnică interesantă de aliterație, în care sunetele care se repetă sunt inversate – ul – lu – ul;

Șt. Petică: „Eram un peregrin pierdut / În pulberea viselor mele spulberate” (Varia. Necunoscută);

D. Karnabatt: „Simții o moleșeală ușoară cum mă fură” (Rubine);

E. Farago: „Din aripe de fluturi și trupuri de furnici” (O femeie trecută vorbește cu toamna), unde alternanța de sunete ur-ru sugerează mișcarea aripilor de fluturi;

Al. Gherghel: „Păgâni, dar blânzi, în suflet duc” (Pribegi…); la I. Minulescu se poate vorbi de fenomenul aliterației pe verticală, adică litere sau cuvinte care se repetă la începutul fiecărui vers: „Veniți cu toți cât mai e vreme / Și mai puteți cânta – / Veniți !… / Veniți, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii” (Romanța noului-venit);

Pillat: „vuind prelung ca marea” (Toamna);

Horia Furtună: „Murmurul megalitic al mării monotone” (Menhirii) unde impresia de murmur este redată admirabil de către aliterațiile folosite.

Enumerația provine din fr. énumération „enumerare" și reprezintă o figură de stil care constă în descompunerea unui tot în diverse părți componente, enunțîndu-le succesiv (a) sau în expunerea tuturor circumstanțelor unei acțiuni (b) [11, p.80]:

a. „Nu-1 speria, căpitane… Boierii sînt slabi la fire

Brațul, haina, mintea, fata, inima, totu-i subțire (В. P. Hașdeu)

b. „Sînt bătrîn. Văzui cam multe… Strigau alții și mai tare:

Să trăiască Lăpușneanul, și-l vicleniră urît;

Despot-vodă să trăiască, și-apoi mi l-au omorît ;

Să trăiască Ștefan Tomșa, și-l goniră ca ре-un cîne ;

Ioan vodă să trăiască, și-l dete-n ghiare păgîne… într-o clipă Lăpușneanul, Tomșa, Despot și Ion Fură sus și jos deodată… Vai și de Vodă (В. P. Hașdeu).

La Eminescu, enumerarea, este aparent seacă, a unor nume geografice, urmate de unele detalii de relief al naturii, sugerează ideëa și imaginea împărăției cucerite de sultani :

„Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde

Și sub dînsul universul într-o umbră se întinde;

Și-n patru părți a lumii vede șiruri munții mari,

Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;

Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrînă,

Umbra arborelui falnic peste toate e stăpînă.

Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor.

Polisindetul sau polisindetonul este un mijloc de marcare a insistenței prin întrebuintarea excesivă a conjuncțiilor. Asindetul susține dinamismul exprimării, prin omiterea conjuncțiilor și prin utilizarea cu precădere a juxtapunerii sau a parantezei asindetice.

Elipsa presupune suprimarea unor părți din discurs, care se subînteleg, fără să fi fost exprimate, realizând astfel dinamism, rapiditate, concizie în cadrul discursului.

Există elipsă într-o propoziție când unul sau mai multe cuvinte sunt omise, dar prezența lor nu este absolut necesară pentru înțelegerea sensului enunțului, deoarece ele se deduc din context, iar fraza poate fi ușor reconstituită [16, p.164]:

– Ai fost aseară la teatru? – Am fost.

Până astă primăvară mi-a scris săptămânal, dar acum, nimic (= nu scrie, nu primesc nimic).

Dacă dumneavoastră sunteți mulțumit, atunci și eu (= și eu sunt mulțumit).

O frază care conține o elipsă este o frază eliptică. Se utilizează frecvent fraze eliptice, mai ales în vorbirea curentă, unde situația concretă de comunicare ne permite să înțelegem cuvintele care lipsesc. Fără elipse, frazele ar fi uneori greoaie. Pe de altă parte, elipsele se produc din nevoia de concizie și pot fi exploatate de către scriitori, pentru obținerea anumitor efecte stilistice [23, p.54]:

Iarna la munte și vara, la mare (= iarna mergem la munte și vara mergem la mare).

El a rupt-o la fugă și ursul, după el (= el a rupt-o la fugă și ursul s-a luat după el).

 Inversiunea  este figura de stil care constă în modificarea, în primul rând, a topicii propoziției și, în al doilea rând, mai rar, a frazei cu scopul de a scoate în evidență un cuvânt sau o propoziție [29, p.80].

       ,, Melancolic cornul sună “             ( Mihai Eminescu – Peste vârfuri )

      ,, Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă…”

                                                                        ( Vasile Alecsandri – Iarna )

Deci inversiunea se bazează pe o metateză sau permutare în ordinea obișnuită a cuvintelor în cadrul enunțului, afectând topica acestuia.

Hiperbatul, însemnând depășire, adaos, trecere dincolo de enunt, este un fel de inversiune bruscă în ordinea naturală a vorbirii, pentru a produce o surpriză “gramaticalã”, termenul adãugat la sfârsitul unui enunt iesind puternic în evidență.

Hiperbatul este o inversare în topica normală prin care termenul asupra căruia se dorește atragerea atenției este plasat în final [33, p.124].

Ex.:Cine până la ora aceasta nu știe despre ce e vorba, va afla acum: discutam despre rolul Bisericii în stat.

În timp ce invocația retorică este o rugă, o chemare adresată unei divinități, muze sau unei persoane reale, apostrofa este, de regulă, o adresare directă, prin

întreruperea sirului de idei, și conține o mustrare, un repros, o învinuire (vezi imprecatiile, blestemele).

Deci invocația este o formulă de adresare către o persoană absentă sau imaginară, de la care nu se așteaptă un răspuns. Este situată, de obicei, la începutul operei și este realizată prin substantive în cazul vocativ. Este un procedeu specific stilului retoric [33, p.114].

     ,, Frumoaso, ți-s ochii- așa de negri încât seara

        când stau culcat cu capu-n poala ta… “    ( Lucian Blaga – Izvorul nopții )

Interogația retorică presupune formularea unor întrebări care nu așteaptă neapărat un răspuns, exprimând indignare, teamă, durere, exaltare [16, p.157].

“Cum nu vii tu,Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei

Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei ”

Scrisoarea III, Mihai Eminescu

Apostrofa este o figură retorică de adresare, constând în întreruperea neașteptată a discursului prin interpelarea unui interlocutor simbolic (uneori pe un ton sarcastic, ironic, agresiv) [32, p.80]:

Ex. Ura strânse ramuri negre / Auzi freamătul întunericului sporind / prietene?

2.2. Figuri de stil la nivel fonetic

Resursele expresive ale structurii fonetice și figurile de stil de natură fonologică, figuri ce dezvoltă diferite sugestii semantice și valori stilistice, au stat în centrul preocupărilor unuia dintre principalii reprezentanți ai fonostilisticii românești: Dumitru Caracostea. Fiind călăuzit primordial de principiul primatului formei în cercetare, criticul – stilistician s-a remarcat prin analiza la nivelul semnificantului poetic. El însuși afirma că forma este „însăși viața poeziei” și „nu tema, care e adesea universală, ci expresia, întrucât este proprie, dă valoarea.” În concepția lui Caracostea (asemenea lui M. Grammont), între complexul sonor al cuvântului și conținutul (semantic) al acestuia se poate stabili o legătură strânsă. Valorile stilistice ale sunetelor vizează legătura dintre structura (fonetică) a cuvântului și expresivitatea acestei structuri. În opinia cercetătorului român, limba posedă anumite virtualități expresive, estetice, numite esteme, fonemul devenind o entitate expresiv-afectivă în cadrul contextului sonor. Având în vedere această corelație între idee (conținut) și expresie (formă), distingem în limba română cuvinte cu sens motivat și cuvinte cu sens nemotivat. Când între complexul fonic și conținutul semantic se stabilește o anumită corespondență, sensul cuvântului respectiv este motivat [5, p.159].

Orice modificare cu intenții artistice în substanta expresiei genereză o figură fonologică, confirmând capacitatea sugestivă, imitativă, a simbolurilor artei. Estetica sunetelor este produsă de simetria acustică, muzicală, și de ambiguitatea care dinamizează și tulbură în același timp gândirea. Modificările sonore implică repetări,

amplificări sau contrageri de sunete sau grupuri de sunete, oferind posibilitatea unei clasificări a figurilor pe această bază.

Figura 2.2. Clasificarea figurilor de stil la nivel fonetic [16, p.172]

În Elemente de teorie semantică a limbilor naturale, E. Vasiliu dă și o definiție a foneticii: „Numim fonetică (fonologie) dispozitivul cu ajutorul căruia se caracterizează din punct de vedere fonetic semnele unei limbi date” care, la rândul lor generează sensul „dependent de corectitudinea gramaticală” neputând fi definit „decât în raport cu o limbă determinată”[69, p.85] . Expresivitatea sonoră a cuvintelor este influențată nu doar de combinația între litere cărora le corespund sunete, ci și de accentul și intonația versului din care epitetele respective fac parte, de măsura silabelor și de cezura versului, dar acest lucru reprezintă un alt gen de analiză.

Analiza fonologică a sistemului rimic este revelatorie atunci când se observă o coincidență sau o succesiune de sunete omofone. Sunt poezii și situații unde muzicalitatea nu se realizează prin repetiții de unități lexicale sau structuri sintactice, ci doar din repetiția unor anume sunete, în finalele rimelor: M. Demetriade: „Suspine line / Din violine / Cum curg, / Când violetul, / Rupt din buchetul / Amurg, // Pe arbori cade / Și pe cascade / De vis, / Pe lacul care / Sub trestii pare / Ucis.” (Amurg); G. Donna: „În ochii mei care visează / Un vis de marmoră planează” (Statuia); I. Minulescu: „Cânta un matelot la proră, / Și imnul lui solemn plutea / Pe-ntinsul Mării Marmara, / Ca-ntr-o cetate spaniolă, / Când orologiul din cupolă / Anunță fiecare oră / Printr-un preludiu de mandolă” (Cânta un matelot…) unde vocala finală semi-deschisă [ă] are semnificația unui sunet trist, languros, care sugerează melancolie și o oarecare închidere de orizont, deoarece pe matelot nici „marea nu-l înțelegea”, nu avea leac tristețea lui; Al. T. Stamatiad: „Afară plouă, plouă,” (Pe etajera roză, pe etajera neagră), „Aceleași zile monotone / Și melodii obositoare -” (Spleen); Al. Petroff: „Pe-o seară purpuroasă în poarta ta iubită” (Invocațiune Casandrei); E. Isac: „Tu, veșnică veștejire ! Și atâtea cu tine-au veștejit” (Cântece de toamnă), A. Moșoiu: „pătrunde ploaia pic cu picătură” (În portul mort) [69, p.89].

Muzicalitatea poeziei eminesciene, utilizarea intensă a aliterației, a efectelor de simbolism fonetic ar anticipa în mare măsură căutările sonore ale simboliștilor, cu deosebirea că în timp ce la romantici și la Eminescu aceasta este o figură de stil, la simboliști devine esența poeziei înseși, un scop în sine. Este adevărat că mulți dintre poeții aparținând acestei mișcări literare nu s-au ridicat la înălțimea așteptată, dar rolul lor de inovatori și de deschizători de drum în lirica modernă română rămâne incontestabil, chiar și numai prin faptul că au încercat să își perfecționeze tehnicile prozodice.

Cele mai frecvente aliterații și combinații de vocale + consoane sunt â/î + n/m, eventual și d/b care sugerează tristețe apăsătoare și un acut sentiment al distrugerii, ca epitet fiind nelipsit din recuzita fiecărui poet simbolist adjectivul adânc, iar ca mod verbal, gerunziul, care predomină în lirica simbolistă, tocmai din rațiuni de sonoritate (v. Lacustră, Plumb la G. Bacovia, unde în poezia întreagă terminația –ând conturează efectul major de muzicalitate tristă și iremediabilă; Macedonski: „noapte-adâncă” (Noaptea de decemvrie), „coprinși de-o jale-adâncă”, „adânci cugetători” (Noaptea de noiembrie), „Și v-aș săpa mormântu-adânc”, „o voce adâncă îmi murmură” (Ură), „codrul mai adânc se face” (Noaptea de mai); I.C. Săvescu: „barza-și înmoaie adânc pliscu-n apă” (Prima vera), „văi adânci”, „dorm adânc”, „oftat adânc și greu” (La Polul Nord), „mai adânc m-am cufundat” (Precum) [69, p.112].

Deci figurile bazate pe repetare sînt următoarele:

Aliterația provine din fr. allitération „repetarea aceleiași litere", repetiție a unor consoane (sau a unor silabe), de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ (onomatopeic) ori expresiv (simbolic) ; efectul a. se datorește, de cele mai multe ori, accentului afectiv pe care-1 poartă sunetele repetate [33, p.118]:

„Și-n creasta coifului înalt

Prin vîrfuri vîntul viu vuia”. (G. Coșbuc)

În exemplul de mai sus, consoana v repetată are valoare onomatopeică.

