Aspecte Juridico Penale Si Criminologice ALE Infractiunilor Savarsite CU Violenta
ASPECTE JURIDICO PENALE ȘI CRIMINOLOGICE ALE INFRACȚIUNILOR SĂVÂRȘITE CU VIOLENȚĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE ALE INFRACȚIUNILOR SĂVÂRȘITE CU VIOLENȚĂ
1.1 Scurt istoric privind reglementările infracțiunilor săvârșite cu violență
1.2 Analiza fenomenului infracțional
1.3 Violența în societate
1.4 Forme de manifestare – Cercetare la nivelul județului Maramureș
1.4.1. Tipologia infracțiunilor
1.4.2. Tipologia autorilor
1.4.3. Tipologia victimelor
CAPITOLUL 2
ANALIZA JURIDICO PENALĂ A INFRACȚIUNILOR SĂVÂRȘITE CU VIOLENȚĂ
2.1 Evoluția infracțiunilor săvârșite cu violență
2.2 Omorul
2.3 Uciderea din culpă
2.4 Lovirea sau alte violențe
2.5 Vătămarea corporală
2.6 Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
2.7 Violența în familie
2.8 Uciderea sau vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă
2.9 Violul
2.10 Tâlhăria
2.11 Ultrajul și ultrajul judiciar
CAPITOLUL 3
ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE INFRACȚIUNILOR SĂVÂRȘITE CU VIOLENȚĂ
3.1 Caracterizarea criminalității violente
3.2 Particularități
3.3 Caracteristici actuale și tendințe
3.4. Cuplul infractor – victimă
3.5 Aspecte victimologice
CAPITOLUL 4
ELEMENTE CARE CAUZEAZĂ ȘI FAVORIZEAZĂ CRIMINALITATEA VIOLENȚĂ
4.1 Aspecte generale
4.2 Psihologia infractorului
4.3 Cauzalitatea biologică
4.4 Cauzalitatea economică
4.5 Cauzalitatea socio-culturală
4.6 Toxicomania și intoxicația alcoolică
CAPITOLUL 5
PREVENIREA ȘI COMBATEREA CRIMINALITĂȚII VIOLENTE
5.1 Definirea conceptelor de prevenire
5.2 Metode de prevenire a infracțiunilor săvârșite cu violență
5.3 Resocializarea infractorului
CONCLUZII
INTRODUCERE
Ce este violența? De ce există violență? Răspunsul la aceste întrebări ar putea fi un punct de început în vederea diminuării acestui fenomen care naște un adevărat disconfort în societate.
Violența este un fenomen existent încă din cele mai vechi timpuri, manifestat în diferite moduri și cu diverse scopuri de-a lungul timpului. Acest fenomen reprezintă o lipsă a stăpânirii de sine, brutalitate, impulsivitate, agresivitate de orice fel, îndreptată spre o persoană. De când există lumea, există și violență printre oameni. În cele mai fericite cazuri aceasta se manifesta constructiv, prin eliberarea agresivității necesare protecției noastre sau a celor apropiați, delimitării teritoriului, rezolvării conflictelor. Când energia este canalizată spre abuzul de putere și spre dorința de a-i supune pe ceilalți voinței noastre, cu orice preț, violența capătă un caracter rău și nociv. În cel din urmă caz, exteriorizarea energiei poate crea o stare de nervozitate, agitație, ceea ce duce uneori la lovirea, rănirea sau chiar eliminarea a celuilalt.
Pentru ca energia degajată de violență să se disperseze sau să se modifice, trebuie favorizată exprimarea corectă a nervozității și încurajată dezvoltarea unei relații umane mai eficiente, bazată pe comunicare și înțelegere, relații în cadrul cărora fiecare individ are dreptul să fie diferit, să fie respectat de celălalt și mai ales, să fie acceptat asa cum e. Violența, în cele mai grave forme, nu trebuie tolerată, acceptată, sau mai ales promovată, indiferent de forma pe care o îmbracă.
Faptele penale comise cu violență sunt cele îndreptate împotriva persoanei și care aduc atingere unor drepturi care sunt legate indispensabil de existența fizică și psihică a persoanei, respectiv dreptul la viață, la integritate corporală, la libertate, sau dreptul la demnitate.
Acest gen de infracțiuni prezintă un grad ridicat de pericol social, determinat pe de o parte de importanța relațiilor sociale ce constituie elementul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru societate iar pe de altă parte, de faptul că aceste infracțiuni se săvârșesc prin mijloace și procedee violente.
Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale privește omul în principalele sale atribute, cel mai de preț bun al acestuia fiind viața.
Codul penal incriminează infracțiunile comise cu violență, și-anume: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, violul și tâlhăria. Aspirația spre protecție și siguranță este o nevoie existențială omenească, motiv pentru care ea constituie, pentru majoritatea indivizilor, una din componentele cele mai importante ale calității vieții.
Protecția siguranței personale și a drepturilor și libertăților garantate constituțional fiecărui cetățean este una din principalele misiuni ale unui stat democratic, cum este și România. Într-o societate modernă cetățenii au delegat statului anumite misiuni pe care înainte, în alte tipuri de organizare socială, și le asumau personal. Cetățenii nu mai poartă bâte (ca în comuna primitivă), săbii (ca nobilii Evului Mediu) sau pistoale Colt (precum coloniștii timpurii din America) pentru a-și demonstra combativitatea. Acum, cetățenii contează pe stat să utilizeze mijloacele necesare pentru protecția lor. Din acest motiv, statul, cu excepția unor situații justificative și cauze de neimputabilitate, interzice exercitarea violenței de către indivizi sau grupuri de indivizi, chiar și atunci când aceștia se cred a fi în drept. Astfel, statul asumă monopolul exercitării violenței pentru impunerea unor drepturi constituționale ce țin de libertăți și ordine publică.
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII GENERALE ALE INFRACȚIUNILOR SĂVÂRȘITE CU VIOLENȚĂ
Scurt istoric privind reglementările infracțiunilor săvârșite cu violență
Încă din cele mai vechi timpuri, omul a fost conștient de necesitatea reglementării raporturilor juridice dintre indivizi, creându-se astfel un drept nescris, cutumiar, care a devenit mai târziu dreptul scris, acesta căpătând în cele din urmă caracter de „lege”.
„Dreptul penal geto-dac cutumiar includea norme aspre, care ca și în cazul celorlalte drepturi antice au continuat să fie aplicate mult timp. Ovidiu menționează în relatările sale despre persistenta unor elemente de justiție privată, iar versurile lui Horațiu amintesc despre aplicarea pedepsei cu moartea în cazul soției adultere.” Începând cu instaurarea stăpânirii romane în Dacia, s-a introdus dreptul roman scris alaturi de dreptul cutumiar local. Conform concepției romane, dreptul local geto-dac nescris putea fi aplicat în măsura în care nu era contradictoriu cu principiile generale ale dreptului dreptului roman. „La început, randuielile dace și romane s-au aplicat paralel, pentru ca mai apoi, printr-un proces de întrepătrundere și influențare reciprocă, să ia naștere un sistem nou de drept, daco-roman, conceptele și instituțiile dobândind astfel noi funcții și finalități.”
Dreptul scris a început să fie denumit „lege” doar mai târziu, în contextul secolului al XVII-lea, odată cu apariția pravilelor-coduri de legi scrise. Acest moment coincide cu perioada în care s-a făcut deosebirea între dreptul scris și dreptul nescris, cel din urmă numindu-se „obicei”. Această deosebire apare chiar la domnitorul Vasile Lupu, care atunci când judeca se referea la „legea noastră și a țării”, conform pravilei „Carte românească de învățătură”. În această perioadă a apărut și o oarecare modernizare juridică, infracțiunile se numesc „fapte” și sunt clasificte în funcție de gravitatea lor în mari și mici.
Primele reglementări apărute au avut caracter religios (pravile bisericești), acestea fiind impuse atât clerului cât și laicilor, în domeniul religios dar și în cel juridic. Astfel, normele de drept penal, drept procesual penal sau drept civil țineau de domeniul religios.
„În Moldova secolului al XVII-lea, „Pravila lui Vasile Lupu”, numită și „Carte Românească de Învățătură” este prima codificare legislativă cu caracter laic din istoria dreptului românesc. Aceasta cuprinde dispoziții penale formulate conform unor principii moderne, infracțiunile fiind numite vini sau greșeli, erau clasificate în vini mari și vini mici, infracțiunile săvârșite cu violență încadrându-se în grupul vinilor mari. În reglementarea lor se avea în vedere intenția cu care au fost săvârșite, locul și timpul producerii, coautorii lor, caracterul flagrant sau neflagrant. Apar, așadar, noțiuni juridice evoluate, cum ar fi tentativa sau concursul de infracțiuni.”
Luând ca exemplu infracțiunea de viol, aceata era reglementată sub denumrea de „sila fecioarelor”, subiect activ putea fi bărbatul dar și femeia, iar victima fata fecioară, minorul, dar și femeia măritată sau văduvă. Pedepsele aplicate celor care săvârșeau infracțiunea de sila feciarelor era aplicată diferit, în funcție de condiția socială și nu de rezultatul propriu-zis sau de urmările produse. Astfel, bogații plăteau o sumă din averea lor, iar săracii erau bătuți și scoși din comunitate. În funcție de calitatea pe care a avut-o infractorul, tutorele care se presupune ca ar trebui sa fie de încredere se pedepsea cu confiscarea averii precum și cu pierderea calității de turore, pe când sluga era pedepsită cu arderea de vie. În funcție de locul unde a fost comisă fapta: dacă se consuma în casa infractorului, acesta era pedepsit cu moartea, iar daca era săvârșită în casa victimei, pedeapsa era dată după aprecierea judecătorului. În cazul în care fapta era urmată de căsătoria părților, nu mai era considerată infracțiune, însă copiii născuți ca urmare a violului erau considerați nelegitimi.
În perioada 1859-1864, perioadă a realizării unirii Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza, din dispoziția acestuia au fost elaborate Codul penal, Codul de procedură penală, Codul civil și Codul de procedură civilă. Astfel, România a fost considerată una dintre țările cu cea mai evoluată legislație. Codul penal a fost publicat în anul 1865 și a rămas în vigoare până în 1937, principalele sale izvoare fiind Codul prusian din 1851 și Codul penal francez într-o mai mică măsură.
În „Codul Cuza”, cel de la 1865, omorul era definit în articolul 225 fa fiind „onuciderea săvârșită cu voință”. De aici se remarcă vinovăția făptuitorului sub forma intenției directe sau indirecte. Art. 225 nu preciza alte detalii cu privire la latura obiectivă a faptei, astfel putem doar să presupunem că nu au existat limitări în acest sens privind acțiunile sau inacțiunile care pot constitui modalități ale elementului material. În articolul următor, este incriminat asasinatul și deifinit ca fiind „omorulu comisu cu precugetare sau cu pândire”. Conform codului, putem presupune că făptuitorul urmărește realizarea contextului material favorabil comiterii infracțiunii.
Ca element de diferentire, Codul penal de la 1865 prevedea infractiunea de parintucidere, definind-o drept „omorulu seversitu asupra parintiloru legitimi, naturali sau adoptivi, sau asupra ori carui altu ascendinte (ruda de susu) legitimu”.
Pruncuciderea este definită ca fiind „omurului copilului seu nascutu de curendu” în art. 230 din Codul penal din 1865. Intr-o manieră stricta de interpretare, putem observa că nu conteaza împrejurarile în care se săvâșește fapta, orice caz în care victima este un copil nou-născut încadrându-se în contextul creat de art. 230.
În perioada 1918-1938, problema esențială în ceea ce privește reglementarea juridică a fost aceea a unificării legislației atât de necesar pentru relaizarea acordului dintre unitatea juridică și cea politică. Odată cu înfăptuirea Marii Uniri, s-a observat că în toare ramurile dreptului existau norme și reglementări paralele. În vechea Românie se aplica Codul penal de la 1865, în Transilvania era în vigoare Codul penal maghiar din 1878, în Bucovina Codul austriac din 1852, iar în Basarabia, Codul penal rusesc din 1903. După înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, a apărut nevoia unei legi unitare și crearea unor reglementări noi, care să fie aplicate pe cuprinsul întregii țări, pentru a nu exista dezacorduri și diferențe între unitatea politică și unitatea juridică din România întregită. Asa a fost adoptat Codul penal nou în 1936, intrat în vigoare un an mai târziu, sub guverarea liberală, cod în care se observă nivelul evoluat al științei penale prin textele sale clare și precise.
În acest cod penal, la titlul XIII intitulat „Crime și delicte contra persoanelor” regăsim infracțiuni săvârșite cu violență. La capitolul I, „Crime și delicte în contra vieții și integrității corporale” întâlnim infracțiunea de omor incriminată în art. 463 „Acela care ucide un om, comite crima de omor și se pedepsește cu muncă silnică dela 10 la 25 ani și degradare civică dela 3 la 8 ani. În art. următor sunt incriminate formele agravante ale infracțiunii de omor. „Crima de omor se pedepsește cu muncă silnică pe viață, când este săvârșită în următoarele împrejurări: cu premeditare (asasinat); pentru a ascunde crima sau delictul săvârșit mai înainte sau pentru a se sustrage pe sine sau pe altul dela urmărire sau arestare; prin întrebuințare de torturi; asupra unui ascendent sau descendent legitim, adoptiv sau natural; asupra fratelui sau surorei; asupra soțului; asupra stăpânului sau patronului sau asupra mai multor persoane, cu aceeași ocaziune.” În același capitol, la Secțiunea II „Lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății” sunt reglementate infracțiunile de lovire, vătămare a integrității corporale sau a sănătății, vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății, precum și formele agravate.
Codul penal anterior, aflat în vigoare din 1968 până la 1 februarie 2014, reglementa în titlul II infracțiuni contra persoanei, iar la capitolul I infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății. În cadrul acestui capitol regăsim infracțiunea de omor, omor calificat și omor deosebit de grav, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă sau loviturile cauzatoare de moarte, o parte dintre infracțiunile săvârșite cu violență. La capitolul III regăsim și infracțiunile privitoare la viața sexuală, amintind aici infracțiunea de viol. La titlul III din partea specială a Codului penal anterior este reglementată la art. 211 infracțiunea de tâlhărie, aceasta reprezentând o infracțiune săvârșită cu violență în scopul de a fura un bun aflat în posesia victimei, fiind incriminată și folosirea de violențe pentru a păstra un bun sustras de la victimă ori pentru a înlătura urmele infracțiuni sau pentru a se sustrage de răspundere.
Analiza fenomenului infracțional
În 1990 societatea românească a cunoscut o serie de tranformări politice, economice și sociale care au ajuns să aibă consecințe grave în unele realități sociale. Schimbările care au avut loc în acea perioadă au influențat grupurile sociale și au determinat modificări până și la nivel individual. Democratizarea se produce greu și lent, societatea, încă obisnuită cu strânsoarea cleștelui comunist fiind mai reticentă. Au fost însă și cazuri în care fenomene negative au antrenat anomalii și disfuncționalități ale scenei sociale în general dar și ale autorităților. Acestea au fost resimțite atât la nivel public, cât și în plan privat, în cupluri, familii și alte relații interpesonale.
În aceste condiții și supusă atâtor transformări, societatea civilă se construiește cu dificultăți. Iau ființă fenomene sociale negative, precum criminalitatea care se dezvoltă diversificat și în moduri nemaiîntâlnite înainte de 1990. Individul era obișnuit cu regimul comnunist și cu restricția, iar cand porțile democrației s-au deschis și accesul la informație a fost mai puțin îngrădit, mulți s-au simțit liberi și au început să comită fapte incriminate de lege. Acesta este cadrul în care infracțiunile incep sa ia amploare. Ne referim aici, în special la infracțiunile săvârșite cu violență.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Omor
Fig. 1: Rata omuciderilor din România (2011)
Din informațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție aflăm că, în România, 54 de victime ale infracțiunii de viol și-au pierdut viața între anii 2000 si 2012, cele mai multe decese, 11, fiind consemnate în 2002, an în care au fost și cei mai mulți inculpați trimiși în judecată pentru viol – 944.
Din păcate, societatea românească se confruntă chiar și cu infracțiuni împotriva libertății sexuale comise de minori. Astfel, din studii reiese că numărul minorilor acuzați de viol a crescut în 2011 cu 40% față de anul precedent. 43 de minori au fost trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii de viol, cauzele pentru care au loc aceste violuri accentuându-se de la un an la altul. Aici putem aminti sărăcia ca principala cauză, dar și tensiunea familială sau consumul de alcool încă de la vârste fragede. În 2012, 56 de inculpați minori au fost trimiși în judecată pentru viol, față de 2002, an în care a fost consemnat cel mai mare număr de violuri de după 2000.
Examinând statisticile, observăm că în anul 2012 violul a reprezentat 4,5% din totalul infracțiunilor contra persoanei înregistrate în țara noastră, 440 de inculpați fiind trimiși în judecată pentru viol.
După cum arată statistica principalelor activități desfășurate de Poliția Română pe tot anul 2012, Inspectoratul General al Poliției Române a înregistrat un număr de 895 de violuri. În același an, pentru infracțiuni de viol cu victime în vârstă de până la 15 ani, au fost trimiși în judecată 158 inculpați. Conform Înaltei Curți de Casație și Justiție, copii victime ale violului au fost 36, dintre care 32 minori.
Analizând fenomenul infracțiunilor de viol la nivel internațional, observăm că statisticile privind violul și agresiunile sexuale sunt mai frecvente în țările dezvoltate, însă devin obișnite în întreaga lume. Un raport statistic al Națiunilor Unite realizat din surse guvernamentale a arătat că mai mult de 250.000 de cazuri de viol sau tentative de viol au fost înregistrate anual de poliție. Acest raport a cuprins date despre 65 de țări.
Violența în societate
Evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvență și criminalitate, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a delictelor comise cu violență și agresivitate. Violența reprezintă o problemă socială a cărei modalitate de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control social (poliție, justiție, administrație) cât și opinia publică.
Violența este una dintre cele mai mai probleme ale lumii contemporane, în orice formă s-ar materializa. Aflăm adesea din mass-media diversele manifestări ale acestui fenomen, de la cele mai grave și brutale, cum ar fi războaiele, crimele, violurile, tâlhăriile, și până la cele mai puțin agresive, violențele verbale spre exemplu. Societatea are acces la informație, la mass media, iar imaginile terifiante și datele din presa scrisă și cea vorbită pot reprezenta stimuli de publicitate care adesea găsesc un teren fertil în cazul persoanelor influențabile și a celor cu comportament deviant, incapabil de autocontrol.
Evoluția societății contemporane scoate în evidență un aspect cutremurător care afectează toate segmentele sociale și anume, creșterea fără precedent a criminalității în general, a celei cu violență în special.
Analiza cauzelor care generează ridicarea numărului de infracțiuni săvârșite cu violență presupune explicații diferențiate în funcție de societatea în care se manifestă actele de violență, în funcție de aria geografică, starea politică, economică, juridică etc. De asemenea, pentru descoperirea cauzelor și pentru definirea conceptului, trebuie avute în vedere și criteriile relaționale, culturale, dar îndeosebi cele legislative existente la un moment dat în societate, având în vedere și variabilitatea acestor criterii de la o societate la alta.
Forme de manifestare – Cercetare la nivelul județului Maramureș
Conform cercetărilor efectuate la nivelul județului Maramureș, în urma anlizei situației infracționale începând cu anul 2008, rezultă rumătoarele:
Anul 2009
Omor – 9 fapte (cu 2 mai puține decât în anul 2008);
Tentativă la omor – 3 fapte (cu 5 mai puține decât în anul 2008);
Tâlhării – 63 fapte (cu 7 mai multe decât în anul 2008);
Violuri – 29 fapte (cu 9 mai puține decât în anul 2008)
Act sexual cu un minor – 4 (cu 4 mai puține decât în anul 2008).
Anul 2010
Omor – 12 fapte;
Loviri și vătămări cauzatoare de moarte – 3 fapte;
Tentativă la omor – 9 fapte;
Pruncucidere – 1 faptă;
Tâlhării – 76 fapte;
Violuri – 43 fapte;
Anul 2011
Omor – 13 fapte;
Loviri și vătămări cauzatoare de moarte – 3 fapte;
Tentativă la omor – 26 fapte;
Violuri – 7 fapte;
Anul 2012
Omor – 17 fapte;
Loviri și vătămări cauzatoare de moarte – 3 fapte;
Tentativă la omor – 15 fapte;
Tâlhării – 78 fapte;
Violuri – 35 fapte;
Anul 2013
Omor – 13 fapte;
Tentativă la omor – 13 fapte;
Loviri și alte violențe – 1229 fapte;
Vătămări corporale – 355 fapte;
Vătămări corporale grave – 13 fapte;
În anul 2013, procentul de identificare al autorilor infracțiunilor de omor și tentative la omor a fost de 100%.
Anul 2014
Omor – 15 fapte;
Loviri cauzatoare de moarte – 1;
Tentativă la omor – 17 fapte;
Vătămări corporale grave – 1;
În anul 2014, procentul de identificare al autorilor în cazul infracțiunilor mai sus menționate, sesizate pe parcursul anului, a fost de 100%.
Dintre infracțiunile cu violență săvârșite la nivelul județului Maramureș, vom analiza câteva în cele ce urmează. Ne vom apleca atenția asupra unor grave infracțiuni săvârșite cu violență, care au avut ca efecte lezarea dreptului la viață.
Numitul A.V. a conviețuit cu soția sa, victima A.M. timp de aproape 30 de ani înainte de comiterea infracțiunii. Aceștia au avut domiciliul comun într-o localitate din județul Maramureș. În ultimii câțiva ani, pe fondul consumului de alcool, atât de către victimă, cât și de inculpat, relațiile dintre cei doi soți s-au deteriorat, apărând o stare conflictuală între ei, de asemenea înregistrându-se certuri frecvente între aceștia.
În dimineața de 05.04.2012, în jurul orei 08:00, inculpatul A.V. s-a deplasat împreună cu fiica sa A.O. în vârstă de 18 ani, într-o localitate învecinată cu scopul eliberării unor adeverințe de la medicul veterinar, în vederea obținerii unor subvenții în agricultură. De la cabinetul medicului veterinar, inculpatul a trecut pe la soacra sa unde, conform celor relatate de el, a consumat un pahar de țuică. Ulterior, reîntors în localitatea de domiciliu, la un magazin a mai consumat 100 gr. De țuică și o bere.