„Și pe fața lui cea slabă trece-ușor un nour roș“ (Eminescu) ,

„A zânelor crăiasă / Venea cu părul râurind, Râu galben de mătase." (G. Coșbuc)

Și zalele-i zuruie crunte (G. Coșbuc)

„Prin crăpături de-obloame lumina, pete-pete, Pătrunde prin podele pe pat și pe perete (Ion Pillat)

a.«Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, / Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc / Ș-ale valurilor mândre generații spumegate / Zidul vechi al mânăstirii în cadență îl izbesc.» (Umbra lui Mircea. La Cozia, de Grigore Alexandrescu).

b.«Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, / Orizonu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni, / Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…» (Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu).

Asonanța provine din fr. assonance, it.assonanza, dupa lat. ad, "la", si sortare, "a suna". Se realizează prin repetarea unor vocale, cu efecte eufonice, susținând astfel anumite trăsături ale imaginii poetice, încadrabile în caracteristicile ei generale [56, p.77]: 

"Doamne, Doamne, mult zic Doamne,/ Dumnezeu pare ca doarme." .(L. Blaga);
Asonanța interioară : se bazează pe repetarea unei vocale în același vers.

a) ,, Și-i gura dulce-a altor vremuri.”

b) ,,Argint e pe ape și aur în aer”. (Mihai Eminescu),

În care efectele sonore ale vocalelor a si e, de plutire lină, diafană, completează imaginea nocturnă, luminescentă, sublunară, creată de metaforele "argint" si "aur". 

După Morier, asonanța ca și aliterația vocalică, ar putea exprima „o simplă insistență sau să traducă etape succesive în timp și spațiu", iar alteori „poate de asemenea să pună în evidență timbre expresive"[61, p.43]. Interpretarea pare destul de arbitrară și, mai ales, destul de vagă, în privința funcției poetice pe care o putem atribui asonanței. Este o interpretare care nu se poate susține decît, cel mult, cu exemplele pe care le dă autorul, și, chiar și cu acestea, i se poate, reproșa subiectivismul ori caracterul relativ al ilustrării. O interpretare tot vagă, dar totuși mai prudentă și mai obiectivă, a asonanței, se găsește la Iorgu Iordan, care observă că „nevoia de expresivitate din care izvorăsc (rima, asonanța și aliterația) pare a fi de natură pur estetică (cf. simetria, invocată mereu pînă acum), dar nu se poate tăgădui că sensul propriu-zis al formulelor sintactice respective cîștigă în vigoare, culoare și prospețime prin faptul că elementele alcătuitoare prezintă potriviri de sunete care ne duc cu mintea la versurile poeților"[44, p.172]. În adevăr, în poezia lui Eminescu, îndeosebi, asonanța și aliterația, alături de rimele sale de mare rafinament eufonic și prozodic, explică și acea „sonoritate onomatopeică" a versului, care evocăo stare de spirit de melancolie dulce și gravă, mai puternic chiar decît sugerează imaginea.

Dealtfel, aliterația în general (vocalică și consonantică) se receptează în lectură și audiție ca un element de analogie interlexicală de ordin fonetic (nu semantic), sugerînd unitatea dintre imaginea poetică și structura fonică a secvențelor versului. Este funcția expresivă a asonanței și aliterației, în esența lor. În studiile sale de stilistică eminesciană, Gh. I. Tohăneanu vorbește de aliterația vocalică, numind-o „armonizarea vocalelor sub ictus", adică asonanță. Exemplificînd-o, insistă nu numai asupra accentului, care trebuie să cadă pe vocalele aliterate, ci și, mai ales, repartiția lor simetrică în vers, și nu se mărginește la menționarea „efectului lor acustic, care ar explica „inefabila armonie eminesciană", ci face și interpretări cu adevărat stilistice , cu care nu poți să nu fii de acord, cu tot caracterul lor fatal arbitrar și subiectiv [64, p.63].

Armoniile imitative, ca selecții de sunete în cuvinte, astfel încât să sugereze, prin rezonanță, manifestări naturale ale fenomenelor susținută partial, ideea simbolismului fonetic, contrazicând arbitrarul absolut al semnului lingvistic, acrediteazã mentinerea a ceva din memoria unității primordiale dintre semnificant și semnificat[56, p.116];

Onomatopeea – (gr. onomatopoia = onoma – nume, poiein – a face) Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită sunete, zgomote din natură. Folosirea onomatopeei în poezie duce la versul onomatopeic, la armonie imitativă. „Un tropot de copite, potop ropotitor”, vâj, pâl, fâl, scârț, zbâc etc.[16, p.175];

Din punctul de vedere al referentului, onomatopeele pot fi împărțite în două mari categorii semantice, respectiv onomatopee care se referă la obiecte, categorie subîmpărțită în alte două categorii, și anume onomatopee care reproduc sunete și zgomote naturale (bum, buf, pleosc, pic, trosc, țanc, vâj, zdrang) și onomatopee care reproduc sunete și zgomote ale unor obiecte create de om (cling, hodorog, tic-tac, hâr, țac, zbâr), și onomatopee care se referă la ființe. La rândul său, această categorie se subîmparte în onomatopee care se referă la oameni, respectiv onomatopee care reproduc sunete sau zgomote naturale emise de om ca rezultat al unor acțiuni voluntare (tralala, ghiorț, pleasc, ptiu, treanca-fleanca) sau ca reacții fiziologice spontane (hâc, sfor, hapciu, pârț) și care redau mișcări (șontâc, târș, țac-pac, hâța, hop) și onomatopee care se referă la animale, mamifere și păsări domestice sau sălbatice (chiț, ham, mâr, miau, guiț, mac, mor), subîmpărțite în diferite subcategorii în funcție de referentul lor specific [33, p.78].

Poezia „Plumb” de G.Bacovia este creația prin care i se delimitează frontiera existențială, eul său se umple de mister, revelația desparte teluricul de cosmic, însă îi dă supremația prin însăși viața tainică de după moarte. Cavoul reprezintă trecerea dintr-o dimensiune în alta a poetului, acolo se exprimă divinul și meditează în singurătata lui deplină: „Stam singur în cavou… și era vânt… / Șiscârțâiau coroanele de plumb.” (Plumb, 1965:37) [56, p.115].

Imperfectul verbului onomatopeic „scârțâiau” creează o atmosferă de teamă pentru viul trecător prin noaptea neînțelesului și dă un sens continuității vieții după moarte. La prezent, verbul „scârțâie” arcuiește și tensionează starea poetului în anotimpul rece, când încă „ …crengi ostenite / Pe garduri bătrâne, pe streșini de lemn” (În grădină, 1965:46) încetează viața. Fiindul poetic intră în amorțeală, cade în visare și se pregătește să pornească spre o altă lume, a infinitului. O altă viață în care viul se detașează de fiind, eul cosmic se rupe de egoul teluric.

Singurătatea domină peste tot ceea ce este lumesc, iar ploaia „țârârie”: „Pe-afară de stai / Te-năbuși de fum” (Pastel, 1965:38), fumul devenind gazul toxic al distrugerii eului, pentru că sufletul este un abur viu, o purificare a eului pregătit pentru călătoria în Univers, cu totul diferit de fumul înecăcios pierzător de viață. Clipele egoului sunt un țârâit veșnic, o scurgere a timpului într-un infinit cosmic unde „răgete lungi / Pornesc din ocol” (Pastel, 1965:38).

Substantivul participial onomatopeic, la plural, „răgete”, urmat de adjectivul „lungi”, creează un spațiu în care teama de natură este continuă, un produs al nostru și o întărire a poetului tocmai pentru a se înțelege că eternitatea este continuarea unei alte vieți lipsită de sunetul „dogit” al anunțării înserării și a căderii nopții. Două stări de fapt privite cu atâta șovăială de omul profan, care nu înțelege sensul potrivit al celor două lungimi ale timpului apunerii soarelui și a domniei fără echivoc a lunii în noapte.

Sinestezia „glas amar” [16, p.80] întărește durerea sufletului de a sălășlui în templele umane uzate. El se manifestă prin glasul păsărilor ce se înalță spre ceruri și care coboară apoi aducând speranța, unica șansă a vieții. Gerunzialele „plouând”, „plângând” (Lacustră, 1965:41), ce au în compoziția lor apaca șipot al exprimării durerii, sintetizează două imagini sanctuar: ploaia, un dat al naturii, puterea divină arcuită peste timpul existenței telurice, în care omul, ca cea mai importantă creație a Universului se hrănește cu cele mai importante molecule ale menținerii vieții, dă prin fiindul lui, când sufletul îi plânge sau îi râde de bucuria împlinirii, apa mării ochilor, sărată și substanțial împlinită în construcția noastră.

În versul bacovian și imaginile vizuale devin onomatopee, le lansează într-un mod personal ca imagini vizuale, însă le forțează prin cuvânt, în mental, să provoace un joc al suneteleor. În poezia „Sonet”, al treilea vers din prima strofă prezintă o imagine dualistă, materia și spiritul, în care prezentul verbului „ard” poate sugera atât trosnetul bucăților de lemn uscat din sobele caselor, cât și chinul apocaliptic al  fiindului teluric, până la desprinderea totală a eului cosmic, în a treia zi a morții. În vers însă felinarele au un rol al legării de întuneric, departe de a sugera lumina.

Participiul la plural „afumate”, fumul negru și înecăcios, distrugător de viață, oprește lumina creând întunericul suspiciunii existentului, ivirea umbrei presupuse, dublura umană fără de care fiindul ei ar fi șters. „Triste”, adjectiv la plural sugerează dorul, acea durere înfundată a omului, tușită în amarul inimii. Șoaptele (Amurg de toamnă, 1965:44), pe care inițiații le aud, îl fac pe poet să simtă vântul care, de departe, anunță o schimbare și în noapte el aude „ …gemând amorul meu defunct, / Ascult atent privind un singur punct / Și gem, și plâng, și râd în hî, în ha…”.  Punctul, imaginea vizuală a creșterii și a infinitului, creează în Univers o lume nouă, transferată spre împlinire a voii deusiene [24, p.82].

Cele două sunete ale exprimării râsului, „hî” și „ha”, nu sunt altceva decât două elemente onomatopeice ale unei manifestări sarcastice, ale dorinței exprimării unei tensiuni nervoase, delirante. Sunetul aramei, metal cu o rezonață specifică și vibrații puternice, este des amintit de poet când dorește să se apropie de divinitate: „Când sună arama în noaptea deplină” (Pălind, 1965:47), făcând aluzie la starea lui de om solitar, căutător al pustietății, dar și la Graalul sacru al Mântuitorului. Pustietatea apare în poezia lui Bacovia ca dorință a meditației, a eliberării gândurilor de lumesc în care intra și grija lui față de boala care îi stăpânea trupul.

Poezia „Decembre” îl definește în noua postură a chinului trupesc și a încercărilor bolii de a-i supune gândurile. Timpul rece creează în scrisul bacovian teama de umiditate și, atunci, apar onomatopeele ca scurgeri de viață și teamă de fiind. Nu sunt exprimate direct însă ele sugerează noua expresie în gând: „Și focul s-aud cum trosnește” este versul care echilibrează psihic poziția sa telurică, îndepărtându-l de teama lumească a sfârșitului pentru că are dorința: „La horn să ascult vijelia”, acel joc al tenebrelor, al semnului că oricând se poate „Potop e-napoi și-nainte”, iar el dorește să i se citească. În declamație cuvintele prind o viață cu totul alta față de cea gândită. Se exprimă, se rânduiesc în tonalități, se îndepărtează și se lipesc de sufletul elevat. Cuvintele rostite au o onomatopee tainică, fasciculul de lumină le întețește în universul mitic al pronunției. Cine știe să rostească cuvintele cunoaște și sensul existenței, metamorfozându-se în eul cosmic încă din timpul egoului teluric. Bacovia murmura gemând, lumina cu versul și vibra prin cuvântul său cu zeci de înțelesuri. La el scârțâitul aducea când liniște, meditație în siciriul greu de plumb, când neliniște, teamă, revelație [31, p.235].

În poezia „Vals de toamnă” (1965:116) este interesantă accepția în sens dublu al gerundivului onomatopeic „hohotind” urmat după versul „O lasă-mă acum să te cuprind…„ , în expresia dialogată „ – Hai, să valsăm iubito, hohotind” ce ar putea sugera sentimentul de bucurie față de eliberarea de sumbru, de scăparea de „funerar”, o teamă față de un eventual sfârșit, dar și un sentiment de nostalgie „După al toamnei bocet mortuar”. Toamna pentru Bacovia însemna sfârșitul și începutul unei dureri atât fizice, cât și spirituale. Era anotimpul viziunilor, al „descompunerii materiei” și a eliberării ideilor: „În noaptea asta-n care am devenit năuc. / Oh, plouă, și tu gemi cu plâns de armonie…” (Nocturnă, 1965:117), era timpul noilor împliniri.

În poezia „Poveste”, apropiată genului creativ eminescian, lirismul erotic este creat „în șoaptele pădurii”, un spațiu al iubirii în care ecoul, taină a emiterii și conservării, totodată, a  sunetelor, pentru că se spune din bătrâni că ecoul este modul prin care diavolul își atrage, în locuri periculoase, spre abisuri, sufletele pentru a le distruge, poetul, un inițiat, cunoștea acest demers satanic și va produce râsul: „- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere. Interjecții și onomatopee care exprimă manifestări sonore nearticulate, sugerând o legătură a bărbatului care este definit ca om: „Între om și-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut, / Te-am lăsat să-nșiri povestea cu dureri și cu mistere / Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.” Bacovia iubește ca nimeni altul și strălucește prin dragoste precum lumina luciferică, o cu totul altă formă a iubirii și a durerii.

Rima, ca potrivire muzicală, eufonică, a sunetelor de la sfârșitul a două sau mai multe versuri, începând cu ultima vocală accentuată; nucleul silabei – rimă este o vocală accentuată, al cărei timbru clar sau sumbru determină în mare parte valoarea ei expresivă; la fel pot fi interpretate și consoanele: cu valori întunecate, velarele și labialele, și luminoase, dentalele și palatalele [34, p.67].

Clasificarea rimelor este destul de complexă [16, p.173]:

după gradul de armonie (rime sărace, suficiente, bogate, foarte bogate și leonice),

după precizia armoniei (rime perfecte și imperfecte, aproximative sau asonanțe),

după locul accentului (rime iambice – masculine sau abrupte, oxitone, cu accentul pe ultima silabă, rime trohaice – feminine, line sau plane, paroxitone, cu accentul pe penultima silabă, rime dactile și hiperdactilice – proparoxitone, cu accentul pe antepenultima silabă),

dupã organizare (rime împerecheate -aabb, rime încrucișate – abab, rime îmbrățișate – abba, rime amestecate sau semirimate – xaya, monorime – aaa).

Figuri bazate pe tehnica suprimării sau aditionării de sunete [69, p.55]:

Sincopa reprezintă o contragere prin eliminarea unei vocale sau a unui grup de sunete din interiorul unui cuvânt; Ex.: dom’le, mulț'im (în loc de mulțumim)

Apocopă  reprezintă căderea unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui cuvânt: las’, pân’, odat’; dar și: „foto” pentru fotografie, „juma” pentru jumătate etc.;

Sinalepsa presupune reducerea unui diftong la o singură vocală: d-atunci, d-abia, d-aceea, d-aia;

2.3. Figuri de stil la nivel stilistic

Nivelul stilistic al limbii determină organizarea limbajelor, a stilurilor, în funcție de factorul sociocultural. Acum se constituie textul ca unitate superioară enunțului; este un nivel transfrastic, dincolo de fraza, loc de întîlnire a tuturor nivelurilor anterioare. Un text literar se diferențiază de cel publicistic, administrativ sau științific comunicînd emoția, trăirea, semnificația adîncă a discursului. Elementele lingvistice sunt completate de cele extralingvistice, textul se raportează la context (cultural, psihologic, istoric etc) [70, p.88].

Sfera figurilor stilistice cuprinde figurile semantice și cele de gîndire.

Comparația  provine din lat. comparatio = asemănare, stabilire) și reprezintă un procedeu artistic care constă în alăturarea a doi termeni (obiecte, persoane, idei, fenomene, acțiuni etc.) cu însușiri comune, urmărindu-se anumitor caracteristici ale primului termen (de comparat), prin intermediul celui de-al doilea (cu care se compară). Ca figura de stil, comparația poate fi exprimată numai printr-un substantiv, însoțit de atribute și complemente. Gramatical, comparația se exprima frecvent printr-un complement circumstanțial de mod. „Mustăcioara lui,/ Spicul grâului” [55, p.81].

Este figura de stil cu ajutorul căreia se exprima un raport de asemănare între doua obiecte, dintre care unul servește să evoce pe celălalt. Orice comparație are doi termeni: termenul care se compară, numit subiectul comparației și termenul cu care se compară. Gramatical, comparația se exprimă frecvent printr-un complement circumstanțial de mod. Ex: Comparația se poate stabili între doi termeni concreți: „Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi” (Iarna, de Vasile Alecsandri);

Originalitatea, care devine criteriul principal de apreciere a acestei figuri de stil în operele literare, poate fi realizată în următoarele tipuri de comparații, determinate de natura termenilor care se compară [34, p.89]:

• un termen concret cu altul tot concret: "Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic" (M. Eminescu, Călin – file din poveste)

• un termen abstract cu altul concret: "Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri" (M. Eminescu, Trecut-au anii)

• un termen concret cu unul abstract: "Soarele rotund și palid se prevede printre nori | Ca un vis de tinerețe printre anii trecători" (V. Alecsandri, Iarna)

• un termen abstract cu altul abstract: "Anii tăi se par ca clipe | Clipe dulci se par ca veacuri" (M. Eminescu, O, rămâi)

Expresivitatea unei comparații este și în funcție de caracterul cât mai diferit al domeniilor din care provin termenii ei. O asociere între uman și vegetal întâlnim în poezia Dar ochii tăi? de Tudor Arghezi: "Prin ce minuni ciudate și zămisliri încete S-a săvărșit în sâmburi asemenea scumpete? În pleoape, ca petala de floare de gutui."

Epitetul este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însușiri ale obiectului care înfățișează imaginea lui așa cum se reflectă în simțirea și fantezia scriitorului [61, p. 56].

"Epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un purtător de figuri de stil. Orice atribut, nume predicativ sau circumstanțial de mod este numit epitet când conține în același timp o metaforă, o metonimie, o sinecdocă, o hiperbolă etc., sau când face el însuși să apară o asemenea figură. Dacă nu cuprinde așa ceva, atunci el nu este epitet." [11, p.145]

Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. În situații ca cele din textele de mai jos determinarea este neutră din punct de vedere stilistic, fără să implice participarea imaginației sau afectivității scriitorului [32, p.188]:

• "(…) și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși." (I. Creangă, Amintiri din copilărie)

• "Atâta obidă se abătu asupra lui, încât sub pleoapele închise închipuirea-i dădi buzna […]." (Ionel Teodoreanu, La Medeleni)

Dacă în cazul exemplului de mai sus reprodus din opera lui I. Teodoreanu, adjectivul "închise" ar fi înlocuit cu altul, care să presupună o metaforă, cum ar fi "zăvorâte", atunci termenul câștigă în expresivitate și devine epitet. În versurile lui Tudor Arghezi din poezia Testament: "În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei până la tine ….Durerea noastră surdă și amară", epitetul "răzvrătită" presupune la bază o personificare, iar epitetele "surdă" și "amară" sunt rezultatul unei metonimii în care s-a înlocuit efectul prin cauză. Epitetele au rolul important de plasticizare a imaginii artistice precum și cel de atragere a cititorului.

I. După natura elementului regent distingem [45, p.156]:

a)    epitete ale substantivului: „vis ferice”, „singuratice izvoare”.

b)   epitete ale verbului: „Și clopote răsună răgușit” (M. Eminesu)

c)    epitet adverbial:

Ex.: „Ele sar în bulgăr fluizi și suspină-n flori molatic

         Cînd coboară-n ropot dulce din tăpșan prăvălatic”. (M. Eminescu, „Călin (file din poveste”)

d) epitet atributiv-predicativ

     Ex.: „Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază” (M. Eminescu, „Epigonii”)

Ex. „Ea-l ascultă pe copilaș /Uimită și distrasă”.  (M. Eminescu, „Luceafărul”)

II. După poziția (așezarea) lor:

a) epitete antepuse (așezate înaintea cuvîntului regent): „palide lumini”;

b) epitete postpuse: „aerul văratic”.

III. După structura gramaticală a termenului epitet, frecvența cea mai mare au:

a) epitet adjectival. Ex.: „umeri dalbi” (V. Alecsandri, „Iarna”)

b) epitetul substantival. Ex.: „pădure de argint”, „codri de aramă” (M. Eminescu, „Călin (file din poveste”)

IV. În funcție de numărul elementelor-epitet în jurul unui regent, deosebim:

a)  epitet simplu, exprimat printr-un cuvînt.

Ex.: „duiosul vis” (M. Eminescu, „Nu mă-nțelegi”);

b)   epitet dezvoltat de tip:

–  dublu. Ex.: „Lumină blîndă, lină” (M. Eminescu, „O călărire în zori”)

–  triplu: Ex.: „Cu doi ochi ca două basme mistice, adînce, dalbe” (M. Eminescu, „Epigonii”)

– în cumul: Ex.: „Bucegii în plină iarnă, fără uriașul, generosul, abundentul, profundul, adîncul, sclipitorul, imaculatul, mereu înnoitul lor strat de omăt” (Geo Bogza, „Cartea Oltului”)

V. O altă clasificare, ce ia în considerare sensul termenului epitet în raport cu termenul regent,distingem următoarele categorii de epitete (în funcție de valoarea stilistică) [49, p.81]:

1) Epitet ornant (exprimă o însușire permanentă, constitutivă a unui lucru). Ex.: „Plai rîzînd cu iarbă verde” (M. Eminescu, „De-aș avea”)

2) Epitetul trop

a) epitet metaforic: Ex.:”…prin flori întrețesute, printre gratii luna moale / sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale” (M. Eminescu „Călin (file din poveste”);

b) epitet personificator: Ex.: De-aș avea o floricică /gingașă și tinerică” (M. Eminescu, „De-aș avea”)

c) epitet hiperbolic. Ex. : „Gigantică poart-o cupolă pe frunte” (George Coșbuc, „Pașa Hassan”)

3) epitet cromatic: „depărtări albastre”

4) epitete antitetice (oximoronic): „Umbrele duioaselor dureri” .

5) epitete apreciative: „Miresei dulci”.

6) epitete individuale: (evocă o trăsătură proprie obiectului”): „Coroană colțuroasă”.

Epitele contribuie la sporirea efectului acustic, la creșterea muzicalității versurilor, astfel epitetele cu frecvență însemnată sunt fie epitete în care predomină vocale închise ca [i, î/â, u]: dulce, lung, funebru, sau semi-deschise [e, ă, o]: imens, mort, și mai rar cele unde vocala deschisă [a ] apare poate doar ea (ca în fatal, amar), dar care exprimă niște noțiuni negative, parcă în contradicție cu deschiderea acestei vocale; mare (care are mai mult un sens negativ, spațiu fie îndepărtat, și deci imposibil de atins, fie foarte mare, și prin aceasta, supărător): E. Ștefănescu-Est: „Mijlocul marei mulțimi de amante”, „marea bătaie de flori” (Spre alte țări), larg: D. Anghel: „larga ei cântare” (Cum cânta marea); I. Minulescu: „poarta larg deschisă” (Spre Insula Enigmă); A. Călugăru: „larga lume” (Pe drum); B. Nemțeanu: „stepa largă” (În automobil); amar: Macedonski: „batjocură amară”, „râsul meu amar” (Noaptea de decemvrie); Tr. Demetrescu: „gând amar” (Corbii); G. Bacovia: „O pasăre cu glas amar” (Decor), „o tuse-n sec, amară” (Sonet), „Cântau amar, era delir” (Marș funebru); fatal: Marcel Romanescu: „ispitele plăcerilor fatale” (Sărutul) [39 ,p.279].

Alte epitete, au o sonoritate deosebită și apar adeseori în rime sau în contexte sonore unde contribuie la sporirea efectului acustic, la creșterea muzicalității versurilor, și fac parte din fenomenul de repetiție al unor sunete omofone care se numește aliterație. Din această categorie, ar putea fi enumerate epitete ca blând, adânc, sfânt, încet, unde vocala închisă [î/â] în vecinătatea consoanei sonore [n] capătă un efect de nazalizare în plus, accentuat și de caracterul închis al vocalei [î/â] și, astfel, măresc efectul muzical și puterea de sugestie a construcției în care ele apar: Macedonski: „visul meu ce plânge blând” (Vânt de toamnă), „noapte-adâncă” (Noaptea de decemvrie); Tr. Demetrescu: „cel mai blând parfum” (Flori de seră), „Poporul blând de rândunele” (Melancolie), „fericire-adâncă”, „Am cugetat adânc atuncea” (Floare de drum); D. Karnabatt: „muză blândă” (Invocație), „adâncă voluptate” (Rubine), „visarea-adâncă și mândria” (Neînțeles); I. C. Săvescu: „blândă stea” (S-a dus), „barza-și înmoaie adânc pliscu-n apă” (Prima vera), „văi adânci”, „dorm adânc”, „oftat adânc și greu” (La Polul Nord); Macedonski: „magia nopței este sfântă” (Corabia), „scară sfântă” (Noaptea de mai); I. C. Săvescu: „sfântă, angelică făptură” (Excelsior), „am fost un sfânt, azi sunt ateu” (Precum), „sfântă armonie” (S-a dus); Tr. Demetrescu: „tot ce-a fost sfânt” (Trec orele). Lung este și el un epitet sonor care se apropie de efectul produs de blând, adânc, sfânt: D. Karnabatt: „prelungile suspine” (Rubine); Șt. Petică: „note lungi și triste” (Fecioara în alb); D. Anghel: „Mă dojenește dulce, și lung mi-aține drumul” (Moartea narcisului), bătrânii „lung sfătuiau” (Murmurul fântânei), „lung prind să se mire” (Duminica) [11, p.143].