În jurul orei 12:00, inculpatul s-a întors la locuința sa, unde se afla doar victima A.M, la rândul ei sub influența băuturilor alcoolice. Din cauza stării de intoxicație alcoolică avansate, persoana vătămată i-a reproșat inculpatului că a cheltuit inutil și fără rost o sumă de bani, creându-se astfel discuții contradictorii. În acest context, generându-se o altercație, inculpatul a luat un cuțit de bucătărie și i-a aplicat victimei o lovitură la nivelul pieptului. După ce victima a căzut pe pardoseala antreului locuinței, inculpatul a târât-o pe aceasta până în bucătărie, cu intenția declarată de a o așeza în pat. Nereușind acest lucru și vâzând că starea victimei este gravă, inculpatul s-a deplasat la vecini, unde a rugat-o pe martora Ș.D. să ia legătura cu fiica sa, A.O, întrucât în urma unei certe avute cu mama acesteia, aceasta din urmă s-a înjunghiat. Martora a contactat-o telefonic pe fiica inculpatului, care aflând cele întâmplate, a sunat la serviciul de urgențe 112, solicitând prezența unei ambulanțe la domiciliul părinților ei.
Până la sosirea ambulanței, inculpatul a aruncat cuțitul de buctătărie cu care a înjunghiat-o pe victimă în curte, acesta fiind găsit ulterior de echipa de cercetare a locului faptei.
La sosorea ambulanței, cadrele medicale au constatat decesul victimei, neputând face nimic în sensul salvării vieții acesteia. Ulterior, prin raportul de constatare medico-legală, s-a observat că având în vedere localizarea și caracteristicile leziunii tanatogeneratoare, aceasta nu putea fi autoprodusă.
Așadar, din probele administrate în cauză a rezultat faptul că numitul A.V. și-a ucis cu intenție soția. După cum observăm din speța expusă, cauzele săvârșirii infracțunii de omor calificat ar fi în primul rând consumul excesiv de alcool, lipsa unei bune relaționări între soți și incapacitatea de a controla acțiunile într-o astfel de situație. Cosnumul de alcool provoacă stări de irascibilitate, iar în cazul mai sus arătat, pe fondul certurilor cu soția, inculpatul nu a mai raționat normal și a acționat spontan, înjunghiind mortal victima cu un cuțit de bucătărie.
Un alt caz de infracțiune săvârșită cu violență este fapta numitului C.D. domiciliat în Baia Mare, jud. Maramureș. Acesta își procură veniturile din furturi și cerșit. În a doua jumătate a lunii martie 2013, inculpatul s-a deplasat împreună cu soția sa, fratele și cumnata acestuia, în municipiul Arad pentru a-și vizita niște rude.
În dimineața zilei de 31.03.2013, aflându-se în gara Arad, inculpatul și soția sa, C.R. au acostat-o pe victima Ș.V., persoană vârstnică care datorită unui handicap fizic, piciorul stâng amputat de la nivelul gambei, practica cerșetoria.
C.R. a intrat în vorbă cu victima, spunându-i că este o femeie singură, care a fost părăsită de bărbat, și că ar fi dispusă să locuiască și să trăiască cu victima. Pe inculpatul C.D, soția l-a prezentat a fi o rudă de-a sa. Ajutată și de inculpatul C.D., care a servit-o pe victimă cu țuică, C.R. a reușit în cele din urmă să o convingă pe aceasta să-i însoțească în Baia Mare, jud. Maramureș la locuința lor de domiciliu.
Pentru a ajunge din Arad în Baia Mare, inculpatul C.D. a apelat la martorul M.P., pe care l-a sunat pe telefonul mobil și i-a cerut să vină cu autoturismul său personal după ei. În dimineața zilei de 01.04.2013, în jurul orei 04:00, inculpatul, soția sa și victima au ajuns la locuința de domiciliu din Baia Mare. A doua zi, după ce în prealabil a făcut rost de un cărucior pentru persoane cu handicap fizic, inculpatul s-a deplasat cu victima într-o zonă intens circulată din Baia Mare, și a postat-o în acea zonă pentru a cerși. În după amiaza aceleiași zile, incuplatul s-a întors cu victima la locuința sa, unde pe fondul consumului de alcool s-a certat cu victima căreia i-a reproșat că a făcut prea puțini bani.
La intrarea în locuință, inculpatul C.D. a împins cu putere din spate căruciorul pe care se afla victima și acesta s-a lovit de pragul ușii, dezechilibrându-se și provocând căderea victimei pe pardoseală. Ulterior, inculpatul recunoaște că a luat o coadă de mătură și i-a aplicat victimei mai multe lovituri peste spate și peste fund. La câtva timp după agresiune victimei i s-a făcut rău, inculpatul a apelat serviciul de urgență 112, prezentându-se sub un alt nume și spunând că unui unchi de-al său i se făcuse rău. Medicul de gardă a constatat că leziunile de pe corpul victimei sunt provocate prin agresiune, a anunțat organele de poliție, care desfășurând cercetări au identificat autorul infracțiunii de omor ca fiind numitul C.D.
Și în acest caz observăm efectele nocive și distructive ale consumului excesiv de alcool. În contextul unei situații materiale precare, și pe fondul consumului de alcool, inculpatul a săvârșit acte violente asupra victimei, producând moartea acestuia.
Cauzalitatea economico-financiară este prezentă în contextul comiterii unor astfel de infracțiuni. Tot mai mulți oameni nu au un loc de muncă, nu au o sursă sigură și stabilă de venit și apelează la diverse modalități de câștigare a traiului de zi cu zi. Apare și frustrarea la un moment dat, în cazul de față, în combinație cu consumul de alcool, producând un efect devastator asupra unei vieți omenești, care aparent nu avea nicio legătură cu inculpatul și mai ales nicio vină cu privire la situația materială precară în care se afla acesta.
La nivelul județului Maramureș, în primăvara anului 2014 a avut loc o tentativă de omor, faptă prevăzută și pedepsită de art. 32 raportat la art.188 alin. 1 din Codul penal.
Inculpatul C. D. în vârstă de 67 de ani și partea civilă, N. G. De 82 de ani sunt vecini, ambii locuind în localitatea V. din Maramureș. Pentru a ajunge la locuința sa, partea civilă N. G. trebuie să treacă pe lângă proprietatea vecinului său, inculpatul C. D.
Într-o seară, în jurul orei 19:00, inculpatul C. D. era sub influența băuturilor alcoolice și se afla în curtea sa, unde, cu un par intenționa să își lovească soția, numita C. N., când a apărut partea civilă N. G., care se deplasa spre locuința sa de domiciliu. Deși partea civilă a fost avertizată de soția inculpatului C. D. să se întoarcă din drum deoarece acesta din urmă, când se află sub influența băuturilor alcoolice este agresiv, acesta și-a continuat deplasarea. Văzând-o pe partea civilă, inculpatul C. D. a luat un topor și i-a aplicat acesteia mai multe lovituri la nivelul capului și corpului.
După agresiune, partea civilă N. G. a fost transportată inițial la Spitalul orășenesc și ulterior la Spitalul municipal Sighetu Marmației, unde a fost internată la Secția Ortopedie cu diagnostic: traumatism cranio-cerebral acut cu fracturi cu eschile ale oaselor fronto-parietale stângi, cu înfundare și plagă tăiată fronto-parietală stângă, traumatism forte articulației scapulo-humerale stâng cu fractură a colului chirurgical humeral stâng.
Potrivit raporului de expertiză medico-legală a Serviciului de Medicină Legală Maramureș, în urma agresiunii inculpatului C. D., partea civilă N. G. a prezentat leziuni care s-au putut produce prin loviri active repetate cu un corp tăietor și necesită pentru vindecare un număr de 45-50 de zile de îngrijiri medicale. Leziunile suferite de partea civilă N. G. nu au fost primejdioase pentru viață, având în vedere absența modificărilor neurologice.
Chiar dacă în urma unei expertize medico-legale psihiatrice, inculpatul C. D. a prezentat o tulburare organică a personalității fondtoxico-somatic și dipsomanie, la momentul săvârșirii faptei a avut discernământ, avându-l și la momentul expertizării.
Încă odată observăm efectele nocive ale consumului excesiv de alcool, stare care provoacă agresivitate, irascibilitate și lipsa rațiunii limpezi.
1.4.1. Tipologia infracțiunilor
O infracțiune săvârșită cu violență este o faptă în care autorul utilizează violent forța asupra victimei. În categoria aceasta de infracțiuni sunt incluse atât infracțiunile în care actul violent este obiectivul principal, cum ar fi omorul, cât și infracțiunile în care violența este calea prin care se atinge obiectivul urmărit, cum ar fi spre exemplu, tâlhăria. Infracțiunile cu violență pot fi săvârșite atât utilizând forța proprie, cât și apelând la diverse mijloace.
Indiferent de stat, în întreaga lume, atât violențele asupra persoanelor, infracțiunile care aduc atingere vieții sexuale, precum și infracțiunile contra patrimoniului care se comit prin utilizarea forței asupra persoanei, sunt considerate a fi infracțiuni săvârșite cu violență.
Aspectele juridice ale infractiunilor nu se limiteaza numai la definirea, identificarea si explicarea notiunii si structurii acestora, ci se extind si asupra gasirii unor criterii certe de clasificare, in vederea depistarii caracteristicilor lor generale si specifice.
Clasificarea infracțiunilor se poate face în funcție de obiectul acestora, și anume, după valorile sociale lezate, astfel se disting infracțiuni contra persoanei, infracțiuni contra patrimoniului, infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat, infracțiuni contra înfăptuirii justiției etc. O altă clasificare a acestora ar fi după latura subiectivă, infracțiuni săvârșite cu intenție, din cuplă, sau cu praeterintenție. Totodată, după latura obiectivă, există infracțiuni comise prin acțiune, inacțiune, de rezultat, de pericol etc.
Infracțiunile săvârșite cu violență sunt fapte penale grave care aduc atingere bunei relaționări sociale, au urmări grave, pun în pericol viața, sănătatea indivizilor și chiar securitatea instituțiilor și a statului.
Fenomenul delincvent este caracterizat de aspecte și dimensiuni diferite. Astfel, dinstingem între criminalitatea reală, cea descoperită și cea judecată. Criminalitatea reală înglobează totalitatea actelor și faptelor antisociale cu caracter penal, coimse în realitate, indiferent dacă au fost descoperite sau nu. Acest fenomen mai poartă denumirea de cifra neagră a criminalității și reprezintă adevărata dimensiune a ilicitului penal. Cifra neagră a criminalității nu poate fi nici măcar estimată, acest lucru fiind extrem de dificil deoarece, din păcate există impedimente de natură operașională, tehnico-criminalistice și statistice. Aici putem include o multitudine de fapte penale comise cu violență, fapte care fie nu au fost descoperite, fie nu au fost denunțate. Din cauza modului de săvrșire a acestor fapte, victimele au o teamă profundă, care prin amenințări din partea făptuitorului, pot duce la izolare, la frica de a cere ajutorul sau de a denunța cele întâmplate. Nu de puține ori, victime ale unor infracțiuni sexuale, de teama ca societatea să le marginalizele sau familia să le privească cu alți ochi, au refuzat să ceară ajutorul istituțiilor abilitate. De asemenea, există cazuri de violență în familie care se descoperă foarte greu, sau chiar deloc. Motivele sunt, fie speranța că se va instaura în cele din urmă liniștea în familie, fie rușinea sau teama că ceilalți vor judeca sau vor stigmatiza membrii din acea familie. Acestea sunt doar unele dintre multele exemple care condul la creșterea cifrei negre a criminalității în ceea ce privește infracțiunile cu violență.
Un alt tip de infracțiuni, sunt cele descoperite, care cuprind numărul faptelor săvârșite în realitate și care au fost totodată identificate de instituțiile abilitate și specializate în acest sens. De regulă, cifra criminalității descoperite este mai mică decât cea a criminalității reale, deoarece nu toate infracțiunile sunt aduse la cunoștința serviciilor specializate și nu toți infractorii sunt identificați. Unele infracțiuni nu sunt reclamate, altele nu sunt înregistrate ca fapte penale, iar în alte cazuri, însăși victima își retrage plângerea.
Criminalitatea judecată este acea parte delincvenței descoperite și înregistrate de structurile poliției care este judecată și sancționată de instanțele penale specializate. Cifra acestora este destul de scăzută în comparație cu celelalte, întrucât din infracțiunile înregistrate, nu toate ajung până la etapa judecării și sancționării. Dacă ne referim strict la cazul infracțiunilor săvârșite cu violență, putem spune că o mare parte dintre acestea ajung să fie sancționate, datorită faptului că acestea prezintă o vădită gravitate în ceea ce privește.
Aspectele juridice ale infracțiunilor nu se limitează numai la definirea, identificarea și explicarea noțiunii si structurii acestora, ci se extind și asupra găsirii unor criterii certe de clasificare, în vederea depistării caracteristicilor lor generale si specifice.
Tipologia autorilor
Autorii infracțiunilor săvârșite cu violență sunt caracterizați de o agresivitate și violență ridicată, dar și de incapacitatea de a le contola în momentele critice, în care este necesar acest lucru pentru a nu se periclita buna relaționare socială. Agresivitatea și violența sunt fenomene sociale complexe care aduc atingere bunei funcționări a relațiilor interumane. Acesta este motivul pentru care modalitățile de manifestare și efectele produse interesează opinia publică, instituțiile care se ocupă cu controul social, dar și statul, într-un sens generic.
Infractorul se diferențiază de ceilalti oameni, nu printr-o funcționare deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acțiunile lui au un conținut antisocial.
Studierea personalității infractorului și mai apoi conturarea tipologiei acestuia presupune cunoașterea aspectelor generale și speciale ale făptuitorului, elemente anatomice, fiziologice, psihologice, economice, culturale, sociologice etc. Acestea determină sau influențează săvârșirea de infracțiuni. Societatea este formată dintr-o multitudine de categorii diverse de indivizi cu personalități, percepții, așteptăti și viziuni diferite. Infractorii reprezintă o categorie aparte în scena socială, aceștia având o mare diversitatea comportamentală.
Fiecare infractor este un caz special, particular, caracterizat de o serie de trăsături psihologice, fiziologice și sociale pe care nu le dețin tocmai toți infractorii. La fel ca și în cazul fiecărui individ, de altfel. Acesta este motivul pentru care conturarea unei tipologii a infractorilor este dificilă.
Înțelegem prin „tip”, ca noțiune generală, totalitatea trăsăturilor și aspectelor caracteristice care disting și diferențiaza grupurile sociale. Prin analiza acestor trăsături dinstinctive se poate observa o imagine sintetică a infractorului, pe care vom încerca să-l încadrăm într-o tipologie.
Quay (1987) incadreaza infractorii in patru categorii:
a).”Nesocializat” (subsocializat). Acesta reprezinta un grup problematic pentru societate. Sunt cei care arata ca nu vor sa se schimbe si au cea mai pesimista prognoza de a se adapta.
b).”Socializat” (socializatul agresiv). Acestia manifesta o buna relationare fata de partenerul din relatia infractionala (furt, plasare de droguri etc.). Predomina, in general, in mediile urbane aglomerate.
c).”Deficit de atentie”. Persoanele ale caror comportamente sunt susceptibile de a fi influentate de mediu, ajungand la delincventa in functie de circumstante. Este vorba de o influenta la nivelul patternului cognitiv si la nivelul trasaturilor de personalitate.
d).”Anxietate-retragere”. Quay considera anxietatea ca fiind o motivatie a comportamentului infractional.
Infractorul violent sau agresiv săvârșește fapte cu violență, este autorul unor fapte brutale carce au consecințe deosebite la nivel individual și colectiv. Efectele sociale se resimt după comiterea unor fapte violente cum ar fi omorul, tentativa de omor, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, violența în familie etc. Infractorul violent se caracetrizează, printre altele, printr-o emotivitate puternică, agresivitate, stări de manie, ostilitate, descărcări spontane, nivel scăzut al autocontrolului etc. Agresivitatea fizică, prezentă mai ales la infractorii cu o constituție atletică, este un element esențial în punerea în practică a unei fapte violente. Aceasta se poate manifesta însă și prin folosirea de obiecte , cum ar fi armele, cuțitele, topoarele, bastoanele, sticlele etc. În cazul acestui tip de infractori este prezentă și o violență verbală, exteriorizată prin insultă, amenințare, cuvinte jignitoare care au rolul de a intimida. În cazul infractorilor cu o constituție astenică apare și plângerea la autorități, autocompătimirea și încercarea de a se dezvinovăți, aruncând vina fie pe circumstanțe, fie pe victimă.
De cele mai multe ori, agresivitatea infractorilor este asociată cu toxicomania, ceea ce favorizează creșterea tensiunii emoționale și scăderea puterii de autocontrol, determinând trecerea la actul infracțional violent, agresiv.
O altă tipologie este cea a infractorului achizitiv. Acesta se caracetrizează prin tendința de a lua, de a-și însuși bunuri și valori în scop personal, de întreținere sau de îmbogățire.
Infractorul achizitiv comite o gama variata de infractiuni: furt, talharie, abuz de incredere, inselaciune, tulburarea de posesie, fals si uz de fals, delapidare, evaziune fiscala, luarea de mita etc. In functie de genul infractional, acest tip de infractor prezinta anumite particularitati specifice. În cazul tâlhăriei, infracțiune săvârșită cu violență, făptuitorul nu are viziunea importanței vieții și sănătății individului, comparativ cu importanța relativ scăzută a unui bun material. El supraapreciază valoarea bunului sustras, considerând necesar a folosi violența și forța pentru a deposeda victima de bun. Acest tip de infractor nu are milă și nu este impresionat de neputința victimei de a se apăra.
Infractorul caracterial este acel tip care prezintă unele tulburări de ansamblu și unele deficiențe în capacitatea de organizare și ierarhizare a relațiilor și valorilor sociale.
Caracterul vizează structura socio-morală a personalității și calitatea de ființă socială, relațională a individului.
Acest tip de infractor se caracterizează prin ambiție, individualism, vanitate, dominație, încredere excesivă în sine, ambiție, trufie etc. Infractorul caracterial este un inadaptat social, îi desconsideră pe semenii săi și are o lipsă a sentimentelor și emoțiilor, motiv pentru care îi este foarte usor să comită infracțiuni. El crede că totul i se cuvine, fiind orgolios și ambițios. Este foarte revendicativ și intră adesea ăn conflict interrelațional. Un astfel de infractor este predispus la comiterea omorurilor, violurilor, înșelăciunilor etc.
Caracterul reprezintă ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile sale. Caracterul apare ca nucleu al personalității, întrucat exprimă profilul psihomoral evaluat după consistență si stabilitate. Acesta reprezinta un subsistem relațional-valoric si de autoreglaj, exprimându-se printr-un ansamblu de atitudini-valori.
Infractorul sexual se caracterizează prin violență, impulsivitate, brutalitate, indiferență afectivă, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate, autocontrol foarte scăzut și uneori sadism sau masochism. În cazul acestui tip de autor are loc o regresie comportamentală. Aceasta se evidențiază prin dezinhibarea unor modalități primare de satisfacere a impulsurilor sexuale, a nevoilor imediate. Existența impulsurilor sexuale necontrolabile și imposibilitatea depășirii lor, pot determina în multe cazuri comportamente infracționale. Acest tip de infractori comit îndeosebi infracțiuni cu tematică sexuală, viol, pedofilie, incest și uneori ajung chiar și la omor.
Satisfacerea impulsului sexual la sadic are loc numai dacă acesta își face partenerul să sufere fizic și moral. Astfel, el recurge la diverse moduri de violență, cum ar fi bătaia, chinul, tortura cu diverse metode și mijloace sau își batjocorește și umilește partenerul pentru a se simți bine la vederea acestui tablou. Sunt cazuri în care sadicul sexual poate fi satisfăcut doar prin omorârea partenerului, consumând actul sexual doar când celălalt se află în agonie.
Spre deosebire de acesta, masochistul își satisface nevoile sexuale numai dacă el însuși este chinuit și torturat, biciuit, rănit sau însângerat. Există situații în care masochistul instigă pe altul să aplice violențe asupra unui terț, pentru propria placere. Actele infracționale săvârșite de infractorul sexual au loc în condițiile dictate de puternicul impuls sexual incontrolabil, acte la sfârșitul cărora făptuitorul se simte eliberat atât organic, cât și psihic. El nu are un sistem etic cristalizat, nu anticipează efectele faptelor sale și nu le atribuie acestora semnificație negativă, întrucât lipsa autocontrolului impulsului sexual deviant face ca raționamentul lui să fie întunecat. Acesta nu gândește limpede din cauza dorinței acerbe de a-și satisface nevoile sexuale cu orice preț, indiferent de consecințe.
Tipologia infractorilor ocazionali este alcătuită din făptuitori care, din cauza unor incitații exterioate, a unor ocazii neașteptate, comit o infracțiune. În cazul acestori infractori sunt decisivi factorii externi, însă și factorii interni, personali, joacă un rol foarte important. Astfel, sunt împrejurări excepționale care pot determina o persoană să comită o anumită infracțiune, persoană care în alte împrejurări nu ar comite o astfel de faptă. Acest tip de infractor rareori recidivează și este caracterizat prin impresionabilitate, sensibilitate, autocontrol psihic și comportamental scăzut.
Acești infractori comit fapte penale, fie sub presiunea unor trebuințe imediate, fie din imprudență.
Infractorul „de carieră” sau profesional este format pentru a comite infracțiuni. El își desfășoară întreaga existență săvârșind fapte penale, deoarece refuză munca cinstită și legală, crezând că săvârșirea infracțiunilor este o modalitate mult mai eficientă de a-și câștiga existența, sau de a-și asigura traiul.
Obiectul principal al acțiunilor sale infractionale este constituit de castigurile financiare. De obicei, acesta debutează în activitatea infracțională de la o vârstă fragedă, ca un copil delincvent provenit dintr-un mediu disfuncțional. În cele mai multe cazuri, acest tip de infractor se apleacă în special spre infracțiunile în care câștigul material este imediat, cum ar fi furturile. Uneori, dacă „specialitatea” acestuia este violența, el săvârșește si tâlhării.
Acești infractori sunt caracterizați de un nivel scăzut al inteligenței, lipsa pregătirii școlare și a educației, înaltă capacitate de planificare a acțiunilor infracționale etc. Acesta este capabil să-și aleagă victimele potrivite și să își ducă la îndeplinire planul infracțional, astfel încât depistarea lui să fie cât mai grea. Infractorul profesional își formează abilități și deprinderi tehnice de înalt specialist, este indiferent afectiv, lipsit de compasiune, tupeist, egocentric, răzbunător. În general, infractorul „de carieră” se așteapă să fie pedepsit pentru faptele sale, în cazul în care este prins, fiind mereu pregătit pentru judecată și arest. El este mereu în căutarea unor metode și mijloace noi de acțiune, chiar și în momentele când este încarcerat, face schimb de experențe cu alți infractori, învțând de multe ori de la cei mai în vârstă, de la infractorii profesioniști. Infractorii de acest tip își păstrează o parte din câștigul de pe urma infracțiunilor pentru perioada post-detenție, iar ulterior se reapucă de acțiunile antisociale, deoarece forma pasională pronunțată nu dispare, nici măcar după pedepsirea acestuia.
O altă tipologie este cea a infractorului recidivist. Acesta este obișnuit să comită fapte penale în mod repetat. După descoperirea unei infracțiuni, chiar dacă este pedepsit, comite din nou alte fapte. Recidiviștii au tendința de a percepe realitatea într-un mod deformat, având impresia că sunt marginalizați și că existența lor este guvernată de ghinion. Infractorul recidivist este imatur intelectual, agresiv, sceptic, egocentric, având tendința de opoziție. Prezintă caracteristica unor manifestări de incertitudine interioară și de indecizie, precum și tendința de ascundere a proporiei personalități. Succesul obținut de infractor la prima infractiune, este un stimul pentru alte situații infracționale asemănătoare. Un indiciu deosebit de relevant al periculozității infractorului constituie atitudinea sa din trecut fată de exigențele legii penale. De aceea, individualizind pedeapsa, instanța nu poate face abstracție de lipsa sau de existența unor antecedente penale, chiar daca a intervenit amnistia, grațierea sau chiar reabilitarea.
Infractorul ideologic sau politic, un tip mai special, nu se confundă cu infractorul de drept comun. Infractorul ideologic este cel care, avand anumite idei si convingeri politice, economice, știintifice sau religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale existente intr-un anumit stat, motiv pentru care este considerat adversar si implicit este sanctionat. De regulă, făptuitorul ideologic este un militant pentru reforme si schimbari sociale, economice, știintifice etc. El este determinat în acțiunile sale de dorința de a face bine societății, de a înlătura suferințele sau nedreptățile. În „nebunia” lor de a face lumea mai bună, aceștia pot apela chiar și la violență, într-un exces de zel.
Procentul debililor mintali, au demonstrat statisticile, este ridicat în grupul celor care comit fapte penale. Astfel, s-a conturat un ti special de infractori, debilii mintali, care au o gândire infantilă, aceta fiind incapabil de a procesa informația sau de a elabora și prelucra soluții în diferite situații. Autocontolul unor astfel de infractori este extrem de scăzut, memoria și atenția lor funcționând limitat. Făptuitorul debil mintal este caracterizat de credulitate, instabilitate emotivă, egocentrism, empatia lipsind în totalitate și nu are capacitatea de a-și da seama de limitele restrânse ale propriei judecăți. Conștiința de sine este slab dezvoltată și lipsește capacitatea de prevedere a consecințelor acțiunilor sale. Pe lângă deiciențele mintale, acest tip de infractor prezintă și carenșe caracteriale, motiv pentru care este și un mare inadaptat social. Comportamentul infracțional al debilului mintal este foarte periculos, întrucât este imprevizibil și capacitatea sa mintală nu îi permite să gândească limpede sau să distingă între bine și rău. Infractorul debil mintal este lipsit de posibilitatea de adaptare adecvată la situațiile nou apărute în mediul în care își desfăsoară existența.
Infractorul alienat este un al tip, caracterizat printr-o structură a personalității anormală, ceea ce afectează funcțiile cognitive, motivașionale, volitive și afective, dar și conduita și activitatea socială.
Acesta are o gândire haotică, stapanită de idei fixe, de tendințe și acțiuni străine de realitatea în care traiește. Un astfel de infractor este stăpânit de frică sau manie pronunțată, de emoții si stări afective puternice, explozive, necontrolate. Analizând din punct de vedere social, infractorul alienat pierde legătura cu familia, profesia, prietenii și ajunge la un pronunțat stadiu de însingurare și înstrăinare.
Alienatul săvârșește fapte grave într-un mod crud, brutal, deseori fără motiv, atacând pe neașteptate și prin surprindere. Este unul dintre tipurile de infractori care săvârșesc infracțiuni cu violență, din cauza conduitei deviant-aberante. Comite cu ușurință omoruri, chiar în cele mai agravante moduri, incendieri, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, violuri, tâlhării sau tâlhării calificate etc.
Infractorul alienat nu are autocontrol și nici nu conștientizează starea în care se află, lucruri care îl fac iresponsabil și incapabil să raționeze și să acționeze normal. În funcție de biala de care suferă, făptuitorul alienat se poate încadra în una dintre următoarele categorii: infractorul paranoic, schizofrenic, maniaco-depresiv, alcoolic sau toxicoman, epileptic, senil, traumatizat fizic sau psihic, la care de adaugă categoria celor a căror stare se datorează unor cauze organice, mai exact unele îmbolnăviri grave care afectează de multe ori sistemul nervos.
Tipologia victimelor
Cuplul infractor-victimă ia ființă atât în baza inițiativei de a proceda la actul infracțional, cât și în baza rezultatelor și efectelor infracțiunii. Persoana care ucide, lovește, agresează sau violează apare în calitate de infractor, iar persoana ucisă, lovită, agresată, violată etc. apare ca victimă. Deși există și cazuri în care între infractor și victimă nu a existat niciun fel de legătură anterioară, considerăm că, privind din perspectiva strict psihologică, nicio victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracțional. Există multe situații în care victima are o parte din vină pentru atragerea și favorizarea contextului producerii unui act infracțional. Spre exemplu, victima unui viol într-un loc izolat în timpul nopții poartă vina ignorării pericolelor care se pot abate asupra sa în timpul nopții, fiind singură, la fel și persoanele de sex masculin care se îmbracă sumar și circulă neînsoțite în locuri izolate. Un alt exemplu concludent sunt minorii care dețin telefoane mobile de ultimă generație, folosindu-le de cele mai multe ori în public. Datorită vârstei, lipsei de apărare și puterii de acțiune, minorii pot ajuge foarte usor a fi victime ale infracțiunii de tâlhărie, deoarece, în aceste situații infractorii intră foarte usor în posesia bunului deținut de victimă. În aceste cazuri, gradul de vinovăție aparține părinților, sau persoanelor care sunt responsabile cu îngrijirea lor, deoarece aceștia ar trebui să cunoască riscul la care este expus un minor care folosește ultimul model de smartphone, o tableta performantă etc.
Cand vine vorba despre infracțiunile săvârșite cu violență, există multe variante posibile ale relației dintre infractor și victimă. În aceste situații, se pot diferenția mai multe variante și mai multe tipologoii de victime, cum ar fi:
– victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute și, în unele cazuri chiar de infractor, cum este, spre exemplu cazul soțului ucigaș;
– victime decedate, ce nu supraviețuiesc agresiunii, care prin semnătura lăsată de infractor la locul comiterii, pe corp, în jurul victimei etc. și plecând de la modul în care a procedat acesta, pot fi culese informații cu privire la persoana celui care a acționat;
– victime ce supraviețuiesc violențelor infracțiunii, dar, cu toate acestea, nu pot identifica autorul din motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat, victima a fost legată la ochi sau luată prin surpindere, victima e bătrână și are văzul slab, etc.). În asemenea cazuri, espe posibil ca victima să fi reținut alte date care să ajute la identificarea autorului, cum ar fi vocea acestuia, eventual obiectele vestimentare, pilozitatea autorului sau alte detalii pe care ar fi putut să le rețină în încercarea de a se apăra.
– victime ce supraviețuiesc infracțiunii și care, cu toate că îl cunosc pe făptuitor, nu îl denunță din motive subiective, cum ar fi teama ca acesta să se răzbune ulterior;
– victime care supraviețuiesc agresiunii, cunosc infractorul, dar datorită motivelor ce țin de viața personală, nu îl denunță, spre exemplu, agresorul este soțul, concubinul sau chiar rudă cu victima;
– victime care supraviețuiesc actului infracțional săvârșit cu violență, cunosc infractorul, dar în loc să-l denunțe încearcă să ofere alte explicații, îl protejează pe infractor, apleând chiar și la autoacuzare; aceste cazuri apar în situațiile în care victima îl iubește pe cel care a săvârșit actul infracțional și, cu toate că a suferit de pe urma infracțiunii, dorește să îl protejeze și să își arate dovezile de dragoste prin acest lucru;
– victime care supreviețuiesc agresiunii și care, deși cunosc infractorul adevărat, acuză pe nedrept o altă persoană pe care vrea să se răzbune;
– victime care supraviețuiesc agresiunii, cunosc autorul, însă profită de situație și încearcă să îl acuze și de fapte pe care nu le-a comis, punându-i în seamă și alte acte infracționale;
– victime care profită de o anumită situație, reclamând fără temei o infracțiune comisă asupra sa cu intenția de a sancționa o persoană sau de a profita de pe urma acesteia; de exemplu, cazul în care este simulată voluntar și regizată corespunzător o relație sexuală în viol, mai ales în cazul minorelor care și-au început precoce viața sexuală, ascunzând pe cât posibil acest lucru, dar nu numai.
În situațiile când între infractor și victimă există anumite legături anterioare comiterii faptului infracțional, plecând de la cunoașterea victimei privind modul de viață, locul de muncă, adresa de domiciliu sau reședință, programul zilnic, pasiuni, trăsături psihomorale și psihocomportamentale, se poate ajunge la legătura acestora, la relaționarea interpersonală infractor-victimă, și astfel există o mai mare posibilitate de a-l identifica pe cel care a comis fapta. Situația aceasta este valabilă în cazul în care victima a decedat ca urmare a săvârșirii infracțiunii de omor, sau ca urmare a lovirilor sau vătămărilor a intervenit moartea, etc. În cazul în care victima infracțiunilor săvârșite cu violență nu decedează, apare problema demascării voluntare sau involuntare a infractorului. Poate să apară teama de reacțiile infractorului, ulterioare demascării acestuia de către victimă, cazuri în care aceasta din urmă fie va nega și va ascunde cele întâmplate, fie va încerca să găsească alte explicații pentru faptele infractorului.
Datele care interesează pentru cunoașterea victimelor, au și o semnificație importantă în ceea ce priveste identificarea autorilor infracțiunilor:
Date referitoare la determinarea naturii juridice a cazului pentru a stabili dacă în speță este vorba despre un omor, sinucidere sau moarte accidentală;
Datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârșirii infracțiunii;
Datele relative la precizarea circumstanțelor esențiale ale evenimentului (loc, timp, mod de comitere, surprinderea victimei ori acceptarea pătrunderii autorilor în locuință), alte împrejurări semnificative (tentative de alarmare sau de apărare a victimelor);
Datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele privind concepția și modul de viață, materializarea la nivelul de cultură și educație, aptitudini, calități temperamentale și caracteriale, credințe și obiceiuri, anumite tabieturi, dorințe nesatisfăcute, starea de echilibru psihic ori manifestarea unor tendințe spre agresivitate, izolare socială ori depresie, anumite vicii ascunse cum ar fi jocurile de noroc, consumul excesiv de alcool, relații extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală;
Cercul de relații al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracție) mediile și locurile sau localurile publice frecventate. De o importanță deosebită în acest sens sunt precizarea naturii relațiilor victimei (de amiciție, dușmănie, indiferență) și, mai ales, identificarea și conturarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute recent (neînțelegeri familiale, conflicte pentru moștenire, motive de răzbunare sau gelozie etc.), precum și a celor care privesc legături cu persoane bănuite de comiterea faptei sau cercuri afaceriste ori de infractori, care ar putea sugera preocuparea victimei pentru obținerea unor venituri pe căi ilicite;
Informațiile privind mișcarea în timp și spațiu a victimei cu accent deosebit pe perioada imediată a evenimentului care pot avea relevanță deosebită;
Datele privind bunurile deținute de victimă, mai ales a celor de valoare și cele privind dispariția unora dintre acestea sau a unor documente;
Informațiile privind antecedentele morale, medicale, penale și contravenționale ale victimei.
CAPITOLUL 2
ANALIZA JURIDICO PENALĂ A INFRACȚIUNILOR SĂVÂRȘITE CU VIOLENȚĂ
2.1 Evoluția infracțiunilor săvârșite cu violență
Chiar dacă nu se afirmă că violența face parte din cadrul fenomemelor nou apărute, ea existând sub diverse forme încă din cele mai vechi timpuri, se poate observa că prezența ei, dar mai ales amplificarea ei în ultimul timp, crează probleme în cadrul societăților democratice. În societățile umane, oricât de dezvoltate ar fi din punct de vedere socio-cultural, psihic și educațional, violența va exista mereu. Acest fenomen este omniprezent în lume, nu a putut și nici nu va putea fi vreodată exclus deoarece se manifestă în diverse medii, pe stradă, în familie, mass-media, la locul de muncă etc.
Ideal ar fi ca într-o societate civilizată, liberă și echilibrată să nu existe niciun pericol în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor cu violență. Fiecare individ ar fi pe deplin asigurat că nicăieri și niciodată nu îl pândește vreun pericol, indiferent de statutul său social, economic sau profesional. Cu toate că trăim într-o societate din ce în ce mai dezvoltată din multe puncte de vedere, putem spune că fenomenul infracțional are, de asemenea, o accentuată tendință de creștere, perfecționare și diversificare.
Considerabila creștere a cifrei infracționale, mai ales după anul 1989, se resimte cu precădere în cazul faptelor penale săvârșite cu violență, ceea ce a determinat reorientarea strategiilor, a măsurilor de incriminare a acestui tip de infracțiuni.
2.2 Omorul
Dreptul la viață este cel mai important drept al omului, este un drept esențial, opozabil erga omnes, toți membrii societății fiind obligați să-l respecte și să se abțină de la orice acțiune care ar aduce atingere ori ar pune în pericol această valoare socială supremă. „Dreptul la viață este un principiu fundamental, deoarece el este însăși condiția exercitării celorlalte drepturi garantate.” Totodată, în pofida importanței sale, acest drept cunoaște o dublă limitare, și anume: prima stipulată chiar în art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar cea de-a doua în art. 15 din același document. Dreptul la viața este cel mai natural drept și este în scris și în Constituția României.
Viața omului este perioada dintre nașterea și moartea unui individ. Aceasta debutează prin desprinderea totală a fătului de corpul mamei, prin tăierea cordonului ombilical. Atunci fătul se transformă în nou-născut și începe să ducă o viață independentă de cea a mamei. Considerăm că viața unui om curge până la moartea cerebrală a acestuia.
Protejarea acestui drept este esențială, motiv pentru care legislația incriminează infracțiunea de omor în art. 188, respectiv art. 189 din Codul penal. Această infracțiune face parte din grupul infracțiunilor contra persoanei, care privesc în ansamblu relațiile sociale care se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei în ceea ce prvește viața, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală. Este cunoscut că aceste infracțiuni prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat pe de-o parte de importanța valorilor sociale de constituie obiectul protecției penale și în gravele urmări pe care le pot avea pentru comunitate săvârșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente și au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.
Obiectul juridic special al infracțiunii de omor este reprezentat de relațiile sociale referitoare la dreptul la viață al fiecărei persoane asupra căreia se produce activitatea de ucidere intenționată. Subiect activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană fizică responsabilă, întrucât legea nu precizează necesitatea unei anume calități a făptuitorului. Fapta poate fi comisă de o singură peroană, dar și cu participarea mai multo persoane, fie în calitatea de coautori, fie în calitate de instigatori sau complici. Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă ca urmare a acțiunii sau neacțiunii subiectului activ, ceea ce înseamă că subiect pasiv poate fi doar o persoană vie, asupra căreia nu a intervenit moartea cerebrală anterior producerii actului infracțional propriu zis.
În analiza infracțiunii de omor, trebuie avut în vedere faptul că moartea reprezintă un fenomen care se instalează treptat, etapele acesteia fiind agonia, moartea clinică și moartea biologică. În prezent, se admite în unanimitate că „moartea creierului poate fi considerată criteriul principal al morții organismului luat ca întreg”
Infracțiunea de omor presupune o activitate de suprimare a vieții unei persoane fizice, respectiv o activitate materială care are ca și consecință moartea unui om. Activitatea de ucidere poate fi reprezentată atât de acțiune, cât și de inacțiune, condiția fiind ca aceasta să aibă o anumită forță distructivă aptă să provoace moarea unei persoane în contextul dat. Situațiile sunt multiple și diverse. Uneori chiar o simplă lovitură poate cauza moartea unei persoane în vârstă și cu o stare de sănătate precară. La fel este și în cazul copiilor, pentru a căror ucidere sunt necesare acte de violență minimă. Instrumentele sau mijlocele cu ajutorul cărora se poate produce infracțiunea de omor sunt multiple, începând de la materiale ascuțite, arme, substanțe chimice toxice, și până la mijloace psihice care produc un șoc psihic intens, care poate conduce la moartea victimei.
Sub aspectul săvârșirii infracțiunii consumate de omor, este relevant rezultatul actului de violență, constând în moartea victimei. De asemenea, între inacțiunea sau acțiunea săvârșită și rezultatul produs, este necesar să existe un raport de cauzalitate, în sensul că moartea victimei trebuie să fie efectul activității infractorului, fără de care nu s-ar fi produs.
Din punctul de vedere al laturii subiective, infracțiunea de omor se comite cu intenție. Aceasta poate fi directă sau indirectă, după cum autorul, prevăzând moartea victimei, a urmărit sau numai a acceptat producerea acestui rezultat. Foarte importante în caracterizarea poziției infractorului în contextul unui nefericit omor sunt și împrejurările în care s-a produs actul violent, și care, indiderent de materialitatea actului, pot să confirme sau să infirme intenția de a ucide.
Omorul, fiind o infracțiune comisivă și materială, condiționată de producerea unui rezultat material concret, este susceptibil de o desfășurare în timp, deci de acte preparatorii sau tentativă. Există tentativă la infracțiunea de omor atunci când făptuitorul a început executarea acțiunii de ucidere, dar aceasta nu și-a produs efectul, sau a fost întreruptă din cauze exterioare vionței ucigașului.
Legiuitorul a reglementat în art. 189 al Codului penal, fapta persoanei care săvârșește un omor în anumite împrejurări grave, aceasta prezentând un grad de pericol social mai ridicat față de infracțiunea de omor, motiv pentru care este incriminată separat și pedepsită mai sever. Împrejurările în care se consideră că un infracțiunea de omor este calificată au caracterul unor elemente agravante și sunt expres prevăzute de lege.
Prima circumstană agravantă reținută de legiuito este săvârșirea omorului cu premeditare, ceea ce înseamnă uciderea cu intenție a unei persoane printr-o acțiune sau inacțiune gândită îndelung ori desfășurată în urma unei deliberări anterioare. Este necesar să existe acte din care să rezulte exteriorizarea chibzuinței anticipate. Așadar, în acest context, premeditarea presupune acțiunea care implică o hotărâre prealabilă și activități materiale care să exteriorizele hotărârea premergătoare comiterii infracțunii de omor. În analiza criminologică, premeditarea este privită nuanțat, nefiind apreciată întotdeauna drept cauză de agravare a omorului. Astfel, încă din secolul al XIX-lea, Garofallo a subliniat că „nu se poate stabili o legătură directă între rapiditatea acțiunii criminale și natura corigibilă sau incorigibilă a agentului.”
Omorul săvârșit din interes material este cea de-a doua circumstanță care conduce la caracterul calificat al infracțiunii de omor. Este considerat mai periculos omorul comis cu scopul de a obține un folos material sau un beneficiu de natură patrimonială, întrucât viața unui om nu poate fi comparată cu valoarea materială, aceasta din urmă fiind insignifiantă. Este suficient să fi existat motivul săvârșirii faptei pentru a se reține forma calificată a omorului, nu este necesar ca autorul să fi dobândit efectiv avantajul material. „Interesul material este și interesul pe care făptuitorul are convingerea că îl va realiza pe o cale aparent legală, că acel avantaj patrimonial îi va reveni de drept, cum ar fi ca făptuitorul să moștenească victima.”
Omorul comis pentru a se sustrage ori a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse, prezintă un pericol social mai ridicat. Este necesar să existe scopul sustragerii în comiterea omorului, pentru a fi reținută această formă. Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni este o formă gravă a infracțiunii de omor. În literatura de specialitate se susține că prin termenul „înlesnire” din expresia „a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni”, trebuie înțeleasă o acțiune de omor comisă pentru „a netezi” sau „a deschide” drumul spre infracțiunea vizată, pentru a reuși astfel, prin intermediul omorului îndeplinirea scopului – comiterea unei alte infracțiuni. Totodată, prin conceptul de „a ascunde”, se înțelege acțiunea de a ucide, cu scopul de a disimula o altă infracțiune, pentru a face ca aceasta să nu fie descoperită.
O altă agravantă a infracțiunii de omor este aceea a faptei săvârșite de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor, sau o tentativă la infracțiunea de omor. Circumstanța aceasta este personală și dezvăluie cruzimea și periculozitatea ucigașului care este capabil să comită încă o faptă de omor, lezând astfel grav relațiile sociale și siguranța cetățenilor.
Omorul săvârșit asupra a două sau mai multe persoane există ori de câte ori activitatea de ucidere săvârșită intenționat, a avut ca rezultat moartea a cel puțin două persoane. Urmarea acestei fapte, pluralitatea victimelor omorâte, conferă infracțiunii o gravitate sporită, iar făptuitorului caracterizarea ca fiind deosebit de periculos.
Fapta de omor săvârșită asupra unei femei gravide este agravantă, deoarece „odată cu suprimarea vieții subiectului pasiv, a femeii gravide, se suprimă și fetusul, produsul concepțiunii, ceea ce înseamnă o dublă atingere adusă vieții umane.” Stadiul în care se află sarcina nu are relevanțp pentru reținerea acestei agravante, necesar este doar ca autorul să fi știut de starea victimei, sau sarcina să fi fost atât de avansată încât să fie evidentă și acesta să își dea seama de existența acesteia.
Omorul săvârșit prin cruzimi, după cum rezultă și din denumire, reprezintă fapta de omor comisă într-un mod brutal. Prin „cruzimi” se înțeleg actele de violență, procedeele feroce, brutale, care denotă sadism, un mod barbar de săvârșire a faptei, ca exemple ar fi jupuirea pielii, arsuri prelungite, bătaia cu biciul, zdrobirea oaselor, smulgerea unghiilor etc. Există omor săvârșit prin cruzimi atunci când ucigașul a conceput și a recurs la suprimarea vieții victimei, provocând acesteia suferințe mult mai mari decât cele cauzate în mod normal prin suprimarea violentă a vieții. Făptuitorul, în mod conștient provoacă suferințe victimei cu scopul de a mări chinurile și pentru a face acțiunea cât mai crudă. Cu alte cuvinte, caracteristica acestei circumstanțe de agravare constă în aceea că „făptuitorul întrebuințează în mod voit anumite metode de chinuire a victimei.”