Un alt epitet, care se bucură de o largă utilizare în lirica simbolistă și care are o construcție sonoră destul de sugestivă (vocala închisă [u], urmată de consoana sonoră lichidă [l] asociată unei combinații de oclusivă + fricativă [ce] are un puternic efect sonor), este epitetul dulce, cu o prolifică existență, atât în lirica romantică, cât și în cea simbolistă. Interesante sunt asocierile cu diferiți determinați ai acestui epitet, care merg de la cuvinte a căror determinare prin dulce pare logică (dar acest lucru e destul de rar), până la asocieri surprinzătoare, nefirești și individualizatoare pentru determinatul său: Macedonski: „Iar vântul dulce le șoptea” (Valțul rozelor), „Paseri dulci ce nu mai tac” (Primăvara), „dulci simțiri” (Valțul rozelor); I. C. Săvescu: „dulci iluzii” (Când), „dulce armonie” (Excelsior); Tr. Demetrescu: „dulce vine somnul” (Simfonie de toamnă), „cel mai dulce nume” (Floare de drum); C. Cantilli: „mângâierea răcoarei dulci” (În largul mărei); D. Karnabatt: „dulci suspine” (Elegii celei care a murit); Șt. Petică „Poeme dulci de vise” (Moartea visurilor); Marcel Romanescu: „clipe dulci” (Capitala); D. Anghel: „Miresme dulci de flori mă-mbată” (În grădină). La I. Minulescu: „gura dulce” (Romanța tinereții) și la G. Bacovia: „note dulci de flaut” (Nocturnă), „vise dulci” (Serenada muncitorului), epitetul dulce este folosit extrem de rar și își pierde oarecum sensul denotativ (spre deosebire de Macedonski), căpătând o conotație antinomică, de amar, înșelător, ideal dar ireal, dar poate chiar și acest fapt, aparent neînsemnat, arată originalitatea celor doi poeți și singularitatea lor în peisajul simbolist. La Al. Petroff: „dulcea licoare”, „dulcea muiere” (Invocațiune Casandrei); I.M. Rașcu: „Ce dulce cântă piptalacul!” (Într-un castel sunt trei fecioare); C.T. Stoika: „Zadarnic dulci iluzii mă cheamă” (Refugii); I. Pillat: „dulcea melodie” (Balada toamnei), epitetul apare în mod echilibrat, în consonanță cu tipul de ocurență tipic din lirica simbolistă [34, p.65].

Metafora  este figura de stil prin care se trece de la semnificația obișnuită a unui cuvânt sau a unei expresii la o altă semnificație, trecerea făcându-se pe baza unei comparații subînțelese.

    ,, Ele sar în bulgări fluizi … “       ( Mihai Eminescu )

   ,, Soarele, lacrima Domnului, cade în mările somnului “    ( Lucian Blaga )

Metafora, considerată drept figura de stil prin excelență, se revelează ca fiind indispensabilă omului, «animal metaforizant » (cf. Lucian Blaga), afirmându-și cu tărie prezența în toate domeniile de manifestare și activitate umană. Definită, din diverse puncte de vedere, precum comparație implicită, relație, arhitrop, eroare, dar și adevăr, licență poetică, ornament, filtru, epifanie, surplus semantic sau deviere, model, structură, ecuație, energeia, minciună, negociere, factor mediator, relație disjunctivă, semn, magie, clișeu, ficțiune, celebrare, aberație, parazit al limbii normale, instrument dumnezeiesc al cunoașterii sau simplu ornament stilistic , metafora și mecanismul de care se servește în formare și funcționare a fost îndelung dezbătut, întârziind totuși să-și dezvăluie întregul «mister » [43, p.155].

Probabil primul teoretician al metaforei a fost Aristotel, în Poetica sa [2]. În capitolul XXI, definiția dată acestei figuri de stil este ,,trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speță, fie de la speță la speță, fie după analogie” (1965, 83). Exemplele oferite ilustrează trecerea de la gen la speță prin sintagma aici mi-a stat corabia ,,m-am oprit, m-am stabilit”, de la speță la gen prin versul mii de isprăvi frumoase săvârșit-a Odiseu ,,multe, numeroase”, iar de la speță la speță prin valorile metaforice dobândite de verbele din sufletul luându-i-l cu bronzul și tăind cu bronzul neînduplecat care capătă sensul de ,,a ridica”, ,,a ucide”. În ceea ce privește analogia, pe care o consideră ca fiind cazul în care într-o serie de patru termeni, al doilea (B) se găsește cu primul (A) în același raport în care se găsesc al treilea (C) și al patrulea (D), aceasta constituie principiul de bază al metaforei. Concluziile capitolului văd metafora, alături de ,,provincialisme” (termeni aparținând vorbirii populare) și ,,podoabe” (figuri de stil), ca îngăduind graiului să evite ,,banalitatea și vulgaritatea”. De asemenea, metafora, spre deosebire de ,,cuvintele obștești” (termenii comuni) conferă claritate limbajului.

De asemenea, în Cartea a treia a Retoricii, metafora se definește ca deviere ornamentală la nivelul cuvântului, subordonându-și comparația, dar și antiteza, ghicitoarea, gluma, umorul, zicala, enigma, proverbul și hiperbola. Tot aici se impun și restricții de utilizare: metafora trebuie adecvată contextului, să nu fie exagerată și să contribuie la ,,demnitatea stilului”.

Din punct de vedere strict formal, în funcție de amploarea lor, metaforele se împart în simple (A este B), dezvoltate (care conduc deseori la figuri de stil derivate din metaforă,) și multiple (acumulări care depășesc sfera metaforei în sens restrâns, trecând în zona miticului, magicului și misticului, oferind astfel cheia misterelor lumii) [33, p.89].

Tot o categorizare formală conduce la clasificarea metaforelor în coalescente (in praesentia, sau cu ambii termeni prezenți în discurs, d.ex. Parfumul rozelor ude,/ Tomnatic suspin- Bacovia), metafore implicații (in absentia, când termenul propriu nu e precizat, enunțul conținând doar termenul figurat, d.ex. A bătut în fundul lumii cineva- Arghezi) și structuri metaforice complexe. Acestea se subclasifică la rândul lor în metafore simbolice (care denumesc o substanță nenumită încă, d.ex. Făclii aprinse-n templul Nimănui, /Vecii de vis în mine se dărâmă- Al. Philippide ), inducția metaforică (atracția semantico-stilistică exercitată de substantivul metaforă asupra verbului de care este legat, d.ex. Și clipele să-mi pară ca niște muguri plini/ Din care înfloresc aievea veșnicii- Blaga) și grefa metaforică (de fapt, o metaforă crescută pe trunchiul metaforei prime și care se menține în zona semantică inaugurată de aceasta, d.ex. oglinzi adânci! Mari ochi pustii/ De sub pleoapa serilor târzii- Blaga) [33, p.49].

Din perspectivă semantică, Ullmann propune următoarea clasificare [52, p.83]:

a) metafore antropomorfice, sau transferuri de sens de la organismul uman sau părți ale acestuia la inanimate: companie fiică;

b) metafore animale, care efectuează transferul de sens între regnul animal și alte domenii: rechin (desemnând un afacerist fără scrupule);

c) metafore care traduc experiențe abstracte în termeni concreți: industrie grea/ ușoară;

d) metafore sinestezice, bazate pe transpoziția între diverse simțuri: lavandă sonoră- Arghezi.

Trecând în zona poeticului, nu se poate omite teoria lui Lucian Blaga, care divide metaforele în [45, p.88]:

a) metafore plasticizante, în care apropierea între fapte sau transferul de termeni se face exclusiv în vederea plasticizării unui membru al figurii: Pe uliți, subțire șinaltă/ ploaia umblă pe cataligi […]; de fapt, reprezintă ,,o tehnică compensatorie, […] nu e chemată să îmbogățească faptul la care se referă, ci să completeze și să răzbune neputința expresiei directe sau, mai precis, să facă de prisos infinitul expresiei directe” (1969, 276);

b) metafore revelatorii, care încearcă să reveleze un mister, prin intermediul mijloacelor concrete, al experienței sensibile și lumii imaginare, anulând astfel înțelesul obișnuit al faptelor și substituindu-le o nouă viziune: Cenușa îngerilor arși în ceruri/ ne cade fulguind pe umeri, și pe case […]. Dacă se alege drept criteriu de clasificare modul de descompunere în seme componente conform retoricii

Grupului µ, tipurile de metafore care se pot stabili sunt următoarele [15, p.160]:

a) metafore conceptuale, care sunt pur semantice și constau alternativ din suprimarea adăugirea unor seme;

b) metafore referențiale, pur fizice, care constau alternativ din suprimarea-adăugirea unor părți; ca o caracteristică principală, se bazează pe imagini, de fapt pe reprezentări mentale în imagini, fiind strâns înrudită cu metasememul.

Această împărțire prezintă similitudini terminologice cu teoria cognitivistă, care opune metaforelor conceptuale (fundamentale și universale, centrate pe activități general umane, ca și pe dimensiunea logică, spațială și temporală) pe cele afective (expresive și interpretative, care reflectă stări de spirit colective sau individuale). O nuanțare a acestei clasificări se regăsește în diferențierea între metaforele cognitive, unde cunoașterea tenorului se face prin observarea, studierea sau disecarea vehiculului, și metaforele interactive (care își creează semnificația prin semioză reciprocă) [33, p.90].

O viziune interesantă, de sorginte filosofică, apare la Burke [3, p.31], care separă metaforele teleologice (ale acțiunii umane și ale poeziei, care fac lumea inteligibilă prin 306 ipoteze și salturi îndrăznețe între domenii, categorii, regnuri, concepte) de cele mecanistice (care se structurează conform principiului cauzalității).

Indiferent din ce unghi este privită, metafora se impune ca unul dintre procesele fundamentale ale gândirii umane, prezență percutantă nu doar în literatură și artă ci și în știință și tehnică (și în general în toate domeniile), cu rolul de a asimila ceea ce este necunoscut cu conceptele mai bine cunoscute (A este B), fără a neglija însă și aspectul pur estetic.

În virtutea aceleiași teorii a metaforei ca transfer, Goodman consideră că mecanismul metaforic funcționează pe baza transferului de proprietăți, ceea ce duce nu doar la o schimbare de domeniu, ci și de regn, metafora fiind ridicată la rangul de principiu organizator și subordonator al tuturor figurilor.

Păstrând aceeași orientare, Jean Cohen vede metafora ca reducerea nepertinenței semantice între termeni (pe plan paradigmatic), transformând-o în treapta a doua a oricărei figuri. Tensiunea inerentă mecanismului metaforic conduce la teoria conflictului conceptual, prin care trăsătura periferică comună celor două unități devine gen pentru contextul dat, conducând astfel la apariția metaforei. Tot la nivel conceptual se situează mecanismul metaforic și în concepția cognitivismului american, care consideră metafora o corespondență între un model sursă și un model țintă, prin ,,perspectivizarea” anumitor atribute ale domeniului țintă pe fundamente experiențialiste.

Deci putem concluziona că metafora devine astfel principiu organizator, mecanism de cunoaștere a universului și de transpunere a realității în limbaj.

2.4. Figuri de stil la nivel lexical

Personificarea  (fr. personnification) este o figură a ambiguității prin care se atribuie unor obiecte neînsuflețite însușiri ale creatorilor vii sau chiar calități omenești. Primul grad sau formă elementară a personificării o reprezintă personificarea lingvistică, ce are la bază o similitudine raportată la om [33, p.56].

Ex.: „A venit vacanța”, „curge un pîrîiași zglobiu”.

Pentru a deveni figură de stil, personificarea trebuie să înfățișeze un obiect sau o viețuitoare necuvîntătoare în acțiune, comportîndu-se ca un om și folosind grai omenesc. Personificarea atinge gradul cel mai înalt ca figură compoziție cînd devine schemă figurată a fabulei și alegoriei.

Hiperbola  (fr. hyperbole = „ a arunca peste”) este figură de stil care constă în exagerarea expresiei, fie mărind, fie micșorînd imaginea obiectului peste limitele sale firești. Ea are la bază impulsul unui sentiment puternic de admirație sau respect, de indignare sau de revoltă, ori nevoia de a ridiculiza obiectul [50, p.118].

O clasificare utilă poate recurge la criteriul morfologic. Recunoaștem în acest caz [24, p.167]:

a)    hiperbola verbală – forate des întîlnită în vorbirea curentă.

Ex.: „plouă cu găleata”

b)   hiperbola nominală – are efectul unein hiperbole adjectivale, substantivul care o exprimă fiind metaforă.

Ex.: „Căci s-adunau păgînii gloată / Și-un om era reduta toată…”

c)    hiperbola adjectivală – este frecvent ilustrată prin adjective cu sens superlativ.

   Ex.: „versuri nemuritoare”

    d) hiperbola perifrastică – este un membru complex ala unei propoziții, o propoziție sau chiar o frază care descriu un fenomen printr-o imagine ce contrazice ordinea firească a naturii unui enunț exagerat.

Ex.: „Frumoasă cît eu nici nu pot / O mai frumoasă să-mi socot”.

Litota (gr. litotis =simplitate) este  o figură de sil, specie de antifrază, care constă în atenuarea expresiei directe , prea categorice ori uzate, a unei idei, și în același timp să comunice modestia, politețea, sinceritatea sau ironia emițătorului [34, p.59].

    Ex.. „nevasta lui … era cam proastă, dar și soacră-sa nu era tocmai hîtră”. (în loc de  era proastă)

Antiteza este figura de stil care constă în punerea în opoziție a două cuvinte, idei, imagini, personaje, situații menite să se reliefeze reciproc [33, p.87].