2.3 Uciderea din culpă
Viața omului are o valoare absolută și primară, o condiție indisolubilă a continuității biologice a societății. În urmă cu aproape 2000 de ani, Titus Lucretius afirma „vitaque manicipio nulii datur, omnibus usu”, prin aceasta evidențiind importanța pe care o are valoarea vieții peroanei.
Când decesul unei persoane apare ca rezultat al unei acțiuni neintenționate, neglijente, fapta este ucidere din culpă. Datorită pericolului social mai redus decât al unei fapte similare comise cu intenție, și pedeapsa este mai redusă, fapta de omor fiind sancționată cu închisoare de la 10 la 20 ani, respectiv detenția pe viață sau de la 15 la 25 ani închisoare pentru formele calificate, în comparație cu uciderea din culpă, pedepsită cu închisoarea de la unu la 5 ani sau de la 2 la 7 ani pentru formele agravate.
Necesitatea protejării vieții indivizilor presupune și incriminarea faptelor care aduc atingere acesteia. Este necesar a ocroti viața omului împotriva celor care nu dau dovadă de prudența și prevederea corespunzătoare și necesară, în special în cadrul unor activități care pot provoca moartea unui om.
Având același rezultat ca infracțiunea de omor, uciderea din culpă se deosebește prin forma de vinovăție cu care este săvârșită. În cazul omorului este necesară existența intenției directe sau indirecte, pe când în cazul infracțiunii de ucidere din culpă, după cum reiese și din denumire, forma de vinovăție cu care se săvârșește este culpa sub oricare dintre formele sale, neglijența sau culpa cu prevedere.
Chiar dacă pericolul social al faptei prezentate este semnificativ mai redus decât în cazul omorului, legiuitorul a ales să incrimineze această faptă pentru a impune conștiinței oamneilor o atitudine de atenție maximă și precauție în activitățile pe care le desfășoară. Aceasta este imperios necesar, întrucât rezultatul unei infracțiuni de ucidere din culpă reprezintă o gravă amenințare la adresa vieții indivizilor. În zilele noastre, progresul tehnic impune o grijă deosebită și o atenție sporită din partea tuturor, în ceea ce privește creșterea factorilor de amenințare a vieții.
Subiect activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană care răspunde penal. Legea cere, în unele cazuri ca subiectul activ să fie calificat, moment în care ne aflăm sub domeniul variantei agravate a infracțiunii. Dacă o persoană aflată în exercițiul profesiei sau meseriei și intervine moartea unei persoane ca urmare a nerespectării dispoziților legale ori a măsurilor de prevedere specifice, uciderea din culpă este în varianta agravată.
Subiectul pasiv al uciderii din culpă poate fi orice persoană fizică. În cazul în care sunt ucise mai multe persoane în același context, prin aceeași faptă, va exista circumstanța agravantă a uciderii din culpă.
Uciderea din culpă se poate săvârși atât prin acțiune, cât și prin inacțiune (neîndeplinirea unor activități pe care subiectul activ avea obligația, potrivit legii, să le îndeplinească). „Prima variantă agravată a acestei infracțiuni privește caracetrul profesional al făptuitorului și se referă la nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii sau pentru efectuarea unei anumite activități.”
Pentru existența infracțiunii de ucidere din culpă este necesar ca activitatea făptuitorului să aibă ca efect moartea victimei, fapta fiind mai gravă dacă s-a produs moartea a două sau mai multor persoane. În practica judiciară s-a decis că, dacă în cazul unui accident de circulație s-a produs moartea a două persoane, în sarcina inculpatului nu se poate reține un concurs de infracțiuni, ci o infracțiune complexă. Pentru a exista fapta penală, raportul de cauzalitate între acțiunea/inacțiunea infracțorului și moartea victimei, trebuie să existe.
În literatura juridică s-a arătat că dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acțiunii/inacțiunii culpabile a mai multor persoane, toate acestea vor fi condamnate pentru săvârșirea uciderii din culpă. „Poate exista infracțiunea de ucidere din culpă și dacă rezultatul a fost provocat în mod indirect de un animal, de exemplu un câine turbat lăsat nesupravegheat, sau de lucruri neînsuflețite, de exemplu omisiunea autorului de a astupa sau de a semnaiza o groapă adâncă plină cu apă, în care o persoană a căzut, înecându-se, întrucât inacțiunea autorului a fost una dintre cauzele care a determinat rezultatul.”
2.4 Lovirea sau alte violențe
Infracțiunea de lovire sau alte violențe este reglemetată în art. 193 din Codul penal și presupune acțiunea violentă a unei persoane care cauzează astfel suferințe fizice unei alte persoane. Odată cu săvârșirea acestei infracțiuni, sunt lezate relațiile sociale referitoare la ocrotirea integrității corporale sau sănătății fiecărei persoane. Legiuitorul urmărește, prin incriminarea acestei fapte, crearea unui climat de siguranță, securitate și respect pentru integritatea vieții indivizilor din societate.
Această infracțiune poate fi săvârșită de orice persoană, legea neimpunând vreo calitate a subiectului activ. Subiect pasiv poate fi orice persoană în viață asupra căreia s-au exercitat acțiuni violente. În această situație, dacă subiectul activ este calificat, ne aflăm în prezența altor infracțiuni, cum ar fi violența în familie în cazul în care victima este membru de familie, ultrajul, în cazul în care victima este un funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat etc., infracțiuni pe care le vom analiza și dezbate în cele ce urmează.
Elementul material al acestei fapte constă fie în acțiunea de lovire propriu zisă, fie în orice acte de violență capabile să provoace suferințe victimei. Prin „lovire” se înțelege actul de agresiune care constă în acțiunea mecanică a unei energii cinetice exterioare, de izbire bruscă sau compresiune a unui corp contondent pe suprafața corpului victimei, sau a forței brute proprii, exercitată de făptuitor.
Prin „acte de violență” înțelegem toate manifestările crude, brutale, constângerile fizice de orice natură care ar putea cauza suferințe fizice. Acestea, la fel ca și lovirea, se pot manifesta fie prin acțiuni directe ale făptuitorului, fie prin acțiuni indirecte, prin utilizarea unor obiecte spre exemplu. Autorul unei astfel de infracțiuni poate apela atât la mijloace materiale, cât și la cele morale, psihice, cum ar fi amenințarea victimei, care în încercarea de a scăpa dintr-o situație periculoasă produsă de făptuitor, împiedicându-se, se lovește.
Forma agravată a infracțiunii de lovire sau alte violențe, constă în consecințele grave produse, și anume lezarea traumatică a victimei sau afectarea sănătății acesteia. Pentru a se reține circumstanța agravantă, pentru vindecarea victimei trebuie să fie nevoie de cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale. În doctină se concluzionează că „noțiunea de „îngrijiri medicale” are în vedere numărul de zile prin care se apreciază în mod direct, din punct de vedere medico-legal, gravitatea unor leziuni sau boli post-traumatice”.
În cazul infracțiunii de lovire sau alte violențe, faptă comisă fie cu intenție directă, fie cu intenție indirectă, urmarea imediată constă în suferințele fizice provocate victimei. Sancțiunea acordată pentru săvârșirea acestei fapte este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda, pentru punerea în mișcare a acțiunii penale fiind necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
2.5 Vătămarea corporală
Vătămarea corporală este o varietate a infracțiunii de lovire sau alte violențe. Conținutul juridic și structrura acestei infracțiuni sunt asemănătoare cu cele ale infracțiunii de lovire sau alte violențe, excepție fiind doar rezultatul mai grav care se produce în urma săvârșirii acestei infracțiuni.
Distincția dintre variantele infracțiunilor săvârșite cu violență este făcută în acest caz pe baza naturii consecințelor produse în urma comiterii infracțiunii. Dacă fapta a avut ca efecte suferințe fizice sau leziuni care necesită până la 90 de zile de îngrijiri medicale, aceasta va fi încadrată în contextul articolului 193, iar dacă acțiunile produse au cauzat o urmare mai gravă, fapta va fi încadrată la art. 194 Cod penal, respectiv vătămarea corporală.
Vătămarea corporală este o faptă penală reglementată de art. 194 din Codul penal și constă în săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni prin care s-au produs unei persoane una din consecințele următoare: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieții persoanei.
Conform alineatului 2 al articolului 194, varianta agravată a infracțiunii constă în lovirile sau violențele săvârșite cu intenție directă în scopul de a produce o infirmitate sau leziuni traumatice ori afectarea sănătății vreunei persoane, care au necesitat, pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, sau au cauzat un prejudiciu grav și permanent. Observăm la această variantă agravată necesitatea săvârșirii faptei cu intenție directă, condiție necesară pentru reținerea circumstanței agravante.
Obiect material al infracțiunii de vătămare corporală este costituit de relațiile sociale care protejează integritatea corporală și sănătatea persoanei împotriva faptelor care ating aceste atribute ale individului.
Subiect activ al acestei infracțiuni poate orice persoană fizică, nefiind necesară vreo calitate specială a acestuia. De asemenea, subiect pasiv al infracțiunii de vătămare corporală poate fi orice persoană în viață, indiferent de sex, vârstă sau stare de sănătate, normele penale ocrotind sănătatea și integritatea corporală a persoanei, indiferent de calitatea pe care aceasta o are, sau indiferent de starea de sănătate.
Ca element material, amintim că vătămarea corporală poate fi săvârșită atât prin acțiuni cât și prin inacțiuni care produc efectele mai sus amintite. Fapta poate fi comisă prin lovire sau alt act de violență prin aceasta s-a produs o vătămare a integrității corporale sau a sănătății care se încadrează în limitele de gravitate cerute de lege. Totodată, fapta poate fi comisă prin inacțiune, prin acte de nonviolență, exemple relevante în acest sens fiind otrăvirea mâncării sau infectarea apei.
Urmările imediate ale infracțiunii trebuie să constea în lezarea integrității și sănătății victimei, efecte pe care le-am amintit antreior. Între actul infracțional și rezultatul produs trebuie să existe legătură de cauzalitate pentru a fi reținută infracțiunea de vătămare corporală. Nu are importanță faptul că la producerea efectelor au concurat și alte cauze și nici că rezultatul a fost amplificat din cauza culpei victimei.
Vătămarea corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) se săvârșește cu” intenție indirectă sau cu praeterintenție.” „În cazul praeterintenției, făptuitorul acționează cu intenție în ceea ce privește fapta de lovire sau vătămare, dar este, totodată, în culpă față de consecința mai gravă produsă.”
Infracțiunea există dacă autorul a realizat că prin actele sale violente va produce victimei o vătămare dintre cele expuse în textul de incriminare, urmărind sau acceptând posibilitatea producerii rezultatului respectiv. În cazul în care vătămarea corporală îmbracă forma praeterintenționată, se presupune că făptuitorul a comis infracțiunea cu intenție directă sau indirectă, dar cu privire la rezultatul mai grav produs a avut o atitudine subiectivă, poziție caracteristică culpei.
Având în vedere gravitatea infracțiunii și rezultatul produs, vătămarea corporală se sancționează, în varianta simplă cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar în cazul variantelor agravate pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
2.6 Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoate de moarte, deși situată în secțiunea privind infracțiunile contra integrității corporale și sănătății se aseamănă prin rezultatul produs, moartea victimei, cu infracțiunile de omucidere. Ca urmare, sancțiunea pentru această infracțiune, care „prezintă cel mai ridicat grad de pericol social dintre infracțiunile de vătămare corporală, se apropie de limitele legale de sancționare a infracțiunilor de omor.”
Lovirea sau vătămările cauzatoare de moarte reprezintă infracțiunea ce constă în săvârșirea cu praeterintenție a oricăreia dintre faptele ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor de lovire sau alte violențe, ori vătămare corporală, ce a avut ca urmare moartea victimei.
Obiectul juridic special al acestei infracțiuni, ca și la celelalte infracțiuni din această sferă, săvârșite cu violență, este reprezentat de relațiile sociale în legătură cu integritatea fizică, sănătatea și viața persoanei. Putem spune că această infracțiune este o variantă agravată a infracțiunilor reglementate de art. 193 și 194 din Codul penal.
Subiect activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană fizică care îndeplinește condițiile de responsabilitate și vârstă, prevăzute de lege, iar subiect pasiv este persoana în viață împotriva căreia se exercită actele autorului, acte de natură a-i produce moartea.
Fapta se poate săvârși prin acțiuni sau inacțiuni care nu diferă de cele prin care se realizează elementul material și conținutul infracțiunilor de loviri sau alte violențe sau de vătămare corporală, diferența constând în urmarea produsă, și anume, moartea victimei. Se va reține infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte nu numai în situația în care moartea victimei a rezultat în urma unei acțiuni unice, imputabile exclusiv făptuitorului, ci și în cazul în care faptei i s-au adăugat și alte cauze. Acestea pot fi factori contributivi anteriori, concomitenți sau posteriori săvârșirii actului infracțional.
Urmarea imediată a acestei infracțiuni este decesul victimei, iar pentru reținerea acesteia este necesară existența legăturii de cauzalitate între activitatea făptuitorului și moartea victimei. Nu contează participarea altor factori la moarte victimei, în acest caz, legătura de cauzalitate nefiind înlăturată.
„Infracțiunea subzistă chiar dacă moartea victimei survine după o perioadă mai lungă de la data aplicării loviturii intenționate.”
Infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte este săvârșită cu praeterintenție, lovirea sau actele violente fiind săvârșite cu intenție, dar rezultatul mai grav produs, moartea victimei, are loc din culpa făptuitorului. Mai exact, subiectul activ vrea să lovească victima și să îi producă o vătămare corporală, însă nu urmărește și nici nu acceptă posibilitatea producerii urmării mai grave, decesul victimei.
Poziția subiectivă a subiectului activ, intenția de a lovi victima sau de vătăma integritatea corporală a acesteia, ori intenția de a o ucide, se stabilește, în fiecare caz, ținând seama de instrumentul folosit de autor, de zona corpului victimei unde a fost aplicată lovitura, de numărul și intensitatea loviturilor, precum și de toate înmprejurările concrete existente în contextul comiterii infracțiunii.
Consumarea infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte are loc la decesul victimei. În cazul în care nu a survenit moartea victimei ca urmare a acțiunilor sau inacțiunilor foptuitorului, fapta va constitui lovire sau vătămare corporală în forma infracțiunii consumate.
În ceea ce privește sancționarea acestei infracțiuni, poziția subiectivă a autorului face ca sancțiunea să fie mai ușoară decât în cazul omorului, dar mai severă decât în cazul uciderii din culpă, respectiv închisoarea de la 6 la 12 ani.
2.7 Violența în familie
În cadrul infracțiunilor contra persoanei, Capitolul III este dedicat infracțiunilor săvârșite asupra unui membru de familie. În acest capitol sunt reglementate infracțiunile care aduc atingere integrității corporale și sănătății membrilor familiei, prin aceasta creându-se un prejudiciu al relațiilor sociale care protejează aceste atributeale indivizilor.
În acest context, art. 199 din Codul penal incriminează infracțiunea de violență în familie, prin comiterea căreia se atrage o agravare în cazul tuturor infracțiunilor justificative în acest sens. Violența în familie reprezintă, de fapt, o formă agravată a infracțiunilor de omor, omor calificat, loviri sau alte violențe și vătămare corporală, când aceste fapte sunt îndreptate împotriva unui membru de familie.
Ca obiect juridic special al acestei infracțiuni reținem relațiile sociale referitoare la prorejarea vieții, integrității corporale și sănătății membrilor familiei.
Subiect activ al acestei infracțiuni, după cum reiese și din denumirea infracțiunii, poate fi numai un membru de familie.
În sensul art. 177 din Codul penal, prin membru de familie se înțelege ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude, soțul, precum și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care aceștia locuiesc împreună.
În cazul acestei infracțiuni, calitatea de soț atât a subiectului activ, cât și a celui pasiv, trebuie să existe la momentul săvârșirii faprei, neavând importanță dacă aceștia sunt despărțiți în fapt. Nu se reține infracțiunea de violență în familie în cazul în care căsătoria dintre cei doi subiecți a fost anulată, sau dacă aceștia au fost uniți printr-o căsătorie nulă, cum e cazul bigamiei. În cazul intervenitii divorțului, este importantă data săvârșirii faptei, precum și rămânerea definitivă a hotărârii de divorț. În toate aceste situații, dacă cei doi conviețuiesc, chiar dacă nu sunt căsătoriți legal, chiar dacă a fost anulată căsătoria, sau a intervenit divorțul, aceștia sunt asimilațt membrilor de familie.
Reținem că noțiunea de „membru de familie” este extinsă și asupra afinilor și concubinilor, dar și asupra oricărei persoane dacă sunt întrunite condițiile ca aceștia să fi stabilit relații asemănătoare celor de familie, relații ca între soți sau între părinți și copii și să conviețuiască.
Participația penală este posibilă, dar doar cu condiția ca participantul să fie calificat, să aibă calitatea de membru de familie.
Astfel, subiect pasiv al acestei infracțiuni poate fi, de asemenea, un membru de familie.
Infracțiunea de violență în familie se realizează prin acțiuni sau inacțiuni specifice infarcțiunilor analizate mai sus, și au consecințe diferite, în funcție de acțiunile întreprinse și de fapta rezultată. Așadar, după cum am amintit anterior, infracțiunea de violență în familie este o formă agravată a infracțiunilor prevăzute de art. 188, 189, 193, 194, 195, cazuri în care, datorită gravității și circumstanțelor existenței relațiilor de familie sau asemănătoare, maximul special al pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile tip, se majorează cu o pătrime.
2.8 Uciderea sau vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă
Infracțiunea de ucidere sau vătămare a noului-născut săvârșită de către mamă reprezintă o variantă mai puțin gravă a infracțiunii de omor sau a infracțiunilor contra sănătății sau intergrității corporale. Există anumite stări psiho-fiziologice apărute în urma nașterii care pot să explice, într-o anumită măsură fapta săvârșită de mamă asupra nou-născutului. Această stare este provocatoare de emoții, tulburări și transformări psihice și fiziologice care pot infleunța proaspăta mamă să ia hotărârea de a-și ucide copilul. Acesta este motivul pentru care legiuitorul a considerat oportună sancționarea mai ușoară a mamei în cazul săvârșirii infracțiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului.
Infracțiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă este prevăzută în art. 200 C.pen., din capitolul al III-lea, denumit ,,Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie", al titlului I al părții speciale a Cod penal, intitulat ,,Infracțiuni contra persoanei".
Infracțiunea constă în uciderea copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, faptă săvarșită de către mama aflată în stare de tulburare psihică, respectiv lovirea sau alte violențe, vătamarea corporală ori lovirea sau vătămarile corporale cauzatoare de moarte săvârșite asupra copilului nou-născut imediat dupa naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de catre mama care se găsește într-o stare de tulburare psihică.
Privind urmarea produsă, infracțiunea este reglementată într-o variantă tip la art. 200 alin. 1 din Codul penal, uciderea nou-născutului imediat după naștere, iar la alin. 2, o variantă atenuantă. Este variantă atenuantă a infracțiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de către mama aflată într-o stare de tulburare psihică, comiterea infracțiunilor de lovire sau alte violențe, vătămare corporală sau de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, asupra copilului nou-născut imediat după naștere, însă nu mai târziu de 24 de ore.
Prin reglementarea acestei infracțiuni este protejat obiectul special și anume, relațiile sociale cu privire la protejarea nou-născutului, a vieții, sănătății și integrității acestuia.
Infracțiunea are subiect activ calificat. Autorul poate fi doar mama care a dat naștere unui copil asupra căruia a săvârșit acțiunile violente. „La comiterea acestei infracțiuni pot să participe instigatori și complici, dar în legătură cu acest aspect, în practica judiciară și în literatura juridică s-a pus problema răscpunderii penale a acestora. Întrebarea este dacă ei trebuie să răspundă penal pentru participarea la infracțiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului sau la infracțiunea de omor ori alte infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății.” Considerăm oportună ideea că instigatorii sau complicii la infracțiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă să răspundă pentru fapta de participare la infracțiunea de omor, loviri sau alte violențe, vătămare corporală sau loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, întrucât aceștia nu au calitatea specială cerută de lege, calitate care justifică răspunderea penală pentru infracțiunea pe care o analizăm. Dacă participantul este membru de familie cu nou-născutul, acesta va putea răspunde penal pentru infracțiunea de violență în familie.
Nou-născutul este subiect pasiv al acestei infracțiuni din momentul în care a luat sfârșit procesul nașterii, această calitate păstrându-se pentru o scurtă perioadă reglementată de legiuitor a fi de 24 de ore de la naștere. Nu are importanță dacă nou-născutul nu este viabil, condiția e ca acesta să fi fost născut vui. Nici starea de sănătate sau faptul că este normal sau anormal din punct de vedere fizic sau fiziologic nu au importanță. O altă condiție pentru existența acestei infracțiuni, este ca cel născut să fie expulzat din cavitatea uterină și să fie capabil a începe o viață independentă de cea a persoanei care l-a născut.
Fapta săvârșită după trecerea celor 24 de ore de la naștere, după dispariția semnelor vizibile ale nașterii recente, constituie infracțiunea de violență în familie, iar dacă mama se afla tot în stare de tulburare psihiză, există posibilitatea reținerii circumstanșei atenuante.
Referindu-ne la elementul material, această infracțiune se poate săvârși prin acțiuni sau inacțiuni. Aici putem insera exemplele de asfixie, lovire, compresie toracico-abdominală, inecare etc în contextul acțiunilor, iar la inacțiuni amintim omisiunea de a hrăni nou-născutul, neacordarea îngrijirilor vitale pentru copil, lăsarea în frig etc.
Dacă după momentul nașterii, la săvârșirea infracțiunii, mama nu prezintă o tulburare psihică care să îi fi încețoșat rațiunea, stare care se poate descoperi în urma unei expertize medico-legale. Starea de tulburare psihică este în legătură strânsă cu procesul nașterii, aici încadrându-se și manifestările afective și emoționale cauzate de stările conflictuale în care se găsește o mamă care nu își dorește copilul.
Urmarea imediată a infracțiunii este reprezentată fie de moartea, fie de vătămarea nou-născutului, efect care poate să apară atât la momentul comiterii faptei, cât și ulterior, după un timp, aceasta nefiind o condiție specială în vederea reținerii infracțiunii.
Trebuie să existe legătură de cauzalitate între actul mamei și moartea sau vătămarea copilului nou-născut, dacă sunt întrunite și condițiile cerute de legiuitor în calitatea subiecților și în existența stării de tulburare a mamei.
Infracțiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă se poate comite cu orice formă de vinovăție, intenție directă, indirectă și praeterintenție, mai puțin culpă, caz în care mama mar săvârși infracțiunea de ucidere sau vătămare corporală din culpă. Hotărârea comiterii infracțiunii și atitudinea de a urmări sau accepta producerea rezultatului infracțional trebuie pusă și înțeleasă în contextul tulburării psihice a mamei.
Ulterior comiterii infracțiunii se impune examinarea medico-legală atât a mamei, cât și a victimei, pentru a se constata starea subiectului activ, dar și stadiul de viață al copilului nou-născut la momentul faptei. Dacă fapta a fost premeditată, mama nu va mai răspunde penal pentru infracțiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului, ci pentru infracțiunea de violență în familie.
Infracțiunea se va consuma la momentul decesului sau vătămării nou-născutului și va fi sancționată cu pedeapsa închirorii de la 1 la 5 ani, dacă a survenit decesul victimei, sau de la o lună la 3 ani dacă efectul produs a fost vătămarea copilului nou-născut.
2.9 Violul
În Capitolul VIII, Titlul I din partea specială a Codului Penal sunt incriminate infracțiunile contra libertății și integrității sexuale, subsumate infracțiunilor contra persoanei. Acestea sunt manifestări grave împotriva persoanei, au accepțiuni antisociale profunde și vizează libertatea și inviolabilitatea sexuală ca parte a libertății individuale. Libertatea individuală este un drept inalienabil al oricărei persoane și conferă individului posibilitatea de a dispune în mod liber de corpul său. Persoana este liberă să îți aleagă partenerul cu care să întrețină relații sexuale, modalitatea, locul și momentul, însă în limitele stabilite de normele legale și morale. Respectarea acestui drept implică existența unor relații sociale bazate pe respect absolut față de atributele fundamentale ale persoanei în general, și față de libertatea individuală în variatele ei exprimări.
Infracțiunea de viol este prevăzută de art. 218 Cod penal și este structurată pe 6 alineate. Conform alineatului 1, constituie viol: „raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare”. Alineatul 2 al aceluiași articol prezintă o variantă asimilată, conform căreia orice alte acte de penetrare sau anală comise în condiții de constrângere a victimei, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința, sau profitând de această stare se sancționează cu aceeași pedeapsă ca la alineatul precedent. Alineatele 3 și 4 cuprind modalități agravante ale infracțiunii de viol. Pedeapsa este mai gravă atunci când:
victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
victma este rudă în linie directă, frate sau soră;
victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;
fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.
Potrivit alineatului 4, pedeapsa este și mai gravă dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei. Alineatul următor prevede că pentru faptele prevăzute la alineatele 1 și 2 acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Tentativa la infracțiunile prevăzute la alineatele 1, 2 și 3 se pedepsește, conform ultimului aliniat al articolului 218 Cod penal. Aceasta este reglementarea actuală a infracțiunii de viol, prin care legiuitorul urmărește să asigure o apărare a persoanei în ceea ce privește libertatea și integritatea fizică și psihică.
„Atunci când punem în discuție obiectul infracțiunii vom avea în vedere valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul și datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie element material al infracțiunii și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia”.
Obiectul juridic generic al infracțiunii de viol este reprezentat de relațiile sociale formate pe baza unor valori sociale, cum sunt viața, libertatea, intergritatea fizică și psihică sau onoarea, deoarece face parte din grupul infracțiunilor contra persoanei. Raportându-ne la obiectul juridic special al acestei infracțiuni, constatăm că acesta este constituit din relațiile sociale care privesc viața sexuală a persoanei. Legea penală ocrotește, prin incriminarea violului, libertatea acestor relații sociale care privesc buna funcționare a vieții sexuale, acestea fiind parte din libertatea individuală aparținătoare fiecărui individ în parte.
Infracțiunea de viol aduce atingere unor valori etico-sociale inseparabile de corpul persoanei care va fi inevitabil lezat prin manifestările fizice, care reprezintă latura obiectivă a acestei infracțiuni. Actuala reglemetare a infracțiunii de viol nu face distincție cu privire la sexul persoanei vătămate, așadar obiectul material îl va reprezenta corpul victimei, indifenet de sexul acesteia.
Subiecții unei infracțiuni sunt persoanele implicate la realizarea acelei infracțiuni, fie prin săvârșirea acesteia, fie prin suportarea consecințelor care reies din comiterea infracțiunii.
„Subiect activ al infracțiunii de viol poate fi orice persoană, atât de sex masculin, cât și de sex feminin, care prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința, o supune unui act sexual.” Subiectul activ al infracțiunii de viol este nediferențiat în funcție de sex, putând fi atât o persoană de sex masculin cât și una de sex feminin. Se exclude, astfel, orice formă de discriminare, iar actuala reglementare a violului este conformă cu regulile actuale de coabitare socială si cu normele europene privind drepturile omului. La infracțiunea de viol, participația penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare și complicitate.
Subiectul pasiv al unei infracțiuni este persoana care a fost lezată prin săvârșirea faptei penale. Analizând aspectele prezentate anterior, constatăm că subiect pasiv al infracțiunii de viol poate fi orice persoană, indiferent de sex sau vârstă. Dacă însă victima nu a împlinit vârsta de 16 ani, infracțiunea va reprezenta forma agravată a violului, prevăzută la alineatul 3, litera c) a articolului 218 din Codul penal. Pentru existența acestei infracțiuni nu are importanță dacă victima de sex feminin este căsătorită, divorțată sau văduvă și nici dacă este sau nu virgină, cu atât mai puțin numărul de persoane cu care a întreținut relații sexuale. Având în vedere faptul că și bărbatul poate fi subiect pasiv al infracțiunii de viol, nu interesează aspectele privitoare la starea civilă ori la eventualele relații sexuale anterioare dintre el si subiectul activ.
Analizăm în continuare conținutul constitutiv al infracțiunii de viol. În cadrul laturii obiective, elementul material al acestei infracțiuni constă într-o acțiune, sub forma unui raport sexual sau act sexual de orice natură cu o persoană, indiferent de sexul acesteia. Prin raport sexual, în context juridic se întelege conjuncția sexelor, mai exact penetrarea cavității vaginale a femeii de organul genital masculin, neavând importanță dacă actul în sine a continuat sau nu până la momentul în care s-ar putea realiza procreația. Elementul material al infracțiunii de viol se poate manifesta și prin acte sexuale orale sau anale, indiferent dacă acestea sunt homosexuale, între persoane de același sex, sau heterosexuale, între persoane de sex diferit.
Pentru existența infracțiunii, în cazul elementului material manifestat prin acte sexuale vaginale sau anale, nu are importanță dacă acestea au fost direct comise de făptuitor, ori săvârșite de acesta prin intermediul altor mijloace, respectiv prin constrângerea și obligarea victimei să procedeze în acest sens. Prin urmare, „actele de penetrare sexuală pot fi realizate nu numai prin intermediul organului genital masculin, ci și prin orice alte mijloace”.
O cerință esențială pentru ca elementul material să conducă la existența infracțiunii de viol este ca acesta să aibă loc fără consimțământul respectivei persoane, se va produce prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei vătămate de a își exprima liber voința ori de a se apăra. Constrângerea victimei poate fi atât fizică, cât și psihică, iar aceasta trebuie exercitată în scopul de a determina persoana la întreținerea de relații sexuale, însă nu are importanță daca a fost exercitată de autorul violului sau de complice. Constrângerea trebuie să fie efectivă, fizică sau psihică, concomitentă ori anterioară faprtei, având ca scop înlăturarea opoziției victimei. Imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința poate fi preexistentă sau indusă de făptuitor.
Realizarea raportului sau a actului sexual, ca element material al infracțiunii de viol, produce o urmare imediată care constă într-o vătămare concretă a libertății și inviolabilității vieții sexuale a persoanei, precum și a relațiilor sociale rezultate din aceste valori. În urma comiterii acestei infracțiuni se crează o stare de fapt contrară normalității și moralității, cu totul opusă unei stări rezultate ca urmare a unei relații sexuale normale și consimțite. Violul poate avea si alte urmări, dintre care amintim contaminarea cu o boală venerică, vătămarea integrității corporale ori a sănătății persoanei, uneori chiar moartea sau sinuciderea victimei.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material al acțiunii infractorului și urmarea imediată rezultă din însăși constatarea faptei. Dacă există însă o urmare mai gravă, trebuie stabilită existența legăturii de cauzalitate între fapta comisă și rezultatul produs.
„Din punctul de vedere al laturii subiective, infracțiunea de viol se comite cu intenție directă, și anume făptuitorul prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui prin comiterea acesteia”. Făptuitorul își dă seama că săvârșește actul sexual împotriva voinței victimei, urmărește acest lucru, intenția directă existând atât în cazul în care violatorul a folosit constrângerea, dar și atunci când a profitat de starea victimei aflată în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința. Pentru existența laturii subiective nu este necesar ca făptuitorul să acționeze cu un anumit scop sau motiv special.
2.10 Tâlhăria
În titlul II al Codului penal, intitulat Infracțiuni contra patrimonoilui, în capitolul II, este reglemetată, la articolul 233, infracțiunea de tâlhărie, respectiv tâlhărie calificată la articolul următor.
Conform reglementării articolului 233 Cod penal, „tâlhăria este furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea”. Infracțiunea are un obiect juridic complex, reprezentat de relațiile sociale referitoare la bunurile patrimoniale, care presupun nesustragerea acestora din posesia unei persoane, precum și relațiile sociale referitoare la integritatea și sănătatea indivizilor, la apărarea persoanelor.
Legiuitorul consideră obiect principal valorile sociale referitoare la protejarea bunurilor, motiv pentru care infracțiunea se încadrează în acest titlu. Valorile sociale referitoare la siguranța și apărarea persoanei sunt în plan secundar în cazul acestei infracțiuni, chiar dacă se folosește violența asupra victimei cu scopul sustragerii unui bun. Caracterul adiacent al relațiilor sociale referitoare la persoană, nu înseamnă o subapreciere a acestora, ci reflectă o realitate obiectivă, aceea că, uneori, fpătuitorul, pentru a fura, se folosește de violență ca modalitate de a intra în posesia bunului.
Subiect activ al infracțiunii de tâlhărie poate fi orice persoană care săvârșește fapta, nefiind cerută vreo calitate specială a acestuia. Victimă a acestei infracțiuni, subiect pasiv, poate fi orice persoană. La fapta pe care o analizăm trebuie să facem deosebire între subiectul pasiv al infracțiunii de luare, care este posesorul sau detentorul bunului sustras, și subiectul pasiv al acțiunii de constrângere, care poate fi nu numai posesorul sau detentorul de fapt al bunului, ci și orice persoană care ia contact cu făptuitorul și față de care s-a comis actul de constrângere. „De pildă, atunci când este supus constrângerii cel care, fără a fi posesorul sau detentorul bunurilor, intervine pentru a opri pe autor să le ia ori încearcă să-l rețină, aved de-a face cu doi subiecți pasivi ai acestei fapte: cel ale cărui bunuri au fost furate și cel care a fost victima actelor de violență sau amenințare.”
„În cazul acestei infracțiuni, obiectul material este, în principal, bunul la care tentează autorul faptei, dar, în aceeași măsură, obiect material poate fi atât corpul peroanelor asupra cărora se îndreaptă acțiunea violentă – persoanele care sunt deposedate de bun ori care intervin pentru a-l prinde pe făptuitor, cât și unele lucruri aparținând acestora (îmbrăcămintea, alte bunuri distruse în cadrul acțiunii violente).”
Tâlhăria este o acțiune complexă, motiv pentru care elementul material constă în două acțiuni, furtul, acțiune principală și ca acțiune secundară apare constrângerea ori folosirea violenței sau amenințărilor. Este necesară o relație indispensabilă între cele două acțiuni conjugate pentru a forma elementul material al infracțiunii de tâlhărie.
Ca urmare imediată a acțiunilor specifice acestei infracțiuni, prezentăm producerea unei pagube în patrimoniul victimei, precum și vătămarea sănătății, libertății sau integrității corporale a acesteia. Este necesară legărura de cauzalitate între fapta autorului, sustragerea bunului și constrângerea victimei prin diverse metode violente și urmarea produsă, pentru a fi reținută infracțiunea de tâlhărie.
Forma de vinovăție cu care acționează autorul în cazul infracțiunii de tâlhărie este intenția directă, acesta prevâzând și urmărind comiterea furtului și violentarea, amenințarea sau punerea victimei în imposibilitatea de a se apăra, și de asemenea, folosirea unuia dintre aceste mijloace cu scopul de a păstra bunul sau de a scăpa.
Tâlharul poate să ia hotărârea de a săvârșii infracțiunea fie de la început, fie în timpul săvârșirii faptei, sau chiar și după consumarea furtului. În acest sens s-a decis și în practica judiciară unde s-a stauat că „pentru existența infracțiunii de tâlhărie nu interesează dacă făptuitorul a urmărit deposedarea victimei mai înainte de exercitarea violenței ori amenințării sau dacă această rezoluție a intervenit în timpul săvârșirii unor asemenea acțiuni”.
Varianta tip a infracțiunii de tâlhărie se sancționează cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar tâlhăria calificată se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi se sancționează variantele agravate ale infracțiunii de tâlhărie calificată.
Reprezintă tâlhărie calificată, variantă agravată a tâlhăriei, regmenetată însă distinct în art. 234 din Codul penal, conform căruia reprezintă fapta de tâlhărie săvârșită în următoarele împrejurări:
prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;
prin simularea de calități oficiale;
de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
în timpul nopții;
într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
prin violare de domiciliu sau sediu profesional.
În cazul în care tâlhăria a avut ca urmare vătămarea corporală a victimei, variantă agravată, fapta se sancționează cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
2.11 Ultrajul și ultrajul judiciar
Titlul III al Codului penal întrunește infracțiunile privind autoritatea și frontiera de stat, ăn cadrul cărora, la Capitolul I, art. 257 este reglementată infracțiunea de ultraj după cum urmează: „(1)Amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
(2) Săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele comise în condițiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al funcționarului public.
(4) Faptele prevăzute în alin. (1)-(3), comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.”
Observăm din textul de incriminare că infracțiunea de ultraj este regelementată într-o variantă tip, o variantă agravată și două variante asimilate.
Obiectul juridic al acestei infracțiuni este complex, cel principal fiind reprezentat de relațiile sociale referitoare la aprecierea, considerația și respectul datorat autorităților de stat, iar cel secundar, de viața, sănătatea, libertatea și integritatea corporală a persoanei.
Pentru subiectul activ al acestei infracțiuni, legiuitorul nu cere o calitate specială, acesta putând fi orice persoană responsabilă penal. În schimb, subiectul pasil al infracțiunii de ultraj este organul care înfăptuiește autoritatea în stat, reprezentat în secundar de un funcționar public ce îndeplinește o funcție care implică exercițiul autorității de stat.
În literatura de specialiate s-a arătat că prin „funcție ce implică exercițiul autorității de stat” se înțelege „acea funcție care conferă funcționarului atribuții care nu ar putea fi îndeplinite fără exercițiul autorității de stat, adică fără competența de a da dispoziții și de a lua măsurile necesare pentru respectarea lor”.
Elementul material al acestei infracțiuni este reprezentat de acțiunile sau inacțiunile săvârșite cu scopul de a amenința, a lovi, a vătăma corporal sau a săvârși lovire sau alte violențe ori loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Faptele trebuie să fie comise împotriva unui funcționar public „aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții”.
Urmarea imediată în cazul ultrajului este crearea unei stări de pericol pentru autoritatea de stat, aceasta fiind diferită în funcție de elementul material, de acțiunile întreprinse în scopul săvârșirii faptei. Pentru existența acestei infracțiuni este necesar a fi raport de cauzalitate între fapta autorului și rezultatul propriu-zis produs.
Pentru reținerea infracțiunii de ultraj, autorul trebuie să acționeze cu intenție directă, și să cunoască faptul că subiectul pasiv are calitatea de funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau se află în exercițiul funcțiunii, ori în legătură cu fapte îndeplinite în exercițiul funcției în care activează.
Cu privire la sancționarea acestei infracțiuni, există două grade de pericol social stabilite în art. 257 din Codul penal. Astfel, pentru varianta de bază și pentru cele asimilate, sancțiunea este cea corespunzătoare fiecărei infracțiuni care a realizat infracțiunea de ultraj, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime. Pentru varianta agravată din art. 257 alin. (4) C. pen., „în care subiectul pasiv secundar este un polițist sau jandarm, pedeapsa este cea prevăzută pentru infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate”.
Infracțiunea de ultraj judiciar este o variantă specială a infracțiunii de ultraj, întrucât are ca obiect relațiile sociale privitoare la respectul cuvenit justiției și implicit a celor îndreptățiți a înfăptui justiția.
Legiuitorul incriminează în art. 279 din Codul penal, varianta tip a infracțiunii de ultraj judiciar, două variante asimilate și o variantă asimilată tuturor celor 3 variante anterioare. În sensul alin. (1) al art. 279, constituie ultraj judiciar „amenințarea, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul, săvârșite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.”
Potrivit alin. (2) al art. 279, „săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva bunurilor acestuia, în scopul de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atrubuțiilor de serviciu”. Săvârșirea faptelor în condițiile alin. (2) împotriva unui membru de familie al judecătorului sau procurorului, constituie variantă asimilată acestei infracțiuni. De asemenea, când faptele menționate mai sus sunt îndreptate asupra unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei se reține tot infracțiunea de ultraj judiciar.
Subiect activ al acestei infracțiuni, ca și în cazul infracțiunii de ultraj, poate fi orice persoană. În cazul subiectului pasiv, acesta trebuie să aibă o calitate specială cerută de legiuitor. În principal, subiect pasiv este statul, garant al înfăptuirii justiției, iar în subsidiar, fapta aduce atingere, după caz, unui judecător, procuror, avocat sau membrilor de familie ai acestora.
Elementul material este reprezentat de acțiunile sau inacțiunile corespunzătoare faptelor de amenințare, lovire sau alte violențe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau omor. Esențial este ca fapta să fie comisă împotriva subiectului pasiv, în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu ale acestuia, în scop de intimidare, din răzbunare sau în legătură cu atribuțiile exercitate de către acesta.
În cazul acestei infracțiuni, sancțiunea pentru faptă, indiferent de variantă, este pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile de amenințare, lovire sau alte violențe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau omor, ale căror limite se majorează cu jumătate. Această pedeaspă este aplicată și în cazul formei agravate a infracțiunii de ultraj, atunci când fapta este săvârșită împotriva unui polițist sau jandarm. În acest caz, al ultrajului, când subiect pasiv este un funcționar public și nu un polițist sau jandarm, limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracțiunea absorbită, se majorează cu o treime.
CAPITOLUL 3
ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE INFRACȚIUNILOR SĂVÂRȘITE CU VIOLENȚĂ
3.1 Caracterizarea criminalității violente
Pentru a descoperi, înțelege și preveni violența și infracțiunile săvârșite cu violență trebuie să percepem importanța și complexitatea acestui fenomen, modalitățile de manifestare dar și cauzele declanșatoare. Între aceste elemente care declanșează violența, un rol primordial îl deține structura personalității umane, atât în ceea ce privește infractorul cât și victima, ca mai apoi relațiile născute între aceștia.
„Conceptul de „violență” ridică unele probleme conceptuale și teoretice din cauza diversității formelor sale de manifestare Violența este opusul armoniei afective, ea implicând impulsivitate, nestăpânire, brutalitate, forță și putere.”
Din cauza faptului că noțiunea de „violență” este uneori confundată sau corelată cu noțiunea de „agresivitate”, majoritatea cercetărilor, studiilor și analizelor reliefează ideea că agresivitatea ține mai mult de instinct iar violența mai mult de context, cultură și educație.
Studiind literatura de specialitate, observăm că prin „violență” se înțelege „actul material prin care forța fizică este folosită pentru a pricinui o suferință sau pentru a exercita o presiune asupra unei persoane”
De asemenea, violența este definită ca fiind „o acțiune umană care presupune intensitate, brutalități realizate cu ajutorul forței, aceasta fiind îndreptată împotriva unei persoane, situații, instituții, comunități sau a oricărui alt obiect, acțiune în urma căreia obiectul poate fi distrus”.
Fenomenul violenței este întâlnit în prezent în marea majoritate a mediilor sociale și intervine în relațiile dintre indivizi, punându-le în pericol și uneori distrugându-le. În prezent, violența este întâlnită chiar și în familie, locul în care ar trebui să fie scena unui mediu calm, sigur și liniștit.
Se vorbește tot mai mult despre violența în familie, aceasta existând atât la nivel național, dar și pe plan internațional. Aceasta este una dintre preocupările primordiale ale Organizației Națiunilor Unite care a adoptat o serie de documente și acte în scopul prevenirii violenței în acest mediu.
„Violența continuă la nivelul organizațiilor grupale (violența stadală sau de limbaj), urmând apoi la nivel de mass-media, pentru ca în final să ajungă la formele extreme cum sunt terorismul și crima organizată.”
Având o etiologie complexă și un spectru larg de comportament, violența reprezintă “acele acte antisociale ce lezează viața, demnitatea, integritatea corporală și sănătatea persoanei, iar mijloacele de înfăptuire sunt: constrângerea, panica etc.”
După cum s-a susținut în literatura de specialitate violența implică în mod necesar trei elemente, și anume făptuitorul (agresorul) care exercită violența în diverse modalități, fie în mod individual, fie sub forma unui grup sau organizație; persoana vătămată (victima) asupra căreia se exercită acțiunea violentă în scopuri diferite și acțiunea violentă care lezează drepturile și libertățile altor persoane.
Raportându-ne la infracțiunile care fac obiectul prezentei lucrări, în toate cazurile făptuitorul acționează cu violență pentru a-și atinge scopul, efectele fiind lezarea integrității sau sănătății victimei sau chiar decesul acesteia.
În marea majoritate a faptelor, ca o caracteristică a acestor infracțiuni, făptuitorul acționează cu intenție directă sau indirectă, violentând drepturile și libertățile persoanelor vizate.
3.2 Particularități
Observând particularitățile infracțiunilor săvârșite cu violență, ne vom apleca atenția asupra câtoeva dintre ele. Astfel, omorul este cea mai gravă atingere adusă unui atribut aparținând persoanelor, și anume, dreptul la viață al acesteia. Pentru a săvârși o astfel de infracțiune, starea autorului trebuie să fie cu totul specifică, întrucât e nevoie de multă brutalitate, cruzime și lipsă de afectivitate emoțională pentru a fi capabil să ucizi cu intenție o altă ființă vie.