    ,, Ea un înger ce se roagă,

       El un demon ce visează;

       Ea o inimă de aur –

       El un suflet apostat. “                ( Mihai Eminescu )

Deci antiteza este o figură prin care se creează o opoziție stilistică între două cuvinte, idei, concepte, imagini, ”personaje” lirice (Înger și demon);

Ex.: Tu veneai de sus, eu veneam de jos, Tu veneai din vieți, eu veneam din morți!”.

Ex: Antiteze romantice: real –ideal; teluric-celest; efemer-etern; viață – moarte;

Alegoria este un procedeu stilistic complex care apelează la o suită de simboluri, metafore, comparații, personificări spre a forma o imagine prin care scriitorul comunică o viziune proprie despre lume, înțelesuri / concepte existențiale profunde: Nivelul figurativ e dublat de un nivel de semnificare sugerat pe baza unei analogii și este utilizată în fabule, în poeme alegorice, etc. Ex. Alegoria moarte-nuntă din Miorița [59, p.211].

Astfel putem concluziona că figurile de stil sau figurile limbajului reprezintã componente ale dimensiunii stilistice a textului lingvistic, puncte de origine pentru marcarea stilisticã a acestuia.

Capitolul III. PREDAREA NOȚIUNILOR FIGURILOR DE STIL LA GIMNAZIU ȘI LICEU

3.1. Concepții generale despre predarea figurilor de stil la gimnaziu si liceu.

Scopul general al studiului limbii și literaturii române în liceu îl constituie: formarea și dezvoltarea la elevi a culturii comunicării, prin stăpînirea resurselor limbii, a culturii literar-artistice, prin cunoașterea/interpretarea valorilor literare, precum și prin achiziționarea unui instrumentar teoretic aferent activității literar-artistice, a experiențelor lectorale și estetico-literare [27, p.4].

Un rol important în studiul limbii și literaturii române îl au figurile de stil. În gimnaziu și liceu elevii sînt învățați să lucreze cu figurile de stil, în acest scop sînt urmate mai multe etape:

1.identificarea figurilor de stil

2.comentarea figurii de stil

3.aprecierea rolului figurii de stil.

În predarea figurilor de stil pot fi utlizate atît metode generale cît și cele moderne [49, p.78]:

1. Brainstormingul cu mapa de imagini

Ca metodă de lucru, brainstormingul cu mapa de imagini stimulează fenomenul de asociație a ideilor, valorifică și capacitățile intelectuale ale fiecărui elev, evitând blocajul de orice natură (cognitiv, emoțional). Procedura de aplicare a metodei respective este următoarea:

– După lectura cognitivă a poeziei, se citește problema în fața clasei (ex.: „Ce realitate descoperă / creează G. Bacovia în poezia Lacustră?”);

– Se organizează un brainstorming oral cu toată clasa (elevii propun diverse variante de răspuns);

– Se prezintă o imagine (ex.: Îngerul călător de Gustav Moreau);

– Urmează brainstormingul individual inspirat de imagine. (Fiecare elev notează toate ideile ce-i apar în urma receptării imaginii, având ca reper întrebările: „Ce sugerează imaginea?”, „Ce idei îți apar privind-o?”);

– Pentru a obține cât mai multe variante de răspunsuri, profesorul poate recurge la a doua imagine (asemănătoare cu prima ori total diferită), procedura de lucru fiind aceeași;

– Se formulează concluzia pe marginea problemei enunțate, pornindu-se de la ideile expuse pe parcursul brainstormingului (ex.: „Autorul creează / descoperă în poezia Lacustră o realitate care îi strivește orice inițiativă de a lua contact cu lumea, desființându-l ca om”).

Menționăm că profesorul, optând pentru activitatea în grup ca formă de organizare a activității elevilor, poate formula chiar din capul locului mai multe întrebări (ex.: „Ce stări trăiește eul liric al poeziei?”, „Care sunt obsesiile eului liric?”, Care sunt simbolurile poeziei și ce sugerează ele?”, „Ce temă abordează autorul în opera respectivă?”, „Care sunt motivele ce contribuie la realizarea temei?” care sunt figurile de stil? ce imagini creează ele? etc.), fiecărei echipe revenindu-i una din ele. Brainstormingul se organizează în baza aceleiași /acelorași imagini. Desigur, profesorul va alege cu mult discernământ imaginea / imaginile care va / vor provoca asociațiile mentale ale elevilor și care-i va/ vor ajuta totodată să soluționeze sarcinile de lucru.

2. Jocul figurilor de stil

Este un procedeu care contribuie la dezvoltarea creativității elevilor, a imaginației, având la bază asociația și compararea ca operații ale gândirii. Procedura de aplicare a tehnicii respective este următoarea [17, p.35]:

– Se propun termenii-cheie ai poeziei (ex.: poezia Iarna de V.Alecsandri: iarnă, nori, troiene, fulgi, plopi, întindere, sate, soare, sanie);

– Elevii atribuie fiecărui cuvânt însușiri, acțiuni neobișnuite, obținând astfel sintagme inedite. Pentru a le facilita munca, profesorul le poate oferi următorul model:

iarna (cum este?) __________, __________, __________ .

întindere (ce fel de?) __________, __________, __________ .

fulgii sunt asemenea __________, __________, __________ .

– Se discută, din perspectiva originalității și a conotațiilor, îmbinările de cuvinte formate („Care vă place mai mult și de ce?”, „Ce semnificații comportă?”);

– Elevii selectează din operă îmbinările de cuvinte în componența cărora intră termenii-cheie cu care au lucrat până în acest moment (cumplita iarnă, iarna cerne, nori de zăpadă, troiene lungi, călătoare, fulgii zbor, plutesc ca un roi de fluturi albi etc.);

– Se compară îmbinările de cuvinte alcătuite de elevi cu cele din text („În ce măsură s-au apropiat de variantele scriitorului?”, „Care sunt asemănările, deosebirile?” etc.);

– Se descifrează conotațiile sintagmelor atestate în operă, avându-se în vedere ineditul expresiei, forța de sugestie, viziunea autorului asupra celor descrise, figurile de stil.

În alte cazuri, elevii, uniți în grupuri, rezolvă sarcini de lucru diferite, cum ar fi: să găsească epitete pentru termenii-cheie ai operei propuși de profesor (grupul I), să construiască expresii metaforice cu aceiași termeni (grupul II), să alcătuiască comparații (grupul III), personificări (grupul IV). În continuare, procedura de lucru rămâne aceeași: expresiile elevilor vor fi comparate cu cele ale scriitorului.

3. Pictura verbală

Cercetătoarea Eliza Botezatu, în lucrarea Teoria și metodica compunerii [63, p.75], propune câteva sugestii cu privire la modul de aplicare a procedeului vizavi de poezia Război de Grigore Vieru. După cum subliniază autoarea, pictura verbală constă în analiza poeziei în așa fel de parcă elevul ar avea în față pânzele pictate în baza tablourilor desprinse din opera literară. Astfel, în desenul lor verbal elevii vor opera cu noțiuni ca: fundal, prim-plan, plan-secund, contururi, tonalități calde / reci, pată de culoare, armonii cromatice, tonuri stinse, compoziție mono/ biplanică, contrastul / asemănarea planurilor, atmosferă, stări sufletești etc.

Interpretând poezia Lacul de M.Eminescu prin intermediul picturii verbale, elevii își vor imagina că au în față trei pânze, acestea corespunzând celor trei tablouri ale operei: a)imaginea lacului; b)idila imaginată; c)consemnarea unei realități triste (trezirea din vis). Întrebările profesorului vor ține tocmai de noțiunile-cheie indicate mai sus. Iată câteva din ele: „Ce alcătuiește prim-planul/ planul secund, fundalul pânzei întâi/ a doua/ a treia?”, „Numiți detaliile care compun imaginea lacului, a idilei, a suferindului din iubire”, „Ce culori domină în fiecare din aceste planuri?”, „Raportați culorile respective la stările sufletești trăite de eul liric”, „Cum sunt distribuite culorile și cum contribuie ele la crearea atmosferei?”, „Care este rolul planului secund/ al fundalului în transmiterea mesajului?”, „Care sunt petele de culoare ce dau lumină prim-planului/ planului secund/ fundalului?”, „Ce tonalități (calde, reci) domină tabloul?”, „Comparați tonurile și atmosfera celor trei pânze. Prin ce se aseamănă/ se deosebesc ele?”, „Care este motivul schimbării acestor tonalități de la o pânză la alta?”, „Ce procedeu a utilizat pictorul pentru a scoate în evidență, din punct de vedere al cromaticii, al stărilor de spirit create, asemănarea dintre pânza întâi și cea de-a doua ori deosebirea dintre pânza întâi și pânza a treia?”, „Intitulați aceste pânze”. Desigur, întrebările pot continua. Important este ca toate să-i ajute pe elevi să pătrundă în atmosfera poeziei, să înțeleagă specificul compoziției, asemănarea și contrastul planurilor celor trei tablouri, efectul armoniilor cromatice în special în primele două tablouri, rolul detaliilor în transmiterea unei stări de spirit ori a mesajului în genere.

  Pentru dezvăluirea imaginilor create în texte elevii trebuie să găsească figurile de stil care redau aceste imagini.

3. Problematizarea

Prin specificul ei, problematizarea „se întemeiază pe crearea unor situații conflictuale (un dezacord între vechile cunoștințe ale elevilor și cerințele impuse de rezolvarea problemei, între modul de rezolvare, posibil din punct de vedere teoretic, și imposibilitatea lui de rezolvare practică, necesitatea de a aplica în condiții noi cunoștințele asimilate anterior, de a alege din cunoștințele pe care elevul le posedă doar pe acelea care îi vor servi la rezolvarea problemei, de a depune un efort de gândire pentru organizarea cunoștințelor într-o formulă sintetizatoare), care conduc gândirea elevilor din descoperire în descoperire până la epuizarea conținutului unei teme” [22, p.90].

Metoda poate fi aplicată în procesul studierii operei literare de orice natură: lirică, epica, dramatică. În cazul predării / interpretării creațiilor lirice se utilizează mai mult întrebarea-problemă. Totuși acest fapt nu înseamnă că situația-problemă ar trebui ignorată. Cercetările în domeniu atrag atenția asupra unei reguli care trebuie respectată în utilizarea metodei: „Să se chibzuiască momentul și locul potrivit pentru plasarea problemei în structura metodică a lecției, ținând seama de: natura temei, nivelul dezvoltării intelectuale a elevilor, gradul lor de comprehensiune, motivele învățării, capacitatea de documentare și rezolvare de probleme, lacunele lor în cunoștințe, o justă proporționare a elementelor cunoscute și necunoscute” (Marian Drăguleț, Problematizarea și valoarea ei formativă // Revista de pedagogie, nr.4, 1970, p.29).

Un model de întrebare problemă poate fi: care sunt figurile de stil din această operă și de ce au tors a facut apel la el ce imagini a dorit să creeze prin intermediul acesto figuri? Încercând să rezolve această întrebare-problemă, elevii vor alege răspunsul, apelând la diferite operații ale gândirii cum ar fi: compararea, analiza, sinteza. În urma activității de alegere a unei soluții, ei vor remarca și faptul că răspunsul la întrebarea-problemă din exemplul nostru se conține în mai multe variante. Nu le va rămâne decât să-și formuleze o opinie și să aducă argumentele de rigoare [20, p.65].

Criteriul de stabilire a întrebării-problemă cu ori fără variante de rezolvare (de fapt, și a situației problemă) este impus de factura particulară a operei literare, de aria problematică implicată și de valoarea ei artistică și ideatică. Astfel, profesorul va manifesta prudență pentru a putea vedea când opera oferă posibilitatea aplicării problematizării. Important este să se facă distincția între „problemă”, în accepția obișnuită (ex.: „Ce figuri de stil sunt prezente în poezie?”, „Care sunt detaliile de portret al iubitei?” etc.) și „problemă” în sensul metodei problematizării. Or, atât întrebarea-problemă cu variante de răspuns, cât și cea fără prezentarea soluțiilor posibile solicită un efort maxim de gândire, contribuie la stimularea curiozității științifice a elevilor, a dorinței lor de a căuta și de a găsi, prin forțe proprii, rezolvarea adecvată.

4. Metoda Pres

Metoda ajută elevii să-și exprime opinia cu privire la problema abordată în operă, le dezvoltă capacitatea de argumentare. Procedura de aplicare prevede respectarea a 4 pași, aceștia fiind scriși din timp pe un poster [26, p.20]:

P. – Exprimați-vă punctul de vedere;

R. – Faceți un raționament (judecată) referitor la punctul de vedere;

E. – Dați un exemplu pentru clarificarea punctului de vedere;

S. – Faceți un rezumat (sumar) al punctului vostru de vedere.

Acești pași, precum și exemplul-model scris din timp pe un alt poster de profesor le vor ajuta elevilor să-și formuleze mai lesne răspunsurile. Mai jos propunem acest model de poster:

1. „Care este procedeul de compoziție utilizat de A. Suceveanu în poezia De dragul tău?”:

P. – Procedeul de compoziție utilizat de A. Suceveanu în poezia De dragul tău este inelul compozițional.

R. – Conform naturii procedeului în cauză poezia începe și se termină cu același vers, obținându-se astfel o simetrie perfectă și accentuarea unei idei.