Caracteristic acestei infracțiuni este forma de vinovăție cu care acționează ucigașul, aceasta fiind intenția. În cele mai multe situații, autorul unei infracțiuni atât de grave și controversate este sub infleunța băuturilor alcoolice sau a altor substanțe toxice și prezintă un comportament deviant, ceea ce facilitează trecerea la act.
Amintind și de infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte, diferența dintre aceasta și infracțiunea de mai sus, constă în forma de vinovție cu care a acționat infractorul. În acest ultim caz, lovirile au fost aplicate cu intenție, însă rezultatul urmat a fost din culpa făptuitorului, acesta acționând așasar cu intenție depățită, sau praeterintenție. Observăm că este o infracțiune cu un factor de gravitate puțin mai scăzut, chiar și din sancțiunile aplicate celor două infracțiuni, chiar dacă rezultatul este același, moartea victimei.
Fenomenul violenței nu este întâlnit doar în cazul acestor infracțiuni, trist este că îl întâlnom și în familie, locul unde ar trebui ca o persoană se se simtă în deplină siguranță și liniște alături de membrii familiei.
Violența în familie este orice atac vătămător, violent, fizic sau moral care are loc între membrii unei familii. În acest mediu pot apărea atacuri fizice sau sexuale însoțite de agresiuni, intimidări și abuzuri verbale. Abuzurile și agresiunile în interiorul unei familii pot căpăta forme variate, de la abuzul verbal, izolarea de societate și până la atacuri și amenințări care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre membrii familiei. Chiar dacă există tendința a se crede că doar femeile sunt cel mai adesea victimizate de violențele în familie, s-a descoperit, în urma unor cercetări că și numărul bărbaților agresați în familie este destul de mare.
Această infracțiune reprezintă un fenomen extrem de răspândit, dar cu toate acestea, unele fapte nu sunt reclamate poliției, fie din cauza rușinii, fie datorită speranței revenirii la o situație mai bună și dispariției violenței. Familia care este scena desfășurării violenței domestice este mai puțin deschisă mediului social apropiat, prieteni, vecini, izolându-se social. Din această cauză, sunt stigmatizate și devin mai puțin transparente.
De exemplu, un soț violent nu dorește ca soția lui să formeze relații sociale în cadrul cărora să-și poată mărturisi grijile, suferința și eventual să poată primi un sprijin. Bărbații violenți au ca și caracteristici de personalitate lipsa abilităților și a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenți, a comunica, în mediul intim al căminului, devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, apelând uneori și la violențe fizice.
O altă infracțiune săvâșită cu violență, chiar dacă încadrată în rândul infacțiunilor contra partimoniului și nu a celor contra persoanei, este tâlhăria.
Tâlharii sunt infractori care folosesc violența pentru a intra intra în posesia bunurilor victimei. În cea mai mare parte a cazurilor, acțiunile lor sunt premeditate, locurile de comitere a infracțiunii sunt studiate în prealabil, la fel ca și persoanele vizate a fi abuziv deposedate. Plecând de la faptul că tâlharii folosesc forța fizică pentru a intra pe nedrept în posesia bunurilor victimei, deducem că aceștia au în general o constituție atletică, sunt robuști, având o masă musculară destul de bine dezvoltată, nepunând însă prea mare accent pe îmbrăcăminte. Aceste caracteristici fizice îl ajută pe infractor să intimideze mai ușor victima, prin interacțiunea directă cu aceasta și prin folosirea forței.
Caracterizând intelectual tâlharii, putem să afirmăm că prin modalitatea lor de a percepe și consuma actul infracțional, aceștia dau dovadă de un coeficient al inteligenței destul de scăzut și de o capacitate intelectuală mai redusă, ei acționând impulsiv și agresiv prin folosirea forței fizice și a intelectului. În rândul tâlharilor întâlnim mulți subiecți cu un coeficient de inteligență mediu, sau de multe ori sub limita medie, motiv pentru care nu reușesc să aibă o imagine asupra efectelor faptelor lor.
Personalitatea tâlharilor se caracterizează prin agresivitate, irascibilitate, impulsivitate, egocentrism și nu în ultimul rând, indiferență și imaturitate afectivă. Agresivitatea specifică tâlharilor pornește de la frustrările individuale, iar egocentrismul este rezultatul unei educații incorecte și a unei competiții nefaste. Indiferența afectivă prezentă nu doar în cazul tâlharilor pornește de la ideea preconcepută că altruismul, mila, omenia și respectul sunt învechite și inutile. Imaturitatea afectivă este prezentă la tâlharii care dau dovadă de un comportament rece, ei nu sunt impresionați de incapacitatea victimei de a se apăra și nici de momentul producerii infracțiunii în sine. Aceștia consideră că societatea este împotriva lor, este un dușman personal, vinovat de situația în care se află, motiv pentru care acționează cu o atitudine agresivă și o indiferență afectivă permanentă.
În ceea ce privește sentimentul de culpabilitate, tâlharii se consideră în marea majoritate a cazurilor nevinovați, vina aparținând victimei care i-ar provoca pe infractori, facilitându-le fapta. Totodată, tâlharii cred că situațiile spontane în care sunt puși ușurează comiterea faptei și îi determină să procedeze în consecință.
Referindu-ne la infracțiunile privitoare la viața sexuală, violul este una dintre faptele săvârșite cu violență și care aduc atingere libertății sexuale induviduale.
Violul are rădăcini adânci care pornesc de la situația socială și aconomică a societății, ceea ce arată că una dintre cauzele care favorizează săvârșirea infracțiunilor împotriva vieții sexuale este realitatea socio-economică.
Dezbaterile generale cu privire la cauzele violenței sexuale duc la ideea că printre aceste cauze se numără cel mai adesea furia, puterea, sadismul, plăcerea sexuală, psihopatia, standardele etice, legile, atitudinea față de victimă și nu în ultimul rând presiunile evolutive.
Violul este o manifestare sexuală violentă, care în mod normal poate fi pusă pe seama tulburărilor psihio-comportamentale și emoționale, a dezechilibrului de personalitate, a dependenței de sex sau a traumelor atât fizice și psihice, cât și sexuale suferite în copilărie de agresor. Violul poate avea cauze biologice și hormonale, fiind persoane care nu pot relaționa normal cu o altă persoană de sex opus sau sunt respinse de ceilalți. Pentru unii agresori, violul este o modalitate de eliberare a sentimentelor negative acumulate din dorința de satisfacere a nevoilor sexuale. Violul mai poate fi pus pe seama pierderii controlului de sine sau poate avea loc și ca urmare a consumului de alcool sau substanțe psihoactive.
Mulți psihologi au ajuns la concluzia că o cauză a violului este dorința agresivă de a domina, nevoia de a controla, de a deține controlul mai ales asupra femeii, a sexului slab. În cazurile în care soții își violează partenerele, deși în acest context relațiile sexuale au loc de comun acord, în mod normal, putem observa că violul este mai degrabă o exteriorizare a violenței, a dominării decât un act pur sexual. În aceste cazuri violul se referă la puterea controlului asupra victimei și la stăpânirea unei alte persoane, nu neaparat la ideea de sex în sine.
În viziunea multor violatori, gestul lor este un act de pedepsire a femeii sau de disciplinare a acesteia, un tratament binemeritat din cauza unui comportament inadecvat din punctul de vedere al agresorului.
Conform teoriei sociologilor, diferită de cea a psihologilor, violul este o urmare a inegalității dintre sexe, fiind legat de nivelul de permisivitate și interzicere în sfera sexuală existent într-o societate. Bărbatul, fiind încă din cele mai vechi timpuri considerat dominator este privit și în prezent ca fiind sexul puternic și chiar a rămas cu ideea că lui i se cuvine tot datorită superiorității și puterii. Tocmai din această cauză, respingerea sexuală duce la acumularea frustrărilor, iar când acestea ating un prag maxim de intensificare apare violul, ca o cale de a se elibera de frustrări, prin violența actului în sine. Dominanța bărbatului a fost dintotdeauna o constantă a societății, iar violul comis asupra femeilor, „inferioare” agresorilor este un rezultat al inegalității sexuale care totuși mai există în societate. Chiar și în realitatea modernă de astăzi, bărbații dețin puterea în general, fiind perceput drept sexul puternic. Viața economică și politică este alcătuită preponderent din bărbați, femeile făcându-și mai greu loc printre ei. Chiar și puterea fizică este un element care conferă bărbatului superioritate, iar când sexul slab se impune și intră in conflict cu aceștia, orgoliul și frustrările adunate răbufnesc uneori în viol.
Scopul violatorului care comite această infracțiune din furie este de a umili, de a injosi și de a răni victima. Ei își exprimă disprețul prin violență fizică și limbaj obscen, iar sexul este o armă folosită pentru a degrada și a leza victima, ultima expresie a furiei lor.
Violența exercitată prin diverse metode și modalități asupra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, acesta aflându-se în exercitarea atribuțiilor de serviciu, se sancționează mai grav.
Caracetristic acestei infracțiuni este calitatea victimei. Persoana care are rolul de a exercita autoritatea statului trebuie respectată, o acțiune violentă asupra acestuia în timpul exercitării sau în împrejurarea exercitării de către acesta a tribuliilor legale, fiind cumva un semn de protest, de răbufnire și de frustrare a autorului faptei.
Respectul datorat autorității statului și implicit celor investiți cu această autoritate se impune a fi apărat prin toate mijloacele posibile, întrucât este vorba despre două valori sociale, în primul rând viața, sănătatea și integritatea corporală a persoanei și nu în ultimul rând, relațiile care protejează buna desfășurare a comuniunii sociale, în limitele legale, a autorității statului.
3.3 Caracteristici actuale și tendințe
Cu cât societatea se dezvoltă din ce în ce mai mult, cu atât indivizii continuă șirul infracțiunilor cu violență. În mod normal, acest fenomen ar trebui, pe cât posibil să atingă o limită inferioară, o cifră scăzută.
De ce mai comit oamenii infracțiuni cu violență cand există atâtea mijloace și metode de a rezolva orice problemă în mod pașnic? Motivele sunt multiple și diversificate.
Chiar dacă societatea evoluează, o mare parte dintre indivizi par din ce în ce mai afectați de această dezvotare, apărând adesea stări intense de stres. Apare suprasolicitarea, cauzată de cerințele din ce în ce mai mari, de nevoile din ce în ce mai complexe și sofisticate și automat apare frustrarea. Dacă oamneii nu pot să își gestioneze singuri și într-un mod corect și constructiv trăirile, gândirile și acțiunile, pe baza stresului și a frustrărilor acumulate se poate ajunge până la comiterea de fapte antisociale.
Cu toate că societatea evoluează, o parte a acesteia nu are resursele și condițiile fizice, psihice și materiale să țină pasul cu tot ce este nou, cu tehnologia, cu schimbarea, motiv pentru care rămân la un statut inferior din punct de vedere educațional, economic și social. Lipsa educației într-o societate civilizată este un factor de marginalizare și este o importantă cauză a continuității fenomenului infracțional violent. Tot la fel este și în cazul unei situații materiale precare, o parte indivizii care se confruntă cu acest lucru apelează de nenumărate ori la săvârșirea de infracțiuni cu violență, fie pentru a-și câștiga existența, fie pentru a-și exterioriza trăirile negative și frustrările adunate.
Așadar, fenomenul infracțional violent este într-o continuă dezvoltare, neputând preciza daca va exista un moment în care acesta va înceta. Datorită faptului că oamenii sunt atât de diferiți, au o proprie perspectivă și viziune asupra lucrurilor, au așteptări diferite și gândiri specifice fiecăruia, mereu la exista un conflict, care în cele mai nefericite cazuri poate duce la exteriorizarea prin fapte violente.
3.4. Cuplul infractor – victimă
Stabilirea statutului celor doi membri ai cuplului infractor – victimă se face atât în baza precizării inițiativei în a comite o faptă antisocială, cât și ținând cont de efectele acestei. Persana ucisă, vătămată corporal, agresată, lovită, violată etc., reprezintă victima, iar cea care a ucis, a vătămat corporal, a lovit sau violat, apare în calitate de infractor. Acest cuplu prezintă două aspecte specifice. În faza preinfracțională, elementele cuplului infractor-victimă fie sunt indiferente, situație majoritară, fie se atrag reciproc, situație apărută mai ales în cazul crimelor pasionale. În etapa postinfracțională, cele două elemente devin antagoniste, respingându-se reciproc. Întâlnirea victimă-infractor reprezintă cazuri speciale în ceea ce privește relațiile sociale, nicidecum cazul general.
Fig. 2: Relația dintre agresor și victimă
Raportându-ne la cuplul prezentat, soluționarea corectă a unei cauze penale se poate face numai prin analiza bilaterală a acestui cuplu, în caz contrar orice soluție corectă se va da numai din eroare.
Având în vedere implicațiile psihologice ale actului agresional privind agresorul și victima, putem constata că agresiunea și fenomenul de victimizare pot fi analizate și sub aspect psihologic, al trăirilor personale interioare ce se regăsesc în comportamentul infractorului și al victimei, acestea fiind diametral opuse, în mod evident. Analiza psihologică a acestui fenomen are ca scop determinarea condițiilor și cauzelor favorizante ale fenomenului agresiv victimal, precum și adoptarea de măsuri potrivite pentru protecția victimei împotriva riscului infracțional dar și pentru prevenirea faptelor de această natură.
Victima poate fi o sursă de identificare a agresorului. Aceasta este posibil întrucât o importanță deosebită o are prima declarație a victimei, declarație dată în fața organelor de cercetare penală. Victima are rolul de „martor principal” pentru că a asistat la întregul eveniment criminogen și a intrat în contact direct cu infractorul. Aceasta va păstra în memorie imaginea sau elementele de identificare specială a unei persoane, în special ale unui infractor, va reține atitudini, expresii tipice ale făptuitorului sau ale unei anumite categorii de comportament sau modul de operare. Toate aceste elemente sunt indicii cu ajutorul cărora se pot stabili cu rapiditate semnalmentele autorului și caracteristicile actelor sale, ajungânu-se într-un final la identificarea acestuia.
Victima poate oferi informații privind infractorul și în cazul în care a decedat, cel mai adesea atunci când între ea și agresor au existat legături anterioare comiterii delictului. Pornind de la cunoașterea victimei, modul său de viață, obiceiuri, trăsături morale și comportamentale, se poate ajunge la identificarea făptuitorului.
Agresorul își planifică și realizează activitatea infracțională în funcție de experiența și gândirea individuală. Fiecare infractor are propriul plan de acțiune și propriul stil de a acționa. Cu toate acestea, nu întotdeauna ceea ce este planifică se poate transpune ulterior în realitate cu exactitate. Contradicțiile dintre intenția agresională și rezultatele acesteia pot avea diverse cauze: modul în care a fost gândit actul criminogen, necesitatea de a realiza acțiunea numai în anumite limite, comportamentul victimei etc.
Referitor la motivațiile actului criminal, acestea pot fi dintre cele mai diverse: dorința de răzbunare, agresorul considerând fapta ilicită ca pe un act de justiție; ura, dusă la extrem; gelozia, motivul fiind preluat mai ales de agresorii bărbați; motivația materială; discriminarea pe diverse criterii; instinctul sexual necontrolat, uneori chiar patogen; rivalitatea dublată sau nu de dorința de afirmare etc.
Referindu-ne și la victimă, reflectarea actului agresiv în planul psiho-social al acesteia, provoacă dereglări de comportament, agitație, iar în plan afectiv emoțiile pozitive sunt înlocuite total sau parțial cu reacții negative de ură sau dispreț. Unul dintre efectele victimizării este și imposibilitatea de a se opune din punct de vedere psihic. Cu toate acestea, personalitatea se va identifica cu evenimentul afectiv și chiar dacă nu cunoaște nimic despre agresor, victima va putea identifica unele procedee de acțiune agresională după elemente ca: figura infractorului, ritmul acțiunilor sale, contradicțiile de comportament etc.
În cazul infracțiunilor săvârșite cu violență, o caracteristică a victimelor este sentimentul de solidaritate pentru toate victimele agresorului care prin acțiunile sale a înfrânt demnitatea individuală a acestor persoane. Victima speră și încearcă să creeze un mecanism de apărare a mediului social care o înconjoară, stimulând în acest sens solidaritatea împotriva agresivității și violenței.
În ceea ce privește planul psiho-social, cuplul victimă-infractor prezintă unele aspecte. Astfel, există cazuri în care victima este cauza infracțiunii, victima este pretextul infracțiunii, poate fi rezultatul unui consens între ea și făptuitor, sau este rezultatul unei coincidențe. Din cercetările efectuate reiese faptul că în numeroase cazuri victima are un rol mai mult sau mai puțin activ în comiterea infracțiunii, asupra acesteia căzând și o parte din vină. Este necesar a se analiza greseala victimei, mai cu seamă cu scopul stabilirii unui punct de legătură între victimologie, juridic, criminologie și psihanaliză. Hans von Hentig, în lucrarea sa „Crminalul și victima sa”, 1948, a introdus noțiunea de „victimă activantă”, ceea ce înseamnă că victima are un rol activ în declanșarea mecanismelor latente ale infractorilor.
Contribuția pe care victima o poate avea la săvârșirea infracțiunii prezintă o importanță decisivă în calificarea juridică a unei anumite fapte. Astfel, există și unele cazuri în care dacă au fost depășite limitele legitimei apărări, „rolurile” jucate de cei doi se inversează, agresorul inițial devine în final victima.
Sunt situații în care între cei doi membri ai cuplului penal nu a existat nici o legătură anterioară, dar există și situații în care au existat anumite legături între victimă si agresor. În aceea ce privește prima situație, privită prin prisma psihologică nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracțional: de exemplu, victima, aflată într-un loc public, slab luminat, folosind intens ultimul model de smartphone, poartă vina ignorării potențialelor pericole de tâlhărie. În cea de-a doua situație, pornind de la cunoașterea victimei, a modului ei de viață, se poate observa relația interpersonală infractor-victimă, și în acest fel, se poate identifica autorul faptei penale. Această situație este valabilă pentru cazul în care victima este o persoană decedată.
Relația infractor-victimă cunoaște foarte multe variante posibile mai ales în cazul infracțiunilor cu violență.
Implicațiile psihologice ale actului agresional asupra victimei pot determina pe lângă trauma fizică și o traumă psihologică care se poate manifesta prin mai multe forme: de la o stare de șoc prelungită, izolare socială, frică exacerbată, până la grave tulburări de personalitate, precauție și suspiciune în relațiile cu alții etc.
La nivelul societății în context mai larg, efectele infracțiunilor săvârșite cu violență se manifestă sub forma fricii, a panicii, a precauției și suspiciunii. Prin prezența unor astfel de fapte, viața și integritatea corporală a cetățenilor este periclitată, relațiile sociale care ocrotesc acest lucru fiind distruse.
3.5 Aspecte victimologice
Analizând noțiunea și obiectul victimologiei, observăm că de-a lungul timpului aceasta a primit mai multe definiții. Conceptul de „victimologie” reprezintă, după cum derivă din latinescul „victima” și „logos”, știința care studiază victima. Așadar, victimologia este o ramură a criminologiei care studiază victima în ceea ce privește personalitatea acesteia, trăsăturile biologice, psihologice, morale, relațiile sale cu infractorul, caracteristicile socio-culturale, în esență, implicația acesteia în ceea ce privește geneza infracțiunii, a crimei ca atare.
Victimologia reprezintă știința comportamentului și personalității victimei, raportată la conceperea, realizarea și consecințele directe ale actului agresional asupra victimei. J. A. R. Calderon definește victimologia ca fiind disciplina care, în explicarea cauzelor, studiază victima fără a planifica și realiza o politică a victimei. Totodată, victimologia este un curent în criminologie care își propune să studieze rolul victimei în geneza infracțiunii și limitele în care activitatea acesteia a contribuit la producerea faptului antisocial.
Conceptul de victimologie definește acțiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a intereselor individuale, noile reguli și principii comportamentale adoptate de victimă, actele de voință, simțămintele, constrângerea morală, fundamentele morale, dificultățile de adaptare, sinteza cauzalității agresionale, conexiunile în acțiunile agresivo-victimologice precum și conflictul acestora.
Modul în care victima percepe, înțelege, acceptă sau respinge violența actului agresiv are valoare pentru stabilirea lanțului cauzelor și efectelor fenomenului victimal. Expunerea exactă a elementelor și laturilor actului agresional, a efectelor acestuia asupra victimei reprezintă forme specifice de definire a victimologiei.
Victimologia are ca obiect de studiu victima unei infracțiuni. Asigură totodată studiul personalității victimei, caracteristicile bio-psiho-morale și socio-culturale ale acesteia, precum și relația cu infractorul. Se relevă astfel efectele și cauzalitatea agresiunii asupra victimei.
Cuvântul „victimă” are mai multe semnificații din punct de vedere lingvistic și semnifică o persoană care suferă ca urmare a unor chinuri fizice sau morale săvârșite de către o altă persoană, sau persoană care suferă de pe urma unei boli, a unui accident, a unei catastrofe etc.
Știința care se ocupă cu studiul victimei, are propria definiție a acesui concept, prin victimă înțelegându-se orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale.
Femeia, împreună cu copii și cei foarte în vârstă face parte din categoria persoanelor ce prezintă un grad mare de vulnerabilitate victimală, date fiind caracteristicile lor bio-constituționale si psiho-comportamentale. Prin natura sa, femeia este caracterizată de o serie de trăsături specifice, precum sensibilitate, finețe, aceasta dă dovadă de activitate ordonată, sentimente deosebite, inteligență analitică, aptitudini educaționale. Cu toate acestea, prin tradiție, imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului și în raport cu locul și rolul ei in sistemul familial și social, a fost în general defavorizată, având drepturi depline, inclusiv de aplicare a sancțiunilor bazate pe agresiunea fizică.
În urma unei cercetări efectuate pe un eșantion reprezentativ pentru populația infractorilor condamnați definitiv pentru omor, de 626 de persoane, cu vârsta peste 18 ani, cetățeni români, infractori intrați în sistemul penitenciar începând din anul 1988 până în luna mai 2004 s-a constatat că vârsta medie a victimelor infracțiunii de omor este situată undeva între 19-40 ani (vezi fig. 3), iar nivelul de educație al acestora este situat la niveșul studiilor gimnaziale (vezi fig. 4)
Fig. 3 Vârsta victimelor infracțiunii de omor
Fig. 4 Nivelul de instrucție al victimei
Dintre fenomenele de victimizare cel mai des întâlnite, ponderea o dețin infracțiunile la viața sexuală. Este una dintre cele mai grave atingeri aduse libertății sexuale, prejudiciind astfel un importnat atribut al personalității umane. Victimele agresiunilor sexuale, nu numai că provoacă un răspuns social negativ, dar se trezesc și cu disprețul și stigmatizarea comunității care le privește de sus, considerându-le ca având o valoare socială scăzută. Societatea, fără a se exprima ca atare, conideră femeia o victimă anume creată pentru a fi violată, agresată sau supusă actelor de violență în general.