E. – „De dragul tău m-am înnorat și-am nins /…/ Păcat de-atâta iarnă ce-ai mințit-o” – acestea sunt versurile inițiale ale poeziei, reluate în finalul ei.

S. – Iată de ce eu consider că procedeul utilizat în poezie este inelul compozițional.

Având aceste postere ca modele, elevii vor propune următoarea rezolvare a problemei formulate mai jos:

2. „Cum e resimțită trecerea timpului de către eroul liric al poeziei Ființa iubitei de Liviu Damian?”:

P. – Trecerea timpului e resimțită de eul liric ca destin implacabil și ca timp al morții inevitabile.

R. – Totul: floare, râu, codru, munte, om este supus forței lui Cronos, care secătuiește, nimicește, destramă.

E. – În text pot fi atestate mai multe imagini, care sugerează ideea de mai sus: „floarea pălește”, „frunza se trece”, „codrul se-nfioară”, „tata-pământul (…) cu trecerea anilor vlaga și-o pierde”.

S. – Atât raționamentul cât și exemplele aduse confirmă faptul că, în viziunea autorului, timpul înseamnă trecere inevitabilă a omului prin această lume.

5. Algoritmizarea

Ca metodă de învățământ, ce „angajează un lanț de exerciții dirijate, integrate la nivelul unei scheme de acțiune didactică standardizată” (Sorin Cristea, Dicționar de pedagogie, Litera Internațional, Ghișinău-București, 2000, p.12), algoritmizarea ar putea fi contestată de unii profesori-practicieni, mai ales în cazul studierii operelor lirice, tocmai din cauza că activitatea elevilor „urmărește îndeplinirea sarcinii de instruire în limitele demersului prescris de profesor în sens univoc” (idem, p.12). Cu toate acestea, explorarea resurselor metodei, dincolo de limitele caracterului său standardizat, contribuie la însușirea de către elevi a unor scheme de comentariu al operei literare lirice, care, la rândul lor, îi vor ajuta să-și formeze capacități de a elabora treptat propriile scheme aplicabile la diverse texte, în diferite circumstanțe didactice sau extradidactice. Algoritmul de interpretare a unei poezii include o succesiune de operații [26]:

a) identificarea elementelor de structură (părți, tablouri, strofe) și a procedeelor de compoziție (antiteză, paralelism, retrospecție etc.);

b) relevarea sentimentului dominant (ex.: iubirea), a stărilor lirice trăite (ex.: regret, fericire, teamă);

c) identificarea motivului / motivelor (ex.: motivul dorului);

d) descoperirea elementelor (a figurilor de stil) care pun în lumină substanța artistică a operei și descifrarea sensurilor lor conotative și denotative;

e) definirea modului în care se individualizează imaginile artistice (au statutul de cuvinte-cheie ale operei, de laitmotiv, sunt plasate la începutul / la sfârșitul versului pentru a atrage atenția etc.);

f) formularea temei operei (iubirea);

g) raportarea titlului operei la mesajul ei;

h) elucidarea viziunii autorului vizavi de problema abordată (a.iubirea înseamnă suferință; b.iubirea este o energie acaparatoare etc.).

6. Jocul didactic

Înțeles ca „anticipare și pregătire în vederea depășirii dificultăților pe care le ridică viața” [32, p.45], ca „exersare artificială a energiilor care, în absența exersării lor naturale, devin într-o asemenea măsură libere, încât își găsesc debușeul sub forma unor acțiuni simulate în locul unora reale” (Spencer) ori ca „spațiu al afirmării puterii și dominației de care copilul se simte frustrat în viața reală” (A. Adler), jocul didactic a devenit pentru mulți oameni de cultură o problemă de meditație importantă, fiind interpretat ca o dimensiune majoră a existenței.

Poezia, în înțelesul ei originar, se află mai aproape de joc decât celelalte compartimente ale vieții spirituale. Toate formele poeziei: forme prozodice (măsură, ritm, rimă), mijloace poetice (inversiunea, repetiția etc.), forme de exprimare (lirică, epică, dramatică) își au originea în joc. „Poezia este o funcție ludică. Ea se desfășoară într-un spațiu de joc al minții, într-o lume proprie pe care și-o creează mintea, o lume în care lucrurile au alt chip decât în viața obișnuită și sunt legate între ele prin alte legături decât prin cele logice”, subliniază J.Huizinga în Homo ludens. Utilizat, prin urmare, ca tehnică de lucru în procesul de studiere/ interpretare a operelor lirice, jocul didactic poate deveni și factor de dezvoltare a creativității elevilor, de potențare a calităților lor native.

Ținând cont de natura jocului, de atributele (dihotomia joc– muncă, aspectul teleologic, supermotivația, omniprezența satisfacției, eliberarea de conflicte) și categoriile lui (Jean Piaget în lucrarea La formation du symbole chez l’enfant clasifică jocurile în: 1.jocuri-exercițiu; 2.jocuri simbolice; 3.jocuri cu reguli), profesorul de literatură le va oferi discipolilor posibilitatea de a se juca, scoțând astfel la iveală un univers al emoțiilor și senzațiilor lor, transferate într-o formă nouă, aceea a propriului text. Cea mai simplă formă de joc sunt jocurile-exercițiu. Printre acestea se înscriu și următoarele: a)jocul-exercițiu de restabilire a unui cuvânt, a unui vers, a unei imagini pierdute din operă; b)jocul-exercițiu de alcătuire a unui text în baza imaginilor-cheie ale poeziei; c)jocul-exercițiu de creare a unui nou text care să aibă la bază tema și motivele poeziei studiate; d)jocul-exercițiu de alcătuire a unor texte cu diferite tipuri de rimă, picior de ritm, cu măsură variată sau în vers alb. Aceste texte ale elevilor pot fi folosite în continuare în procesul de studiere a operei literare, ele fiind comparate, ulterior, cu textul scriitorului din mai multe puncte de vedere.

3.2. Curicula școlară si predarea figurilor de stil.

Competențele lectorale, formate și dezvoltate la limba și literatura română, permit o înțelegere de profunzime a textelor de studiu și la limbile moderne, a textelor științifice din celelalte domenii. Însă și înțelegerea textului de studiu la limba și literatura română, referință la anumite evenimente din viața națiunii sau a personalității literare este sterilă fără o reală transdisciplinaritate cu istoria și geografia. Profesorul este acela care le poate valorifica pe larg, re-adunînd o imagine globală a lumii din materii școlare învățate separat. În ciclul gimnazial, disciplina limba și literatura română, abordată integrat, se concretizează/materializează/în: lecții de studiere a textului (literar și nonliterar) și de dezvoltare a competențelor de comunicare; lecții de asimilare a noilor conținuturi de lingvistică și de dezvoltare a competențelor de comunicare; lecții-atelier (de exersare a competențelor de lectură, de scriere, de comunicare orală, în baza textului și detașat de text); lecții de evaluare a competențelor; lecții de analiză a probelor de evaluare.

Un loc important în studierea limbii române în ciclul gimnazial îl are și studierea figurilor de stil [27]:

Începînd cu clasa a V-a elevii elevii încep valorificarea mijloacelor expresive ale limbii române literare, în diferite situații de comunicare orală și scrisă.Figuri de stil studiate în cl. V-a : epitetul, comparația, personificarea, repetiția, enumerația.

În clasa a VI-a pentru realizarea competenței “Operaționalizarea terminologiei lingvistice și literare, în limita standardelor de conținut” elevii studiază noi figuri de stil ca hiperbola și metafora și trebuie să fie apți să interpreteze semnificația figruilor de stil.

În clasa a VII-a elevii studiază funcționarea sistemului fonetic, lexical, gramatical al limbii române. Elevii fac cunoștință cu noi figurile de stil precum : metonimia, invocația, inversiunea, interogația retorică, exclamația retorică, paralelismul. Trebuie să fie capabili să le identifice și să le comenteze.

În clasa a VIII –a elevii trebuie să gasească ușori figurile de stil în texte și să le analizeze.

În clasa a IX- elevii trebuie să recunoască figurile de stil conform nivelurilor funcționale ale limbii române și să le comenteze.

În continuare în treapta liceală elevii își aprofundează cunoștințele privin interpretarea figurilor de stil. Studiul limbii și literaturii române în liceu, ca și în gimnaziu, este axat pe competențe concrete, iar învățarea este centrată pe dimensiunile: cunoștințe, capacități, deprinderi și atitudini ca ansamblu/sistem integrat, ce formează și dezvoltă o competență școlară.

În ciclul liceal curriculumul conține următoarele domenii [26, p.5]:

• în clasa a X-a: Cultura comunicării și limbajul poetic/artistic al textului, implicînd aspecte de vocabular, gramatică și stilistică. Receptarea și interpretarea textului literar, implicînd noțiunile principale din aria genurilor literare;

• în clasa a XI-a: Structurarea, organizarea diverselor texte nonliterare și literare. Mărci stilistice ale textului raportate la curentul literar. Analiza textului literar din perspectiva istorico-literară/estetică și hermeneutică;

• în clasa a XII-a: Viziune de ansamblu asupra limbii ca fenomen în evoluție și ca instrument de comunicare și creație. Studierea specificului creației unor scriitori reprezentativi, care să familiarizeze elevii cu diverse modele de individualități creatoare și inițierea în fenomenul istoriei și teoriei literare, a criticii și exegezei literare

La liceu elevii își dezvoltă următoarele competențe [26, p.9]:

Competențe de comunicare în limba română

• Competența de a comunica corect, coerent și argumentat în limba română, în situații reale ale vieții.

• Competența de a comunica adecvat, operaționalizînd noțiuni teoretice solicitate de context sau de situața de comunicare.

• Competența de lectură și interpretare a textelor de diferite stiluri funcționale, genuri, specii literare.

• Competența de receptare, interpretare a frumosului artistic din opere literare.

• Competența de a recepta și lansa mesaje cu un conținut atitudinal.

Competențe de învățare/de a învăța să înveți

• Competența de a-și organiza propria învățare, prin conștientizarea propriilor procese și nevoi de învățare, prin identificarea oportunităților disponibile și a capacită- ții de a depăși obstacole, în scopul de a învăța cu succes.

• Competențe de a asimila, integra și produce noi cunoștințe și deprinderi.

• Competența de a stăpîni diverse metode de integrare a cunoștințelor de bază despre natură, om și societate, în scopul satisfacerii nevoilor și acționării pentru îmbună- tățirea calității vieții personale și sociale.

• Competența de a se documenta asupra fenomenelor lingvistice și literare, de a percepe și a angaja anumite inovații lingvistice și literare în propriul sistem cognitiv și atitudinal. Competențe de autocunoaștere și autorealizare

•Competența de gîndire critică asupra activității sale de vorbitor/interlocutor/receptor, în scopul autodezvoltării continue și autorealizării personale.

• Competența de a se adapta la condiții și situații noi de comunicare.

• Competența de a realiza creativ propriul potențial intelectual în procesul de lectură, interpretare și producere de text.

Competențe interpersonale, civice, morale

• Competența de a colabora în grup/echipă, a preveni sau soluționa verbal și civilizat situații de conflict, de a-și exprima oral și în scris punctul de vedere și a înțelege/ percepe și respecta opiniile semenilor săi în diverse situații de comunicare.

• Competența de a manifesta o poziție civică activă, prin valorile limbii și literaturii române, solidaritate și coeziune socială pentru o societate nondiscriminatorie, prin actul comunicării.

3.3. Predarea figurilor de stil în clasa 10, proiecte didactice

În această clasă, accentul se va pune pe obținerea unui nivel competitiv al elevilor instruiți anterior în aceleași sau în diferite instituții, pe abordarea în continuitate a conținuturilor de limbă, precum și pe formarea unei viziuni de ansamblu asupra literaturii, de vreme ce la nivel gimnazial s-a lucrat mai mult pe texte disparate. În scop diagnostic, dar și pentru a observa succesele și progresul elevilor, recomandăm un pre-test la începutul anului de studii și un re-test la finele lui. Repartizarea orelor, sugestiile de texte și activități didactice poartă un caracter orientativ. Profesorul este oricînd în drept să se ralieze la nivelul și necesitățile acelei clase de elevi pentru care proiectează [26, p.7].

Sudiul limbii române în clasa a X-a se va orienta spre realizarea competențelor ce țin de cultura comunicării prin analiza lingvistică a diferitor tipuri de texte literare și nonliterare. Analiza se va face în baza unor fragmente elocvente din textele studiate, antrenîndu-se în discuție aspecte lexicale, gramaticale, stilistice, grafice. În cl.X-a elevii trebuie să identifice figurile de stil și să cometeze rolul lor în text [26, p.11].

Pentru comentarea unei figuri de stil elevii trebuie să însușească următorul algoritm:

1. Idetificarea figurii de stil

3. Ce imagine sugerează.

4. Semnificația ei în text(idei, sentimente, însușiri ale unui personaj, ale eului liric);

Model:

Prin intrermediul epitetului (metaforei, comparației etc. depinde ce figură de stil vei avea) ”Z” (se citează secvența din text care conține figura de stil identificată/selectată pentru interpretare) poetul accentuează starea de spirit a eului liric … (se scrie care este starea eului, in dependență de text), scoate în relief sentimentele trăite de acesta, sentimente de… (dragoste, dor, tristețe, melancolie, regret, suferință etc.). Această figură de stil crează o imagine poetică foarte sugestivă și intensifică expresivitatea limbajului artistic.

Acest model îl poți învăța pe de rost și utiliza la orice figură de stil, trebuie doar să depistezi în text figura, sentimentele și starea de spirit a eului liric.

c) Alte formule pe care le poți utiliza:

• Această figură de stil contribuie la expresivitatea limbajului poeziei…

• În conturarea atmosferei, poetul folosește o gamă variată de figuri de stil…

• Implicarea afectivă a eului poetic este sugerată prin prezența figurilor de stil, sugerînd…

• Expresia sugerează…

• Expresia (…) valorifică…

• Expresia (…) intensifică…

• Expresia (…) marchează…

• Expresia poate fi interpretată ca un semn al…

• Cuvîntul (expresia) … generează ideea …

• Prin (figura de stil) … se crează…

• Se crează senzația că …

• Tabloul prinde contur prin surprinderea unui detaliu…

• Se crează o atmosferă de … prin…

• (figura de stil) dă relief imaginilor poetice …

• Figura de stil menționată ar putea trimite la ideea …

Algoritm de analiză (comentariu) a stării de spirit a eului liric:

1.determinarea și fixarea sentimentelor fundamentale ale eului liric

Bucurie; admirație; încîntare; uimire; satisfacție; duioșie; dragoste;

Încurajare; încredere; respect; mulțumire; speranță; demnitate; mîndrie;

Tristețe, resemnare; melancolie; jale; dor; durere; regret: compasiune: compătimire; frică;

Supărare; nemulțumire; neîmpăcare cu soara; disperare; condamnare; ură; repulsie; răzbunare; furie;

Nedumerire; confuzie; certitudine;

2. depistarea modalitățillor de exprimare a sentimentelor fundamentale:

Prin destăinuire directă( numind direct sentimentul); „Sînt trist…”, ”Sînt mîndru…”

Prin intermediul imaginilor artisitice; paralelă, comparație, antiteză, gradație, metaforă, alegoric, simbol, etc.

În mod direct: din subtext;

Formule care pot fi utilizate:

Sentimentele sugerează/ accentuează/ evidențiază/ conturează/ crează impresia/ se remarcă/ impresionează(pentru opinii)/ emoționează

Prezentarea sentimentelor de … este mai mult un pretext pentru a înfățișa trăiri general-umane…

Intensitatea sentimentelor exprimate de eul liric este evidențiată prin…

Cuvintele … generează sentimente de …

Eul liric își exprimă cu multă pregnanță (evident) metaforică și expresivă trăirile

Eul liric se implică afectiv în strofa a doua (a treia, a patra…)…

Sentimentele exprimate sînt nu doar diverse și complexe ci și profunde, dovadă fiind folosirea interogației retorice/ limbajului metaforic/ trăirilor intense…

Eului liric – vocea prin intermediul căreia autorul își exprimă stări sufletești, idei.

III. Argumentarea apartenenței poezie la genul liric liric Trebuie să se scrie un text din trei enunțuri în care să aduci 3 argumente:

1.prezența eului liric

2.prezența figurilor de stil

3.exprimarea directă a sentimentelor, gîndurilor, trăirilor ale eului liric

Model:

Poezia “….” este un text liric deoarece este prezent eul liric, acesta își face simțită prezența prin utilizarea pronumelor (verbelor) la persoana întîi: “ exemple din text”. Eul poetic își exprimă direct sentimentele, gîndurile și trăirile sale : (enumeri sentimentele). Caracterul liric al textului este dat și de limbajul său metaforic, în text sînt prezente figuri de stil ca: “exemplu din text”.

În continuare este prezentat un proiect didactic pentru predarea figurilor de stil în cl a X-a

Tema: Figuri de stil

Concepte operaționale: figura de stil, figuri de sunet, figuri semantice, figuri de construcție, figuri de gândire, figuri de adresare, aliterația, asonanța, personificarea, comparația, epitetul, alegoria, metafora, inversiunea, repetiția, enumerația, oximoronul, hiperbola, antiteza, invocația retorică, interogația retorică, exclamația retorică;

Competențe specifice:

Utilizarea strategiilor de lectură în vederea înțelegerii adecvate a textelor studiate;

Compararea viziunii despre lume, despre condiția umană sau despre artă reflectate în texte literare, nonliterare sau în alte arte;

Interpretarea textelor studiate prin prisma propriilor valori și a propriei experiențe de lectură;

Identificarea și explicarea relațiilor dintre opera literară studiată și contextul cultural în care a apărut aceasta;

Dezvoltarea unei viziuni de ansamblu asupra fenomenului cultural românesc până la începutul secolului al XX-lea.

Strategia didactică:

Metode și procedee: analiza stilistică, conversația euristică, descoperirea, problematizarea.

Forme de organizare a activității elevilor: activitate frontală, alternativ cu activitatea independentă individuală sau activitate combinată, lucrul pe grupe.

Resurse:

– Capacitățile receptive ale elevilor;

– Manualul, fișe de lucru, pliante, panouri ilustrative;

– Programa și planificarea semestrială a curriculumului la limba și literatura română pentru clasa a X-a.

SCENARIU DIDACTIC

Sursa: Elaborat de autor

La finele acestui capitol concluzionăm că studierea figurilor de stil în ciclul gimnazial și liceal are i importanță majoră deoarece prin intermediul intrepretării lor elevii ajung să înțeleagă mai bine sensul oerei, sentimentele redate de autor șiimaginea artistică creată.

CONCLUZII

Analizînd literatura de pecialitate privind figurile de stil am ajuns la următoarele concluzii:

1.În mod obișnuit se atribuie limbajului poetic proprietatea de a se folosi de figuri de stil, prin care el s-ar deosebi de exprimarea comună. Afirmația este, în principiu, adevărată, deși nu chiar în măsura în care credeau unii stilisticieni, în frunte cu Ch. Bally, că aceasta este trăsătura esențială a limbajului poetic, unde își are originea stilul scriitorului respectiv. Mijloacele de expresie ar fi, în această situație, elaborate, căutate, în vederea, obținerii efectelor estetice, fapt ce nu se întîmplă în limbajul comun, caracterizat prin naturalețe și spontaneitate.

2. Limbajul figurat reprezintă una dintre formele cele mai caracteristice ale expresivității poetice. Pentru o exprimare nuanțată, ermetică, metaforică, simbolică, alegorică se apelează la figuri de stil. Dezvoltând diferite sugestii semantice și valențe stilistice, figurile de stil creează contexte și lumi noi.

3. În sens denotativ figura desemnează forma exterioară a unui obiect. Pentru literați și lingviști, figură înseamnă „deviere de la uzul lingvistic normal, schimbare într-un anumit nivel al limbii, care facilitează expresia poetică sau pe cea oratorică, diferită ca grad de expresivitate ori persuasiune față de maniera comună de exprimare”. În cele mai multe dintre cazuri, figura nu se mai dorește a fi doar un ornament sau o simplă abatere de la limbajul comun, ci un mijloc de restructurare a limbajului.

4. Figurile de stil sau figurile limbajului reprezintã componente ale dimensiunii stilistice a textului lingvistic, puncte de origine pentru marcarea stilistică a acestuia. Figura de stil ( figură de limbaj, figuri retorice, figuri de cuvânt, figuri ale gândirii, tropi, imagini artistice, procedee artistice) este procedeul utilizat în scopul sporirii expresivității unei comunicări.

5. Figurile stilului constituie obiectul de prim rang al stilisticii, al stilisticii pe care o putem numi, în lipsă de alt termen, stilistică „retorică". Ele sînt valorile expresive stereotipe ale jlimbii, care funcționează, păstrîndu-și un loc privilegiat, alături de valorile expresive libere ale limbii, obiect al „gramaticii expresive".

6. Figurile de stil constituie este un vast complex de diverse procese. Experții au identificat, încă din antichitatea greco-romană (Cicero, Quintilian), sute de figuri de stil și le-au atibuit denumiri, iar apoi a încercat să le clasifice (Fontanier Dumarsais). Lingvistica modernă a reînnoit studiul acestor procese prin introducerea unor noi criterii de identificare și clasificare, bazîndu-se pe stilistică, psiholingvistică și pragmatică.

7. Figurile au mai întâi acea proprietate generală care se potrivește tuturor frazelor și tuturor combinațiilor de cuvinte, și care constă în a semnifica ceva în virtutea construcției gramaticale; dar expresiile figurate cunosc și o modificare particulară care le este proprie, și tocmai în virtutea acestei modificări particulare facem din fiecare fel de figură o specie aparte.

8. Retorica, neoretorica și stilistica actuală au propus diferite definiții și clasificări ale figurilor de stil. Funcțională pare a fi clasificarea ce ia ca reper nivelele limbii.

a. Figuri fonologice (repetări, amplificări, contrîgeri de sunete): aliterația, asonanța, armoniile imitative, simbolismul fonetic, onomatopeele, rima; sincopa, afereza, apocopa, proteza etc.

b. Figuri morfosintactice (părți de vorbire și structuri sintactice cu valoare expresivă): figuri ale insistenței – repetiția, enumerația, polisindetul; figuri ale simplificării – elipsa, asindetul; figuri ale simplificării și amplificării – anacolutul, silepsul; figuri relaționale – inversiunea, hiperbatul; figuri intonaționale – invocația retorică, apostrofa, interogația retorică.

c. Figuri semantice: figurile analogiei – epitetul, comparația, metafora (metafora propriu-zisă, catacreza, personificarea, hiperbola, litota, alegoria, simbolul, mitul); figurile contiguității – metonimia, sinecdoca, antonomaza; figurile contradicției – antiteza, ironia, antifraza, eufemismul etc.

6. Figurile morfo-sintactice au în vedere valoarea stilistică a părților de vorbire și o configurare a construcțiilor sintactice în scopuri expresive. Figurile morfo-sintactice sau de construcție se grupează în cinci grupe principale: figuri ale insistenței și amplificării, figuri ale simplificării, figuri ale amplificării, figuri relaționale și intonaționale.

9. Orice modificare cu intenții artistice în substanța expresiei generează o figură fonologică, confirmând capacitatea sugestivă, imitativă, a simbolurilor artei. Modificările sonore implică repetări, amplificări sau constrîgeri de sunete sau grupuri de sunete, oferind posibilitatea unei clasificări a figurilor pe această bază. La nivel fonetic figurile de stil se clasifică în figuri bazate pe repetare: aliterația, asonanța, armoniile imitative, onomatopeele, rima și figuri bazate pe tehnica suprimării sau adiționării de sunete: sincopa, afereza, apocopa, proteza.

10. Nivelul stilistic al limbii determină organizarea limbajelor, a stilurilor, în funcție de factorul sociocultural. Acum se constituie textul ca unitate superioară enunțului; este un nivel transfrastic, dincolo de fraza, loc de întîlnire a tuturor nivelurilor anterioare. Un text literar se diferențiază de cel publicistic, administrativ sau științific comunicînd emoția, trăirea, semnificația adîncă a discursului. Elementele lingvistice sunt completate de cele extralingvistice, textul se raportează la context (cultural, psihologic, istoric etc). Sfera figurilor stilistice cuprinde figurile semantice care sunte cele mai des întîlnite: epitetul, comprația, metoforele, personificarea.

11. Scopul general al studiului limbii și literaturii române în liceu îl constituie: formarea și dezvoltarea la elevi a culturii comunicării, prin stăpînirea resurselor limbii, a culturii literar-artistice, prin cunoașterea/interpretarea valorilor literare, precum și prin achiziționarea unui instrumentar teoretic aferent activității literar-artistice, a experiențelor lectorale și estetico-literare. Un rol important în studiul limbii și literaturii române îl au figurile de stil. În gimnaziu și liceu elevii sînt învățați să lucreze cu figurile de stil, în acest scop sînt urmate mai multe etape: identificarea figurilor de stil, comentarea figurii de stil, aprecierea rolului figurii de stil.

BIBLIOGRAFIE

Arcand, R. Les figures de style, Montréal, Les Éditions de l’Homme, 2004, 189 p.

Aristotel, Poetica, Studiu introductiv, traducere și comentarii de D. M. Pippidi, Editura Academiei R.P.R., București, 1965. 335 p.

Avădanei, Ștefan, La început a fost metafora, Iași: Virginia,1994. 324 p.

Bacry, P., Les figures de style et autres procédés stylistiques, Paris, Belin, 1992, 335 p.

Benveniste,E.Problemes de linguistique generale, vol.2, Paris, Gallimard;1974, 326 p.

Beth, A., et Marpeau E.,Figures de style, Paris, Librio, 2005, 293 p.

Beth, A., Figures de style. Éd. J'ai lu.Paris.2005. 396 p.

Boucher F., David,S., Que peut la métaphore ? Histoire, savoir et poétique., L'Harmattan, coll. « Épistémologie et philosophie des sciences »,‎ 2009. 312 p.