Astfel, din cadrul factorilor victimologici amintim factorii de risc biologic și anume sexul, vârsta și starea sau condiția fizică. Copilul, în virtutea permanentei sale dorințe de a explora lumea caută mereu senzații noi și puternice. Aici, și în contextul avansării tehnologiei, putem să ne referim la noile modalități de a-și petrece timpul liber, de a se juca. Părinții, împinși de evoluția societății și pentru a nu fi marginalizato copii, le oferă unele dintre cele mai noi și performante telefoane mobile, tablete, laptopuri, PSP-uri etc. Copii le folosesc în societate, în public, putând intra în vizorul unui individ predispus la comiterea de furturi, sau în cel mai rău caz, tâlhării, Copilul, lipsit de capacitatea fizică de a se apăra, poate deveni foarte ușor victima unor violențe săvârșite cu scopul de a fi deposedat de bunurile pe care le deține.
Persoanele vârstnice, din cauza stării de sănătate, a constituției fizice slăbite, pot ajunge victime ale infracțiunilor cu violență, consecințele acestora asupra integrității fizice și psihice sau chiar asupra vieții lor fiind devastatoare.
Din punct de vedere statistic, raportându-ne la sexul victimelor, se observă că femeile sunt în mare măsură victime ale violențelor în familie, chiar dacă acestea sunt unele dintre infracțiunile care cresc cifra neagră a criminalității, de multe ori nefiind denunțate.
Fig. 5 Atitudinea victimei față de infractor
Deficiențele fizice, cum ar fi vârsta înaintată, starea de ebrietate sau handicapul fizic ori psihic sunt un factor care prezent fiind, încadrează persoana în categoria potențialelor victime de infracțiuni săvârșite cu violență.
CAPITOLUL 4
ELEMENTE CARE CAUZEAZĂ ȘI FAVORIZEAZĂ CRIMINALITATEA VIOLENȚĂ
4.1 Aspecte generale
Ce îi determină pe indivizi să comită infracțiuni cu violență? Care sunt elementele care cauzează și favorizează actul criminal? Ce conduce la geneza actului infracțional?
Lacomia, răzbunarea, mândria, furia, gelozia sunt doar câteva dintre motivele care stau la baza comiterii infracțiunilor cu violență.
Unii indivizi decid sa săvârșească o crimă si planifică în cele mai multe cazuri în avans fiecare pas, pentru a crește reduce riscurile descoperirii acestora, precum și șansele de reusită a infractorului. Unii, comit crima din impuls, teamă sau furie. Pentru alți făptuitori, săvârșirea infracțiunilor este un stil de viață care le oferă satisfacție.
De-a lungul timpului, mulți specialiști au încercat șă descopere, observe și analizele cauzele comportamentului social deviant, violent ți agresiv, inclusiv comportamentul infracțional. Principalii factori care stau la baza acestui comportament sunt de ordin psihic, neuronal. Toxicomania și consumul de alcool în exces este o altă cauză majora a comportamentului negativ, la fel ca și influența anturajului, a educației și a factorului mass-mediei.
4.2 Psihologia infractorului
În explicarea comportamentului infracțional, rolul cauzelor psihologice pleacă de la aceea că actul criminal este determinat de componentele persoanlității, o personalitate specifică în acest caz.
Personalitatea reprezintă totalitatea valorilor, scopurilor, trăirilor și efectelor pe care le provoacă în ansamblu, atît fizicul cît și intelectualul. Este un sistem bio-psiho-socio-cultural ce se constituie fundamental în condițiile existenței și activității din primele etape ale dezvoltării individuale în societate.
Personalitatea se constituie din ansamblul trăsăturilor morale și intelectuale, din însușiri și aptitudini sau defecte care caracterizează modul propriu de a fi al unei persoane, diferit de al altora.
Abordarea psihiatric-psihologică grupează teorii explicative ale cauzelor bazate pe factori psihologici deremninanți în săvârșirea infracțiunilor cu violență. Un reprezentant important al acestei orientări este părintele psihanalizei, Sigmund Freud, care și-a adus o însemnată contribuție acestui domeniu.
Criminologia si psihologia judiciara moderna abordeaza studiul personalitatii infractorului alienat in procesul depersonalizarii sale, studiind multilateral cauzele si conditiile ce se manifesta in circumstantele atat de ordin obiectiv, cat si subiectiv. Orice cercetare a comportamentului anormal se orienteaza intr-un sens etiologic, precizand rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali, structura personalitatii individului, capacitatile sale intelectual-afective si motivationale, modul cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante.
4.3 Cauzalitatea biologică
Cauzalitatea biologică are în vedere acele concepții care atribuie un substrat organic comportamentului violent, criminal, infracțional. Promotorii acestei orientări biologice au încercat să demonstreze existența unor trăsături specifice de ordin bioantropologic, trăsături care duc la diferențierea criminalului de noncriminal. Unul dintre părinții acestui concept, un nume de referință în scena vastă a analizei criminalului, este Cesare Lombrosso, medic militar, lector de medicină legală și mai apoi profesor de psihiatrie și antropologie la Universitatea din Torino. În principala și importanta sa lucrare, „L’uomo delinquente” (1876), el afirmă că omul criminal reproduce instinctele feroce ale omului primitiv și ale animalelor inferioare. Lombrosso formulează teoria atavismului evoluționist, conform căreia caracterele omului primitiv pot să apară la anumiți indivizi sub forma unor malformații anatomice cum ar fi asimetria bilaterală, dezvoltarea masivă a maxilarelor, anomalii ale ochilor, urechilor sau ale nasului etc.
Sub influența criticilor aduse, Lombrosso expune ulterior o tipologie mai complexă ce cuprinde alături de criminalul înnăscut, tipul pasional, epileptic, ocazional sau din obișnuință. Spre finalul carierei sale, Cesare Lombrosso recunoaște și influența altor factori la actul infracțional, în afara celor biologici, dar stigmatul și inferioritatea biologică rămân postulatele fundamentale.
4.4 Cauzalitatea economică
Unul dintre elementele care cauzează și favorizează criminalitatea violentă este de ordin economic. Economia inflențează într-un procent destul de mare societatea, viața indivizilor, relațiile interpersonale, și chiar și viața personală a fiecărei persoane în parte.
Situația economică în care se găsește fiecare individ are rolul de a crea o stare de confort sau disconfort, în funcție de nevoile personale și de necesitățile fiecăruia.
Lipsa locurilor de muncă, lipsa unei calificări profesionale a indivizilor, dar și lipsa inițiativei, disponibilității sau voinței de a munci sunt fenomene prezente frecvent în societatea noastră. După 1989 au apărut din ce în ce mai mulți șomeri și au dispărut tot mai multe locuri de muncă, din cauza circumstanțelor din contexul acelei perioade controversate.Chiar și în ziua de azi, o parte destul de semnificativă din populație nu are un loc de muncă stabil, acesta fiind principalul factor producător de stres, de nevoi financiare, respectiv de frustrări cauzate de acest motiv.
Mai gravă este situația în cazul familiilor numeroase care nu au niciun venit, în afară, eventual de alocația copiilor, venit vădit insuficient în vederea costituirii unui trai în limitele normale, adecvat și decent.
Grijile cotidiene, stresul provocat de nevoile financiar, precum și multiplele presiuni, creează la nivelul individului o stare care poate uneori să fie exteriorizată într-un mod violent și agresiv. Efect mai grav apare în cazurile în care persoana în cauză caută să își diminueze grijile prin consumul de alcool și, din păcate, aceste cazuri sunt foarte numeroase și frecvente în societatea de astăzi. Apar stări și comportamente violente chiar și în mediul familial, în acest context întâlnindu-se adesea violența în familie.
4.5 Cauzalitatea socio-culturală
În cadrul contextual al efectelor și cauzalității socio-culturale, ne vom apleca atenția asupra educației, exemplului primit în familie, anturajul și mass-media.
Educația primită încă din primii ani de viață, cei 7 ani de acasă, au un rol esențial în formarea individului ca om de bază în societate. Acest fenomen se manifestă, sau cel puțin trebuie să se manifeste în mod curent în sânul unei familii. Copii urmează exemplele pe care le văd în familie, de aceea este necesar ca membrii unei familii să cunoască acest lucru și să nu acționeze violent sau agresiv în preajma copilului, întrucât la maturitate acesta poate foarte ușor să își dezvolte un comportament agresiv.
Foarte importantă este și educația primită în școală, dar de multe ori inutilă dacă în mediul familial există o stare tensionată, denaturată și violentă, situații în care copilul nu este susținut de membrii violenți să se dezvolte normal și să primească educația indispensabilă unei bune conviețuiri și relaționări sociale.
Odată ce copilul crește și are acces mai intens la mediul social, apar anturajele. Există anturaje viciate în cadrul cărora se dezvoltă delincvenții juvenili, aceștia practicând de la cele mai neînsemnate fapte, până la grave tâlhării sau infracțiuni violente, de multe ori doar pentru a ieși în evidență și a-și forma un renume în cadrul grupului respectiv. Din păcate, cu trecerea timpului ne dăm seama că în societate sunt tot mai mulți infractori juvenili care la maturitate tind să ajungă infractori desăvârșiți. Lipsa educației, în stânsă legătură cu un anturaj viciat, dau naștere unui individ cu un comportament deviant și deranjant în cadrul relațiilor sociale normale.
Mass-media, presa și chiar și noile tehnologii sunt un factor infleunțabil în dezvoltarea unui comportament agresiv, infracțional violent. Sunt prezentate fapte agresive și acțiuni violente în mass-media, iar unele persoane, mai ales copii sunt infleunțați a săvârșii astfel de fapte. Putem încadra în acest context și accesul nelimitat la internet, la violența virtuală prezentă în filme sau jocuri diversificate care promovează violența, dând naștere unei stări agresive în interiorul psihicului uman.
4.6 Toxicomania și intoxicația alcoolică
Consumul de dorguri și alcool favorizează violența, atât în ceea ce privește infracțiunile comise în spațiile publice, cât cele intrafamiliale.
Există unii factori sociali care dețin o influență importantă asupra persoanei și asupra decizilor luate de aceasta. Aici amintim drogurile și drogurile și alcoolul ca fiind astfel de factori. Aceste elemente impulsionează persoana la comiterea de crime în scopul asigurării nevoii de substanțele de care sunt dependenți. Alcoolul consumat în exces și drogurile au efectuil de a se interpun gandirii lucide si judecatii normale a individului, totodată reducând inhibitia.
Substanțele stupefiante și abuzul de alcool cresc gradul de violență și agresivitate al individului, precum și riscul de a acționa împotriva normelor sociale, săvârșind infracțiuni cu violență
Criminalistii apreciaza aproximativ 30-50% dintre cazurile de omor, abuz sexual sau tâlhărie, infractorii se află sub influența drogurilor sau alcoolului. De asemenea, un număr destul de mare dintre infracțiunile de violență în familie sunt săvârșite de către un membru de familie alcoolic. În astfel de situații apar și stările conflictuale, certurile, acestea având totodată un procent în ceea ce privește cauzarea și favorizarea infracționalității.
Alcoolismul are multiple efecte atât asupra persoanei consumatoare, cât și asupra celor din jur. Aceste consecințe sunt nedorite și țin atât de sfera psihologică, cât și de cea fizică. Abuzul de alcool este cauza celor mai multe accidentări, violențe și infracțiuni. Unul dintre efectele periculoase, neplăcute ale consumului excesiv de alcool, atât pentru persoana în cauză, cât și pentru ceilalți, este agresivitatea și comportamentul violent. Starea indusă de excesul de alcool în sânge conduce la diminuarea raționării corecte și coerente, la impulsivitate inexplicabilă și la acțiuni greșite, violente și agresive, ceea ce lezează buna relaționare cu cei din jur. Sub influența alcoolului, un gest sau o remarcă a vreunei persoane este exacerbată și interpretată gresit, ceea ce duce cu usurință la stări de nervozitate și acțiuni violente necontrolate.
Alcoolul are asupra organismului și psihicului uman un efect dezinhibator, multe persoane ajungând din acest motiv la conflicte, după ce au băut considerabil. Această substanță vicioasă acționează în organism ca factor de stres, crescând nivelul tenisunii arteriale și afectând celulele nervoase datorită înaltei toxicități rezultate din descompunerea alcoolului în corp.
Efectele consumului de alcool în doze mici produce un efect stimutaor, dezinhibant, euforic la nivelul psihicului, crescând gradul de iritabilitate nervoasă. Consumul de alcool în doze excesive are efect inhibator, produc reacția slabă la stimuli, capacitate foarte scăzută de discernămând, precum și alterarea memoriei și a atenției. Din punct de vedere psihologic, alcoolul în exces poate crea impresia depășirii stărilor de inhibare, de teamp și pot diminua sentimentele de inferioritae, cel în cauză căpătând astfel curaj și încredere în a acționa „pe bună dreptate” violent.
Alcoolul mai are ca efect distrugerea treptată a neuronilor, reducându-se astfel performanțele creierului, vizibile în capacitatea de gândire, de raționare corectă, de acțiune normală, în limitele legale pentru a nu face rău celor din jur. O persoană dependentă de alcool dă dovadă de răceală emoționala, de indispoziții frecvente și schimbări bruște a opiniilor, precum și o alterare treptată a sentimentelor. Acestea, în combinație cu lipsa raționării normale și uneori cu un stimul extern provoacă foarte facil o geneză a infracțiunii săvârșite cu violență.
Dependența de alcool produce în timp alterarea sentimentelor și legăturilor cu membrii familiei, tulburarea relațiilor interpersonale la locul de muncă și din cercul de prieteni, reducerea responsabilității, neglijarea educației, delicventa, divorțul, violența și agresivitatea și săvârșirea cu mai mare ușurință a infracțiunilor cu violență.
Toxicomania este o dependență de substanțe toxice, halucinogene și excitante. Aceasta dă naștere unui comportament care necesită un consum de substanțe mai mult sau mai puțin toxice, droguri, în mod constant, substanțe susceptibile a crea o stare de dependență atât fizică, cât mai ales psihică.
Unii încadrează în categoria drugurilor și tutunul sau alcoolul, elemente prezente în mod regulat în viața de zi cu zi a oamenilor. Drogurile sunt substanțe ilegale sau alte substanțe a căror utilizare este diferită total de cea pentru care este utilizată în mod normal, cum ar fi benzina, diluantul, lipicul etc.
Termenul drog are mai multe accepțiuni. În sens larg desemnează orice substanță (naturală sau artificială) care prin natura sa chimică determină alterarea funcționării unui organ. În sens restrâns se referă substanțe care provoacă toleranță și dependență. În limbaj uzual, acest termen se referă la substanțe psihoactive, mai ales cele ilegale. Cu alte cuvinte, drogul este o substanță solidă, lichidă sau gazoasă, a cărei folosință se transformă în obicei și care afectează direct creierul și sistemul nervos, schimbă sentimentele, dispoziția și gândirea, percepția și/sau starea de conștiență, modificând imaginea asupra realității înconjurătoare.
Drogurile acționează la nivelul creierului în diferite feluri, liniștire, destindere, excitare, halucinații, stimulare, distorsionarea percepțiilor senzoriale, în funcție de produsul conusmat, acestea existând în număr mare și foarte variat.
Dintre multiplele efecte pe care le produc drogurile la nivelul oganismului,ne aplecăm atenția asupra dependenței psihice, respectiv o nevoie continuă de a consuma un anumit drog. Apare, în cazul anumitpr produse și efecte la nivel fizic, angoasă, dureri musculare etc. Nevoia acerbă de a face rost de droguri duce consumatorul de multe ori la limita acționării cu violență în scopul procurării. Acest lucru se datorează încețoșării rațiunii și nevoii organismului de a consuma un anumit produs stimulant. Lipsa posibilităților de a procura droguri împing consumatorul în situația în care acționează agresiv, fie pentru a face rost de bani, fie pentru a-și exterioriza trăirile negative, frustrările și starea provovată de lipsa substanței toxice de care este dependent. Consumul de droguri favorizează integrarea în medii viciate, violente și negative, ceea ce creează un comportament deviant la nivelul persoanei, ajungând de multe ori la săvțârșirea infracțiunilor cu violență. Se întamplă totodată ca toxicomanul, pentru a-și procura banii necesari cumpărării drogului, să ajungă să frecventeze locuri din ce în ce mai periferice și medii tot mai agresive.
CAPITOLUL 5
PREVENIREA ȘI COMBATEREA CRIMINALITĂȚII VIOLENTE
5.1 Definirea conceptelor de prevenire
Prevenirea infracțiunilor este o activitate desfășurată în vederea preîntâmpinării, evitării săvârșirii de infracțiuni. Constituie un obiectiv important al politicii penale a statului. Constituie scopul pedepsei și unul din scopurile procesului penal. Prevenirea generală se realizează prin stabilirea în lege a faptelor care constituie infracțiuni, membrii societății fiind încunoștințați asupra consecințelor săvârșirii unor astfel de fapte, precum și asupra limitelor legale de sancționare a acestora. Prevenirea specială se realizează prin corecta încadrare juridică și prin sancționarea infracțiunii concrete săvârșite de o persoană. „Prevenirea infracțiunilor constituie și o componentă a scopului procesului penal.”
Prevenirea nu este doar opera unui specialist, ci ea solicită efortul tuturor. Dincolo de recomandări foarte limitate, ea implică apelul la o schimbare de mentalități…O societate unde se reînnoadă comunicarea, unde constrângerile rămân suple, unde omul este luat constant în considerație, va refuza violența. Refuzând această sfidare, se va naște o lume nu fără violență, dar mai linistită.
Prevenirea violenței trebuie să fie unul dintre cele mai nobile țeluri ale umanității. Astfel, solidaritatea socială constituie punctul de plecare pentru nașterea unor legături strânse între membrii societății pentru a acționa mai eficace și mai eficient prin mijloace legislative, culturale, economice, sociale etc, cu scopul combaterii și prevenirii infracțiunilor săvârșite cu violență la nivel internațional.
După 1989, mai ales, cifra infracțiunilor săvârșite cu violență a cunoscut o creștere considerabilă, în special în cazul infracțiunilor care au avut ca urmare moartea victimei. Acest fapt a determinat o reorientare a măsurilor și strategiilor de prevenire a infracțiunilor violente atât în țara noastră, cât și în celelalte țări ale lumii.
La nivel internațional, la fel ca și în România, o atenție deosebită este acordată în prezent, violenței îndreptate împotriva copiilor, a femeilor și a tinerilor, fiind inițiate o serie de programe care intenționează să pună capăt acestui fenomen, sau cel puțin să îl reducă pe cât posibil. O problemă presantă pentru majoritatea statelor Uniunii Europene și nu numai, este stoparea violenței în familie, în școli, sens în care, Comisia Europeană a inițiat și demarat o serie de programe în acest sens.
5.2 Metode de prevenire a infracțiunilor săvârșite cu violență
Privind din sfera științifică, prevenirea reunește măsurile de politică penală care au ca finalitate limitarea probabilității apariției faptelor penale, în cazul nostru, a infracțiunilor săvârșite cu violență.
Criminologia limitează termenul de „prevenire” doar la măsurile care urmăresc să diminueze criminalitatea prin acțiuni asupra cauzelor, luate înainte ca ele să se manifeste (excluzând măsurile de represiune care de obicei previn doar recidiva).
Prevenirea are factură colectivă, nefiind coercitivă. Aceasta acționează înainte de producerea genezei infracționale și exclude măsurile de intimidate sau de sancționare.
Prin activitatea de prevenire, personalitatea infractorului poate fi modificată și corectată cu ajutorul educației, a situațiilor contextuale, iar astfel, dinamica trecerii la acțiunea infracțională poate fi decisiv influențată. Nivelul, varietatea, numărul și diversitatea infracțiunilor este atât de ridicată, încât nu toate faptele penale săvârșite cu violență pot fi prevenite în aceeași măsură. De asemenea starea individului predispus la acte violente este de multe ori imprevizibilă și nu poate fi prevenită.
O eficientizare a prevenirii se poate face prin voința politică și prin alocarea de resurse suficiente în acest sena, statistici oficiale uniforme pe termen lung, obiectivitate în sfera mass-media, implicarea cetățenilor și a sectorului de securitate, existența unui mod de informare și educare a publicului, precum și formarea practicienilor astfel în cât să dea randament situației faptice existente.
Prevenirea socială are scopul de a impregna schimbări de durată celor care au tendinț a de a acționa deviant. Se urmărește creșterea rezitenței prsoanei pretabile la a comite infracțiuni cu violență la mediul nociv, șa seducțiile criminale.
Acet tip de prevenire are loc prin dezvoltare și influențare mintală a individului și a familiei sale, sau prin acțiuni preventive la nivelul unei comunități, a unui cartier sau localități, dar care în final vizează tot individul.
Prevenirea începe încă de la cele mai mici vârste în cazul familiilor predispuse a fi un mediu propice dezvoltării unui viitor delincvent. Astfel, prevenirea prin dezvoltare mintal este eficace dacă este precoce și are loc fie în contextul familiei, fie în mediul școlar și are ca scop îmbogățirea nivelului educativ, precum și inițierea mamei și tatălui în arta de a fi părinți care să le ofere copiilor un viitor bun și lipsit de dorința de a acționa în sens infracțional.
Carențele educative ale părinților, vulnerabilitatea și dereglările nervoase sau endocrine produc fenomenul atisocialității. Părinții fără abilități și cunoștințe în oferirea unei bune educații ăn legătură cu copiii dificili, cu un comportament deviant, pot stabili relații nesănătoase care generează copilului un comportament eronat caracterizat de violenț fizică și verbală, nerespectarea autorității cadrelor școlare și ulterior alăturarea în grupul delincvenților juvenili care mai apoi ajung, de cele mai multe ori infractori maturi, săvârșind diverse infracțiuni, printre care și cele comise cu violență.
Atât părinții, cât și copiii ar trebui să participe la cursuri, programe și sesiuni de formare personală și de relaționate interumană, pentru a evita un viitor pericol infracțional.