Breton, A`., Le corps et la métaphore dans les langues gestuelles, Paris, L'Harmattan, coll. « Sémantiques »,‎ 2000. 324 p.

Caminade , P., Image et métaphore, Paris: Bordas, 1970. 376 p.

Câmpeanu, Eugen, Stilistica limbii române. Morfologia, Cluj-Napoca: Quo Vadis,1998 . 342 p.

Caracostea, D., Arta cuvântului la Eminescu, Iași: Junimea, 1980. 265 p.

Charaudeau,P.,Langage et discours, Paris: Hachette .1986, 267 p.

Constantinescu Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București: Teora, 1998. 415 p.

Cornea, Paul, Consideratii despre aplicarea statisticii în poeticã si stilisticã, în vol. Metodologia istoriei si criticii literare. Studii, E A, Bucuresti, 1969, p. 155-162

Corniță Georgeta. Manual de stilistică. Baia Mare, 1995. 315 p.

Corti, Maria, Principiile comunicării literare, București: Univers, 1981. 224 p.

Cosaceanu A., Eléments de grammaire affective, Bucuresti: Cavallioti.1996. 247 p.

Coseriu, Eugenio, Introducere în lingvistică, Cluj –Napoca: Echinox, 1995. 342 p.

Coșeriu, Eugenio, Introducere în lingvisticã, Cluj: Echinox, 1997. 280 p.

Coteanu, Ion, Consideratii asupra structurii stilistice a limbii, în Probleme de linvisticã generalã, vol IV, EA, Bucuresti, 1962. 369 p.

Coteanu, Ion, Gramatică. Stilistică. Compoziție, București: Științifică, 1990. 355 p.

Coteanu, Ion, Stilistica funcțională a limbii române I. Stil, stilistică, limbaj, București: Academiei, 1973. 412 p.

Coteanu, Ion, Stilistica funcțională a limbii române II. Limbajul poeziei culte, București: Academiei, 1985. 366 p.

Cunita, A.,La structure des lexiques spécialisés, in Les langues de spécialité, TUB,Bucuresti ;1980. 315 p.

Currciculum pentru clasele X-a-XII-a .Limba și literatura română. Ministerul Educației Republicii Moldova. Știința. 2010.23 p.

Curriculum școlar pentru disciplina Limba și literatura română Clasele a V-a – a IX-a. Ministerul Educației Republicii Moldova. Chișinău, 2010.64 p.

De Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Iași: Polirom, 1998. 356 p.

Densusianu, Ovid, Evolutia esteticã a limbii române, în Opere, vol. III, București: Minerva, 1977. 455 p.

Desbordes F., La rhétorique antique, Paris: Hachette, 1996 . 326 p.

Diaconescu, Paula, Structura stilisticã a limbii. Stilurile functionale ale limbii literare moderne, în SCL, XXV (1974), nr.3, p. 229-242

Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iași: Institutul European, 1999. 368 p.

Dragomirescu, Gh. N., Dicționarul figurilor de stil, București: Ed. Științifică, 1995. 388 p.

Dragomirescu, Gh. N., Mica enciclopedie a figurilor de stil, EA, Bucuresti, 1975. 445 p.

Dubois, J., Dictionnaire de linguistique, Paris: Larousse, 2001, 514 p.

Ducrot, O., Schaeffer, J.-M., Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului, traducere de Anca Măgureanu, Viorel Vișan, Marina Păunescu, Editura Babel, București, 1996. 368 p.

Florescu, Vasile, Retorica și neoretorica, EA, Bucuresti, 1973. 392 p.

Fontanier, P., Les figures du discours, Paris: Flammarion,1968, 417 p.

Fontanier, Pierre, Figurile limbajului, în românește de Antonia Constantinescu, București, Editura Univers, 1977. 376 p.

Gardes-Tamine, J., La rhétorique, Paris: Armand Colin. 286 p.

Goossens, Louis, By Word of Mouth. Metaphor, Metonymy, and Linguistic Action in a Cognitive Perspective, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam, 1995. 245 p.

Henry, A., Métonymie et métaphore. Paris: Klincksieck, 1971. 160 p.

Ionescu, Cristina, Cerkez, Matei, Gramatică și stilistică, București: All Educational,1997. 347 p.

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, București: Ed. Științifică, 1975. 329 p.

Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Iași: Polirom, 1997. 351 p.

Jamet, D.,Métaphore et perception. Approches linguistiques, littéraires et philosophiques, Paris: Harmattan .1989. 311 p.

Jarrety, M., Lexique des termes littéraires, Paris, Librairie générale française, 2001, 475 p .

Kleiber, G.,La metaphore entre philosophie et rhetorique, ed. Nanine Charbonnel, Paris, PUF.1999. 326 p.

Klein-Lataud, Christine. Précis des figures de style, Toronto, Éditions du Gref, 2001, 148 p .

Le Guern, Michel, Sémantique de la métaphore et de la métonymie, Librairie Paris: Larousse, 1972. 365 p.

Mazaleyrat, Jean, et Moline G,. Vocabulaire de la stylistique, Paris, PUF, 1989, 379 p.

Meyer, M., Principia rhetorica. Une théorie générale de l'argumentation, Fayard, coll. « Ouverture »,‎ 2008. 176 p.

Michel Le Guern, Semantique de la metaphore et de la metonymie, Paris.1973, 452 p.

Moeschler, J., Langage et Pertinence, Nancy.1994, 290 p.

Moline, G. Dictionnaire de rhétorique, Paris, Librairie générale française, 1992, 350 p.

Munteanu, Ștefan, Stil și expresivitate poetică, București: Ed. Științifică,1972. 402 p.

Murăreț, I., Stylistique : L'Élocution et les figures de style. Editura Fundației România de Mâine. București,1999. 258 p.

Nyckees, V.,Le sens figuré en langue et en discours : les sources linguistiques de l`énonciation métaphorique, in Regards sur la métaphore entre Orient et Occident, Editions Philippe Picquier .2008, 351 p.

Oancea, Ileana, Semiostilistica, Timișoara, Editura Excelsior, 1998. 380 p.

Quintilian, Arta oratorică, 3 vol., Editura Minerva, București, 1974.

Ricalens-Pourchot N. Dictionnaire des figures de style, 2e éd., Paris, Armand Colin, 2011, 224p .

Ricalens-Pourchot, Nicole. Dictionnaire des figures de style.Armand Colin.Paris.2005.285 p.

Rovența-Frumușani, D., Semiotica discursului științific, Editura Științifică, București, 1995. 340 p.

Slave, Elena, Metafora în limba româna, Editura Științifică, București, 1991. 189 p.

Suhamy, Henri. Les figures de style. Presses Universitaires de France Paris.1981.328 p.

Tomașevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, Editura Univers, București, 1973. 426 p.

Ullmann, S., Semantics. An Introduction to the Study of Meaning, Basil Blackwell, Oxford,1962.435 p.

Valery, P.,La métaphore comme acte de l`esprit, in Penser les métaphores, vol.I.2008, 209 p.

Vasiliu, Emanuel, Elemente de teorie semantică a limbilor naturale, București, Editura Academiei, 1970. 342 p.

Vianu, Tudor, Studii de literatură română, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1965. 427 p.

Vianu, Tudor, Despre stil și artă literară, Editura Tineretului, București, 1965. 388 p.

Wellek, R., Warren, A., Teoria literaturii, Studiu introductiv și note de Sorin Alexandrescu, E.L.U., București, 1976. 345 p.

Anexa 1.

Clasificarea figurilor des stil

I. FIGURI DE SUNET

Sursa:Elaborat de autor

Anexa 2.

Model proiect de lecție cl.V-a

Clasa: a V-a

Aria curriculara: Limbă și comunicare

Disciplina: Limba și literatura română

Titlul lecției: Figuri de stil. Comparatia. Repetitia

Unitatea de învățare: Tipuri de texte

Tipul lecției: insusire de noi cunostinte

Competențe generale:

Utilizarea corectă a limbii române în receptarea și în producerea mesajelor , în diferite situații de comunicare ;

Receptarea mesajului scris, din texte literare și nonliterare, în scopuri diverse;

Obiective operațional-educaționale :

COGNITIVE :

La sfârșitul activității, elevii vor fi capabili :

OC1 – să definească conceptul de figura de stil ;

OC2 – să defineasca figurile de stil invatate – comparatia si repetitia ;

OC3 – să recunoasca in diferite texte suport figurile de stil invatate ;

AFECTIVE :

Elevii :

OA1 – vor dovedi receptivitate față de exercițiile primite, implicându-se în rezolvarea acestora;

OA2 – vor introduce cunoștințele acumulate în propriul sistem de valori;

MOTRICE :

Pe parcursul lecției, elevii vor fi capabili să :

OM1 – să foileteze în condiții de igienă și securitate materialele : manualul,auxiliarul;

OM2 – să-și reprime tendința de a practica mișcări inutile în timpul lecției;

STRATEGIA DIDACTICĂ :

Metode și procedee : conversația, exercițiul, explicația, observația , lucrul cu manualul

Forme de organizare a învățării : activitatea frontală, individuală ;

Resurse : cunoștințele însușite anterior de catre elevi despre opera literara ;

Materiale didactice : manualul, caietul auxiliar;

Resurse bibliografice :

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

Anexa 3.

Model proiect Proiect didactic cl.VI-a

Clasa: a VI-a
Aria curriculară:Limbă și comunicare
Disciplina:Limba și literatura română
Subiectul:Figurile de stil într-un text liric
Tipul lecției:Recapitulare și sistematizare

A.OBIECTIVE CADRU:
O1:Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral
O2:Dezvoltarea capacității de dezvoltare orală
O3:Dezvoltarea capacității de exprimare scrisă

B.OBIECTIVE DE REFERINȚĂ:
O1:Elevii trebuie să identifice figurile de stilprezente în textul ”Baba iarna intră-n sat” scris de Otilia Cazimir(hiperbola,personificarea,comparația etc.)
O2:Elevii vor comenta figurile de stil extrase din text
O3:Elevii vor recunoaște imaginile artistice,vizuale și dinamice prezente în poezia menționată anterior.
O4:Elevii vor preciza rolul imaginilor artistice și al figurilor de stil prezente în aceeași poezie.

C.OBIECTIVE OPERAȚIONALE:
La finalul lecției elevii vor fi capabili să:
a)OBIECTIVE OPERAȚIONALE COGNITIVE:
O1:Să coreleze noțiunile teoretice cu noțiunile practice
O2:Să utilizeze cunoștințele dobândite anterior despre figurile de stil învățate pentru a recunoaște figurile de stil în textul ”Baba iarna intră-n sat” de Otilia Cazimir
b)OBIECTIVE OPERAȚIONALE AFECTIVE:
O1:Cultivarea dorinței de a citi
O2:Dezvoltarea vocabularului prin cunoașterea și recunoașterea figurilor de stil și a imaginilor vizuale/auditive/dinamice

STRATEGIA DIDACTICĂ:
1.Metode și procedee:învățarea prin descoperire,dialogul,explicația,exercițiul
2.Forme de organizare a învățării:activitatea frontală,activitatea pe grupe
3.Resurse:capacitățile de învățare ale elevilor,cunoștințele dobândite anterior
4.Mijloace de învățare:fișa de lucru pentru elevi,tabla,markerul.

SCENARIUL DIDACTIC:

Textul suport

Baba iarna intră-n sat de Otilia Cazimir

Alergând, ca de năpastă,
Au venit buluc pe coastă
Doi băieți
Mai isteți,
Să dea veste
La neveste
C-au văzut în deal la stână,
Coborând din vârf de munte,
Peste ape fără punte,
Iarna sură și bătrână …
Mai târziu, mai pe-nserat,
A intrat și baba-n sat:
Uite-o-n capul podului,
În văzul norodului,
Pe-un butuc de lemn uscat,
Cu cojoc de căpătat,
Cu năframa de furat,
Cu catrința de aba
Vântul să-l strecori prin ea!
Și cum suflă-n pumnii reci,
Scoate pâcla pe poteci,
Iar pe fund de văi destramă
Neguri vinete, de scamă …
Și-au ieșit băieții mici,
Mici și mulți
Și desculți,
Și câțiva mai măricei
Cu biciuști și cu nuiele
Și cu prăștii subțirele,
Să alunge de pe-aici
Iarna cea cu gânduri rele …
Doamna-gerului, bătrâna,
S-a sculat de la pământ.
Și-nălțând spre cer o mână,
Ca o cumpănă uscată
De fântână.
A pornit în jos pe vânt,
Încruntată,
Blestemând,
Și-a lăsat în urma ei
Promoroacă și polei;
Pe ogoare,
Corbi și cioare
Prin păduri,
Lupii suri,
Și de-a lungul drumului
Numai scama fumului …

Fișă de lucru

I. 1.Identificați și subliniați figurile de stil prezente în poezia”Baba iarna intră-n sat”.
2. Comentează, la alegere,două figuri de stil prezente în text.

3.Precizează care este rolul figurilor de stil.

II.4. Transcrie imaginile vizuale prezente în aceeași poezie menționată mai sus.

5.Identifică imaginile dinamice prezente în textul dat.

6.Identifică imaginile auditive prezente în text.

7. Precizează rolul imaginilor artistice în textul dat