Fiecare loc obișnuit din mediul în care se dezvoltă membrii societății poate prezenta o situație criminogenă cum ar fi: străzi slab luminate, parcuri, magazine, mijloace de transport în comun, cazinori etc. Statutul mai mult sau mai puțin criminogen al acestora – ca puncte fierbinți ale criminalității sau ca zone sigure, cu rata scăzută de infracțiuni – se stabilește în baza statisticilor poliției, a studiilor referitoare la victime și analizele modelelor infracționale, Dinamicile fundamentale ale acestora pot fi reprezentate prin câțiva parametri simpli – prezența unor ținte valoroase și a indivizilor cu înclinații infracționale precum și absența unor paznici eficienți sau a controlului situațional. În acest context putem să vorbim despre locuri pretabile săvârșirii infracțiunilor cu violență, locuri care at trebui supravegheate, iluminate sau păzite. Totodată trebuie să se țină seama de măsurile luate pentru a preveni săvârșitea de infracțiuni, deoarece, de exemplu dacă se vor impune măsuri severe într-un club de noapte, acesta ar putea să nu mai fie frecventat și activitatea specifică unei afaceri obișnuite să fie periclitată.
Nevoia prevenirii situaționale a apărut ca urmare a nevoii de protecție a cetățenilor. A luat naștere o adevărată linie comercială în acest sens, prin apariția pe piață a multiplelor și diferitelor metode de securitate, cum ar fi alarmele, serviciile de securitate, camerele de supraveghere etc. Statul investește, sau ar trebui să investească în iluminatul public, amenajarea spațiilor pretabile a fi medii de săvârșire a infracțiunilor cu violență, precum și supravegherea pe cât posibil a orașelor prin montarea unui sistem de camere de supraveghere în zonele amintite anterior.
Dacă acțiunile de prevenire sunt multiple și bine concepute, rezultatul este satisfăcător, înregistrându-se deseori o reală scădere a numărului infracțiunilor săvârșite.
Viața socială, respectiv mediile sociale și relațiile create între indivizi sunt influențate semnificativ de modul cum este asigurat climatul de securitate al cetășenilor. Acesta este un lucru important pentru încrederea în sistemul de juridic și de justiție penală. În condițiile actuale din pucnct de vedere al înclinației spre infracționalitate, securitatea colectivă se dorește a fi un bun al cetățenilor, un aspect al calității vieții, de importanță nemăsurată. Cetățenii au așteptări de la instituțiile abilitate a preveni și combate infracțiunile, întrucât au nevoie de siguranță pentru a trăi în condiții adecvate. Autoritățile și instituțiile abilitate trebuie să se preocupe de prezența factorului preventiv printre cetățeni, precum și de îmbunătățirea mijloacelor și metodelor de protejare, dar și de combatere a infracțiunilor cu violență. Trebuie să fie cu un pas înaintea făptuitorului, să analizeze cu rigurozitate mediul în care a acționat, modalitatea de acțiune și urmele lăsate, atât în jurul locului faptei, cât și la locul faptei sau pe corpul victimei, pentru a ajunge cât mai aproape de viziunea sa, de perspectivele și ideile avute la momentul comiterii faptei. Pentru aceasta, societatea are nevoie de personal specializat în domeniu.
5.3 Resocializarea infractorului
Resocializarea infractorului este un proces de reeducare si de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, care are ca scop transformarea comportamentului acestora in raport cu normele si valorile acceptate in societate, in vederea reintegrarii lor sociale.
Acest proces educativ, reeducativ și de tratament este aplicat unor categorii de persoane printre care și delincvenții, proces prin care se urmărește readaptarea autorilor de infracțiuni, la sistemul normativ și valoric general și acceptat de societate. Procesul resocializării are ca scop reintegrarea socială și prevenirea recidivei.
Din definiția resocializării rezultă unele trăsături:
– resocializarea infractorului este o componentă a prevenirii și are ca scop imediat prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, prevenirea recidivei;
– acest proces vizează persoanele care au săvârșit o infracțiune;
– resocializarea reprezintă un proces social special, care se realizează în mod științific.
Resocializarea are loc prin educare, reeducare și tratament. Procesul de educare vizează în special infractorii a căror personalitate și comportament au avut de suferit într-un sens cu adevărat negativ, acesta asimilând valori și norme contrare celor normale și acceptate de întreaga societate. Reeducarea este un proces ce se aplică infractorilor a căror personalitate ce a suferit o inadaptare la sistemul de norme care reglemenetează normalitatea relațiilor umane.
Reeducarea și educarea au loc prin diverse modalități, teoretice și practice. Prin acestea se urmărește ca infractorii să redobândească respectul pentru oameni și normele legale în vigoare, pentru muncă, pentru calificarea profesională sau pentru propria persoană.
În cazul în care resocializarea se realizează prin tratament, acesta presupune un set de metode terapeutice adecvate, metode psiganalitice, medico-pedagogice, psiho-terapeutice etc. Tratamentul resocializant are ca scop remodelarea personalității infractorului, reînnoirea motivațiilor care îi trezesc interesul infracțional, modificarea atitutinilor acestuia față de oameni, fapte, acțiuni, sau față de sine, precum și ameliorarea tendințelor sale violente, pentru o reinserție a acestuia în mediul socio-cultural normal.
Pentru o resocializare eficientă a infractorului este important a cunoaște personaliatea acestuia, starea ăn care se află la momentul respectiv, după comiterea infracțiunii. Astfel, trebuie apreciată capacitatea infracțională și starea de periculozitate a acestui, respectiv evaluată inadaptarea socială a făptuitorului. Diagnosticarea capacității infracționale se realizează prin aprecierea personalității infractorului, a trăsăturilor psihologice specifice, ca urmare a anchetei sociale sau a examenului medico-psihologic. Sunt puse astfel în evidență trăsături ale infractorului violent, cum ar fi agresivitatea, labiliatea, egocentrismul și indeifeneța afectivă, dar au importanță și factorii concreți care au marcat evoluția și geneza individului ca subiect activ pe scena infracțională.
În observarea adaptabilității autorului infracțiunii, se ține cont de nivelul aptitudinilor psihice, profesionale, dar și fizice. Pe de altă parte, trebuie luate în considerare și impulsurile instinctive ale infractorului și aspirațiile sale spre un anumit status social. În acest context, o persoană cu aspirații mari și posibilități mediocre de realizare, va avea un comportament inadecvat și nu va fi integrată într-un mediu social elevat. De altfel, un individ cu aspirații înalte va găsi greu a se adapta într-un climat social mediu.
Atunci când la nivelul individului se întrunește o capacitate infracțională foarte puternică și un nivel ridicat de adaptabilitate, rezultă o formă gravă a stării periculoase.
În domeniul resocializării infractorului, pe lângă analiza stării periculoase se la un moment dat al făptuitorului, trebuie avute în vedere și situațiile probabile în care acesta va evolua ulterior, în viitor.
Resocializarea infractorului are ca scop prevenirea recidivei și facilitarea reinserției sociale prin readaptarea persoanei la mediul social, scop urmărit prin modelarea persoanlității acestuia, ameliorarea tendințelor sale instinctuale, modificarea atitudinilor și schimbarea motivațiilor. Pentru a fi îndeplinit scopul propus, este absolut necesară dispoziția infractorului de a colabora la transformarea proprieri personalități. Dacă criminalul refuză reabilitatarea, scopul va fi atins într-o proporție extrem de redusă, sau chiar deloc.
Chiar dacă reabilitarea se aplică infractorului într-un mediu închis, semi-deschis, sau deschis, în libertate sau încarcerat pentru satfisfacerea pedepsei neprivative de libertate, tratamentul este individualizat. Psihoterapia este folosită ca principală metodă de tratament reabilitant, întrucât aceasta se bazează pe teorii care pot fi utilizate cu scopul de a vindeca tulburările pe urma cărora apar factorii devianți, psihosociali. Prin această metodă, un terapeut specializat comunică individual sau în grup cu infractorii, stabilind relații speciale în acest sens.
Psihanaliza înglobează o serie de concepții dezvoltate de Sigmund Freud privind explicarea fenomenelor psihice, bazate în primul rând pe cercetarea proceselor desfășurate în inconștient și a relațiilor sale cu conștientul, din care rezultă procedee terapeutice aplicate în cazul tulburărilor psihopatologice. Aceste concepții s-au extins la explicarea fenomenelor socio-culturale. Aceasta vizează descoperirea motivelor dezechilibrelor, tulburărilor sau comportamentelor specifice infractorilor, cu scopul de a le înlătura sau de a le anihila prin realizarea și conștientizarea greșelii. Psihanaliza poate fi aplicată doar la nivelul unui grup restâns de infractori datorită faptului că este nevoie de timp, loc și calificare înaltă a psihanalistului. Durata unui tratament care să dea rezultate este de 3-4 ani, cu o frecvență destul de mare pe săptămână. Personalitatea dificilă a infractorului este un alt aspect care îngreunează tratamentul. Pentru o bună colaborare între psihanalist și infractor, cel din urmă trebuie să accepte colaborarea și tranformarea cu adevărat a laturii deviante, respectiv a propriei personalități, iar analistil va încerca pe cât posibil să îi schimbe concepțiile, să îl influențeze în vederea formării unei idei de viață care să îl reinsereze în societate.
O altă metodă de tratament resocializant este psihoterapia rațională, aceasta presupune represiune psihologică. Metoda se bazează pe determinarea infractorului să conștientizeze trăsăturile pozitive și negative pe care le are, iar ulterior să se încerce influențarea lui în sensul autocorectării comportamentului. Se va încerca impulsionarea infractorului să nu se lase intimidat sau influențat de anturajul negativ sau de partenerii săi, să ia propriile decizii și să poată renunța la obiceiurile infracționale. Prin aplicarea persuasiunii psihologice și având colaborarea subiectului, infractorul se poate reabilita, terapia putând fi aplicată atât în libertate, cât și în penitenciar.
În tratamentul resocializant al infractorului se folosește și psihoterapia colectivă, care are la bază acțiunile și reacțiile care apar la nivelul unui grup de subiecți, cu scopul depășirii dificultăților emoționale și relaționale ale membrilor grupului. Pentru identificarea problemelor personale pe care le au membrii grupului, analistul utilizează inter-relațiile care își fac apariția în grup.
Acest tratament presupune existența discuțiilor libele la nivelul grupului. În acest context, fiecare subiect își expune propriile probleme, încercând să se elibereze de tensiunile și tendințele negative și deviante. Persoana de specialitate care se ocupă cu această terapie, îi ajută pe infractori să realizeze care este elementul care provoacă comportamentul deviant și le demonstrează că în situații similatre sau identice celor în care au săvârșit actele violente, ei pot să reacționeze diferit și în așa fel încât să nu afecteze relațiile sociale normale.
Una dintre metodele de resocializare este de a-l pune pe infractor într-un grup social care respectă normele legale. Grupul, în majoritate anticriminal, trebuie să fie alcătuit astfel încât infractorul să fie atras de acel grup și să capete o anumită considerație din partea membrilor. Grupul antiinfracțional trebuie să exercite presiunea asupra autorului infracțiunilor, nu să aștepte reacțiile sale și schimbările comportamentale.
Asa cum am mai aratat, resocializarea este un proces educativ, reeducativ si de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmareste readaptarea infractorilor la sistemul de norme si valori general acceptate de societate, in scopul reintegrarii sociale a acestora si prevenirii recidivei.
În urma resocializării infractorului, acesta ar trebui să fie psihic reabilitat, să nu mai manifeste dorința de a acționa cu violență împotriva vreunei persoane și să își canalizeze forțele într-un sens constructiv, menținând la un nivel de normalitate relațiile interumane create în societate. El îți va găsi noi preocupări constructive și, pe cât posibil, va renunța la ideea manifestării violente în sensul comiterii unei infracțiuni.
CONCLUZII
În urma analizei juridico-penale și criminologice a infracțiunilor săvârșite cu violență, concluzionăm că acest tip de infracțiuni reprezintă o problemă actuală și totodată continuă și o preocupare constantă într-un mediu social presărat cu diversitate etnică, culturală, educațională, religioasă, intelectuală etc.
Întrucât oamenii sunt diferiți, au nevoi și așteptări din cele mai diverse, la care se mai adaugă factorii externi ai anturajului, excesului de alcool, toxicomaniei sau altele, vor exista mereu conflicte în ceea ce privește relațiile sociale și va fi prezent în comunitate un procent semnificativ de persoane cu comportament deviant, agresiv, violent, acesta ducând la nasterea genezei infracționale.
Stoparea faptelor violente este un idealism, care din păcate nu poate fi atins în totalitate, însă efortul depus în acest sens continuă. Așasar, chiar și în aceste condiții va continua lupta acerbă în vederea micșorării cifrei infracțiunilor săvârșite cu violență, cel puțin, a prevenirii și combaterii acestora pentru a menține o stare de normalitate în contextul relațiilor sociale privitoare la viața, libertatea sexuală, sănătatea și integritatea corporală a persoanei, indiferent de calitatea pe care aceasta o are.
Într-o societate modernă și civilizată, existența unor astfel de infracțiuni creează o scenă diferită și eronată într-un context atât de evoluat social, economic, tehnologic și din alte puncte de vedere.
Siguranța cetățenilor și securitatea unui trai în limitele normalității sunt îmbunătățite și menținute cu ajutorul mijloacelor de prevenire și a metodelor de combatere. În acest sens este necesară o atentă colaborare a instituțiilor abilitate ale statului cu cetățenii, mediile familiale viciate sau cu școala în vederea formării unui comportament normal și nu deviant al indivizilor predispuși a comite infracțiuni cu violență.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Bogdan T., Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București, 1977.
Boroi Al., Pruncuciderea și uciderea din culpă, Ed. Ministerului de Interne, 1992.
Brânzei P., Itinerar psihiatric, Ed. Junimea, Iași, 1979.
Bulai ., Drept penal, partea generală, vol.I, Editura Șansa, București, 1992.
Butoi I. T., Butoi T., Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie și practică, Editura Pinguin Book, București, 2006.
Butoi T. (coord.), Victimologie, Curs universitar, Editura Pinguin Book, București 2004.
Butoi T. B., Psihologie Judiciară, Tratat Universitar, Ed. Solaris Print, București, 2011.
Cernea E., Molcuț E., Istoria statului și dreptului românesc, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București 1991.
Dascălu I. (coord.), Metodologia Investigării Infracțiunilor, Ed. Sitech, Craiova, 2008.
Diaconescu G., Duvac C., Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
Dobrinoiu V. (coord.), Noul Cod penal comentat, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Dongoroz V., Infracțiuni contra avutului obștesc, Editura Academiei Române, București, 1963.
Freud S., Totem and Taboo, Harmondsworth, 1938.
Garoffallo R., La criminologie, Kessinerg Publishing, 2010.
Iftenie V., Boroi Al., Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, Ed. Juridică, București, 2002.
Lombrosso C., Crimes, its Causes and Remedies, Boston, 1911.
Mihăilă M. F., Psihologie judiciară, Ed. P.U.R, Timișoara, 2003.
Mitrofan N. (coord), Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă „Șansa” – S.R.L., București, 1994.
Neveanu P. (coord.), Psihologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995.
Nistoreanu Gh., Boroi Al., Drept penal, partea specială, ed.a II-a, Editura All Beck, București, 2002
Nistoreanu Gh., Boroi Al., Drept penal, partea specială, ed.a II-a, Editura All Beck, București, 2002.
Pascu I., Gorunescu M., Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2009.
Pletea C., Violența îndreptată împotriva persoanei, Editura Paralela 45, București, 1999.
Preda V., Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Rădulescu S., Banciu D., Sociologia crimei și criminalității, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1996.
Renucci J. F., Traite de Droit Europeen des droits de l’Homme, L. G. D. J., 2012.
Tănăsescu I. (coord), Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, București, 2003.
Udroiu M., Drept penal. Partea Specială Noul Cod penal, Ed. C. H. Beck, București, 2014.
Vasile V., Investigarea crimelor și criminalilor în serie, Editura Ministerului Afacerilor Interne, București, 2013.
Voicu C., Ungureanu G., Studii de Criminologie și Victimologie, Ed. Pro Universitaria, București, 2008.
Zamfirescu N., Investigarea științifică a infracțiunilor de omor rămase cu autori neidentificați, Editura Național, București, 2000.
ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
Antoniu G., Bulai C. (coordonatori), Practica judiciară penală, Partea generală, Vol. III, Ed. Academiei, București, 1988.
Asociația Criminaliștilor din România – Investigarea criminalistică a infracțiunilor cu violență, București, 2009.
Balica E., Victimele infracțiunilor de omor, Institutul de Sociologie al Academiei Române.
Dongoroz V. (coord.), Explicații teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol.III, ed.a II-a, Editura Ecademiei Române și Editura All Beck, București, 2003.
Dongoroz V. (coord.), Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei, București, 1971.
Dongoroz V. (coord.), Explicații teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol.III, ed.a II-a, Editura Ecademiei Române și Editura All Beck, București, 2003.
Răspuns violenței, tomul I, Presses Pocket, Paris, 1977.
Vasiliu T. (coord.), Codul penal al R.S.R comentat și adnotat, Partea specială, vol I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975.
JURISPRUDENȚĂ
C. Ap. Brașov, dec. nr. 286/A/2005, în Culegere Curtea de Apel Brașov, 2005.
CSJ, Secția penală, dec. nr. 896/1999, în RDP nr. 4/2000.
CSJ, Secția penală., dec. nr. 1341/2002 în RDP nr. 3/2003.
Trib. București, s. a II-a pen., dec. nr. 327/1995, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului București 1994-1997.
SITE-URI INTERNET
www.dacoromanica.ro
www.dexonline.ro
www.e-juridic.ro
www.legeaz.net
www.scj.ro
www.wikipedia.org
ALTE SURSE
Gorgos C., Dicționar enciclopedic de psihiatrie, Vol. I Editura Medicală, București, 1992.
Iftenie V., Dermengiu D., Medicina legală, Ed. C. H. Beck, București, 2009.
Pour un Quebec plus securitaire: partenaies enprevention, Raport de la Table ronde sur la prevention de la criminalite, Quebec, 1993.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Bogdan T., Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București, 1977.
Boroi Al., Pruncuciderea și uciderea din culpă, Ed. Ministerului de Interne, 1992.
Brânzei P., Itinerar psihiatric, Ed. Junimea, Iași, 1979.
Bulai ., Drept penal, partea generală, vol.I, Editura Șansa, București, 1992.
Butoi I. T., Butoi T., Tratat universitar de psihologie judiciară: teorie și practică, Editura Pinguin Book, București, 2006.
Butoi T. (coord.), Victimologie, Curs universitar, Editura Pinguin Book, București 2004.
Butoi T. B., Psihologie Judiciară, Tratat Universitar, Ed. Solaris Print, București, 2011.
Cernea E., Molcuț E., Istoria statului și dreptului românesc, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București 1991.
Dascălu I. (coord.), Metodologia Investigării Infracțiunilor, Ed. Sitech, Craiova, 2008.
Diaconescu G., Duvac C., Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
Dobrinoiu V. (coord.), Noul Cod penal comentat, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Dongoroz V., Infracțiuni contra avutului obștesc, Editura Academiei Române, București, 1963.
Freud S., Totem and Taboo, Harmondsworth, 1938.
Garoffallo R., La criminologie, Kessinerg Publishing, 2010.
Iftenie V., Boroi Al., Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, Ed. Juridică, București, 2002.
Lombrosso C., Crimes, its Causes and Remedies, Boston, 1911.
Mihăilă M. F., Psihologie judiciară, Ed. P.U.R, Timișoara, 2003.
Mitrofan N. (coord), Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă „Șansa” – S.R.L., București, 1994.
Neveanu P. (coord.), Psihologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995.
Nistoreanu Gh., Boroi Al., Drept penal, partea specială, ed.a II-a, Editura All Beck, București, 2002
Nistoreanu Gh., Boroi Al., Drept penal, partea specială, ed.a II-a, Editura All Beck, București, 2002.
Pascu I., Gorunescu M., Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2009.
Pletea C., Violența îndreptată împotriva persoanei, Editura Paralela 45, București, 1999.
Preda V., Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
Rădulescu S., Banciu D., Sociologia crimei și criminalității, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1996.
Renucci J. F., Traite de Droit Europeen des droits de l’Homme, L. G. D. J., 2012.
Tănăsescu I. (coord), Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, București, 2003.
Udroiu M., Drept penal. Partea Specială Noul Cod penal, Ed. C. H. Beck, București, 2014.
Vasile V., Investigarea crimelor și criminalilor în serie, Editura Ministerului Afacerilor Interne, București, 2013.
Voicu C., Ungureanu G., Studii de Criminologie și Victimologie, Ed. Pro Universitaria, București, 2008.
Zamfirescu N., Investigarea științifică a infracțiunilor de omor rămase cu autori neidentificați, Editura Național, București, 2000.
ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
Antoniu G., Bulai C. (coordonatori), Practica judiciară penală, Partea generală, Vol. III, Ed. Academiei, București, 1988.
Asociația Criminaliștilor din România – Investigarea criminalistică a infracțiunilor cu violență, București, 2009.
Balica E., Victimele infracțiunilor de omor, Institutul de Sociologie al Academiei Române.
Dongoroz V. (coord.), Explicații teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol.III, ed.a II-a, Editura Ecademiei Române și Editura All Beck, București, 2003.
Dongoroz V. (coord.), Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei, București, 1971.
Dongoroz V. (coord.), Explicații teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol.III, ed.a II-a, Editura Ecademiei Române și Editura All Beck, București, 2003.
Răspuns violenței, tomul I, Presses Pocket, Paris, 1977.
Vasiliu T. (coord.), Codul penal al R.S.R comentat și adnotat, Partea specială, vol I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975.
JURISPRUDENȚĂ
C. Ap. Brașov, dec. nr. 286/A/2005, în Culegere Curtea de Apel Brașov, 2005.
CSJ, Secția penală, dec. nr. 896/1999, în RDP nr. 4/2000.
CSJ, Secția penală., dec. nr. 1341/2002 în RDP nr. 3/2003.
Trib. București, s. a II-a pen., dec. nr. 327/1995, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului București 1994-1997.
SITE-URI INTERNET
www.dacoromanica.ro
www.dexonline.ro
www.e-juridic.ro
www.legeaz.net
www.scj.ro
www.wikipedia.org
ALTE SURSE
Gorgos C., Dicționar enciclopedic de psihiatrie, Vol. I Editura Medicală, București, 1992.
Iftenie V., Dermengiu D., Medicina legală, Ed. C. H. Beck, București, 2009.
Pour un Quebec plus securitaire: partenaies enprevention, Raport de la Table ronde sur la prevention de la criminalite, Quebec, 1993.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Juridico Penale Si Criminologice ALE Infractiunilor Savarsite CU Violenta (ID: 158695)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.